Sunteți pe pagina 1din 741

CARL GUSTAV JUNG (1875- axat pe reintroducerea

1961), psiholog şi psihiatru spiritului ca dimensiune

elveţian. Născut la Keliwil fundamentală a fiinţei şi pe

(cantonul Thurgau), a făcut un ansamblu de concepte noi,

studii de medicină generală şi deduse în temeiul unei înde-

psihiatrie la Basel, a fost lungate şi vaste experienţe

profesor la Facultatea de Me- clinice. Inconştient colectiv,

dicină din Zurich şi medic-şef arhetip, individuale, anima,

la clinica psihiatrică animus, umbră, persona etc.

universitară Burgholzli. S-a au lărgit cîmpul cunoaşterii şi

consacrat însă precumpănitor au revoluţionat disciplina,

psihoterapiei clinice şi, orientînd-o către o înţelegere

concomitent, cercetării infinit mai nuanţată şi mai

experimentale şi teoretice. în aproape de totalitate a

1904 întemeiază la Zurich un psihicului uman. între 1921 şi

laborator de psihopatologie 1938 întreprinde călătorii de

experimentală, valorificind studii în Africa de nord, în

observaţii personale şi lumea arabă, la indienii

descoperiri în domeniul asocia- pueblo din Arizona, în Kenya,

ţiilor verbale normale şi Uganda şi India. în 1935 este

patologice, al demenţei ales preşedinte al proaspăt

precoce şi al complexelor, între întemeiatei „Societăţi

1907 şi 1912 colaborează elveţiene pentru psihologie şi

intens cu Freud, atras în domeniile conexe". în 1944 i

special de cercetările acestuia se creează la Basel o catedră

legate de isterie şi de vise. de „psihologie medicală", în

Ruptura cu Freud, provocată 1948 se înfiinţează la Zurich

mai cu seamă de rigiditatea Institutul C. G. Jung, iar în

concepţiei acestuia, înseamnă 1958, inspirată de cercetările

pentru Jung angajarea fermă sale, „Societatea

pe un drum propriu. Ea îl va internaţională de psihologie

duce la elaborarea unui analitică". Ultimii ani de viaţă

sistem autonom de gîndire, şi-i petrece la Bollingen, lingă


Zurich, locuind în faimosul C. G. JUNG

turn, unde îşi redactează şi

parţial îşi dictează memoriile.

TIPURI PSIHOLOGICE

Traducere din

germană de

VIORICA NIŞCOV

Opera sa imensă va rămîne un

monument al secolului prin influenţa

exercitată. Din ea se cuvin

menţionate cel puţin: Ober die

Psychologie der Dementia praecox (1907), H U M A N I TA S

Wandlungen und Sym-bole der Libido (1912),

Psychologische Typen (1921), Psychologie

und Eniehung (1926), Die Beziehungen

zwischen dem Ich und dem Unbewufiten

(1928), Psychologie und Religion (1940),

Ober die Psychologie des Unbewufiten

(1943), Psychologie und Alchimie (1944),

Die Psychologie der Ubertragung (1946),

Symbolik des Geistes (1948), Antwort auf

Hiob (1952), Synchronizităt als ein

Prinzip akausaler Zusammenhănge

(1952), Von den Wurzeln des Bewufitseins

(1954), Gegenwart und Zukunfi (1957), Ein

mo-derner Mythus (1957). La cîteva luni

după moartea lui îi apar memoriile,

Erinnerungen, Traume, Gedanken,

consemnate şi editate de Aniela

Jaffe.
Editura Humanitas foloseşte INTRODUC

calculatoare ERE

ZENITHO

DATA SYSTEMS&UJ

oferite de

Bull

Coperta Olten, 1971 © HUMANITAS,

IOANA 1997, pentru prezenta versiune

DRAGOMIRESC românească

U MARDARE
ISBN 973-28-0662-1

C. G.

JUNG

PSYCHOL

OGISCHE

TYPEN

Walter-Verlag

Olten und

Freiburg

im

Breisgau

Ediţia a

noua,

revizuit

© Walter-Verlag AG,
Platon şi Aristotel! Naturile practice,

Ei nu sînt doar cele ordonatoare,

două sisteme, ci şi aristotelice construiesc

tipurile a două din aceste idei şi

naturi umane simboluri un sistem

diferite ce se solid, o dogmatică şi un

opun, mai mult cult. Biserica

sau mai puţin îmbrăţişează in cele din

vrăjmaş, sub toate urmă ambele naturi,

hainele, din din care unii se ascund

timpuri de cele mai multe ori in

imemoriale. Tot rindul clerului, iar

lungul Evului ceilalţi in viaţa

Mediu, mai cu monahală, continuind

seamă, şi pînă să se războiască însă

astăzi, ele s-au neîntrerupt.

luptat astfel, iar H. Heine, Deutschland, I.

această luptă este


în cursul practicii medicale
principalul
cu bolnavii de nervi ni-a izbit
conţinut al istoriei
încă de mult faptul că, pe
Bisericii creştine.
lingă numeroase diferenţe
Se vorbeşte mereu
individuale
de Platon şi de
de psihologie umană, există
Aristotel, chiar
şi deosebiri tipice, şi anume m-
dacă sub alte
au
nume. Naturile
izbit mai întîi două tipuri, pe
exaltate, mistice,
care le-am numit tipul introvertit
platonice dezvăluie
şi, respectiv, extravertit.
din abisurile
Examinînd cursul vieţii
sufletelor lor ideile
oamenilor, observăm că
creştine şi
destinele
simbolurile
unora sînt mai degrabă
corespunzătoare.
determinate de înţelegem de fiecare dată

obiectele intereselor lor, totul în sensul propriului nostru tip.

în vreme ce ale altora, Amintesc această

mai degrabă de fiinţa împrejurare încă de aici,

lor lăuntrică, de pentru a pre-

subiectul lor. Şi întîmpina posibile

deoarece noi toţi neînţelegeri. Fireşte că ea

înclinăm fie într-o parte, îngreunează con

fie siderabil încercarea de a

în alta, ne simţim, înfăptui o descriere generală

fireşte, îndemnaţi să a tipurilor,


TIPURI PSIHOLOGICE

produsul unei idilic-netulburate

activităţi în cabinetul de studiu. Mă

îndoiesc însă că atare ignoranţă PREFAŢĂ

califică în vederea unui exerciţiu


Această carte este rodul unei
critic competent.
munci de aproape douăzeci de ani
Septembrie 1937
în domeniul psihologiei practice.
C.G. JUNG
Proiectul ei s-a închegat treptat,

mai întîi din nenumăratele impresii

şi experienţe legate de practica

psihiatrică şi neuropatică, precum

şi din contacte cu oameni

aparţinînd tuturor straturilor

sociale, apoi din confruntările

mele personale cu prieteni şi

adversari, în fine, din critica

particularităţilor psihologice care

îmi sînt proprii. Mi-am propus să nu

împovărez cititorul cu cazuistică, în

schimb am ţinut să integrez, atît

istoric, cît şi terminologic, fondului

de cunoştinţe deja existent, ideile

extrase din experienţă. Am

întreprins această operaţie mai

puţin din raţiuni de echitate

istorică şi mai mult cu intenţia de

a scoate experienţele

specialistului în medicină din

domeniul său profesional îngust şi

de a le situa într-o serie de

raporturi mai generale, raporturi

ce îngăduie şi profanului cultivat


să beneficieze de experienţele

unei discipline anume. N-aş fi

cutezat să procedez în acest mod,

care ar putea fi lesne interpretat

greşit ca intervenţie în alte sfere

de preocupări, dacă nu aş fi

convins că punctele de vedere

psihologice înfăţişate aici au

semnificaţie şi aplicabilitate

generală şi că deci ele pot fi mai

bine tratate într-un context

general, decît sub forma unei ipoteze

ţinînd de un domeniu ştiinţific

particular. Potrivit scopului ur-

mărit, m-am limitat la

confruntarea cu ideile acelor

autori care au studiat problema de

faţă şi am renunţat să menţionez

tot ceea ce s-a spus în legătură cu

această chestiune. Abstracţie

făcînd de faptul că a atinge fie şi

numai o completitudine

aproximativă
8 TIPURI PSIHOLOGICE C.G.JUNG

în elaborarea unui registru

corespunzător de materiale şi de

opinii mi-ar întrece cu mult

puterile, o asemenea colecţie nu ar

contribui cu nimic serios la

lămurirea şi lărgirea problemei în

discuţie. Am lăsat de aceea fără

părere de rău la o parte multe

lucruri pe care le adunasem de-a

lungul anilor şi m-am limitat, pe

cît posibil, la esenţial. Acestei

renunţări i-a căzut victimă şi un

document preţios, ce mi-a fost de

marc folos. Este vorba de o

corespondenţă întinsă cu prietenul

meu, domnul dr. med. H. Schmidt

din Basci, corespondenţă legată de

problema tipurilor. Datorez acestui

schimb de opinii o sumă

importantă de clarificări care au

trecut în cartea mea într-o formă,

fireşte, modificată şi de repetate

ori prelucrată. în esenţă, această

corespondenţă ţine de lucrările

preliminare a căror publicare ar

crea mai multă confuzie decît

claritate. Sînt însă dator să aduc

aici cuvenitele mulţumiri

strădaniilor prietenului meu.

Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului

1920
experienţe practice de ani de zile,

al unei experienţe oricum pe

deplin inaccesibile psihologului de

CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A catedră. Eu sînt in primul rînd

ŞAPTEA medic şi psihoterapeut practician

şi toate formulările mele

Această nouă ediţie apare psihologice izvorăsc din ex-

neschimbată, ceea ce nu vrea să perienţele unei profesiuni dificile,

însemne că lucrarea nu ar mai exercitată zi de zi. Ceea ce afirm,

avea nevoie de completări, de prin urmare, în această carte este,

îmbunătăţiri şi de adaosuri. în propoziţie cu propoziţie, verificat

special, descrierile cam scurte ale de sute de ori prin terapia practică

tipurilor ar putea fi substanţial şi este iniţial izvorît din ea. Aceste

lărgite. De dorit ar fi şi o luare în experienţe medicale sînt, fireşte,

considerare a lucrărilor tipologice accesibile şi inteligibile doar celui

publicate de psihologi după obligat să se ocupe in linie profe-

apariţia primei ediţii. Dar în forma sională de tratarea complicaţiilor

ei actuală, cartea este deja atît de psihologice. De aceea nu este de

voluminoasă, îneît doar o luat în nume de rău

necesitate stringentă m-ar putea neprofesionistului dacă unele

determina să o lărgesc. în plus, constatări ii par stranii sau dacă

nu ar avea practic-nici un rost să îşi închipuie chiar că tipologia mea

se complice problematica ar fi

tipologică, atîta timp cît nici măcar

elementele ei nu sint cu adevărat

înţelese. Critica face adesea

greşeala de a presupune că tipurile

sînt, ca să spun aşa, deliberat

inventate şi întrucîtva impuse

materialului experimental. împo-

triva acestei presupuneri mă simt

obligat să subliniez faptul că

tipologia mea este rezultatul unei


10 TIPURI INTROD 11

PSIHOLOGI UCERE

CE

în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că particularitate a expunerii ce

voi fi corect înţeles, trebuie să urmează: s-ar zice că drumul cel mai

presupun o marc bunăvoinţă din simplu ar fi acela de a descrie şi

partea cititorului meu. Ar fi relativ analiza în paralel două cazuri

simplu, dacă fiecare cititor ar şti cărei concrete. Fiecare om posedă insă

categorii îi aparţine. Este insă adesea ambele mecanisme, atît pe cel al

destul de dificil de hotărît dacă cineva extraversici, cit şi pe cel al

ţine de un tip sau de altul, mai ales introversici, şi doar relativa

cînd c vorba de propria persoană. predominanţă a unuia sau a altuia

Judecata privind personalitatea proprie este determină tipul. Pentru a conferi

întotdeauna extraordinar de nesigură. imaginii relieful necesar, ar trebui

Aceste nesiguranţe de judecată procedat la o rcluşare energică, ceea

cunosc o răs-pîndirc atît de mare ce ar însemna de fapt o înşelăciune

deoarece în fiecare tip declarat mai mult sau mai puţin pioasă. Se

sălăşluieşte o anumită tendinţă către adaugă faptul că reacţia psihologică a

compensarea propriei unilateralităli, oamenilor este atît de complicată,

tendinţă oportună din punct de incit capacitatea mea de expunere

vedere biologic, căci slujeşte păstrării abia dacă ar fi în măsură să-i traseze

echilibrului sufletesc. Prin in mod absolut exact imaginea. Sînt, de aceea,

compensare apar caractere silit să mă limitez la înfăţişarea

secundare sau tipuri care oferă o principiilor pe care le-am extras din

imagine extrem de greu descifrabilă, mulţimea de fapte individuale

alît de greu, îneît te simţi îndemnat să observate. Nu este vorba aici, aşa

negi existenţa în genere a tipurilor şi cum eventual ar putea să pară, de o

să o mai accepţi doar pe aceea a deductio a priori, ci de expunerea

diferenţelor individuale. deductivă a unor puncte de vedere

4. Trebuie să scot în evidenţă aceste formate pe calc empirică. Aceste

dificultăţi, pentru a justifica o anume puncte de vedere sînt, după cum


nădăjduiesc, o contribuţie cunoscătorului de oameni, cît şi

clarificatoare la o dilemă care a dus reflecţia scormonitoare a gîndi-torului,

şi continuă să ducă nu doar in dome- sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei

niul psihologiei analitice, ci şi în unui Goethe sub forma principiului

acela al altor ştiinţe, şi mai ales în larg cuprinzător al sistolei şi diastolei.

raporturile interumane, la Numele şi noţiunile sub care a fost

neînţelegere şi discordie. Se înţelege sesizat mecanismul introversiei şi al

astfel de ce existenţa a două tipuri extraversiei sînt foarte diferite,

diferite este un fapt de mult adaptate de fiecare dată punctului de

cunoscut, care, într-un fel sau altul, a vedere individual al observatorului. în

izbit atît observaţia ciuda deosebirilor în formulare, iese

mereu în evidenţă ceea ce este

comun în privinţa concepţiei

fundamentale, anume o mişcare a

interesului în direcţia obiectului, într-

un caz, o mişcare a interesului de la

obiect către subiect şi către propriile

procese psihologice, în celălalt caz.

în primul caz, obiectul acţionează ca

un magnet asupra tendinţelor

subiectului, îl atrage şi îl

condiţionează în mare măsură, îl

înstrăinează chiar de sine însuşi şi îi

schimbă calităţile în sensul unei

armonizări cu obiectul, într-atît îneît s-

ar zice că obiectul ar avea pentru

subiect o importanţă superioară, în

ultimă instanţă decisivă, şi că faptul

de a se abandona cu totul obiectului

ar reprezenta vocaţia absolută, sensul

vieţii şi al destinului subiectului. în cel

de al doilea caz, subiectul este şi ră-

mîne in centrul tuturor preocupărilor.


S-ar putea spune că este ca şi cum, general, punctul de vedere introvertit ar

în ultimă instanţă, întreaga energie a putea fi socotit acela care în toate împre-

subiectului s-ar cheltui pe căutarea jurările caută să supraordoneze eul şi

neîntreruptă a unor modalităţi de a procesele psihologice subiective

împiedica obiectul să capete o obiectului şi procesului obiectiv, sau

influenţă covîrşitoare asupra sa. Este cel puţin să le afirme în raport de

ca şi cum energia obiectului s-ar acestea. Atare atitudine conferă de

scurge, ca şi cum subiectul ar fi aceea subiectului o valoare mai mare

magnetul care ar atrage obiectul decît obiectului. Corespunzător,

către sine. obiectul se află întotdeauna situat la

5. Nu este uşor de caracterizat, în un nivel valoric mai co-borît, el are o

mod accesibil şi limpede, acest importanţă secundară, ba chiar

comportament contradictoriu faţă de ocazional funcţionează ca semn

obiect şi există riscul serios de a exterior, obiectiv, al unui conţinut

recurge la formulări absolut subiectiv, de pildă ca încorporare a

paradoxale care ar stîrni mai degrabă unei idei, împrejurare în care

confuzie decît claritate. Foarte esenţială


12 TIPURI INTROD 13

PSIHOLOGI UCERE

CE

rămîne ideea; sau este materia unui parte. Fiecare om posedă ambele

sentiment, în care principală rămîne mecanisme ca expresie a rit

trăirea sentimentului şi nu mului său de viaţă normal, nu

individualitatea reală a obiectului. întîmplător desemnat de Goethe

Punctul de vedere extravertit, în prin noţiunile fiziologice care

schimb, subordonează subiectul denumesc activitatea cardiacă.

obiectului, atribuind acestuia din Alternarea ritmică a celor două

urmă valoarea preeminentă. forme de activitate psihică ar

Subiectul are întotdeauna, în acest trebui să corespundă cursului normal

caz, importanţă secundară; procesul al vieţii. Dar condiţiile ex

subiectiv apare uneori ca anexă terioare complicate in care trăim, ca

supărătoare şi inutilă a unor fapte şi condiţiile, poate şi mai

obiective. Este limpede că psihologia complicate, ale dispoziţiei noastre

care ia naştere pe baza acestor psihice individuale îngăduie

puncte de vedere opuse se bifurcă, în rareori o desfăşurare pe deplin

mod necesar, în două orientări netulburată a activităţii vieţii psi

absolut diferite. Una din acestea hice, împrejurări exterioare şi

priveşte totul din unghiul concepţiei dispoziţii interioare favorizează

sale, cealaltă din unghiul faptului foarte adesea unul din mecanisme şi îl

obiectiv. limitează sau îl împiedică

Poziţiile opuse nu sînt, mai întîi, pe celălalt să funcţioneze. Fireşte,

nimic altceva decît me efectul este predominanţa

canisme opuse: o ieşire diastolică unuia dintre mecanisme. Dacă această

înspre obiect şi o luare în po stare se cronicizează într-un

sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare fel sau altul, rezultă din ea un tip,

sistolică şi o des respectiv o atitudine compor

prindere a energici de la obiectul tamentală în care unul dintre

luat in posesie, de cealaltă mecanisme predomină constant,


fireşte însă fără a-1 putea suprima dualităţi psihologice. Dar această

complet pe celălalt, căci şi împărţire este atît de superficială şi

acesta ţine neapărat de activitatea de generală, îneît ea nu îngăduie

vieţii psihice. De aceea nu decît diferenţieri la fel de generale. O

poate să apară niciodată un tip pur, cercetare amănunţită a psihologiilor

care să posede exclusiv un individuale care cad intr-o grupă sau

singur mecanism în paguba celuilalt, în alta arată de îndată că există dife-

total atrofiat. O atitudine renţe mari între indivizii ce aparţin

tipică înseamnă întotdeauna doar aceleiaşi grupe. Trebuie, prin urmare,

predominanţa relativă a unuia să facem un pas mai departe, spre a

dintre mecanisme. preciza în ce constau deosebirile

Constatarea existenţei introversiei dintre indivizii aparţinînd aceleiaşi

şi a extraversiei a per grupe. Potrivit experienţei mele, pot

mis mai întîi să se distingă între spune că, în mod foarte general, in-

două grupuri mari de indivi- divizii se deosebesc nu numai după

diferenţa universală dintre

extraversie şi introversie, ci şi după

diferitele funcţii psihologice

fundamentale. Acestea, respectiv

funcţiile care se deosebesc atît

genuin, cît şi esenţial de alte funcţii

sînt — după experienţa mea — a

gîndi, a simţi, a avea senzaţii, a intui.

Dacă predomină comportamental una

din aceste funcţii, apare tipul

corespunzător. Motiv pentru care

deosebesc: tipul gîndire, tipul simţire,

tipul senzaţie şi tipul intuiţie. Fiecare

din aceste tipuri poate fi pe deasupra

introvertit sau extravertit, potrivit cu atitudinea

sa faţă de obiect, aşa cum am arătat

mai sus. în cadrul a două comunicări

consacrate tipurilor psihologice, nu


am dezvoltat aceste distincţii, ci am necesară în lucruri atît de complicate, am

identificat tipul gîndire cu cel consacrat ultimul capitol al acestei

introvertit, iar tipul simţire cu cel cărţi definirii noţiunilor psihologice cu

extravertit.1 care am operat.

Aceste identificări s-au dovedit

inconsistente la o elaborare mai

temeinică a problemei. Pentru a evita


1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die
neînţelegerile, aş vrea să-1 rog pe
Psyclwlogie der unbewufiten Prozesse, p. 58
cititor să reţină distincţiile de mai sus.
(reeditare în Ober die Psyclwlogie des
Spre a asigura claritatea absolut
Unbewujlten, în Gesam-melte Werke, VII).
PROBLEMA TIPURILOR ÎN

ISTORIA DE IDEI A

ANTICHITĂŢII ŞI A

EVULUI MEDIU

1. Despre psihologia

Antichităţii. Tertullian şi

Origene

8. Psihologie a existat

dintotdeauna, de cînd există şi

lumea a cărei istorie o cunoaştem,

dar o psihologie obiectivă există

doar de puţină vreme încoace.

Pentru ştiinţa vremurilor vechi era

valabilă propoziţia după care:

conţinutul de psihologie subiectivă

creşte în absenţa psihologiei

obiective. De aceea operele anticilor

sînt, ce-i drept, pline de psihologie,

dar prea puţin poate fi socotit obiectiv

în ea. Ceea ce probabil a fost deter-'

minat, într-o măsură deloc

neglijabilă, de particularitatea

raporturilor interumane din

Antichitate şi din Evul Mediu.

Antichitatea cunoştea o evaluare

aproape exclusiv biologică, dacă

se poate spune aşa, a omului de

către semenul său, după cum re-

iese din obiceiurile şi raporturile

juridice ale acelor timpuri. în


măsura în care a exprimat în

genere o judecată de valoare, Evul

Mediu a cultivat o evaluare

metafizică a aproapelui, cu punctul

de pornire în ideea valorii eterne a

sufletului uman. Această evaluare

compensatoare în raport cu punctul de

vedere antic este pentru estimarea

personală — unică bază posibilă a

unei psihologii obiective — la fel de

nefavorabilă ca şi evaluarea biolo-

gică. Există, desigur, nu puţini

specialişti care sînt de părere că o

psihologie se poate scrie şi ex

cathedra. Astăzi însă, cei mai mulţi

sînt convinşi că o psihologie

obiectivă trebuie să se sprijine în

primul rînd pe observaţie şi pe

experienţă. Această bază ar fi

ideală, dacă ar fi posibilă. Dar

idealul şi scopul ştiinţei nu stau în

descripţia pe cît mai exact cu

putinţă a faptelor — ştiinţa nu

poate concura cu înregistrările

cinematice şi fonografice —, ci în

descoperirea legii, care nu e altceva decît

expresia abreviată a unor procese

variate, dar concepute cumva

unitar. Graţie interpretării,

scopul ştiinţei depăşeşte

experimentul pur, dar ră-


16 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 17

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

mîne întotdeauna, în ciuda valabilităţii personală se pune şi mai mult in

ei generale, probate, un produs al valoare o dată cu prezentarea sau

constelaţiei psihologice subiective a comunicarea datelor observate,

cercetătorului. în constituirea teoriilor pentru a nu mai vorbi de interpretarea şi

şi a noţiunilor ştiinţifice hazardul abstractizarea materialului ex-

personal joacă un rol important. Există perimental! Nicăieri nu este mai

şi o ecuaţie psihologică personală, nu indispensabilă dccîl în psihologie

doar una psiho-fizică. Noi vedem exigenţa fundamentală ca

culori, dar nu şi lungimi de undă. De observatorul şi cercetătorul să co-

această bine cunoscută constatare respundă obiectului, adică să fie în

trebuie să se ţină seama în psihologie stare să vadă nu doar într-un singur

mai mult ca oriunde. Eficacitatea fel, ci şi în celălalt fel. Pretenţia ca el

ecuaţiei personale începe o dată cu să vadă doar obiectiv nici nu ar trebui

observaţia. Vedem ceea ce sintem capabili ridicată, căci aşa ceva e cu

să vedem cel mai bine prin noi neputinţă. Ar trebui să fim mulţumiţi

înşine. Astfel, vedem în primul rînd paiul dacă nu vedem prea subiectiv. Faptul că

din ochiul fratelui nostru. Fără observaţia şi interpretarea subiectivă

îndoială, paiul este acolo, dar bîrna c coincid cu datele obiective ale obiectului

în ochiul nostru — şi ar trebui să ne psihologic este probant pentru interpretare

împiedice, în oarecare măsură, doar în măsura în care aceasta nu

vederea. Nu am încredere în principiul pretinde să fie generală, ci îşi propune

„observaţiei pure", în aşa-numita să fie valabilă numai pentru domeniul

psihologie obiectivă, decît dacă ea se luat în considerare al obiectului. în

limitează la ochelarii cronoscopului, ai această măsură, bîrna din propriul

ta-histoscopului sau ai altor aparate ochi ne îndreptăţeşte tocmai să găsim

„psihologice". în felul acesta ne ferim şi de paiul din ochiul fratelui nostru. în

o recoltă prea bogată de fapte acest caz, bîrna din ochiul propriu nu

psihologice experimentale. Ecuaţia demonstrează, cum am spus, că


fratele nostru nu are nici un pai în dreapta apreciere ştiinţifică a unui

ochi. Dar stînjenirca vederii ar putea psihic, diferit de acela al subiectului

lesne prilejui o teorie generală despre care observă. Această condiţie este

faptul că toate paiele sînt bîrne. îndeplinită doar atunci cînd

Recunoaşterea şi luarea în observatorul este suficient de bine

considerare a condiţionării subiective informat în legătură cu dimensiunea

a cunoştinţelor în genere, şi mai ales şi natura propriei personalităţi. Or, el

a cunoştinţelor psihologice, sînt o poate să fie îndeajuns de bine

condiţie fundamentală pentru informat doar dacă se eliberează într-

o măsură importantă de influenţele

compensatoare ale judecăţilor

colective şi ajunge astfel la o

concepţie clară asupra propriei sale

individualităţi.

9. Cu cît ne întoarcem mai mult în

istorie, cu atît vedem că personalitatea

dispare sub stratul colectivităţii. Iar

dacă mergem mai jos către psihologia

primitivă, descoperim că acolo

noţiunea de individ nici nu există. în

loc de individualitate, găsim doar o

raportare colectivă sau o participation

inysliqueK Atitudinea colectivă împiedică

însă cunoaşterea şi aprecierea unei

psihologii diferite de a subiectului,

prin faptul că spiritul branşat pe

colectiv este tocmai incapabil să

gîndcască şi să simtă altminteri dccît

proiectind. Ceea ce se înţelege prin

noţiunea de „individ" reprezintă o

cucerire relativ tîrzie a istoriei

spiritului uman şi a istoriei culturii. De


aceea nu este de mirare că atitudinea merge mină în mînă cu dezvoltarea

colectivă, puternică în vremurile vechi, individualităţii şi a diferenţierii

a împiedicat cu totul aprecierea psihologice condiţionate a oamenilor.

psihologică obiectivă a diferenţelor Ceea ce explică de ce scrierile transmise

individuale, ca şi, în genere, orice de Antichitate sînt atît de firave în materie de

obiectivare ştiinţifică a proceselor psihologie obiectivă. Distincţia dintre

psihologice individuale. Tocmai din cele patru temperamente, pe care am

cauza acestei lipse de gîndire preluat-o din Antichitate, abia dacă

psihologică, cunoaşterea a fost mai poate fi considerată o tipizare

„psihologizată", respectiv umplută cu psihologică, temperamentele nefiind

psihologie proiectată. Exemple aproape nimic altceva decît

izbitoare oferă în acest sens începuturile complexiuni psiho-fiziologice. Lip-

interpretării filozofice a lumii.


1 L. Levy-Bruhl, Les foiKtions mentales daiis
Dcpsihologizarca ştiinţei obiective
Ies socie'te's infe'rieures.
18 TIPURI PSIHOLOGICE care Biserica a dus-o încă de la

primele ei începuturi împotriva


sa de informaţii nu vrea să
gnosticismului. Faţă de
însemne însă că în istoria de idei a
neîndoielnica orientare
Antichităţii nu există urme ale
precumpănitor
acţiunii contrariilor psihologice în
practică a creştinismului timpuriu
discuţie.
şi în măsura în care nu se
Astfel, filozofia gnostică a stabilit
pierdea, urniîndu-şi instinctul de
existenţa a trei tipuri,
luptă, în polemică apologetică,
corespunzînd poate celor trei
intelectualul nu izbutea să o
funcţii psihologice fundamentale:
scoată la capăt. Regula fidei era
gîndirii, simţirii, senzaţiei. Gîndirea
prea strimtă şi nu îngăduia nici un
ar corespunde pneumaticii
fel de mişcări independente,
lor, simţirea — psihicilor, senzaţia
în plus, era săracă în cunoaştere
— hilicilor. Preţuirea mai
pozitivă. Cuprindea puţine idei,
mică acordată psihicilor
ce-i drept de imensă valoare
corespunde spiritului gnozei care,
practică, dar care zăvorau
spre
gîndirea.
deosebire de creştinism, insista
Intelectualul era lovit într-o
asupra valoni cunoaşterii. Prin
măsură mult mai mare decit
cipiile creştine ale iubirii şi
sensi
credinţei erau însă nefavorabile
bilul (der Fiihlende) de sacrificium
cu
intellectus. Este prin urmare
noaşterii, în interiorul gîndirii
de înţeles de ce conţinuturile
creştine, pneumaticul ar fi fost
precumpănitor cognitive ale gno
deci depreciat în măsura în care se
zei, care în lumina dezvoltării de
distingea doar prin faptul că
azi a gîndirii nu numai că nu
era posesorul gnozei, al
şi-au pierdut din valoare, dar şi-au
cunoaşterii.
şi sporit-o substanţial, trebuie
Trebuie să ne gîndim la
să fi exercitat o mare putere de
diferenţa dintre tipuri şi atunci
atracţie asupra intelectualului
cînd examinăm lupta îndelungată
din sînul Bisericii. Ele au reprezentat de
şi nu lipsită de primejdii pe
fapt, pentru ci, ispita
lumii. în special docetismul a dat de PROBLEMA TIPURILOR ÎN

furcă Bisericii, susţinînd ISTORIA DE IDEI

că Cristos a avut doar un trup


19
aparent şi că întreaga sa viaţă
vorba de Tertullian şi de Origene,
pămîntească, precum şi suferinţele
aproximativ contemporani, la finele
îndurate de el nu au fost de-
veacului al doilea. Schultz scrie despre ei:
cît aparenţă. în această afirmaţie
„Un organism oarecare este capabil
gîndul pur trece pe primul plan,
să absoarbă hrana aproape
opunîndu-se simţirii omeneşti.
complet şi să o asimileze potrivit
Lupta cu gnoza ne întîmpină în
constituţiei sale, în vreme ce altul
chipul cel mai desluşit în două
o evacuează tot atît de complet prin
figuri care au fost nu doar Părinţi
violente simptome reactive. La fel de
ai Bisericii, ci şi personalităţi de
contradictoriu s-au comportat unul
covîrşitoare importanţă. Este
în raport cu celălalt Origene şi

Tertullian. Reacţia lor la gnoză nu

le defineşte doar caracterele şi

concepţiile de viaţă, ci este

totodată de o însemnătate

fundamentală pentru locul ocupat

de gnoză în viaţa spirituală şi în

curentele religioase ale vremii."2

12. Tertullian s-a născut la

Cartagina în jurul anului 160. A

fost păgîn, dedat vieţii de luxură a

cetăţii sale pînă spre vîrsta de 35

de ani, cînd s-a creştinat. A

devenit autorul a nenumărate

scrieri ce-i oglindesc inconfundabil

caracterul, împrejurare care ne

interesează în mod special în

cadrul de faţă. Se recunosc

desluşit mai cu seamă zelul său


nobil, fără precedent, înflăcărarea, persoanele de sex femeiesc să

temperamentul pătimaş şi poarte întotdeauna văl. Gnoza,

interioritatea adîncă a concepţiei care e tocmai o patimă a gîndirii

religioase. Fanatic, cultivînd o şi a cunoaşterii, filozofia şi

unilateralitate genială de dragul


Dokumente der Gnosis, p. XXIX.
unui adevăr recunoscut, intolerant,
Loc. cit., p. XXV.
natură de luptător fără pereche,

combatant necrţtor ce se

consideră victorios doar cînd ad-

versarul îi e total anihilat, el mînuieşte

cu feroce măiestrie o limbă

strălucitoare ca o spadă. E

creatorul latinei bisericeşti, ce

avea să dureze mai bine de o mie

de ani, şi cel care a fixat

terminologia tinerei Biserici: „De

îndată ce înşfăca un punct de

vedere, trebuia — biciuit parcă de o

oaste a iadului — să-1 dezvolte

pînă la ultimele consecinţe, chiar

şi atunci cînd dreptatea nu mai

era de mult de partea lui, iar orice

ordine raţională îi zăcea

zdrenţuită la picioare."3 Modul

pătimaş de a gîndi îi era atît de

necruţător, îneît se înstrăina tot

mai mult exact de acel lucru

pentru care, de fapt, şi-ar fi dat

viaţa. La fel îi era şi etica, plină de

o aspră severitate. Cerea stăruitor

să se caute martirajul, nu să se

fugă de el, nu admitea o a doua

căsătorie şi pretindea ca
20 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 21

PSIHOLOGI lN ISTORIA DE IDEI

CE

ştiinţa, de fapt puţin diferite de ea, general valabile sau raţionale,

erau combătute de el cu fanatică îi citez cuvintele:

intoleranţă. Lui i se atribuie „Chem un nou martor, sau mai

mărturisirea sublimă: credo quia degrabă un martor care

absurdum est (cred pentru că este absurd). este mai cunoscut decît orice

Ceea ce nu corespunde întru totul monument literar, mai dezbătut

adevărului istoric, căci el spusese decît orice sistem de învăţătură, mai

doar: „Et mortuus est dei filius, răspîndit decît orice înştiin

prorsus credibile est, quia ineptum ţare publică, mai mare decît toată

est. Et sepultus resurrexit; certum est, quia făptura omenească, chem anu

impossibile est."4 me ceea ce constituie omul în

Avînd o minte ascuţită, şi-a dat integralitatea lui. Aşadar, înfăţi-

seama de starea jalnică şează-te, o, tu, suflete, fie că eşti

a cunoştinţelor filozofice şi gnostice dumnezeiesc şi veşnic, precum

şi Ie-a respins cu dispreţ. cred unii filozofi — vei minţi atunci

în schimb, s-a raportat la mărturia cu atît mai puţin —, ori

propriei lumi interioare, la deloc dumnezeiesc, căci muritor,

propriile realităţi lăuntrice care erau precum fireşte crede singur

una cu credinţa pe care o Epicur — se va cuveni să minţi atunci

îmbrăţişase. Acestora le-a dat formă, cu atît mai puţin —, fie

devenind astfel creatorul că vii din cer sau că te naşti pe

raporturilor conceptuale ce astăzi încă pămînt, fie că eşti alcătuit din

stau la temelia sistemului numere sau din atomi, fie că îţi începi

catolic. Realitatea lăuntrică existenţa o dată cu trupul

iraţională era pentru el de natură ori că eşti mai apoi introdus în trup,

esenţialmente dinamică, era indiferent care îţi este obîr-

principiul şi fundamentul pe care îl şia şi în ce fel faci din om ceea ce

opunea lumii, ştiinţei şi filozofiei este el, anume o fiinţă raţio


nală, capabilă să. perceapă şi să simplu şi neinstruit, neajutorat şi

cunoască. Dar nu pe tine, sufle neexperimentat, aşa cum te afli la cei

te, te chem, care, dresat în şcoli, care nu te au decît pe tine, aşa cum

umblat prin biblioteci, hrănit vii din uliţă, din colţul străzii, din

şi îndestulat în academii şi sub atelier. Tocmai de neştiinţa ta am

porticuri atice, propovăduieşti nevoie."5

înţelepciune, nu, ci ţie, suflete, vreau îs. Mutilarea pe care şi-a impus-o

să-ţi vorbesc, ţie, care eşti Tertullian prin sacrificium intellectus 1-a

condus către recunoaşterea fără


4 „Şi fiul lui Dumnezeu a murit, ceea
rezerve a realităţii interioare
ce e pe deplin credibil, căci e absurd.
iraţionale, a temeliei reale a credinţei
Şi a înviat din mormînt; ceea ce e
sale. A rezumat necesitatea procesului
sigur, căci e cu neputinţă" (Tertullian,
religios, pe care îl simţea în sine, în
De carne Christi, 5).
formula incomparabilă anima naturaliter

christiana. O dată cu sacrificium

intellectus, filozofia şi ştiinţa,

consecutiv şi gnoza şi-au pierdut

pentru el orice importanţă.

în cursul vieţii, trăsăturile descrise mai

sus i s-au accen

tuat. Cînd Biserica s-a văzut

constrînsă din ce în ce mai mult

să încheie compromisuri cu masa, el

s-a revoltat şi a devenit

discipolul lui Montanus, profet frigian

extatic care susţinea prin

cipiul absolutei negări a lumii şi al

spiritualizării totale. în pam

flete violente, Tertullian a atacat

politica papei Calixtus I, ajun-

gînd astfel, împreună cu

montanismul, mai mult sau mai puţin

extra ecclesiam. După o relatare a lui


Augustin, ulterior ar fi al său era tocmai intelectul

intrat în conflict şi cu montaniştii şi ar fi şi cunoaşterea clară mijlocită de el.

întemeiat o sectă pro Sacrificium intellectus i-a

prie. închis calea către o dezvoltare pur

S-ar putea spune că Tertullian este raţională, obligîndu-1 să iden

un reprezentant clasic tifice în dinamica iraţională din

al gîndirii introvertite. Intelectul său adîncul sufletului său temelia

apreciabil, extrem de as propriei fiinţe. Logica gnozei, felul

cuţit, este flancat de o evidentă specific intelectual în care

senzualitate. Procesul psihologic aceasta utiliza fenomenele dinamice din adîncul

al dezvoltării, pe care îl numim sufletului, îi era

creştin, 1-a împins la jertfă, la în chip necesar detestabilă, căci ea

amputarea celui mai preţios organ — reprezenta tocmai calea pe

idee mitică de asemenea care o părăsise spre a îmbrăţişa

conţinută în simbolul grandios şi principiul simţirii.

exemplar al sacrificiului fiului


5 Schultz, Dokumente der Gnosis, pp. XXV
lui Dumnezeu. Cel mai preţios organ
ş. urm.
22 TIPURI PSIHOLOGICE Era întotdeauna înconjurat de elevi

şi de o armată întreagă de
18. în Origene aflăm polul
stenografi care prindeau vorbele
absolut opus al lui Tertullian. Ori-
de preţ ce cădeau de pe buzele
gene s-a născut în jurul anului
învăţătorului venerat. Ca scriitor a
185, în Alexandria. Tatăl său a fost
fost extrem de fecund, dez-voltînd
martir creştin. El însuşi a crescut
totodată şi o impunătoare
în acea foarte particulară
activitate didactică. în Antio-hia a
atmosferă spirituală în care se
ţinut prelegeri de teologie chiar
amestecau ideile Orientului cu
pentru împărăteasa mamă,
cele ale Occidentului. Cu mare
Mamaea. La Cezareea, conducea o
sete de învăţătură, şi-a însuşit tot
şcoală. îşi întrerupea adesea
ceea ce era demn de ştiut în acele
activitatea didactică din pricina
vremuri, asimilînd întreaga bogăţie
călătoriilor întinse pe care le în-
de idei din epoca alexandrină ce i
treprindea. Era de o extraordinară
se oferea sub formă de bunuri
erudiţie şi dispunea de o uimitoare
creştine, iudaice, elenistice şi
capacitate de a cerceta cu grijă
egiptene. S-a remarcat ca profesor
lucrurile. A descoperit manuscrise
la o şcoală de catiheţi. Filozoful
vechi ale Bibliei şi a dobîndit
păgîn Porphyrios, elev al lui Plotin,
merite speciale în critica de texte.
spunea despre el că ducea o viaţă
„A fost un mare învăţat, în fapt,
de creştin, dar potrivnică legii; în
singurul învăţat adevărat pe care
privinţa opiniei pe care o nutrea
1-a avut vechea Biserică", spunea
despre lucruri şi despre
Harnack. Spre deosebire de
dumnezeire, el elcniza şi substituia
Tertullian, Origene nu s-a refuzat
reprezentările greceşti miturilor
influenţei gnosticismului,
străine.6 Autocastrarea la care s-a
dimpotrivă, 1-a adus pe acesta
supus şi ale cărei motive
sub o formă atenuată în sînul
particulare pot fi ghicite, dar nu
Bisericii sau cel puţin a dorit să o
sînt istoric atestate, s-a produs
facă. El însuşi este, într-adevăr,
încă înainte de 211. Exercita o mare
judecînd după gîndirea şi după
influenţă asupra celor din jurul său
concepţiile fundamentale ce îi sînt
şi avea un discurs convingător.
proprii, un gnostic creştin. Poziţia
lui faţă de credinţă şi ştiinţă este

descrisă de Harnack prin PROBLEMA TIPURILOR ÎN 23

următoarele cuvinte, semnificative din ISTORIA DE IDEI

punct de vedere psihologic: „Biblia


le este în egală măsură necesară şi

6 Loc. cit., p. XXII. unora şi altora: credincioşii îşi iau

din ea faptele şi comandamentele

de care au nevoie, iar ştiutorii îi

descifrează ideile şi îşi extrag din ea

forţele care îi călăuzesc spre

contemplarea şi iubirea de

Dumnezeu — astfel îneît tot ceea ce

e material apare prin interpretare

religioasă (exegeză alegorică,

hermeneutică) ca retopit spre a

forma un cosmos de idei, ba în cele

din urmă totul este biruit prin

ascensiune şi depăşit ca treaptă şi

rămîne singură, odihnindu-se feri-

cită, doar legătura dintre spiritul

izvorît din Dumnezeu al făpturii şi

Dumnezeu însuşi (amor et visio)."

Teologia lui, spre deosebire de aceea a lui

Tertullian, este

esenţialmente filozofică, mulîndu-se

perfect pe tiparul unei fi

lozofii neoplatonice. în Origene se

întrepătrund în chip paşnic

şi armonios sferele filozofiei greceşti

şi ale gnozei, pe de-o par

te, ale ideilor creştine, pe de alta.

Rezultatul acestei îngăduinţe

şi echităţi larg comprehensive a fost


că şi Origene a avut desti sacrificiului celei mai preţioase

nul celor condamnaţi de Biserică. funcţii.

Oricum, condamnarea defini Este absolut caracteristic faptul că

tivă s-a produs abia postum, după Tertullian săvîrşeşte sacrifi-

ce Origene, bătrîn, fusese cium intellectus, iar Origene sacrificium

martirizat în timpul prigoanei împotriva phalli, căci viaţa creş

creştinilor, sub Dccius, tină pretinde suspendarea totală a

şi murise la scurtă vreme în urma legăturii senzuale cu obiectul,

torturilor. în 399, papa Anas mai exact: sacrificarea acelei

tasie I a pronunţat condamnarea, iar funcţii care este socotită a fi cea

în 543 un sinod convocat

de Iustinian a anatemizat erezia;

anatema s-a menţinut şi în ver

dictele conciliilor ulterioare.

Origene este un reprezentant clasic al

tipului extravertit.

Orientarea sa fundamentală merge

în direcţia obiectului, ceea ce

se vede din atenţia conştiincioasă

cu care el examinează faptele

obiective şi condiţionările lor şi din

formularea acelui principiu

suprem al lui amor et visio Dei. Procesul

creştin de dezvoltare

a întîlnit în Origene un tip care se

întemeiază pe relaţia cu

obiectul, relaţie care s-a exprimat

dintotdeauna simbolic prin se

xualitate, motiv pentru care

anumite teorii reduc toate funcţiile

de bază ale sufletului tocmai la

sexualitate. De aceea castrarea

este expresia adecvată a


24 TIPURI PSIHOLOGICE desfrînări fără limite. Acestora din

urmă le aparţineau şi nicolaiţii,


mai preţioasă, a bunului celui mai
arhonticii etc, ca şi cei numiţi,
de preţ, a instinctului celui mai puternic.
foarte potrivit, borboricni. Cît de
Din punct de vedere biologic, sacrificiul
apropiate erau aparentele contrarii
este pus în slujba domesticirii, din
se vede din exemplul arhonticilor
punct de vedere psihologic însă el
care s-au împărţit într-o direcţie
urmăreşte, prin desfacerea
encratică şi una antinomistă, păs-
vechilor legături, să ofere spiritului
trîndu-şi fiecare logica şi
posibilităţi noi de evoluţie.
consecvenţa proprie. Cine vrea să
Tertullian şi-a jertfit intelectul, căci
ştie ce înseamnă din punct de
intelectul era acela care îl lega cel
vedere etic un intelectualism
mai puternic de realitate.
îndrăzneţ şi generos cultivat să
Combătea gnoza, deoarece pentru
cerceteze istoria eticii gnostice. Va
el ca reprezenta calea ocolită de a
înţelege pe deplin sacrificium intellectus.
ajunge la intelectualitate, condiţie
Acei oameni erau consecvenţi şi din
totodată a senzualităţii.
punct de vedere practic, trăindu-şi
Corespunzător acestui fapt,
ideile pînă la absurd. Ori-gene
gnosticismul se împarte într-
însă, mutilîndu-se, şi-a sacrificat
adevăr în două direcţii: una tinde
legătura senzuală cu lumea. Pentru
către o spiritualizare depăşind
el, evident, nu intelectul
orice măsură, cealaltă se pierde în
reprezenta o primejdie specială, ci
anomism etic, într-un libertinism
mai degrabă simţirea şi senzaţia
absolut, care nu se dă înapoi din
ce leagă de obiect. Prin castrare, el
faţa nici unui viciu, a nici unei
s-a eliberat de senzualitatea
perversităţi, a nici unei impudori
împerecheată cu gnosticismul şi a
oricît de respingătoare. Se deo-
putut astfel să se lase fără teamă
sebeau astfel encratiţii
în voia bogăţiei de gîndire a
(abstinenţi) de antitacţi sau
acestuia din urmă, în vreme ce
antinomişti (adversari ai ordinii şi
Tertullian, prin sacrificiul său
ai legii), care păcătuiau din
intelectual, s-a zăvorit în faţa
principiu, de-dîndu-se deliberat,
gnozei, ajungînd însă, tocmai pe
potrivit cu anume precepte, la
această cale, la o profunzime a
sentimentului religios pe care

Origene n-a atins-o niciodată. PROBLEMA TIPURILOR ÎN 25

„Ceea ce îl deosebeşte de ISTORIA DE IDEI

Origene", scrie Schultz, „este


el, cel mai pătimaş dintre toţi
faptul că a trăit în adîncul sufle-
gînditorii, a fost la un pas de a
tului fiecare cuvînt, că nu raţiunea
respinge cunoaşterea în genere şi
1-a înflăcărat, ca pe acesta, ci
de a extinde la întreaga gîndire umană
inima. în schimb, a rămas în urma
lupta împotriva gnozei."7
lui Origene prin faptul că
Vedem aici cum, de fapt, în

cadrul procesului creştin ti

pul originar s-a inversat. Tertullian,

gînditorul penetrant, devine

un om al sentimentului; Origene, la

rîndu-i, devine învăţat şi se

pierde în logică. E uşor, fireşte, să

inversăm raţionamentul şi să

spunem că Tertullian a fost

dintotdeauna un om al

sentimentu

lui, iar Origene un intelectual. Dar,

lăsînd la o parte faptul că

în felul acesta diferenţa tipologică

nu se suprimă, ci continuă să

dăinuie, modul răsturnat de a privi

lucrurile nu explică de ce

Tertullian şi-a văzut în gîndire

adversarul cel mai primejdios,

în vreme ce Origene 1-a văzut în

sexualitate. S-ar putea răspunde

că amîndoi s-au înşelat, iar ca

argument s-ar putea aduce dez-

nodămîntul fatal al existenţelor


ambilor. în acest caz, ar trebui lăturalnice, dacă ne reamintim cu

să presupunem însă că amîndoi au această ocazie ce înseamnă din

sacrificat ceea ce în ochii lor punct de vedere psihologic de

avea o valoare mai mică şi că deci turnarea instinctului de pe orbita

ei ar fi „tras pe sfoară" des lui firească, deturnare ce pare

tinul. Este şi acesta un punct de a constitui procesul (sacrificial) creştin:

vedere al cărui principiu are o rezultă anume din cele

valabilitate recunoscută. Există de mai sus că răsturnarea

doar şi printre primitivi astfel de semnifică totodată trecerea către o

şmecheri care apar în faţa altă

fetişului lor cu o găină neagră sub


7 Dokumente der Gnosis, p. XXVII.
braţ şi declară: „lată, iţi jertfesc

un porc negru şi frumos." în

ce mă priveşte, cred că, în ciuda

sentimentului evident de uşura

re pe care omul obişnuit îl trăieşte

atunci cînd asistă la demo

larea a ceva grandios, explicaţia

devalorizantă nu este în orice

împrejurare corectă, cu toată

aparenţa ei foarte „biologică". în

măsura în care ştim cîte ceva de

natură personală despre aceste

două personalităţi de anvergură

din istoria gîndirii, trebuie să

recunoaştem că întreaga lor

atitudine este atît de gravă, îneît

răs

turnarea pe care au trăit-o sub

influenţa creştinismului nu a fost

nici viclenie, nici înşelăciune, ci

realitate şi adevăr.

Nu ne pierdem pe căi
26 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 27

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

atitudine. Se înţelege astfel limpede parţial sesizat. Atitudinea („tipică")

care este cauza răsturnării şi în ce unilaterală lasă un deficit în

măsură Tertullian are dreptate atunci capacitatea psihologică de adaptare,

cînd concepe sufletul ca naturaliter care, acumulîndu-sc in cursul vieţii,

christiana: direcţia firească a instinctului duce mai devreme sau mai tîrziu la

urmează, precum toate în natură, tulburări de adaptare ce împing

principiul minimului efort. Or, un om subiectul către o compensaţie.

este înzestrat mai mult pe o direcţie, Compensaţia însă nu poate fi obţinută

altul pe alta. Sau, adaptarea la primul decit printr-o amputare (sacrificiu) a

mediu al copilăriei pretinde, după atitudinii unilaterale de pînă atunci. în

felul de a fi al părinţilor şi după felul acesta, apare o stază temporară

împrejurări, ceva mai multă reţinere a energiei şi o debordare a ei în

şi reflecţie, ori mai multă participare canalele neutilizate încă pe cale

afectivă. Se formează astfel automat conştientă, dar pregătite în

anumite atitudini preferenţiale, din inconştient. Deficitul în adaptare care

care rezultă diferite tipuri. în măsura este causa efficiens a procesului de

în care fiecare om posedă, în calitate răsturnare se manifestă subiectiv sub

de fiinţă relativ stabilă, toate funcţiile forma unui sentiment de nelămurită

psihologice de bază, ar fi necesar din nemulţumire. Aceasta era atmosfera care

punct de vedere psihologic, în domina momentul de răscruce de la

vederea adaptării sale perfecte, ca el începutul erei noastre. O

să le şi utilizeze pe acestea în mod extraordinară şi uimitoare nevoie de

egal. Căci trebuie să existe un motiv mîntuire pusese stăpînire pe oameni,

pentru care dispunem de diferite ducînd la acea înflorire nemaivăzută

modalităţi de adaptare psihologică: de culte posibile şi imposibile din

probabil că o singură cale e Roma antică. Nu lipseau nici

insuficientă; doar gîndit sau doar reprezentanţii teoriei vieţii trăite din

simţit, obiectul nu pare să fie decît plin care operau nu cu „biologie", ci


cu argumentele ştiinţei de atunci. De tot ceea ce se petrecuse în trecutul

asemenea, nu mai conteneau îndepărtat şi din care rezultaseră mai

speculaţiile asupra motivelor pentru apoi stări nefaste pentru umanitate.

care oamenii o duceau atît de rău; Sacrificiul pe care l-au făcut

doar că în acele vremuri cauzalismul nu Tertullian şi Origene e dras

era atît de limitat pe cît este acela al tic, prea drastic pentru gustul nostru, dar el

ştiinţei noastre; se făceau raportări corespunde spiritului

nu doar la vîrsta copilăriei, ci şi la eminamente concretist al vremii. Acesta este

cosmogonie, inventîndu-se spiritul în care

nenumărate sisteme care demonstrau gnoza şi-a interpretat viziunile ca pur

reale sau cel puţin ca re-

ferindu-se nemijlocit la real şi în care

Tertullian şi-a considerat

realitatea simţirii ca obiectiv valabilă.

Gnosticismul a proiectat

percepţia interioară subiectivă a

procesului de schimbare a ati

tudinii sub forma unui sistem

cosmogonic şi a crezut în realita

tea figurilor sale psihologice.

în cartea mea Wandlungen und Symbole der

Libido* am

lăsat deschisă problema originii

orientării propriu-zise a libidou-

lui în procesul creştin. Am vorbit atunci

de scindarea libidoului

în două jumătăţi orientate opozitiv.

Explicaţia acestui fapt re

zultă din unilateralitatea atitudinii

psihologice care devenise atît

de marcată, încît compensaţia încerca

să irumpă din inconştient.

Este tocmai mişcarea gnostică din


primele veacuri ale creştinis 25. Nu este improbabil să întîlnim

mului care arată în chipul cel mai opoziţia tipurilor în istoria schismelor şi

desluşit cum în momentele a ereziilor, de altminteri atît de

de compensare conţinuturile bogată în controverse, a Bisericii

inconştiente izbucnesc în afară. creştine din primele veacuri. Ebioniţii

Creştinismul însuşi a însemnat sau iudeii botezaţi, identici probabil

prăbuşirea şi sacrificarea valori cu primii creştini, credeau în

lor culturii, deci ale atitudinii antice. Astăzi umanitatea exclusivă a lui Cristos,

e aproape inutil să socotit de ei fiul Măriei şi al lui Iosif,

remarcăm că a vorbi despre vremurile care abia ulterior ar fi primit

noastre sau despre vre consacrarea prin Duhul Sfînt. Astfel,

murile de acum două mii de ani este faţă de docetişti, ebioniţii se situau în

totuna. această ches-

8 Reeditare: Symbole der Wandlung


2. Controversele teologice ale Bisericii
(Gesammelte Werke, V).
vechi
28 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 29

PSIHOLOGI IN ISTORIA DE IDEI

CE

tiune la polul opus. Opoziţia s-a impune totodată evidenţei faptul că

perpetuat vreme îndelungată, într-o atît în mişcarea lui Arie, cit şi în

formă schimbată, mai tăioasă, din controversa monofizită, problema

unghiul politicii clericale, dar mai dogmatică subtilă era esenţială doar

moderată din unghiul conţinutului, ea pentru acele spirite care o iniţiaseră,

a reapărut în jurul anului 320 în erezia lui iar nu şi pentru marea masă care

Arie. Arie respingea formula propusă de pusese stăpînire, în mod partizan, pe

Biserica ortodoxă xrâ natpi ouooiknoc, disputa dogmatică. Pentru ea, o astfel

(asemenea Tatălui). Examinînd mai de chestiune subtilă nu avea, în acele

îndeaproape istoria marii controverse vremuri, nici un fel de motivaţie;

arianice legată de homoousie şi de ceea ce o frămînta erau problemele şi

homoiousie (identitatea şi asemănarea revendicările puterii politice, fără nici

fiinţei lui Cristos cu Dumnezeu), o legătură cu diferendele teologice.

observăm că lio-moiousia pune accentul Dacă diferenţa tipurilor va fi avut aici

pe senzual şi pe simţirea umană, în în genere o importanţă oarecare, ea

vreme ce homoousia reprezintă un punct va fi stat în faptul că se ofereau pe

de vedere pur logic şi abstract. Tot această cale formulele prin care in-

astfel, s-ar zice să revolta stinctele grosolane ale masei erau

monofiziţilor (care susţineau unitatea măgulitor etichetate. Ceea ce nu vrea

absolută a naturii lui Cristos) să însemne că pentru cei care

împotriva formulei diofizite a declanşaseră controversa, homoousia şi

sinodului de la Calcedon (care homoiousia erau chestiuni mai puţin

admitea natura dublă, indivizibilă a lui grave. Căci dincolo de ele se

Cristos, respectiv natura omenească şi ascundeau, atît istoric, cît şi

dumnezeiască într-una) valorifică, din psihologic, crezul ebionit în umanitatea

nou, punctul de vedere abstract şi pură a lui Cristos unită cu

non-reprezentabil faţă de cel natural dumnezeirea lui relativă („aparentă")

şi senzual al formulei diofizite. 26. Se şi crezul docetist în dumnezeirea


pură a lui Cristos unită cu senzaţie umană proiectată; a doua

materialitatea lui doar aparentă. Iar oară, afirmaţia că valoarea

sub acest strat găsim din nou marea fundamentală se află de partea

schismă psihologică. O dată, afirmaţia abstracţiunii şi a extraumanului, al

că valoarea şi importanţa căror subiect este funcţia, adică:

fundamentală se află de partea procesul obiectiv al naturii care se

perceptibilului senzorial, al cărui desfăşoară în cadrul unei legităţi

subiect este dacă nu întotdeauna o impersonale, dincolo de senzaţia

senzaţie umană personală, în umană căreia îi slujeşte chiar de

schimb, întotdeauna o temelie. Primul punct de vedere nu

ţine seama de funcţie, în favoarea

complexului funcţional care e omul;

ultimul punct de vedere nu ţine seama

de om, ca suport indispensabil, în

favoarea funcţiei. Ambele puncte de

vedere îşi neagă reciproc valoarea

fundamentală. Cu cît reprezentanţii lor

se identifică mai hotărît cu tezele pro-

prii, cu atît ei încearcă mai mult, poate

cu cele mai bune intenţii, să şi le

impună unii celorlalţi, violentîndu-şi

astfel reciproc valoarea fundamentală.

O altă faţă a opoziţiei tipurilor pare

să se manifeste în

controversa pelagiană de la începutul

veacului al V-lea. Expe

rienţa adînc trăită de Tertullian, potrivit

căreia omul nici după

botez nu poate evita păcatul, a

devenit la Augustin, în multe

privinţe asemănător lui Tertullian,

doctrina pesimistă şi atît de

caracteristică a păcatului strămoşesc,


doctrină a cărei esenţă morală şi autodeterminarea

constă în ideea de concupiscentia 9 omului, cresc, în schimb, cu atît mai

moştenită de la Aduni. în mult valoarea şi importanţa

viziunea lui Augustin, păcatului originar ideii de Biserică, în concordanţă cu

i se opune harul mîn- programul formulat de Au

tuitor al lui Dumnezeu cu instituţia gustin în Civitas Dei.

creată de el: Biserica, admi Unei concepţii atît de apăsătoare i s-

nistratoare a mijloacelor de salvare. în a împotrivit mereu

această concepţie, valoa sentimentul libertăţii şi al valorii

rea omului este foarte scăzută. El nu morale aomului, pe care nici

mai e de fapt decît o biată o reflecţie, oricît de profundă, şi nici o

creatură, condamnată, căzută logică, oricît de ascuţită,

necondiţionat în puterea diavolu


9 Lăcomie, am spune: libido
lui, dacă nu se împărtăşeşte de harul
nestăpînit, care, ca Einapnâvri,
divin prin intermedierea
constringere aştrilor şi a destinului, îl
Bisericii atotmîntuitoare. Dispar mai
duce pe om la greşeală şi la
mult sau mai puţin astfel
pierzanie.
nu doar valoarea, ci şi libertatea
30 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 31

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

nu au izbutit pînă la urmă să-1 care îi poartă numele.

suprime. Legitimitatea sentimen-


3. Problema
tului de valoare umană şi-a aflat
transsubstanţierii
apărătorul în persoana lui Pe-

lagius, călugăr britanic, şi în aceea O dată cu marile răsturnări politice,


a elevului său, Caelestius. Doctrina lor cu prăbuşirea impe
s-a întemeiat pe libertatea morală a riului roman şi cu declinul civilizaţiei
omului, ca rea-litat dată. Este antice, şi aceste contro
semnificativ pentru înrudirea dintre verse au luat sfîrşit. Dar după
punctul de vedere pelagian şi instalarea, la cîteva sute de ani,
concepţia diofizită faptul că a unei anumite stabilităţi, diferenţele
pelagienii, urmăriţi de adversarii lor, psihologice au început din
au găsit refugiu la Nestorie, nou să se manifeste, în modul lor
mitropolitul Constantinopolului. caracteristic, mai întîi timid,
Nestorie sublinia separarea celor apoi, pe măsura dezvoltării culturii, tot
două naturi ale lui Cristos, opunîndu- mai intens. E drept că
se învăţăturii lui Ciril despre (pixjiKf) nu mai erau aceleaşi probleme care
EVGXTIC,, unitatea fizică a lui Cristos ca tulburaseră vechea Biserică,
om-Dumnezeu. Nestorie ţinea de ci apăruseră forme noi, dar psihologia
asemenea să se considere că Măria ascunsă în spatele lor era
era nu cea care îl născuse pe aceeaşi.
Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea care îl Pe la mijlocul veacului al IX-lea,
născuse doar pe Cristos, stareţul Paschasius Rad-
XpioxoTOKoc, . Numea păgînă ideea bertus s-a făcut cunoscut cu o scriere
după care Măria ar fi fost mama lui despre euharistie, în care
Dumnezeu. El este acela care a de- reprezenta doctrina transsubstanţierii,
clanşat disputa nestoriană, încheiată respectiv ideea că vinul şi
în cele din urmă cu schisma Bisericii hostia se transformă în comuniune în
sîngele adevărat şi în car şi sîngele lui Cristos. împotriva acestei

nea adevărată a lui Cristos. extreme concretizări a unui simbol a

Această concepţie a devenit, cum cutezat să ridice unele obiecţii

se ştie, dogma după care Ratramnus, călugăr în aceeaşi

metamorfozarea se produce vere, rea- mînăstire în care Radbertus era

liter, substantialiter; deşi stareţ. Un adversar hotărît a găsit

„accidentele", respectiv piinea şi Radbertus în Scotus Eriugena, filozof

vi important şi gînditor plin de

nul, îşi păstrează înfăţişarea, ele cutezanţă care a trăit în Evul Mediu

sînt totuşi în substanţă carnea timpuriu şi care se afla atît de sus şi

atît de departe în raport cu contem-

poranii lui, îneît anatema Bisericii 1-a ajuns

abia cîteva secole mai tîrziu, duă cum

scrie Hase in istoria sa bisericească 10.

Stareţ fiind la Malmesbury, a fost ucis

în jurul anului 889 de către propriii

săi călugări. Scotus Eriugena, pentru

care filozofia adevărată era totodată

religie adevărată, nu era un adept orb

al autorităţii şi al ideilor primite, căci,

spre deosebire de majoritatea

contemporanilor săi, el ştia să

gîndească pe cont propriu. Scotus

Eriugena aşeza raţiunea deasupra

autorităţii, poate total în răspăr cu

spiritul vremii, dar îndatorînd cert

veacurile ce aveau să vină. Chiar

acelor eminenţi Părinţi ai Bisericii,

aliaţi deasupra oricărei discuţii, el le

admitea autoritatea doar în măsura în

care scrierile lor închideau comori de

inteligenţă. După el, euharistia nu era

nimic altceva dccît amintirea cinei


celei din urmă, celebrate de Isus cu De succes a avut însă parte

ucenicii săi, ceea ce, de altfel, crede Radbertus, care nu ştia să gîndească,

orice om rezonabil din orice timp. Dar în schimb, pătruns cum era de spiritul

oricît de clar, de simplu şi de veacului ce pretindea concretizarea

omenesc gin-dea, şi oricît de puţin fenomenelor religioase, s-a priceput să

înclinat era să micşoreze cu ceva „transsubstan-ţieze" simbolicul şi

sensul şi valoarea ceremoniei sacre, plenaritatea de sens, proiectîndu-le

Scotus Eriugena nu era pătruns de grosolan la nivelul perceptibilului.

spiritul vremii în care trăia şi nici de 31. Se recunosc fără dificultate în

dorinţele celor din jur, ceea ce se această controversă elementele

poate vedea şi din împrejurarea fundamentale pe care le-am întîlnit şi

uciderii sale de către propriii săi soţi în disputele mai sus înfăţişate, anume

monahali. Scotus Eriugena ştia să punctul de vedere abstract, care

gîndească raţional şi logic, fără ca respinge

prin aceasta să se bucure de succes.


10 K.A. Hase, Kirchengeschichte.
32 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 33

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

orice amestec cu obiectul concret, şi urmare a unei valori prea ridicate, el

punctul de vedere concre-tizant, pătrunde continuu în psihic, destramă

aplecat asupra obiectului. Departe de şi distruge funcţia gîndirii orientate,

noi ideea de a formula, dintr-un unghi bazată tocmai pe excluderea

de vedere intelectual, o judecată nonadecvării. Din această simplă

unilaterală, depreciatoare la adresa reflecţie rezultă, fără doar şi poate,

lui Radbertus şi a prestaţiei sale. sensul practic al unor astfel de rituri

Tocmai fiindcă această dogmă pare şi dogme care tocmai din acest punct

absurdă pentru spiritul modern, nu de vedere rezistă şi unui mod de

trebuie să ne simţim îndemnaţi a o examinare pur oportunist, biologic,

declara lipsită istoriceşte de valoare. fără a mai vorbi de efectele directe,

Ea reprezintă, ce-i drept, o piesă de specific religioase, exercitate asupra

lux pentru orice colecţie de erori individului de credinţa în atare

umane, dar lipsa ei de valoare nu dogmă. Pe cît de mult îl preţuim pe

rezultă eo ipso, căci, mai înainte de a o Scotus Eriugena, pe atît de puţin ne

condamna, ar trebui să cercetăm este îngăduit să depreciem prestaţia

amănunţit cum a acţionat ea în viaţa lui Radbertus. Pe marginea acestui

religioasă a acelor veacuri şi ce îi caz, se cuvine să învăţăm însă că

datorează indirect epoca noastră. Nu gîndirea introvertitului nu este

trebuie trecut cu vederea că tocmai măsurabilă prin aceea a

credinţa în realitatea acestui miracol extravertitului, căci cele două forme

pretinde o desprindere a procesului psihic de de gîndire sînt, în raport cu determinările

perceptibilul pur, desprindere care nu lor, complet şi fundamental diferite. S-

poate rămîne fără urmări asupra ar putea, eventual, spune că: gîndirea

naturii înseşi a acestui proces. Procesul introvertitului este raţională, cea a

gîndirii orientate devine absolut imposibil extravertitului însă e programatică.

atunci cînd perceptibilul posedă o 32. Prin aceste observaţii, vreau să

valoare de prag prea ridicată. Ca subliniez explicit, nu am urmărit nici


într-un caz epuizarea psihologiei că a spus ceva potrivnic modului

individuale a celor doi autori. Ceea ce general de a gîndi al oamenilor, dar

ştim despre Scotus Eriugena personal că a dedus, cu o logică sigură a

— destul de puţin — nu este suficient sentimentului, concluzia cea mai

pentru a-i diagnostica precis tipul. adecvată aşteptărilor acelor vremi,

Ceea ce ştim despre el pledează în fapt care ar pleda în favoarea tipului

favoarea tipului introvertit. Despre extravertit. Din motive de cunoaştere

Radbertus nu ştim aproape nimic. insuficientă, trebuie să ne suspendăm

Ştim atîta doar însă judecata, căci, mai cu seamă în

cazul lui Radbertus, lucrurile ar putea

să stea şi altminteri. Este tot atît de

posibil ca el să fi fost un introvertit

care, avînd o inteligenţă limitată, nu a

depăşit în nici un fel concepţiile me-

diului său, iar logica lui, total lipsită de

originalitate, a mers doar pînă la

deducerea unei concluzii la îndemînă

din premisele puse la dispoziţie de

Părinţii Bisericii în scrierile lor. Şi

invers, Scotus Eriugena ar fi putut să

fie un extravertit, dacă s-ar dovedi

că era susţinut de un mediu

caracterizat oricum de common sense şi

care consideră că exprimarea

corespunzătoare a acestuia din urmă

era oportună şi binevenită — ceea ce

însă, tocmai pentru Scotus Eriugena,

nu este defel atestat. Pe de altă

parte, ştim şi cît de mare era

nostalgia acelei epoci după realitatea

miracolului religios. Din unghiul de

vedere al acestei particularităţi a

spiritului vremii, opinia lui Scotus


Eriugena trebuia să pară rece şi dintre nominalism şi realism. Prin

distrugătoare, în vreme ce afirmaţia nominalism se înţelege acea

lui Radbertus trebuia să fie resimţită orientare care susţinea că aşa-

ca vitalizantă, căci ea concretiza ceea numitele universalia, adică noţiunile

ce îşi dorea fiecare. generale sau categoriale, precum, de

exemplu, frumuseţea, binele,


4. Nominalism şi realism
animalul, omul etc, nu ar fi altceva

33. Disputa euharistică din secolul al decît nomina (nume), sau cuvinte desemnate

IX-lea nu a fost decît începutul unei batjocoritor şi prin flatus vocis. Anatole

controverse cu mult mai ample care a France afirma: „Et qu'est-ce que penser? Et

despărţit spiritele veacuri de-a rîndul comment pense-t-on? Nous pensons avec des

şi care a închis în sine urmări im- mots — songes-y, un metaphysicien n'a, pour

previzibile. Este vorba de opoziţia consti-


34 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 35

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

tuer le systeme du monde, que le cri la teoria platonică a idei

perfectionne des singes et des chiens."* lor, este vorba în acest caz de un

Acesta este nominalismul extrem, conflict mult mai vechi. Cîteva

împărtăşit şi de Nietzsche, care observaţii veninoase la Platon în

concepe raţiunea ca pe o „metafizică a legătură cu „moşnegii întîrziaţi

limbii". la învăţătură" şi „săracii cu duhul" se

34. Invers, realismul susţine referă la reprezentanţii a

existenţa universaliilor ante rem, două şcoli filozofice înrudite, care se

respectiv faptul că noţiunile generale împăcau greu cu spiritul

îşi au existenţa pentru si platonic, anume la cinici şi la megarici.

ne, în felul ideilor platonice. în ciuda Reprezentantul primei

clericalităţii lui, nomina şcoli, Antistene, deşi apropiat

lismul este un curent sceptic care atmosferei spirituale socratice şi

contestă existenţa specifică, prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil

particulară a abstracţiunii. El reprezintă lumii frumoase

un fel de scepticism şti a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare

inţific în interiorul dogmaticii rigide. polemică îndreptată

Noţiunea lui de realitate împotriva lui Platon, în care numele

coincide în mod necesar cu realitatea acestuia apărea necuviin

perceptibilă a lucrurilor, cios schimbat în locfkov. XâOcov

a căror individualitate reprezintă realul înseamnă băiat sau bărbat, dar

faţă de ideea abstractă. sub aspect sexual — căci oâOcov vine

Realismul strict aşază, în schimb, de laaăOri. penis — fapt

accentul realităţii pe abstract, prin care Antistene sugera delicat, pe calea

pe idee, pe universal, situat ante rem (înaintea bine cunoscută nouă

lucrului). a proiecţiei, a cui cauză intenţiona să o

apere împotriva lui Pla


a) Problema universaliilor în Antichitate
ton. Pentru creştinul Origene, această
35. După cum se vede din referinţa
şi-cauză primă era, cum percepţia simţurilor, simbolizată din

am văzut, tocmai demonul pe care a vechime de falus, îi mai stătea încă la

încercat să-1 răpună auto- inimă; nu doar lui, ci, după cum se

castrîndu-se, după care a trecut ştie, întregii şcoli cinice, al cărei

nestingherit în lumea bogat îm laitmotiv era: înapoi la natură!

podobită a ideilor. Antistene însă era un Motivele care, în cazul lui Antistene, au putut

păgîn precreştin, căruia împinge în prim-plan simţirea şi senzaţia

concretă au fost nu puţine: mai întîi, el


* „Şi ce este gîndirea? Şi cum
era un proletar care făcea din invidie o
gîndim? Gîndim cu ajutorul
virtute. Nu era un iQayEviiţ, un grec
cuvintelor — reflectaţi la faptul că
pursînge. El venea de la periferie; şi
un metafizician nu are la îndemînă,
tot afară, în faţa porţilor Atenei, îşi
pentru a constitui sistemul lumii,
ţinea prelegerile şi se străduia să aibă
decît strigătul perfecţionat al
un comportament proletar, modelul
maimuţelor şi al clinilor" (n. f.).
filozofiei cinice. De altfel, întreaga

şcoală era alcătuită din proletari, sau

cel puţin din persoane „periferice",

cărora le era proprie critica nimicitoare a

valorilor transmise. După Antistene,

unul din reprezentanţii cei mai de

vază ai şcolii a fost Diogene, care îşi

ataşase cognomenul Kyon, cîine, şi al

cărui monument funerar era chiar

împodobit cu un cîine cioplit în

marmură de Păros. Pe cît de caldă era

dragostea ce o purta acesta

semenilor săi şi pe cît de uman

înţelegătoare îi era fiinţa, pe atît de

necruţătoare era demolarea a tot

ceea ce era sfînt în ochii

contemporanilor săi. îşi bătea joc de

groaza care îi cuprindea pe spectatori,

urmărind la teatru ospăţul lui Tieste11


sau tragedia incestuoasă a lui Oedip, interne care au împins cetatea într-o

căci, spunea el, antropofagia n-ar fi stare de vegetare vecină cu

ceva atît de rău, de vreme ce carnea prăbuşirea şi au dus-o în situaţia de a

omului n-ar putea revendica o fi depăşită în toate privinţele de Atena.

condiţie de excepţie faţă de alte feluri Anecdote rurale neghioabe erau numite la

de carne, iar neşansa unui incest nu Atena „glume megarice". Invidia celui

ar fi vreo nenorocire specială, aşa inferior, suptă o dată cu laptele

cum se vede din pilda de învăţăminte mamei, ar putea să explice nu puţine

pe care ne-o oferă animalele noastre din elementele caracteristice filozofiei

domestice. înrudită în multe privinţe megarice. Atît aceasta, cît şi

cu cinicii era şcoala megarică. Megara


11 Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a
doar era nefericita rivală a Atenei!
servit la masă, în urma unei lupte
După un început promiţător, în care
cu fratele său pentru moştenirea
Megara se distinsese prin întemeierea
regatului, carnea propriilor săi
Bizanţului şi a Megarei Hiblaia din
copii.
Sicilia, au izbucnit curînd tulburări
36 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 37

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

filozofia cinică erau eminamente mai vechi reprezentant

nominaliste, în opoziţie strictă cu al acestui mod de judecată pare să fi fost

realismul ideilor lui Platon. Antifon din Rhamnus,

Un reprezentant ilustru al acestei sofist şi contemporan cu Socrate. 1 se

direcţii a fost Stilpon atribuie prin tradiţie pro

din Megara, despre care se povesteşte poziţia: „Lungimea nu este nici văzută

următoarea anecdotă ca cu ochii, nici recunoscu

racteristică: venind odată la Atena, el a tă în spirit de acela care identifică

văzut pe Acropole sta anumite obiecte lungi." Din

tuia superbă a lui Fidias, reprezentînd- această propoziţie reiese, fără doar şi

o pe Atena. în cel mai poate, negarea substanţia

pur stil megaric, a ţinut să observe că lităţii noţiunilor generice. Acest mod

statuia nu este a fiicei lui particular de judecată sub

Zeus, ci a lui Fidias. în această glumă minează în orice caz temelia ideilor

se exprimă întreg spiritul platonice, căci pentru

gîndirii megarice, deoarece Stilpon îşi Platon tocmai ideile au o valabilitate şi

învăţa discipolii că noţiu o durată veşnică şi ne

nile generice nu au realitate şi schimbătoare, iar „realitatea" şi

valabilitate generală şi că cine „multitudinea", doar o strălucire

vorbeşte despre om nu vorbeşte efemeră. Criticismul cinico-megaric,

despre nimeni, căci om nu de în schimb, descompune

semnează o\)X£ -tovSu ouxe TOV£E (nici pe din punctul de vedere al realului acele

acesta, nici pe acela). Plu- noţiuni generice în nume

tarh îi atribuie propoziţia: ăiepov exepov (nomina) pur cazuistice şi descriptive,

uf) Kcn;rryopeîa9«i, potri fără nici un fel de sub

vit căreia ceva nu poate spune nimic stanţialitate. Accentul cade pe lucrul

despre altceva. Antistene individual.

propovăduia lucruri asemănătoare. Cel Această opoziţie evidentă şi


fundamentală, Gomperz 12 a „căldură" şi de „răceală", operaţie în

sintetizat-o clar sub forma problemei inerentei care intră nemijlocit, respectiv este

şi a predicatei. gîndit, şi un ce de natură concretă.

Cînd vorbim, de pildă, despre „cald" şi Astfel, „căldura" şi „răceala" sînt

„rece", avem în vedere pentru noi ceva real, în virtutea

lucruri „calde" şi „reci", în care „cald" ecoului pe care îl are percepţia la

şi „rece" sînt atribute, nivelul abstracţiunii. Ne este de-a dreptul

respectiv predicate sau enunţuri. greu să suprimăm concretul din

Enunţul se referă la ceva per abstracţiune, prin faptul că el se lea-

ceput şi existent în chip real, anume gă, firesc, de orice abstracţiune prin

la un corp cald sau rece. originea însăşi a acesteia, în acest

Dintr-o multitudine de astfel de cazuri sens, concreteţea predicatului este,

abstragem noţiunea de de fapt, apriorică. Dacă e să trecem

acum la noţiunea generică imediat


12 Griechische Denker, voi. II, p. 143.
superioară de „temperatură", vom

simţi şi aici, fără dificultate,

concretul, care însă nu şi-a pierdut,

evident, precizia senzorială. Dar şi ca-

pacitatea de reprezentare continuă

să fie strins legată de percepţia

senzorială. Dacă urcăm la o noţiune

generică şi mai înaltă, şi anume la

aceea de energie, vom observa că

aici dispare, ce-i drept, caracterul

concret şi, într-o anumită măsură,

calitatea de reprezentabilitate; dar se

deschide astfel conflictul legat de

„natura" energiei, şi anume întrebarea

dacă aceasta este doar logic

abstractă sau este ceva „real".

Fireşte, învăţatul nominalist din zilele

noastre este convins că „energie" e


un simplu nume şi „jeton" al fi arbitrar ipostaziat şi transferat într-o

calculului nostru intelectual; dar el nu lume de dincolo de obîrşie, la fel de

se poate opune uzului curent al limbii artificială, ci de faptul că procesul

care manipulează „energia" ca pe istoric real este tocmai invers. Anume, la

ceva absolut concret, stîrnind primitiv, imaginea {imago), respectiv ecoul

continuu în minţile oamenilor o ma- psihic al senzaţiei, este atît de

ximă confuzie gnoseologică. puternică şi de evident colorată

38. Concreteţea logicului pur, care senzorial, îneît, cînd este reprodusă,

se insinuează atît de firesc în procesul adică atunci cînd apare ca imagine

nostru de abstractizare, determinînd spontan rememorată, poate oca-

„realitatea" predicatului sau a ideii zional asuma chiar calitatea de

abstracte, nu este un produs artificial halucinaţie. Atunci cînd, de pildă, un

şi nici ipostazierea arbitrară a unei primitiv îşi reaminteşte imaginea

noţiuni, ci un ce specific, necesar, de mamei sale defuncte, el vede şi

ordin natural. Prin urmare, nu este aude, ca să spun aşa, spiritul ei. Noi doar

vorba de faptul că gîndul abstract ar „ne gîndim"


38 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 39

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

la morţi, primitivul îi percepe, tocmai adică vizionarul, este întotdeauna şi

datorită senzorialităţii extraordinare a gînditorul tribului care mijloceşte re-

imaginilor sale spirituale. De aici vine velaţia spiritelor sau a zeilor. Tot de

credinţa primitivă în spirite. Spiritele aici vine şi acţiunea magică a

sînt ceea ce noi numim, simplu, gîn- gîndului, căci fiind real, el are

duri. Cînd primitivul „gîndeşte", el are aceeaşi eficienţă ca fapta; la fel şi

de fapt viziuni, a căror realitate este cuvîntul, ca haină exterioară a

atît de credibilă, încît el confundă gîndului, căci cuvîntul stîr-neşte

continuu psihicul cu realul. Powell imagini rememorate „reale", are deci

afirmă: „But the confusion of the efect „real". Ne uimesc superstiţiile

confu-sions is that universal habit of savagery primitive doar pentru că noi am

— the confusion of the objective with the izbutit să de-senzorializăm profund

subjective."13 Spencer şi Gillcn spun: imaginea psihică, adică noi am învăţat

„What a sa vage expcriences during a dream să gîndim „abstract", fireşte cu

is just as real to him as what he sees when he rezervele mai sus amintite.

is awake."14 Ceea ce am constatat eu însumi 39. Oricum, cine se ocupă de

în legătură cu psihologia negrilor psihologia analitică e nevoit să le

confirmă aceste referinţe. Pe atare amintească şi europenilor „cultivaţi"

fapt fundamental al realismului care îi sînt pacienţi că „a gîndi" nu

psihic, respectiv pe autonomia înseamnă „a face", şi anume, unora

imaginii faţă de autonomia receptării pentru că îşi închipuie că e suficient

prin simţuri, se bazează credinţa în dacă gîndesc ceva, altora deoarece cred

spirite, şi nu pe o necesitate
Sketch of the Mythology of the North
explicativă oarecare a primitivului,
American Indians, p. 20. [„Dar
atribuită fantezist acestuia doar de
confuzia confuziilor este acea
către europeni. Gîndul are pentru primitiv
caracteristică universală a primitivului
caracter vizionar, auditiv şi de aceea
— con
revelator. Motiv pentru care vrăjitorul,
fuzia obiectivului cu subiectivul" — n.
t.] că, dacă gîndesc, trebuie să şi

The Northern Tribes of Central Australia. acţioneze. Cît de uşor reapare

[„Ceea ce un primitiv expe realitatea originară a imaginii psihice

rimentează în timpul visului este ne arată visul în cazul omului normal

pentru el la fel de real ca şi ceea ce şi halucinaţia în cazul pierderii

vede în echilibrului mintal. Practica mistică se

stare de veghe" — n. /.] străduie chiar să refacă realitatea

imaginii prin introversie artificială,

spre a apleca talerul balanţei în

defavoarea extraversiei. Un exemplu

concludent îl oferă iniţierea misticului

mahomedan Tewekkul-Beg de către

Mollâ-Shâh15. Tewekkul-Beg

istoriseşte:

„După aceste cuvinte, în timp ce

simţurile îmi erau ca ameţite, mi-a

spus să mă aşez în faţa lui (a lui

Mollâ-Shâh), şi mi-a poruncit să

produc propria lui imagine înăuntrul

meu şi, după ce m-a legat la ochi, mi-

a cerut să-mi concentrez toate

puterile sufletului asupra inimii. Am

ascultat şi, pe loc, prin harul lui

Dumnezeu şi cu ajutorul spiritual al

şeicului, mi s-a deschis inima. Am

văzut că în interiorul meu era ceva

care semăna cu un pahar răsturnat;

cînd acest obiect a fost aşezat drept,

un sim-ţămînt de nemărginită fericire

a pus stăpînire pe fiinţa mea. I-am

spus maestrului: «Văd în sufletul meu o

imagine întocmai a acestei chilii în care

stau în faţa ta, ca şi cum un alt


Tewekkul-Beg ar sta în faţa unui alt capcană sau concluzii false pentru a

Mollâ-Shâh.»" forţa, prin intermediul unei

Maestrul îl lămureşte că aceasta e semnificaţii absolute, un răspuns

prima viziune a iniţierii sale. Curînd absurd. Un exemplu simplu îl

urmează într-adevăr şi alte apariţii, o constituie concluzia falsă, numită

dată ce drumul către realitatea enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides

imaginii primitive fusese deschis. din Megara. lat-o: „Poţi să-ţi recunoşti

40. Realitatea predicatului este dată tatăl? Da. Poţi să-1 recunoşti pe acest

apriori, căci ea a existat dintotdeauna în om cu faţa acoperită? Nu. Te

spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras contrazici. Căci acest om acoperit e

abstracţiei caracterul real. încă din tatăl tău. Prin urmare, poţi şi nu poţi

vremea lui Platon, credinţa în să-ţi recunoşti

realitatea magică a noţiunii era atît


15 M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp.
de mare, încît filozofii considerau
31 ş. urm.
rentabil să inventeze concluzii-
40 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 41

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

tatăl." înşelăciunea stă în aceea că absolut, magic al cuvîntului, care

cel chestionat presupune în mod naiv presupune că prin el este întotdeauna

că verbul „a recunoaşte" se referă dat şi conţinutul obiectiv al lucrului,

mereu la una şi aceeaşi stare de fapt, critica sofiştilor e pe de-a-ntregul

cînd în realitate valabilitatea lui e întemeiată. Ea demonstrează izbitor

limitată la anumite cazuri. Pe acelaşi neputinţa limbii. în măsura în care

principiu se bazează şi keratines ideile sînt simple nume — ipoteză ce

(încornoratul), care sună astfel: ar trebui demonstrată —, atacul la

„Ceea ce nu ai pierdut, continui să ai. adresa lui Platon este justificat.

Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne." Noţiunile generice însă încetează să

Şi aici, înşelăciunea constă în fie simple nume, atunci cînd

naivitatea celui întrebat care desemnează asemănări sau

presupune o anumită stare de fapt conformităţi între lucruri. Se pune în

dată în premisă. în felul acesta era acest caz întrebarea dacă aceste

atacată şi realitatea noţiunii generice conformităţi sînt obiective sau nu.

care, sub forma ideii platonice, avea chiar într-adevăr, ele există, de unde şi

existenţă metafizică şi valabilitate faptul că noţiunile generice

exclusivă. Gomperz afirmă: „Oamenii corespund unei realităţi. Ele cuprind

nu aveau acea neîncredere în limbă tot atît real cît cuprinde descrierea

pe care o nutrim noi şi care ne face exactă a unui lucru. Deosebirea stă

adesea să recunoaştem în cuvinte o în aceea că noţiunea generică este o

expresie atît de puţin adecvată descriere sau o desemnare a

realităţii lor. Domina pe atunci mai conformităţii lucrurilor. Slăbiciunea se

degrabă credinţa naivă potrivit căreia află nu în noţiune sau în idee, ci în

sfera noţiunii şi sfera de utilizare a expresia lingvistică a acestora, care,

cuvîntului corespunzător trebuiau să evident, nu redă nicicînd adecvat

se acopere în mare de fiecare dată."16 lucrul sau conformitatea lucrurilor. Atacul

Faţă de concepţia privind sensul nominalist la adresa teoriei ideilor este în


principiu un abuz nejustificat. Reacţia

iritată de apărare a lui Platon a fost Potrivit principiului inerentei,

de aceea pe deplin întemeiată. susţinut de Antistene, de

spre un subiect nu numai că nu pot fi


16 Griechische Denker, voi. II, p. 158.
enunţate mai multe pre

dicate, dar nu poate fi enunţat nici un

predicat diferit de el.

Antistene a considerat valabile doar

enunţurile identice cu su

biectul. Lăsînd la o parte faptul că

astfel de propoziţii de iden

titate (precum „dulcele este dulce")

nu spun absolut nimic şi

sînt de aceea absurde, slăbiciunea

principiului inerentei stă în

faptul că şi o judecată de identitate

nu are nimic de a face cu

lucrul; cuvîntul „iarbă" nu are, în sine,

nimic de a face cu lucrul

„iarbă". Principiul inerentei suferă în

mare măsură de vechea

fetişizare a cuvîntului care

presupunea naiv coincidenţa dintre

cuvînt şi lucru. De aceea, dacă

nominalistul îi spune realistului:

„Visezi, crezi că ai de a face cu

lucruri, cînd, de fapt, te războ-

ieşti cu himere de cuvinte!", tot la fel

îi poate şi realistul replica

nominalistului, căci nici acesta nu

manevrează lucruri, ci cuvin

te pe care le pune drept lucruri. Chiar

şi dacă pune pentru fie


care lucru în parte un cuvînt anume, tot numai reală". în măsura în care

de cuvinte e vor conformitatea lucrurilor este reală, se

ba şi nu de lucruri în sine. atribuie „semnificaţie reală" şi

Iată însă că ideea de „energie", noţiunii generice care o desem

deşi simplu concept re nează ca atare, şi anume o

cunoscut ca atare, este atît de semnificaţie care nu este nici mai

extraordinar de reală, încît socie mică, nici mai mare decît aceea a

tatea pe acţiuni a unei uzine cuvîntului care numeşte lucrul

electrice plăteşte pe baza ei divi individual. Mutarea accentului valoric

dende. Consiliul de administraţie nu de pe o latură pe alta ţine

s-ar lăsa defel convins de de poziţia individuală şi de psihologia

irealitatea şi metafizica energiei. momentului istoric res

„Energie" desemnează tocmai pectiv. Este ceea ce Gomperz a

conformitatea fenomenelor identificat şi la Antistene, în

energetice, care nu poate fi negată legătură cu care a subliniat

şi care îşi dovedeşte zi de zi, şi în următoarele: „Minte robustă, repul

modul cel mai izbitor, exis sie faţă de orice formă de exaltare,

tenţa, în măsura în care lucrul este poate şi forţă a sentimentului

real, iar un cuvînt îl desem individual pentru care personalitatea

nează în chip convenţional, şi particulară şi deci şi fiinţa

cuvîntului îi revine „semnificaţie


42 TIPURI PSIHOLOGICE supraumanitatea lor este exact

opusul concretismului propriu


individuală trec drept tipul deplinei
principiului inerentei care
realităţi."17 Adăugăm şi invidia
urmăreşte să reducă substanţa
celui care nu e cetăţean pursînge,
gîndirii la unic, individual, concret.
a proletarului, a omului pe care
Această întreprindere este la fel
destinul 1-a dăruit cu prea puţină
de imposibilă ca şi valabilitatea
frumuseţe şi care vrea să ajungă
exclusivă a principiului predicaţiei
pe culme, fie şi prin demolarea
care urmăreşte să ridice
valorii altora. Acest lucru e
enunţarea unei multitudini de
caracteristic în mod special pentru
lucruri individuale la nivelul
cinic, care caută mereu altora nod
substanţei eterne, cxistînd dincolo
în papură, pentru care nimic nu
de orice caducitate. Ambele
este sfint din ceea ce aparţine
moduri de judecată sînt legitime,
altuia şi care nu se dă în lături nici
după cum ambele sînt proprii, în
să spargă liniştea unei case, doar
mod firesc, fiecărui om. După
spre a avea prilejul să-şi ofere
opinia mea, lucrul acesta se vede
sfaturile cuiva.
cel mai bine în faptul că tocmai
43. Acestei orientări
întemeietorul şcolii megarice,
esenţialmente critice i se opune
Euclid din Megara, a conceput o
lumea de idei a lui Platon în
unitate universală inaccesibilă,
esenţialitatea ei veşnică. Este
situată nemăsurat de sus în raport
limpede că psihologia aceluia care
de individual şi de cazuistic. El a
a creat o astfel de lume este
îmbinat principiul eleat18 al
diametral opusă judecăţii critic
„existentului" cu „binele", în aşa fel
destructive mai sus descrise.
îneît „existentul" era identic cu
Gîndirea lui Platon abstrage din
„binele". Acestora le făcea opoziţie
multitudinea lucrurilor şi creează
doar „răul nonexistent". O astfel
noţiuni sintetic-constructive care
de atotcuprinzătoare unitate
desemnează şi exprimă
optimistă nu
conformităţilc generale ale

lucrurilor ca fiind existentul Loc. cit., p. 148.

propriu-zis. Indivizibilitatea şi Şcoala eleată în filozofie a fost


întemeiată de Xenofon din Elea, în

jurul PROBLEMA TIPURILOR ÎN 43

anului 500 a. Chr. Sîmburele ISTORIA DE IDEI

doctrinei sale stă în ideea după


este, fireşte, altceva decît o
care unitatea şi
noţiune generică de cel mai înalt
imuabilitatea existenţei reprezintă
ordin, o noţiune care îmbrăţişează
singura realitate, iar lumea
existentul în sine şi care contrazice
fenomenală în
totodată orice evidenţă într-o
multitudinea ei, doar simplă
măsură mult mai mare decît ideile
aparenţă. Xenofon considera că
platonice. Euclid a oferit astfel o
toate încercările
compensaţie pentru disoluţia
de explicare a lumii sînt absurde.
critică a judecăţii constructive în

simple cuvinte-lucruri. Această

atotcuprinzătoare unitate este atît

de îndepărtată şi de vagă, îneît nu

mai exprimă conformitatea lucrurilor,

ea nu este un tip, ci structura unei

dorinţe de unitate, care

îmbrăţişează mulţimea

dezordonată a lucrurilor

individuale. O astfel de dorinţă se

impune tuturor acelora care,

apărînd un nominalism extrem,

încearcă să-şi depăşească

atitudinea critic negativă. Des-

coperim nu rareori la acest fel de

oameni o noţiune generică

unitară, de o extraordinară

neverosimilitate şi arbitrarietate.

Căci este imposibil să te

întemeiezi exclusiv pe principiul

inerentei. Gomperz afirmă


pertinent în această ordine de idei: statuile, la mormintele şi la

„O astfel de încercare este de drapelele soldaţilor. Dar dacă mă

presupus că va eşua în toate silesc să sfîşii această ţesătură, iar

timpurile. Absolut exclusă era strădania mea izbîn-deşte, atunci

izbînda ei într-o lume în care decad în sălbăticie şi sufăr pierderi

înţelegerea istorică era absentă, grele, pierd toa-

iar o psihologie aprofundată lipsea


19 Griechische Denker, II, p. 137.
aproape cu desăvîrşire. Pericolul,

nu numai ameninţător, ci şi

inevitabil, era aici ca avantajele

cele mai evidente şi mai clare, dar

mai puţin însemnate să le împingă

în fundal pe cele ascunse, dar în

realitate mai importante. Luîndu-

se drept model lumea animală şi

omul primitiv, se retezau excrescenţele

culturii, atcntîndu-se astfel la

multe din roadele unei dezvoltări

de miriade de ani, în mare, suitoare."19

44. Judecata constructivă, care în

opoziţie cu inerenta vizează

conformitatea lucrurilor, a produs

idei generale ce se numără printre

cele mai nobile bunuri ale culturii.

Chiar dacă aceste idei sînt acum

neînsufleţite, ne leagă de ele încă

fire de indestructibilă tărie, aşa

cum spune Gomperz. Şi el

continuă: „Asemenea corpului

lipsit de viaţă, şi ceea ce e

neînsufleţit poate să revendice pe

această cale cruţare, cinstire şi

dăruire devotată; să ne gîndim la


44 TIPURI PSIHOLOGICE încă, şi nu se va ajunge vreodată,

la împăcare şi la echilibru. Căci e


te acele senzaţii care par să
vorba şi aici, din nou, de opoziţia
îmbrace solul dur de stîncă al
tipică dintre punctul de vedere
realităţii cu un înveliş bogat de
abstract, în care valoarea determinantă
viaţă înfloritoare. Pe valoarea
coincide cu însuşi procesul de
înaltă acordată acestei
gîndire, şi punctul de vedere în
luxuriante, pe preţuirea a tot ceea
care orientarea gîndirii şi a simţirii
ce s-ar putea numi valori dobîndite, se
este (conştient sau inconştient)
sprijină orice rafinament, orice podoa-
guvernată de obiectul senzorial. în
bă şi graţie a vieţii, orice
ultimul caz, procesul spiritual este
înnobilare a instinctelor animale,
mijlocul ce ţinteşte punerea în
tot la fel ca şi orice exerciţiu
valoare a personalităţii. Nu e de
artistic şi orice desfătare legată
mirare că tocmai filozofia proletară
de artă — tocmai acelea pe care
a fost aceea care a adoptat
cinicii se străduiau fără scrupul şi
principiul inerentei. Oriunde
cruţare să le nimicească. Fireşte —
există suficiente motive de a se
dar asta nu trebuie să li se
pune accentul pe simţirea
recunoască de bunăvoie lor şi nici
individuală, gîndirea şi simţirea vor
puţinilor lor discipoli moderni —,
deveni critic negative, prin carenţă
există o graniţă dincolo de care nu
de energie pozitiv-creatoare (care
putem să dăm ascultare guvernării
este anume orientată către ţelurile
principiului asociativ, fără a fi
personale), vor analiza şi reduce
acuzaţi de nebunie, sau chiar de
totul la detaliul concret. Acumularea,
superstiţia ce se altoieşte pe
astfel rezultată, de lucruri individuale
guvernarea fără limite a acestui
în dezordine va fi în cel mai bun caz sub-
principiu."20
ordonată unei vagi unităţi
45. Ne-am ocupat atît de
atotcuprinzătoare, al cărei
amănunţit de problema inerentei
caracter de deziderat este mai mult
şi a predicaţiei nu doar pentru că
sau mai puţin transparent.
ea reapare în nominalismul şi
Acolo însă unde ponderea cade
realismul scolastic, ci şi pentru că
pe procesul spiritual, rezultatul
în legătură cu ea nu s-a ajuns
creaţiei spirituale va fi supraordonat
multitudinii ca idee. Ideea este cît se poate

de depersonalizată; senzaţia PROBLEMA TIPURILOR ÎN 45

personală însă se transformă ISTORIA DE IDEI

20 Loc. cit., II, p. 138. cît mai mult cu putinţă în

procesul spiritual pe care îl

iposta-ziază.

46. Şi aici trebuie să ne punem în

treacăt întrebarea dacă psihologia

teoriei platonice a ideilor ne

îndreptăţeşte să presupunem că

Platon însuşi aparţine tipului

introvertit şi dacă psihologia

cinicilor şi a megaricilor ne

îngăduie să-i atribuim pe

Antistene, pe Diogene şi pe

Stilpon tipului extravertit? Un

răspuns la această întrebare e

absolut imposibil de dat. Pe baza

unei extrem de minuţioase

cercetări a scrierilor autentice ale

lui Platon, ca „documents

humains", s-ar putea eventual

deduce tipul căruia el personal îi

aparţine. Eu însumi nu îndrăznesc

să formulez în această privinţă o

judecată pozitivă. Dacă cineva ar

face dovada că Platon aparţine

tipului extravertit nu m-ar mira. în

ce-i priveşte pe ceilalţi, tradiţia

este atît de lacunară, îneît o

decizie este, după părerea mea, cu

neputinţă de luat. Atîta timp cît


cele două moduri de gîndire provin din dezintegrarea anarhică.

deplasarea accentului valoric, este fireşte 47. Ambele poziţii sînt extreme

la fel de posibil ca în cazul unui şi inechitabile, dar ele creează o

introvertit senzaţia personală să imagine a contrariilor care, în ce

fie împinsă din anumite motive în priveşte claritatea, nu lasă

prim-plan şi să fie supraordonată nimic de dorit şi care tocmai

gîndirii, în aşa fel incit gîndirea să prin exagerare subliniază acele

devină critic negativă. în ce-1 trăsături care, într-o formă mai

priveşte pe extravertit, accentul estompată şi mai puţin

valoric este la el situat pe relaţia manifestă,

cu obiectul, dar nu în mod necesar

pe relaţia personală cu acesta.

Dacă relaţia cu obiectul se află în

prim-plan, atunci procesul spiritual este

deja, ce-i drept, subordonat, dar el nu are

caracter destructiv dacă interesul i

se îndreaptă doar către natura

obiectului şi ţine la distanţă

implicarea senzaţiei personale.

Avem de a face aici cu conflictul special

între principiul inerentei şi acela al

predicaţiei, ca un caz particular

ce îşi va găsi în cursul cercetării

de faţă o tratare mai adîncită.

Particularitatea cazului stă în

implicarea pozitivă şi negativă a

senzaţiei personale. Acolo unde

tipul (noţiunea generică) reprimă

lucrul individual pînă la a face din

el o umbră, tipul, ideea, capătă

realitate. Acolo unde valoarea

lucrului individual suspendă tipul

(noţiunea generică), lucrează


46 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 47

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

aparţin atît esenţei tipului introvertit, zolvată, căci — tertium non datur. Astfel a

cît şi a celui extravertit, chiar dacă e transmis-o Porphy-

vorba de personalităţi la care senzaţia rios Evului Mediu: „Mox de generibus et

personală nu este împinsă pe primul speciebus illud qui-

plan. Căci e o mare deosebire de dem sive subsistant sive in nudis intellectibus

esenţă dacă, de pildă, spiritualul e posita sint, sive

stăpîn sau este slugă. Stăpînul gîn- subsistentia corporalia sint an incorporalia, et

deşte şi simte altfel decît sluga. Nici utrum separata a

măcar o abstractizare avansată a sensibilibus an in sensibilibus posita et circa

elementelor personale în favoarea haec consistentia,

valorii generale nu poate elimina cu dicere recusabo" („în ceea ce priveşte

totul ingerinţele de ordin personal. Şi noţiunile de gen şi specie,

în măsura în care acestea există, problema este dacă ele sînt

gîndirea şi simţirea cuprind acele substanţiale sau intelectuale, dacă

tendinţe destructive care provin din sînt materiale sau imateriale, dacă sînt

autoafirmarea persoanei faţă de ca- separate de lucrurile sen

racterul nefavorabil al condiţiilor sibile sau sînt în ele, ori în jurul lor.")

sociale. Am face însă o mare greşeală Problema a fost, în aceas

dacă, din cauza existenţei tendinţelor tă formă, preluată de Evul Mediu. Se

personale, am vrea să reducem şi distinge punctul de vedere

valorile generale la curenţi personali platonic, universalia ante rem, generalul sau

subterani. Aceasta ar fi o ideea, ca model

pseudopsihologie. Dar există şi sau paradigmă a tuturor lucrurilor

aceasta. individuale, existînd (în spa

ţiul ceresc) total desprins de ele âv


b) Problema universaliilor în
ovpavicp xoiua, după cum spu
scolastică
ne înţeleaptă Diotima într-o convorbire
48. Problema celor două moduri
despre „frumos" cu So-
de judecată a rămas nere
crate: fără ca prin apariţia şi dispariţia

49. „Frumos ce nu se-nfăţişează cu obiectelor frumoase el să sporească,

faţă, cu braţe sau cu alte să se micşoreze ori să îndure o cît de

întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i mică ştirbire."21

cutare gînd, cutare ştiinţă, 50. Teoriei platonice i s-a opus,

ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decît după cum am văzut, ipoteza critică,

sine; nu rezidă într-un vie potrivit căreia noţiunile generice sînt

ţuitor, în pămînt, în cer, sau oriunde simple cuvinte. în acest caz realul este

aiurea; frumos ce rămîne prius, idealul este posterins. Această opinie

el însuşi întru sine, pururea identic este desemnată prin formula

sieşi ca fiind de un singur universalia post rem.

chip; frumos din care se împărtăşeşte si. între aceste două concepţii se

tot ce-i pe lume frumos, situează aceea mai moderată şi mai

realistă a lui Aristotel, care poate fi

desemnată prin formula universalia in

re, care presupune că forma (eîSoq) şi

substanţa coexistă. Punctul de

vedere al lui Aristotel este o în-

cercare concretistă de mediere, în

perfect acord cu felul de a fi al lui

Aristotel. Faţă de transcendentalismul

învăţătorului său Platon, a cărui

şcoală a căzut mai apoi pradă unui

misticism pitagoreic, Aristotel a fost

un om al realităţii, al realităţii vre-

murilor antice, trebuie spus, care

cuprindea multe elemente de gîndirc

concretă, pe care epocile ulterioare le-

au trecut în inventarul spiritului

uman. Soluţia lui corespunde

concretismului acelui common sense

antic.

52. Aceste trei forme de gîndire


oferă şi criteriile de împărţire a indivizi. El era, după cum remarcă

punctelor de vedere în marea potrivit Taylor, „strongly held by the

controversă medievală a univer- reality of indivi-duals"22. Concluzia

saliilor, care a constituit, de fapt, şi imediat următoare era aceea de a-1

esenţa scolasticii. Nu stă în intenţia gîndi şi pe Dumnezeu doar ca individ

mea — fie şi din pricina unei şi de a dezmembra trinitatea în trei

competenţe insuficiente — să intru în persoane, ceea ce 1-a făcut pe

detaliile acestei dispute. Mă voi Roscellinus să ajungă de fapt

mulţumi doar să formulez cîteva


Banchetul, 211 a, b. [Traducere de
sugestii orientative. Controversa s-a
Cezar Papacostea, revizuită de
iscat o dată cu opiniile lui Johannes
Con
Roscellinus, către finele veacului al Xl-
stantin Noica, în: Platon, Dialoguri, E.L.U.,
lea. Potrivit acestuia, universaliile erau doar
Bucureşti, 1968 - n. t.\
nomina re rum, nume de lucruri, sau,
H. O. Taylor, The Medieval Mind, voi. II, p.
după cum spune tradiţia, flatus voci.
340; [ţinut energic de rea
Pentru el nu existau decît lucruri individuale,
litatea individualului" — n. t.]
48 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 49

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

la un triteism. Predominant în ontologică. Această dovadă probează

epocă, realismul nu putea îngădui existenţa lui Dumnezeu pe baza ideii

aşa ceva; în 1092, la sinodul din de Dumnezeu. J.H. Fichte a formulat pe scurt

Soissons, opiniile lui Roscel-linus acest argument astfel: „Existenţa ideii unui

au fost condamnate. De cealaltă nedeterminat în conştiinţa noastră

parte se afla Guillaume de demonstrează existenţa reală a

Champeaux, profesorul lui Abelard, un realist acestui nedeterminat."23 Potrivit

extrem, dar de nuanţă aristotelică. Potrivit opiniei lui Anselm, noţiunea de fiinţă

cu opiniile maestrului său, el pro- supremă existentă în intelect include şi

povăduia că unul şi acelaşi lucru poate calitatea existenţei acesteia („non

să existe concomitent în totalitatea sa potest esse in intel-lectu solo"*). Şi

în diferite lucruri individuale. între de aici deduce că: „Sic ergo vere est

lucrurile individuale nu ar fi nici un fel aliquid quo maius cogitari non

de diferenţă esenţială, ci doar o va- potest, ut nec cogitari possit non

rietate de „accidente". Această din esse: et hoc es tu, Domine Deus noster."24

urmă noţiune caracterizează Slăbiciunea logică a argumentului

diferenţele reale dintre lucruri ca fiind ontologic este atît de evidentă, îneît

întîmplătoare, tot aşa după cum in sînt necesare explicaţii psihologice în

dogma transsubstanţierii, piinea şi legătură cu motivele care au

vinul ca atare sînt „accidente". determinat un spirit ca Anselm să

53. De partea realismului se afla şi construiască o astfel de

Anselm din Canterbury, părintele argumentaţie. Motivul cel mai la

scolasticii. La el, universaliile sînt îndemînă trebuie căutat în dispoziţia

situate, pur platonician, în logosul divin. Din psihologică generală a realismului,

perspectiva acestui punct de vedere trebuie respectiv în faptul că atît o clasă

înţeleasă şi dovada, importantă


23 Psychologie, voi. II, p. 120.
psihologic, adusă de ci, a existentei lui
* „Nu poate exista doar în intelect" — (n.
Dumnezeu, dovadă denumită
f.)
24 Proslogion seu Alloquium de Dei anume de oameni, cît şi anumite

existentia, p. 110. [„Există într-adevăr grupuri de oameni puneau ac-

ceva în comparaţie cu care nu ne centul valoric, corespunzător

putem reprezenta nimic mai mare şi curentului vremii lor, pe idee, în

acela aşa fel îneît pentru ei aceasta

eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru" reprezenta o valoare reală, respec-

— n. t.\ tiv o valoare de viaţă mai mare

decît realitatea lucrurilor indi-

viduale. De aceea lor le era pur şi

simplu imposibil să accepte

presupunerea că ceea ce în ochii lor

avea cel mai mare preţ şi cea mai

mare însemnătate nu exista şi în chip

real. Ei deţineau dovada cea mai

izbitoare a eficienţei punctului lor de

vedere în faptul că îşi orientau

manifest viaţa, gîndirea şi simţirea pe

direcţia lui. Faţă de extraordinara

eficientă a ideii, care este tocmai o realitate,

invizibilitatea ei nu îi aducea nici un

prejudiciu. Ei aveau o noţiune ideală şi

nu senzualistică a realităţii.

54. Un adversar al lui Anselm,

contemporan cu el, anume Gaunilo,

obiecta deja că reprezentarea

frecventă a unei insule fericite şi

perfecte (un fel de ţară a feacilor) nu

demonstra în chip necesar şi

existenţa reală a acesteia. Obiecţie,

evident rezonabilă. Astfel de obiecţii

şi altele similare au fost adesea ri-

dicate în cursul secolelor, ceea ce însă

nu a împiedicat argumentul ontologic


să fiinţeze pînă în vremea din urmă, dar aceasta este întotdeauna redusă

reprezentat fiind în veacul al XlX-lea la formula „nu e nimic altceva decît".

de Hegel, Fichte şi Lotze. Astfel de Tot aşa se vorbeşte mereu de realitate,

contradicţii nu sînt de atribuit unei ca şi cum ar exista una singură.

lipse considerabile de logică sau unei Realitate este ceea ce acţionează

şi mai mari orbiri, de o parte ori de asupra sufletului omenesc, şi nu

alta. A proceda astfel ar fi absurd. Mai ceea ce unii oameni presupun că

degrabă este vorba de diferenţe acţionează şi ceea ce ei

psihologice profunde care se cer generalizează în chip tendenţios.

identificate şi reţinute. Presupunerea Oricît de ştiinţific s-ar proceda în

că ar exista doar o singură psihologie, astfel de cazuri, nu trebuie uitat

sau doar un singur principiu psihologic că ştiinţa nu este „summa" vieţii şi

fundamental, reprezintă o că ea nu reprezintă decît una din

insuportabilă tiranie exercitată de atitudinile psihologice posibile, decît una

prejudecăţile pseudoştiinţifice din numeroasele forme de gîndire

privitoare la insul normal. Se vorbeşte umană.

întruna de om şi de „psihologia" lui,


50 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 51

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

Argumentul ontologic nu este un sitatea unei multitudini de principii

argument şi nu este o psihologice explicative

dovadă, ci constatarea psihologică a există. Abstracţie făcînd de cele spuse

faptului că există o clasă aici în favoarea acestei

de oameni pentru care o anumită idee ipoteze, s-ar cuveni să se lămurească

are eficienţă şi realitate, orice prin faptul, vrednic

o realitate care atinge, ca să spun aşa, de a fi remarcat, că, în ciuda lichidării

limita lumii perceptibile. aparent definitive a ar

Senzualistul se prevalează de gumentului ontologic de către Kant, nu

certitudinea „realităţii" sale, după puţini au fost filozofii

cum omul ideii stăruie asupra propriei postkantieni care l-au preluat din nou.

realităţi psihologice. Psi Iar astăzi sîntem tot atît

hologia trebuie să se descurce cu de departe, sau chiar mult mai

existenţa acestor două (sau a departe, de a înţelege perechile

mai multor) tipuri, trebuie să evite, în de contrarii — idealism-realism,

orice condiţii, să conceapă spiritualism-materialism, in

unul din tipuri drept o neînţelegere clusiv problemele secundare —-, decît a fost

venind din partea celuilalt Evul Mediu timpu

şi nu trebuie niciodată să încerce în riu, care cel puţin dispunea de o

mod serios să reducă un tip concepţie unitară despre lume.

la altul, ca şi cum orice entitate în favoarea dovezii ontologice nu

diferită nu ar fi decît funcţie de există nici un argument

un ce cunoscut. Ceea ce nu vrea să însemne logic care să corespundă intelectului

suspendarea prin modern. Argumentul on

cipiului ştiinţific, incontestabil, potrivit tologic nu are în sine nimic de a face cu logica,

căruia „principia expli- el este, în forma

candi praeter necessitatem non sunt în care ni 1-a lăsat Anselm în istorie, o

multiplicanda."* Căci nece realitate psihologică,


ulterior intelectualizat sau raţionalizat, argumentului ontologic vine din aceea

ceea ce, fireşte, fără pe- că el urmăreşte o demonstraţie logică

titio principii sau fără alte sofisme nu s- acolo unde este vorba de cu mult mai

ar fi putut înfăptui. Dar mult decît atîta; anume, de o

tocmai în aceasta se vădeşte realitate psihologică a cărei apariţie

valabilitatea de nezdruncinat a ar şi eficienţă sînt atît de copleşitor de

gumentului, în faptul că el există, şi că evidente, încît nu mai au nevoie de

un consensus gentium nici un fel de argumentare. Consensus

îl probează ca pe o realitate general gentium dovedeşte că Anselm avea

admisă. De luat în calcul dreptate atunci cînd constata că

este realitatea, şi nu sofismul Dumnezeu este, pentru că este gîndit.

argumentării ei, întrucît eroarea Aici e un adevăr evident, ba chiar

nimic altceva decît o propoziţie de

identitate. Demonstraţia „logică"

este inutilă şi în plus este fatală, în

măsura în care Anselm ţine să

demonstreze realitatea concretă a

ideii sale de Dumnezeu. El afirmă:

„Existit ergo procul dubio aliquid, quo

maius cogitari non valet, et in intellectu, et

in re"25 (Există deci, fără îndoială, ceva,

dincolo de care nu poate fi gîndit nimic mai

mare, nici în intelect, nici în lucru

[concreteţe, „realitate"]). Noţiunea

de „res" se afla situată în viziunea

scolasticii la aceeaşi înălţime ca

noţiunea de gînd. Astfel, Dionisie

Areopagitul, ale cărui scrieri au

exercitat o influenţă importantă

asupra filozofiei Evului Mediu timpuriu,

distingea entia rationalia, intellectualia,

sensibi-lia, simpliciter existentia (entităţi

raţionale, intelectuale, perceptibile,


pur şi simplu existînde). Toma din ideii nu reprezenta deloc un pas

Aquino numeşte „res", „quod est in esenţial înainte, ci era pur şi simplu

anima" („ceea ce e în suflet"), dar şi „quod un ecou al senzorialităţii primitive a

est extra animam" („ceea ce este în gîndului. Argumentul contrar al lui

afara sufletului"). Această re- Gaunilo nu este din punct de vedere

marcabilă apropiere lasă să se psihologic suficient, prin faptul că şi

întrevadă, în concepţia proprie acelor ideea unei insule fericite apare

vremuri, urmele concreteţei frecvent, aşa cum dovedeşte consensus

(„realităţii") primitive a gîn-dului. Din gentium, ea fiind însă, cert, mai puţin

perspectiva acestei stări de spirit se eficientă decît ideea de Dumnezeu,

înţelege uşor şi psihologia căreia îi revine, drept urmare, o

argumentului ontologic. Ipostazierea „valoare de realitate" mai înaltă.

„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt multiplicabile" (n. 25 Loc. cit., p. 109.

t.).
52 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 53

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

Toţi cei care au preluat ulterior dată condiţia că un triunghi există

argumentul ontologic au (este dat), atunci în mod ne

căzut, cel puţin în principiu, în eroarea cesar există (în el) şi trei unghiuri. Cu

lui Anselm. Argumen toate acestea, necesitatea

tarea lui Kant 26 ar trebui socotită logică a dovedit o atît de mare putere

definitivă. Ne vom referi de de iluzie, încît după ce

aceea, pe scurt, la ea. După Kant, ne-am format despre un lucru un concept a

„conceptul unei fiinţe absolut priori astfel încît,

necesare este un concept pur al după părerea noastră, existenţa să fie

raţiunii, adică o simplă idee a cuprinsă în sfera lui, de

cărei realitate obiectivă nu e nici pe aici s-a crezut că se poate conchide cu

departe dovedită prin faptul certitudine că, deoarece

că raţiunea are nevoie de ea." existenţa este atribuită în mod

Dar „necesitatea necondiţionată a necesar obiectului acestui con

judecăţilor nu este o cept, adică în condiţia că eu pun acest

necesitate absolută a lucrurilor. Căci obiect ca dat (ca existînd),

necesitatea absolută a ju atunci şi existenţa lui este pusă în

decăţii este doar o necesitate mod necesar (după regula

condiţionată a lucrului sau a pre identităţii) şi că, în consecinţă, această

dicatului în judecată." fiinţă este ea însăşi ab

Puţin mai înainte, Kant menţionase solut necesară, fiindcă existenţa ei

ca exemplu de jude este gîndită în acelaşi timp

cată necesară faptul că un triunghi are într-un concept arbitrar admis şi cu

trei unghiuri. La această condiţia că eu pun obiectul

propoziţie se referă atunci cînd lui." Puterea iluziei, la care Kant face aluzie

continuă: „Judecata precedentă aici, nu e nimic

nu afirma că trei unghiuri sînt absolut altceva decît puterea primitivă, magică a

necesare, ci că, dacă este cuvîntului, proprie în


chip tainic şi noţiunii. A fost necesară minţi şi-au dat seama de acest lucru

o lungă evoluţie pînă ce nu a fost nici pe departe în măsură să

oamenii au înţeles temeinic căjlatus stîrpească din toate capetele ideea

voci, cuvîntul, nu înseamnă superstiţioasă de forţă inerentă

şi nu produce de fiecare dată noţiunii formulate. Evident, este în

realitate. Dar faptul că anumite această superstiţie „instinctivă" ceva

care nu vrea să fie stîrpit, pentru că


26 Kant, Kritik der reinen Vernunft. [Pentru
prezintă o legitimitate existenţială,
citatele care urmează din această
căreia însă pînă acum nu i s-a acordat
lucrare v. ediţia românească Critica
suficientă atenţie. Paralogismul
raţiunii pure. Traducere de Nicolae
(concluzia eronată) se introduce în
Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura
acelaşi fel în argumentul ontologic,
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 475,
adică printr-o iluzie, explicată de
476-477 - n. t.]
Kant după cum urmează: el vorbeşte

mai întîi despre afirmaţia privitoare

la „subiecte absolut necesare", de al

căror concept este intim legat

conceptul de existenţă pur şi simplu

şi care deci nu pot fi suprimate fără

contradicţie internă. Acest concept ar

fi acela al „fiinţei infinit reale".

„Această fiinţă, spuneţi voi, are toată

realitatea şi voi sînteţi îndreptăţiţi să

admiteţi ca posibilă o astfel de fiinţă

[...]. însă în realitatea totală este

cuprinsă şi existenţa, deci existenţa

este inclusă în conceptul de posibil. Iar

dacă acest lucru este suprimat, este

suprimată şi posibilitatea internă a

lucrului, ceea ce este contradictoriu.

Răspund: voi aţi şi comis o

contradicţie cînd aţi strecurat în

conceptul unui lucru pe care aţi voit


să-1 gîndiţi numai în ce priveşte conţine două concepte care îşi au

posibilitatea lui, conceptul existenţei obiectele lor. Dumnezeu şi

lui, indiferent sub ce nume ascuns. atotputernicia; micul cuvînt este nu e

Dacă vă îngăduim acest lucru, voi aţi vreun predicat în plus, ci numai ceea ce pune

cîştigat în aparenţă, dar în realitate n- predicatul în relaţie cu subiectul. Dacă

aţi spus nimic; căci voi aţi comis o însă iau subiectul (Dumnezeu) cu toate

simplă tautologie."27 predicatele lui (dintre care face parte

60. „A fi nu este, evident, un predicat şi atotputernicia) şi zic: Dumnezeu este

real, adică un concept despre ceva sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou

care s-ar putea adăuga conceptului predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun

unui lucru. Ci este numai poziţia unui numai subiectul în sine cu toate

lucru sau a unor anumite determinări predicatele lui, şi anume obiec-

în sine. în folosirea logică, acest verb


27 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., p. 478
este numai copula unei judecăţi.
- n. t.}
Judecata: Dumnezeu este atotputernic
54 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 55

PSIHOLOGI tN ISTORIA DE IDEI

CE

tul, în relaţie cu conceptul meu. Ambele complet a priori; însă conştiinţa noastră

trebuie să conţină exact acelaşi lucru, despre orice existenţă

şi de aceea la conceptul care exprimă (fie nemijlocit prin percepţie, fie prin

numai posibilitatea nu se poate raţionamente care leagă

adăuga nimic mai mult prin faptul că ceva cu percepţia) aparţine cu totul

eu gîndesc obiectul lui ca absolut dat unităţii experienţei; şi o

(prin expresia: el este). Şi astfel, realul existenţă în afara acestui cîmp nu

nu conţine nimic mai mult decît simplul poate fi declarată, desigur, în

posibil. O sută de taleri reali nu conţin mod absolut ca imposibilă, ea însă

nimic mai mult decît o sută de taleri este o supoziţie pe care nu

posibili." o putem justifica prin nimic." 28

„Dar la averea mea, o sută de taleri Această lungă rememorare a analizei

reali înseamnă mai fundamentale a lui

mult decît simplul concept despre o Kant mi s-a părut necesară, tocmai

sută de taleri (adică a po deoarece găsim aici cea mai

sibilităţii lor)." pură distincţie între esse in intellectu şi

„Oricare ar fi deci conţinutul şi sfera esse in re. Hegel i-a

conceptului nostru reproşat lui Kant că noţiunea de

despre un obiect, totuşi trebuie să Dumnezeu nu poate fi compa

ieşim din el pentru a-i atribui rată cu o sută de taleri imaginari. Dar,

existenţa. La obiectele simţurilor se după cum spune pe bună

realizează aceasta prin le dreptate Kant, logica face abstracţie de

gătura cu vreuna din percepţiile mele orice conţinut, căci alt

după legi empirice, dar minteri, dacă ar prevala un conţinut

pentru obiectele gîndirii pure nu există oarecare, ea ar înceta să

absolut nici un mijloc mai fie logică. între variantele sau-sau

de a cunoaşte existenţa lor, deoarece ale unei alternative, adică

ea ar trebui cunoscută din punctul de vedere al logicii, ca întotdeauna,


nu există o a postulat al raţiunii practice, care

treia posibilitate. Dar între „intellectus" rezultă din respectul cunoscut a priori

şi „res" există şi „ani „pentru legea morală ca mobil

ma", iar acest „esse in anima" face întreaga necesar, vizînd bunul suprem şi ca

argumentare onto premisă decurgînd de aici a realităţii

logică inutilă. Kant însuşi a întreprins în obiective a aceleiaşi".29

Kritik der praktischen 64. „Esse in anima" este o stare

Vernunft încercarea generoasă de a-1 de fapt psihologică, în le

onora prin reflecţie filozo gătură cu care se cere doar precizat

fică pe „esse in anima". El îl introduce dacă apare o dată, de mai

acolo pe Dumnezeu ca multe ori sau în chip universal în

psihologia umană. Starea de


28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., pp.
fapt numită Dumnezeu şi formulată
480, 481 - n. t.]
drept „bunul suprem" sem

nifică, aşa cum indică şi termenii,

valoarea sufletească cea mai

înaltă sau, cu alte cuvinte,

reprezentarea căreia i se conferă sau

îi revine efectiv importanţa cea mai mare

şi generală în raport

cu determinarea acţiunii şi gîndirii

noastre. în limbajul psiholo

giei analitice, noţiunea de Dumnezeu

coincide cu acel complex

de reprezentări care, corespunzător

definiţiei de mai sus, con

centrează în sine cea mai mare cantitate de

libido (energie psi

hică). Drept urmare, noţiunea de

Dumnezeu a sufletului ar fi

efectiv diferită în funcţie de individ,

ceea ce corespunde, de alt

fel, experienţei. Dumnezeu nu este nici


măcar în idee o fiinţă putere sau pe sexualitate,

stabilă, cu atît mat puţin în realitate. aplicată unui individ de altă orientare

Căci cea mai înaltă valoare nu va putea niciodată ex

activă a sufletului uman este, după plica adecvat decît trăsături de

cum se ştie, foarte diferit importanţă secundară.

localizată. Există unii, uv 6 8eoq f]


c) încercarea de unificare a lui Abelard
KoiWra , al căror Dumnezeu
65. Nu este lipsit de interes să se
este pîntecul {Epistola Sf. Apostol Pavel
examineze felul în care
către Filipeni, 3, 19),
scolastica a încercat să stingă
banul, ştiinţa, puterea, sexualitatea etc.
controversa universaliilor şi să
Psihologia individului se
creeze un echilibru între opoziţiile
deplasează, cel puţin in ce priveşte
tipologice, despărţite prin
trăsăturile ei fundamentale,
tertium non datur. Această încercare de
în funcţie de localizarea bunului
echilibrare este opera
suprem, în aşa fel îneît o „teo
lui Abelard, a acelui bărbat nefericit care,
rie psihologică", întemeiată exclusiv pe
ars de iubire pentru
un instinct fundamental
29 Kritik der praktischen Vernunft, I, II, III,
oarecare, de exemplu, pe lăcomia de
p. 159.
56 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 57

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

Heloîse, a trebuit să-şi plătească gîndeşti corespunzător ambelor tipuri,

pasiunea cu pierderea virilităţii. Cine în absenţa unei poziţii intermediare.

cunoaşte viaţa lui Abelard ştie în ce Atît curentul nominalist, cît şi

măsură propriul său suflet adăpostea curentul realist conduc, fiecare în

acele perechi de contrarii a căror parte, la rigoare, claritate şi unitate.

reconciliere filozofică îi stătea atît de încercarea de a cîn-tări şi echilibra

mult la inimă. Remusat30 îl caracteri- opoziţiile duce însă la confuzie şi la o

zează pe Abelard drept un eclectic concluzie care în raport cu sensul

care, deşi a criticat şi a respins toate tipurilor este nesatisfăcătoarc,

teoriile formulate pe seama deoarece nu poate mulţumi pe

universaliilor, a preluat totuşi „din ele deplin nici pe unul, nici pe celălalt.

tot ceea ce era adevărat şi rezistent". Remusat a extras din scrierile lui

Scrierile lui Abelard sînt, în segmentul în Abelard o întreagă serie de afirmaţii

care se referă la universalii, greu contradictorii în legătură cu subiectul

accesibile şi confuze, căci autorul lor de faţă. El exclamă: „Faut-il

cîntăreşte continuu toate admettre, en effet, ce vaste et

argumentele şi toate aspectele; şi incoherent ensemble de doctrines dans

tocmai faptul că nu a dat întî-ietate la tete d'un seul homme, et la philosophie

nici unui punct de vedere declarat, ci d'Abelard est-elle le chaos?"31

a încercat să înţeleagă şi să împace 66. De la nominalism, Abelard preia

contrariile, a făcut ca nici discipolii săi adevărul potrivit căruia universaliile

să nu îl înţeleagă corect. Unii l-au sînt „cuvinte", în sensul de convenţii

interpretat ca fiind nominalist, alţii spirituale exprimate prin limbă; preia

ca fiind realist. Această neînţelegere mai departe adevărul după care un

este caracteristică, deoarece e mult lucru nu este în realitate nimic

mai uşor să gîndeşti corespunzător general, ci întotdeauna ceva par-

cu un anume tip, rămînînd logic şi ticular, iar substanţa nu e niciodată

consecvent în interiorul lui, decît să universală, ci individuală.


Charles de Remusat, Atâlard. De la realism, împrumută adevărul

Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-adevăr de după care „genurile" şi „speciile" sînt

admis acest ansamblu vast şi îmbinări de factori individuali şi de

incoerent de doctrine în mintea unui lucruri individuale, în temeiul

singur om, şi să fie oare filozofia lui asemănărilor lor incontestabile.

Abe Punctul de vedere mediator este pentru el

lard acest haos?" — n. t.\ conceptualismul, care se cuvine înţeles

ca o funcţie ce conferă inteligibilitate

obiectelor individual percepute, care

le clasifică pe acestea în baza

asemănării dintre ele în genuri şi

specii şi care le aduce astfel de la

multitudinea lor absolută la o relativă

unitate. Pe cît de indubitabile sînt

multitudinea şi varietatea lucrurilor

individuale, pe atîta este şi existenţa

similitudinilor care face posibilă

reunirea lor în concept. Pentru acela

care, psihologic vorbind, este

precumpănitor axat pe perceperea

asemănării dintre lucruri, noţiunea

colectivă este, ca să spun aşa, dată,

adică se impune expres, cu evidenţa

de nedezminţit a percepţiei

senzoriale. Aceluia însă care este psi-

hologic orientat pe perceperea mai

cu seamă a diferenţei dintre lucruri,

asemănarea acestora nu îi este

intuitiv dată, ci doar diversitatea lor

care i se impune cu aceeaşi evidenţă

cu care i se impune celuilalt

asemănarea. S-ar zice că empatia

(Einfuhlung) cu obiectul este acel proces


psihologic care pune într-o lumină a lor într-o singură matcă.

deosebit de puternică tocmai 67. Deşi Evul Mediu ştia să spună

deosebirea dintre un obiect şi altul, iar cuvinte mari despre suflet, nu

abstragerea din obiect este acel proces destinat dispunea de nici un fel de psihologie,

în mod special să treacă peste aceasta fiind, în genere, una din cele

deosebirea reală dintre obiectele mai noi ştiinţe. Dacă ar fi existat pe

individuale, în favoarea asemănării atunci psihologia, Abelard ar fi ridicat

generale dintre ele, care este temelia pe „esse in anima" la rangul unei

însăşi a ideii. Empatia şi abstragerea formule mediatoare. Ceea ce Remusat

reunite dau acea funcţie care stă la a înţeles perfect: „Dans la logique pure,

baza noţiunii de conceptualism. Ies universaux ne sont que Ies termes d'un lan-

Acesta se sprijină pe funcţia gage de convention. Dans la physique, qui est

psihologică, singura posibilitate reală pour lui plus transcendante qu'experimentale,

de anulare a divergenţei dintre qui est sa veritable ontologie, Ies genres et Ies

nominalism şi realism şi de readucere especes se fondent sur la maniere dont Ies etres
58 TIPURI PSIHOLOGICE ideea şi obiectul, fără a Ic forţa în

nici un fel. Această posibilitate ţine


sont reellement produits et constitues.
de esenţa psihologiei, dar nimeni
Enfin, entre la logique pure et la physique,
nu poate să afirme că pînă acum
ii y a un milieu et comme une science mi-
psihologia şi-ar fi îndeplinit
toyenne, qu'on peut appeler une
această misiune. în acest sens,
psychologie, ou Abelard re-cherche

comment s'engendrent nos concepts, et trebuie să dăm dreptate afirmaţiei

retrace toute cette genealogie intellectuelle lui Remusat după care: „Abelard a

des etres, tableau ou symbole de leur donc triomphe; car, malgre Ies graves

hierarchie et de leur existence reelle."32 restrictions qu'une critique clairvoyante

68. Chiar dacă şi-au lepădat decouvre dans le nominalisme ou le

conceptualisme qu'on lui impute, son


haina scolastică şi au apărut într-o
esprit est bien l'esprit moderne â son
nouă travestire, universalia ante rem
origine. II l'annonce, ii le devance, ii le
şi post rem au rămas obiect de
promet. La lumiere qui blanchit au matin
controversă pentru toate secolele
l'horizon est deja celle de l'astre encore
care au urmat. în esenţă era vorba
invisible qui doit eclairer le monde."33
de aceeaşi veche problemă. De-a

lungul timpului, încercările de Loc. cit., t. II, p. 112. [„în logica pură

soluţionare a ci au făcut să se universaliile nu sînt decît termenii

aplece balanţa cînd de partea unui limbaj convenţional. în fizică

realismului, cînd de cea a — pentru el, mai degrabă

nominalismului. Scientismul transcendentă

veacului al XlX-lea a împins din decît experimentală —, adevărata

nou problema în direcţia lui ontologie, genurile şi speciile se

nominalistă, după ce filozofia de la înteme

începutul aceluiaşi veac dăduse în iază pe felul în care flintele sînt într-

cel mai înalt grad satisfacţie adevăr produse şi constituite. în

realismului. Dar opoziţiile nu mai fine, între

sînt acum atît de acuzate ca pe logica pură şi fizică, există un punct

vremea lui Abelard. Dispunem de o la jumătatea drumului şi oarecum o

psihologie, de o ştiinţă mediatoare, ştiinţă

capabilă să îmbine în mod unic mediană, care poate fi numită


psihologie, şi în care Abelard

cercetează felul în PROBLEMA TIPURILOR ÎN 59

care iau naştere conceptele noastre ISTORIA DE IDEI

şi trasează toată această


69. Pentru acela care trece cu
genealogie intelec
vederea existenţa tipurilor psi
tuală a fiinţelor, tablou sau simbol
hologice, iar prin aceasta, faptul că
al ierarhiei şi al existenţei IOT reale" —
adevărul unuia dintre tipuri
n. t.)
reprezintă eroarea celuilalt,
Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin urmare,
strădania lui Abelard nu înseamnă
Abelard a triumfat; căci în ciuda
mai mult decît o arguţie scolastică
gravelor restricţii pe care critica
în plus. Dar dacă recunoaş
lucidă le descoperă în nominalismul
tem existenţa ambelor tipuri,
sau con-
încercarea lui Abelard capătă pen

tru noi o importanţă considerabilă.

Abelard caută punctul de ve

dere intermediar în sermo, prin care

înţelege nu atît „discursul",

cît propoziţia formată, alcătuită în

vederea unui sens anume,

deci o definiţie care uzează, în

scopul fixării sensului ei, de mai

multe cuvinte. El nu vorbeşte

despre verbum, căci în accepţia

nominalismului acesta nu este decît vox,

flatus voci. Or, marea

prestaţie psihologică a

nominalismului antic, ca şi a celui

me

dieval, tocmai în aceasta rezidă, în faptul

de a fi dezarticulat

temeinic identitatea primitivă,

magică sau mistică dintre cuvînt


şi realitatea obiectivă, prea temeinic significando notare;

pentru tipul uman care îşi


ceptualismul ce i se impută,
are rădăcinile nu în obiecte, ci în
spiritul său este tocmai spiritul
abstragerea ideii despre obiec
modern la obîrşia sa. El îl anunţă, îl
te. Abelard era un spirit prea larg spre a
anticipează, îl făgăduieşte. Lumina
fi putut trece cu vederea
care albeşte orizontul în zori este
valoarea nominalismului. Oricum, pentru el,
deja aceea a astrului încă invizibil
cuvîntul era vox,
care trebuie să lumineze lumea" -
în schimb, propoziţia, în limbajul lui
n. t.\
sermo, însemna cu mult

mai mult, căci aducea cu sine un

sens constituit, descria ele

mentele comune, ideale, gîndite, percepute

prin gîndire ale

obiectelor. în sermo, şi numai acolo, trăia

universalul. Din acest

motiv uşor de înţeles, Abelard a fost

socotit şi nominalist, evi

dent, pe nedrept, căci pentru el,

universalul avea o realitate mai

mare decît cuvîntul.

70. Exprimarea conceptualismului îl

va fi costat scump pe

Abelard, căci doctrina se agregase

în mod necesar din contra

dicţii. Un epitaf la adresa lui, păstrat

într-un manuscris din Ox

ford, ne dă, cred, o idee perfectă

despre caracterul paradoxal al

învăţăturii sale:

Hic docuit voces cum

rebus significare, Et

docuit voces res


TIPURI PSIHOLOGICE din unghiul de vedere al senzaţiilor

sale. Abstracţia îl interesează abia


Errores generum
în al doilea rînd, motiv pentru
correxit, ita specierum.
care tot ceea ce trebuie să fie
Hic genus et species in

sola voce locavit, Et gîndit pe marginea obiectelor i se

genus et species pare mai puţin important, şi

sermones esse notavit. invers, celuilalt. Insul branşat pe

obiect este, fireşte, nominalist —


Sic animal nullumque animal
„numele e vorbă goală şi fum" —,
genus esse probatur, Sic et
în măsura în care nu s-a deprins
homo et nullus homo species
încă să-şi compenseze atitudinea
vocitatur.34
orientată pe direcţia obiectului. El

71. Opoziţia abia dacă se poate se transformă, dacă are abilitatea

sintetiza altminteri decît prin necesară, într-un logician riguros


paradox, în măsura în care se care nu îşi află perechea în
tinde către o expresie care să se exactitate, metodă şi ariditate. Cel

sprijine, în principiu, pe unul din orientat ideal este, fireşte, logic,

cele două puncte de vedere, în motiv pentru care, de fapt, el nu poate


cazul de faţă pe punctul de vedere înţelege şi aprecia manualul de
intelectual. Nu trebuie să uităm că logică. Dezvoltarea compensatorie
diferenţa fundamentală dintre transformă acest tip, aşa cum am
nominalism şi realism este nu vă-
doar de natură logică intelectuală,
34 Acesta ne-a învăţat că, doar
ci şi psihologică, aceasta din urmă
împreună cu lucrurile, cuvintele
reductibilă în cele din urmă la o
au sens; Şi ne-a învăţat că
deosebire tipică de atitudine
semnificînd, cuvintele
psihologică, atit faţă de obiect, cit
desemnează lucruri; A corectat
şi faţă de idee. Acela a cărui
erorile de gen, la fel pe cele de
atitudine este ideală va sesiza
specie. Acesta a aşezat genul şi
totul şi va reacţiona la tot din
specia într-un singur cuvînt Şi a
unghiul de vedere al ideii. Acela
observat că gen şi specie sînt
care este însă orientat pe direcţia
un fel de a spune
obiectului va sesiza şi va reacţiona
Aşa se dovedeşte că fiinţă

şi nici o fiinţă constituie un PROBLEMA TIPURILOR ÎN 61

gen Aşa şi om şi nici un ISTORIA DE IDEI

om se numeşte specie.
zut în cazul lui Tertullian, într-un om al

sentimentului, ale cărui simţiri

rămîn însă în orbita ideilor sale.

Cel transformat prin compensare în

logician rămîne însă cu lumea sa de

idei în orbita obiectelor.

72. Cu aceste observaţii

ajungem la partea slabă a gîndirii

lui

Abelard. Soluţia sa este unilaterală.

Dacă în cazul opoziţiei din

tre nominalism şi realism ar fi

vorba doar de o confruntare lo-

gico-intelectuală, arunci s-ar putea

pune întrebarea de ce în final

nu ar fi posibilă şi o altă formulare

în afară de cea paradoxală.

Pentru că este vorba însă de o

opoziţie psihologică, atunci orice

formulare unilaterală, logic-

intelectuală trebuie să se sfirşească

în paradox. „Sic et homo et nullus homo

species vocitatur." Ex

presia logic intelectuală este

absolut incapabilă, fie şi ca sermo,

să ne ofere acea formulă mediană

capabilă să dea seama, în mod

egal, de esenţa celor două poziţii

psihologice opuse, căci ea vine


în întregime din direcţia abstractă de soluţia unui al treilea punct

şi ignoră cu desăvîrşire rea de vedere mediator. Lui esse in

litatea concretă. intellectu îi lipseşte realitatea

73. Orice formulare logic- palpabilului, lui esse in re îi lip

intelectuală — oricît de perfectă seşte spiritul. Ideea şi lucrul se

— deposedează impresia pe care o întîlnesc însă în psihicul omului,

lasă obiectul de vivacitatea care ţine cumpăna între ele. Ce

şi imediatitatea ce îi sînt proprii. Ea este în definitiv ideea, dacă psi

trebuie să procedeze astfel, hicul nu îi mijloceşte o valoare

spre a se putea constitui ca atare. Dar în vie? Şi ce este lucrul obiectiv,

felul acesta se pierde dacă psihicul îi retrage forţa ce

tocmai ceea ce, pentru punctul de vedere condiţionează impresia senzo-

extravertit, este esen

ţial, anume raportarea la obiectul

real. Nu există de aceea nici

o posibilitate de a găsi în direcţia

uneia sau a alteia dintre ati

tudini o formulă unificatoare,

întrucîtva mulţumitoare. Şi totuşi

omul nu poate — chiar dacă

spiritul său poate — să stăruie în

acest conflict care nu este doar o

problemă de filozofie îndepăr

tată, ci una a raporturilor

repetate, de zi cu zi, ale omului

cu

sine însuşi şi cu lumea din jur.

Şi pentru că, de fapt, despre

această problemă este vorba,

conflictul nici nu poate fi rezolvat

printr-o discuţie argumentată

nominalist sau realist. Este

nevoie
62 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 63

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

rială? Ce este realitatea, dacă ea nu cînd drept produsul ultim şi cel mai

există în noi înşine, dacă nu esse in cutezător al sintezei tuturor facultăţilor.

animal Realitatea vie nu este dată în De aceea fantezia îmi pare a fi

chip exclusiv nici prin atitudinea expresia cea mai limpede a activităţii

obiectivă, reală a lucrurilor, nici prin psihice. Ea este înainte de toate

formula ideii, ci doar prin îmbinarea activitatea creatoare din care

amîndurora în procesul psihologic viu, prin izvorăsc răspunsurile la toate

esse in anima. Doar prin activitatea întrebările rezolvabile, ea este mama

vitală, particulară a psihicului, tuturor posibilităţilor în care sînt viu

percepţia senzorială atinge acea îmbinate, asemenea tuturor

adîncime a impresiei, iar ideea acea contrariilor psihologice, lumea dină-

forţă eficientă care sînt, amîndouă, untru şi cea din afară. Fantezia a fost

părţi componente indispensabile ale şi este întotdeauna puntea de

unei realităţi vii. Această activitate legătură între revendicările

proprie psihicului, care nu se poate ireconciliabile ale obiectului şi ale

explica nici ca reacţie reflexă la subiectului, ale extraversiei şi ale

stimuli senzoriali, nici ca organ introversiei. Doar în fantezie sînt reunite

executiv al ideilor eterne, este, ca ambele mecanisme.

orice proces vital, un act creator 74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă la

neîntrerupt. Nu pot denumi această cunoaşterea deosebirii psihologice

activitate altminteri decît prin dintre cele două puncte de vedere, el

termenul de fantezie. Fantezia este tot atît ar fi trebuit să se refere la fantezie în

de mult sentiment pe cît este gînd, tot atît vederea formulării expresiei

de mult intuiţie pe cît este senzaţie. unificatoare. Dar în imperiul ştiinţei,

Nu există nici o funcţie a psihicului fantezia este tabu, la fel şi

care să nu se lege indistinct prin ea sentimentul. Dacă vom identifica însă

de celelalte funcţii psihice. Ea ne natura psihologică a opoziţiei funda-

apare cînd drept ceva primordial, mentale, psihologia se va vedea silită


să recunoască nu doar punctul de ţei. Aceste calităţi, fantezia le are în

vedere al sentimentului, ci şi pe acela comun cu visul, care însă este într-o

al fanteziei mediatoare. Aici însă măsură şi mai mare involuntar şi

intervine marea dificultate: în cea mai straniu.

mare măsură fantezia este un produs 75. Raportul omului cu fantezia este

al inconştientului. Ea cuprinde, în bună parte determinat de raportul

fireşte, componente conştiente, dar său cu inconştientul în genere. La

este în esenţă involuntară şi se rîndu-i, această din urmă relaţie este

opune, de fapt, ca o prezenţă străină, determinată de spiritul vremii. După

conţinutului conştiin- gradul de predominanţă a

raţionalismului, individul va fi mai

mult sau mai puţin înclinat să se lase

în voia inconştientului şi a produselor

acestuia. Creştinismul manifestă

tendinţa certă, de altfel ca orice

formă închisă de religie, de a reprima

pe cît posibil inconştientul individului

şi de a-i paraliza astfel fantezia. în lo-

cul lor, el oferă viziuni simbolice cu

relief solid, destinate să înlocuiască

total inconştientul individului.

Reprezentările simbolice ale tuturor

religiilor sînt figurări de procese

inconştiente în forme tipice, general

obligatorii. învăţătura religioasă oferă

informaţii aşa zicînd definitive despre

„lucrurile" ultime, despre spaţiul

situat dincolo de conştiinţa umană.

De cîte ori avem posibilitatea să

urmărim apariţia unei religii,

observăm că figurile doctrinei îi apar

chiar întemeietorului ei drept revelaţii,

deci concretizări ale fanteziei sale


inconştiente. Formele izvorîte din intrarea în lume ca un rege peste

inconştientul acestuia sînt declarate împărăţiile cerului. Nu a fost un paranoic,

general valabile şi înlocuiesc astfel cum de altfel s-a văzut din chiar

fanteziile individuale ale altora. Evanghelia succesul său. Opiniile exprimate

după Matei ne-a păstrat un fragment ocazional în acest sens din direcţie

privind acest proces din viaţa lui psihiatrică nu sînt decît ridicole

Cristos: în relatarea ispitirii, vedem palavre raţionaliste, străine de

cum ideea de regalitate se ridică din înţelegerea unor astfel de fenomene

inconştientul lui Cristos sub forma vedeniei din istoria omenirii. Forma sub care

diavolului care îi oferă puterea peste Cristos a înfăţişat lumii conţinutul

împărăţiile lumii. Dacă Cristos ar fi inconştientului său a fost preluată şi

înţeles greşit, concretistic, această declarată universal obligatorie. Toate

fantezie, interpretînd-o în sens fanteziile individuale şi-au pierdut

propriu, am fi avut un nebun în plus astfel valabilitatea şi valoarea,

pe lume. Dar el şi-a respins devenind chiar obiect de persecuţie,

concretismul fanteziei şi şi-a făcut aşa cum o dovedesc destinul mişcării

gnostice, ca şi acela
64 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 65

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

al ereticilor de mai tîrziu. întocmai stîrpească efectele inconştientului

spune şi profetul Ieremia (23: 16, 25- individual al călugărilor. Informaţii

28)35: deosebit de preţioase ne oferă în

„Aşa zice Domnul Savaot: «Nu această privinţă arhiepiscopul

ascultaţi de cuvintele proorocilor, Atanasie36 din Alexandria în biografia Sfîn-

care vă profeţesc, că vă înşală, tului Anton. Aici el descrie, spre a fi

povestindu-vă închipuirile inimii lor [subl. de învăţătură călugărilor săi,

lui C.G. Jung] şi nimic din cele ale Dom- apariţiile şi vedeniile, primejdiile

nului.»" sufletului, care îl asaltează pe cel

„Am auzit ce zic prooroci care care se roagă şi posteşte în

profeţesc minciuni în numele Meu. Ei singurătate. El îi învaţă cît de abil se

zic: «Am visat, am văzut în vis.»" travesteşte diavolul pentru a-i prinde

„Pînă cînd proorocii aceştia vor pe sfinţi în capcană. Diavolul este,

spune minciuni şi vor vesti fireşte, glasul propriului inconştient al

înşelătoria inimii lor?" anahoretului care se revoltă

„Cred ei cu visele lor, pe care şi le împotriva reprimării violente a naturii

povestesc unul altuia, să facă uitat individuale. Citez mai jos cîteva

poporului Meu, numele Meu, aşa cum pasaje din această carte greu ac-

au uitat părinţii lor numele Meu pentru cesibilă. Ele arată limpede felul

Baal?" sistematic în care inconştientul a fost

„Proorocul care a văzut vis, înăbuşit şi devalorizat:

povestească-1 ca vis, iar cel ce are


Citatele provin din Biblia sau Sf.
cuvîntul Meu să spună cuvîntul Meu
Scriptură. [Tipărită cu aprobarea
adevărat. Ce legătură poate fi între
Sfintului Sinod, Bucureşti, 1968. La
pleavă şi grăuntele de grîu curat,
aceeaşi ediţie trimit şi celelalte citate
zice Domnul?"
bi
76. Tot aşa, vedem cum în Evul blice din cuprinsul lucrării de faţă, cu
Mediu, episcopii se străduiau cu zel să excepţia acelor cazuri în care ara
repro

dus — şi menţionat ca atare — „Există răstimpuri în care nu vedem

versiunea lui Vasile Radu şi Gala pe nimeni şi totuşi

Galaction auzim zgomotul lucrărilor diavoleşti,

(1938), mai apropiată episodic de şi e ca şi cum cineva ar

varianta germană a lui Luther, respectiv cînta un cîntec cu glas tare, şi în alte

la răstimpuri e ca şi cum am

tină, utilizată de Jung - n. t.\ auzi cuvintele Sfintei Scripturi, ca şi

Life of St. Antony in The Book of Paradise by cum o fiinţă vie i-ar repeta

Palladius, Hieronymus cuvintele, şi sînt întocmai acelea pe

etc. Editor, E.A. Wallis Budge. care le-am auzi, dacă cineva

ar citi din carte (din Biblie). Şi s-a

întîmplat chiar ca ei (diavolii)

să ne smulgă de la rugăciunea de

seară şi să ne împingă să ne

sculăm. Şi ne amăgesc infăţişîndu-ni-se

cu chipuri asemănătoare

călugărilor sau acelora care jelesc

(adică pustnicilor). Şi se apro

pie de noi, ca şi cum ar veni de departe,

şi încep să spună cu

vinte potrivite a scădea înţelegerea

celor slabi de înger: «Este

acuma o lege asupra întregii făpturi ca

să iubim pustiirea, dar

noi n-am fost în stare, prin voinţa lui

Dumnezeu, să intrăm în

casele noastre, cînd am ajuns la ele, şi

să facem ceea ce e

drept.» Iar dacă nu izbutesc să-şi

impună astfel voinţa, renunţă

la această înşelăciune şi se slujesc de

alta, zicînd: «Cum poţi tu


să trăieşti? Căci ai păcătuit şi ai chiar dacă vorbele pe care

săvîrşit în multe privinţe ne le spun sînt vorbe adevărate. Căci ar

dreptăţi. Crezi că duhul nu mi-a fi o ruşine pentru noi să

dezvăluit ce-ai făcut, sau crezi ne fie învăţători aceia care s-au ridicat

că nu ştiu că ai făcut asta şi asta?» De împotriva lui Dumnezeu.

aceea, dacă un frate cu Să ne îmbrăcăm, fraţi ai mei, în

mintea simplă crede astfel de lucruri platoşa dreptăţii şi să ne aco

şi simte înlăuntrul său că perim cu coiful mîntuirii, iar în clipa

într-adevăr el aşa a făcut, cum i-a luptei să slobozim din cu

spus Cel Rău, şi dacă ci nu getul credinţei, ca dintr-un arc întins,

are habar de viclenia demonului, atunci duhul săgeţi duhovniceşti. Căci

lui se va tulbura, ei (diavolii) nu sînt nimic, şi chiar dacă

va deznădăjdui şi va suferi o cădere. ar fi ceva, puterea lor

Iubiţii mei, nu trebuie să nu ar avea nimic într-însa care i-ar

ne înspăimînte toate acestea, dar să îngădui să se împotrivească

ne temem atunci cînd dia forţei crucii."

volii încep să vorbească mai mult Anton povesteşte: „Odată mi-a

despre lucruri adevărate şi apărut un diavol avînd o

să-i mustram apoi necruţător [...]. De purtare cu deosebire trufaşă şi fără

aceea, să ne păzim, ca să ruşine, şi mi-a apărut în faţă

nu ne plecăm urechile la vorbele lor,


66 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 67

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

cu larma tumultuoasă a unei s-a apropiat de casa mea şi a bătut la

mulţimi de norod şi a cutezat să-mi uşă, iar cu am ieşit să văd cine bate şi

spună: «Eu şi tocmai eu sînt mi-am ridicat ochii şi am văzut un

puterea lui Dumnezeu; eu şi tocmai bărbat deosebit de mare şi de

eu sînt domnul lumilor." Şi mi-a spus puternic la înfăţişare, care mi-a spus:

mai departe: «Ce voieşti ca să-ţi dau? «Sînt Satana.» Atunci, i-am zis: «Ce

Cere şi vei primi!» Atunci am suflat cauţi?» A răspuns, zicîndu-mi: «De ce

asupra lui şi l-am respins în numele mă ponegresc călugării şi pustnicii şi

lui Cristos [...]. în altă împrejurare, ceilalţi creştini, şi de ce îngrămădesc

cînd posteam, mi-a apărut Vicleanul, necontenit blesteme asupra mea?»

sub chipul unui frate care aducea pîine Mi-am luat capul în mîini, minunat de

şi a început să-mi dea sfaturi, zicînd: sminteala lui şi i-am zis: «De ce îi

«Ridică-te şi po-toleşte-ţi inima cu chinuieşti?» La care răspunse, zicînd:

pîine şi apă şi odihneşte-te un pic «Nu eu sînt cel ce-i chinuie, ci ei se

după truda ta nemăsurată, doar eşti chinuie singuri, căci mi s-a întîmplat

om şi oricît de sus ai fi, nu eşti inveş- să văd într-o împrejurare oarecare,

mîntat decît cu trup muritor şi ar petrecută aievea, că dacă nu le-aş fi

trebui să te temi de boli şi de strigat că eu sînt duşmanul, s-ar fi

mîhnire.» l-am ascultat vorbele, mi- omorît de tot între ei. De aceea, n-

am păstrat liniştea şi m-am ferit să-i am nici un loc unde aş putea să stau,

răspund. Am îngenuncheat în linişte nici sabie lucitoare şi nici măcar

şi rugîndu-mă m-am căit, zicînd: «O, oameni care să-mi fie cu adevărat

Doamne, sfirşeşte cu ci, cum te-ai supuşi, căci cei care mă slujesc mă

obişnuit să faci dintotdeauna.» Şi de dispreţuiesc de tot şi, apoi, trebuie

cum am spus aceste vorbe, s-a să-i leg în lanţuri căci ei nu ţin la

isprăvit cu el, s-a mistuit ca pulberea mine, socotind că e drept să se

şi a ieşit pe uşa mea ca fumul. poarte aşa, şi sînt gata în tot ceasul

79. Şi odată, într-o noapte, Satana să fugă de la mine, folosindu-se de


orice împrejurare. Creştinii au umplut face că spui acum adevărul, deşi

toată lumea şi, iată, pînă şi pustiul te-ai obişnuit să minţi? Este

e plin de mînăstirile şi lăcaşurile adevărat că atunci cînd a venit

lor. Să se păzească, atunci cînd Cristos pe lume, ai fost aruncat în

îngrămădesc blesteme asupra străfundurile cele mai adinei şi că

mea.» La care i-am răspuns, rădăcinile greşelii tale au fost stîrpite

lăudînd îndurarea Domnului din pămînt?» Cînd Satana a auzit pomenindu-

nostru: «Cum se face că tu, care în se numele lui Cristos, s-a făcut nevăzut

toate celelalte împrejurări ai şi vorbele lui s-au isprăvit."

minţit, spui acum adevărul? Şi Aceste pasaje arată felul în care

cum se inconştientul individului

a fost repudiat cu ajutorul credinţei

general împărtăşite, cu toate

că el spunea în mod transparent

adevărul. Faptul că a fost re

pudiat îşi are cauzele sale speciale în

istoria gîndirii. Nu ne inte

resează să le lămurim pe acestea aici.

Ne mulţumim doar cu

observaţia că inconştientul a fost

reprimat. Această reprimare

constă — psihologic vorbind — în

retragerea libidoului, a ener

giei psihice. Libidoul astfel recuperat a slujit

la construirea şi

dezvoltarea atitudinii conştiente pe

baza căreia s-a plămădit

treptat o nouă concepţie despre viaţă.

Avantajele neîndoielnice

care au decurs de aici au întărit,

evident, această atitudine. Aşa

dar nu este de mirare că psihologia

noastră se caracterizează
precumpănitor printr-o atitudine de tezie. Această tratare asigură dreptul

respingere a inconştientului. punctului de vedere inte

Nu este doar de înţeles, ci este şi lectual abstract, nu însă şi pe acela al

absolut necesar faptul celorlalte puncte de vedere

că ştiinţele exclud atît punctul de psihologic posibile. Acestea din

vedere al sentimentului, cît şi urmă pot fi doar menţionate în

pe cel al fanteziei. Tocmai de aceea sînt cadrul unei psihologii ştiinţifice, dar

ştiinţe. Care este însă ele nu pot apărea ca prin

situaţia psihologiei? în măsura în care cipii autonome, proprii unei ştiinţe.

se consideră ştiinţă, tre Ştiinţa este în toate împre

buie să facă şi ea acelaşi lucru. Dar va jurările o chestiune a intelectului, iar

putea psihologia să dea acestuia îi sînt subordonate

seamă în aceste condiţii de obiectul ei? celelalte funcţii psihologice ca

Fiecare ştiinţă caută, in obiecte. Intelectul este suveranul

cele din urmă, să-şi formuleze şi să-şi domeniului ştiinţific. Alta e însă

exprime materia în abs situaţia în condiţiile în care

tracţii, deci şi psihologia ar putea şi ştiinţa îşi găseşte o aplicare

poate să traducă în abstracţii practică. Intelectul, pînă de curînd

intelectuale procesele legate de rege, devine acum simplu mijloc

sentiment, de senzaţie şi de fan auxiliar, instrument ştiinţific


68 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 69

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

rafinat, ce-i drept, totuşi doar unealtă, lume şi de viaţă şi, în plus, la

nu scop în sine, ci simplă condiţie. acumularea de domenii speciale care

Intelectul, şi o dată cu el ştiinţa, se îşi pierd treptat orice legătură unele

află aici în slujba puterii şi a intenţiei cu celelalte. Se pun astfel bazele unei

creatoare. Este şi aceasta sărăciri şi goliri nu doar la nivelul

„psihologie", nu însă ştiinţă; este o domeniului special, ci şi la acela al

psihologie în sensul mai larg al psihicului celui care s-a specializat prin

cuvîntului, o activitate psihologică de diferenţiere progresivă sau a

natură creatoare, în cadrul căreia pri- regresat.

matul îi revine fanteziei productive. în 82. Ştiinţa trebuie să-şi dovedească

loc să se vorbească de fantezie însă valoarea vitală prin aptitudinea

productivă, s-ar putea tot atît de bine de a fi nu numai stăpînă, ci şi

spune că într-o psihologie practică de slujitoare. Ea nu se dezonorează

acest gen, viaţa însăşi preia rolul con- nicidecum astfel. Deşi ştiinţa ne-a

ducător; căci, pe de-o parte, fantezia mijlocit cunoaşterea dizarmoniilor şi

care concepe şi creează este cea tulburărilor psihicului şi deşi intelectul

care se slujeşte de ştiinţă ca de un care stă la baza ei merită toată

mijloc; pe de altă parte însă, preţuirea noastră, ar fi o mare gre-

nenumărate sînt exigenţele realităţii şeală să i se atribuie ştiinţei din

exterioare care stimulează activitatea acest motiv un scop în sine, care să

fanteziei creatoare. Ştiinţa ca scop în o împiedice să funcţioneze ca simplu

sine este, fireşte, un ideal înalt, dar instrument. Dacă pătrundem însă cu

înfăptuirea lui consecventă produce intelectul şi cu ştiinţa lui în viaţa

atîtea scopuri în sine cîte ştiinţe şi reală, ne dăm de îndată seama că

arte există; ceea ce duce la o mare sîntem închişi în limite care ne

diferenţiere şi specializare a funcţiilor zăvorăsc accesul la alte domenii ale

luate de fiecare dată în considerare, vieţii, la fel de importante. Sîntem de

dar, consecutiv, şi la îndepărtarea lor de aceea obligaţi să interpretăm


universalitatea idealului nostru ca pe talitate a vieţii, deci a propriului

o limitare şi să ne căutăm un spiritus psihic, capabilă să unească simţirea şi

rector în măsură să ofere, faţă de gîndirea într-un al treilea ce superior.

revendicările unei vieţi depline, o mai Acest al treilea ce mai înalt poate fi, aşa

mare garanţie de universalitate cum am sugerat deja, atît un ţel

psihologică decît oferă intelectul. practic, cît şi fantezia care zămisleşte

Cînd Faust exclamă „sentimentul este totul. Acest ţel al totalităţii nu poate fi

totul", el se opune intelectului, afirmînd recunoscut nici de ştiinţă, care îşi

cealaltă latură opusă acestuia, dar este propriul ţel, şi nici de simţire,

nicidecum acea to- căreia îi lipseşte viziunea gîndirii.

Ştiinţa şi simţirea trebuie să-şi

slujească reciproc de mijloc auxiliar,

dar contrastul dintre ele este atît de

mare, îneît avem nevoie de o punte

de legătură. Aceasta ne este dată de

fantezia creatoare, care nu e nici

ştiinţă, nici simţire, căci e maica

amîndurora — mai mult chiar, ea

poartă la sîn pruncul, ţelul care

uneşte contrariile.

83. Dacă psihologia rămîne doar o

ştiinţă, nu mai ajungem la viaţă, ci

slujim scopul în sine al ştiinţei. Ea ne

conduce, desigur, la cunoaşterea

faptelor, dar se opune oricărui alt

scop, afară de acela care îi este

propriu. Intelectul rămîne captivul lui

însuşi, atîta timp cît nu îşi jertfeşte de

bunăvoie primatul şi nu recunoaşte

demnitatea altor scopuri. El se teme

să facă pasul capabil să-1 ducă

dincolo de sine şi se teme să-şi nege

propria valabilitate universală, căci


orice altceva afară de sine nu este ce reprimarea fanteziei în cadrul

pentru el decît fantezie. Dar ce lucru culturii creştine a fost o necesitate

grandios a existat vreodată care să nu istorică, după cum tot o necesitate

fi fost mai înainte fantezist? Şi iată istorică a fost reprimarea ei, din alt

cum intelectul, anchilozat în calitate unghi de vedere, în epoca noastră, a

de scop al ştiinţei, ajunge să-şi ştiinţelor naturii. Nu trebuie uitat nici

suprime izvorul de viaţă. Pentru el, că fantezia creatoare poate

fantezia nu e decît dorinţa proiectată degenera, dacă nu i se pun hotare ferme,

în vis, prin care ştiinţa îşi exprimă proliferînd în mod funest. Dar aceste hotare

orice formă de subestimare, care îi nu pot fi niciodată constituite de limitele

este atît plăcută, cît şi necesară. Ca artificiale puse de intelect sau de

scop în sine, ştiinţa este sentimentul raţional, ci ele sînt date

indispensabilă atîta vreme cît în joc e de necesitate şi de realitatea

propria ei dezvoltare, ceea ce încetează incontestabilă. Obiectivele diferă în

să mai fie valabil, devenind un rău, funcţie de epoca istorică şi abia

de îndată ce este vorba de viaţa ulterior se poate recunoaşte cu

însăşi care trebuie dezvoltată. Iată de certitudine


70 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 71

PSIHOLOGI lN ISTORIA DE IDEI

CE

ceea ce ar fi trebuit şi ceea ce nu ar instinctive generale fac posibilă

fi trebuit să fie. Prezentul este formarea personalităţii, nu e mai puţin

dominat de fiecare dată de conflictul adevărat că tocmai individualul diferă

dintre convingeri, căci „războiul este esenţialmentc de instinctul general,

părintele tuturor lucrurilor"37. Doar istoria fiind chiar în strictă opoziţie cu

decide. Adevărul nu este veşnic, el este acesta, tot aşa după cum individul ca

un program. Cu cît este „mai etern", personalitate se deosebeşte

cu atît un adevăr este mai lipsit de întotdeauna de colectivitate. Esenţa

viaţă şi de valoare, căci fiind evident, psihologiei eului stă tocmai în această

el nu ne mai spune nimic. deosebire. Orice psihologic a eului

84. Felul în care psihologia, în trebuie să excludă şi să ignore tocmai

calitate de ştiinţă, evaluează fantezia ne elementul colectiv din psihologia

este demonstrat de cunoscutele opinii ale lui instinctului, scopul ei fiind descrierea

Freud şi Adler. Interpretarea lui Freud procesului prin care eul se

reduce fantezia la procesele in- diferenţiază de instinctul colectiv.

stinctive elementare cărora le Animozitatea caracteristică ce există

atribuie rol cauzal. Concepţia lui între reprezentanţii celor două puncte

Adler, în schimb, o reduce la intenţiile de vedere vine din faptul că în mod

finale elementare ale eului. Prima este o consecvent acestea îşi semnifică

psihologie a instinctului, ultima o psihologic a reciproc devalorizarea şi discredita-

eului. Instinctul este un fenomen biologic rea. Atîta timp cît deosebirea dintre

impersonal. O psihologie bazată pe el va psihologia instinctului şi psihologia

neglija, fireşte, eul, „căci eul îşi eului nu este recunoscută, fiecare din

datorează existenţa principium-u\u\ ele îşi consideră, firesc, propria teorie

individuationis, diferenţierii individuale ca general valabilă. Ceea ce nu vrea

care, din cauza caracterului său să însemne că, de pildă, psihologia

sporadic, nu este un fenomen instinctului nu ar putea construi şi o

biologic general. Deşi forţe biologice teorie a proceselor eului. Ea poate


face acest lucru, dar într-un fel care celui ce se ocupă

de psihologia eului îi apare ca

negativul propriei sale teorii. De unde

faptul că „pulsiunile* eului", chiar

dacă apar ocazional la Freud, au o

prezenţă în genere palidă. La Adler,

dimpotrivă, sexualitatea apare

aproape ca un vehicul care slujeşte

într-un fel ori în altul intenţiilor

elementare de putere. Principiul lui

Adler constă în garantarea forţei

personale, care se suprapune

pulsiunii. La Freud, pulsiunea este

aceea care îşi supune eul, în aşa fel

îneît eul se înfăţişează doar ca o

funcţie a pulsiunii.

85. La ambii autori se manifestă

tendinţa ştiinţifică de a reduce totul la

propriul principiu şi apoi de a deduce

iarăşi totul din acesta. Atare operaţie

se aplică deosebit de uşor fanteziilor,

prin faptul că ele nu se adaptează la

realitate precum funcţiile conştiinţei

care au caracter orientat obiectiv, ci

sînt pur şi simplu conforme cu

pulsiunea şi cu eul. Cel care le va privi

din unghiul pulsiunii va găsi uşor în

ele „satisfacerea dorinţei", „dorinţa in-

fantilă", „sexualitatea refulată", cel

care le va examina din unghiul eului

va descoperi la fel de uşor intenţiile

elementare privind garantarea şi

diferenţierea eului, căci fanteziile sînt


produse mediatoare între cu şi Valabilitatea lui nu trece dincolo de

pulsiunea generală. Corespunzător, întinderea principiului lui. în domeniul

ele cuprind elemente aparţinînd celuilalt principiu, ea încetează să mai fie

ambelor părţi. Interpretarea exclusiv operantă. Psihologia lui Freud este

dintr-o direcţie sau din alta este caracterizată de noţiunea centrală de

întotdeauna un act silnic şi arbitrar, refulare a dorinţelor incompatibile. O-

prin faptul că se suprimă astfel cînd mul apare ca un fasciscol de dorinţe

un caracter, cînd altul. în mare însă, care sînt doar parţial adaptabile

iese totuşi şi pe această cale la obiectului. Tulburările sale nevrotice

iveală un adevăr demonstrabil, constau în aceea că influenţa

parţial, ce-i drept, care nu poate mediului, educaţia şi condiţiile

pretinde valabilitate generală. obiective împiedică

37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die * Spre deosebire de instinct (v. mai sus),

Fragmente der Vorsokratiker, voi. I, 88, frag. pulsiune echivalează accepţia în care

53. Freud foloseşte noţiunea de Trieb şi la

care Jung se referă aici şi în para-

grafele următoare (n. t.).


II TIPURI PSIHOLOGICO izolatoare, la Freud suspendarea

refulării care face obiectul inaccesibil.


parţial cheltuirea pulsiunilor. De
X6. Schema fundamentală este de
la tată şi de la mamă provin pe
aceea la Freud sexualitatea care
de-o parte influenţele
exprimă relaţia cea mai puternică
moralmente agravante, pe de
dintre subiect şi obiect; la Adler, în
alta legăturile infantile care
schimb, este/orfo subiectului care
compromit ulterior existenţa.
protejează in modul cel mai eficient
Dispoziţia pul-sionalâ iniţială este
împotriva obiectelor, conferind
ceva definitiv dat, care suferă
subiectului o izolare intangibilă,
modificări supărătoare datorate
capabilă să suspende orice relaţie.
mai cu scamă influenţelor
Freud ar dori să garanteze curgerea
obiectelor; de aceea s-ar zice că
netulburatâ a pulsiunilor către
mijlocul terapeutic necesar stă în
obiectele lor, Adler insă ar dori să
cheltuirea pe cit posibil mai
străpungă vraja duşmănoasă a
netulburată a pulsiunilor pe scama
obiectelor şi să scape cui de
unor obiecte convenabil alese. Invers,
sufocarea în propria-i platoşă.
psihologia lui Adlcr este caracterizată de
Prima opinie ar fi deci
noţiunea centrală de superioritate a
escnţialmente extravertită, ultima,
eului. Omul apare în primul rînd ca un
in schimb, introvertită. Teoria
punct al cului care sub nici un motiv nu
extravertită este valabilă pentru tipul
arc voie, nu trebuie să fie inferior
extravertit, cea introvertită pentru
obiectului. în timp ce la Frcud
tipul introvertit. în măsura în care
dorinţa de a avea un obiect,
tipul pur este un produs cu totul
legătura cu obiectul şi modurile
unilateral al dezvoltării, el nu are în
imposibile în raport de obiect ale
mod necesar nici o contrapondere.
unor dorinţe joacă un rol important, la
Hipertrofierea unei funcţii înseamnă
Adler totul se orientează in funcţie
refularea celeilalte. Refularea nu
de superioritatea subiectului.
este anulată nici prin psihanaliză,
Refularea pulsiunii faţă de obiect la
căci metoda aplicată este
Freud a devenit la Adler protejarea
condiţională de fiecare dată de
subiectului. Mijlocul terapeutic este
teoria propriului tip, respectiv,
la el suspendarea protejării
extravertitul îşi va reduce,
corespunzător cu teoria sa,

fanteziile izvorite din inconştient PROBLEMA TIPURILOR ÎN 73

la conţinutul lor pulsional, ISTORIA DE IDEI

introvertitul le va reduce la
revine de fiecare dată
intenţiile sale de putere. Cîştigul
preponderenţei prealabil
obţinut prin astfel de analize
existente. Acest mod de analiză

întăreşte, prin urmare, doar tipul

dat, fără să contribuie la

înţelegerea sau medierea între

tipuri. Dimpotrivă, prăpastia

dintre ele, atît cea exterioară,

cît şi cea interioară, se lărgeşte

şi mai mult. în plus, se produce

şi o disociere interioară prin

faptul că parcelele celeilalte

funcţii care apar în fanteziile

inconştiente (vise etc.) sînt

depreciate de fiecare dată şi

refulate din nou. De aceea, un anume

critic avea întrucîtva dreptate afirmînd

că teoria lui Freud este

nevrotică, abstracţie făcînd de

faptul că fiind răuvoitor,

termenul urmăreşte exclusiv

sustragerea de la obligaţia unei

examinări serioase a problemelor

ridicate. Punctul de vedere al lui

Freud, ca şi acela al lui Adler,

este unilateral şi caracterizează

un singur tip.

Ambele teorii resping

principiul imaginaţiei, în măsura


în care reduc fanteziile şi le artistul,

tratează doar ca expresii semioti ci orice ins creator datorează

ce38, în realitate, fanteziile fanteziei tot ceea ce este

înseamnă mai mult decît atît: ele grandios

sînt în viaţa lui. Principiul dinamic al

totodată şi reprezentantele fanteziei este ludicul, propriu

celuilalt mecanism, respectiv în şi copilului, şi care, ca atare,

cazul pare să fie incompatibil cu

introvertitului, extraversia princi

refulată, în cazul extravertitului, piul muncii serioase. Dar fără

in- acest joc cu fanteziile nici o

troversia refulată. Funcţia operă

refulată este însă inconştientă,


38 Spun „semiotic" în opoziţie cu
dez
„simbolic". Ceea ce Freud numeşte
voltată de aceea embrionar şi
simboluri nu sînt altceva decît semne pentru
arhaic. în această stare ea este
procesele instinctive elementare. Simbolul
incompatibilă cu nivelul cel mai
este însă cea mai potrivită
înalt al funcţiei conştiente. In
expresie pentru o stare de fapt ce
acceptabilul fanteziei vine în
nu poate fi afirmată altminteri
principal din această
decît printr-o analogie mai mult
particularitate
sau mai puţin apropiată.
a funcţiei nerecunoscute,

situată la bază.

Din aceste motive, pentru

oricine care şi-a făcut din adap

tarea la realitate un principiu

fundamental, imaginaţia este in

utilă şi condamnabilă. Se ştie,

oricum, că orice idee pozitivă şi

orice act creator îşi au izvorul în

imaginaţie şi pornesc din ceea

ce sîntem obişnuiţi să numim

fantezie infantilă. Nu doar


74 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 75

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

fecundă nu a apărut vreodată. o reeditare intelectuală

Datorăm imens jocului imagina- unilaterală a vechii idei de logos.

ţiei. Este de aceea o dovadă de Logo

miopie a trata fanteziile depre- sul ca mediator a avut faţă de

ciator din pricina caracterului lor aventuros sermo avantajul de a fi răspuns,

sau inacceptabil. Nu trebuie uitat că în linie umană, şi aşteptărilor

tocmai în imaginaţia omului nonintclectuale.

poate sălăşlui tot ceea ce acesta Nu mă pot sustrage impresiei

are mai preţios. Spun poate, căci, că mintea strălucită a lui

pe de altă parte, fanteziile sînt şi Abelard, care a înţeles marele

lipsite de valoare, în virtutea sic el non, nu s-ar fi mulţumit

faptului că, în calitate de materie nicicînd cu conceptualismul său

brută, ele nu posedă însuşirea paradoxal, rcnunţînd la fapta

de a fi valorificate. Pentru a pune creatoare, dacă forţa de şoc a

în evidenţă valoarea ce le este pasiunii nu i-ar fi fost distrusă de

proprie, fanteziile trebuie dezvoltate. un destin tragic. Spre a se

Rămînc deschisă întrebarea verifica această impresie, să se

dacă opoziţia dintre cele două com

puncte de vedere va putea fi pare ceea ce au izbutit să facă

vreodată suspendată în mod sa din aceeaşi problemă a concep

tisfăcător. Cu toate că încercarea tualismului minţi strălucite

lui Abelard are o extraordinară precum Schiller sau, în gîndirea

importanţă în ce priveşte sensul chi

ei, practic ea nu a avut urmări neză, Lao Zi şi Zhuang Zi.

şi nu a putut stimula nici un fel

de funcţie psihologică media 5. Controversa euharistică

toare, în afară de conceptualism dintre Luther şi Zwingli

sau sermonism, care pare să fie 91. Dintre opoziţiile care au


frămîntat ulterior spiritele, se cu- troversa euharistică dintre Luther

vin amintite protestantismul şi şi Zwingli. Doctrina transsub-

mişcarea Reformei. Acest fenomen în stanţializării a fost sancţionată de

sine este atît de complex, îneît, spre a deveni sinodul de la Lateran, din 1215, şi

obiect de examinare analitică, el ar s-a constituit de atunci încoace într-

trebui mai înainte descompus în o tradiţie religioasă puternică în care

diferite procese psihologice Luther însuşi a crescut. Ideea potrivit

individuale, ceea ce însă îmi căreia ceremonia şi desfăşurarea ei

depăşeşte posibilităţile. Mă voi concretă asumă semnificaţia unei

mulţumi deci să mă refer la un mîntuiri obiective contrazice în chip

singur punct din acea mare absolut Evanghelia, mişcarea

controversă a spiritelor, respectiv evanghelică îndreptîndu-se tocmai

la con- împotriva instituţiilor catolice. Cu toate

acestea, Luther nu s-a putut elibera de impresia

senzorială nemijlocită a consumării

pîinii şi vinului. El nu vedea în acestea

doar un simplu semn, pentru el realitatea

senzorială şi trăirea ei nemijlocită

erau o necesitate religioasă

indispensabilă. De aceea el afirma că

trupul şi sîngele lui Cristos sînt re-

almente prezente în euharistie.

însemnătatea religioasă a trăirii

nemijlocite a obiectului era pentru el atît de

mare, îneît pînă şi imaginaţia îi era

fascinată de concretismul prezenţei

substanţiale a trupului sfînt. Toate

încercările sale de interpretare se află

de aceea sub semnul acestei realităţi,

anume a faptului că trupul lui Cristos

este prezent, ce-i drept, doar „aspaţial".

Substanţa trupului sfînt, alături de

substanţa pîinii şi a vinului, este


considerată, în temeiul doctrinei aşa- căci tocmai el a făcut dovada că

zisei consubstanţialităţi, prezentă în poate să arunce peste bord formele

chip real. Ubicvitatca, pretinsă de tradiţionale de credinţă. Nu

această supoziţie, a trupului lui Cristos, greşim, cred, presupunînd că

care creează dificultăţi deosebite tocmai contactul cu „realul" şi cu

înţelegerii umane, a fost înlocuită cu substanţialul euharistiei a avut

noţiunea de voliprezenţă, scmnificînd pentru Luther o importanţă

faptul că Dumnezeu este prezent afectivă mai mare decît principiul

oriunde vrea să fie prezent. Indiferent evanghelic, potrivit căruia cuvîntul

la aceste dificultăţi, Luther a ţinut singur, iar nu ceremonialul, este

neclintit la trăirea nemijlocită a purtător de har. în felul acesta, la

impresiei senzoriale, preferind să Luther, deşi cuvîntul avea o

înlăture, cu explicaţii absurde şi semnificaţie mîntuitoare,

nesatisfăcătoare, toate scrupulele consumarea euharistiei era, şi ea,

raţiunii umane. mijlocitoare de har. Cum am spus,

92. Se poate imagina cu greu că avem aici doar aparent-a face cu

doar forţa tradiţiei 1-a determinat pe o concesie în favoarea instituţiilor

Luther să ţină la această dogmă, Bisericii catolice, în fapt însă cu

recu-
76 TIPURI

PSIHOLOGI

CE

noaşte a

rea, repreze

condiţi ntat

onată concep

de ţia pur

psiholo simboli

gia lui că. E

Luther, vorba

a în cazul

realităţ lui de

ii afec- con

tive, sumare

înteme a

iată în „spiritu

trăirea ală" a

senzori trupulu

ală i şi a

nemijlo sîngelu

cită. i lui

în Cristos.

opoziţi Acest

e cu punct

punctul de

de vedere

vedere se

al lui sprijină

Luther, pe

Zwingli raţiune
şi pe anume

concepe realitat

rea în ea im

idee presiei

a senzori

ceremoni ale şi

ei. El are valoare

avantajul a ei

de a nu afectiv

leza ă.

principiu Zwingli

l admini

evanghel stra şi
ic el
şi de a împărt
evita ăşania,
totodat iar
ă orice pîinea
ipoteză şi vinul
absurd erau, şi
ă. la el,
Aceast consu
ă mate
concep la
ţie fel ca
nu la
accept Luther,
ă ceea dar
ce concep
Luther ţia lui
voia să nu
menţin cuprind
ă, ea nici
o ceea

formul ce

ă pentru

care să punctul

redea de

adecva vedere

t al

valoare senzaţi

a ei şi al

senzaţi sentim

ei şi entului

valoare este pe

a bună

afectiv dreptat

ă pro e

prii indifer

obiectulu ent,

i. Luther căci la

a oferit rîndu-i,

pentru ideca,

aceast „princi

ao piul",

formul se inte

ă, dar reseaz

ea ă tot

s-a atît de

lovit de puţin

raţiune de

şi de senzaţi

principi a

ul produs

evangh ă de

elic, obiect.
în formul

ultimă a lui

instanţ Zwingli

ă, nu

ambele siluieşt

puncte e nici

de sentimen

vedere tul,

se nici

exclud. senzaţi

Pentr a,

u oferind

concep doar o

ţia concep

extrav ţie în

ertită, planul

formul ideii,

area lui ea

Luther rezervă

re ,

prezint s-ar

ă un zice,

avantaj spaţiu

; şi

pentru acţiunii

punctul obiectu

de lui. Se

vedere pare

al ideii, însă că

cea a punctul

lui de

Zwingli vedere

. Deşi extrave
rtit nu entului

se şi a

mulţu senzaţi

meşte ei.

să aibă închei

un aici acest

spaţiu capitol

de ma despre

nevră, principiu

ci el l

pretind tipurilor

e şi o în isto

formul ria

are, în gîndirii

care antice

ideea şi

să mediev

urmeze ale, cu

va conştii

lorii nţa că

senzaţi nu am

ei, tot făcut

aşa de-

după cît să

cum ridic o

formul proble

area mă.

ideii Compe

reclam tenţa

ă mea

poste este cu

ritatea totul

sentim insufi
cientă der că

spre a intenţia

putea mea s-

trata a

exhaus realizat

tiv pe

aceast deplin.

ă Inutil

chestiu să

ne adaug

compli că nici

cată unul din

şi subiectel

întinsă. e atinse

Dacă aici nu a

am fost

izbutit tratat în

să dau mod

cititoru complet.

lui o Las o

idee atare

despre lucrare

exis în

tenţa sarcina

deoseb celor

irilor care

dispun
dintre
de mai
punctel
multe
e de
cunoşti
vedere
nţe
tipice,
decît
atunci
mine în
consi
acest D

domeni E

u. S

O
B e

L e

E d

M u

A c

T ţ

I i

P a

U e

R s
I t
L e
O t
R i

ă
1
a
.
o
S
m
c
u
r
l
i
u
s
i
o
a)
r
D
il
e
e
s
d
p
e
r
s
e
p

r
f c

u ţ

n i

c a

i v

a a

v o

a r

l i

o c

i i

c n

s e

u r

p i

e o

r a

i r

o ă

a Atît

r cît am

ă putut

să-mi

ş dau

i seama

cu

f mijloac

u ele

n
limitat tivă şi

e detaliat

de care ă a lor.

dispun, Tentati

s-ar va

zice că import

Friedrich antă de

Schiller a

este prezent

acela a

care a funcţii

încerca le în

t discuţi

pentru e şi

prima totodat

dată să ă

facă o posibili

distincţ tatea

ie concilie

explicit rii lor

ă şi de apare

anverg în stu

ură diul

între publicat

atitudi în 1795,

nile Ober

tipice die

şi să ăstheti

ofere o sche

descrip Erzieh

ţie ung

exhau des

s Mensche
n1. e

Lucrar posibili

ea este tatea

alcătui soluţio

tă nării

dintr-o psihol

serie o

de gice a

scrisori conflict

, ului mă

adresate determ

de ină să

Schiller înfăţişe

principel z pe

ui de larg şi

Holstein să eva

- luez

Auguste ideile

nburg. din

Profu studiul

nzimea lui

ideilor, Schiller,

pătrun care

derea probabil

psiholo nu a

gică a beneficia

materi t

ei pînă

şi acum

orizont de o

ul larg tratare

în ce într-un

priveşt context
ca vedere

acela elabora

de te, pe

faţă. care

Din un psiho

ghiul logia

nostru abia

de acum

vedere începe

, să le

meritul onorez

lui e.

Schiller Demer

nu sul

este, meu

după nu va

cum fi

se va prea

vedea uşor,

mai căci mi

jos, s-ar

cîtuşi putea

de întîmpl

puţin a să

neînse interpr

mnat; etez

doar el ideile

este lui

acela Schiller

care ne de o

oferă manier

puncte ă

de despre
care ar cuvinte

fi le

posibil autoru

să se lui, va

afirme fi

că totuşi

nu imposi

coresp bil să

unde mă

cu refer la

ceea ideile

ce a lui fără

vrut el a le in-


1
spună.
Auto
Căci,
rul a
deşi
folosi
mă voi
t
strădui
ediţi
ca în
a
pasajel
Cotta
e
,
esenţia
1826
le să
, voi.
citez
18.
înseşi
78 TIPURI DESPRE IDEILE 79

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

terpreta într-un anumit fel. La originea faptului că una dintre funcţii

aceasta mă vor obliga, pe de o parte, este reprezentată mai cuprinzător de

împrejurarea amintită, pe de alta, el decît cealaltă care, dezvoltată fiind

faptul ce nu poate fi ignorat că într-o mai mică măsură la tipul

Schiller însuşi aparţine unui anumit introvertit, are anumite trăsături

tip şi, ca atare, este constrîns, chiar inferioare. în atare situaţie vom

împotriva voinţei sale, să ofere o critica şi corecta expunerea autorului.

descriere dintr-un singur unghi de vedere. Este de la sine înţeles că aceste

98. Caracterul limitat al concepţiei limitări l-au făcut pe Schiller să uzeze

şi cunoaşterii noastre nu apare de o terminologie improprie aplicării

nicăieri mai limpede ca în descrierile ei generale. Ca introvertit, Schiller

psihologice, unde este aproape întreţine raporturi mai bune cu lumea

imposibil să trasăm o altă imagine ideilor decît cu aceea a obiectelor. Raportul cu

decît aceea ale cărei trăsături ideile poate fi de natură mai mult

fundamentale se află deja întipărite în afectivă sau mai mult cerebrală,

propriul nostru suflet. Deduc, pe după cum individul aparţine tipului

baza a nenumărate date, că modul simţirii, respectiv tipului gîndirii. Aici

de a fi al lui Schiller aparţine tipului aş vrea să-1 rog pe cititorul care a

introvertit, în vreme ce acela al lui fost poate determinat de publicaţii

Goethe — lăsînd la o parte intuiţia lui anterioare să echivaleze simţirea cu

covîrşitoare — înclină către tipul extravertirea şi gîndirea cu

extravertit. Vom găsi de altfel propria introvertirea să parcurgă definiţiile pe

imagine a lui Schiller în descrierea pe care le-am formulat în ultimul capitol

care el o dă tipului idealist. Din cauza al cărţii de faţă. Acolo am deosebit

acestei dependenţe, formularea sa doua clase generale de oameni,

are inevitabil limite, de care trebuie alcătuind tipurile introvertite şi

să ţinem seama, dacă vrem să îl tipurile extravertite; împărţirea în

înţelegem pe deplin. Ele se află la tipuri funcţionale, precum tipul


gîndirii, al simţirii, al senzaţiei, al 99. Or, dacă îl socotesc pe Schiller,

intuiţiei instituie un fel de subclase. ţinînd seama de modul său de a fi şi

De aceea un introvertit poate aparţine de contrastul caracteristic pe care îl

tipului gîndirii sau tipului simţirii, căci formează cu Goethe, un introvertit,

atît cel care gîndeşte, cît şi cel care întrebarea care se pune este cărei

simte pot să stea sub primatul subclase îi aparţine el. Răspunsul nu

ideilor, după cum, iarăşi, ambii pot este uşor de dat. Fără îndoială,

sta sub primatul obiectului. momentul intuiţiei joacă la el un rol

însemnat, motiv pentru care, dacă e

să-1 considerăm exclusiv ca poet, l-

am putea repartiza tipului intuitiv. în

scrisorile despre educaţia estetică, el

ne apare însă ca gînditor. Dar nu

numai din ele, ci şi din repetatele sale

mărturisiri, ştim cît de puternic era la

el elementul reflexiv. Corespunzător,

trebuie să deplasăm intuiţionalismul

lui către zona gîndirii, în aşa fel încît,

abordîndu-1 din unghiul de vedere al

psihologiei tipului gînditorului

introvertit, să-1 putem înţelege mai

bine. Se va vedea în continuare — în

suficientă măsură, sper — că această

interpretare coincide cu realitatea,

prin aceea că există nu puţine pasaje

în scrierile lui Schiller care pledează

în chip evident în favoarea ei. L-aş

ruga de aceea pe cititor să nu piardă

din vedere faptul că, la baza

consideraţiilor mele, stă ipoteza pe

care tocmai am schiţat-o. Ea mi se

pare necesară deoarece Schiller

tratează problema în discuţie în


temeiul propriei sale experienţe pentru a ştirbi cu ceva valoarea şi

interioare. Formularea extrem de importanţa problemei ridicate de el, ci

generală în care el o îmbracă ar pentru a face loc şi altor formulări.

putea să pară un abuz sau o Critica pe care i-am făcut-o episodic are

generalizare pripită, deoarece un de aceea mai mult semnificaţia unei

individ aparţinînd altui tip psihologic transcripţii într-un mod de exprimare

ar fi putut să o exprime cu totul altfel. ce goleşte formularea lui Schiller de

Dar ea nu este nici abuz, nici determinarea ei subiectivă. Oricum,

generalizare pripită, căci pentru o consideraţiile mele se alătură atît de

întreagă clasă de oameni, problema strîns celor ale lui Schiller, încît ele

funcţiilor separate se pune în aceiaşi vor avea mult mai puţin în vedere

termeni ca şi pentru Schiller. Dacă problema generală a introversiei şi a

subliniez deci uneori în consideraţiile extra-versiei, care ne-a preocupat în

ce urmează unilateralitatea şi exclusivitate în primul capitol, şi mai

subiectivismul lui Schiller, este nu mult conflictul caracteristic al tipului

gînditorului introvertit.
80 TIPURI PSIHOLOGICE raport păgubitor al indivizilor faţă de

avantajul deplin al speciei?"


100. Schiller este preocupat, în primul
Vina înfrîngerii modernilor Schiller
rînd, de problema cauzei şi a originii
o atribuie culturii,
separării celor două funcţii. în mod
adică diferenţierii funcţiilor. Mai
fericit, el stabileşte drept cauză
întîi, el arată felul în care in
fundamentală diferenţierea
telectul intuitiv şi intelectul
indivizilor. „Cultura însăşi a fost
speculativ s-au despărţit, limitîndu-
aceea care a făcut această rană
se,
umanităţii moderne."2 Chiar şi
unul la sfera artei, celălalt la aceea
această singură propoziţie arată
a erudiţiei, iar domeniile lor
înţelegerea largă a lui Schiller
de aplicaţie şi-au zăvorit reciproc,
pentru problema noastră.
cu gelozie, intrările. „Şi o
Destrămarea cooperării armonioase
dată cu sfera la care ne-am limitat
a forţelor sufleteşti în viaţa
activitatea, ne-am găsit şi un
instinctivă este ca o rană a lui
stăpîn în noi înşine, care
Amfortas, căci diferenţierea unei
obişnuieşte nu o dată să
funcţii dintr-un mănunchi de funcţii
nimicească,
aduce după sine o dezvoltare
prin reprimare, celelalte aptitudini.
copleşitoare a acesteia şi
în vreme ce aici imaginaţia
neglijarea, degenerarea acelora.
luxuriantă stîrpeşte plantaţiile
iot. „Nu tăgăduim", scrie Schiller,
laborios cultivate ale intelectului,
„avantajele pe care neamul
dincolo, spiritul de abstracţie
omenesc de astăzi, considerat în
mistuie focul la care ar fi trebuit
unitatea sa şi aşezat pe cîntarul
să se încălzească inima şi să se
raţiunii, le poate avea faţă de cel
aprindă fantezia." 3
mai bun neam din lumea veche; dar
Şi mai departe: „Dacă societatea
el trebuie să înceapă întrecerea în
face din funcţie măsura
rînduri strîn-se şi întregul să se
omului, dacă la unul din
măsoare cu întregul. Care dintre
concetăţenii săi apreciază doar
moderni va ieşi din front să lupte,
memo
om cu om, disputînd vreunui atenian
ria, la altul doar intelectul ordonator, iar la
gloria umanităţii? De unde acest
un al treilea doar
iscusinţa mecanică; dacă aici,

nepăsătoare faţă de caracter, re DESPRE IDEILE LUI 81

clamă doar cunoştinţe, dincolo, în SCHILLER

schimb, trece cu vederea, unui spirit ordonat şi unei conduite

conforme cu legea, cea mai

teribilă întunecare a minţii, dacă

ţine ca aceste capacităţi izolate să

fie dezvoltate cu o intensitate

invers proporţională cu extensia

îngăduită subiectului, atunci de ce

trebuie să ne mire că celelalte

însuşiri ale sufletului sînt

nesocotite spre a se oferi toată

îngrijirea aceleia singure care

onorează şi răsplăteşte?"4

104. în aceste idei ale lui Schiller sînt

cuprinse multe lucruri importante. Este

de înţeles că, în condiţiile unei

cunoaşteri imperfecte a

Antichităţii greceşti, epoca lui

Schiller îl evalua pe grec după

dimensiunea grandioasă a operelor

transmise prin tradiţie,

supraevaluîndu-le astfel

nemăsurat, căci, deosebită, fru-

museţea grecească îşi datora

existenţa mai cu seamă

contrastului cu mediul din care izvorîse.

Avantajul grecului consta în aceea că el

era mai puţin diferenţiat decît

omul epocii moderne, în ipoteza în

care socotim aceasta un avantaj;


căci şi dezavantajele unei în exemplare izolate se atingea

asemenea condiţii s-ar cuveni să într-adevăr nivelul unei culturi

fie cel puţin tot atît de vizibile. individuale înalte, dar o cultură

Diferenţierea funcţiilor s-a produs colectivă era străină de lumea

în mod cert nu din viclenie, ci, ca antică. Această cucerire i-a fost

mai pretutindeni în natură, din rezervată creştinismului. De aici

necesitate. Dacă unul din aceşti faptul că modernii, ca masă, nu

admiratori tîrzii ai cerului grecesc numai că se puteau măsura cu

şi ai fericirii arcadice ar fi venit grecii, dar îi şi depăşeau de

întîmplător pe lume ca hilot în departe pe aceştia, în orice

Atica, el ar fi văzut, cert, cu alţi privinţă legată de cultura

ochi, frumuseţile Greciei. Dacă însă colectivă. în schimb, Schiller are

în condiţiile primitoare ale veacului perfectă dreptate atunci cînd

al V-lea a. Chr., individul avea susţine că la noi cultura

posibilităţi mai mari de a-şi individuală nu a ţinut pasul cu cea

dezvolta multilateral calităţile şi fa- colectivă; decalaj care nu s-a

cultăţile, aceasta era cu putinţă recuperat nici în cursul celor o sută

numai pentru că mii de semeni ai douăzeci de ani care s-au scurs de

săi erau cu atît mai estropiaţi şi la redactarea lucrării lui Schiller, ci

limitaţi de împrejurări mizerabile, dimpotrivă: dacă nu am fi pă-

Ober die ăsthetische Erziehung des Me chen, Scrisoarea a 6-a.

Loc. cit.
82 TIPURI DESPRE IDEILE 83

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

truns tot mai adînc în interiorul culturii funcţiilor valoric inferioare. Im

colective, spre paguba celei individuale, nu portanţa principală a revenit astfel unei

ar fi fost nevoie de reacţii violente ca funcţii valoric superioa

acelea personificate de spiritul unui Stirner sau re în defavoarea tuturor celorlalte funcţii. în

al unui Nietzsche. De aceea, cuvintele lui consecinţă, forma

Schiller îşi păstrează şi astăzi, în între- socială exterioară a culturii antice a

gime, valabilitatea. fost psihologic transferată

După cum Antichitatea a favorizat în subiect, proces prin care s-a

dezvoltarea indivi interiorizat o stare care în Anti

duală la nivelul unei clase superioare, chitate fusese exterioară, şi anume o

oprimînd o majoritate for funcţie dominantă, privilegia

mată din oameni de rînd (hiloţi, sclavi), tă, dezvoltată şi diferenţiată pe seama

tot astfel epoca creştină unei majorităţi valoric in

care i-a urmat a realizat condiţia unei ferioare. Prin acest proces psihologic a

culturi colective, transfe- luat treptat naştere o

rind cît mai mult posibil acelaşi proces cultură colectivă, care garanta

în individ (ridicîndu-1 la individului, într-o măsură incom

treapta subiectivă, după cum obişnuim parabil mai mare decît Antichitatea,

să spunem). Proclamînd „drepturile omului", dar ca

sufletul nepieritor, dogma creştină re, în schimb, avea dezavantajul de a se

afirma valoarea individului, întemeia pe o cultură

drept urmare, majoritatea valoric subiectivă de sclavi, adică pe

inferioară a poporului nu mai transferarea în psihologie a sclavi-

putea fi sacrificată libertăţii unei zării majorităţii, practicate de

majorităţi valoric superioare, Antichitate; astfel, nivelul culturii

ci s-a ales soluţia de a se acorda colective a fost ridicat, cel al culturii

întiietate funcţiei valoric supe individuale însă, coborît.

rioare în individ, în detrimentul După cum sclavizarea masei a


reprezentat o rană deschisă pen în principal societăţii, dar este în

tru lumea antică, tot astfel sclavia paguba individualităţii. Această

funcţiilor valoric inferioare pagubă merge atît de departe, încît

este o rană permanent sîngerîndă în marile organisme ale culturii noastre de

sufletul omului modern. astăzi tind către distrugerea totală a

„Unilateralitatea în exercitarea individului, prin aceea că se sprijină

forţelor îl duce, ce-i în întregime pe utilizarea maşinală a

drept, pe individ, inevitabil la eroare, dar diferitelor funcţii privilegiate ale

duce specia la adevăr", omului. Nu oamenii contează, ci

spune Schiller 5. Privilegierea funcţiei unica lor funcţie diferenţiată. Omul se

valoric superioare slujeşte înfăţişează în cultura colectivă nu ca

atare, ci el este reprezentat doar de o

singură funcţie, ba chiar se identifică

în chip exclusiv cu ea, şi neagă

apartenenţa la sine a celorlalte funcţii

valoric inferioare. Individul modern

decade astfel la nivelul unei simple

funcţii, fiindcă tocmai această funcţie

reprezintă o valoare colectivă şi

conferă de aceea, doar ea, o

posibilitate de viaţă. Schiller îşi dă

prea bine seama că o diferenţiere a

funcţiei nici nu ar fi putut să se

producă altminteri: „Nu exista un alt

mijloc de a dezvolta aptitudinile variate ale

omului, decît de a le pune să se

confrunte unele cu celelalte. Acest

antagonism al forţelor este marele

instrument al culturii, dar este doar

instrumentul; căci atîta timp cît el

durează, sîntem abia pe drumul care duce

la ea."6

107. Deci, potrivit acestei opinii,


condiţia actuală a antagonismului sub semnul întrebării valabilitatea

forţelor nu ar fi încă o condiţie a nelimitată a culturii de atunci. De

culturii, ci abia drumul către cultură. fapt, completă nu este nici o cultură,

Părerile sînt de altfel împărţite aici; atîta vreme cît înclină fie într-o parte,

unii văd în cultură tocmai condiţia fie în alta; astfel, ori idealul ei este

culturii colective, în vreme ce alţii îi extravertit şi valoarea principală e

atribuie acestei condiţii doar sensul asumată de obiect şi de relaţia cu el;

de civilizaţie şi pretind culturii să ori idealul este introvertit şi

stimuleze dezvoltarea individuală. importanţa principală o deţin individul

Schiller se înşală de altfel, alăturîndu- sau subiectul şi relaţiile sale cu ideea.

se exclusiv celui de al doilea punct Sub prima formă, cultura este de

de vedere şi opunînd cultura noastră natură colectivă, sub cea de a doua,

colectivă culturii individuale greceşti, de natură individuală. Se poate,

căci el trece cu vederea caracterul astfel, înţelege de ce tocmai sub

lacunar al civilizaţiei antice care pune


84 TIPURI PSIHOLOGICE aceea avem astăzi o cultură

colectivă foarte dezvoltată, de-


influenţa mediului creştin, al cărui
păşind, în ce priveşte organizarea,
principiu este iubirea creştină (iar
tot ceea ce i-a premers, dar
prin asociere contrastivă, şi replica
păgubind într-o măsură crescîndă
acesteia: afirmarea indi-
cultura individuală.
vidualităţii), a luat naştere o
108. Există astăzi o prăpastie
cultură colectivă în care individul
adîncă între ceea ce este şi cum se
era ameninţat să dispară, căci
înfăţişează un ins, adică între ceea
valorile individuale sînt subeva-
ce el reprezintă ca individ şi ceea
luate încă din principiu. De unde şi
ce reprezintă ca fiinţă colectivă.
acea nostalgie specială, în epoca
Dezvoltată este funcţia, nu şi
clasicismului german, după
individualitatea sa. Perfect fiind, el
Antichitate, devenită un simbol al
se identifică funcţiei colective; în
culturii individuale, supraevaluată
caz contrar, este preţuit ca funcţie
de cele mai multe ori şi idealizată
în societate, dar, ca
adesea nemăsurat tocmai din
individualitate, înclină de partea
acest motiv. S-au făcut, de altfel,
funcţiilor sale neevoluate, valoric
nu puţine încercări de a imita şi
inferioare, comportîndu-se pur şi
retrăi spiritul grecesc, încercări
simplu barbar, în vreme ce în
care astăzi ne par cam lipsite de
primul caz izbuteşte să se
gust, care se cuvin totuşi preţuite
iluzioneze, ignorîndu-şi barbaria
ca anticipînd cultura individuală.
efectiv existentă. în mod sigur,
în cei o sută douăzeci de ani care
această unilateralitate faţă de
s-au scurs de la elaborarea
societate a prezentat şi avantaje
studiului lui Schiller, condiţiile
ce nu se cuvin subestimate; s-au
culturii individuale nu au devenit mai
obţinut unele cîştiguri care
bune, ci mai rele, prin faptul că
altminteri nu ar fi putut să fie
interesul individului s-a absorbit
realizate, aşa cum excelent
într-o măsură şi mai mare în
remarcă Schiller: „Numai astfel,
preocupările colective şi că fiecare
numai prin faptul că ne adunăm
dispune de mai puţin răgaz pentru
într-un singur focar întreaga ener-
dezvoltarea propriei culturi; de
gie a spiritului şi ne concentrăm
întreaga fiinţă într-o singură forţă,

izbutim să înaripăm această DESPRE IDEILE LUI 85

singură forţă şi să o conducem SCHILLER

mult dincolo de limitele pe care 109. Dar această dezvoltare


natura pare să i le fi aşezat."7 unilaterală va duce şi trebuie să

ducă la o reacţie, căci, reprimate,

funcţiile valoric inferioare nu pot fi

la nesfîrşit excluse de la trăire şi

dezvoltare. Va veni un moment în

care „sciziunea interioară a

omului va trebui să fie din nou

suprimată", pentru a se da o şansă

de viaţă elementelor încă

nedezvoltate. Am sugerat deja că

diferenţierea în dezvoltarea

culturii creează în ultimă instanţă

o disociere între funcţiile

fundamentale ale vieţii psihice,

depăşind într-o oarecare măsură

diferenţierea însuşirilor şi intrînd în

domeniul atitudinii psihologice în

genere care guvernează modul de

utilizare a acestora. Cultura

produce aici o diferenţiere a acelei

funcţii care beneficiază de o

capacitate de dezvoltare

înnăscută. Astfel, la unii facultatea

de gîndire, la alţii simţirea au în

mod special acces la o dezvoltare

mai largă şi de aceea, sub

presiunea revendicării culturii,

insul se va ocupa într-o măsură


mai mare de dezvoltarea acelei lor este de aceea o lipsă, adesea

facultăţi a cărei dispoziţie îi este în profund resimţită, iar distanţarea

chip natural deosebit de de ele o sciziune interioară pe

favorabilă, respectiv aptă a fi care, împreună cu Schiller, am

perfecţionată. Perfectibilitatea nu putea-o compara cu o rană

înseamnă că funcţia aspiră a priori dureroasă.

la aptitudini speciale, ci că presupune

— am fi tentaţi să adăugăm:

dimpotrivă — o anume delicateţe,

labilitate şi plasticitate, motiv

pentru care nu este întotdeauna de

căutat şi de găsit în ea valoarea

individuală cea mai ridicată, ci,

poate, doar valoarea colectivă, şi

anume în măsura în care această

funcţie a izbutit să atingă nivelul

de dezvoltare al unei valori colective.

Dar, cum am spus, printre funcţiile

neglijate se pot foarte bine afla

valori individuale mult mai înalte,

de importanţă secundară pentru

viaţa colectivă, dar de mare preţ

pentru viaţa individuală, valori

vitale care pot conferi existenţei

individului o intensitate şi o

frumuseţe pe care acesta le

aşteaptă zadarnic din partea

funcţiei sale colective. Funcţia

diferenţiată îi creează posibilitatea

existenţei colective, nu şi sa-

tisfacţia şi bucuria de viaţă pe

care le poate conferi doar dez-

voltarea valorilor individuale. Absenţa


86 TIPURI DESPRE IDEILE 87

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

no. „Oricît de mult va fi cîştigat poată, prin ţelurile ei, natura să ne

totalitatea lumii din această cultivare răpească desăvîrşirea pe care

separată a forţelor umane, nu se raţiunea ne-o prescrie în numele

poate contesta faptul că indivizii pe propriei finalităţi? Prin urmare, trebuie

care ea îi afectează suferă sub povara să fie greşită ideea după care

blestemului acestei finalităţi a lumii. dezvoltarea unor forţe izolate implică

Prin exerciţii de gimnastică se formea- în mod necesar sacrificarea totalităţii

ză, e drept, corpuri atletice, dar lor; şi chiar dacă legea naturii ar tinde

frumuseţea se dezvoltă numai prin atît de mult spre acest sacrificiu, ar

jocul liber şi egal al membrelor. Tot trebui să ne stea in putere a reface,

astfel, încordarea feluritelor puteri ale printr-o artă mai înaltă, totalitatea

minţii poate produce oameni extraordinari, naturii noastre, distrusă de ar/ă."8

dar numai temperatura lor egală, pe 111. Este neîndoielnic că Schiller a

aceia fericiţi şi perfecţi. Şi în ce raport trăit foarte adînc acest conflict în

ne-am afla faţă de vîrsta trecută şi viaţa sa personală şi tocmai din acest

viitoare a lumii, dacă desăvîrşirea antagonism a izvorît aspiraţia lui

naturii umane ar face necesară o către unitate sau uniformitate,

asemenea jertfă? Am fi atunci argaţii capabilă să elibereze şi funcţiile

omenirii, am face pentru ea milenii la rînd reprimate, lîncezind în sclavie, şi să

muncă de sclavi şi am întipări în producă astfel o restaurare a unei

natura noastră mutilată semnele vieţi armonioase. Această idee 1-a

umilitoare ale acestei supuneri, tulburat şi pe Wagner în Parsifal; el i-a

pentru ca generaţiile viitoare să-şi conferit expresie simbolică în motivul

îngrijească în fericită trîndăvie restituirii lăncii pierdute şi al

sănătatea morală şi să-şi dezvolte tămăduirii rănii. Ceea ce Wagner a

statura liberă a umanităţii lor! Să fie încercat să exprime în artă prin

destinul omului acela de a uita de expresie simbolică, Schiller s-a

sine în favoarea unui anume scop? Să străduit să clarifice prin reflecţie


filozofică. Fără să o spună explicit, dar soluţia creştină a problemei este

implicit îndeajuns de limpede, trecută de el cu vederea sau ignorată

problema care îl preocupă este în mod intenţionat. în orice caz,

reîntoarcerea la modul şi concepţia spiritul lui este aţintit mai degrabă

de viaţă proprii Antichităţii. Rezultă asupra frumuseţii antice decît asupra

nemijlocit de aici că doctrinei creştine a salvării, deşi

scopul acesteia, ca şi al strădaniilor


Loc. cit. Sublinierile în text îmi
sale, este mîntuirea de rău. După cum
aparţin. (Nota lui Jung.)
spune Iulian Apostatul în discursul

despre regele Helios9, inima omului „este

bîntuită de tumultul luptei", ceea ce

caracterizează exemplar nu doar

propria fiinţă, ci şi întreaga epocă în

care el a trăit, acea epocă de sfîşie-re

interioară, proprie Antichităţii tîrzii,

care s-a manifestat printr-o confuzie

fără precedent în minţile şi în inimile

oamenilor, din care făgăduia să-i

scoată, mîntuindu-i, învăţătura creş-

tină. Ceea ce oferea creştinismul însă

nu era, oricum, o soluţie (Losung), ci o

salvare (Erlosung), o desprindere (Loslosung)

a funcţiei valoroase de celelalte

funcţii, care pe atunci voiau la fel de

imperios să participe la putere.

Creştinismul a imprimat o anumită

direcţie, excluzîndu-le pe toate

celelalte. Această împrejurare a

contribuit probabil esenţial la faptul

că Schiller a ignorat posibilitatea

mîntuirii oferită de creştinism.

112. Relaţia apropiată a

Antichităţii cu natura părea, în


schimb, să făgăduiască acea favorizarea diversităţii. Pe de altă

posibilitate pe care creştinismul nu parte, mai înainte ca diversitatea din

o acorda. „Natura ne trasează în natura umană să poată fi

creaţia ei fizică drumul pe care supusă unităţii idealului, trebuie să se

îl avem de parcurs în lumea morală. asigure autonomia carac

Ea nu se înalţă pînă la plăs terului, iar slugărnicia faţă de forme

muirea nobilă a omului fizic decît străine, despotice, să cede

după ce lupta forţelor elemen ze locul unei libertăţi convenabile."10

tare din organismele inferioare s-a 113. Deci nu prin desprinderea sau

potolit. Tot astfel, dezacordul prin eliberarea de funcţia

elementelor din fiinţa etică a omului, valoric inferioară, ci prin luarea ei în

conflictul instinctelor oar considerare, prin confrun-

be trebuie să se stingă, iar


9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani Imp.
antagonismul grosolan să înceteze
Opera omnia, Lipsiae, 1696. 10 Fr. Schiller,
pentru ca să se poată risca
loc. cit., Scrisoarea a 7-a.
88 TIPURI DESPRE IDEILE 89

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

tare, ca să spun aşa, cu ea, se vor funcţiilor reprimate echivalează în

împăca, în chip natural, contrariile. interior cu un război civil, cu

Schiller simte însă că acceptarea dezlănţuirea opoziţiilor ţinute pînă

funcţiilor valoric inferioare poate să atunci sub control şi, în final, cu

ducă la un „conflict de instincte suspendarea „autonomiei

oarbe", după cum, invers, unitatea caracterului". Autonomia poate fi

idealului ar putea să restabilească înfăptuită doar prin aplanarea acestui

primatul funcţiei valoric superioare în conflict, ceea ce fără o tratare des-

raport cu funcţiile valoric inferioare şi potică a forţelor beligerante pare

astfel să restaureze vechea stare de imposibil. Dar în felul acesta s-ar

fapt. Dar funcţiile valoric inferioare compromite libertatea, fără de care

nu se opun funcţiei valoric construirea unei personalităţi morale

superioare, în esenţa lor profundă, ci pare cu neputinţă. Or, a acorda

potrivit cu forma lor din momentul libertate înseamnă a cădea în plasa

dat. Iniţial ele au fost nesocotite şi conflictului dintre instincte.

refulate, deoarece erau un obstacol în calea „Speriaţi de libertatea care, în

ţelurilor omului de cultură. Acestea primele ei încercări, se

constau în interese unilaterale şi nu manifestă întotdeauna duşmănos, ne

sînt echivalente cu desăvîrşirea aruncăm pe de-o parte în

individualităţii umane. Desăvîrşire braţele unei servituti comode, iar, pe

pentru care indispensabile ar fi de altă parte, aduşi la dis

tocmai aceste funcţii nerecunoscute perare de o tutelă pedantă, ne

ce nu se opun în esenţa lor ţelului prăvălim în anarhia sălbatică a

avut în vedere. Atîta timp însă cît ţelul stării naturale. Uzurparea va invoca

cultural nu coincide cu idealul slăbiciunea naturii umane,

desăvîrşirii fiinţei umane, aceste insurecţia se va reclama de la

funcţii sînt supuse unei subevaluări şi demnitatea ei, pînă cînd marea

unei relative reprimări. Acceptarea stăpînitoare a tuturor lucrurilor


omeneşti, forţa oarbă, va inter geros; începută sub semnul filozofiei

veni şi va decide soarta conflictului şi al raţiunii, într-un mare avînt idealist,

zadarnic dintre principii, ea s-a încheiat în haosul lacom de sînge, din

precum decide şi soarta unui vulgar care a ţişnit geniul despotic al lui

pugilat."11 Napoleon. Zeiţa raţiunii şi-a dovedit

Revoluţia franceză în plină neputinţa în faţa violenţei bestiei

desfăşurare în acei ani a con dezlănţuite. Simţind inferioritatea

ferit frazelor lui Schiller un context pe cît de raţiunii şi a adevărului, Schiller

viu, pe atît de sîn- pretinde ca adevărul însuşi să devină

o forţă. „Dacă pînă acum el şi-a

probat atît de puţin forţa victorioasă

este nu din cauza intelectului pe care

nu a ştiut să îl dezvăluie, ci din cauza

inimii care i s-a zăvorit şi a

instinctului care nu a lucrat pentru

el. Căci de unde această domnie

universală a prejudecăţilor şi această

întunecare a minţilor, în ciuda luminii

pe care filozofia şi experienţa au

aprins-o? Veacul este luminat, ceea ce

vrea să însemne că s-au găsit şi s-au

făcut publice cunoştinţele care ar fi

cel puţin suficiente să ne

îmbunătăţească principiile practice;

duhul cercetării libere a risipit

conceptele iluzorii care vreme

îndelungată au blocat calea către

adevăr şi au scormonit pămîntul pe

care fanatismul şi impostura şi-au

înălţat tronul; raţiunea s-a curăţat de

iluziile simţurilor şi de o sofistică

înşelătoare, iar filozofia însăşi, care

ne înstrăinase mai înainte de natură,


ne cheamă, acum, cu glas puternic şi eficienţei raţiunii era în spiritul

stăruitor, înapoi, la sînul ei; — care e vremii, uitîndu-se cu totul că

pricina pentru care încă mai sîntem raţiunea, dacă ar fi posedat într-

barbari?"12 adevăr o astfel de forţă, ar fi avut

116. Simţim în aceste cuvinte ale destule ocazii să o pună în valoare;

lui Schiller proximitatea luminismului pe de altă parte, trebuie avut în

francez şi a intelectualismului fabulos vedere că nu toate minţile cu au-

al Revoluţiei. „Veacul este luminat" — toritate gîndeau pe atunci aşa şi că

ce supraevaluare a intelectului! deci acest elan al intelectualismului

„Duhul cercetării libere a risipit raţionalist se întemeiază, fără

conceptele iluzorii" — ce raţionalism! îndoială, şi pe dezvoltarea subiectivă

Ne vin desluşit în minte cuvintele deosebit de viguroasă a lui Schiller.

Proctofantasmistului: „Şi dispăreţi! Se cuvine să

Doar ne-am iluminat."* Pe de-o parte,


12 Loc. cit.. Scrisoarea a 8-a.
supraevaluarea importanţei şi a
* Goethe, Faust, ed cit., p. 163 (;i. t.).
90 TIPURI DESPRE IDEILE 91

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

ţinem seama şi de faptul că, la el, existenţa împrejurării psihologice după

intelectul predomină nu asupra care energia simţirii este distribuită,

intuiţiei poetice, ci asupra capacităţii în egală măsură, intelectului şi

de simţire. Lui Schiller însuşi i se imaginaţiei creatoare. Schiller pare

părea că în el s-ar da o bătălie între să-şi fi dat seama de această

imaginaţie şi abstracţie, adică între circumstanţă; în aceeaşi scrisoare

intuiţie şi intelect. Iată ce îi scria lui către Goethe, el observa că după ce

Goethe13: „Aceasta este ceea ce mi-a începuse „să-şi cunoască şi să-şi

dat, mai cu seamă în tinereţe, un aer utilizeze" forţele morale, destinate să

stîngaci, atît în cîmpul speculaţiei, cît aşeze cuvenitele hotare imaginaţiei şi

şi în acela al artei poetice; căci de intelectului, o boală fizică ameninţa

obicei mă zorea poetul, cînd trebuia să le submineze. O funcţie insuficient

să filozofez, şi spiritul filozofic, cînd dezvoltată este caracterizată, cum s-

voiam să compun poezie. Şi azi mi se a observat adesea, de faptul că ea

întîmplă adesea ca imaginaţia să-mi încetează să mai fie la dispoziţia

tulbure abstracţiile, iar raţiunea rece, conştientului, amesteeîndu-se

poezia." inconştient, din proprie iniţiativă, cu

117. Admiraţia extraordinară a lui alte funcţii, beneficiind adică de o

Schiller pentru spiritul lui Goethe, anume autonomie şi comportîndu-se

modalitatea sa aproape feminină de a dinamic, fără selectivitate

intra în rezonanţă cu intuiţia diferenţiată, ca un impetus sau ca o

prietenului său, frecvent reflectate în simplă intensificare, şi tră-gînd după

corespondenţă, vin tocmai din sine sau constrîngînd funcţia

perceperea pătrunzătoare a acestui conştientă, diferenţiată, în aşa fel

conflict pe care, faţă de natura îneît aceasta este fie împinsă dincolo

aproape perfect sintetică a lui de limitele pe care şi le-a fixat pe

Goethe, el îl va resimţi de două ori baza propriei intenţii şi hotăriri, fie

dureros. Acest conflict îşi datorează oprită pe loc, înainte de a ajunge la


ţintă şi atrasă pe o cale lăturalnică, fie în sine şi nu este astfel supusă unei

— în fine — este situată în opoziţie cu dispoziţii conştiente precise. Foarte

cealaltă funcţie conştientă, conflict ce probabil nu greşim presupunînd că

rămîne nerezolvat atîta timp cît forţa întrebarea: „care e pricina pentru

perturbatoare a instinctului, care încă mai sîntem barbari?" nu

inconştient adăugată, nu se este întemeiată doar în spiritul acelor

diferenţiază vremuri, ci şi în psihologia subiectivă

a lui Schiller. El caută, ca şi epoca sa,


13 La 31 august 1794.
rădăcinile răului pe o pistă falsă, căci

barbaria nu stă în eficacitatea slabă a

raţiunii sau a adevărului, ci în faptul

că se aşteaptă o asemenea

eficacitate din partea lor sau chiar că

se atribuie raţiunii o astfel de

eficacitate prin supraevaluarea

superstiţioasă a „adevărului".

Barbaria rezidă în unilateralitate şi în

nemăsură, în genere în proporţie de-

fectuoasă.

118. Tocmai exemplul impresionant

al Revoluţiei franceze, care pe atunci

atinsese punctul culminant al terorii, 1-a

făcut pe Schiller să vadă cît de

departe se întindea de fapt puterea

zeiţei raţiunii şi în ce măsură bestia

lipsită de raţiune din om triumfa, în

mod sigur şi evenimentele acelor zile

au fost cele care au impus cu

precădere atenţiei lui Schiller această

problemă. Se întîmplă adesea ca o

chestiune în fond personală şi

aparent subiectivă să se ridice

deodată la nivelul unei probleme


generale, interesînd întreaga descoperim şi să înţelegem legătura

societate, atunci cînd ea se confruntă dintre problema noastră personală şi

cu evenimente exterioare, a căror marile evenimente contemporane,

psihologie cuprinde aceleaşi elemente atunci această coincidenţă înseamnă

ca şi conflictul personal. Problema un fel de salvare din singurătatea

personală capătă astfel o demnitate condiţiei pur personale, iar problema

de care fusese lipsită înainte, prin subiectivă se dilată, devenind o

faptul că neunirea cu sine însuşi este chestiune generală a societăţii

întotdeauna cumva jenantă şi noastre. Ceea ce nu reprezintă un

înjositoare, ge-nerînd o situaţie cîştig neînsemnat în perspectiva unei

interioară şi exterioară umilitoare, soluţii posibile. Căci în vreme ce

asemenea unui stat dezonorat de problema personală are la dispoziţie

războaie civile. De aceea, doar acele energii precare ale

presupunînd că nu suferim de o interesului conştient pentru propria

excesivă supraevaluare, ne sfiim să persoană, forţele instinctuale

ne facem publice conflictele pur colective vin să se îmbine cu

personale. Dacă însă izbutim să interesele eului şi astfel apare


92 TIPURI DESPRE IDEILE 93

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

o nouă situaţie care oferă noi mieux denatu-

posibilităţi de rezolvare. Ceea ce n-ar rer l'homme, lui oter son existence absolue

fi putut să facă niciodată forţa pour lui en donner

personală a voinţei sau a curajului une relative, et transporter le moi dans l'unite

poate să facă forţa instinctuală commune."

colectivă; ea transportă individul „Celui qui dans l'ordre civil veut conserver

dincolo de obstacolele pe care cu la primaute

energia sa personală nu le-ar fi putut des sentiments de la nature ne sait ce qu'il

niciodată birui. veut. Toujours en

Putem presupune astfel că impresiile contradiction avec lui-meme, toujours flottant

legate de eveni entre ses pen-

mentele contemporane i-au dat lui Schiller chants et ses devoirs, ii ne sera jamais ni

curajul de a încerca homme, ni citoyen; ii

să găsească o soluţie de împăcare a ne sera bon ni pour lui, ni pour les autres." 14

conflictului dintre individ Rousseau îşi începe cartea cu

şi funcţia socială. Acest dezacord a faimoasa frază: „Tout est

fost adînc resimţit şi de bien, sortant des mains de l'Auteur des choses;

Rousseau, constituindu-se chiar în punctul de tout degenere

pornire al scrierii entre les mains de l'homme."*

Emile ou de l'e'ducation. Găsim acolo Această frază este caracteristică

cîteva pasaje importante pentru Rousseau ca şi pentru întreaga

pentru problema noastră: „L'homme sa epocă. Schiller priveşte

civil n'est qu'une unite şi el în urmă, în orice caz nu spre omul

fractionnaire qui tient au denominateur, et natural al lui Rousseau

dont la valeur est 14 Emile, Canea I, p. 9. [„Omul civil nu


dans son rapport avec l'entier, qui est le corps
este decît o unitate fracţionară care
social. Les bon-
ţine de numitor şi a cărei valoare stă
nes institutions sociales sont celles qui savent le
în raportul său cu întregul care este
corpul social. Instituţiile sociale bune — şi aici se află o deosebire esenţială

sînt acelea care ştiu cel mai bine să între ei —, ci spre omul care trăia sub

denatureze omul, să-i retragă „cerul grecesc". Comună însă le este

existenţa absolută spre a-i da una amîndurora orientarea retrospectivă

relativă şi a transplanta eul în şi, legată indisolubil de ea,

unitatea comună." „Cel care vrea să idealizarea şi supraevaluarea

păstreze în ordinea civilă prioritatea trecutului. în faţa frumuseţii antice,

sentimentelor naturii nu ştie ce vrea. Schiller uită de grecul real al vieţii de

Mereu în contradicţie cu sine însuşi, fiece zi, iar Rousseau se avîntă

mereu şovăitor între propriile-i afirmînd: „l'homme naturel est tout pour lui;

înclinaţii şi propriile-i îndatoriri, el nu ii est l'unite nu-merique, l'entier

va fi niciodată nici om, nici cetăţean; absolu"* şi trece cu vederea faptul că

nu va fi bun nici pentru sine, nici omul natural e eminamente colectiv,

pentru ceilalţi" - n. t.] adică tot atît de mult în sine, cît şi în

* „Totul e bun aşa cum iese din celălalt şi orice în afară de o alcătuire

mîinile Autorului lucrurilor, totul unitară. Rousseau afirmă în altă

degenerează în mîinile omului" (n. t.). parte: „Nous tenons â tout, nous

nous accrochons â tout; les temps, les

lieux, les hommes, les choses, tout ce qui est,

tout ce qui sera, importe â chacun de nous:

notre individu n'est plus que la moindre

pârtie de nous-memes. Chacun s'etend, pour

ainsi dire, sur la terre entiere, et devient

sensible sur toute cette grande surface [...]

Est-ce la nature qui porte ainsi les hommes si

loin d'eux-memes?"15

122. Rousseau se înşală: el crede

că această stare e de dată recentă.

Nu! Recentă este doar

conştientizarea ei; ea a existat

dintotdeauna şi cu cît coborîm către

începuturi, cu atît existenţa ei este

mai evidentă. Căci ceea ce descrie


Rousseau nu este nimic altceva decît * „Omul natural e totul pentru el; e

acea mentalitate a primitivului pe care Levy- unitatea numerică, întregul absolut"

Bruhl (loc. cit.) a desemnat-o perfect prin (n. t.).

noţiunea de „participation mystique". 15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65.

Condiţia individualităţii reprimate nu [„Ţinem la tot, ne agăţăm de tot;

este o cucerire recentă, ci reziduul timpurile, locurile, oamenii, lucrurile,

acelui timp arhaic în care nu exista tot ceea ce este, tot ceea ce va fi

nici un fel de individualitate. Prin contează pentru fiecare dintre noi;

urmare, nu e vorba de o reprimare individualitatea noastră nu mai e

de dată recentă a individualităţii, ci decît partea cea mai mică din noi

doar de conştientizarea şi perceperea înşine. Fiecare se întinde, ca să spun

forţei copleşitoare a elementului aşa, pe întreg pămîntul şi totul devine

colectiv. Această forţă este evident sensibil pe această mare suprafaţă ...

proiectată asupra instituţiilor statale Oare natura este aceea care îi duce

şi clericale, ca şi cum nu oricine ar fi astfel pe oameni atît de departe de ei

găsit mijloace şi căi înşişi?" — n. t.]


^4 TIPURI PSIHOLOGICE Orientarea spre trecut este o

rămăşiţă a gîndirii antice; se ştie


de a se eschiva eventual de la aplicarea
că întreaga mentalitate antică şi
comandamentelor morale! Aceste
barbară presupunea existenţa unei
instituţii nu posedă nicidecum
vîrste de aur, paradisiace, care ar
atotputernicia care li se atribuie şi
fi precedat timpurile rele de
pentru care sînt din cînd în cînd
astăzi. Abia marea faptă socială,
combătute de tot felul de nou-
de ordinul istoriei ideilor, a
veniţi; acea forţă represivă se află
creştinismului a fost aceea care a
în inconştientul nostru, şi anume în
oferit omului o speranţă de viitor,
mentalitatea colectivă a barbarului
făgăduindu-i înfăptuirea idealurilor
ce continuă să dăinuie. Psihicul
sale în vremurile ce aveau să vină.16
colectiv urăşte în oarecare măsură
Accentuarea mai puternică a aces-
orice dezvoltare individuală, dacă
tei orientări spre trecut în
aceasta nu slujeşte nemijlocit
dezvoltarea mai nouă a spiritului
ţelurile colectivităţii. Astfel,
se leagă probabil de fenomenul
diferenţierea uneia dintre funcţii,
acelei regresii generale către păgî-
de care am vorbit mai sus,
nism, care s-a manifestat din ce în
constituie într-adevăr dezvoltarea
ce mai mult o dată cu Renaşterea.
unei valori individuale, dar încă atît
123. Sigur este că orientarea
de subordonată colectivităţii, în-cît,
regresivă are şi o anumită in-
cum am văzut, individul însuşi
fluenţă asupra alegerii mijloacelor
ajunge să fie păgubit. Din cauză
de educare a omului. Această
că nu au cunoscut condiţiile mai
dispoziţie a spiritului se sprijină pe
vechi ale psihologiei umane, atît
o imagine înşelătoare a trecutului.
Schiller, cit şi Rousseau au căzut
Am putea să trecem peste ea,
victime unor judecăţi eronate cu
dacă identificarea conflictului dintre
privire la valorile trecutului.
tipuri şi mecanismele tipice nu ne-
Urmarea este că ei au pornit de la
ar constrînge să căutăm
imaginea înşelătoare a unui tip
elementul capabil să le
uman desăvîrşit care ar fi existat în
restabilească unitatea. Este ceea
trecut şi care, ulterior, s-ar fi
ce îl preocupa şi pe Schiller, după
prăbuşit cumva de pe soclul său.
cum vom vedea în continuare.
Principala lui idee în această

privinţă reiese din pasajele urmă- DESPRE IDEILE LUI 95

SCHILLER
16 Aluzii analoage apar deja în

misterele greceşti. toare şi care de fapt rezumă

afirmaţiile de mai sus: „O divinitate

binefăcătoare să smulgă la timp

pruncul de la sînul maicii sale, să îl

hrănească cu laptele unei vîrste

mai bune şi să îl lase să crească

pînă la maturitate sub îndepărtatul

cer grecesc. Odată ajuns la vîrsta

bărbăţiei, să se reîntoarcă, sub

chip străin, în veacul său; dar nu

spre a-1 bucura cu înfăţişarea sa,

ci cumplit, ca fiul lui Agamemnon,

spre a-1 curăţa."17 Imitarea modelului

grecesc nu putea fi mai limpede

exprimată. în această formulare

strînsă se întrevede însă şi o

limitare care îl obligă mai apoi pe

Schiller la o substanţială lărgire de

perspectivă; el continuă:

„Substanţa el şi-o va lua, ce-i

drept, din prezent, dar forma o va

împrumuta de la un timp mai nobil, ba

chiar de dincolo de timp, de Ia

unitatea absolută, nestrămutată a

fiinţei sale." Schiller simţea

probabil limpede că trebuia să se

întoarcă şi mai mult în trecut, în

timpul arhaic al eroilor divini, în

care oamenii erau semizei. Motiv


pentru care afirmă în continuare: nu vor fi dus un mod de viaţă cu

„Aici, din eterul pur al naturii sale deosebire moral, ceea ce

demonice, ţîşneşte izvorul


Ober die ăsthetische Erziehung
frumuseţii, necontaminate de
des Menschen, Scrisoarea a 9-a.
stricăciunea seminţiilor şi a
Loc. cit.. Scrisoarea a 10-a.
timpurilor care se rostogolesc, adînc

sub el, în tulburi viitori." Aici apare

imaginea frumoasă dar iluzorie a

unei vîrste de aur, în care oamenii

mai erau încă zei şi se desfătau

privind frumuseţea eternă. Dar tot

aici poetul îl depăşeşte pe

gînditorul Schiller. Cîteva pagini mai

jos, gînditorul cîştigă din nou

teren. „într-adevăr", spune Schil-

ler, „trebuie să ne pună pe gînduri

faptul că, aproape în fiecare epocă

istorică în care înfloresc artele şi

guvernează gustul, omenirea este

decăzută şi nu se poate găsi nici

măcar exemplul unui singur popor care

să probeze că o cultură estetică

de grad înalt şi de mare

universalitate merge mînă în mînă

cu libertatea politică şi cu virtutea

burgheză, că moravurile frumoase

fac pereche cu bunele moravuri,

iar polisarea comportării cu

adevărul ei."'»

124. Corespunzător unei bine

cunoscute experienţe, incontes-

tabilă atît în particular, cît şi în

general, eroii timpurilor primitive


96 TIPURI DESPRE IDEILE 97

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

de altfel nu afirmă nici un mit fel ca poetul mai

grecesc sau de aiurea. Căci toată înainte, se află alături de

frumuseţea de atunci s-a putut Schiller: el nu are încredere în

bucura de propria-i existenţă nu- frumu

mai pentru că în acele vremuri seţe, considerînd chiar, pe baza

nu erau nici lege penală şi nici experienţei, că nu este imposibil

poliţie de moravuri. Recunoscînd ca ea să exercite o influenţă

acest adevăr psihologic, că nefavorabilă: „Oriunde ne

frumuseţea vie îşi întinde îndrep

strălucirea de aur doar înălţîndu- tăm privirea în lumea trecutului,

se deasupra unei realităţi pline observăm că libertatea şi gustul

de întuneric, de chin şi de se evită reciproc şi că.

urîţenie, Schiller îşi subminează, frumuseţea îşi întemeiază

de fapt, propriul proiect; el îşi stăpînirea doar

propusese să arate că ceea ce pe prăbuşirea virtuţilor eroice." 19

este despărţit se poate reuni Pe această constatare,

prin contemplarea, consumarea mijlocită de experienţă, cu greu

şi crearea frumosului. se poate întemeia revendicarea

Frumuseţea trebuia să devină un adresată de Schiller frumuseţii.

mediator, destinat să Urmărindu-şi mai departe

restabilească unitatea originară subiectul, el ajunge chiar să

a fiinţei umane. Dar orice constru

experienţă se împotriveşte iască, cu toată claritatea dorită,

acestei idei, arătînd că reversul frumuseţii: „Dacă ţinem

frumuseţea, ca să existe, are seama doar de ceea ce ne

neapărată nevoie de propriul ei învaţă experienţele de pînă

contrariu. acum de

Acum, gînditorul este acela care, la spre influenţa exercitată de


frumuseţe, nu ne prea simţim cu limbajul poetic. Să se fi înţeles

îndem oare Schiller pe sine însuşi greşit? S-

naţi să ne dezvoltăm sentimente ar zice că da, altminteri el nu şi-ar fi

care sînt atît de primejdioase putut contraar-gumenta într-o

pentru adevărata cultură a asemenea măsură propriile poziţii.

omului; ci, cu riscul barbariei şi Poetul vorbeşte de un izvor de pură

al frumuseţe, situat dincolo de toate

durităţii, este mai bine să ne timpurile şi seminţiile şi ţîşnind în

lipsim de forţa înduioşătoare a sufletul fiecărui om. El nici nu se

fru referă la omul Antichităţii greceşti, ci

museţii, decît să fim expuşi, în la vechiul păgîn din sufletul nostru, la

ciuda tuturor avantajelor rafină parcela de natură etern nealterată şi

rii, influenţelor ei moleşitoare." 20 de frumuseţe naturală care

Conflictul dintre poet şi sălăşluieşte, inconştient dar viu, în

gînditor s-ar putea aplana în si noi şi a cărei strălucire ne

tuaţia în care gînditorul nu ar transfigurează fiinţele vremurilor

interpreta literal, ci simbolic cu primitive şi ne face să cădem în

vintele poetului, aşa cum de eroarea de a crede că oamenii de

altfel se şi cuvine să se atunci ar fi posedat ceea ce noi

procedeze căutăm. Este omul arhaic, repudiat

de conştiinţa noastră orientată


Loc. cit.
colectiv, care ne apare atît de urît şi
Loc. cit.
de inacceptabil şi care este totuşi

purtătorul acelei frumuseţi pe care o

căutăm zadarnic în altă parte. Despre

acesta vorbeşte poetul Schiller, iar pe

acesta gînditorul Schiller îl

interpretează greşit ca model

grecesc. Ceea ce însă, în ciuda

strădaniei sale, gînditorul nu poate deduce

logic din piesele-martor care îi stau la

dispoziţie, îi este făgăduit de poet în

limbaj simbolic.
128. Din toate cele spuse pînă acum întreprinsă deja de repetate ori şi

rezultă din plin că orice încercare, eşuată de tot atîtea ori, aceea de a

înfăptuită în zilele noastre, de converti nemijlocit o funcţie valoric

echilibrare a fiinţei umane unilateral inferioară într-o funcţie valoric

diferenţiate, trebuie să conteze pe superioară. Tot atît de bine am putea

acceptarea serioasă a funcţiei valoric încerca să creăm un perpetuum mobile.

inferioare, căci nediferenţiate. Nici o Nici o formă de energie valoric

încercare de mediere nu va izbuti, inferioară nu poate fi pur şi simplu

dacă nu va declanşa energiile convertită într-una valoric

funcţiilor valoric inferioare şi nu le va superioară, decît dacă o sursă de

conduce apoi pe acestea la valoare superioară conlucrează

diferenţiere. Acest proces poate avea concomitent la acest proces, adică

loc doar în acord cu legile energeticii, transformarea nu poate avea loc

adică trebuie să fie creată o diferenţă decît pe seama funcţiei superioare,

de nivel capabilă să ofere energiilor fără însă ca valoarea iniţială a formei

latente posibilitatea de a se manifesta. Ar fi de energie superioară să poată fi

o încercare lipsită de perspectivă, vreodată atinsă de formele valoric


98 TIPURI DESPRE IDEILE 99

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

inferioare, ba nici chiar de funcţia exemple."21 Se vede de aici că Schiller

valoric superioară, ci echilibrarea se încearcă să se aşeze deasupra

va face, va trebui să se facă la o experienţei, cu alte cuvinte: să

temperatură medie. Concluzia confere frumuseţii o calitate care nu

inevitabilă este însă că acela care se îi revine potrivit experienţei. El crede

identifică cu funcţia sa diferenţiată se că „frumuseţea ar trebui să se

instalează într-o condiţie cu adevărat adeverească drept o condiţie

echilibrată, dar inferioară în raport cu necesară a omenirii", prin urmare

valoarea iniţială aparentă. Orice drept o categorie necesară,

educaţie a omului care tinde către constringătoare; de aceea el

unitatea şi armonia fiinţei trebuie să vorbeşte şi despre o noţiune pur

se confrunte cu această realitate. raţională de frumuseţe, precum şi

Este concluzia pe care Schiller o despre o „cale transcendentală" care

formulează în felul său propriu; el se ne îndepărtează de „cercul

împotriveşte să-şi asume însă fenomenelor şi de prezentul viu al

consecinţele ce decurg de aici, cu lucrurilor". „Cine nu cutează să se

riscul chiar de a trebui să renunţe la ridice deasupra realităţii, acela nu va

frumuseţe. cuceri niciodată adevărul."22

129. După ce gînditorul şi-a formulat Rezistenţa subiectivă împotriva căii

concluzia necruţătoare, poetul ia din nou care, potrivit experienţei, este

cuvîntul: „Dar poate nu experienţa este inevitabil descendentă îl determină pe

scaunul de judecată în faţa căruia se Schiller să constrîngă intelectul logic

poate decide o problemă ca aceasta să slujească sentimentului, obligîndu-1

şi, înainte de a acorda credit astfel să producă o formulă capabilă

mărturiei ei, ar trebui să fie în afară totuşi să determine realizarea

de orice îndoială că este aceeaşi intenţiei iniţiale, deşi imposibilitatea

frumuseţe de care vorbim şi împotriva acestei operaţii a fost îndeajuns

căreia depun mărturie acele demonstrată. Un tur de forţă


asemănător întreprinde şi Rousseau, avoir, comme celles de la nature, une

atunci cînd, presupunînd că inflexibilite que jamais aucune force humaine ne

dependenţa de natură, spre deosebire peut vaincre, la dependance des hom-mes

de dependenţa de oameni, nu redeviendrait alors celle des choses; ou reunirait

produce vicii, ajunge la următoarea dans la republique tous Ies avantages de l'etat

concluzie: „Si Ies lois des nations naturel â ceux de l'etat civil; on joindrait â la

pouvaient liberte qui maintient l'homme exempt de vice, la

moralite qui l'eleve â la vertu."


Loc. cit.
întemeindu-se pe această reflecţie,
Loc. cit.
el ne sfătuieşte:

„Maintenez l'enfant dans la seule dependance

des choses, vous

aurez sui vi l'ordre de la nature dans le progres

de son educa-

tion." „II ne faut point contraindre un enfant de

rester quand ii

veut aller, ni d'aller quand ii veut rester en place.

Quand la vo-

lonte des enfants n'est point gâtee par notre faute,

ils ne veulent

rien inutilement." 23

Nenorocirea este că „Ies lois des

nations" nu coincid

niciodată şi în nici o împrejurare cu

legile naturii, într-atît încît

condiţia civilizată să fie totodată şi

condiţia naturală. O astfel

de concordanţă ar putea fi în genere

gîndită doar ca un compro

mis în care nici una din cele două

condiţii nu s-ar realiza la cota

idealului propriu, ci s-ar situa considerabil sub

nivelul acestuia.
Cine însă va vrea să atingă idealul înfrînge, dependenţa de oameni s-ar

uneia sau alteia dintre con reduce la dependenţa de lucruri; în

diţii va trebui să urmeze sfatul formulat republică s-ar aduna arunci toate

chiar de Rousseau: „11 avantajele stării naturale şi ale

faut opter entre faire un homme ou un citoyen; statului civil; s-ar îmbina libertatea

car on ne peut care-l menţine pe om lipsit de vicii şi

faire â la foi l'un et l'autre."* moralitatea care îl înalţă la virtute."

în noi există ambele necesităţi: „Menţineţi copilul doar în dependenţa

natură şi cultură. Noi nu lucrurilor şi veţi urma porunca naturii

putem să fim doar noi înşine, ci în progresul educaţiei lui." „Un copil

trebuie să ne raportăm şi la nu trebuie constrins să rămînă pe loc,

ceilalţi. Trebuie să existe un drum care cînd vrea să plece; nici să plece, cînd

să nu fie un simplu com- vrea să stea pe loc. Atunci cînd voinţa

copiilor nu este viciată de erorile


23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ş. urm.
noastre, ei nu vor nimic în mod inutil" — n. t.]
[„Dacă legile naţiunilor ar putea
* „Trebuie să optezi între a face un
avea, ca şi cele ale naturii, o
om şi a face un cetăţean; căci nu-i poţi
inflexibilitate pe care nici o forţă
face şi pe unul şi pe celălalt" (n. r.).
omenească să nu o poată vreodată
100 TIPURI DESPRE IDEILE 101

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

promis, ci şi o stare sau un proces în slujba poetului este un instrument

măsură să corespundă fiinţei vii, ceva înşelător. Ceea ce intelectul a fost în

de genul a ceea ce spune profetul: o măsură să presteze a prestat deja,

„semita et via sancta", o „via directa dezvăluind contradicţia dintre dorinţă

ita ut stulti non errent per eam."24 Sînt şi experienţă. Este de aceea zadarnic

deci înclinat să-i dau dreptate şi să ceri gîndirii filozofice să

poetului Schiller care, în acest caz, 1- soluţioneze acest conflict. Iar dacă, în

a tratat cam brutal pe gînditor, căci cele din urmă, am putea găsi o

există nu doar adevăruri raţionale, ci soluţie, n-am depăşi din acest motiv

şi iraţionale. Iar ceea ce pare obstacolul, căci problema nu e de a

imposibil pe calea intelectului se concepe sau de a găsi un adevăr

adevereşte, adesea, pe calea raţional, ci de a descoperi o cale

iraţionalului. într-adevăr, cele mai mari acceptabilă pentru viaţa raţională.

transformări prin care a trecut Nu au lipsit niciodată propuneri şi

omenirea nu s-au înfăptuit pe calea doctrine înţelepte. Dacă numai

unui calcul intelectual, ci pe căi despre aceasta ar fi fost vorba, încă

ignorate sau socotite absurde de din timpurile lui Pita-gora omenirea

către contemporani şi cărora abia ar fi avut cea mai frumoasă ocazie

mult mai tîrziu li s-a dezvăluit de a atinge toate culmile. De aceea

necesitatea intrinsecă. De cele mai nu trebuie să luăm ad litteram propu-

multe ori însă ele nici nu sînt nerile lui Schiller, ci se cuvine să le

înţelese, căci legile cele mai im- înţelegem ca pe nişte simboluri care,

portante ale dezvoltării noastre potrivit înclinaţiei sale filozofice, apar

spirituale continuă să fie pentru noi o înveşmîntate în haina conceptelor

enigmă. filozofice. în acest sens „calea

133. Oricum, nu sînt prea înclinat să transcendentală" pe care se

acord o valoare specială gestului pregăteşte Schiller să se angajeze nu

filozofic al poetului, căci intelectul pus în trebuie înţeleasă ca un raţionament


de ordinul teoriei critice a cunoaşterii, prin raţiune, cu o sarcină pe care nu o

ci mai degrabă simbolic, ca acea cale poate rezolva. Dar pentru a găsi

pe care omul păşeşte ori de cîte ori această cale şi a se putea angaja pe

are de a face cu o piedică pe care nu ea, el trebuie să zăbovească mai întîi

o poate birui vreme îndelungată în faţa direcţiilor

contrare în care s-a bifurcat drumul


24 Isaia, 35, 8: „[...] cale curată
parcurs de el pînă atunci. Curgerea vie-
şi cale sflntă [...] cei risipiţi vor
ţii sale este zăgăzuită prin
merge pe dînsa şi nu se vor rătăci".
obstaculare. Oriunde se produce o

stază a libidoului, contrariile unite mai

înainte, în curgerea neîntreruptă a

vieţii, se scindează şi se despart în

calitate de adversari dornici de luptă.

Ele se epuizează apoi într-o bătălie

mai lungă, imprevizibilă ca durată şi ca

rezultat, iar din energia pe care ele o

pierd ia naştere cel de al treilea

element, care este tocmai începutul noului

drum.

Corespunzător acestei reguli, Schiller

întreprinde o cer

cetare adîncită a contrariilor active.

Indiferent de obstacolul de

care ne lovim — cu condiţia ca el să

fie foarte dificil — dez

binarea dintre intenţia noastră şi

obiectele care se împotrivesc

se transformă rapid într-un conflict

interior. Căci dacă mă stră

duiesc să supun voinţei mele obiectul

care se împotriveşte, în

treaga mea fiinţă intră treptat în relaţie

cu el, şi anume corespun


zător puterii libidoului care a pus jocul opoziţiilor.

stăpînire pe el şi care trage, Pe această cale se angajează

ca să spun aşa, în obiect o parte din Schiller: el nu descoperă

fiinţa mea. în felul acesta conflictul ca fiind între stat şi individ, ci

are loc identificarea unor părţi din îl concepe, la începutul

personalitatea mea cu fiinţa celei de a 11-a scrisori, ca dualitate a

obiectului. Conflictul este astfel mutat „persoanei şi a stării",

în propriul meu suflet. respectiv eul şi condiţia variabilă a

Această „introiecţie" a conflictului cu afectanţei sale (Affiziertseiri).

obiectul îmi creează un în vreme ce eul are o relativă

dezacord interior, provocînd o constanţă, relaţionarea (afectanţa)

neputinţă faţă de obiect şi stîr- sa este schimbătoare. Prin urmare,

nind astfel afecte care sînt întotdeauna Schiller vrea să ajungă la ră

simptomul unei dezbinări dăcina conflictului. într-adevăr, pe de-

interioare. Afectele mă determină însă o parte este vorba de

să mă percep pe mine funcţia conştientă a eului, pe de alta,

însumi şi să-mi îndrept atenţia — dacă de relaţionarea colectivă.

nu sînt orb — asupra Ambele determinări aparţin psihologiei

mea şi să urmăresc în mine însumi umane. Dar diferitele


102 TIPURI DESPRE IDEILE 103

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

tipuri văd de fiecare dată în altă statornic. Eul nu este nimic de genul „etern

lumină aceste realităţi fundamentale. statornic", cu atît mai puţin în cazul

Pentru introvertit, ideea eului extravertitului care îi acordă o

constituie, fără îndoială, elementul atenţie neînsemnată. Introvertitul, în

continuu şi dominanta conştiinţei, la schimb, beneficiază din plin de eu şi

polul opus situîndu-se relaţionarea se teme din acest motiv de orice fel

sau afectanţa. Pentru extravertit, în de schimbare care ar putea să-1

schimb, accentul cade mai degrabă atingă. Afectanţa poate fi ceva de-a

pe continuitatea relaţiei cu obiectul dreptul penibil, dar extravertitul nu

şi mai puţin pe ideea de eu. Pentru ar vrea nicicum să se lipsească de

el, problema s-ar pune deci altfel. ea. Următorul pasaj ne îngăduie să-1

Trebuie să ţinem seama de acest recunoaştem de asemenea pe

punct de vedere atunci cînd urmărim introvertit: „Să rămînă constant el

în continuare reflecţiile lui Schiller. însuşi în mijlocul tuturor schimbărilor,

Aşa, bunăoară, el gîndeşte ca să transforme toate percepţiile în

extravertit cînd declară că persoana experienţe, să le reducă deci la

se revelează „în eul etern statornic şi unitatea cunoaşterii şi să facă din

numai în el". Extravertitul, în schimb, fiecare mod al său de manifestare în

ar spune că persoana se revelează timp o lege pentru toate timpurile,

doar în re-laţionalitatea ei, în funcţia iată prescripţia care îi este dată prin

relaţiei ei cu obiectul. „Persoană" este intermediul naturii sale raţionale."25

doar în cazul introvertitului exclusiv eul; în cel Atitudinea abstractivă,

al extravertitului, persoana se află în autoconservatoare, este evidentă; ea

afectanţa sa, nu în eul afectat. Eul devine chiar îndreptarul suprem.

extravertitului zace cumva sub Fiecare trăire trebuie să fie de îndată

afectanţa sa, adică sub relaţia lui. înălţată la rang de experienţă, iar din

Extravertitul se găseşte pe sine însuşi suma experienţelor trebuie să rezulte

în variabil, în schimbător, introvertitul în pe loc o lege pentru toate timpurile


viitoare; cealaltă condiţie, prin care pe deplin faptului că Schiller îl poate

se interzice transformarea trăirii în gîndi pe Dumnezeu nu ca devenind, ci ca

experienţă, pentru ca astfel să nu fiinţînd în eternitate, de unde şi

apară legi stînjeni-toare pentru viitor, recunoaşterea, cu intuiţie sigură, a

este la fel de omenească. Ceea ce „asemănării cu Dumnezeu" a condiţiei

corespunde ideale introvertite: „înfăţişat în

desăvîrşirea sa, omul ar fi deci unitatea


25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 11-a.
statornică ce rămîne pururi aceeaşi în

apele schimbării." „Dispoziţia către

dumnezeire omul o poartă

incontestabil în însăşi personalitatea

sa."

Această concepţie despre fiinţa lui

Dumnezeu este in

comparabilă cu dogma creştină a

devenirii umane a lui Dumne

zeu şi cu acele concepţii neoplatonice

similare despre mama zei

lor şi despre fiul ei, care coboară în

calitate de demiurg în fluxul

devenirii. 26 Concepţia lui Schiller arată

însă cărei funcţii îi atri

buie el valoare supremă, respectiv

valoare de divinitate: ideii de

statornicie a eului. El acordă cea mai

mare importanţă eului care

se abstrage din afectanţa şi, ca orice

introvertit, diferenţiază cel

mai mult această idee. Dumnezeu,

valoarea supremă, reprezintă

pentru el abstracţia şi conservarea

eului. Pentru extravertit, în

schimb, Dumnezeu este trăirea


obiectului, absorbirea în realita secundară, iar în măsura în care se

te, de unde şi faptul că lui îi este mai identifică cu eul şi îl abstrage

simpatic un Dumnezeu pe el din ceea ce e schimbător,

devenit om, decît un legislator etern imuabil. atitudinea sa conştientă devine,

Aceste puncte de şi ea, în întregime abstractă, în vreme

vedere au valabilitate, aşa cum aş vrea ce afectanţa, relaţia cu

să observ aici anticipînd, obiectul, este lăsată, în mod necesar,

doar pentru psihologia conştientă a mai mult pe seama incon

tipurilor. în cazul inconşti ştientului. Din această stare de fapt

entului, raportul se schimbă. S-ar rezultă consecinţe notabile.

zice că Schiller a avut în Atitudinea conştient abstractizantă

această privinţă unele intuiţii: în cazul care, potrivit cu idea

în care conştiinţa lui cre lul ei, face din fiecare trăire o

de în Dumnezeu fiinţînd imuabil, calea experienţă, iar din experienţe o

către divinitate este pen lege, duce la o anume limitare şi

tru el deschisă de simţuri, deci de sărăcire, caracteristice intro-

afectanţa, de schimbător, de
26 Cf. discursul lui Iulian despre mama
procesul viu. Acesta este însă pentru el
zeilor.
o funcţie de importanţă
104 TIPURI DESPRE IDEILE 105

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

venitului. Schiller le-a simţit limpede astfel: „Nu aşteptaţi de la mine o

în relaţiile sale cu Goethe, căci el a mare bogăţie materială de idei; este

perceput natura mai extravertită a lui ceea ce eu găsesc la

Goethe ca opu-nîndu-i-se în chip obiectiv.27 dumneavoastră. Nevoia şi aspiraţia

Goethe afirmă semnificativ despre mea este să fac mult din puţin, iar

sine însuşi: „Eu sînt în calitate de ins dacă ar fi să cunoaşteţi mai

contemplativ un realist incarnat, în îndeaproape sărăcia mea în ceea ce

aşa fel încît în legătură cu toate se cheamă cunoştinţe dobîndite, veţi

lucrurile care mi se înfăţişează nu sînt fi probabil de acord că în unele

în stare să-mi doresc nici mai multe, privinţe lucrul acesta mi-a şi izbutit.

nici mai puţine, şi nu fac nici o Cercul meu de idei fiind mai mic, îl parcurg

diferenţă între obiecte decît aceea că tocmai de aceea mai repede şi mai des,

unele mă interesează, iar altele nu."28 şi pot tocmai de aceea să-mi folosesc

Despre influenţa lui Schiller asupra mai bine bunurile şi să produc, prin

sa, Goethe afirmă în mod formă, varietatea care îi lipseşte

caracteristic: „Dacă v-am slujit drept conţinutului. Dumneavoastră vă

reprezentant al unor obiecte, străduiţi să vă simplificaţi lumea

dumneavoastră, în schimb, m-aţi vastă de idei, eu caut varietate

îndreptat de la observarea prea pentru micile mele posesiuni.

severă a lucrurilor exterioare şi a Dumneavoastră aveţi de guvernat

raporturilor dintre ele către mine peste o împărăţie, eu doar peste o

însumi, m-aţi învăţat să privesc cu familie ceva mai numeroasă de

mai multă echitate multilateralitatea concepte pe care tare mult aş dori să

omului lăuntric" etc.29 La rîndu-i, Schiller a o lărgesc, transformînd-o într-o lume mi-

descoperit în Goethe o completare, repetat că."30

subliniată, sau o desăvîrşire a 138. Lăsînd deoparte anumite

propriei fiinţe, şi a simţit diferenţa complexe de inferioritate ca-

între ei doi, pe care a caracterizat-o racteristice introvertitului şi socotind


faptul că „lumea vastă de idei" este însuşi îi este supus ei, prezentarea lui

mai puţin guvernată de extravertit, Schiller ne oferă o imagine exactă a

ci mai degrabă el acelei sărăcii care obişnuieşte să se

dezvolte ca urmare a unei atitudini


Scrisoare către Goethe, din 5 ianuarie
esenţialmente abstractizante.
1798.
O altă consecinţă ce rezultă din
Scrisoare către Schiller, din 27
această atitudine a con
aprilie 1798.
ştiinţei, care se va dovedi importantă
Scrisoare către Schiller, din 6
pe parcursul desfăşurării
ianuarie 1798.
cercetării noastre, este împrejurarea
Scrisoare către Goethe, din 31
că inconştientul dezvoltă
august 1794.
într-un astfel de caz o atitudine compensatorie.

Cu cît abstrac

tizarea conştientă limitează mai mult

relaţia cu obiectul prin

abundenţa de „experienţe" şi de

„legi" pe care le creează, cu

atît apare mai mult în inconştient o

dorinţă de obiect care se

manifestă, finalmente, în conştiinţă ca

o fixaţie senzorială obse

dantă pe obiect. în locul unei relaţii

afective cu obiectul absent,

respectiv refulat prin abstractizare,

avem aici a face cu o relaţie

senzorială. De aceea, după Schiller,

simţurile şi nu sentimentele

sînt acelea care duc, fapt semnificativ,

la divinitate. Eul său se

slujeşte de gîndire, dar afectanţa,

sentimentele sale se slujesc de

senzorialitate. După Schiller deci

conflictul se desfăşoară între


spiritualitate ca gîndire şi circulus vitiosus, la o intensificare a

senzorialitate ca sentiment sau ca abstracţiunii, destinată anu

afectanţa. La extravertit, lucrurile me să suprime relaţia supărătoare şi

stau invers: relaţia sa cu constrîngerea rezultată.

obiectul este dezvoltată, dar lumea sa Schiller a recunoscut această

de idei este senzorială, particularitate a simţirii senzoriale:

concretă şi personală. „Atîta timp cît el [introvertitul] doar

Simţirea senzorială sau, mai bine zis, simte, doar doreşte şi acţio

simţirea aflată sub nează din simplă lăcomie, el nu e nimic

condiţia senzorialităţii este colectivă, altceva decît /u/we." 31

adică ea creează o relaţio- Dar de vreme ce introvertitul nu poate

nare sau afectanţa care îl transpun pe să abstractizeze la ne-

om, totodată, în starea de sfirşit spre a scăpa de afectanţa, el

„participare mistică", deci în condiţia se vede în cele din urmă

unei identităţi parţiale cu obligat să modeleze exteriorul. „Spre

obiectul perceput. Această identitate a nu fi doar lume, spune

se manifestă în dependenţa
31 Ober die ăsthetische Erziehung
forţată de obiectul perceput şi ea
des Menschen, Scrisoarea a 11-a.
duce din nou, pe calea unui
106 TIPURI DESPRE IDEILE 107

PSIHOLO LUI SCHILLER

GICE

Schiller32, el trebuie să confere formă Dumnezeu. Pentru extravertit,

materiei, să exteriorizeze tot ceea ce formula ar suna: „A interioriza tot

e interior şi să dea formă la tot ceea ceea ce e exterior şi a da formă la

ce e exterior. Ambele sarcini, gîndite tot ceea ce e interior." După cum am

în desăvîrşirea lor supremă, conduc văzut mai sus, această reacţie i-a

înapoi la noţiunea de divinitate de la fost provocată lui Goethe de Schiller. în

care am pornit." atare ordine de idei, Goethe ne oferă o

141. Acest context este admirabilă paralelă; el îi scrie lui

semnificativ. Presupunînd că obiectul Schiller: „în schimb, eu sînt în orice

simţit senzorial este un om, va fel de activitate aproape — aş zice —

accepta oare acesta o atare pro- un perfect idealist: nu mă

cedură? Cu alte cuvinte, se va lăsa el interesează defel obiectele, ci

modelat ca şi cum cel aflat în relaţie cu pretind ca totul să se potrivească

el ar fi creatorul său? A se juca de-a reprezentărilor mele" (27 aprilie

Dumnezeu în mic este doar vocaţia 1798). Ceea ce înseamnă că atunci

omului, dar în definitiv şi lucrurile cînd extravertitul gîndeşte, lucrurile

neînsufleţite au un drept divin asupra se petrec la fel de autocrat ca atunci

propriei lor existenţe, iar lumea nu cînd introvertitul acţionează în afară33.

mai era de mult un haos în clipa în Această formulă poate deci pretinde

care primele maimuţe antropomorfe valabilitate acolo unde este atinsă o

au început să ascută pietre. Ar fi condiţie aproape perfectă, şi anume,

problematic dacă fiecare introvertit în cazul introvertitului, cînd se ajunge

şi-ar exterioriza lumea limitată de la o lume de concepte atît de

concepte şi ar voi să modeleze bogată, de elastică şi de expresivă,

lumea exterioară după ea, ceea ce, încît obiectul nu mai e constrîns să

de fapt, se şi întîmplă în fiecare zi, intre într-un pat al lui Procust; iar în

dar omul suferă — şi pe bună drep- cazul extravertitului, cînd se ajunge la

tate — de această asemănare cu o cunoaştere şi la


Loc. cit. o luare în considerare atît de deplină a

Vreau să subliniez faptul câ obiectului, încît din acesta nu mai

toate observaţiile despre poate să apară nici o deformare

extravertit şi in caricaturală în clipa în care gîndim

trovertit pe care le-ara făcut în împreună cu el. Vedem deci că Schiller

acest capitol sînt valabile numai îşi bazează formula pe tot ceea ce

pentru tipurile poate fi mai nobil, adresînd astfel

discutate aici, respectiv pentru tipul dezvoltării psihologice a individului

simţirii intuitive, extravertite, pretenţii aproape exorbitante —

reprezentat presupunînd că îşi reprezintă, în toate

de Goethe şi pentru tipul gîndirii elementele alcătuitoare, sensul propriei sale

intuitive, introvertite, reprezentat formule.

de Schiller. Oricum, un lucru este clar, şi anume

faptul că formula

„a exterioriza tot ceea ce e interior şi

a da formă la tot ce e

exterior" constituie idealul atitudinii

conştiente a introvertitului.

Ea se întemeiază, pe de-o parte, pe

presupunerea că există o

dimensiune ideală a lumii interioare de

concepte, a principiului

formal, iar, pe de altă parte, pe o

capacitate ideală de utilizare

a principiului senzorial care, în acest caz, nu mai

apare ca afec-

tanţă, ci ca o potentă activă. Atîta timp

cît omul este „senzorial",

el nu e „nimic decît lume", pentru „a nu fi doar

lume, el trebuie

să confere formă materiei". Avem aici

a face cu răsturnarea

principiului senzorial pasiv. Totuşi cum


poate să aibă loc o ast procedat mai tîrziu, cel pu

fel de răsturnare? Tocmai aceasta e ţin teoretic, Nietzsche. Atare

problema. E greu de admis presupunere însă nu este valabilă

că omul poate să confere lumii sale pentru Schiller, întrucît, din cîte ştiu, el nu

conceptuale acea extraordi s-a exprimat explicit

nară dimensiune care ar face ca niciodată în această privinţă. Formula

lumea materială să capete o lui are mai degrabă un

formă convenabilă şi care ar transforma caracter total naiv şi idealist care se

totodată afectanţa, sen- acordă bine cu spiritul vre

zorialitatea, dintr-o stare pasivă într- mii sale, neafectată de neîncrederea

una activă, situată la înăl adîncă în fiinţa umană şi în

ţimea lumii sale de idei. Pe undeva, adevărul uman, precum a fost epoca

omul trebuie pus în relaţie, criticismului psihologic,

trebuie cumva supus, altminteri el ar fi cu inaugurată ulterior de Nietzsche.

adevărat asemenea Formula lui Schiller s-ar putea

lui Dumnezeu. Caz în care Schiller ar fi înfăptui doar prin apli

obligat să admită vio carea unui punct de vedere în forţă,

lentarea obiectului şi să acorde drept lipsit de scrupule, nepăsător

nelimitat de existenţă func la dreptatea şi echitatea faţă de obiect,

ţiei arhaice valoric inferioare. Aşa a dezinteresat de propria


108 TIPURI DESPRE IDEILE 109

PSIHOLOG LUI SCHILLER

ICE

competenţă. Numai într-un astfel de tiodromia lui Heraclit este

caz, pe care Schiller, în mod sigur, nu 1- preocupată de venirea unui timp în

a avut în vedere, funcţia valoric care şi acest deus absconditus va ieşi la

inferioară ar putea participa la viaţă. suprafaţă şi îl va nimici pe

Iată cum elementele arhaice, naive şi dumnezeul idealurilor noastre. S-ar

inconştiente, învăluite încă în zice că la finele veacului al XVIII-lea

strălucirea cuvintelor mari şi a ges- oamenii nu îşi dădeau bine seama de

turilor frumoase, au izbutit să se ceea ce se petrecea la Paris, stăruind

impună şi să ne ajute să creăm într-o atitudine estetică, exaltată sau

„cultura" pe care o avem astăzi, dar ludică, fără îndoială spre a se preface

în legătură cu esenţa căreia că nu văd abisurile fiinţei

omenirea este acum parţial


„Dar cumplit e jos,
dezbinată. Instinctul arhaic al puterii,
acolo Omul să nu-i
ascuns pînă atunci în spatele
încerce pe zei, Să nu
gesturilor culturale, s-a ridicat în
poftească nicicînd a
zilele noastre la suprafaţă şi a
privi Ce-acoperă ei,
demonstrat, fără putinţă de tăgadă,
milostivi, cu noapte şi
că „sîntem mai departe barbari". Nu
groază." (Schiller,
trebuie să uităm că aşa cum,
Scufundătorul)
datorită punctului ei de vedere înalt
144. Pe vremea lui Schiller nu
şi absolut, atitudinea conştientă se
sosise încă momentul confruntării cu
poate mîndri cu o anumită
lumea de jos. Lăuntric, Nietzsche
asemănare cu divinitatea, tot astfel
era mult mai aproape de ea, convins
se poate dezvolta şi o atitudine
fiind că ne îndreptăm către o epocă
inconştientă a cărei asemănare cu
de mari bătălii. De aceea, în calitate
divinitatea este orientată în jos,
de unic discipol autentic al lui
respectiv către o divinitate arhaică,
Schopenhauer, el a smuls vălul
de natură senzuală şi violentă. Enan-
naivităţii şi ne-a revelat în Za-rathustra
ceva din ceea ce era sortit să fie b) Despre instinctele fundamentale
cuprinsul viu al unor vremuri viitoare.
în Scrisoarea a 12-a, Schiller

se confruntă cu problema

celor două instincte

fundamentale cărora le consacră

o descriere

completă. Instinctul „senzorial"

se ocupă de „aşezarea omului

în limitele timpului şi de

transformarea lui în materie". El

re

clamă „schimbarea pentru ca

timpul să aibă un conţinut.

Aceas

tă stare a timpului doar plin se

numeşte senzaţie." 3* „Omul nu

este în această stare decît o

unitate de mărimi, un moment

plin

al timpului — sau mai degrabă

nu este el, căci personalitatea îi

este anulată atîta vreme cit îl

stăpîneşte senzaţia iar timpul îl

tîrăşte după sine." „Prin legături

indestructibile, el (instinctul)

încătuşează spiritul care aspiră

să se înalţe dincolo de lumea

simţurilor şi cheamă abstracţia,

din foarte liberele ei peregrinări

prin infinit, înapoi în hotarele

prezentului." 35

Este absolut caracteristic pentru


psihologia lui Schiller potrivit regulii, sînt contopite ca

faptul că el consideră „senzaţie", fiind insuficient dezvoltate.

şi nu, bunăoară, dorinţă senzo Schiller nu distinge îndeajuns

rială activă, manifestarea între

acestui instinct. Ceea ce sentiment şi senzaţie, după

dovedeşte că cum reiese din următorul pasaj:

pentru el, senzorialitatea are „Sentimentul poate doar să

caracter reactiv, de afectanţă, tră spună: aceasta e adevărat

sătură semnificativă pentru pentru

introvertit. Un extravertit ar acest subiect în acest moment,

scoate iar în alt moment, poate să

în relief mai întîi caracterul apară

dorinţei. Mai departe, caracteristic un alt subiect şi să ia înapoi

e faptul că acest instinct reclamă afirmaţia senzaţiei momentane"

schimbare. Ideea pretinde imu (loc. cit.).

abilitate şi eternitate. Cel care Acest citat arată că, pentru

se află sub primatul ideii aspiră Schiller, senzaţie şi sentiment

la statornicie, de unde şi faptul coincid şi în uzul limbii. Se vede

că tot ceea ce tinde spre schim că el evaluează şi diferenţiază

bare se află de partea opusă, în

cazul lui Schiller, de partea sen


Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
timentului şi a senzaţiei, care,
Loc. cit.
110 TIPURI DESPRE IDEILE 111

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

insuficient sentimentul de senzaţie. tea, o tîrăşte după sine, care îl

Simţirea diferenţiată poate constata situează pe om în afara sa, îl

şi valori generale, nu doar cazuistice. înstrăinează de el însuşi. De aceea

Dar este adevărat că senzaţia Schiller o compară cu afectul care îl

afectivă a tipului de gîndire face pe om „să-şi iasă din sine"36.

introvertită este, din cauza Revenirea la luciditate „este numită la

caracterului ei pasiv şi reactiv, de fel de corect a intra în sine31, adică a se

natură doar cazuistică, deoarece ea întoarce în propriul eu, a-şi restaura

nu se poate niciodată ridica, dincolo persoana". De aici rezultă fără echi-

de cazul particular care a produs-o, voc că, pentru Schiller, senzaţia

la compararea abstractă a tuturor afectivă nu pare să aparţină per-

cazurilor, operaţie ce revine pentru soanei, ci este mai mult sau mai

tipul gîndirii introvertite funcţiei puţin o împrejurare auxiliară

gîndirii, şi nu funcţiei simţirii. supărătoare, căreia ocazional „i se

Contrariul se produce la tipul simţirii opune biruitor o voinţă fermă", în ce-

introvertite, la care sentimentul 1 priveşte pe extravertit, s-ar zice că

dobîndeşte caracter abstract şi tocmai acest aspect constituie fiinţa

general şi el poate de aceea lui propriu-zisă şi că el este cu

identifica valori generale şi durabile. adevărat el însuşi, atunci cînd este

148. Din descrierea lui Schiller mai afectat de obiect; ceea ce putem

rezultă că senzaţia afectivă (prin care înţelege, dacă avem în vedere că

denumesc tocmai amestecul pentru el relaţia cu obiectul este

caracteristic de sentiment şi senzaţie funcţia diferenţiată de mare valoare,

în cazul tipului gîndirii introvertite) căreia i se opun, în aceeaşi măsură

este acea funcţie cu care eul nu se în care sînt indispensabile

consideră identic. Ea asumă introvertitului, gîndirea abstractă şi

caracterul unei împotriviri, al unui ce simţirea. Gîndirea tipului simţirii

străin, care „anulează" personalita- extravertite este tot atît de afectată


de prejudecata senzorialităţii pe cît cunoaşte „foarte libere peregrinări prin

este şi simţirea tipului gîndirii infinit", nu doar abstracţia, ca la

introvertite. Pentru amîndoi, ea este Schiller.

„limitare" extremă la materialitate şi Excluzînd senzorialitatea de la

cazuistică. Şi trăirea obiectului conceptul şi domeniul

persoanei, Schiller poate să afirme că


Adică „extravertit".
persoana este „unitatea
Adică „introvertit".
absolută şi indivizibilă" care „nu poate

fi niciodată în contra

dicţie cu sine însăşi". Această unitate

este un deziderat al inte

lectului care ar dori să-şi menţină

subiectul într-o ideală integri

tate, motiv pentru care, în calitate de

funcţie superioară, el

exclude funcţia senzorialităţii care îi

apare inferioară. Rezultatul

este o mutilare a fiinţei umane, cauză

şi origine a demersului

întreprins de Schiller.

Deoarece sentimentul are pentru Schiller

calitatea sen

zaţiei afective, fiind drept urmare de

natură doar cazuistică, eva

luarea maximă, veritabilă valoare

eternă, este, fireşte, acordată

gîndului modelator, numit de Schiller

„instinctul formei" 38 :

„Dar in clipa în care gîndul declară:

aşa este, el decide de-a

pururi şi în veci, iar valabilitatea

enunţului său este garantată

de personalitatea însăşi, care sfidează


orice schimbare." 39 Tre idei care cuprinde în sine întregul

buie să ne întrebăm însă: oare sensul şi imperiu al fenomenelor."

valoarea personalităţii „Noi nu mai sîntem indivizi, ci specie; judecata

stau într-adevăr numai în statornicie? tuturor spiritelor

Nu tot la fel sînt şi trans este exprimată prin judecata noastră,

formarea, devenirea, evoluţia? Nu alegerea tuturor inimilor

reprezintă ele valori chiar este reprezentată prin fapta noastră."

mai înalte decît simpla „sfidare" a E în afară de discuţie că gîndirea

schimbării? 40 introvertitului aspiră

către acest hyperion, păcat numai că

„Acolo deci unde domină instinctul unitatea de idei este idealul

formei şi obiectul

pur lucrează în noi, se produce o


„Instinctul formei" se suprapune la
maximă dilatare a fiinţei, acolo
Schiller cu „forţa de gîndire", cf.
dispar toate limitele, acolo omul s-a ridicat de
Scrisoarea a 13-a.
la o unitate de
Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
mărimi, la care îl mărginea simţul
Mai departe, Schiller însuşi critică
sărăcăcios, la o unitate de
acest punct.
112 TIPURI DESPRE IDEILE 113

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

unei clase de oameni limitate ca specie"; fireşte, dacă ne identificăm

număr. Gîndirea este doar o funcţie cu gîndirea, în genere cu o singură

care, în condiţii de deplină dezvoltare funcţie în exclusivitate, atunci sîntem

şi de supunere exclusivă la propriile fiinţe colective, de valoare generală,

ei legi, ridică, firesc, pretenţii la dar cu desăvîrşire străine de noi

generalitate. De aceea doar o parte a înşine. Exceptînd acest sfert de

lumii poate fi sesizată prin gîndire, o psihic, celelalte trei sferturi se află în

altă parte doar prin sentiment, o alta umbră, refulate şi subapreciate. „Est-

doar prin senzaţie etc. De aceea ce la nature qui porte ainsi Ies

există şi diferite funcţii psihice, căci hommes si loin d'eux-memes?"* — este o

sistemul psihic poate fi înţeles întrebare pe care ne-o putem pune aici

biologic doar ca sistem de adaptare, împreună cu Rousseau. Nu în primul

aşa cum există probabil ochi pentru rînd natura, ci propria noastră

că există lumină. Oricum, gîndirea nu psihologie supraevaluează în chip

poate avea decît importanţa unei barbar una din funcţii, lăsîndu-se

treimi sau a unei pătrimi, deşi în tîrîtă de ea. Acest impetus este

propria sferă ea este valabilă în oricum o bucată de natură, anume

exclusivitate, tot aşa după cum acea energie instinctivă, neîmblînzită,

vederea este funcţia exclusiv valabilă care sperie tipul diferenţiat, atunci

pentru receptarea vibraţiilor cînd „din întîmplare" se manifestă,

luminoase iar auzul pentru aceea a nu în funcţia ideală, unde este

vibraţiilor sonore. Cel care aşază lăudată şi venerată ca entuziasm di-

„unitatea ideilor" prea sus şi îşi simte vin, ci în funcţia valoric inferioară,

senzaţia afectivă ca pe un pol opus aşa cum afirmă desluşit Schiller:

al personalităţii sale poate fi asemuit „Dar transformarea va tîri după ea

cu un om care are, ce-i drept, ochi buni, dar individualitatea şi nevoia ta din clipa

este complet surd şi inestetic. de faţă şi va face cîndva, din ceea ce

153. „Nu mai sîntem indivizi, ci doreşti acum înflăcărat, obiectul tău
de dezgust."41

Indiferent dacă ceea ce e neîmblînzit,


itfel pe oameni atît de departe de
fără măsură şi dis
* „Natura este
proporţionat se manifestă sub forma
oare aceea care ei
senzorialităţii — in abiec-
înşişi?" (n. t.)
tissimo loco — sau sub forma
41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a.
supraevaluării şi zeificării func

ţiei extrem diferenţiate, avem în

esenţă de-a face cu acelaşi

lucru, anume cu barbarie. Fapt care scapă

însă observaţiei atîta

timp cît sîntem hipnotizaţi de obiectul

faptei şi trecem cu vede

rea pe cum-u\ acţiunii.

A fi identici cu o funcţie diferenţiată

înseamnă a fi co

lectivi, oricum însă nu colectiv identici ca

primitivii, ci colectiv

adaptaţi: „judecata tuturor spiritelor

se exprimă prin judecata

noastră", doar în situaţia în care noi

gîndim şi vorbim exact aşa

cum o aşteaptă de la noi cei a căror

gîndire este diferenţiată şi

adaptată în aceeaşi măsură ca şi a

noastră. Şi „opţiunea tuturor

inimilor este reprezentată de fapta

noastră", în măsura în care

noi gîndim şi acţionăm aşa cum doresc

toţi să gîndim şi să ac

ţionăm. Toţi cred că cel mai bun lucru

şi cel mai vrednic de

năzuinţă este de a ajunge pe cît mai


mult posibil la o identificare păstrăm fidelitatea faţă de

cu funcţia diferenţiată, căci aceasta principii în condiţii de vivacitate a

aduce cele mai evidente sentimentului, recurgem la

avantaje sociale; laturile mai puţin calea mai comodă de a pune

dezvoltate ale omului însă, caracterul la adăpost prin împie

care alcătuiesc uneori o bună parte din trirea sentimentelor; căci, fireşte, este

individualitatea sa, pro infinit mai uşor a fi lăsaţi

duc cele mai mari dezavantaje. „De în pace de un adversar dezarmat decît

îndată ce se afirmă", scrie a stăpîni un duşman cu

Schiller, „un antagonism iniţial, prin rajos şi robust. în această operaţie

urmare necesar, între cele constă în bună măsură ceea

două instincte, nu există, fireşte, alt ce se cheamă a forma un om; şi

mijloc de a păstra unitatea anume, în sensul bun al cuvîntu-

omului decît acela de a supune lui, respectiv în accepţia omului nu

necondiţionat instinctul senzo doar exterior, ci şi interior.

rial instinctului raţional. Din aceasta Un om astfel format va fi, evident,

însă poate să rezulte doar apărat de pericolul de a de

monotonie, şi nu armonie, omul veni o natură grosolană şi de a apărea

rămînînd mai departe veşnic ca atare, el va fi însă,

divizat." 42 „Deoarece este greu să ne


42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a 13-a.
114 TIPURI PSIHOLOGICE expus mai sus. Dacă forţa gîndirii

pozitive se scurge către sen


totodată, înarmat cu principii
zaţia afectivă, ceea ce ar coincide cu
împotriva tuturor senzaţiilor naturii
o răsturnare a tipului intro
şi va fi tot atît de puţin accesibil
vertit, atunci calităţile senzaţiei
umanităţii din afară cît şi celei
afective nediferenţiate, arhaice,
dinăuntru." 43
devin predominante, adică individul
îi este şi lui Schiller cunoscut
cade într-o formă extremă
faptul că cele două funcţii,
de raportare, într-o identificare cu
gîndirea şi afectanţa (senzaţia
obiectul simţit. Această stare
afectivă), se pot substitui reciproc
corespunde unei aşa-numite
(ceea ce se întîmplă, cum am văzut,
extraversii valoric inferioare, adică
atunci cînd una din funcţii
unei extraversii care îl desprinde pe
este preferată). „El poate să pună
om, ca să spun aşa, total
intensitatea reclamată de forţa
de eul său şi îl absoarbe în legături
activă pe seama forţei pasive
şi identităţi colective, de
(afectanţa), să impieteze asupra
natură arhaică. El nu mai este
instinctului formei prin instinctul
atunci „el însuşi", ci este simplă
materiei şi să transforme
raportare, identic cu obiectul său şi
facultatea receptoare în facultate
de aceea fără reazem. Intro
determinantă. El poate să
vertitul simte instinctiv o maximă
repartizeze forţei active (gîndirii
rezistenţă împotriva acestei
pozitive) extensia care se cu
stări, ceea ce însă nu îl împiedică
vine forţei pasive, să impieteze
să cadă, adesea inconştient,
asupra instinctului materiei prin
în ea. O astfel de stare nu este în
instinctul hranei şi să substituie
nici un caz de confundat cu
facultăţii receptoare facultatea
extraversia unui tip extravertit, deşi
determinantă. în primul caz el nu va
introvertitul este întotdeau
fi niciodată el însuşi, în al
na înclinat să facă o atare confuzie
doilea caz el nu va fi niciodată
şi să manifeste pentru aceas
altceva decît el însuşi." 44
tă extraversie acelaşi dispreţ pe
în acest pasaj sînt cuprinse multe din ideile
care îl nutreşte, de fapt, mereu
pe care le-am
pentru propria sa relaţie.45 Invers, cel
de al doilea caz reprezintă

DESPRE IDEILE LUI 115


Loc. cit.
SCHILLER
Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.

Aş vrea să observ aici, spre descrierea pură a tipului gîndirii

evitarea unor confuzii, că acest introvertite care se condamnă la

dispreţ nu sterilitate suprimîndu-şi senzaţia

se referă, de regulă, la obiect, ci la afectivă valoric inferioară, adică se

relaţia cu el. situează într-o stare în care „el este

tot atît de puţin accesibil umanităţii

din afară cît şi celei dinăuntru."

Este limpede că Schiller are aici

mereu în vedere tipul

introvertit. Extravertitul al cărui eu

se află nu în gîndire, ci în

relaţia afectivă cu obiectul se

găseşte pe sine tocmai prin obiect,

în vreme ce introvertitul se pierde

prin el. Cînd introverteşte,

extravertitul stabileşte însă o

raportare valoric inferioară la idei

colective, o identificare cu o gîndire

colectivă de natură arhaică,

concretă, pe care am putea-o numi

reprezentare senzorială. în

această funcţie valoric inferioară,

extravertitul se pierde pe sine,

după cum introvertitul se pierde în

extraversia sa; drept urmare,

extravertitul are aceeaşi aversiune,

aceeaşi spaimă sau acelaşi

dispreţ pentru introversie ca şi

introvertitul pentru extraversie.


Schiller resimte opoziţia între cele piardă doar în favoarea spiritu-

două mecanisme, în

cazul său dintre senzaţie şi gîndire


în opoziţie cu gîndirea reactivă,
sau, după cum spune el în
tratată mai sus.
suşi, dintre „materie şi formă",
Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 18-a.
dintre „pasivitate şi activitate"
Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
(afectanţa şi gîndire ) ca fiind de
46
Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
neîmpăcat. „Distanţa dintre

senzaţie şi gîndire" este „infinită" şi

ea nu poate fi de „absolut

nimic mediată". Cele două „stări se

opun reciproc şi ele nu pot

niciodată să se contopească." 47 Dar

aceste două instincte vor să

existe, iar ca „energii", aşa cum le

concepe Schiller într-un mod

foarte modern, ele tind către

„relaxare" 48 şi au nevoie de ea.

„Instinctul materiei, ca şi instinctul

formei îşi iau în serios exi

genţele, pentru că în ce priveşte

cunoaşterea, unul se referă la

realitatea, celălalt la necesitatea

lucrurilor." 49 „Relaxarea in

stinctului senzorial nu trebuie să fie

nicicum efectul unei nepu

tinţe fizice sau al unei apatii a

senzaţiei care merită întotdeauna

doar dispreţ; ea trebuie să fie un act

al libertăţii, o activitate a

persoanei, care, prin intensitatea ei

morală, o moderează pe cea

senzuală. [...] Simţurile pot să


116 TIPURI PSIHOLOGICE activităţi ar fi substanţa nutritivă a

celeilalte. Schiller afirma că


lui."50 Rezultă de aici că spiritul
„acţiunea reciprocă a celor două
poate să piardă doar în favoarea
instincte constă în faptul că
simţurilor. Schiller nu o spune
eficienţa unuia întemeiază şi
direct, dar o are în vedere, atunci
totodată limitează eficienţa
cînd afirmă: „Acea relaxare a
celuilalt şi că fiecare din ele
instinctului formei nu trebuie să
ajunge la cea mai înaltă
fie efectul nici al unei neputinţe a
manifestare de sine prin calitatea
spiritului şi nici al unei indolenţe a
celuilalt de a fi activ".
forţei de gîndire şi de voinţă, care
Corespunzător acestei idei, opo-
ar înjosi omenirea. Ea trebuie să
ziţia lor nu s-ar cuveni suprimată
aibă drept izvor lăudabil
ci, dimpotrivă, considerată utilă şi
abundenţa senzaţiilor;
stimulatoare pentru viaţă,
senzorialitatea însăşi trebuie să-şi
trebuind să fie păstrată şi susţi-
afirme cu forţă victorioasă
nută. Această pretenţie se
domeniul şi să se opună violenţei
îndreaptă împotriva
pe care spiritul, prin activitatea lui
predominanţei unei funcţii
cotropitoare, ar dori bucuros să i-
diferenţiate şi socialmente
o impună."51
valoroase, căci ea este aceea
160. Aceste cuvinte exprimă
care, în primul rînd, reprimă şi
recunoaşterea egalităţii dintre
absoarbe funcţiile valoric
drepturile „senzorialităţii" şi cele
inferioare. Ceea ce ar fi ca un fel
ale spiritualităţii. Schiller acordă
de revoltă a sclavilor împotriva
deci senzaţiei dreptul la proprie
idealului eroic care ne obligă să le
existenţă. Vedem totodată în acest
sacrificăm pe toate celelalte uneia
pasaj o aluzie la o idee mai
singure. Dacă se renunţă la acest
profundă, anume la ideea unei
principiu care, după cum se ştie, a
„acţiuni reciproce" a celor două
fost dezvoltat într-o măsură
instincte, a unei comunităţi de
deosebit de mare de creştinism, în
interese sau simbioze, cum am spune noi
vederea spiritualizării omului, iar
într-un spirit mai modern, în care
apoi a fost foarte eficient utilizat
produsul de descompunere al unei
pentru reducerea acestuia la
materialitate, se eliberează, DESPRE IDEILE LUI

desigur, funcţiile valoric inferioare SCHILLER

care pretind, pe drept


117

Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.


sau pe nedrept, aceeaşi
Loc. cit.
recunoaştere ca şi aceea care îi

revine funcţiei diferenţiate. Prin

aceasta se manifestă desluşit, în

cazul gîndirii introvertite, opoziţia

totală între senzorialitate şi spiri-

tualitate. Opoziţia totală duce, aşa

cum spune şi Schiller, la o limitare

reciprocă, ceea ce echivalează

psihologic cu o abolire a

principiului puterii, respectiv cu

renunţarea la valabilitatea ge-

nerală prin intermediul unei funcţii

colective, diferenţiată şi general

adaptată.

161. Rezultă de aici, fără doar şi

poate, individualismul, respectiv

necesitatea unei recunoaşteri a

individualităţii, a recunoaşterii

omului, aşa cum este el. Dar să

vedem cum încearcă Schiller să

rezolve problema! „Acest raport

reciproc al celor două instincte

este doar o sarcină a raţiunii, pe

care omul este în stare s-o rezolve

numai împlinindu-şi existenţa. Este

în sensul cel mai propriu al cuvîntului

ideea umanităţii sale, deci un in-

finit de care, în cursul timpului, el


se poate tot mai mult apropia, fără existenţei sale, în care s-ar simţi

a izbuti să-1 atingă vreodată."52 Se materie şi concomitent ar învăţa

vede de aici că Schiller este să se cunoască pe sine ca spirit, ar

unilateral condiţionat de tipul său, beneficia în aceste cazuri, şi

altminteri nu i-ar fi venit ideea să absolut numai în ele, de o intuiţie

considere acţiunea reciprocă a deplină a

celor două instincte drept o


52 Loc. cit., Scrisoarea a 14-a.
„sarcină a raţiunii", căci pe cale

raţională contrariile nu pot fi

împăcate — tertium non datur —, de

aceea se şi numesc contrarii. Doar

dacă prin raţiune Schiller nu

înţelege altceva de-cît ratio,

bunăoară o facultate mai înaltă,

aproape mistică. Contrariile se pot

practic împăca doar prin

compromis, sau pe cale iraţională,

atunci cînd între ele apare un novum, care

pe de-o parte este diferit de

fiecare din ele, pe de altă parte,

este totuşi apt să le absoarbă în

egală măsură energiile, ca

expresie a amîn-durora şi a nici

unuia. Acest lucru nu poate fi

conceput, ci doar creat de viaţă.

Această din urmă privinţă o are

într-adevăr în vedere Schiller, aşa

cum rezultă din următoarea frază:

„Dacă ar exista situaţii în care el

(omul) ar face concomitent

această dublă experienţă,

respectiv ar avea conştiinţa

libertăţii şi totodată sentimentul


118 TIPURI DESPRE IDEILE 119

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

propriei sale umanităţi, iar obiectul care i- se numeşte, după Schil

ar procura-o i-ar sluji de simbol al menirii sale ler, „formă vie", care ar fi tocmai

împlinite." 53 simbolul unificator al contra

Dacă omul ar fi deci în stare să-şi riilor, „o noţiune care desemnează

trăiască simultan am toate calităţile estetice ale fe

bele forţe sau instincte, adică să simtă nomenelor şi, într-un cuvînt, ceea ce

gîndind şi să gîndească se numeşte într-un sens

simţind, ar lua naştere în el, din trăirea foarte larg frumuseţe"54. Simbolul

lui (ceea ce Schiller nu presupune însă o funcţie care

meşte obiect), un simbol care ar creează atît simboluri, cît şi o altă

exprima menirea lui realizată, funcţie care înţelege simbo

adică drumul în lungul căruia se lurile. Căci aceasta din urmă nu este

împacă Da cu Nu. înainte de inclusă în creaţia simbo

a ne apropia de psihologia acestei idei, lului, ci este, dimpotrivă, o funcţie

să vedem cum consideră pentru sine care ar putea fi

Schiller esenţa şi apariţia acestui simbol: numită gîndire sau înţelegere

„Obiectul instinctului simbolică. Esenţa simbolului con

senzorial [... ] se numeşte viaţă în stă în aceea că el nu reprezintă un

accepţia cea mai largă; o conţinut pe de-a-ntregul in

noţiune care semnifică întreaga teligibil, ci sugerează doar intuitiv

existenţă materială şi orice pre sensul pozitiv al acestuia.

zenţă nemijlocită în simţuri. Obiectul Crearea unui simbol nu este un proces

instinctului formei [...] se raţional căci acesta nu

numeşte formă (Gestalt) [...], o noţiune ar putea să producă o imagine cu un

care cuprinde toate ca conţinut în esenţă incog

lităţile formale ale lucrurilor şi toate noscibil, înţelegerea simbolului

relaţiile acestora cu forţele pretinde o anumită intuiţie care

gîndirii." Obiectul funcţiei mediatoare să recunoască aproximativ înţelesul


simbolului creat şi să-1 în ţionează) că senzaţia şi gîndirea ar fi

corporeze conştiinţei. funcţiile serioase. Dar nu puţini sînt

Această funcţie, socotită de Schiller aceia la care nici senzaţia, nici

un al treilea instinct gîndirea nu sînt pe de-a-ntregul

şi numită de el instinct ludic, nu este serioase; la aceştia, nu jocul, ci

asemănătoare nici uneia seriozitatea ar trebui să fie la mijloc.

din cele două funcţii, dar se află între Cu toate că Schiller neagă în altă

ele şi satisface exigenţele parte55 existenţa unui al treilea

ambelor esenţe, presupunînd anume instinct fundamental, cu rol mediator,

(ceea ce Schiller nu men- admitem totuşi că deşi concluzia lui

este întrucîtva defectuoasă, intuiţia


Loc. cit.
lui este cu atît mai corectă. Căci, într-
Loc. cit..
adevăr, între contrarii se află ceva

care în cazul tipului pur diferenţiat

este invizibil. La introvertit, el constă

în ceea ce am numit senzaţie afec-

tivă. Din cauza refulării relative,

funcţia valoric inferioară este doar în

parte ataşată de conştient, în parte

se leagă de inconştient. Funcţia

diferenţiată este adaptată cît mai

mult posibil realităţii exterioare, ea

este de fapt o funcţie a realului şi de

aceea din ea se exclude, pe cît posibil,

elementul fantastic. Acesta este asociat cu

funcţiile valoric inferioare, în acelaşi

fel reprimate. De aceea, senzaţia

introvertitului, de obicei afectivă, este

intens colorată de fantezie

inconştientă. Cel de-al treilea

element în care se întîlnesc contrariile

este activitatea fanteziei, pe de o parte

creatoare, pe de alta receptoare.


Această funcţie este numită de cel mai de sus. Cum am văzut,

Schiller instinct ludic, expresie care cuprinde suspendarea refulării produce un şoc

mai mult decît spune. Schiller exclamă: al contrariilor şi o nivelare care se

„Căci spre a spune o dată desluşit, sfîrşeşte cu o depreciere a valorilor

omul se joacă doar atunci cînd este pînă atunci superioare. Manifestarea laturii

om în deplina accepţie a cuvîntului, şi barbare a europeanului este o catastrofă

este pe de-a-ntregul om doar atunci culturală, în accepţia noastră de

cînd se joacă." Obiectul instinctului astăzi; căci cine poate garanta că un

ludic este pentru el frumuseţea. om de această speţă, dacă va începe

„Omul trebuie doar să se joace cu să se joace, îşi va propune tocmai să

frumuseţea şi el trebuie să se joace creeze o atmosferă estetică şi să

doar cu frumuseţea."56 con-

164. Schiller era de fapt conştient


Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
de ceea ce ar putea să însemne
Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
situarea „instinctului ludic" pe locul
120 TIPURI PSIHOLOGICE gravă, încît jocul abia dacă ar

putea să ţină în cumpănă


sume frumuseţe autentică? Ar fi o
greutatea şi gravitatea acestui
anticipare cu totul nejustificată.
conflict. Similia similibus curantur —
Mai degrabă ne putem aştepta
este nevoie de un al treilea element care
pentru început la cu totul altceva
cel puţin să le echivaleze pe
de la degradarea necesară a
celelalte două în privinţa
prestaţiei culturale. Schiller afirmă
seriozităţii. în cazul atitudinii
pe bună dreptate: „La primele sale
ludice trebuie să dispară orice
încercări, instinctul estetic al
urmă de seriozitate, ca să apară
jocului abia de va putea fi
posibilitatea unei absolute
recunoscut, căci instinctul
determinări. Instinctul se
senzorial cu capriciile sale bizare şi
complace în a se lăsa ademenit
cu poftele sale aprige se interpune
cînd de senzaţie, cînd de gîndire,
neîntrerupt. De aceea observăm
cînd de jocul cu obiectele, cînd de
că ceea ce e nou şi uluitor,
acela cu gîndurile. Oricum, el nu
multicolor, aventuros şi bizar,
se va juca doar cu frumuseţea,
violent şi sălbatic ia mai întîi în
căci pentru asta, omul ar trebui să
stăpînire gustul rudimentar şi de
nu mai fie barbar, ci deja educat
nimic nu fuge mai mult ca de
estetic; problema este de a şti cum
simplitate şi de linişte."57
ar putea să iasă din condiţia
Conchidem de aici că Schiller era
barbariei. De aceea trebuie să
conştient de primejdia acestei
stabilim odată unde se situează el
transformări. De unde şi faptul că
în fiinţa sa cea mai intimă. A priori
el nu se putea mulţumi cu soluţia
omul este atît senzaţie, cît şi
găsită, ci simţea în chip viu nevoia
gîndire, şi este în opoziţie cu sine
de a oferi omului pentru
însuşi; de unde şi faptul că, prins
umanitatea sa o temelie mai
la mijloc, el este înlăuntrul său o
sigură decît aceea incertă a
fiinţă care participă la ambele
atitudinii ludic estetice. Aşa se şi
instincte, putînd fi totuşi deosebit
cuvine să fie. Căci opoziţia dintre
de ele, în aşa fel încît trebuie să
cele două funcţii sau grupuri de
sufere instinctele sau, eventual, să
funcţii este atît de mare şi de
se încline în faţa lor, sau poate
chiar să le folosească, dar numai DESPRE IDEILE LUI

deo-sebindu-se de ele ca de forţe SCHILLER

ale naturii cărora le este supus,


121
însă cu care nu se socoteşte
privinţă: „Această sălăşluire în om
identic. Schiller declară în această
a celor două instincte fundamentale nu
57 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
contrazice de altfel în nici un chip unitatea

absolută a spiritului, atîta timp cît îl

distingem pe acesta de ele. Ce-i

drept, cele două instincte există şi

acţionează în el; dar el însuşi nu

este nici materie, nici formă, nici

senzorialitate, nici raţiune."58

165. Mi se pare că Schiller

sugerează aici ceva foarte impor-

tant, anume posibilitatea de a distinge un

nucleu individual, care poate fi cînd

subiectul, cînd obiectul funcţiilor

opuse, dar care rămîne

întotdeauna distinct de ele.

Distincţia însăşi este o judecată,

atît intelectuală, cît şi morală. La

unul, ea se înfăptuieşte prin

gîndire, la altul prin simţire. Dacă

ea nu izbuteşte sau pur şi simplu

nu este afectată, urmarea va fi

disoluţia individului în perechi de

contrarii, prin identificarea lui cu

ele. O altă consecinţă va fi

dezbinarea de sine însuşi sau

decizia arbitrară în favoarea unei

laturi ori a alteia şi refularea

brutală a celei opuse. E vorba aici


de o foarte veche observaţie care, „Spiritul fanteziei, prin a cărui

după cîte ştiu, a fost din punct de activitate trăim cel mai mult,

vedere psihologic cel mai ocupă

interesant formulată de către loc intermediar între etern şi

Synesius, episcopul creştin din vremelnic."

Ptolemais şi elev al Hy-patiei. în

cartea De somniis59, el atribuie

practic noţiunii de spi-ritus

phantasticus acelaşi loc în psihologie

pe care Schiller îl atribuie instinctului

ludic, iar eu fanteziei creatoare,

doar că el nu se exprimă

psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice

formulare depăşită, nu are nici o

importanţă pentru scopul pe care-

1 urmărim. Synesius spune despre

acest spirit: „Spiritus phantasticus inter

aeterna et temporalia medius est, quo et

plurimum vivimus."60 Spiritus phantasticus

este acela care uneşte în sine

contrariile şi de aceea el coboară

în natura instinctuală pînă la

animalic, unde devine instinct şi

stimulează pofte demonice:

„Vindicat enim sibi spiritus hic aliquid velut

proprium, tanquam ex vicinis quibusdam

ab extremis utrisque, et quae tam longe

disiuncta sunt, occurrunt in una natura.

Atqui essentiae phantas-

Loc. cit, Scrisoarea a 19-a.

Citez după traducerea latină a lui

Marsilius Ficinus de la 1497.


122 TIPURI DESPRE IDEILE 123

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

ticae latitudinem natura per multas rerum unei spiritualizări exclusive. Deosebit

sortes extendit, des-cendit utique usque ad de preţioasă este referinţa la natura

animalia, quibus non adest ulterius in- imaginară a demonilor. După cum

tellectus. Atque est animalis ipsius ratio, am arătat mai sus, tocmai elementul

multaque per phantas-ticam hanc essentiam fantastic este asociat în inconştient cu

sapit animal [...] Tota genera daemonum ex funcţiile refulate. Prin faptul că

eiusmodi vita suam sortiuntur essentiam. lila individul (cum putem spune, pe

enim ex toto suo esse imaginaria sunt, et iis scurt, în loc de nucleu individual) nu

quae fiunt intus, imaginata."61 se deosebeşte de contrarii, el se

166. Din punct de vedere psihologic, contopeşte cu ele şi ajunge să fie

demonii nu sînt altceva decît interferenţe lăuntric sfîşiat, adică în el apare o

ale inconştientului, adică irumperi de dezbinare chinuitoare. Synesius ne

natură spontană ale unor complexe spune în această ordine de idei:

inconştiente în continuitatea fluxului „Proinde spiritus hic animalis, quem

conştient. Complexele sînt beati spiritualcm quoque animam

comparabile cu demonii care ne vocaverunt, fit deus et daemon

tulbură capricios gîndirea şi acţiunea. omniformis -et idolum. In hoc etiam

De aici, faptul că Antichitatea şi Evul anima poenas exhibet."62

Mediu considerau tulburările


„Acest spirit are ceva în el care ii este
nevrotice grave drept cazuri de
propriu, ca şi cum elemente din
posesiune. Dacă deci individul se
zone apropiate şi din cele două
aşază consecvent de o anumită
extreme, şi anume elemente foarte
parte, inconştientul se va aşeza de
îndepărtate,
cealaltă parte şi se va revolta; este
s-ar uni într-o singură natură. De
ceea ce i-a izbit probabil cel mai mult
altfel, natura a întins peste multe
pe filozofii creştini sau
feluri de
neoplatonicieni, în măsura în care ci
lucruri această amploare a esenţei
reprezentau punctul de vedere al
fanteziei, coborînd-o chiar pînă la
animale 167. Participînd la instincte,

care nu mai au intelect. De altfel, ea spiritul se face „dumnezeu şi de

este raţiunea animalului însuşi, iar mon multiform". Această idee

ani stranie devine de îndată inteligi

malul ştie multe lucruri prin această bilă, dacă ne amintim că, în sine,

esenţă fantastică [...] Toate genurile senzaţia şi gîndirea sînt funcţii

de colective în care individul

demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă (spiritul, la Schiller) s-a

de acest fel. Căci ei sînt imaginari în destrămat

întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de prin indistincţie. El devine astfel

cei în care ei apar." o fiinţă colectivă, adică ase

„Şi în consecinţă acest spirit animal mănătoare cu Dumnezeu,

pe care preafericiţii l-au numit su deoarece Dumnezeu este o

flet spiritual devine dumnezeu şi reprezen

demon multiform şi idol. în el sufletul tare colectivă a fiinţei

suferă universale. „în această stare",

chinuri." spune

Synesius, „sufletul suferă

chinuri". Mîntuirea vine prin

diferen

ţiere, prin aceea că spiritul, odată

devenit „humidus et crassus"*,

cade în adînc, adică se implică în

obiect; dimpotrivă, transfigu

rat prin suferinţă, el se înalţă din

nou, „uscat şi fierbinte", deo-

sebindu-se tocmai prin calitatea

ignică de constituţia umedă a

locului său de şedere subteran.

168. în mod firesc se pune

acum întrebarea: care este forţa

prin care indivizibilul, adică

individualul, ar fi în măsură să se
apere de instinctele anulea

separatoare? La faptul că acest ză, iar voinţa afirmă o libertate

lucru s-ar deplină între ele. Voinţa este

putea realiza pe calea instinctului ludic deci aceea care se comportă ca

nu se mai gîndeşte nici o forţă în raport cu cele două

Schiller aici, căci în acest caz e instincte [...], dar nici unul din

vorba de ceva serios, de o forţă ele nu poate prin el însuşi să se

importantă, capabilă să-1 separe comporte ca o forţă faţă de

eficient pe individ de contrarii. celălalt. [...] în om nu există o

Pe de-o parte valoarea supremă, forţă

idealul cel mai înalt, îşi lansea mai mare decît propria sa

ză chemarea, pe de altă parte voinţă, şi libertatea sa interioară

este ispita celei mai intense nu

plăce poate fi suprimată decît de ceea

ri. „Odată dezvoltate, cele două ce îl suprimă şi pe el însuşi,

instincte fundamentale aspiră", adică de moarte sau de orice fel

spune Schiller, „în mod necesar şi de pierdere a conştiinţei." 63

potrivit naturii lor, la obţine


* „Umed şi
rea satisfacţiei; dar tocmai pentru
grosolan" («. t.).
că ambele sînt necesare şi am
63 Loc. cit.,
bele aspiră la obiecte opuse,
Scrisoarea a 19-a.
această dublă necesitate se
124 TIPURI DESPRE IDEILE 125

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

169. Este adevărat că, logic raţională să stingă conflictul, nici cea

vorbind, contrariile se anulează, dai practic, mai echitabilă repartizare a

nu este aşa: instinctele se opun interesului nu va putea dccît să se

reciproc în mod activ şi provoacă sprijine tot pe judecata raţională şi să

un conflict, mai întîi irezolvabil. cedeze celuilalt instinct prerogativele

Voinţa ar putea, cc-i drept, să asupra scnzorialităţii. Atita timp cit

decidă, dar numai atunci cînd se voinţa va fi obligată să-şi extragă

anticipează acea slare la care conţinutul fie dintr-un instinct, fie din

urmează să se ajungă. Problema altul, ca va fi determinată într-o măsură

modului în care omul iese din mai marc cînd de unul, cînd de ce-

barbarie nu este încă rezolvată şi nu lălalt. Spre a putea aplana într-adevăr

este încă instalată acea condiţie care, conflictul, voinţa ar trebui să se

singură, ar putea conferi voinţei di- întemeieze pe o condiţie mediană

recţia capabilă să satisfacă şi să sau pe un proces intermediar cu un

împace ambele instincte. Semnul conţinut echidistant faţă de cele două

condiţiei barbariei este tocmai acela laturi. Acest conţinut ar trebui să fie,

că voinţa este determinată unilateral după definiţia lui Schillcr, de natură

de o singură funcţie, căci voinţa simbolică, deoarece numai simbolul

trebuie să aibă totuşi un conţinut, un poate asuma o poziţie mediatoare

scop. Şi cum ar putea fi altfel decît între contrarii. Realitatea presupusă

printr-un proces psihic anterior în care de unul dintre instincte este alta dccît

o judecată intelectuală ori afectivă, aceea presupusă de celălalt instinct.

sau un apetit senzual, să confere Realităţile celor două instincte îşi sînt

voinţei conţinut şi scop. Cedînd reciproc ireale sau aparente. Or, simbolului

apetitului senzual, ca motiv voluntar, îi revine acest caracter dublu de real

acţionăm corespunzător cu un singur şi ireal. Dacă n-ar fi decit real, el nu

instinct şi împotriva judecăţii noastre ar mai fi simbol, ci fenomen real,

raţionale. Invers, lăsînd judecata lipsit de orice simbolism. Simbolic poate fi


doar ceea ce cuprinde în sine un anume lucru univoc determinată şi nu

şi contrariul său. Dacă ar fi ireal, el cuprinde concomitent şi

n-ar fi decît imaginaţie goală, contrariul ei. Tot astfel, funcţiile

lipsită de orice referinţă reală şi, prin senzorialităţii nu sînt în stare să

urmare, nu ar mai fi simbol. creeze simboluri, căci şi ele sînt

170. Funcţiile raţionale sînt, potrivit determinate univoc de către

naturii lor, incapabile să creeze obiect şi se conţin doar pe sine.

simboluri, căci ele produc doar Ar trebui deci, pentru a găsi acea

raţionalitate, care este temelie imparţială a voinţei, să

ne adresăm altei instanţe, în care

contrariile să nu fie net separate,

ci să se afle încă în unirea lor

primitivă. Evident, acesta nu este

cazul conştiinţei. Căci conştiinţa

este în esenţa ei discriminare,

distincţie între eu şi non-eu, între

subiect şi obiect, între da şi nu etc.

Distincţiei conştiente i se

datorează de altfel separarea

perechilor de contrarii, căci

singură conştiinţa poate deosebi

ceea ce e potrivit de ceea ce e

nepotrivit sau lipsit de valoare.

Ea singură poate declara că o

funcţie anume este valoroasă iar

alta lipsită de valoare şi îi poate de

aceea conferi uneia forţa voinţei şi

reprima celeilalte pretenţiile.

Acolo însă unde lipseşte

conştiinţa, unde instinctualita-tea

domină inconştient, nu există nici

o reflecţie, nici un fel de pro et


contra, nici o dezbinare, ci simple mai păstrează încă

evenimente, instinc-tualitate ordonată, instinctualitatea primitivă,

proporţie a vieţii. (Şi anume în anume în inconştient, acolo unde

măsura în care instinctul nu toate funcţiile psihice se varsă,

întîlneşte situaţii la care nu este adaptat. nediferenţiate, în activitatea

Intr-un astfel de caz apar stagnare, primitivă fundamentală a psi-

afect, confuzie şi panică.) hicului. Lipsa de distincţivitate din

ni. Ar fi deci lipsit de inconştient provine mai întîi din

perspectivă dacă ne-am adresa legătura aproape nemijlocită a

conştiinţei pentru a decide în tuturor centrilor cerebrali şi, în al

conflictul dintre instincte. O doilea rînd, din valoarea

decizie conştientă ar fi un simplu energetică relativ slabă a elemen-

act arbitrar şi nu ar putea să telor inconştiente.64 Că acestea

confere voinţei niciodată acel posedă relativ puţină energie re-

conţinut simbolic care, singur,


64 H. Nunberg, „Ober korperliche
este în măsură să mijlocească pe
Begleiterscheinungen assoziativer Vor-
cale iraţională o opoziţie logică.
gănge", în: Jung, Diagnostische
Pentru aceasta trebuie să
Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ş.
mergem mai adînc, să atingem
urm.
acele temelii ale conştiinţei care
126 TIPURI DESPRE IDEILE 127

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

zultă din faptul că, dacă un lumină şi stări afective.65

element inconştient este accentuat mai 172. Inconştientul ar fi acea

puternic, el încetează să mai fie instanţă psihică în care tot ceea ce

subliminal, ridicîndu-se peste este separat şi opus în conştiinţă se

pragul conştiinţei, şi anume contopeşte în grupări şi forme care,

datorită unei energii particulare odată ridicate la lumina

ce îi este proprie. El devine atunci conştiinţei, manifestă o natură în

„idee subită", „reprezentare care intră elemente componente

liberă" (Herbart). Valorile atît ale unei părţi, cît şi ale

energetice puternice ale celeilalte şi care, fără să aparţină

conţinuturi-lor conştiinţei nici uncia din ele, revendică o

acţionează ca o iluminare intensă poziţie intermediară autonomă

care permite recunoaşterea Această poziţie intermediară îi

desluşită a deosebirilor dintre ele conferă, în raport de conştiinţă,

şi exclude confuziile. Invers, în va!c?.re şi nonvaloare; nonvaloare,

inconştient, elementele cele mai în măsura în care în grupările ei

eterogene se substituie reciproc, nimic desluşit nu poate fi direct

în măsura în care posedă o perceput, motiv pentru care

analogie fie şi vagă, tocmai conştiinţa se simte stînjenită şi

datorită clarităţii lor reduse, a nu ştie ce are de făcut cu ele;

valorii lor energetice mici. Chiar valoare însă, în măsura în care

percepţii eterogene se contopesc, tocmai indistinctibilitatea îi

precum se vede în cazul conferă acel caracter simbolic ce

„fotismelor" (Bleuler), al „audiţiei revine de drept conţinutului unei

colorate". Limba însăşi conţine nu voinţe mediatoare. în afară de

puţine astfel de contopiri voinţă, în întregime dependentă

inconştiente, aşa cum am arătat de conţinutul său, omul mai

de exemplu pentru sunete, dispune de un mijloc auxiliar,


anume de inconştient, acea este întotdeauna aşa, iar în

matrice a fanteziei creatoare, condiţii anormale e vorba de o

capabilă în orice clipă să plăsmu- răsturnare a distribuirii valorilor,

iască, pe calea procesului natural in care inconştientului îi revine

al activităţii psihice elementare, un rol mai mare decît conştiinţei.

simbolurile care pot sluji la în atare situaţie, simbolul iese la

determinarea voinţei mediatoare. suprafaţa conştiinţei, fără iasă a fi

Spun „pot", căci simbolul nu vine receptat de voinţa conştientă şi de

să ocupe eo ipso golul, ci rămîne în funcţiile executive conştiente, căci

inconştient, atîta timp cît valorile datorită răsturnării valorilor,

energetice ale con-ţinuturilor funcţiile devin subliminale. Devenit

conştiinţei depăşesc valoarea sa. superliminal, inconştientul provoacă

în condiţii normale, o stare anormală, o tulburare

mentală.
65 WandTungen und Symbole der Libido,
în condiţii normale, simbolului
pp. 155 ş. urm. (reeditare: Sym->le
inconştient trebuie să i
der Wandlung în: Gesammelte Werke, V).
se aducă energie pe cale

artificială pentru ca el să-şi

sporească

valoarea şi să se apropie astfel de

conştiinţă. Lucrul acesta se

produce — şi aici ne alăturăm

ideii de distincţie sugerată de

Schillcr — prin deosebirea sinelui de

contrarii. Deosebirea echi

valează cu o retragere a Iibidoului

din ambele părţi, în măsura

în care libidoul este disponibil. Investit în

instincte, libidoul este

doar în parte disponibil, exact pe

măsura forţei voinţei ce repre

zintă acea masă de energic de care

cui dispune în mod liber. în


acest caz, şinele este scopul nu numai din obiectul exterior,

posibil al voinţei. Yl\ este cu atît ci şi din obiectul interior, adică

mai accesibil cu cft conflictul din gîndirc. în felul acesta, el

stopează mai energic dezvoltarea. devine lipsit de obiect, nu se mai

Voinţa decide în acest caz nu intre raportează la nimic din ceea

contrarii, ci doar în privinţa ce ar putea să fie conţinut

sinelui, adică energia disponibilă conştient şi se scufundă în incon

este retrasă in sine, cu alte cu ştient, unde ia automat in primire

vinte, este introvertită. Introvcrtirca materialul disponibil al fan

semnifică doar faptul că, teziei pe care îl împinge in sus.

reţinut de către sine, Iibidoului îi Expresia „formă vie", prin care

este interzisă participarea la Schillcr desemnează

lupta contrariilor. Deoarece simbolul, este fericit aleasă,

drumul către exterior ii este barat, deoarece materialul fanteziei care

libidoul se îndreaptă, fireşte, către este ridicat la suprafaţă închide în

gindirc, riscînd să intre din el imagini ale dezvoltării psi

nou în conflict. Ţine de actul hologice a individului în stările

distingerii şi al introvertirii faptul sale succesive, un fel de semn

că libidoul disponibil este retras anticipativ sau de descriere a drumului de

urmat între contrarii.


128 TIPURI DESPRE IDEILE 129

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

Chiar dacă activitatea discriminatorie ludic", neputînd, prin urmare, să se

a conştiinţei nu înţelege adesea mare mai folosească de ea pentru moti-

lucru din aceste imagini, intuiţiile au varea voinţei. Spre a ajunge la

totuşi o forţă vie care poate acţiona conţinutul voinţei, el recurge la

determinant asupra voinţei. raţiune care îl duce astfel doar la una

Determinarea voinţei se exercită în din laturi. Dar se apropie uimitor de

ambele direcţii, ceea ce, după mult de problema noastră, atunci

oarecare timp, întăreşte din nou cînd afirmă: „Acea forţă a senzaţiei

contrariile. Conflictul reînnoit duce trebuie să fie deci nimicită înainte ca

însă în mod necesar la procesul pe legea" — respectiv voinţa raţională —

care l-am descris, permiţînd de „să poată fi înălţată în locul ei. Deci,

fiecare dată un nou pas înainte. Am nu este de ajuns să se înceapă ceva

numit această funcţie de mediere a ce încă n-a mai fost; în primul rînd,

contrariilor funcţie transcendentă; prin trebuie să înceteze ceva care a fost.

ea nu înţeleg nimic misterios, ci doar Omul nu poate să treacă direct de la

o funcţie de elemente conştiente şi senzaţie la gîndire; el trebuie să facă

inconştiente sau, ca în matematică, o un pas înapoi, căci numai cînd o

funcţie comună de mărimi reale şi determinare este anulată, poate

imaginare.66 intra în scenă determinarea contrară.

175. în afară de voinţă — a cărei El trebuie deci [...] pe moment să fie

importanţă nu intenţionez să o liber de orice determinare şi să

micşorez — noi dispunem şi de parcurgă o stare de pură

fantezie creatoare, ca funcţie determinabilitate. Trebuie, prin

instinctuală şi iraţională, singura care urmare, să se întoarcă într-un anumit

poate să confere voinţei un conţinut fel la acea stare negativă a purei

capabil să împace contrariile. Schiller indeterminări, în care

a conceput fantezia ca izvor de


66 Subliniez faptul că prezint aici
simboluri şi a denumit-o „instinct
această funcţie doar in principiu. Alte
contribuţii la această problemă foarte se afla înainte ca ceva anume să lase o

complexă, în legătură cu care o impresie asupra simţurilor sale. Acea

importanţă fundamentală o are modul stare era însă complet lipsită de

de receptare a materialelor conţinut, iar acum problema care se pune

inconştiente în conştiinţă, se găsesc este aceea de a îmbina o indeterminare egală

în lucrările mele Die Beziehungen zwischen şi o egal de nelimitată determinare cu

dem Ich und dem Vnbewufiten. Ober die cel mai mare conţinut posibil, căci din

Psychologie des Unbewufiten (Gesammelte această stare trebuie să rezulte

Werke, VII), Psychologie und Alchemie nemijlocit ceva pozitiv. Determinarea

(Gesammelte Werke, XII), Die transzendente prin senzaţie trebuie deci să fie

Funktion (Gesammelte Werke, VIII). păstrată pentru ca omul să nu piardă

realitatea; totodată, ea trebuie să fie

anulată în măsura în care este limitare,

deoarece trebuie să aibă loc o

determinabilitate nelimitată." 67

Acest pasaj dificil poate fi uşor

înţeles în baza celor spu

se mai sus, respectiv gîndindu-ne la

faptul că Schiller este per

manent înclinat să caute soluţia la

nivelul voinţei raţionale.

Acest moment trebuia pus în

paranteză. După care toate afir

maţiile lui devin clare. Pasul înapoi este

distincţia între instinc

tele contrarii, desprinderea libidoului

de obiectele interioare şi

exterioare şi retragerea lui din ele.

Schiller are aici mai întîi în

vedere obiectul senzorial, căci el

urmăreşte mereu să fie de par

tea gîndirii raţionale care i se pare

indispensabilă pentru deter


minarea voinţei. Totuşi i se impune criminatoriu asupra totului. Această stare

necesitatea anulării oricărei vidă a conştiinţei tre

determinări, ceea ce implică buie să fie „îmbinată cu cel mai mare

desprinderea de obiectul interior, conţinut posibil". Acest

de idee; altminteri, nu s-ar putea conţinut, replică la conştiinţa vidă, nu

ajunge la o lipsă totală de con poate fi decît conţinutul

ţinut şi de determinare, deci la acea inconştient, căci un altul nu există. Se

stare iniţială a inconştien exprimă astfel unirea dintre

tului in care nici o conştiinţă inconştient şi conştient, iar „din

discriminatorie nu opune subiectul această stare trebuie să rezulte

şi obiectul. Schiller se referă evident la ceva pozitiv". Acest „pozitiv" este pentru noi

ceea ce s-ar putea numi determinarea sim

introvertire în inconştient. bolică a voinţei. Pentru Schiller este o

„Determinabilitate nelimitată" „stare intermediară" din

înseamnă evident ceva care rezultă unirea senzaţiei cu

asemănător stării din inconştient în gîndirea. El o numeşte „stare de

care totul acţionează nedis-


67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 20-a.
130 TIPURI DESPRE IDEILE 131

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

spirit intermediară" în care noi am socotit a fi activitatea

senzorialitatea şi raţiunea sînt con- producătoare de simboluri a fanteziei

comitent active, dar tocmai de aceea creatoare. Schiller defineşte

îşi anulează reciproc forţa „constituţia estetică" drept relaţia

determinantă şi produc prin opunere unui lucru „cu totalitatea feluritelor

o negaţie. noastre forţe (facultăţi ale sufletului),

178. Anularea contrariilor produce un gol pe fără ca el să fie pentru vreuna din

care îl numim inconştient. Această stare acestea un obiect determinat", în

este accesibilă oricărei determinări, locul unei astfel de definiţii vagi,

tocmai pentru că nu e determinată de Schiller ar fi făcut mai bine să revină

contrarii. Schiller o numeşte stare asupra noţiunii sale de simbol, căci

„estetică" (Ioc. cit.). E ciudat că el trece aceasta posedă calitatea de a se

cu vederea faptul că, în ea, referi la toate funcţiile psihice, fără ca

senzorialitatea şi raţiunea nu pot fi obiectul determinat să fie doar al

concomitent „active", căci, cum uneia dintre ele. Rezultatul atingerii

spune Schiller însuşi, ele se suspendă „stării de spirit intermediară" este,

prin negare reciprocă. Dar pentru că după Schiller, faptul că omul are „de

ceva trebuie să fie activ iar Schiller acum încolo posibilitatea de la natură

nu are la dispoziţie altă funcţie, el să facă din sine ceea ce voieşte —

crede că active trebuie să fie tocmai faptul că i s-a restituit în întregime

perechile de contrarii. Activitatea libertatea de a fi ceea ce trebuie să

acestora există într-adevăr, dar fie" (loc. cit.). Deoarece demersul lui

conştiinţa fiind „vidă", ea trebuie în Schiller este precumpănitor

mod necesar să se desfăşoare în intelectual şi raţional, el cade victimă

inconştient.68 Or, lui Schiller îi lipseşte propriului său mod de a judeca. Ceea

acest concept, motiv pentru care aici ce se vede şi din alegerea expresiei

el se contrazice. Funcţia estetică „estetic". Dacă ar fi cunoscut

mediană ar echivala deci cu ceea ce literatura indiană, şi-ar fi dat seama


că „imaginea originară" care îi în spiritul nostru, dar 1-a interpretat ca

răsărise în minte avea o cu totul altă fiind estetic, deşi el însuşi îi subliniase

semnificaţie decît una „estetică". mai înainte caracterul simbolic.

Intuiţia lui a găsit modelul inconştient Imaginea originară la care mă refer

care zace dintotdeauna este acea plăsmuire ideatică

particulară a Orientului care s-a


68 După cum spune Schiller, pe
concentrat, în India, în învăţătura despre
bună dreptate, în starea estetică
Brahman-Ătman, iar în China şi-a găsit
omul este nul (loc. cit., Scrisoarea a 21-a).
reprezentantul filozofic în persoana lui

Lao-Zi.

Concepţia indiană propovăduieşte

eliberarea de contrarii

prin care se înţeleg toate stările

afective şi toate legăturile emo

ţionale privind obiectul. Eliberarea

urmează după retragerea li-

bidoului din toate conţinuturile, ceea

ce produce o introvertire

completă. Acest proces psihologic este

desemnat, în mod sem

nificativ, prin expresia tapas, tradusă cel

mai potrivit prin au-

toincubaţie. Ea descrie excelent starea

de meditaţie interioară

fără conţinut în care libidoul, ca o

căldură de incubator, este

condus către propriul sine. Prin

retragerea totală a oricărui in

teres pentru obiect, apare în interior,

în mod necesar, un echi

valent al realităţii obiective, respectiv o

identitate deplină dintre

interior şi exterior, care, din punct de


vedere tehnic, poate fi paralelă cu tapas este yo

desemnată prin tat twam asi (acesta eşti ga, prin care se cuvine înţeles mai puţin

tu). Din contopirea si o stare de meditaţie şi

nelui cu relaţiile lui cu obiectul rezultă mai mult o tehnică conştientă de acces

identitatea dintre sine la condiţia tapas. Yoga

(Atman) şi esenţa lumii (adică relaţiile este o metodă prin care libidoul este

subiectului cu obiectul), „retras" programat şi eli

în aşa fel îneît se recunoaşte berat astfel de legăturile întreţinute cu

identitatea dintre Ătman-ul interior contrariile. Scopul urmă

şi cel exterior. Noţiunea de Brahman rit de tapas şi de yoga stă în producerea

este doar cu puţin diferită unei stări intermediare

de noţiunea de Atman, prin faptul că din care să ia naştere elementul creator

în Brahman nu este cu şi eliberator. Pentru in

prinsă explicit noţiunea de sine, ci doar divid, succesul psihologic constă în a

o stare generală, impo ajunge la Brahman, la „lu

sibil de definit mai precis, în care mina supremă" sau ănanda (desfătare).

interiorul şi exteriorul sînt Acesta este scopul ultim

contopite. al exerciţiului soteriologic. Acelaşi

O noţiune într-un anume sens proces este însă gîndit şi


132 TIPURI DESPRE IDEILE 133

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

cosmogonic: din Brahman-Atman ca cu obiectul, acesta primeşte o nouă

temelie cosmică izvorăşte întreaga faţă. El este ca recreat, de aceea

creaţie. Mitul cosmogonic este, ca mitul cosmogonic este un simbol excelent

orice mit, o proiecţie de procese pentru a semnifica rezultatul exerciţiului

inconştiente. Existenţa acestui mit tapas. în orientarea, ca să spunem aşa,

dovedeşte că în inconştientul exclusiv introvertită a exerciţiilor

practicantului-ta/ww au loc procese religioase indiene, readaptarea la

creatoare care trebuie înţelese ca obiect nu are de altfel nici o

reajustări în raport cu obiectul. importanţă, ea subzistind ca mit

Schiller afirmă: „De îndată ce într-un cosmogonic explicativ, inconştient

om se face lumină, nici în afara lui nu mai proiectat, care nu ajunge practic să

este noapte; de îndată ce se face fie remodelat. în această privinţă

linişte în el, şi furtuna din univers se atitudinea religioasă indiană este

potoleşte, iar forţele naturii învrăjbite diametral opusă celei occidental

îşi află pacea între hotare statornice. creştine, prin faptul că principiul

Nu este de aceea de mirare că stră- creştin al iubirii este extravertit şi are

vechile poeme vorbesc despre acest neapărată trebuinţă de obiectul

mare eveniment dinlăuntrul omului ca exterior. Primul principiu dobîndeşte

de o revoluţie în lumea din afară..."69 bogăţia cunoaşterii, cel de al doilea,

Prin yoga, relaţiile cu obiectul sînt plinătatea lucrărilor.

introvertite şi deposedate de valoare, 181. în noţiunea de Brahman este

ele sînt cufundate în inconştient, cuprinsă şi noţiunea de rita (calea

unde pot intra, cum am arătat mai dreaptă), de ordine universală. în

sus, în noi asocieri cu conţinuturile Brahman, ca esenţă creatoare şi

inconştiente şi de unde, după temelie a lumii, lucrurile sînt pe calea

încheierea exerciţiului tapas, pot cea dreaptă, căci în Brahman ele sînt

reapărea, astfel transformate, din veşnic topite şi veşnic recreate; din

nou în obiect. Prin schimbarea relaţiei Brahman rezultă orice dezvoltare ce


urmează calea ordonată. Noţiunea în sine. Sensul vieţii este de a urma

de rita ne duce la aceea de dao din gîndirea această cale de mijloc şi de a evita

lui Lao Zi. Dao este „drumul drept", drumurile ocolite prin contrarii. Lui Lao Zi îi

guvernarea potrivit legii, o cale ce trece prin lipseşte momentul extatic; acesta este

mijlocul contrariilor, liberă de ele şi înlocuit de o claritate filozofică

totuşi unindu-le superioară, de o înţelepciune

intelectuală şi intuitivă, netulburată de


69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a.
ceţuri mistice şi care reprezintă cel mai

înalt grad de superioritate spirituală

accesibilă; fiind consecutiv lipsită în

asemenea măsură de orice element

haotic, ea se află la o distanţă

astronomică de tot ceea ce este

dezordine în lumea reală. Ea

îmblînzeşte tot ceea ce e sălbatic, dar

fără a-1 purifica şi transforma în ceva mai

înalt.

182. S-ar putea obiecta că analogia

între teoriile lui Schiller

şi aceste idei aparent îndepărtate este

forţată. Se cuvine însă

avut în vedere faptul că, puţin timp

după Schiller, tocmai aceste

idei s-au impus energic geniului lui

Schopenhauer şi s-au îmbi

nat intim cu spiritul occidental

germanic, de unde nu au dispărut

nici astăzi. După părerea mea, nu

contează că traducerea latină

a Upanisadelor de către Anquetil du

Perron70 i-a fost accesibilă

lui Schopenhauer, în vreme ce Schiller nu face


nici o referire plăsmuite de acelaşi incon

explicită la informaţiile, ce-i drept, ştient uman de pretutindeni, ale cărui

sărăcăcioase în această pri conţinuturi sînt infinit mai

vinţă din epoca lui. Experienţa practică puţin diferite unele faţă de celelalte

mi-a dovedit de sufi decît sînt rasele şi indivizii.

ciente ori că pentru a se produce astfel 183. Consider necesar să fac o

de legături nu sînt ne paralelă între ideile lui Schiller

cesare transmisii directe. Observăm şi cele ale Orientului pentru a le

aceeaşi analogie şi în cazul elibera pe primele de haina

lui Eckhart, în parte şi în acela al lui prea strimtă a estetismului 71 .

Kant, ale căror idei sînt Estetismul nu este în măsură să

uimitor de asemănătoare cu ideile


Oupnek'hat (id est, Secretam tegendum),
Upanisadelor, fără ca ei să fi
1801-1802.
suferit direct sau indirect nici cea mai
Folosesc cuvîntul „estetism" ca
mică înrîurire a acestora.
expresie abreviată pentru „concepţie
Acelaşi lucru se petrece cu miturile şi
estetică de viaţă". Deci nu am în
simbolurile care pot apă
vedere acel estetism, de nuanţă
rea ca produse autohtone în toate
peiorativă,
colţurile lumii şi pot fi, cu
referitor la actul estetic sau la sensiblerie, pe
toate acestea, identice, deoarece sînt
care l-am putea numi „esteticism".
134 TIPURI PSIHOLOGICE atitudine decît estetică, ceea ce se

vede tocmai din paralela cu ideile


rezolve sarcina eminamente gravă
Orientului. Filozofia religioasă
şi dificilă a educaţiei omului,
indiană a înţeles această problemă
tocmai prin faptul că pleacă de la
în toată profunzimea ei şi a arătat
premisa care, de fapt, ar trebui să-i
care sînt categoriile de mijloace
fie concluzie, anume aptitudinea de a iubi
necesare pentru rezolvarea conflictului.
frumosul. El nu adînceşte problema
Este nevoie de un efort moral suprem,
pentru că evită să ia în
de o abnegaţie supremă, de o
considerare răul, urîtul şi dificilul,
gravitate religioasă supremă, într-
tinzînd mereu către desfătare, fie
un cuvînt de sfinţenie. După cum
şi către una nobilă. De aceea
se ştie, deşi a recunoscut
estetismul este lipsit de orice forţă
importanţa esteticii, Schopenhauer
de motivaţie etică, fiind în esenţa
a insistat mai cu seamă asupra
sa doar un hedonism rafinat.
acestei laturi a problemei.
Schiller se străduieşte, e drept, să
i»4. Oricum însă, nu trebuie să
introducă o motivaţie morală,
ne facem iluzii asupra faptului că
neapărat necesară, dar nu
expresiile „estetic", „frumuseţe"
reuşeşte să convingă, deoarece
etc. ar fi avut pentru Schiller acelaşi
atitudinea estetică îl pune în
sens ca pentru noi. Nu exagerez,
imposibilitatea de a vedea
în mod sigur, dacă spun că pentru
consecinţele ce decurg. din
el „frumuseţea" era un ideal religios.
recunoaşterea celeilalte laturi a
Schiller a avut cultul frumuseţii.
naturii umane. Conflictul care
Ceea ce el numeşte „dispoziţie
rezultă îi produce omului o astfel
estetică" s-ar putea tot atît de
de confuzie şi de suferinţă, incit
bine chema „evlavie religioasă".
contemplînd frumosul, el ajunge în
Fără a spune ceva în acest sens şi
cel mai bun caz să îşi refuleze
fără a considera în chip explicit
contrariile, fără să se elibereze de
că problema sa centrală e de ordin
ele, ceea ce duce la refacerea
religios, el a ajuns totuşi pe cale
condiţiei de la început. Pentru a-1
intuitivă la problema religioasă,
ajuta pe om să depăşească acest
ce-i drept la aceea a primitivului,
conflict, e necesară o altă
pe care a dezvoltat-o pe larg în
studiile sale, fără însă a o epuiza. DESPRE IDEILE LUI

185. Este curios că în cursul SCHILLER

reflecţiilor sale, problema „in-


135
stinctului ludic" trece pe al doilea
dispoziţie estetică ce pare să
plan, în favoarea noţiunii de
capete o importanţă aproape mis-

tică. Cred că lucrul acesta nu este

întîmplător, ci are o cauză precisă.

Adesea, cele mai bune şi mai

profunde idei dintr-o operă

oarecare se refuză cu îndărătnicie

unei înţelegeri şi formulări limpezi,

chiar dacă ici-colo, ele sînt

sugerate şi deci, s-ar zice, sînt

apte a fi clar sintetizate. Mi se

pare că o astfel de dificultate ar

exista şi aici. Schiller însuşi a

alăturat noţiunii de „dispoziţie

estetică", stare creatoare

intermediară, idei care pun fără

dificultate în lumină profunzimea

şi gravitatea acestui concept. Pe de

altă parte, el a văzut tot atît de

limpede în „instinctul ludic"

activitatea intermediară pe care o

căuta. Nu se poate nega faptul că

aceste două poziţii se opun

întrucîtva, căci jocul şi gravitatea

se împacă anevoie. Gravitatea

izvorăşte dintr-o constrîngere in-

terioară profundă, căreia jocul ti

este expresia exterioară, orien-

tarea către conştiinţă. Să fim bine


înţeleşi, e vorba nu de o voinţă este-ticeşte rafinat fantezia se

ludică, ci de o trebuinţă ludică, de o orientează după reguli pînă şi în

activitate ludică a fanteziei, jocurile ei libere şi că simţul nu se

datorată unei constrîngeri complace în desfătare fără acordul

lăuntrice, fără coerciţii exercitate raţiunii, se cere lesne raţiunii

de împrejurări sau de voinţă. Este contraserviciul de a se orienta în

un joc grav.12 Şi totuşi, joc — văzut gravitatea legilor ei după

din afară, din unghiul conştiinţei, interesele fanteziei şi de a nu

deci din punctul de vedere al ordona voinţei fără acordul

judecăţii colective. Dar este un joc instinctelor senzoriale."

din constrîngere interioară.

Aceasta este calitatea ambiguă

proprie oricărei creaţii. Dacă jocul

se desfăşoară în sine însuşi, fără a

produce ceva durabil şi viu, atunci

el e doar joc, altminteri însă e

vorba de muncă creatoare. Dintr-o

mişcare ludică de factori ale căror

raporturi nu sînt fixate iniţial iau

naştere grupări pe care un intelect

critic, dotat cu simţul observaţiei,

le poate ulterior evalua.

Producerea noului cade nu în seama

intelectului, ci a instinctului ludic pus în

mişcare de constrîngerea

interioară. Spiritul creator se joacă

împreună cu obiectele pe care le

iubeşte. De aceea orice activi-

72 Cf. Schiller, Ober die notwendigen

Grenzen beim Gebrauch schoner Formen,

Cotta, 1826, voi. 18, p. 195.

„Pentru faptul că în cazul omului


136 TIPURI DESPRE IDEILE 137

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

tate creatoare a cărei posibilitate văzut că Schiller pretinde detaşarea

rămîne ascunsă mulţimii poate fi uşor de contrarii pînă la obţinerea unei

interpretată ca o joacă. Există, cu stări de vid total a conştiinţei, în care

siguranţă, foarte puţini creatori nici senzaţii, nici sentimente, nici gîn-

cărora nu li se poate aduce învinuirea duri, nici intenţii să nu joace nici un

că se joacă. Oricum, în ce îl priveşte rol. Această stare dorită este deci

pe insul genial care a fost Schiller, una a conştiinţei nediferenţiate sau a

ne simţim îndemnaţi să considerăm unei conştiinţe în care toate

valabile aceste puncte de vedere. conţinuturile şi-au pierdut diferenţele

Deşi el însuşi, aspirînd să treacă prin depotenţia-lizarea valorilor lor

dincolo de omul de excepţie şi de energetice. Or, o conştiinţă veritabilă

modul acestuia de a fi, a dorit să este posibilă doar acolo unde valorile

ajungă la omul în genere spre a-i produc o diferenţiere a con-

acorda şi lui acea parte de avantaje şi ţinuturilor. Unde aceasta lipseşte, nu

de mîntuire pe care creatorul, fie şi poate exista nici o conştiinţă

din motive de constrîngere interioară veritabilă. Drept urmare, putem numi

foarte puternică, nu le poate, oricum, această stare „inconştientă", deşi

evita. Posibilitatea de a extinde acest posibilitatea conştiinţei există de

punct de vedere la educarea omului fiecare dată. Este aşadar vorba de un

nu este însă de la bun început „abaissement du niveau mental"

garantată, cel puţin nu pare să fie. (Janet) de natură artificială, de unde

186. Pentru a decide în această şi asemănarea cu yoga şi cu stările de

chestiune, trebuie să căutăm, ca „engourdissement" hipnotic. După

întotdeauna în astfel de cazuri, cîte ştiu, Schiller nu s-a pronunţat

mărturii în istoria spiritului uman. în niciodată în legătură cu felul în care

acest scop este necesar să ne îşi reprezenta, de fapt, tehnica —

reamintim baza de la care am pornit spre a folosi acest cuvînt — de

în tratarea acestei probleme: am producere a dispoziţiei estetice.


Exemplul cu Juno Ludovisi pe care îl patetică în el. Această stare nu este

dă în treacăt în scrisorile sale73 ne însă caracterizată de o lipsă de

arată că starea de „evlavie estetică" conţinut şi de determinare. Exemplul

este o dăruire totală către obiectul de mai sus, invocat ca şi alte pasaje,

contemplaţiei şi o trăire em- arată însă că, oricum, Schiller avea în

vedere ide-ea de „evlavie" 74 . Ne situăm,


73 Vber die ăsthetische Eniehung
astfel, din nou în domeniul fenomenelor
des Menschen, Scrisoarea a 15-a.
religioase; totodată ni se deschide

posibilitatea afectivă de a extinde atare

puncte de vedere la omul în general. Starea de

evlavie religioasă este un fenomen

colectiv, independent de înzestrarea

individuală.

Dar mai există şi alte posibilităţi. Am

văzut mai sus că

vidul de conştiinţă, respectiv starea

inconştientă, este provocat

de o cufundare în inconştient a libidoului. în

inconştient se află

deja conţinuturi relativ accentuate,

respectiv complexe de remi

niscenţe din trecutul individual, mai

ales complexul parental ca

re este, în genere, identic cu complexul

copilăriei. Prin evlavie,

adică prin cufundarea libidoului în

inconştient, complexul co

pilăriei este reactivat, sînt reînsufleţite

mai ales relaţiile cu pă

rinţii. Fanteziile izvorite din această

reactivare prilejuiesc apa

riţia divinităţilor paterne şi materne, ca

şi trezirea raporturilor
religioase filiale faţă de Dumnezeu şi a simbol ar fi definitiv declarat doar ca semn al

sentimentelor infantile părinţilor ade

corespunzătoare. în mod semnificativ, văraţi, pierzîndu-şi astfel caracterul

simbolurile părinţilor sînt autonom. 75

conştientizate, fapt explicat de Freud Acceptînd realitatea simbolului, omenirea a

prin refularea imagoului ajuns la zeii

parental de către rezistenţe legate de ei, adică la realitatea ideii, care face din

incest. Sînt de acord cu om stăpînul pămîntului.

această explicaţie, dar cred că ea este Evlavia este, cum o concepe pe bună

incompletă, căci trece cu dreptate Schiller, o mişca

vederea sensul extraordinar al acestei re regresivă a libidoului către origine,

substituţii simbolice. o cufundare în izvorul

Simbolizarea în imagine a divinităţii

semnifică un progres uriaş


Loc. cit. „Prin faptul că dumnezeul
faţă de concretism şi de senzorialitatea
feminin ne imploră adoraţia."
reminiscenţei, prin faptul
Am explicat pe larg acest punct de vedere în
că acceptînd „simbolul" ca simbol real,
lucrarea Wandlungen und
regresia se transformă
Symbole der Ubido (reeditare: Symbole der
în progresie, în timp ce ea ar rămîne ca
Wandlung, în Gesammelte Werke, V).
atare, dacă aşa-numitul
138 TIPURI DESPRE IDEILE 139

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

începutului. De aici se ridică simbolul depărtare. De aici, valoarea şi sensul

ca o imagine a mişcării progresive simbolului religios. Am în vedere,

incipiente care reprezintă o sinteză a fireşte, nu simboluri încremenite

tuturor factorilor inconştienţi, „forma dogmatic, moarte, ci simboluri care

vie", cum numeşte Schiller simbolul, se ridică din inconştientul creator al

o imagine a lui Dumnezeu, cum arată omului viu. Importanţa uriaşă a unor

istoria. Nu este de aceea întîmplător astfel de simboluri poate fi negată

că autorul nostru a ales drept doar de acela care consideră că

paradigmă tocmai o imagine a istoria universală începe cu ziua de

divinităţii, pe Juno Ludovisi. Goethe astăzi. N-ar trebui să vorbim despre

lasă să apară din trepiedul mumelor importanţa simbolurilor, din păcate

imaginile zeieşti ale lui Paris şi Elenei, însă sîntem nevoiţi să o facem, căci

pe de o parte, cuplul parental întinerit, pe de spiritul epocii noastre îşi închipuie că

alta, simbolului unui proces intim de unire se află chiar deasupra propriei sale

pe care Faust şi-1 doreşte pătimaş psihologii. Punctul acesta de vedere,

ca pe o supremă reconciliere igienico-moral, se interesează

lăuntrică, aşa cum apare limpede din întotdeauna dacă un lucru anume

scena următoare şi cum rezultă tot este nociv sau util, corect sau

atît de limpede din desfăşurarea incorect. O psihologie adevărată nici

celei de a doua părţi. Din chiar nu se interesează de aşa ceva; ei îi

exemplul lui Faust, se vede că ajunge să ştie cum sînt lucrurile în

viziunea simbolului trimite la sine.

continuarea drumului vieţii şi că 189. Simbolizarea care rezultă din

atrage libidoul către un ţel încă starea de „evlavie" este, pe de altă

depărtat, dar care acţionează ne- parte, unul din acele fenomene

contenit asupra lui, în aşa fel îneît viaţa i religioase colective care nu au nici o

se aprinde ca o flacără şi se avîntă legătură cu înzestrarea personală.

fără oprire către ţeluri situate în Putem deci accepta şi în această


privinţă posibilitatea unei extinderi a şi simbol, de cealaltă parte, mă

punctelor de vedere discutate la preocupă de multă vreme. Am ajuns

omul în general. Cred că am arătat în la concluzia că nu trebuie să atribuim

felul acesta cel puţin posibilitatea simbolului o valoare prea mică în

teoretică de aplicare a ideilor lui virtutea tocmai a importanţei sale

Schiller la psihologia umană considerabile ca reprezentant al

generală. Din raţiuni de com- inconştientului. Ştim din experienţa

pletitudine şi claritate, ţin să mai de zi cu zi în tratarea bolilor nervoase

adaug aici că problema relaţiilor cît de eminentă este importanţa prac-

dintre conştiinţă şi modul conştient tică a interferenţelor inconştiente. Cu

de viaţă, pe de-o parte, cît disociaţia, adică depărtarea

atitudinii conştiente faţă de

conţinuturile individuale şi colective

ale inconştientului, este mai mare, cu

atît acesta intensifică sau stăvileşte

în mod nociv conţinuturile conştiinţei.

Din raţiuni practice nu trebuie deci să

se atribuie simbolului o valoare

neglijabilă. Dacă i se atribuie însă o

valoare oarecare, indiferent dacă e

mică sau mare, el capătă prin însuşi

acest fapt importanţa unui motiv

conştient, respectiv el este perceput ca

atare, iar libidoul pe care îl conţine

are prilejul să se dezvolte la nivelul

modului de viaţă conştient. Se obţine

astfel, după părerea mea, un avantaj

practic substanţial: anume,

colaborarea inconştientului, contopirea lui

cu activitatea psihică conştientă şi

eliminarea astfel a influenţelor lui

perturbatoare. Această funcţie

comună, relaţia cu simbolul, am


desemnat-o prin funcţie Meyrink, Der Golem şi Das griine Gesicht.

transcendentă. Nu pot în cadrul de Rezerv acestei probleme o cercetare

faţă să-mi propun lămurirea ulterioară.

exhaustivă a acestei probleme. 190. Cu explicaţiile de mai sus

Altminteri ar trebui să înfăţişez toate despre starea intermediară am

acele materiale care rezultă din depăşit în bună măsură ideile lui

activitatea inconştientă. Fanteziile Schiller de la care am pornit. Cu

descrise în literatura de specialitate nu dau nici toate că el a sesizat cu acuitate şi

o idee cu privire la creaţiile simbolice profunzime contradicţiile naturii

despre care e vorba aici. Există, in umane, nu a depăşit, în ce priveşte

schimb, în literatura beletristică, nu încercarea de a găsi o soluţie, faza

puţine exemple de astfel de fantezii, de început. Impresia mea este că

care însă nu au fost observate şi termenul de „dispoziţie estetică"

înfăţişate în toată „puritatea" lor, ci au poartă oarecare răspundere pentru

fost intens prelucrate „estetic". Dintre aceste această situaţie. într-adevăr, Schiller

exemple, ţin să menţionez în mod consideră că „dispoziţia estetică"

special cele două lucrări ale lui


140 TIPURI DESPRE IDEILE 141

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

este totuna cu frumosul care transpune sufletul 191. Această incompletitudine şi

în ea.76 Proce-dînd astfel, el nu doar insuficienţă conceptuală explică şi

confundă cauza cu efectul, ci şi împrejurarea că modul în care se

atribuie condiţiei „nedeterminării", poate produce starea intermediară

contrar propriei lui definiţii, o deter- rămîne complet neelucidat. Există

minare univocă, identificînd-o cu nenumărate pasaje din care rezultă

frumosul. Funcţia intermediară fără echivoc că „desfătarea produsă

devine astfel ineficientă, de vreme de frumuseţe" provoacă starea

ce, în calitate de frumuseţe, ea intermediară. Astfel, Schiller afirmă:

nedreptăţeşte urîţenia care are şi ea „Ceea ce ne măguleşte simţurile în

un cuvînt de spus. Schiller defineşte senzaţia imediată ne deschide

„constituţia estetică" a unui lucru sufletul sensibil şi mobil oricărei

drept calitatea acestuia de a se impresii, făcîndu-ne însă în aceeaşi

raporta la „totalitatea diferitelor măsură mai puţin apţi de efort. Ceea

noastre forţe". în consecinţă, ce ne încordează forţele de gîndire şi

„frumosul" şi „esteticul" nu coincid, le invită să-şi constituie noţiuni

căci diferitele noastre forţe sînt şi abstracte ne întăreşte spiritul în

esteticeşte diferite, sînt frumoase şi vederea oricărei forme de rezistenţă,

urîtc, şi doar un idealist şi optimist dar ni-1 şi face, corespunzător, mai

incorigibil şi-ar putea imagina că insensibil, deposedîndu-ne de re-

„totalitatea" naturii umane este ceptivitate şi sporindu-nerîn egală

absolut „frumoasă". Pentru a fi drepţi,


măsură, autonomia. De aceea, atît
trebuie să convenim că ea este o
într-un caz, cît şi în celălalt, ajungem
realitate cu părţi luminoase şi părţi
în mod necesar la epuizare [... j în
întunecate. Suma tuturor culorilor
schimb, dacă ne dăruim desfătării
este cenuşiul, suprafeţe luminoase pe
produse de frumuseţea adevărată,
fond întunecat, suprafeţe întunecate
devenim într-o astfel de clipă în
pe fond luminos.
egală măsură stăpîni atît pe forţele
noastre pasive, cît şi pe cele active şi

ne îndreptăm cu aceeaşi uşurinţă Această descriere se opune

către lucrurile grave şi către joc, către vehement consideraţiilor de

odihnă şi către mişcare, către cedare mai sus pivind „condiţia estetică", în

şi către rezistenţă, către gîndire care omul e socotit a fi

abstractă şi către intuiţie."77 „nul", nedeterminat, în vreme ce aici

el apare în cel mai înalt


Ober die ăsthetische Erziehung des
grad determinat de frumuseţe („lăsat
Menschen, Scrisoarea a 21-a.
pradă ei"). Este inutil să
Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
continuăm examinarea acestei probleme la

Schiller. El a atins o

limită, proprie atît lui, cît şi epocii în

care a trăit, pe care i-a

fost cu neputinţă să o depăşească,

deoarece s-a lovit pretutindeni

de „omul cel mai urît", invizibil, a cărui

descoperire avea să fie

rezervată vremurilor noastre şi lui

Nietzsche.

Schiller voia să transforme fiinţa

senzorială într-o fiinţă

estetică. Trebuie să schimbăm natura

omului senzorial, spunea

el, trebuie „să supunem formei" viaţa

fizică, omul trebuie să-şi

împlinească „destinul fizic [...]

potrivit legilor frumuseţii",

„omul trebuie să-şi înceapă viaţa

morală în cîmpul indiferent al

celei fizice", el trebuie să-şi „înceapă

libertatea raţiunii încă din

interiorul limitelor sale senzoriale.

înclinaţiilor sale, el trebuie


să le impună legea voinţei sale [...], celor observate. Aş vrea să

trebuie să înveţe a rîvni mă mai refer aici la unele din ideile

într-un chip mai nobil." 78 ! sale care merită în mod

Acest „trebuie" de care vorbeşte special să fie subliniate. Am văzut mai

autorul nostru este bine sus că starea interme

cunoscuta „obligaţie morală", diară este caracterizată de producerea

invocată ori de cîte ori nu mai unui ce „pozitiv", anume

există nici o altă soluţie. Şi aici ne a simbolului. Simbolul reuneşte în

lovim de limite inevitabile. natura lui contrariile; aşa,

Ar fi nedrept să aşteptăm ca un singur bunăoară, şi opoziţia real/ireal, prin

spirit, oricît de mare, să faptul că el este, pe de o

rezolve această problemă gigantică, o parte, o realitate psihologică (din cauza

problemă pe care doar eficacităţii sale), dar pe

timpurile şi popoarele o pot rezolva, şi de alta, nu corespunde nici unei

nici acestea conştient, ci realităţi fizice. El este realitate

doar în virtutea destinului lor. şi totuşi aparenţă. Schiller subliniază

Grandoarea ideilor lui Schiller constă limpede această împreju-

în observaţia psi
78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
hologică şi în sesizarea intuitivă a
142 TIPURI DESPRE IDEILE 143

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

rare 79 , pentru a face apoi o apologie a dispune evaluarea inconştien

aparenţei, importantă din toate punctele tului: excludem perturbarea

de vedere. inconştientă a funcţiilor conştiente,

196. „între stupiditatea maximă şi prin aceea că, luînd simbolul în calcul,

intelectul cel mai înalt ţinem seama de la bun

există o anumită afinitate, în sensul că început de inconştient. Nerealizat,

amîndouă caută doar rea inconştientul lucrează, după

lul şi că sînt, amîndouă, cu totul cum se ştie, pentru a răspîndi peste

insensibile la simpla aparenţă. toate o aparenţă falsă: el

Prima este smulsă din liniştea ei doar apare întotdeauna în obiecte, căci orice

de prezenţa nemijlocită a inconştient se proiectea

unui obiect în simţuri, în vreme ce a ză. Dacă putem deci să sesizăm ca

doua nu îşi află liniştea atare inconştientul, atunci

decît prin readucerea conceptelor ei la desprindem de pe obiecte aparenţa

fapte şi la experienţe; falsă, ceea ce nu poate decît

într-un cuvînt, prostia nu se poate avantaja adevărul. Schiller spune:

ridica deasupra realităţii, iar „Acest drept uman de suve

intelectul nu se poate situa sub ranitate este exersat de el (de om) în arta

adevăr. în măsura deci în care aparenţei, şi cu cît el

trebuinţa de realitate şi ataşamentul la distinge mai strict ceea ce este al meu

realitate sînt doar urmări de ceea ce este al tău, cu

ale lipsei, indiferenţa la realitate şi cît separă mai atent esenţa de formă

interesul pentru aparenţă sînt şi cu cît ştie să confere

o veritabilă lărgire a omenirii şi un pas acesteia mai multă autonomie, cu atît

hotărît spre cultură." 80 mai mult nu va lărgi doar

197. Vorbind mai sus de valoarea imperiul frumuseţii, ci va păstra

acordată simbolului, m-am neatinse înseşi graniţele adevă

referit la avantajul practic de care rului; căci el nu poate să purifice


aparenţa de realitate fără a îi trebuie omului ca să se limiteze la

elibera, totodată, realitatea de realitate, iar el va trebui să o

aparenţă." 81 „A năzui către apa depăşească pe aceasta din urmă

renţa autonomă pretinde o mai mare pentru a ajunge la cea dintîi."82

capacitate de abstracţie, o
2. Tratatul despre poezia naivă şi
mai mare libertate a inimii şi o mai
sentimentală
mare energie a voinţei decît

198. O vreme mi s-a părut că


Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
împărţirea poeţilor în naivi şi
Loc. cit., Scrisoarea a 26-a.
sentimentali, pe care o face Schiller83,
Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
are la bază criterii care coincid cu

punctele de vedere expuse aici. După

o matură chibzuinţă am ajuns la

concluzia că lucrurile nu stau aşa.

Definiţia lui Schiller este simplă:

poetul naiv este natură, cel

sentimental caută natura. Această

formulă simplă este seducătoare în

măsura în care stabileşte două

moduri diferite de relaţie cu obiectul.

Ar fi de aceea la îndemînă să facem

următoarele consideraţii: acela care

caută sau rîvneşte natura ca obiect

nu o are; el ar fi deci introvertit, şi

invers, acela care este el însuşi

natură, deci se află într-o relaţie

intimă cu obiectul, ar fi extravertit. O

astfel de interpretare, cumva forţată,

ar avea prea puţin de a face cu

punctul de vedere al lui Schiller. Spre

deosebire de distincţia pe care o facem

noi între tipuri, împărţirea în naiv şi

sentimental a lui Schiller nu se ocupă


de mentalitatea individuală a altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii poeţi

poetului, ci de caracterul activităţii vor aparţine, în funcţie de

sale creatoare, respectiv al caracterele epocii în care trăiesc sau

produsului ei. Acelaşi poet poate fi în funcţie de împrejurările

într-o poezie sentimental, în alta însă, întîmplătoare care exercită o

naiv. Homer este, ce-i drept, în influenţă asupra formării lor generale

general naiv, dar cîţi dintre moderni şi asupra stării lor de spirit

nu sînt predominant sentimentali? momentane, fie

Schiller şi-a dat probabil seama de


Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.
această dificultate şi de aceea a
Schiller, Ober naive und sentimentalische
afirmat că poetul este determinat de epoca
Dichtung, Cotta, 1826, voi.
sa, în calitate nu de individ, ci de poet. De
18, p. 205.
144 TIPURI DESPRE IDEILE 145

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

celor naivi, fie celor sentimentali."84 E vorba nu e capabilă de nici una atunci cînd

deci, şi pentru Schiller, nu de tipuri dă greş." „Prin natura sa, geniul

fundamentale, ci mai degrabă de trebuie să facă totul, prin libertatea

anumite caracteristici sau calităţi ale sa, el poate să facă puţin, şi îşi va

operelor individuale. Se vede în împlini ideea doar dacă natura va

consecinţă limpede că un poet acţiona în el potrivit unei necesităţi

introvertit poate ocazional compune interioare." Poezia naivă „este copilul

într-un mod atît naiv, cît şi vieţii şi tot ea este aceea care

sentimental. Prin urmare, identitatea conduce înapoi la viaţă". Geniul naiv

dintre naiv şi extravertit, pe de-o depinde în întregime de „experienţă",

parte, dintre sentimental şi de lumea care îl „atinge nemijlocit".

introvertit, de cealaltă parte, cade de El „are nevoie de un ajutor din

îndată ce este vorba de tipuri. Altceva afară"87. Pentru poetul naiv, „natura

însă este atunci cînd în discuţie sînt comună" a mediului său poate

mecanismele tipice. „deveni primejdioasă", căci

„receptivitatea atîrnă întotdeauna


a) Atitudinea naivă
mai mult sau mai puţin de impresia
199. Voi înfăţişa mai întîi definiţiile
exterioară şi doar mobilitatea
pe care Schiller le-a dat acestei
neîntreruptă a capacităţii productive,
atitudini. S-a vorbit deja de faptul că
care nu este de aşteptat din partea
naivul este „natură". El „urmează
naturii umane, ar putea împiedica
simpla natură şi senzaţie şi se
materia să exercite uneori o violenţă
limitează doar la imitarea realităţii"85.
oarbă asupra receptivităţii. De
Ne „bucurăm în cazul reprezentărilor
fiecare dată cînd se va produce aşa
naive de prezenţa vie a obiectului în
ceva, sentimentul poetic se va
imaginaţia noastră."86 „Poezia naivă
transforma în sentiment co-
este o favoare a naturii. O lovitură

norocoasă; cînd reuşeşte nu are Loc. cit., p. 236.

nevoie de nici un fel de corectură şi Loc. cit., p. 248.


Loc. cit., nota de la p. 250. mun."88 „Geniul naiv lasă natura să

Loc. cit., pp. 303 ş. urm. acţioneze nelimitat în el."89 Se vede

din aceste definiţii mai ales

dependenţa naivului de obiect.

Relaţia sa cu obiectul are un caracter

obligatoriu, prin aceea că el

introiectează obiectul, adică se

identifică inconştient cu el sau este a

priori identic cu el. Levy-Bruhl (loc. cit.) nu-

meşte această relaţie cu obiectul

„participation mystique". Identitatea

se stabileşte întotdeauna între obiect

şi un conţinut inconştient. Se mai

poate spune că: identitatea apare

prin proiectarea unei asociaţii

analogice inconştiente în obiect. O

astfel de identitate are întotdeauna

caracter constringător, căci e vorba

de o anume cantitate de libido care,

ca orice cantitate de libido acţio-nînd

din inconştient, are în raport cu

conştientul un caracter constringător,

adică nu este disponibilă pentru

conştiinţă. Insul cu atitudine naivă

este de aceea în mare măsură

determinat de obiect, obiectul

acţionează, ca să spun aşa, autonom

în el, se împlineşte pe sine în el, prin

aceea că naivul se contopeşte cu

obiectul. El împrumută astfel funcţia

sa expresivă obiectului pe care îl

reprezintă pe această cale, dar nu

activ sau intenţionat, ci îl reprezintă


în el însuşi. Naivul în sine este întemeiază doar pe acea reflecţie.

natură, natura creează în el produsul. Obiectul este raportat aici la o idee

El lasă natura să acţioneze fără şi doar pe această relaţie se sprijină

oprelişti în el. Primatul revine forţa lui poetică."90 Sentimentalul „are

obiectului. în acest sens, atitudinea necontenit a face cu două

naivă este extravertită. reprezentări şi senzaţii aflate în

conflict, cu realitatea ca limită şi cu


b) Atitudinea sentimentală
ideea lui ca infinit, iar sentimentul
200. Am amintit mai sus de faptul
amestecat pe care îl produce va atesta
că sentimentalul caută natura. El

„reflectează asupra impresiei pe care Loc. cit, pp. 307 ş. urm.

obiectele o fac asupra lui, iar emoţia Loc. cit., p. 314.

în care se cufundă şi ne cufundă se Loc. cit., p. 249.


146 TIPURI DESPRE IDEILE 147

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

mereu această sursă dublă." 91 începe să producă; nu

„Dispoziţia sentimentală este re- obiectul lucrează în el, ci el însuşi

zultatul năzuinţei de a restabili după lucrează. Dar nu în sine în

conţinut, şi în condiţii de reflecţie, suşi lucrează, ci dincolo de obiect. El

senzaţia naivă." 92 „Poezia sentimentală este diferit de obiect, nu

este naşterea abstracţiunii." 93 „Din este identic cu el, şi caută să-şi

cauza strădaniei de a îndepărta de la stabilească relaţia cu el, să-şi

ea (de la natura umană) toate „domine materia". Această separare a

barierele, geniul sentimental este sa de obiect produce im

expus primejdiei de a anula cu totul presia de dualitate, subliniată de

natura umană şi nu numai de a se Schiller, căci sentimentalul îşi

ridica — ceea ce poate şi trebuie să trage substanţa din două surse, din

facă — deasupra oricărei realităţi obiect, respectiv din perce

determinate şi limitate, pînă la perea lui, şi din sine însuşi. Impresia

posibilitatea absolută — deci de a exterioară a obiectului nu

idealiza —, ci şi de a trece dincolo de este pentru el un ce necondiţionat, ci

posibilitate — deci de a exalta." „Geniul un material pe care îl tra

sentimental părăseşte realitatea tează potrivit cu propriile sale

pentru a se ridica la nivelul ideilor şi a- conţinuturi. El se situează astfel

şi domina materia în activitate liberă deasupra obiectului, întreţinînd totuşi

şi spontană." 94 o relaţie cu el, dar nu o

Este uşor de văzut că, spre relaţie de receptivitate, căci el conferă

deosebire de naiv, sentimen obiectului valoare sau ca

talul este caracterizat de o atitudine litate în mod arbitrar. Atitudinea sa

reflexivă şi abstractizantă. este deci introvertită.

El „reflectează" pe seama obiectului, Caracterizînd drept introvertită şi,

„retrăgîndu-se" din obiect. respectiv, extravertită

El este a priori separat de obiect cînd cele două atitudini ale lui Schiller, nu i-
am epuizat acestuia idei specificul. Pentru înţelegerea naivului

le. Ambele noastre mecanisme nu sînt şi a sentimentalului trebuie să facem

decît fenomene funda apel la alte două principii, anume la

mentale de natură destul de generală senzaţie şi la intuiţie. Vom vorbi mai

care sugerează doar vag amănunţit despre aceste funcţii în

cursul cercetării noastre. Aici aş vrea


Loc. cit., p. 250.
doar să amintesc că naivul este
Loc. cit., nota de la p. 301.
caracterizat de predominanţa
Loc. cit., p. 303.
elementului senzorial, sentimentalul de
Loc. cit., p. 314.
aceea a elementului intuitiv.

Senzaţia leagă de obiect, ea atrage

chiar subiectul în obiect, de unde

„primejdia" pentru naiv de a se

absorbi în obiect. Intuiţia, ca

percepţie a propriilor procese

inconştiente, se abstrage din obiect,

se ridică deasupra obiectului şi caută

de aceea întotdeauna să domine ma-

teria şi să-i dea formă potrivit cu

puncte de vedere subiective sau

chiar să o violenteze fără să-şi dea

seama. „Primejdia" care îl ameninţă

pe sentimental rezidă în

desprinderea totală de realitate şi în

cufundarea în fantezia ce izvorăşte

din inconştient („exaltare"!).

c) Idealistul şi realistul

203. în acelaşi tratat, Schiller

ajunge să stabilească existenţa a

două tipuri psihologice. El afirmă:

„Aceasta mă conduce să constat într-

un veac atît de cultivat un foarte


straniu antagonism psihologic între unanim aprobat modul de a acţiona:

oameni: un antagonism care, fiind pe scurt, un antagonism responsabil

radical şi în-temeindu-se pe forma de aceea că nici o operă a spiritului

interioară a sufletului, provoacă o şi nici o faptă a inimii nu poate face

separare mai gravă decît aceea hotărît fericirea unei clase anume,

produsă de un conflict întîmplător de fără a-şi atrage prin însăşi această

interese care ar răpi artistului şi împrejurare condamnarea alteia.

poetului orice speranţă de a plăcea Acest antagonism este, fără îndoială,

sau de a emoţiona unanim, ceea ce tot atît de vechi ca şi începutul

intră doar în obligaţiile lor; care îl culturii şi nu va putea fi lesne

împiedică pe filozof, chiar dacă suprimat decît o dată cu sfîrşitul ei,

acesta îşi dă toată silinţa, să decît doar în cazul cîtorva rari subiecţi care

convingă întreaga lume, ceea ce este din fericire au existat dintotdeauna şi

de fapt rostul oricărei filozofii; care, vor exista mereu; dar, deşi printre

în fine, nu va îngădui niciodată efectele antagonismului se numără şi

omului în viaţa practică să-şi vadă acela


148 TIPURI PSIHOLOGICE pă care pentru naiv rămîn doar

aservirea faţă de obiect şi


de a zădărnici orice încercare de a-
autonomia lui în subiect, iar pentru
1 suprima, pentru că nici una din
sentimental, superioritatea
tabere nu poate fi determinată să
faţă de obiect, manifestată în
recunoască o lipsă de partea sa şi o
aprecierea şi tratarea mai mult sau
realitate de partea cealaltă, există
mai puţin arbitrară a obiectului.
totuşi un cîştig substanţial în a
Schiller declară: „Din punct de
urmări această separare atît de
vedere teoretic, din caracterul naiv
importantă pînă la ultimele ei
nu mai rămîne altceva decît
izvoare şi de a reduce astfel
un spirit de observaţie lucid şi un
punctul esenţial al conflictului cel
ataşament puternic faţă de
puţin la o formulă mai simplă."95
mărturia uniformă a simţurilor; din
Din acest pasaj se vede
punct de vedere practic, o
inechivoc că, examinînd meca
supunere resemnată în faţa
nismele antagonice, Schiller
necesităţii naturii [...] Din
ajunge să stabilească două tipuri
caracterul
psihologice care în concepţia sa
sentimental nu rămîne altceva (în
deţin semnificaţia pe care eu
linie teoretică) decît un spirit
am atribuit-o tipului introvertit şi
speculativ neliniştit care ajunge
celui extravertit. în ce priveşte
pînă la necondiţionat în toate
relaţia dintre tipurile stabilite de
actele de cunoaştere, iar în linie
mine, pot confirma cuvînt cu
practică, un rigorism moral care
cuvînt afirmaţiile lui Schiller în
ajunge pînă la necondiţionat în
legătură cu tipurile sale. în con
toate actele de voinţă. Cel care
cordanţă cu cele de mai sus,
aparţine primei clase poate fi numit realist,
Schiller ajunge de la mecanism la
cel care aparţine ce
tip, „separînd atît de caracterul
leilalte, idealist."91
naiv, cît şi de caracterul senti
în continuare, explicaţiile lui
mental, ceea ce ele au poetic"96. Pentru a
Schiller în legătură cu ti
înfăptui această ope
purile sale se referă exclusiv la
raţie trebuie să retragem din ele
fenomenele cunoscute ale atitu
ceea ce este genial, creator, du
dinii realiste şi, respectiv, idealiste
şi, prin urmare, nu interesea III

ză cercetarea noastră.
APOLINICUL ŞI

Loc. cit., pp. 329 ş. urm. DIONISIACUL

Loc. cit., p. 331.

Loc. cit.

206. Problema trăită şi parţial

elaborată de Schiller a fost re-

luată într-un mod nou şi original

de Nietzsche în lucrarea Die Geburt

der Tragodie1 din 1871. Această

scriere de tinereţe se raportează,

ce-i drept, nu la Schiller, ci mai

degrabă la Scho-penhauer şi la

Goethe. Cel puţin aparent, ea are

însă în comun cu Schiller

estetismul şi credinţa în greci, cu

Schopenhauer pesimismul şi

motivul mîntuirii, şi multe puncte

de contact cu Faust al lui Goethe.

în ce ne priveşte, dintre toate

aceste raportări, cea mai

importantă este, fireşte, aceea la

Schiller. Nu putem trece însă pe

lîngă Schopenhauer fără a

remarca măsura importantă în

care el a dezvoltat ideile orientale

tratate de Schiller sub forma unor

palide scheme. Dacă facem

abstracţie de pesimismul lui

Schopenhauer, izvorît din opoziţia

faţă de bucuria creştină a


credinţei şi certitudinea mîntuirii,

doctrina salvării este la el

esenţialmente budistă. El s-a

situat de partea Orientului.

Evident, aici este o contrareacţie

la atmosfera noastră occidentală.

După cum se ştie, această reacţie

subzistă nu în mică măsură şi

astăzi în cadrul unor mişcări

variate, îndreptate mai mult sau

mai puţin total către India.

Această orientare către Orient se

opreşte pentru Nietzsche în

Grecia. El resimte Grecia şi ca pe

un spaţiu de mijloc între Răsărit şi

Apus. Aici se întîl-neşte cu

Schiller — dar cît de diferită este

concepţia lui despre caracterul

grecesc! El vede fondul întunecat

pe care este pictată lumea de

aur, senină, a Olimpului. „Pentru

a putea trăi, grecii au trebuit să

creeze, împinşi de cea mai

imperioasă necesitate, aceşti zei."

„Grecul cunoştea şi resimţea

spaimele şi ororile

1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.


150 TIPURI APOLINICUL ŞI 151

PSIHOLCXÎI DIONISIACUL

CE

existenţei; în genere, spre a putea vreme ca fiind aceea dintre „naiv" şi

trăi, el a trebuit să le opună acestora ce „sentimental", concepţia lui

naşterea de vis, strălucitoare a Schillcr Nietzsche este mai profundă şi

olimpicnilor." Acea neîncredere uriaşă începe desenează un contrast care pe una

în faţa puterilor titanice ale naturii, şovăitor din laturile lui nu este cu nimic mai

acea Moira tronînd fără milă peste orice să prejos dccît frumuseţea strălucitoare

cunoaştere, acel vultur al lui Prome-tcu, picteze a viziunii lui Schillcr, iar pe cealaltă

prietenul oamenilor, acea neînfricare a lumini latură găseşte sunete infinit mai

înţeleptului Oedip, acel blestem al şi întunecate care intensifică, ce-i

neamului atrizilor care îl constrînge pe umbre drept, puterea luminii, dar lasă,

Orestc la matricid ( . . . ) au fost mereu şi în culori totodată, să se presimtă dincolo de

reînnoit biruite de greci, sau cel puţin palide ele un întuneric şi mai adine.

învăluite şi retrase privirii cu ajutorul şi, Nietzsche numeşte perechea sa

acelei lumi artistice intermediare a climinîn fundamentală de contra

olimpicnilor."2 „Seninătatea" grecilor, d toaterii: apolinic-dionisiac. Să încercăm mai

cerul rizind al Eladei ca o iluzie lucind ascunzi intîi să ne reprezentăm

pe fundaluri întunecate — iată şurile şinatura lor. în acest scop, voi da mai jos o

cunoaşterea rezervată modernilor; abisuril seric de citate cu

un argument important împotriva e ajutorul cărora cititorul va fi în

estetismului moral! Nietzsche naturii măsură — chiar fără a fi parcurs

adoptă astfel un punct de vedere umane, scrierea lui Nietzsche — să-şi formeze

substanţial diferit de acela al lui să singur un punct de ve

Schillcr. Ceea ce am presupus în înţeleag dere şi să judece totodată opinia

cazul lui Schillcr, anume faptul că ă mea in ce o priveşte.

Bric/e iiber dic âstlietische Erzielmng se află opoziţia „Vom fi ciştigat mult pentru ştiinţa

in slujba unei cauze proprii, devine în din esteticii în clipa in

cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine — propriul care vom fi ajuns nu doar la

cartea este „profund generală". Şi in suflet înţelegerea logica, ci şi la certitu


dinea nemijlocită a punctului de tarea în continuare a artei este

vedere potrivit căruia dezvol- legată de duplicitatea apolinic-

dionisiac: în acelaşi fel în care


2 Nictzsche, loc. cit., p. 31.
generarea depinde de dualitatea

sexelor în condiţiile unei lupte

continue şi ale unei împăcări in-

tervenind doar periodic."

„De cele două divinităţi ale

artei, de Apollo şi de Dio-

nysos, legăm recunoaşterea

faptului că în lumea greacă

există,

în funcţie de origine şi de
1 scopuri, o enormă opoziţie, între

arta

plastică, apolinică, şi arta lipsită

de imagini a muzicii ca artă a

lui Dionysos: cele două instincte

atît de diferite merg în paralel,

în conflict deschis cel mai adesea,

imboldindu-se reciproc în ve

derea unor noi naşteri, mereu mai

robuste, spre a perpetua prin

ele lupta acelor opoziţii pe care

cuvîntul comun «artă» doar apa

rent o anulează; pînă cînd, în cele

din urmă, printr-un act meta

fizic miraculos al «voinţei»

elenice, ele apar împerecheate, şi în

această împerechere zămislesc

opera de artă, dionisiacă şi apo

linică deopotrivă, a tragediei

atice."3
Spre a caracteriza mai îndeaproape mă su

aceste două instincte, sură, perba imagine divină a principium-

Nietzsche compară stările număr, ului individuationis."4 Dio

psihologice specifice produse de limitar nisiacul este, în schimb,

ele e şi eliberarea instinctului fără

cu acelea ale visului şi ale beţiei. stăpîni limite, iz

Instinctul apolinic produce sta re a tot bucnirea neînfrînatei dynamis a naturii

rea comparabilă visului, instinctul ceea ce animale şi divine, de

dionisiac pe cea comparabilă este unde faptul că omul apare în

beţiei. Prin „vis", Nietzsche sălbati corul dionisiac ca satyr, zeu în

înţelege, cum spune el însuşi, c şi partea de sus, ţap în cea de jos.5

mai neîmblînz Este groaza provocată de sfărî-

cu seamă „viziunea interioară", it". „Ai marea principiului individuaţiei şi

„aparenţa frumoasă a lucrurilor vrea (...) totodată „extazul plin de de

onirice". Apollo „stăpîneşte să-1 licii" pentru că el s-a sfărîmat.

aparenţa frumoasă a lumii desem Dionisiacul este din acest motiv

interioa nezi pe
Loc. cit, pp. 19 ş. urm.
re a fanteziei", el este „zeul Apollo
Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
tuturor forţelor plastice". Este prin
Loc. cit., pp. 57 ş. uim.
152 TIPURI APOLINICUL ŞI 153

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

comparabil cu beţia care dizolvă este decît simplă natură

individualul în instincte şi conţinuturi neîmblînzită, torent sălbatic în orice

colective, o explozie a eului închis privinţă, nici măcar animal limitat la

sub influenţa lumii. De aceea în sine şi la fiinţa lui. Din raţiuni de

dionisiac aflăm omul în faţa omului, claritate şi din motive legate de

„chiar şi natura alienată, ostilă sau discuţia care va urma, mă simt

subjugată celebrează din nou obligat să subliniez acest punct pe

sărbătoarea împăcării cu fiul ei care Nietz-sche, din anumite motive, a

pierdut, omul"6. Fiecare se simte omis să-1 scoată în evidenţă, ascun-

„una" cu aproapele său („nu doar zînd astfel problema sub un văl

unit, împăcat, contopit"). estetic înşelător, pe care însă, fără

Individualitatea sa trebuie să fie de voia lui, 1-a ridicat din cînd în cînd.

aceea complet abolită. „Omul nu mai Aşa, de pildă, atunci cînd se referă la

este artist, el a devenit operă de orgiile dionisiace: „Aproape

artă: forţa artistică a întregii naturi pretutindeni, în miezul acestor

[...] se revelează aici sub fiorul sărbători se afla o desfrînare sexuală

beţiei."7 Altfel spus, acea dynamis tumultuoasă ale cărei valuri se

creatoare, libidoul sub forma revărsau peste fiecare familie şi

instinctului, ia în stăpînire individul ca peste legile ei venerabile; tocmai

pe un obiect şi îl foloseşte ca pe un bestiile cele mai sălbatice ale naturii

instrument sau ca pe o expresie. erau aici descătuşate pînă într-atît

Dacă ar fi să concepem fiinţa naturală încît se lăsau pradă acelui respin-

ca „operă de artă", atunci, în stare gător amestec de voluptate şi

dionisiacă, omul devine operă de artă cruzime."8

naturală; în măsura în care fiinţa 211. Nietzsche consideră

naturală tocmai nu este operă de reconcilierea dintre Apollo delfic şi

artă în accepţia în care obişnuim să Dionysos un simbol al reconcilierii acestor

înţelegem noi „opera de artă", ea nu contraste în inima grecului civilizat. El


uită însă de propria formulă Dionysos ar fi o aparenţă frumoasă,

compensatoare, potrivit căreia zeii un deziderat provocat de mizeria

din Olimp îşi datorează lumina resimţită de jumătatea civilizată a

întunericului din sufletul grec; în grecului în luptă cu latura barbară

consecinţă, împăcarea lui Apollo cu care în stare dionisiacă îşi croia

nestînjenită drum. între religia unui


Loc. cit., p. 24.
popor şi modul său de viaţă real
Loc. cit., pp. 24 ş. urm.
există întotdeauna o relaţie
Loc. cit., p. 27.
compensatoare, altminteri religia nu

ar avea nici un sens practic. Regula se

confirmă începînd cu moralitatea

înaltă a religiei perşilor pe de-o

parte, şi cu ambiguitatea morală a

obiceiurilor lor, faimoasă încă din

Antichitate, pe de altă parte, şi pînă

în epoca noastră „creştină", în care

religia iubirii a asistat cea mai întinsă

baie de sînge din istoria universală.

De aceea putem conchide, în temeiul

tocmai al simbolului reconcilierii

delfice, că există un conflict cu

deosebire vehement în fiinţa greacă.

Ceea ce ar putea explica dorinţa de

mîntuire care a conferit misterelor

acea importanţă imensă în viaţa

poporului grec pe care au trecut-o pe

de-a-ntregul cu vederea eleniştii

exaltaţi de odinioară. Se obişnuia să

se atribuie în mod naiv grecilor doar

ceea ce ne lipsea nouă.

212. în starea dionisiacă, grecul nu

devenea nicicum operă de artă, ci

era inundat de propria fiinţă barbară,


deposedat de personalitate, desfăcut că din ea izvorăşte doar frumuseţe.

în componentele sale colective şi Această eroare se bazează pe o lipsă

făcut una cu inconştientul colectiv de cunoaştere psihologică profundă.

(prin renunţarea la ţelurile indivi- Forţele instinctuale acumulate în

duale), una cu „geniul speciei", al insul civilizat sînt extrem de

naturii chiar. Pentru cel care atinge distrugătoare şi cu mult mai

condiţia de înfrînare apolinică, primejdioase decît instinctele pri-

această stare de beţie care îl făcea mitivului care îşi trăieşte continuu şi

pe om să-şi uite cu totul de sine şi de în măsură modestă instinctele

umanitatea sa, devenind o simplă negative. De aceea nici un război din

fiinţă instinctuală, va fi fost ceva trecutul istoric nu poate rivaliza, în

demn de dispreţ, motiv pentru care amploarea ororii, cu războiul

între cele două instincte trebuia, neîn- naţiunilor civilizate. Nici la greci nu

doielnic, să izbucnească mai întîi o va fi fost altminteri. Tocmai pentru

luptă aprigă. Să se pună în libertate că au trăit v»u senzaţia de groază, ei

instinctele omului civilizat! Cel care au izbutit să împace treptat dionisiacul

se exaltă în faţa culturii îşi închipuie


154 TIPURI APOLINICUL ŞI 155

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

cu apolinicul „printr-un act metafizic totemice, însoţite de identificări

miraculos", cum spune Nietzsche totemice cu strămoşii mitici sau direct

chiar de la început. Trebuie să cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut

reţinem această afirmaţie, ca şi în multe locuri o coloratură mitic

cealaltă, după care opoziţia în speculativă şi a exercitat în orice caz

chestiune „nu este suprimată decît o influenţă religioasă foarte

aparent de termenul comun «artă»". puternică. Faptul că tragedia a luat

Trebuie să ne amintim de aceste naştere din ceremonia religioasă

propoziţii deoarece Nietzsche, primitivă semnifică tot atît cît

asemenea lui Schiller, are tendinţa legătura dintre teatrul nostru modern

evidentă de a atribui artei un rol me- şi misterele medievale, precum şi

diator şi mîntuitor. Şi astfel, problema fundamentul exclusiv religios al

se înfundă în estetic — urîtul este de acestora, şi nu îngăduie de aceea ca

asemenea „frumos"; abominabilul, problema să fie judecată doar în

răul chiar strălucesc, jinduite, în aspectul ei estetic. Estetismul

lucirea înşelătoare a frumosului reprezintă ochelarii moderni prin care

estetic. Natura de artist a lui Schiller, tainele psihologice ale cultului

ca şi aceea a lui Nietzsche, revendică dionisiac sînt văzute într-o lumină în

prin sine şi pentru posibilităţile care anticii în mod sigur nu le vedeau

proprii de creaţie şi de expresie un şi nu le trăiau. Atît în cazul lui

sens mîntuitor. Nietzsche, cît şi în acela al lui

213. Iată de ce Nietzsche uită cu Schiller, punctul de vedere religios a

totul de faptul că lupta dintre Apollo fost complet ignorat şi înlocuit cu

şi Dionysos şi împăcarea lor finală reflecţia estetică. în mod cert, aceste

nu era pentru greci o problemă lucruri posedă o latură estetică ce nu

estetică, ci una religioasă. Sărbătorile trebuie nicidecum neglijată.9 Dacă însă

dionisiace ale satyrilor erau, potrivit creştinismul medie-

oricărei analogii, un fel de sărbători


9 Estetismul poate, fireşte, înlocui
funcţiile religioase. Dar cîte nu sînt lu- val este interpretat doar estetic,

crurile care pot face acelaşi lucru? caracterul său real se falsifică şi se

Cîte surogate de religie absentă nu superficializează tot atît de mult ca

am cunoscut? Chiar dacă estetismul atunci cînd este abordat exclusiv

este un foarte nobil surogat, el nu e istoric. O înţelegere autentică nu

totuşi altceva decît un înlocuitor pentru un poate avea loc decît pe un fond

ce veritabil care lipseşte. identic, căci nimeni nu va susţine că

„Convertirea" tîrzie a lui Nietzsche la înţelege esenţa unui pod de cale

Dionysos arată de altfel cel mai bine ferată, simţindu-1 estetic. Tot astfel, a

că surogatul estetic nu a ţinut piept concepe lupta dintre Apollo şi

timpului. Dionysos ca pe o chestiune legată de

instincte artistice contrarii înseamnă

a transfera problema, nemotivat din

punct de vedere istoric şi material, în

domeniul estetic, a o supune unei

examinări parţiale care nu va da

niciodată seamă de conţinutul ei

real.

214. Această deplasare are în mod

sigur mobilul şi scopul ei psihologic.

Avantajul procedurii nu este greu de

descifrat: examinarea estetică

transformă pe loc problema într-o

imagine pe care contemplatorul o

examinează comod, admirîndu-i atît

frumuseţea cît şi urîţenia, situat fiind

la o depărtare sigură de orice

simpatie şi participare, mulţumindu-

se să retrăiască doar senzitiv

pasiunea din imagine. Atitudinea

estetică ne fereşte de participare, de

amestecul personal pe care îl

presupune înţelegerea religioasă a


problemei. Acelaşi avantaj e garantat carte se oferă un răspuns —- aici

de modul istoric de examinare, la a vorbeşte un «ştiutor», iniţiatul şi

cărui critică Nietzsche însuşi a adus apostolul dumnezeului său"11. Ceea ce

o serie de contribuţii dintre cele mai Nietzsche nu era cînd a scris Die Geburt der

preţioase.10 Posibilitatea de a aborda Tragodie absorbit fiind de estetică; dio-

doar estetic o astfel de problemă — nisiac însă a devenit abia scriind

„o problemă cu coarne", cum o Zarathustra şi acel paragraf memorabil

numeşte el — este fără îndoială care încheie Versuch einer Selbstkritik:

ispititoare, căci înţelegerea „înălţaţi-vă inimile, fraţi ai mei, sus,

religioasă, singura adecvată în acest mai sus! Şi nu uitaţi de picioarele

caz, presupune o trăire prezentă sau voas-

trecută, de care omul modern este


Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der
rareori în stare. Dionysos pare să se
Historie Jur das Leben.
fi răzbunat pe Nietzsche; a se vedea
Partea a doua din Vnzeitgemăfien
Versuch einer Selbstkritik, din anul 1886,
Betrachtungen.
care prefaţează Die Geburt der Tragodie:
Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.
„Da, ce este dionisiac? — în această
156 TIPURI APOLINICUL ŞI 157

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

tre! Ridicaţi-vă şi picioarele, voi, buni că avem în vedere noţiunea

dansatori, şi mai bine chiar: staţi şi în metafizică de voinţă. „Metafizică" are,

cap!" 12 pentru noi, semnificaţia

Profunzimea deosebită cu care psihologică de „inconştient". Dacă în

Nietzsche a înţeles pro formula lui Nietzsche îl

blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era înlocuim pe „metafizic" cu

atît de aproape „inconştient", atunci soluţia proble

de realitate încît experienţa dionisiacă mei ar fi un „act miraculos"

pe care o va face ulterior inconştient. Un „miracol" este ira

pare aproape o consecinţă inevitabilă. ţional, deci actul este un fenomen

Atacul împotriva lui So- iraţional inconştient, ceva ce

crate, întreprins în Die Geburt der Tragodie, se se formează din sine fără participarea

adresează raţio raţiunii şi a intenţiei con

nalistului, insensibil la orgiasticul ştiente; el rezultă, devine, ca fenomen

dionisiac. Acest afect cores de creştere al naturii crea

punde erorii analoage pe care o toare, născut nu din subtilităţile

săvîrşeşte contemplaţia estetică: spiritului uman, ci din aştep

ea îşi ţine problema la distanţă. în tarea nostalgică, din credinţă şi

ciuda concepţiei sale esteti speranţă.

ce, Nietzsche a intuit încă de atunci Să lăsăm deocamdată această

soluţia reală, scriind că opo problemă deoparte, de

ziţia va fi anulată nu de artă, ci de un oarece în cursul expunerii noastre vom

„act metafizic miraculos avea prilejul să revenim

al voinţei elene". El pune „voinţa" mai amănunţit asupra ei, şi să

între ghilimele, ceea ce ne cercetăm mai îndeaproape noţiu

face să credem, ţinînd seama de nile de apolinic şi dionisiac. Să

influenţa puternică pe care examinăm mai întîi dionisiacul.

Schopenhauer o exercita asupra lui, Prezentarea lui Nietzsche lasă


limpede să se vadă că el are de „La sinul naturii

astă dată în vedere o desfăşurare, o Fiinţele toate sorb

revărsare în sus şi în afară, bucurie;

o diastolă, cum spune Goethe, o Toţi cei buni, toţi cei răi

mişcare ce îmbrăţişează uni Merg pe urmele-i de roze.

versul, cum o descrie Schiller în oda An die Sărutări ne-a dat şi

Freude (Către poame,

Bucurie): Un prieten pin' la moarte

„îmbrăţişaţi-vă, voi devotat;

milioane Un sărut al lumii Viermelui plăcerea i-a

întregi", şi mai departe: fost dată,

Iar cherubul stă în faţa


12 Loc. cit., p. 14.
Domnului."

Aceasta este o expansiune

dionisiacă. Un torent de pu

ternică simţire universală care

izbucneşte irezistibil şi ameţeşte

simţurile ca un foarte tare vin. Este o

beţie în cel mai înalt sens.

La această stare, elementul

psihologic al senzaţiei, sen

zorială sau afectivă, participă într-o

măsură foarte mare. Este

vorba de o extraversie de sentimente,

legate indistinct de ele

mentul senzaţie, motiv pentru care le

numim senzaţii afective.

Există de aceea mai degrabă afecte

care izbucnesc în această

stare, prin urmare ceva instinctiv care

exercită o coerciţie oarbă

ce se exprimă în afectarea sferei


corporale. versie, în măsura în care devine un

Apolinicul, în schimb, este o percepere de habitus, aduce întotdeauna

imagini inte cu sine şi o diferenţiere a relaţiei cu

rioare ale frumuseţii, ale măsurii şi ale lumea ideilor, în vreme ce

sentimentelor în proporţii extraversia devenită obişnuinţă

temperate. Comparaţia cu visul arată aduce cu sine o diferenţiere a

limpede caracterul stării relaţiei cu lumea obiectului. în

apolinice: este starea introspecţiei, a conceptele lui Nietzsche nu ve

contemplaţiei întoarse către dem nimic dintr-o astfel de

interior, către lumea de vis a ideilor diferenţiere. Sentimentul dionisiac

eterne, deci o stare de in- are caracterul absolut arhaic al

troversie. senzaţiei afective. El nu este deci

Pînă aici analogia cu mecanismele pur şi simplu diferenţiat de instinctual

noastre este desigur spre a putea deveni acel

în afara oricărei îndoieli. Dacă ne vom element mobil care, în cazul tipului

mulţumi însă doar cu ea, extravertit, ascultă de reco

nu vom putea da întru totul seama de mandările raţiunii şi se lasă în voia

noţiunile lui Nietzsche. acesteia ca un instrument

Pe parcursul cercetării de faţă docil. Tot aşa, conceptul de

vedem că starea de intro- introversie al lui Nietzsche nu în-


158 TIPURI APOLINICUL ŞI 159

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

treţine nici un fel de relaţie distinctă cu aceea tot atît de mult gînduri cît şi

ideile care, odată eliberate de intuiţia sentimente, de exemplu ideea

determinată senzorial sau produsă de patrie, de libertate, de Dumnezeu,

creator, să poată deveni forme de nemurire etc. Principiul

abstracte şi pure. Apolinicul este o ambelor elaborări este raţional şi

percepţie interioară, o intuiţie a lumii logic. Există însă şi un alt

ideilor. Comparaţia cu visul arată punct de vedere potrivit căruia

desluşit că Nietzsche gîndea această elaborarea logic raţională nu este

stare, pe de-o parte, ca simplă intuiţie, valabilă. Acest punct de vedere este cel

pe de alta, ca simplă imagine. estetic. în introversie el

Aceste caracteristici au ceva întîrzie asupra contemplării ideilor,

particular pe care nu ne pu dezvoltă intuiţia şi contem

tem îngădui să-1 atribuim noţiunii plarea interioară; în extraversie, el

noastre de atitudine introver întîrzie asupra senzaţiei şi

tită sau extravertită. în cazul unui om dezvoltă simţurile, instinctul,

orientat precumpănitor pe afectanţa. Pentru acest punct de

reflecţie, starea apolinică de vedere, gîndirea nu este în nici un caz

contemplare a imaginilor interioare principiul percepţiei in

produce o elaborare a acestora potrivit terioare a ideilor şi nici sentimentul;

cu esenţa gîndirii inte pentru el, gîndirea şi sim

lectuale. Astfel iau naştere ideile. în ţirea sînt simple derivate ale

cazul unui om orientat pre contemplaţiei interioare sau ale

cumpănitor pe sentiment are loc un senzaţiei simţurilor.

proces asemănător: imagi Noţiunile lui Nietzsche ne conduc,

nile sînt simţite profund şi apare o prin urmare, la un al

idee afectivă care poate să treilea şi, respectiv, al patrulea tip

coincidă în esenţa ei cu ideea psihologic pe care le-am pu

produsă de gînd. Ideile sînt de tea denumi estetice prin raportare la


tipurile raţionale (al gîndirii te pe care le receptează graţie unei

şi al simţirii). Sînt tipul intuiţiei şi tipul percepţii deosebit de fine şi de

senzaţiei. Aceste două ascuţite şi interpretării unor mişcări pe

tipuri au comun cu tipurile raţionale jumătate conştiente. Cum arată o

momentul introversiei şi al astfel de funcţie este greu de descris,

extraversiei, fără însă a diferenţia, ca în din cauza caracterului ei iraţional şi,

tipul gîndirii, percepe ca să spun aşa, inconştient. Ar putea fi

rea şi contemplarea imaginilor comparată cu daimonion-ul lui Socrate;

interioare de gîndire şi, precum cu deosebirea însă că atitudinea

tipul simţirii, conţinutul afectiv al neobişnuit raţionalistă a lui Socrate

imaginilor interioare de sen refula funcţia intuitivă, în aşa fel încît

timent, în schimb, intuitivul ridică ea trebuia să se impună într-o formă

perceperea inconştientă la concret halucinatorie, deoarece nu avea acces

rangul unei funcţii diferenţiate prin psihologic direct la conştiinţă.

care se produce şi adaptarea Tipul senzaţiei este în orice privinţă

sa la lume. El se adaptează cu ajutorul o răsturnare a celui

unor directive inconştien- intuitiv. El se bazează exclusiv pe

elementul senzaţiei simţuri

lor. Psihologia lui se orientează după

instinct şi după senzaţie.

El se referă de aceea la excitaţia

reală.

Faptul că Nietzsche subliniază

tocmai funcţia psihologi

că a intuiţiei pe de-o parte, pe aceea a

senzaţiei şi a instinctului

de cealaltă parte, este caracteristic

pentru propria sa psihologie.

El aparţine, desigur, tipului intuitiv cu

înclinare spre introversie.

în favoarea încadrării în categoria

intuitivilor pledează modul

predominant intuitiv artistic al


producţiei sale, pentru care cu rilor de început, ceea ce corespunde

deosebire semnificativă este tocmai atitudinii intuitive care per

scrierea Die Geburt der cepe mai degrabă exteriorul prin

Tragodie şi, în mai mare măsură, interior, uneori chiar în paguba

principala sa operă, Also realităţii. Cu ajutorul acestei atitudini,

sprach Zarathustra. Pentru latura sa el a dobîndit şi o cunoaş

introvertit intelectuală de tere profundă a calităţilor dionisiace

finitorii sînt scrierile aforistice care, în ale propriului inconştient

ciuda coloraturii lor in ale cărui forme primitive au atins, atît

tens afective, atestă un intelectualism cît ştim, suprafaţa con

eminamente critic, de fac ştiinţei abia o dată cu izbucnirea bolii,

tura celui francez din veacul al XVIII- după ce mai înainte se

lea. în favoarea tipului trădaseră la nivelul operei prin

său intuitiv pledează în general lipsa numeroasele aluzii erotice. Din

de limitare şi de unitate punct de vedere psihologic, este de aceea

raţională. Ţinînd seama de această extrem de regretabil

stare de fapt nu ne uimeşte că scrierile, deosebit de semnificative,

situarea, inconştientă, a propriei descoperite la Torino, du

psihologii în prim-planul scrie pă declanşarea bolii, au fost distruse

din scrupul moral şi estetic.


IV punct de vedere. Dau mai întîi

PROBLEMA cuvîntul autorului, spre a-şi for

TIPURILOR ÎN mula definiţia introductivă. El

STUDIUL afirmă: „Există două caractere

OMULUI fundamental diferite, două tipuri

caracteriale distincte (şi un al

treilea, intermediar): unul la care

1. Generalităţi despre tendinţa către activitate este

tipurile lui Jorda puternică, iar tendinţa către

reflecţie slabă, şi un altul, la care


Urmărind cronologic lucrările
predomină aplecarea spre
preliminare legate de pro
reflecţie, în vreme ce pornirea
blema tipurilor psihologice, ajung
spre
acum la un opuscul mai ciu
activitate este mai slabă. între
dat, a cărui cunoaştere o datorez
aceste două extreme există ne
preţioasei mele colaboratoare
numărate nuanţe. E suficient să
Dr Constance E. Long din Londra. E
arătăm însă că mai există şi un
vorba de Character As
al treilea tip [...], la care forţa de
Seen In Body and Parentage 1 a lui
reflecţie şi forţa de acţiune
Furneaux Jordan.
îşi ţin mai mult sau mai puţin
în cele 126 de pagini ale
cumpăna. într-o clasă interme
cărţuliei sale, Jordan descrie
diară, pot fi grupate şi acele
în principal două tipuri
caractere la care există o pornire
caracteriologice a căror definiţie ne
către excentricitate sau la care
in
domină alte posibile tendinţe
teresează din multe privinţe deşi,
anormale în paguba proceselor
anticipînd, putem spune că au
emoţionale şi nonemoţionale."2
torul ia doar pe jumătate în

considerare tipurile noastre, iar în

ce priveşte cealaltă jumătate, el

adoptă punctul de vedere al ti

pului intuitiv şi senzorial pe care îl

amestecă apoi cu celălalt


introductivă este ridicat deci

PROBLEMA TIPURILOR ÎN 161 ulterior la rangul de termen

STUDIUL OMULUI constant. Deosebirea faţă de

concepţia noastră stă în faptul că


228. Reiese limpede din această
Jordan consideră tipul mai puţin
definiţie că Jordan opune reflecţiei,
„pasionat" ca fiind întotdeauna şi
gîndirii, activitatea, fapta. E de
„activ", iar pe celălalt ca „inactiv".
înţeles că un observator superficial
Socotesc nefericită această
al fiinţei umane este izbit mai întîi
confuzie, căci există naturi extrem
de contrastul dintre caracterul
de pătimaşe şi profunde care sînt
reflexiv şi cel activ şi de aceea
totodată energice şi active, şi
dispus să definească opoziţia
invers, naturi mai puţin pasionate
cercetată şi din acest punct de
şi superficiale pe care nu le
vedere. Dar chiar şi simpla
caracterizează acţiunea şi nici
reflecţie pe seama faptului că în
măcar vreo formă oarecare
mod necesar caracterul activ nu
inferioară de activitate. După
rezultă doar din impulsuri, ci că el
părerea mea, concepţia sa
poate să provină şi din gîndire,
altminteri valoroasă ar fi cîşti-gat
arată că este util să se definească
în claritate dacă el ar fi renunţat
opoziţia observată şi din această
— ca reprezentînd un cu totul alt
perspectivă. Jordan însuşi ajunge
punct de vedere — la determinarea
la asemenea concluzii, introducînd
caracteriologică, în sine
în consideraţiile sale un alt element
importantă, a activităţii şi a
deosebit de valoros pentru noi, anume
inactivităţii. Se va vedea din cele
sentimentul3. Astfel, el constată că tipul
ce urmează că Jordan îl descrie
activ e mai puţin pasionat, în
prin tipul „less impassioned and
vreme ce temperamentul reflexiv
more active" pe extravertit, iar prin tipul
se caracterizează tocmai prin
„more impassioned and less active" pe cel
pasionalitate. De aceea Jordan îşi
introvertit. Ambele pot fi active
numeşte tipurile „the less
sau inactive fără a-şi pierde
impassioned" şi „the more
caracteristicile tipologice, motiv
impassioned". Elementul pe care îl
pentru care consider că
trecuse cu vederea în definiţia
elementului activitate nu trebuie
să i se confere un rol determinant ce potrivit cu felul său de a fi,

principal, ca determinant de extravertitul pare de regulă mult

importanţă secundară el joacă mai mobil,

oricum un rol oarecare, de vreme

Ediţia a M-a, Londra, 1896.


3 Loc. cit., p. 6.
Loc. cit., p. 5.
162 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 163

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

mai viu, mai activ decît introvertitul. arătat, că introversia şi extraversia ca

Această calitate depinde în întregime atitudini fundamentale generale tre-

de faza în care individul se află buie deosebite de tipurile funcţionale.

momentan în raport de lumea Aceste două atitudini sînt foarte uşor

exterioară. Un introvertit într-o fază de recunoscut, în vreme ce pentru a

extravertită apare activ, un identifica tipurile funcţionale e deja

extravertit într-o fază introvertită necesară o experienţă vastă. Uneori

apare pasiv. Activitatea însăşi ca este deosebit de anevoios a decide

trăsătură principală de caracter care funcţie este predominantă.

poate fi uneori introvertită, adică Induce în eroare faptul că

orientîndu-se către interior şi introvertitul — ca urmare a atitudinii

desfăşurînd o activitate intelectuală şi sale abstractive — lasă în mod firesc

afectivă vie, în timp ce afară impresia unui ins reflexiv şi superior.

domneşte o linişte profundă; alteori, Sîntem de aceea înclinaţi să

ea poate fi extravertită, apărînd sub presupunem în cazul său primatul

forma acţiunii mobile, vii, în vreme gîndirii. Invers, extravertitul prezintă

ce în spatele ei se ascunde un gînd fix, în chip natural foarte multe reacţii

imuabil sau un sentiment tot la fel. care fac uşor să se presupună o

229. înainte de a examina mai predominare a sentimentului. Aceste

îndeaproape explicaţiile lui Jordan, ţin presupuneri sînt însă iluzorii, căci

să mai subliniez din raţiuni de extravertitul poate foarte bine

claritate conceptuală o împrejurare aparţine tipului gîndire, iar

care, ncluată în seamă, ar putea da introvertitul tipului simţire. Jordan

naştere la confuzii. Am menţionat la descrie în general doar pe introvertit

început că în publicaţii anterioare şi pe extravertit. Acolo însă unde

identificasem pe introvertit cu tipul gîndire, iar intră în detalii, descrierea sa lasă loc

pe extravertit cu tipul simţire. M-am la neînţelegeri, prin faptul că el

lămurit abia mai tîrziu, după cum am amestecă trăsăturile diferitelor tipuri
funcţionale care, din cauza unei in-

suficiente prelucrări a materialului, Caracterizarea tipurilor pe baza

nu sînt net distinse unele de celelalte. afectivităţii îmi pare a

în linii mari însă, imaginea atitudinii fi lucrul cel mai important în scrierea

introvertite este inechivoc conturată lui Jordan. Am văzut deja

în aşa fel încît caracterul celor două că reflexivitatea şi superioritatea

atitudini fundamentale este pe deplin fiinţei introvertitului sînt com

recognoscibil. pensate la nivelul inconştientului de o

viaţă instinctuală şi sen

zitivă arhaică. S-ar putea spune şi că

individul este introvertit

pentru că trebuie să se ridice de la un

caracter arhaic-impulsiv

pînă la înălţimea dătătoare de

siguranţă a abstracţiei, spre a pu

tea să stăpînească de acolo afectele

rebele în mişcare sălbatică.

Ceea ce şi este valabil în multe cazuri.

Invers, s-ar putea susţine

că viaţa afectivă cu rădăcini mai puţin

adînci a extravertitului

se pretează mai uşor la diferenţiere şi

la îmblînzire, decît gîndi-

rea şi simţirea arhaică şi inconştientă,

fantazarea care poate avea

o influenţă periculoasă asupra

personalităţii sale. Extravertitul

caută de aceea să trăiască întotdeauna

cît mai agitat şi mai intens

cu putinţă pentru a evita să se

oprească la sine însuşi şi la gîndu-

rile şi sentimentele sale rele. în

temeiul acestor observaţii uşor


de făcut, se explică un pasaj ce poate influenţat de pasiune într-o măsură

părea altminteri paradoxal mai mare decît acela care îşi ia ca

în care Jordan (p. 6) afirmă că în cazul îndreptar conştient în viaţă

temperamentalului „less dorinţele orientate către obiect.

impassioned" (extravertit) domină Acesta, respectiv extravertitul,

intelectul care participă neo se străduie să reuşească întotdeauna

bişnuit de mult la modelarea vieţii, în astfel, dar îşi dă în curînd

timp ce în cazul tempe seama că sentimentele şi gîndurile

ramentului reflexiv, tocmai afectele subiective sînt acelea care îi

sînt acelea care revendică ies în cale, perturbîndu-1. El este

o importanţă sporită. influenţat de lumea sa psihică

S-ar zice la prima vedere că această interioară într-o măsură mai mare

idee îmi contrazice decît îşi închipuie. Ceea ce el

afirmaţia după care tipul „less însuşi nu poate să vadă, în schimb

impassioned" ar corespunde ti observatorilor atenţi din jur

pului meu extravertit. Văzute însă mai nu le scapă, este intenţionalitatea

îndeaproape, lucrurile nu personală a străduinţelor sale.

stau aşa, căci caracterul reflexiv De aceea ca regulă de bază el trebuie

încearcă să stăpînească afectele să-şi pună necontenit în

rebele, dar el este în realitate trebarea: „Ce vreau de fapt? Care

este intenţia mea ascunsă?"


164 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 165

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

Celălalt, introvertitul, cu intenţiile sale celălalt caz, pasiunea neînfrinată,

conştiente, elaborate, nu vede afectul elementar care nu ţine seama de

niciodată ceea ce anturajul său percepe nimic. Aceste reflecţii ne permit să

cit se poate de limpede, faptul că identificăm modul de observaţie al lui

intenţiile sale slujesc în cele din urmă Jordan: el este evident orientat spre

unor instincte puternice, dar lipsite de afectivitatea elementului observat, de unde

obiect şi de scop, şi sînt influenţate în nomenclatura „less emoţional" şi

mare măsură de acestea. Cel care îl „more impassioned". Dacă deci el îl

observă şi îl judecă pe extravertit consideră pe introvertit din unghiul

este înclinat să-i considere simţirea afectului ca pasionat, iar pe

şi gîndirea scoase la vedere drept un extravertit din acelaşi unghi ca mai

văl subţire ce acoperă doar puţin pasionat sau chiar ca intelectual,

incomplet o intenţie rece şi putem desemna ca intuitiv modul său par-

ingenioasă. Cel care încearcă să-1 ticular de cunoaştere. Am arătat deja

înţeleagă pe introvertit ajunge uşor că Jordan amestecă punctul de

la concluzia că el ţine cu greu în frîu, vedere raţional cu cel estetic. Dacă îl

prin sofisme aparente, o pasiune violentă. caracterizează pe introvertit ca fiind

232. Ambele judecăţi sînt juste şi pătimaş, pe extravertit însă ca fiind

false deopotrivă. False atunci cînd intelectual, este pentru că el vede

punctul de vedere conştient, ambele tipuri din unghiul inconştien-

conştiinţa în genere, este puternică şi tului, adică el le percepe prin

capabilă să reziste inconştientului; inconştientul său. El observă şi

juste, atunci cînd un punct de vedere recunoaşte intuitiv, ceea ce se petrece

conştient slab se află în faţa unui in- probabil întotdeauna în cazul celui care

conştient puternic şi trebuie eventual posedă o cunoaştere practică a

să-i cedeze acestuia. într-o astfel de oamenilor. Oricît de corectă şi de

situaţie, izbucneşte ceea ce se află în profundă poate fi ocazional o astfel

fundal; într-un caz, intenţia egoistă, în de interpretare, ea suferă totuşi de o


limitare esenţială: anume, ea trece cu tensionată şi nu îi acordă decît în silă

vederea realitatea efectivă a ceea ce drept de existenţă, deşi în anume

observă, judecă numai prin prisma cazuri este obligată să se convingă

propriei imagini inconştiente şi nu de exactitatea ei obiectivă.

prin aceea a fenomenului real. Formulările lui Jordan coincid astfel în

Această eroare de judecată este mare cu realitatea, dar nu cu

proprie în genere intuiţiei, motiv realitatea aşa cum o înţeleg tipurile

pentru care raţiunea întreţine cu ea o raţionale, ci cu aceea inconştientă a

relaţie lor. Atare împrejurări sînt de natură a

crea mai mult ca orice confuzie în aprecierea

fenomenelor observate şi a îngreuna

înţelegerea cu privire la ele. în

această chestiune deci, să nu se

poarte dispute pe seama

nomenclaturii, ci să se reţină

exclusiv faptul că în fenomenele

observate există diferenţe care se

opun. Deşi eu, potrivit felului meu de

a fi, mă exprim cu totul altfel decît

Jordan, clasificările noastre cu privire

la fenomenele observate coincid (cu

unele excepţii).

233. înainte de a trece la discutarea

tipizării materialului lui Jordan, aş

vrea să revin pe scurt la cel de al

treilea tip, „intermediate", postulat

de el. După cum am văzut, Jordan

integrează aici, pe de-o parte,

categoria celor echilibraţi, pe de alta,

a celor neechilibraţi. Nu este inutil a

reaminti în acest loc de clasificarea

şcolii valentiniene: de insul hilic,

subordonat celui psihic şi, respectiv,


pneumatic. Omul hilic corespunde, —, ci ele se fac singure şi îl năpă-

potrivit definiţiei sale, tipului desc, îi apar chiar sub formă de

senzorial, adică acelui ins ale cărui halucinaţii. Această mentalitate poate

determinări dominante sînt date în şi fi numită intuitivă, căci intuiţia este

prin simţuri, în şi prin percepţia percepţie instinctivă a unui conţinut

senzorială. Tipul senzorial nu are psihic emergent. în timp ce, de

gîndire şi nici simţire diferenţiată, în regulă, funcţia psihologică principală

schimb senzorialitatea îi este bine a primitivului este senzorialitatea,

dezvoltată. Este acesta, după cum se funcţia compensatoare mai puţin

ştie, şi cazul primitivului. aparentă este intuiţia. Pe o treaptă

Senzorialitatea instinctivă a de civilizaţie mai înaltă, pe care unii

primitivului îşi găseşte replica în au diferenţiat mai mult sau mai puţin

spontaneitatea psihicului său. gîndirea, alţii simţirea, există, şi nu

Spiritualul, gîndurile i se înfăţişează puţini, care au dezvoltat într-o măsură

ca apariţii, ca să spun aşa. Nu el este mai mare intuiţia, pe care o

acela care le face sau le elaborează utilizează ca funcţie esenţialmente

— în acest scop îi lipsesc aptitudinile determinantă. De aici rezultă tipul in-


166 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 167

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

tuitiv. Cred din acest motiv că grupa tite. Amintesc rezumativ punctele

intermediară a lui Jordan poate fi principale ale descrierii sale:

contopită cu tipul senzorial şi cu tipul comportament liniştit, caracter nu

intuitiv. prea uşor descifrabil, ocazio

nal critic, chiar sarcastic; dacă uneori


2. Prezentare specială şi critica
proasta dispoziţie se ma
tipurilor lui Jordan
nifestă prea apăsat, ea nu este totuşi

234. în ce priveşte manifestarea nici capricioasă, nici agi

generală a celor două tipuri, tată, nici certăreaţă, nici

Jordan (p. 17) subliniază faptul că „censorious" (termen care ar trebui

tipul mai puţin emotiv pre tradus prin „cenzorial"), nici cîrtitoare.

zintă mult mai multe personalităţi Răspîndeşte linişte în ju

proeminente sau marcante. rul ei, consolează şi vindecă fără să-şi

Această afirmaţie vine din aceea că dea seama. Sub această

Jordan identifică tipul activ aparenţă somnolează însă afecte şi

cu acela mai puţin emotiv, ceea ce pasiuni. Natura ei branşată

este, după părerea mea, inad pe sentiment ajunge încet la

misibil. Exceptînd această eroare, maturitate. Cu vîrsta, farmecul ca

rămîne evident corectă obser racterului îi sporeşte. Ea este

vaţia lui după care cel care este mai „sympathetic", adică simte şi tră

puţin emotiv, sau extraver ieşte împreună cu ceilalţi. [...]

titul, cum am spune noi, se face mai remarcat Caracterele feminine cele mai

prin purtarea lui rele aparţin acestui tip. Ele sînt cele

decît emotivul sau introvertitul. mai crude mame vitrege.

Pot fi, ce-i drept, mame şi soţii foarte


a) Femeia introvertită (The More
afectuoase, dar pasiunile
Impassioned Woman)
şi afectele lor sînt atît de puternice
Jordan vorbeşte mai întîi de
încît le întunecă raţiunea.
caracterul femeii introver
Iubesc dar şi urăsc prea mult. Gelozia ea nu se angajează din spirit de

le poate transforma în imitaţie sau de supunere şi nici într-

fiare. Urîndu-şi copiii vitregi, îi pot un caz din dorinţa de a fi răsplătită,

tortura, fizic, de moarte. aici sau în lumea de dincolo. Ea îşi

Acolo unde nu domină răul, dezvoltă calităţile şi defectele doar în

moralitatea însăşi este un intimitate; aici îşi arată bogăţia

sentiment profund care merge pe drumul inimii, grijile şi bucuriile, dar şi

său propriu, autonom, pasiunile şi erorile, precum

nu întotdeauna adaptabil opiniilor neîmpăcare, îndărătnicie, mînie,

convenţionale. Pe acest drum gelozie sau chiar desfrîu. Este supusă

influenţei momentului şi puţin încli-

nată să se gîndească la bunăstarea

celor absenţi. Poate să uite uşor de

ceilalţi, cum poate să uite de timp.

Cînd se comportă afectat, poza ei nu

se bazează pe imitaţie, ci vădeşte o

schimbare de atitudine şi de limbaj,

corespunzătoare gîndurilor şi senti-

mentelor schimbate. Din punct de

vedere social, rămîne în cele mai

felurite medii cît mai egală cu sine

însăşi. în viaţa casnică şi socială nu

are pretenţii mari şi este uşor de

mulţumit. Formulează spontan

judecăţi, aprobînd sau elogiind. Ştie

să liniştească şi să încurajeze. Posedă

compasiune pentru toate făpturile

slabe, bipede sau patrupede. „Ea se

înalţă spre ceea ce e superior şi se

apleacă spre ceea ce e inferior, este

soră şi tovarăşă de joacă a întregii

naturi." Judecata îi este blîndă şi

tolerantă. Cînd citeşte, încearcă să


sesizeze ideile cele mai intime şi detalii. Cred însă că descripţia lui îmi

sentimentul cel mai adînc al cărţii; confirmă afirmaţiile de mai sus

motiv pentru care maltratează cartea despre modul său de observaţie; el

cu sublinieri şi observaţii marginale se opreşte mai ales asupra

şi o reciteşte.4 comportamentului exterior constelat

237. în această descriere se de sentimente şi asupra

recunoaşte uşor caracterul introvertit. manifestărilor pasiunii, fără a intra în

Descrierea este însă într-un anumit esenţa conştiinţei acestui tip. De

sens unilaterală, căci are în vedere aceea el nu are în vedere faptul că

precumpănitor latura sentimentului şi viaţa interioară joacă un rol decisiv

nu adînceşte tocmai acel element pentru psihologia conştientă a

caracteristic căruia eu îi acord o acestui tip. De ce, de pildă, femeia

valoare specială, respectiv viaţa introvertită citeşte atent? Deoarece îi

interioară conştientă. Jordan place mai înainte de toate să

aminteşte că femeia introvertită este înţeleagă şi să sesizeze gîndurile.

„contemplativă", fără a intra însă în


4 Loc. cit., pp. 17 ş. urm.
168 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 169

PSIHOLOGI lN STUDIUL OMULUI

CE

De ce este calmă şi liniştitoare? atitudine egală, putînd cunoaşte şi

Deoarece îşi păstrează pentru sine admite o serie de lucruri fără a le

sentimentele şi le activează în acoperi de elogii sau de reproşuri.

gînduri în loc să-i împovăreze pe Deoarece viaţa afectivă îi blochează

ceilalţi cu ele. Moralitatea ei aceste însuşiri, ea îşi repudiază, pe

neconvenţională se sprijină pe cît posibil, instinctele şi afectele, fără

reflecţii profunde şi pe sentimente însă a le domina. Pe cît de logică şi

convingătoare. Farmecul caracterului de solid construită îi este conştiinţa,

ei liniştit şi raţional se întemeiază nu pe atît de elementar, de confuz şi de

numai pe o atitudine calmă, ci şi pe nestăpînit îi este afectul. îi lipseşte

faptul că se poate vorbi cu ea acestuia nota propriu-zis umană,

rezonabil şi coerent şi că este în stare fiind disproporţionat, iraţional, un

să onoreze argumentele partenerului fenomen natural care străpunge ordinea

ei. Ea nu îl întrerupe pe acesta cu umană. El nu are nici un gînd ascuns

ieşiri impulsive, ci îi însoţeşte opiniile şi nici un fel de intenţie, putînd fi în

de propriile ei gînduri şi sentimente anumite condiţii absolut destructiv,

care rămîn cu toate acestea valabile un torent sălbatic care nu urmăreşte,

şi nu se dau bătute în faţa unor dar nici nu evită distrugerea, fără

contraargumente. 238. Acestei ordini scrupule şi necesar, ascultînd doar

solide şi frumos structurate a de propria-i lege, un proces care se

conţinutu-rilor sufleteşti conştiente li împlineşte pe sine. însuşirile pozitive

se opune o viaţă afectivă haotică şi ale femeii introvertite vin din faptul

pasionată, de care femeia introvertită că gîndirea ei, tolerantă şi

este, cel puţin în aspectul ei binevoitoare, izbuteşte să

personal, foarte adesea conştientă şi influenţeze şi să atragă o parte a

de care se teme pentru că o vieţii instinctuale, fără însă a o putea

cunoaşte. Ea reflectează la sine cuprinde şi remo-dela integral.

însăşi şi are de aceea în afară o Femeia introvertită este mult mai


puţin conştientă de afectivitatea ei dul ei egal de a fi de care nu este

decît de gîndurile şi sentimentele conştientă, de unde şi îndărătnicia,

raţionale care o animă. Este iar uneori incapacitatea de a se lăsa

incapabilă să-şi cuprindă întreaga rezonabil influenţată în lucruri legate

afectivitate, dar are opinii utilizabile. de afectivitate.

în raport cu conţinuturile spirituale, 239. Aceste reflecţii pot explica de

afectivitatea îi este mai puţin mobilă, ce judecarea femeii intro

posedă o anume vîscozi-tate, o vertite exclusiv din unghiul de vedere

considerabilă inerţie, fiind de aceea al afectivităţii este incom

greu de schimbat; femeia introvertită pletă şi nedreaptă, atît într-o accepţie

este perseverentă, de unde pozitivă, cît şi într-una

constanţa şi mo- negativă. Dacă Jordan consideră că

cele mai negative caractere

feminine se află printre introvertite,

faptul acesta vine, cred eu,

din aceea că el pune un accent prea

mare pe afectivitate, ca şi

cum numai pasiunea ar fi mama

răului. Copiii pot fi chinuiţi de

moarte şi altminteri decît fizic. Şi,

invers, acea deosebită bogăţie

de iubire a femeilor introvertite nu este

întotdeauna propria lor

avuţie, ci ele sînt adesea mai

degrabă posedate de ea pînă în

clipa în care, profitînd de o

împrejurare favorabilă, vor manifes

ta brusc, spre uimirea partenerului

lor, o neaşteptată răceală.

Viaţa afectivă a introvertitului este în

genere latura lui slabă,

aceea pe care nu se poate neapărat

conta. El se iluzionează sin


gur în această privinţă, iar alţii se rapiditate a extravertitei, nu tre

iluzionează şi se deziluzionea buie să înţelegem prin aceasta

ză în legătură cu el, dacă îi iau în elementul energic, activ, ci doar

calcul doar afectivitatea. Spi mobilitatea proceselor active.

ritul îi este mai sigur, căci este mai Despre femeia extravertită, Jordan

adaptat. Natura afectivităţii afirmă că este carac

sale este prea nedomolită. terizată de o anume rapiditate şi de un

anume oportunism, mai


b) Femeia extravertită (The Less
degrabă decît de statornicie şi
Impassioned Woman)
consecvenţă. Viaţa ei este de re
Trecem acum la descrierea a ceea ce
gulă plină de nenumărate
Jordan numeşte
mărunţişuri. Ea îl depăşeşte chiar pe
„less impassioned woman". Trebuie şi
Lordul Beaconsfield care declara că
aici să elimin tot ceea ce
lucrurile neînsemnate nu
el a amestecat in puncto activitate, amestec
sînt prea neînsemnate, iar cele însemnate nu
care nu face decît
sînt prea însemna
să tulbure identificarea caracterului
te. Se interesează — la fel cum a
tipic. De aceea, atunci cînd
făcut bunica ei şi cum vor
autorul vorbeşte de o anumită
170 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR lN 171

PSIHOLOGI STUDIUL OMULUI

CE

face şi nepoţii ei — de înrăutăţirea depline decît puternice. Nu are

generală a oamenilor şi a lucrurilor. convingeri propriu-zise, dar nici

Este convinsă că nimic nu izbuteşte presimţiri rele. Nu crede, ci acceptă;

fără intervenţia ei. Adesea e foarte nu e necredincioasă, ci nu ştie ce să

utilă în mişcări sociale. Risipă de creadă. Nu cercetează şi nu se

energie în treburi casnice, care sînt îndoieşte. în lucruri importante se

pentru multe dintre ele scopul lasă în voia autorităţii, în cele

exclusiv al vieţii. Adesea, lipsită de mărunte trage concluzii pripite. în

idei, de pasiuni, de calm şi de greşeli. propria ei lume mică toate sînt aşa

Dezvoltarea afectivă i se încheie cum nu trebuie să fie, în lumea

timpuriu. La optsprezece ani este tot mare, toate sînt în ordine. Se opune

atît de înţeleaptă ca la patruzeci şi instinctiv la transpunerea concluziilor

opt. Orizontul ei spiritual nu e nici raţionale în practică.

adînc, nici larg, dar este limpede de 242. Acasă arată un cu totul alt

la bun început, înzestrată, ajunge în caracter decît în societate. Căsătorii

posturi de conducere. în societate încheie în bună parte din vanitate, din

manifestă sentimente de plăcerea schimbării, din supunerea

bunăvoinţă, e generoasă, ospitalieră faţă de tradiţie, din dorinţa de a-şi

cu oricine. Judecă pe oricine, uitînd întemeia viaţa pe o „bază solidă" sau

că şi ea însăşi va fi judecată. Este de a obţine o sferă de influenţă mai

caritabilă. Nu are pasiuni puternice. mare. Dacă bărbatul ei aparţine

Iubirea este pentru ea o chestiune de tipului „impassioned", el îşi iubeşte

preferinţă, ura — doar aversiune, copiii mai mult decît o iubeşte pe ea.

gelozia — doar vanitate rănită. în cercul ei domestic se petrec tot

Entuziasmul ei nu durează. Gustă felul de lucruri neplăcute. Aici se

frumuseţea poeziei, mai puţin lansează în învinuiri lipsite de sens.

patosul acesteia. Credinţa sau Imposibil de prevăzut „cînd va ieşi

necredinţa sînt la ea mai degrabă soarele". Nu se observă pe sine şi nu


se critică. Dacă i se reproşează faptul deauna astfel încît să poată fi văzută

că îi judecă şi îi mustră continuu pe de oricine. Societatea trebuie să fie

cei din jur, este uimită, se simte sprijinită şi stimulată. Asupra claselor

jignită şi declară că nu vrea decît de sus vrea să facă impresie, pe cele

binele, „dar că există oameni care nu de jos să le ţină sub ordine. Propria-i

ştiu ce este bine pentru ei". Modul în casă îi este iarnă, societatea — vară.

care ar vrea să facă bine familiei ei Transformarea începe în clipa în care

este cu totul diferit de felul în care primeşte vizite.

ţine să-i ajute pe ceilalţi. Gospodăria Nici un fel de înclinare către asceză

trebuie să arate întot- — respectabilitatea

ei nu i-o cere. Iubire de schimbare, de

mişcare, de recreare. E

în stare să înceapă ziua la biserică şi

să o încheie la o operă

comică. Relaţiile sociale constituie

pentru ea o delectare. în ele

îşi află totul, munca şi fericirea. Crede

în societate şi societatea

crede în ea. Sentimentele ei sînt prea

puţin influenţate de pre

judecăţi; din obişnuinţă se comportă

„respectabil". Imită cu plă

cere şi alege în acest scop cele mai

bune modele, fără să-şi dea

însă seama. Cărţile pe care le citeşte

trebuie să conţină viaţă şi

personaje în acţiune.5

Acest bine cunoscut tip feminin, numit de

Jordan „less

impassioned", este fără îndoială

extravertit, ceea ce se vede din

întregul comportament, denumit extravertit

tocmai din pricina


felului său de manifestare. Modul de a lipsa de autocritică şi de autonomie a

judeca neîntrerupt, fără opiniei probează o func

suportul unei reflecţii reale, nu este ţionare defectuoasă a judecăţii. Lipsa

altceva decît extravertirea vieţii spirituale interioare

unei impresii fugitive care nu are nimic de a se manifestă mult mai desluşit la

face cu un gînd acest tip decît prezenţa ei la

adevărat. îmi amintesc de un aforism tipul introvertit din descripţia de mai

plin de spirit pe care l-am sus. Potrivit acestei de

citit undeva. „A gîndi e atît de greu scripţii, am fi înclinaţi să conchidem că

încît cei mai mulţi judecă" afectivitatea are un cu

A reflecta cere mai cu seamă timp, sur tot atît de mare sau şi mai mare,

motiv pentru care cel care fiind vădit superficială,

reflectează nu mai are prilejul să-şi plată, aproape inautentică, fiindcă

exprime neîntrerupt judeca intenţia care i se asociază în

ta. Incoerenţa şi inconsecvenţa totdeauna sau care poate fi

judecăţii, dependenţa ei de tra descoperită în spatele ei face ca ten-

diţie şi de autoritate arată lipsa unei


5 Loc. cit., pp. 9 ş. uim.
reflecţii autonome, tot aşa,
172 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR lN 173

PSIHOLOGI STUDIUL OMULUI

CE

dinţa afectivă să fie aproape lipsită detaşează avantajos chiar de

de orice valoare. Cred încă că caracterul greoi, tenace şi pasionat al

autorul subestimează lucrurile în afectului introvertit. Afectivitatea

acest caz, tot aşa cum le diferenţiată a suprimat haoticul din

supraestimase în cazul precedent. în patos, devenind o funcţie de

ciuda faptului că ocazional i se adaptare disponibilă, în paguba, în

recunosc calităţi pozitive, tipul este orice caz, a vieţii spirituale interioare

totuşi în ansamblu minimalizat. care străluceşte prin absenţă. Ea

245. Funcţionează aici, cred, o există însă nu mai puţin în

anume prejudecată a autorului. E inconştient, într-o formă corespun-

suficient de cele mai multe ori să zătoare pasiunii introvertite, anume

facem experienţe neplăcute cu unul într-o stare de nedezvoltare,

sau mai mulţi reprezentanţi ai unui caracterizată de infantilism şi

tip sau ai altuia, spre a pierde mai arhaism. Spiritul nedezvoltat din

apoi interesul pentru toate cazurile inconştient conferă tendinţei afective

asemănătoare. Nu trebuie uitat că conţinuturi şi motive secrete care

după cum bunul-simţ al femeii lasă o impresie defavorabilă

introvertite se bazează pe adaptarea observatorului dotat cu spirit critic,

exactă a conţinuturi lor ei spirituale dar care trec nebăgate în seamă de

la gîndirea general valabilă, către cel fără spirit critic. Impresia

afectivitatea femeii extravertite puţin îmbucurătoare pe care o

posedă o anume mobilitate şi produce asupra spectatorului

profunzime scăzută datorită perceperea motivelor egoiste, rău

adaptării ei la viaţa generală a disimulate, face să se uite prea lesne

societăţii umane. E vorba în acest realitatea şi utilitatea adaptată a

caz de o afectivitate socialmente aspiraţiilor manifestate. Dacă nu ar

diferenţiată a cărei valabilitate gene- exista aspecte diferenţiate, ar

rală nu poate fi contestată şi care se dispărea din viaţă tot ceea ce este
uşor, neangajant, moderat, inofensiv, 246. Exprimarea afectului

superficial. Ne-am sufoca într-un patos acţionează după cum se ştie suges

neîntrerupt sau în abisul pasiunii tiv, în vreme ce spiritualul îşi poate

refulate. Dacă funcţia socială a desfăşura eficienţa doar

introvertitului este percepută în mediat, în urma unei transpuneri

principal de individ, extravertitul penibile. Afectele necesare

stimulează viaţa societăţii care are, şi funcţiei sociale nu trebuie să fie deloc

ea, drept la existenţă. Extraver-tirea adînci, altminteri stîrnesc

de aceea este necesară, pentru că pasiuni la ceilalţi. Pasiunea însă

aruncă în primul rînd o punte către tulbură viaţa şi prosperitatea

celălalt. societăţii. Tot aşa, nici spiritul

diferenţiat şi adaptat al introver

titului nu este adînc, ci mai degrabă

extensiv, nu tulbură şi nu

incită, ci acţionează rezonabil şi calm.

Dar după cum introver

titul devine supărător prin vehemenţa

pasiunii sale, extravertitul

devine incitant prin gîndurile şi

sentimentele sale semiconştien-

te pe care, incoerent şi fără legătură,

le aplică adesea semenilor

săi sub forma unor judecăţi

necruţătoare lipsite de tact. Reunind

toate judecăţile de acest fel şi

încercînd să construim sintetic pe

baza lor o psihologie, ajungem mai

întîi la o concepţie funda

mentală absolut animalică nicidecum

mai prejos, în ce priveşte

sălbăticia dezolantă, brutalitatea şi

prostia, decît afectivitatea

criminală a introvertitului. Nu pot de-


aceea să fiu de acord cu participarea lui activă la bunăstarea

afirmaţia lui Jordan potrivit căreia semenilor săi, ca şi tendinţa marcată

caracterele cele mai rele se de a face altora bucurii.

află printre naturile pasionate Această calitate, introvertitul o are de

introvertite. Printre cele extraver cele mai multe ori doar

tite există tot atîta răutate şi tot atit în fantezie.

de temeinică. Acolo unde 247. Afectele diferenţiate au mai

pasiunea introvertită se exprimă prin departe avantajul graţiei, al

fapte brutale, trivialitatea formei frumoase. Ele răspîndesc o

gîndirii şi simţirii extravertite atmosferă estetică binefăcă

inconştiente săvîrşeşte infamii la toare. Există uimitor de mulţi

adresa sufletului victimei. Nu ştiu ce extravertiţi care se îndeletnicesc

este mai rău. Dezavantajul cu artele (de cele mai multe ori cu

în primul caz vine din aceea că fapta muzica), nu atît pentru că

este vizibilă, în vreme ce sînt dotaţi, ci pentru că astfel pot sluji

mentalitatea trivială în ultimul caz se societatea. Chiar şi mania

ascunde în spatele unui de a critica nu are întotdeauna

văl de comportament acceptabil. Aş caracter neplăcut sau lipsit de

vrea să subliniez solicitu valoare. Foarte adesea se limitează la

dinea socială a acestui tip, o tendinţă educativă adap-


174 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 175

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

tată care produce efecte benefice. Tot celebru om politic din timpul său: era

la fel, judecata nu este întotdeauna gata în fiece clipă să preia

rău intenţionată, ci mai degrabă comanda flotei din Canalul Mînecii sau

contribuie la reprimarea extravaganţelor să amputeze un picior.

şi a excrescenţelor păgubitoare care Bărbatul extravertit are o formulă

nu sînt defel favorabile vieţii şi precisă pentru tot ce i se în-

bunăstării societăţii. Ar fi, în genere, tîmplă: fie că lucrul nu este adevărat,

nejustificat să se afirme că unul din fie că este cunoscut de

tipuri este în anume privinţă superior multă vreme. Pe firmamentul său nu

celuilalt. Tipurile se completează este loc pentru doi sori.

reciproc şi diferenţa dintre ele dă Dacă însă mai apare unul, atunci el

măsura tensiunii de care atît însuşi se consideră martir.

individul, cît şi societatea au nevoie Este precoce. îi place să

pentru a subzista. administreze, iar în societate

este adesea extrem de util. Dacă


c) Bărbatul extravertit (The Less
funcţionează într-o comisie de
Impassioned Man)
binefacere se interesează de
Despre bărbatul extravertit, Jordan
alegerea spălătoresei şi, în egală
afirmă: imprevizibil
măsură, de aceea a preşedintelui. Se
şi indecis în atitudine, înclinare către
dăruieşte cu toate forţele
dispoziţie capricioasă, agi
societăţii, căreia i se înfăţişează ca
taţie, nemulţumire şi criticism, judecă
înzestrat cu încredere în sine
orice şi pe toate la un loc
şi perseverenţă. Este dispus
în mod depreciator şi este
întotdeauna să facă experienţe, căci
întotdeauna mulţumit de sine. Deşi
experienţele îl ajută. Preferă să fie
judecata îi este adesea falsă iar
preşedintele cunoscut al unei
proiectele îi eşuează, are nemă
comisii alcătuite din trei membri decît
surată încredere în ele. Aşa cum
binefăcătorul necunoscut
spune Sydney Smith despre un
al unui întreg popor. înzestrarea mai împrejurări e dispus totuşi să-şi

mică nu-i micşorează defel admire cutezanţa ideilor eretice. Nu

importanţa. E activ? Crede că e rareori însă idealul său este atît de

energic. E palavragiu? Crede înalt şi de puternic încît nimic nu îl

că are talent oratoric. poate împiedica să-şi formeze o

Se întîmplă rareori să producă idei concepţie largă şi corectă despre

noi sau să deschidă viaţă. Caracteristicile vieţii sale sînt de

drumuri noi, dar e întotdeauna gata cele mai multe ori moralitatea,

să urmeze, să înţeleagă, să veracitatea şi principiile ideale, dar

aplice şi să execute. Este înclinat să uneori plăcerea de a obţine efecte

împărtăşească convingerile imediate îi creează dificultăţi.

religioase şi politice existente şi Dacă, aflîndu-se întîmplător într-o

unanim acceptate. în anumite adunare publică, nu

va avea nimic de făcut, respectiv de

propus, de apărat, de soli

citat sau de contrazis, atunci se va

scula în picioare şi va cere

cel puţin să se închidă o fereastră, ca

să nu fie curent, sau mai

degrabă să se deschidă una, ca să

intre mai mult aer. Căci el

are deopotrivă nevoie de aer şi de

atenţia celorlalţi. E întotdea

una înclinat să facă ceea ce nimeni

nu i-a cerut, convins fiind

că oamenii îl văd aşa cum vrea el să

fie văzut, anume ca pe

cineva care nu doarme, reflectînd la

binele semenilor săi. Şi-i

îndatorează pe ceilalţi şi drept

urmare nu rămîne nerăsplătit.

Este capabil să emoţioneze prin

discursul său, fără a fi el însuşi


emoţionat. Descoperă repede putem ruga să ne vorbească.

dorinţele şi opiniile celorlalţi. E nefericit în odihnă şi nu ştie să se

Atrage atenţia asupra primejdiilor ce odihnească aşa cum

ameninţă, organizează şi trebuie. După o zi plină de muncă,

negociază abil cu adversarii. Are trebuie să petreacă o seară

întotdeauna proiecte şi vădeşte incitantă la teatru, la concert, în

o senzaţională hărnicie. De cîte ori biserică, în bazar, la club sau

este posibil, societatea tre la toate împreună. Dacă a lipsit la o

buie impresionată în chip plăcut sau, adunare, o va tulbura cel

cînd nu este posibil, cel puţin printr-o telegramă ostentativă

puţin uimită, sau dacă nici aşa ceva nu de scuze.6

merge, atunci măcar spe Şi această descriere ne îngăduie să

riată sau zguduită. El este un salvator recunoaştem tipul.

de profesie; şi nu îi este Dar aproape mai mult decît în cazul

neplăcut să fie recunoscut ca atare. descripţiei femeii extraver

Prin noi înşine, noi nu putem tite, apare şi aici, în ciuda unor

face nimic bun — dar putem crede în observaţii favorabile, elementele

el, visa despre el, mulţumi


6 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
Domnului pentru că ni 1-a dat şi îl
176 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 177

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

unei devalorizări caricaturizante. extravertitului nu se află în el însuşi,

Ceea ce se explică în parte prin ci în relaţiile reciproce pe care le

faptul că această metodă descriptivă întreţine cu obiectul.

nu poate să dea seama în genere de 254. Critica intelectuală nu poate

caracterul extravertit, căci este să nu procedeze analitic şi să nu facă

imposibil să se pună în lumină, prin deplină lumină în cazul observat prin

mijloace intelectuale, valoarea referire la motivaţiile şi intenţiile

specifică a extravertitului; ceea ce în acestuia. Pentru psihologia

cazul introvertitului este cu mult mai extravertitului rezultă însă o imagine

uşor, deoarece raţionalitatea şi de-a dreptul deformată, iar cine îşi

motivaţia conştientă a acestui tip se imaginează a fi găsit, pe baza unei

pot exprima prin mijloace astfel de descrieri, atitudinea

intelectuale, la fel ca şi realitatea pa- potrivită pe care trebuie să o ia faţă

siunii sale şi a faptelor ce decurg din de un extravertit, constată cu uimire

ea. La extravertit, în schimb, accentul că personalitatea reală desfide

principal cade pe relaţia cu obiectul. descripţia. O interpretare atît de

Doar viaţa însăşi pare să dea unilaterală împiedică adaptarea la

extravertitului dreptul pe care nu i-1 atitudinea extravertită. Pentru a da

poate conferi critica intelectuală. seama de ea, trebuie eliminată orice

Doar viaţa îi pune în evidenţă şi re- reflecţie în ce o priveşte, tot aşa

cunoaşte valoarea. Se poate după cum şi extravertitul se

constata, ce-i drept, că extravertitul adaptează corect introvertitului doar

este socialmente util, că îşi poate dacă este în stare să ia ca atare con-

dobîndi mari merite în ce priveşte ţinuturile spirituale ale acestuia,

progresul societăţii umane etc. Dar făcînd abstracţie de posibila lor

analiza mijloacelor şi a motivaţiei aplicare practică. Analiza intelectuală

sale va da întotdeauna un rezultat nu poate face altceva de-cît să

negativ, căci valoarea principală a atribuie extravertitului tot felul de


gînduri ascunse, colaterale, de intenţii astfel de act, deci acela care

şi altele de acelaşi gen, care în reflectează, analizează, reconstru-

realitate nu există, afară doar de ieşte, în timp ce pentru toţi ceilalţi

reflexul palid al unor aspecte ascunse acest zgomot mărunt se pierde în

în inconştient. Este într-adevăr aşa: larma generală a vieţii, fără ca ei să

extravertitul, dacă nu are nimic de găsească prilejul de a vedea în el un

spus, cere să se închidă sau să se lucru sau altul. Or, psihologia

deschidă fereastra. Or, cine observă extravertitului se manifestă tocmai

acest lucru? Cine este izbit de el? în acest fel: ea ţine de evenimentele

Doar acela care încearcă să-şi dea vieţii omeneşti curente şi nu

seama de motivele şi intenţiile semnifică nici mai mult, nici mai

posibile ale unui puţin. Doar acela care reflectează

vede mai departe şi vede greşit — în

ce priveşte viaţa —, dar vede corect

în ce priveşte aspectul ideilor

ascunse în inconştient. El nu vede

omul pozitiv, ci doar umbra lui. Iar

umbra justifică o judecată în

defavoarea omului pozitiv conştient.

Cred că ar fi bine, spre a înlesni

înţelegerea, să separăm pe om de

umbra lui, de inconştient, altminteri

discuţia riscă o confuzie conceptuală

fără pereche. Percepem la altul multe

lucruri ce nu ţin de psihologia sa

conştientă, ci vin din inconştient, şi

ne lăsăm induşi în eroarea de a-i

atribui, ca unui eu conştient,

calitatea observată. Viaţa şi destinul

procedează întocmai, dar psihologul

care, pe de o parte, ţinteşte la

cunoaşterea structurii psihicului, pe de

alta, la realizarea unei înţelegeri mai


bune între oameni, nu ar trebui să plăcerea din simplă agitaţie. Dacă

procedeze tot la fel, ci să-1 separe ocupă o funcţie publică, aceasta este

net pe omul conştient de cel în virtutea unei aptitudini anume sau

inconştient, căci claritatea şi a unei idei pe care doreşte să o

înţelegerea nu se obţin niciodată prin realizeze. O dată ce şi-a încheiat

reducerea la aspectele de fundal, la munca, se retrage bucuros; ştie să-i

lumini auxiliare şi sferturi de ton, ci aprecieze pe ceilalţi şi preferă să

prin asimilarea punctelor de vedere vadă un lucru prosperînd în mîna

conştiente. altuia de-cît ruinîndu-se într-a sa

proprie. El supraevaluează uşor


d) Bărbatul introvertit
meritele colaboratorilor săi. Nu
255. Despre caracterul bărbatului
insultă şi nu poate căpăta vreodată
introvertit (The More Im-passioned
deprinderea de a insulta. Se dezvoltă
And Reflective Man), Jordan afirmă:
încet, este şovăitor, nu aparţine
plăcerile sale nu se schimbă de la
conducătorilor de religii, nu posedă
oră la oră, iubirea sa de plăcere este
niciodată atîta siguranţă
de natură genuină, el nu caută
178 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 179

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

de sine încît să ştie cu exactitate ce prezentarea tipului introvertit să fie la

este o greşeală pentru care ar trebui fel de temeinică. De ce

să-şi ardă semenul pe rug. Deşi nu e nu este aşa?

lipsit de curaj, nu are atîta încredere Să presupunem că Jordan însuşi a

în adevărul său infailibil încît să se fost un introvertit; în

lase ucis pentru el. înzestrat cu aptitudini acest caz este de înţeles că el nu a

importante, este împins în prim-plan de cei ţinut să ofere o descriere

în mijlocul cărora trăieşte, în timp ce asemănătoare aceleia pe care a

tipul extravertit se pune singur în făcut-o, cu necruţătoare ascu

vedetă. 7 ţime, tipului opus. Nu aş spune că din

Este semnificativ faptul că la lipsă de obiectivitate, ci

capitolul bărbatului intro din lipsa de cunoaştere a propriei

vertit de care este vorba aici, autorul nu spune umbre. Introvertitul este în

efectiv nimic mai imposibilitate de a şti sau de a-şi

mult decît ceea ce rezultă din imagina cum apare el tipului

extrasul pe care l-am prezentat. extravertit, decît doar dacă l-ar

Lipseşte mai ales descrierea pasiunii, determina pe acesta să-i spună

pentru care tipul este de dinainte, cu riscul de a trebui mai

numit „impassioned". Se cuvine, apoi să-1 provoace la duel.

fireşte, să fim prudenţi în ipo Căci după cum extravertitul nu este

teze diagnosticante, dar acest caz înclinat să accepte descrie

pare să invite la presupunerea rea de mai sus ca o imagine

după care capitolul despre bărbatul binevoitoare şi exactă a caracterului

introvertit este atît de lacu său, tot astfel nici introvertitul nu este

nar din motive subiective. După dispus să accepte carac

descrierea pe cît de minuţioasă, terizarea pe care i-o face un

pe atît de nedreaptă a tipului observator şi critic extravertit. Şi

extravertit, ne-am fi aşteptat ca şi care ar fi, şi ea, la fel de devalorizantă.


Căci, după cum introver subiectivă a extravertitului,

titul încearcă să-1 înţeleagă pe extravertitul însă nu poate înţelege

extravertit şi nimereşte cu totul viaţa spirituală interioară decît ca o

alături, tot astfel extravertitul consecinţă a unor împrejurări

încearcă să înţeleagă viaţa inte exterioare. O suită de idei abstracte a

rioară spirituală a celuilalt din unghiul căror relaţie cu obiectul nu este

de vedere al vieţii exte vizibilă probabil că îi apare

rioare şi nimereşte tot atît de mult pe extravertitului ca un fel de himeră. Şi,

alături. Introvertitul face într-adevăr, fanteziile introvertite nu

întotdeauna greşeala de a voi să sînt adesea decît aşa ceva. Oricum,

deducă acţiunea din psihologia despre bărbatul introvertit ar fi multe

de spus şi i s-ar putea trasa un contur


7 Loc. cit., pp. 35 ş. urm.
la fel de nefavorabil ca şi acela care se

desprinde din capitolul despre insul extravertit

al lui Jordan.

Importantă mi se pare observaţia lui

Jordan potrivit căre

ia plăcerea introvertitului este de

„natură genuină". Pare a fi în

genere o particularitate a

sentimentului introvertit faptul că el

este genuin, că este, deoarece există

din el însuşi, deoarece îşi

trage rădăcinile din natura profundă a

omului, deoarece se înalţă

cumva din sine însuşi ca propriul său

scop; nu se află în slujba

nici unui alt scop, nu se împrumută

nici unuia şi se mulţumeşte

să se realizeze pe sine. Acest lucru

ţine de spontaneitatea feno

menului arhaic şi natural care nu s-a

înclinat încă în faţa in


tenţiilor civilizaţiei. Pe drept sau pe de vedere eronate care se

nedrept, oricum fără a ţine bazează pe greşeala mai sus amintită,

seama de drept sau de nedrept, de oportunitate pe care o face autorul in-

sau de inopor troducînd criteriul activului şi pe

tunitate, starea afectivă se manifestă, acela al pasivului şi ameste-

impunîndu-se subiectului, cîndu-le cu celelalte. El ajunge astfel

chiar împotriva voinţei şi a să conchidă nu o dată că

aşteptărilor acestuia. Nu este nimic o personalitate activă poate fi

în ea care să ducă la concluzia că atribuită şi tipului lipsit de pasiu

există motivaţii gîndite. ne, şi invers, că o natură pasionată ar

Nu mă voi referi aici şi la alte trebui să fie mereu pasivă.

capitole din cartea lui Interpretarea mea încearcă să evite

Jordan. El citează drept exemplu această eroare, eliminînd cu

personalităţi istorice, prilej cu totul punctul de vedere al activităţii.

care iese la iveală o sumă de puncte


gîndeşte anticipativ, pe introvertit,
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
iar Epimeteu pe cel care acţionează şi
LITERATURĂ Cari
gîndeşte succesiv, pe ex
Spitteler, Prometeu şi
travertit. E vorba în cazul acestui
Epimeteu
conflict între cele două per

sonaje în primul rind de lupta care

1. Preliminarii la tipizarea lui se dă în acelaşi individ, între

Spitteler linia de dezvoltare introvertită şi

cea extravertită pe care însă


Lui Jordan îi revine însă meritul de
reprezentarea poetică a întrupat-o
a fi oferit pentru
în două figuri autonome cu
prima oară (după ştiinţa mea!) o
destine tipice.
descriere caracterială relativ
Este de netăgăduit că Prometeu
exactă a tipurilor emoţionale.
prezintă trăsăturile de
Dacă pe lîngă subiectele oferite
caracter introvertite. El oferă
poetului de complicaţiile
imaginea unui introvertit fidel su
vieţii active, problema tipurilor nu
fletului şi lumii sale interioare. îşi
ar juca, şi ea, un rol impor
exprimă exact caracterul în
tant, am avea aproape dovada
cuvintele pe care le adresează
inexistenţei ei. Or, am văzut cum
îngerului1: „Nu mi se cuvine mie
ea 1-a pasionat în egală măsură atît
să judec faţa sufletului meu, căci,
pe poetul, cît şi pe gînditorul
iată, el îmi este domn şi dum
Schiller. în capitolul de faţă ne vom
nezeu, în bucurie şi în suferinţă, şi
ocupa de o creaţie poetică,
tot ceea ce simt de el îmi
bazată aproape exclusiv pe motivul
este dăruit."
tipurilor. Am în vedere lu

crarea lui Cari Spitteler, Prometheus und 1 Cari Spitteler, Prometheus und

Epimetheus {Prometeu Epimetheus, Jena, 1911, p. 9.

şi Epimeteu), apărută prima dată

în 1881.

Nu aş vrea nicidecum să declar

de la început că Prome

teu îl reprezintă pe acela care


derea este însă incompatibilă cu

PROBLEMA TIPURILOR 181 esenţa acestei lumi. De aceea

ÎN LITERATURĂ lui Prometeu îi apare un înger,

evident un reprezentant al stă-


„Şi de aceea voi să-mpart cu el
pînirii universului; traducînd în limbaj
şi slava mea, iar de va
psihologic, îngerul este
fi nevoie, prea-bine, mă voi lipsi de
imaginea proiectată a tendinţei
ea."
sale de a se adapta la realitate.
Prometeu se dăruieşte astfel
Corespunzător, îngerul îi spune lui
bunului-plac al sufletului
Prometeu:
său, adică funcţiei de relaţie cu
„Şi, iată, de nu te vei putea
lumea interioară. De aceea şi
elibera de a sufletului tău
sufletul are un caracter tainic,
nedreaptă fire, ţi se va spulbera
metafizic, din pricina relaţiei cu
răsplata mare a multor ani, şi
inconştientul. Prometeu îi conferă
fericirea inimii şi toate roadele
semnificaţie absolută de
spiritului tău cu felurite chipuri";
domn şi de conducător, în acelaşi
iar în alt loc: „Respins vei fi în ziua
mod necondiţionat în care
slavei, căci sufletu-ţi de
Epimeteu se lasă în voia lumii.
nici un dumnezeu nu ştie, şi nici o
Prometeu îşi jertfeşte eul indi
lege n-o cinsteşte şi nici în
vidual sufletului, relaţiei cu
cer, nici pe pămînt nimic nu are
inconştientul ca lăcaş matricial de
sfînt a lui trufie." 3
imagini şi semnificaţii, şi îşi pierde
Deoarece Prometeu se află
astfel centrul, lăsînd să-i
exclusiv de partea sufletului,
scape, în calitate de contrapondere, persona
toate tendinţele de adaptare la
2
, relaţia cu obiectul
lumea exterioară sînt refulate şi
exterior. Dăruindu-se sufletului
cad în inconştient. Ca urmare,
său, Prometeu se situează în
atunci cînd sînt percepute, ele
afara oricărei legături cu lumea
apar detaşate de propria
înconjurătoare şi pierde pe
personalitate şi sînt de aceea
această cale corectivul
proiectate.
indispensabil al realităţii exterioare.
Se naşte astfel o anume
Pier
contradicţie prin faptul că şi
sufletul,

de partea căruia s-a situat

Prometeu şi pe care el îl absoarbe

integral în conştiinţă, apare

proiectat. Fiind o funcţie de relaţie,

ca persona, sufletul este constituit

cumva din două părţi: una îi

Jung, Die Beziehungen zwischen dem Ich

und dem Unbewufiten (Gesam-

melte Werke, VII).

Spitteler, loc. cit.., p. 9.


182 TIPURI PROBLEMA 183

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

aparţine individului, cealaltă oameni pentru care conţinuturile

obiectului relaţiei, în acest caz inconştientului au avut un grad mai mare

inconştientului. înclinăm — dacă nu de realitate decît lucrurile lumii exterioare.

sîntem adepţi ai filozofiei lui Mărturia istoriei de idei a umanităţii

Hartmann — să atribuim pledează în favoarea ambelor

inconştientului doar existenţa relativă realităţi. Cercetarea aprofundată a

a unui factor psihologic. Din raţiuni psihicului uman pune, indiscutabil, în

gnoseologice nu sîntem în situaţia de lumină faptul că ambele realităţi

a face nici un fel de afirmaţie exercită asupra activităţii conştiente

valabilă cu privire la o realitate o influenţă la fel de intensă, în aşa

obiectivă a fenomenului psihologic fel încît din punct de vedere

complex pe care îl numim inconştient, psihologic şi din motive pur empirice,

tot astfel după cum nu sîntem în avem dreptul de a trata conţinuturile

măsură să facem nici o afirmaţie inconştientului ca fiind tot atît de

valabilă despre esenţa lucrurilor reale reale ca şi lucrurile lumii exterioare,

situate dincolo de capacitatea chiar dacă cele două realităţi se

noastră psihologică. Din motive contrazic şi par a fi complet diferite în

legate de experienţă trebuie însă să esenţa lor. Ar fi însă o pretenţie cu

spun că, în raport cu activitatea totul nejustificată, dacă am vrea să

conştiinţei noastre, conţinuturile supraordonăm una din realităţi

inconştientului revendică, datorită celeilalte. Teozofia şi spiritualismul

tenacităţii şi persistenţei lor, tot atîta reprezintă abuzuri de putere tot atît

realitate pe cit o au şi lucrurile reale de mari ca şi materialismul. Se

ale lumii din afară, chiar dacă atare cuvine deci să ne limităm la sfera

pretenţii apar cu totul neverosimile capacităţii noastre psihologice. Din

unei mentalităţi îndreptate precum- cauza realităţii lor specifice, conţinu-

pănitor spre exterior. Nu trebuie uitat turile spirituale pot fi denumite

că au existat dintotdeauna numeroşi obiecte în virtutea aceluiaşi drept


care ne permite să denumim obiecte ceput ca atare. El îi apare lui Prometeu ca un ce

lucrurile exterioare. După cum totalmente diferit de eul său individual.

persona ca relaţie este întotdeauna Dacă un om se poate în întregime

determinată şi de obiectul exterior, dărui lumii exterioare, înseamnă că

motiv pentru care ea este ancorată pentru el lumea continuă să fie un

tot atît de mult în el ca şi în subiect, obiect distinct de el însuşi; tot astfel

în acelaşi fel şi sufletul, ca relaţie cu se comportă şi lumea inconştientă a

obiectul interior, este reprezentat de imaginilor, ca un obiect diferit de

acesta; motiv pentru care sufletul subiect, atunci cînd omul se lasă cu

este întotdeauna cumva distinct de totul în voia ei.

subiect, fiind şi per- După cum lumea inconştientă a

imaginilor mitologice

vorbeşte indirect, prin trăirea lucrurilor

exterioare, celui care se

abandonează cu totul lumii

exterioare, tot astfel şi aceasta din

urmă, împreună cu exigenţele ei,

vorbeşte indirect celui care se

lasă în voia sufletului, căci nimeni nu

poate scăpa de cele două

realităţi. Dacă se îndreaptă doar către

exterior, insul trebuie să-şi

trăiască propriul mit, dacă se

îndreaptă spre interior, trebuie

să-şi viseze viaţa exterioară, aşa-zis

reală. Iată cum se adresează

Sufletul lui Prometeu:

„Sînt un dumnezeu al nelegiuirii ce te

conduce pe căi

lăturalnice şi nebătute. Tu însă nu ai

ascultat şi toate după vor

bele mele ţi s-au împlinit, şi din

pricina mea ţi-au răpit a nume


lui tău slavă şi a vieţii fericire." 4 psihică de astăzi. Engramele nu sînt

Prometeu refuză regatul oferit de altceva decît urme funcţio

înger, adică respinge nale care arată modul cel mai

adaptarea la condiţiile date, pentru frecvent şi mai intensiv în care

că, în schimb, i se cere su psihicul uman a funcţionat în medie.

fletul, în timp ce subiectul, respectiv Engramele funcţionale se

Prometeu, are o natură pur înfăţişează ca motive logice şi ca

umană, sufletul este demonic, imagini de felul acelora care

deoarece obiectul interior de care apar fie identic, fie foarte asemănător,

este legat ca relaţie, adică la toate popoarele şi care

inconştientul suprapersonal, colectiv, pot fi uşor recunoscute şi în

se vede licărind prin el. Inconştientul, conţinuturile inconştiente ale omu

considerat ca fundalul lui modern. Este deci de înţeles

istoric al psihicului, conţine în formă faptul că în conţinuturile in

concentrată întreaga serie conştiente apar trăsături sau

de engrame care din timpuri elemente absolut animalice alături

imemoriale au determinat structura


Loc.cit., pp. 24 ş. urm.
184 TIPURI PROBLEMA 185

PSIHOLOGI TIPURILOR tN

CE LITERATURĂ

de acele figuri sublime care l-au ci uman, tot aşa după cum nici felul

însoţit pe om dintotdeauna pe de a fi al semenilor săi nu i-a apărut

parcursul existenţei sale. E vorba vreodată îndoielnic. Doar abandonul

de o întreagă lume de imagini a total în faţa uneia sau alteia dintre lumi

cărei nemărginire nu stă cu nimic mai naşte ambiguitatea sufletului. Intuiţia

prejos faţă de aceea a lucrurilor reale. lui Spitteler a sesizat acea imagine a

După cum, celui care se lasă cu totul sufletului la care o natură candidă ar

în voia lumii exterioare aceasta i se fi putut cel mult să viseze.

înfăţişează sub chipul unei făpturi Citim la el: „Şi în vreme ce el se

apropiate, iubite, prin care el — în zbătea astfel în impe

cazul în care destinul său îl va tuozitatea zelului său, o tresărire

împinge să se abandoneze integral ciudată juca în jurul gurii şi pe

obiectului personal — va face experienţa chipul ei*, iar pleoapele îi seînteiau

ambiguităţii lumii şi a propriei fiinţe, neîncetat şi îi clipeau înfri

tot astfel pe celălalt îl întîmpină gurat. Şi dincolo de genele moi şi fine

personificarea demonică a ceva pîndea, ameninţa,

inconştientului care incorporează se furişa asemenea focului ce în ascuns

totalitatea, extrema contradicţie şi străbate cu viclenie casa

ambiguitate a imaginilor lumii. Acestea şi asemenea tigrului care unduieşte pe

sînt fenomene limită care depăşesc sub tufişuri iar din frun

măsura normală şi de aceea media zişurile întunecate fulgeră intermitent

normală ignoră aceste enigme pline corpul său galben pătat." 5

de cruzime. Ele nu există pentru ea. Linia vieţii pe care şi-o alege

Doar puţini sînt aceia care ajung la Prometeu este deci indis

marginea lumii, acolo de unde începe cutabil una introvertită. El jertfeşte

imaginea reflectată a ei. Pentru insul prezentul şi relaţia sa cu pre

care se situează la mijloc, sufletul nu zentul pentru a crea, gîndind

are caracter nici dubios, nici demonic, anticipativ, un viitor îndepărtat.


Cu totul altfel este Epimeteu: el ieşte-mi o conştiinţă să mă-nveţe

recunoaşte că năzuinţa «Heit» şi «Keit»* şi orice lucru

sa se îndreaptă către lume şi către drept." Epimeteu nu poate rezista

ceea ce e valabil pentru lume. ispitei de a-şi împlini propriul destin şi

De aceea el spune îngerului: „Dar acum eu de a se supune punctului de vedere „lipsit de

jinduiesc spre ade suflet". Această legătură cu lumea

văr şi, iată, sufletul meu se află-n este de îndată răsplătită:

mîna ta şi dacă-ţi place, dăru- „Şi, iată, ridieîndu-se, Epimeteu şi-a

simţit statura mai


* E vorba de personajul Suflet; în
înaltă şi curajul mai dîrz şi întreaga
germană substantivul e feminin
făptură îi era unită şi întrea
(n.t.). 5 Loc. cit., p. 25.
ga fiinţă îi era sănătoasă, respirînd o

bunăstare viguroasă. Şi

se-ntoarse deci cu pas sigur,

străbătînd valea, pe drum neocolit

asemenea celui care nu se teme de

nimeni, cu privirea deschisă

ca cel însufleţit de amintirea propriei

fapte drepte." 6

După cum spune Prometeu, el şi-a

„vîndut sufletul liber

pentru «Heit» şi «Keit»". Şi-a pierdut

sufletul în favoarea fra

telui său. El a mers pe urmele

extravertirii sale şi deoarece aceas

ta s-a orientat după obiectul exterior,

Epimeteu s-a absorbit în

dorinţele şi aşteptările lumii, mai întîi

aparent în avantajul său

considerabil. El a devenit un

extravertit, după ce mai înainte

trăise ani de zile în singurătate, ca fals

extravertit, imitîndu-şi
fratele introvertit. O atare involuntară constă în conştiinţa înteme

„simulation dans le carac iată pe „noţiunile corecte", transmise

tere" (Paulhan) apare nu rareori. prin tradiţie, deci pe acel

Evoluţia lui către un extravertit tezaur de nedispreţuit al înţelepciunii

autentic reprezintă de aceea un vieţii de care opinia pu-

progres în direcţia „adevărului"


* Referinţă posibilă la sufixele -heit şi
şi merită recompensa care îi este
-keit, cu ajutorul cărora sînt derivate în
acordată.
germană, mai cu seamă din adjective,
în timp ce Prometeu este împiedicat
substantivele abstracte
de exigenţele tira
corespunzătoare (denumind stări,
nice ale sufletului său să stabilească
calităţi, condiţii etc). Pasajul ar putea fi
orice fel de relaţie cu obiec
deci o aluzie la ideea de regulă, de
tul exterior şi este constrîns să aducă
ordine. De avut în vedere — şi nu în
în slujirea sufletului cele
ultimul rind — un eventual joc de cuvinte
mai crude jertfe, Epimeteu este mai
de tip disociativ: heit şi keit sînt
întîi eficient apărat de pri
constituenţii cuvîntului Heiterkeit —
mejdia ce îl ameninţă pe extravertit
voioşie, seninătate (n. f.).
de a se pierde cu totul în
6 Loc. cit., pp. 10 ş. urm.
obiectul exterior. Această protecţie
186 TIPURI PROBLEMA 187

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

blică se slujeşte la fel ca judecătorul autocritic, credinţa nestrămutată în

de codul penal. în felul acesta, lui valoarea lui obştesc acceptată, lipsa

Epimeteu i se fixează acea limită care îl de îndoială în propria „faptă dreaptă"

împiedică să se abandoneze şi conştiinţa împăcată care îl definesc

obiectului în aceeaşi măsură în care ne îngăduie să recunoaştem uşor

Prometeu se abandonează sufletului. caracterul descris de Jordan. A se

Conştiinţa substituită sufletului îi in- compara vizita lui Epimeteu la Prometeu

terzice acest lucru. întorcînd spatele bolnav, cind regele Epimeteu vrea să-şi

lumii oamenilor şi conştiinţei ei vindece fratele în suferinţă: „Şi după

codificate, Prometeu cade pradă ce au săvîrşit toate acestea, regele

sufletului, stăpînului crud, şi bunului- înainta, sprijinindu-se pe doi prieteni,

plac aparent al acestuia, plătind cu unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga,

nesfirşită suferinţă faptul de a fi salută şi rosti aceste cuvinte, însoţite

nesocotit lumea. Limitarea înţeleaptă de gînduri bine intenţionate:

pe care o conştiinţă ireproşabilă i-o «Din inimă îmi pare rău de tine,

impune lui Epimeteu îi leagă însă Prometeu, iubite frate!

acestuia ochii într-atît, incit îl face să-şi Dară să prinzi curaj, căci, iată, o

trăiască orb mitul, avînd perpetuu unsoare am aici, în orice su

sentimentul că procedează bine, căci ferinţă încercată şi care miraculos

este mereu în acord cu aşteptările tămăduieşte de arşiţă şi friguri

generale şi este mereu încununat de deopotrivă, şi deci spre uşurare, ca şi

succes, împlinind dorinţele tuturor. spre pedepsire, tu poţi s-o

Aşa se doreşte să fie regele, şi aşa îl foloseşti.»

reprezintă Epimeteu pînă la sfîrşitul Şi vorbind astfel, luă o vergea, de ea

său lipsit de glorie, însoţit fiind pînă legă unsoarea strîns

atunci de aplauzele mulţimii ce îl fac şi cu mişcări solemne îi întinse totul,

să-şi simtă spatele puternic. precaut. Dară Prometeu,

încrederea de sine, lipsa spiritului de cum simţi mirosul şi privi unsoarea,


cu silă îşi întoarse capul.

Regele atunci glasul şi-1 schimbă, să Şi rostind aceste vorbe, din haină

strige se porni şi să prezică, scoase o oglindă şi

aprins de zel: toate lucrurile dintr-un început îi

«De mai mare pedeapsă tu cu desluşi şi deveni limbut şi gre

adevărat duci lipsă, căci şelile lui toate le ştiu." 7

nu ţi-e de folos a sorţii tale de pînă- Această scenă ilustrează perfect

acuma învăţătură.» cuvintele lui Jordan:

„Society must be pleased if possible;

if it will not be pleased,

it must be astonished; if it will neither be

pleased nor aston-

ished, it must be pestered and shocked".8

întîlnim în scena citată

un climat aproape asemănător. în

Orient un om bogat îşi face

cunoscută demnitatea prin aceea că

nu apare în public decît spri

jinit de doi sclavi. Epimeteu se

foloseşte de această poză pentru

a face impresie. De binefacere, se

cuvin pe loc legate admones

tarea şi moralizarea. Iar dacă nici

acestea nu prind, celălalt tre

buie cel puţin înfricoşat cu imaginea

propriei sale josnicii. Căci

totul se reduce la a produce impresie.

O locuţiune americană ne

spune că în America au succes două

feluri de oameni: aceia care

ştiu ceva şi aceia care se prefac cu

abilitate că ştiu. Adică, apa

renţa are uneori tot atît de mult


succes ca prestaţia reală. Extra 282. Nu este lipsit de interes să se

vertitul de acest fel lucrează compare acest mod de a-1 concepe

precumpănitor cu aparenţa. Intro pe Prometeu cu descripţia pe care i-

vertitul vrea s-o străpungă şi abuzează în o face acestuia Goethe. Cred că am

acest scop de munca suficiente motive să presupun că

sa. Dacă îi unim pe Prometeu şi pe Goethe aparţine mai degrabă tipului

Epimeteu într-o singură per extravertit decît celui introvertit că-

soană, obţinem un om care în afară


Loc. cit., pp. 120 ş. urm.
este Epimeteu şi înăuntru
Jordan, loc. cit., p. 31: „Dacă este
Prometeu, ceea ce face ca ambele
posibil, societatea trebuie să fie satis
tendinţe să se irite reciproc
făcută; dacă nu poate fi satisfăcută,
şi fiecare să încerce să atragă eul
trebuie uimită; dacă nu poate fi nici
definitiv de partea sa.
sa

tisfăcută, nici uimită, trebuie să fie


2. Comparajie între Prometeul lui
iritată şi zguduită."
Spitteler şi acela al lui

Goethe
188 TIPURI PSIHOLOGICE Prometeu şi Minerva prezintă

multe asemănări cu acela dintre


mia i-1 atribui pe Spitteler. O
Prometeu şi Suflet la Spitteler.
dovadă completă în sprijinul aces-
Astfel, Prometeu se adresează
tei presupuneri ar putea s-o aducă
Minervei:
doar cercetarea şi analiza întinsă

şi atentă a biografiei lui Goethe. „De la-nceput cuvîntul

Ipoteza mea se sprijină pe o sumă tău Mi-a fost a cerului

de impresii pe care nu le iau în lumină! De parcă sufletu-

discuţie ca fiind insuficient de mi cu sine-ar fi vorbit Şi

probante. sieşi s-ar fi dezvăluit, Şi

283. Nu este nevoie ca atitudinea armonii congeniale în el

introvertită să coincidă în mod din sine-ar fi vibrat: Iată

necesar cu figura lui Prometeu, ce-au fost vorbele tale.

respectiv figura tradiţională a Aşa că eu nu eram eu, Şi

acestuia poate fi şi altminteri cind gîndeam că eu

interpretată. De pildă, o versiune vorbesc Vorbea o zeitate,

diferită oferă Platon în Protagoras, Iar cind ziceam că zei

unde cel care distribuie forţele vieţii vorbesc Eu însumi doar

făpturilor tocmai plămădite din lut vorbeam. Asta-i cu tine şi

şi foc de către zei nu este cu mine, Iţi aparţine din

Prometeu, ci Epimeteu. Aici, ca şi străfund Iubirea-mi

în mit, Prometeu este în principal pentru totdeauna!" Şi mai

(în acord tocmai cu gustul antic) departe:

cel iscusit în viclenie şi „Aşa cum dulcele amurg

inventivitate. La Goethe, găsim

două versiuni. în fragmentul dramatic

din 1773, Prometeu este

înfruntătorul, creatorul şi

plămăditorul sigur pe sine,

asemenea zeilor şi dispreţuindu-i

pe zei. Sufletul său este Minerva,

fiica lui Zeus. Raportul dintre


PROBLEMA TIPURILOR IN însufleţite de Minerva. La

LITERATURA Spitteler, el nu este creator, este

pasiv, doar sufletul îi este creator, dar


189
activitatea sa zămislitoare rămîne
Al soarelui ce-apune
ascunsă şi misterioasă. La plecare,
Se înfiripă înspre slăvi
Sufletul îi spune lui Prometeu: „Şi-
Din Caucazu-n neguri,
acuma eu de tine mă despart,
Cu linişte învăluindu-mi
căci, iată, o lucrare mare mă
sufletul,
adastă, cerînd uriaşă trudă şi spre
Păstrîndu-mi-o vie şi-n
a o înfăptui de multă grabă e
clipe de restrişte,
nevoie."11 S-ar zice că la Spitteler
Aşa sporitu-mi-au puterile,
sufletul asumă fapta creatoare
Sorbind din ceru-ţi aer,
prometeică, în vreme ce Prometeu
cîte-o gură."9
însuşi suferă doar chinul sufletului

284. Şi la Goethe, Prometeu creator. La Goethe, Prometeu e

depinde de sufletul său. Privinţă în activ, în primul rînd în direcţie

care asemănarea cu Prometeul lui creatoare, înfruntîndu-i pe zei în

Spitteler este considerabilă. Aşa, temeiul tocmai al propriei puteri

de pildă, acesta se adresează de creaţie:

Sufletului: „Şi dacă mi le-au răpit „Cine m-a ajutat


pe toate, rămîn peste măsură de împotriva trufiei
bogat atîta timp cît tu îmi mai Titanilor? Cine
rămîi şi mă numeşti «amicul meu» m-a scăpat de
cu gura-ţi dulce şi laşi să cadă la moarte, De la
asupra mea privirea chipului tău robie?
mîndru şi plin de har."10 în ciuda
9Goethe, Prometheusjragment.
asemănării dintre cele două figuri
[Traducere de Mihai Isbâşescu, în
şi a relaţiilor lor cu sufletul, există
Goethe,
între ele şi o substanţială
Opere, 2. Teatru 1, Editura Univers,
deosebire: Prometeul lui Goethe
Bucureşti, 1986, pp. 197-198 (n.
este un creator, un plăsmuitor ale
t.)].
cărui figuri de argilă sînt
Spitteler, toc. cit., p. 25.
Loc. cit., p. 28.
190 TIPURI PSIHOLOGICE aşază în spaţiu figuri modelate de

Nu tu el şi însufleţite de sufletul său,

săvirşit-ai umple lumea de zămislirile pu

toate, terii sale creatoare, fiind totodată

Inimă sfînt învăţătorul şi educatorul oa

arzătoare?"1 menilor. La Spitteler, tot ce îl

2 priveşte pe Prometeu merge în

interior, se absoarbe în
285. în acest fragment Epimeteu este
întunecimea adîncului sufletesc,
palid caracterizat; cu
tot aşa
totul inferior lui Prometeu, el este avocatul
după cum el însuşi se resoarbe din
sentimentului colec
lume, exilîndu-se din chiar
tiv care nu vede în slujirea sufletului decît
patria sa restrînsă, spre a deveni
un fel de „îndărătni
cumva şi mai invizibil. Potrivit
cie". El îi vorbeşte lui Prometeu
principiului compensator al
după cum urmează:
psihologiei noastre analitice, într-un
„Eşti singur doar!
astfel de caz, sufletul, adică
Te îndîrjeşti plăcerea s-o
personificarea inconştientului, tre
ignori,
buie să fie cu deosebire activ, pe
Cînd zeii, tu,
cale de a pregăti o operă care
Ai tăi şi lumea, cerul, toţi
deocamdată este însă invizibilă.
Din plin se simt a fi un tot."13
în afară de pasajul citat mai
286. Indicaţiile din acest
există la Spitteler o descriere
fragment dramatic sînt prea spora
completă a acestui proces de echi
dice pentru a putea să identificăm
valenţă scontabil. Anume în
pe baza lor caracterul lui Epi
Pandorazwischenspiel (Interludiul
meteu. în schimb, trăsăturile pe
Pandora).
care Goethe i le conferă lui Pro

meteu prezintă o diferenţă tipică

faţă de acelea ale personajului

omolog al lui Spitteler. La Goethe,

Prometeu plăsmuieşte şi ac

ţionează în lumea exterioară,


conştiinţa noastră, adică în

PROBLEMA TIPURILOR ÎN 191 inconştient. Astfel incit Interludiul

LITERATURĂ Pandora este o reprezentare a ceea ce

se petrece în inconştient, în timpul


287. Pandora, această
suferinţelor lui Prometeu.
enigmatică figură a mitului
Dispărînd din lume şi distrugînd
prometeic, este aici fiica zeilor; cu
ultima punte ce îl leagă de ea,
excepţia unei singure relaţii foarte
Prometeu se cufundă în adîncul
profunde, ea este absolut
sinelui propriu, îşi este sieşi unică
independentă de Prometeu.
vecinătate, unic obiect. El ajunge
Această versiune se sprijină pe
astfel „asemenea lui Dumnezeu",
istoria mitului, în care femeia
căci potrivit definiţiei, Dumnezeu
intrată în relaţie cu Prometeu este
este fiinţa care odihneşte
fie Pandora, fie Atena. Prometeul
pretutindeni în sine şi îşi este, în
mitic este legat sufleteşte de
virtutea omniprezenţei sale,
Pandora sau Atena, precum la
întotdeauna şi oriunde, propriul
Goethe. Spitteler însă operează o
obiect. Evident, Prometeu nu se
remarcabilă scindare, sugerată —
simte nicidecum asemenea lui
ce-i drept — şi de mitul istoric, în
Dumnezeu, ci doar extrem de
care Prometeu-Pandora s-a con-
nefericit. După scena în care
taminat de analogia Hefaistos-
Epimeteu vine şi scuipă şi el pe
Atena. Goethe privilegiază ver-
mizeria lui Prometeu, acţiunea se
siunea Prometeu-Atena. La
strămută în spaţiul de dincolo,
Spitteler, în schimb, Prometeu este
fireşte în momentul în care toate
sustras sferei divine şi primeşte un
relaţiile cu lumea ale lui Prometeu
suflet propriu. Divinitatea sa şi
fuseseră refulate pînă la anulare.
relaţia mitică arhetipală cu
Acestea sînt momentele în care,
Pandora se păstrează ca o contra-
potrivit experienţei noastre,
partidă cosmică în spaţiul celest şi
conţinuturile inconştientului au
acţionează pe cont propriu.
cele mai mari şanse de a dobîndi
Lucrurile care se petrec în lumea
autonomie şi vivacitate pînă într-
de dincolo sînt acelea care se
acolo îneît să domine conştiinţa14.
desfăşoară în spaţiul de dincolo de
Starea lui Prometeu se oglindeşte în
inconştient după cum urmează: întunecate, pe o pajişte tăcută şi

„Şi în zorii aceleiaşi zile pustie, de

12 Goethe, op. cit. [De fapt,


14 Cf. Jung, Der Inhalt der Psychose
aceste versuri figurează în oda
(Gesammelte Werke, III), Wandlun-gen und
Prometheus
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
(probabil din 1774), care urma să
Wandlung [Gesammelte Werke, V]), DU
deschidă ultima parte a poemului Beziehungen zwischen dem Ich und dem
dramatic Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII).
mai sus citat. Versiunea româna ii

aparţine Măriei Banuş. Goethe,

Poezii şi

poeme. Editura Tineretului,

Bucureşti, (1964), p. 87 — n. t.\.

13Goethe, loc. cit., p. 213.


192 TIPURI PROBLEMA 193

PSIHOLOGI TIPURILOR tN

CE LITERATURĂ

deasupra tuturor lumilor, umbla rea, sfielnică, bineţe şi întrebînd cu a

Dumnezeu, creatorul a toată viaţa, gurii tăcere plină de cinsti

parcurgînd cercul blestemat, potrivit re."15

cu firea stranie a bolii sale tainice şi Este fără doar şi poate evident că

rele. Dumnezeu suferă de

Căci din pricina bolii nu putea boala lui Prometeu. Căci după cum

desăvîrşi ocolul, nu îi era acesta îşi revarsă întreaga

dată tihna pe cărarea tălpilor sale, ci pasiune, întregul libido asupra

trebuia în veci, cu acelaşi sufletului, asupra lumii lăuntrice,

pas, în fiecare zi şi an de an, să dea consacrîndu-se integral slujirii

înconjur pajiştii tăcute, cu sufletului, tot astfel şi Dumne

mersul greoi şi capul plecat, cu zeul său merge „în cerc" în jurul

fruntea încreţită şi chipul schi centrului lumii, istovindu-se

monosit, cu ochiul înceţoşat, privind asemenea lui Prometeu care este pe

fără răgaz spre mijlocul cale de a se stinge. Ceea ce

cercului. vrea să însemne că libidoul său a

Şi în vreme ce îşi împlinea şi azi ca-n trecut în inconştient, unde ur

fiecare zi destinul mează să pregătească un substitut,

nemilos iar de mîhnire îşi pleca mai căci libidoul este o energie

tare capul şi îşi tîra de obo care nu dispare fără urmă, ci produce

seală mai mult pasul, iar de vegherea întotdeauna un echivalent.

rea a nopţii, izvorul vieţii Echivalentul este Pandora şi ceea ce

secat părea să-i fie, iată, se ivi din ea îi aduce părintelui său:

noapte şi din revărsat de zori anume un giuvaer încîntător pe care

Pandora, mezina lui, apropiindu-se cu vrea să îl ofere oamenilor

pas şovăitor şi cuviincios pentru a le domoli suferinţele.

de locul sfint, şi se-aşeză apoi smerit Traducînd acest proces în sfera

de-o parte, dînd cu privi umană a lui Prometeu,


vom spune că: în vreme ce acesta, aflat dorei. Giuvaerul Pandorei este o

sub condiţia „asemănării imagine inconştientă în oglindă care

cu divinitatea", suferă, Sufletul lui reprezintă simbolic adevărata lucrare a

pregăteşte o lucrare hărăzită sufletului lui Prometeu. Din text reiese

alinării suferinţelor omenirii. Sufletul limpede că e vorba de un dumnezeu-

lui Prometeu năzuieşte mîn-tuitor, de o reînnoire a soarelui.16

astfel să ajungă la oameni. Cu toate Această nostalgie se exprimă în boala

acestea, lucrarea pe care el divinităţii, care tînjeşte după renaştere

o plănuieşte şi o înfăptuieşte nu este şi de aceea întreaga sa forţă vitală se

întocmai cu aceea a Pan- scurge înapoi în centrul sinelui său,

adică în adîncul inconştientului din


15 Spkteler, loc. cit., p. 107.
care viaţa se naşte din nou. De aceea

şi apariţia giuvaerului în lume este

descrisă într-un fel care aminteşte de

imaginile naşterii lui Buddha din Lalita-

vistara: Pandora aşază giuvaerul sub un

nuc, tot aşa cum Maya naşte pruncul

sub smochin.

„Sub copac, în umbra miezului de noapte,

ardea pojar

şi scînteia şi scapără fără oprire, iar pe

bolta întunecată, aseme

nea luceafărului dimineţii, străluceau

pînă departe fulgerele dia

mantine.

Chiar şi albinele şi fluturii plutind în

dans peste grădina

în floare alergau spre pruncul minunat,

jucîndu-se şi zbenguin-

du-se în jurul lui [...], iar din

văzduhuri, în grea cădere, se lăsau

ciocîrliile în jos, lacome să slăvească

noua faţă mai frumoasă


a soarelui şi privind de aproape curoasă, închipuind în acorduri

strălucirea dalbă a razelor, ini susurate un dulce cor de glasuri

ma li se oprea [...]. Iar pe deasupra pure: «Cine ar fi ştiut ce se odihneşte

tuturor domnea părinteşte sub acoperişul umil, cine

şi blînd copacul ales cu coroana uriaşă, ar fi bănuit ce giuvaer se află în

cu haina grea şi verde, mijlocul nostru.»" 17

ocrotind cu mîinile-i regale faţa Cînd pentru Maya a bătut ora

pruncilor săi. naşterii, ea a adus copilul

Şi toate acele ramuri multe se pe lume sub smochinul Plaksa ce îşi

aplecau iubitor şi se înco apleca crengile protector

voiau spre pămînt, ca şi cum ar fi vrut


Referitor la motivul giuvaerului şi al
să stăvilească printr-un
renaşterii, vezi Wandlungen und
gard privirile străine pentru ca,
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
geloase, numai ele să se bucure
Wandlung [Gesammelte Werke,
de farmecul nemeritatului dar, şi
V]) şi Psychologie undAlchemie (Gesammelte
toate miile de frunze delicat
Werke, XII).
însufleţite tremurau şi vibrau de
Spkteler, loc. cit., pp. 126 ş. urm.
plăcere, şopteau de emoţie bu
194 TIPURI PROBLEMA 195

PSIHOLOGI TIPURILOR lN

CE LITERATURA

pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar toate acestea

emană în lume o lumină imensă, se petrec în sfe

strălucitoare, natura şi zeii iau parte la ra divină, adică în inconştient.

naşterea lui. Iar cînd păşeşte pe Presimţirile evenimentului, care

pămînt, un lotus mare creşte sub se preling în conştiinţă, nu sînt

tălpile sale şi din el, Bodhisattva, în sesizate de elementele epimetei-

picioare, contemplă lumea. De aici for- ce, dominate de raporturile cu lumea. Spitteler

mula tibetană de rugăciune: om mani reprezintă pe larg

padme hum = oh, despre giuvaerul această idee în paragrafele

din lotus! Clipa renaşterii îl află pe următoare19, în care vedem cum lu

Bodhisattva sub copacul ales Bodhi, mea, deci conştiinţa, cu atitudinea ei

unde el se transformă în Buddha, iraţională, îndreptată către

iluminatul. Această renaştere sau obiectele exterioare, este incapabilă

reînnoire este însoţită, ca şi naşterea, să aprecieze corect valoarea

de aceeaşi lumină strălucitoare şi de şi semnificaţia giuvaerului. Din această

aceleaşi miracole ale naturii şi apariţii pricină, el se pierde pen

divine. tru totdeauna.

2%. în imperiul lui Epimeteu însă, Dumnezeul reînnoit semnifică o

unde nu stăpîneşte decît conştiinţa, atitudine reînnoită, adi

nu şi sufletul, giuvaerul nepreţuit se că posibilitatea unei noi intensificări a

pierde. Furios pe mărginirea lui, îngerul vieţii, o redobîndire a ei,

îl mustră: „Şi oare nu ţi-a fost ţie un căci, din punct de vedere psihologic,

suflet hărăzit, de vreme ce asemeni Dumnezeu înseamnă în

dobitoacelor ai fost atît de necioplit şi totdeauna valoarea supremă,

fără minte să te ascunzi de divinitatea cantitatea maximă de libido, acti

minunatăV™ vitatea psihologică vitală optimă. în

Se vede că giuvaerul Pandorei este consecinţă, pentru Spitteler,

o reînnoire a lui atitudinea prometeică şi cea


epimeteică se dovedesc a fi insufi armonie cu starea dată a lumii, cea

ciente. Cele două tendinţe se prometeică, în schimb, nu este — motiv

disociază, cea epimeteică este în pentru care trebuie să lucreze în

favoarea reînnoirii lumii. Ea creează


Loc. cit., p. 160. Spitteler reprezintă
astfel o nouă atitudine faţă de lume
faimoasa conştiinţă a lui Epimeteu
(giuvaerul dăruit lumii), fără însă a
ca pe un mic animal. Ea corespunde de altfel
găsi ecou la Epimeteu. Cu toate
instinctului animalic al oportu

nităţii. acestea, recunoaştem fără dificultate

Loc. cit., pp. 132 ş. urm. că darul Pandorei este o încercare de

rezolvare simbolică a problemei,

semnalată deja cu prilejul discutării

scrisorilor lui Schiller: e vorba de

problema unirii funcţiei diferenţiate

cu cea nediferenţiată.

299. înainte de a merge mai departe în

elucidarea acestei chestiuni, să ne

reîntoarcem la Prometeul lui Goethe.

După cum am văzut, există deosebiri

clare între Prometeul creator al lui

Goethe şi acela suferind al lui

Spitteler. O altă distincţie importantă

este relaţia cu Pandora. La Spitteler,

Pandora este un duplicat al sufletului

lui Prometeu, care aparţine sferei

divine; la Goethe, în schimb, ea este

în întregime creatura şi fiica titanului,

deci dependentă în chip absolut de

el. Deja relaţia lui cu Miner-va face

din Prometeu un substitut al lui

Vulcan, iar faptul că Pandora este

creaţia lui şi nu a zeilor arată că el

este un demiurg, sustras sferei umane. De


aceea Prometeu spune: pentru că subliniază caracterul divin al

„Şi cînd gîndeam titanului. în Pandora lui Goethe avem din

că eu vorbesc, fericire a face cu o piesă care ne oferă

Vorbea o zeitate, o caracterizare mai completă a lui

Iar cînd ziceam că Epimeteu decît fragmentul discutat

zei vorbesc, Eu pînă acum. Iată cum se prezintă el

însumi doar vorbeam." aici:

„Ziua-mi de noapte nu se
300. La Spitteler, în schimb, Prometeu
mai alege Şi-mi duc a
e lipsit de orice caracter divin, chiar
numelui nefericire:
sufletul său nu e decît un demon
Căci Epimetheus m-au
neoficial, divinitatea este pusă pentru
numit zămislitorii, «Cel
sine, separată de uman. în schimb,
ce gîndeşte-apoi», cel
versiunea lui Goethe este antică
ce-ntîmplarea
196 TIPURI PSIHOLOGICE fiecărei zile mînat de acelaşi im-

bold neostoit de a zămisli şi a


Grăbită-o
acţiona asupra lumii, Epimeteu,
retrăieşte-n gînd
chinuit de griji, de temeri şi de
trudind Pentru-al
gînduri apăsătoare, se lasă în voia
posibilului tulbure

imperiu. Atîta fanteziilor, a viselor şi a amintirilor

trudă i-a fost sale. Pandora apare ca o creatură

tînărului dată a lui Hefaistos, respinsă de

încît, nerăbdător, Prometeu, dar aleasă drept soţie

pornit în viaţă de Epimeteu. Despre ea, acesta

Necugetat, am spune:

înhăţat prezent „De la astfel de comoară-i bun

doar, Noilor griji şi chinul."

adăugind noi
302. Pandora este pentru el un
chinuri." 20
giuvaer de preţ, supremul bun

301. Prin aceste cuvinte, chiar:

Epimeteu îşi caracterizează fiinţa: „Dar pe veci a mea e

el reflectează la trecut şi nu se ea, cea minunată!

mai poate desprinde de Pandora Fericirii gustat-am

pe care (potrivit legendei antice) preaplinul bogat!

o luase de soţie, adică el nu se Stăpînind frumuseţea,

mai poate izbăvi de amintirea ei; de ea m-am legat: S-a

ea însăşi îl părăsise demult, ivit cum alai

lăsîndu-i-o în loc pe fiica ei primăverile-şi scot.

Epimeleia, Grija, şi luînd-o cu sine Cunoscînd-o, am

pe Elpore, Speranţa. Aici Epimeteu prins-o, şi asta-a fost

este înfăţişat atît de clar încît tot! Precum negura

putem recunoaşte funcţia cetii, sminteala s-a

psihologică pe care o reprezintă, dus: M-a atras spre

în vreme ce Prometeu este şi în pămînt — şi spre

Pandora acelaşi creator şi plăs- ceruri, în sus. Tu

muitor care se trezeşte în zorii cuvinte s-o lauzi să


cauţi ai vrea, PROBLEMA TIPURILOR ÎN

LITERATURĂ

197

S-o înalţi; ea demult

in inalturi umbla. De-

i asemui ce-i bun,

lingă ea pare prost;

De vorbeşte,

dreptatea a ei vezi c-

a fost. împotrivă de-i

stai, vezi că-ndată

te-a-nfrint De eziţi

să-i slujeşti, îi cazi

rob, la pămînt.

Pentru bun şi frumos

are-ndată răspuns.

Să nu te făleşti: te-

mblînzeşte de-ajuns.

Dacă ea iţi e ţinta,

porţi aripi la pas.

Dacă-ţi iese din cale,

pe loc ai rămas. De-

ai in faţă oprelişti,

te-nalţă cu ea: Şi

averea şi mintea-

nţeleaptă ţi-ai da! Se

pogoară în lume cu

chipuri o mie — Pe

ape pluteşte,

mergînd pe cîmpie;

După sacre măsuri

străluceşte,
vibrează. Conţinutul imaginile sînt conţinuturi pro-

dă formei nobleţe de iectate ale inconştientului. Căci

rază — îi dă ei şi-şi acestea din urmă acţionează cu

dă sieşi supremă acea supraforţă descrisă mai sus

putere. Astfel fost-a şi, în special, în acel mod ca-

în cale-mi: copil şi racterizat de Goethe excelent prin

muiere."21 versul: