CARL GUSTAV JUNG (1875- axat pe reintroducerea

1961), psiholog şi psihiatru spiritului ca dimensiune

elveţian. Născut la Keliwil fundamentală a fiinţei şi pe

(cantonul Thurgau), a făcut un ansamblu de concepte noi,

studii de medicină generală şi deduse în temeiul unei înde-

psihiatrie la Basel, a fost lungate şi vaste experienţe

profesor la Facultatea de Me- clinice. Inconştient colectiv,

dicină din Zurich şi medic-şef arhetip, individuale, anima,

la clinica psihiatrică animus, umbră, persona etc.

universitară Burgholzli. S-a au lărgit cîmpul cunoaşterii şi

consacrat însă precumpănitor au revoluţionat disciplina,

psihoterapiei clinice şi, orientînd-o către o înţelegere

concomitent, cercetării infinit mai nuanţată şi mai

experimentale şi teoretice. în aproape de totalitate a

1904 întemeiază la Zurich un psihicului uman. între 1921 şi

laborator de psihopatologie 1938 întreprinde călătorii de

experimentală, valorificind studii în Africa de nord, în

observaţii personale şi lumea arabă, la indienii

descoperiri în domeniul asocia- pueblo din Arizona, în Kenya,

ţiilor verbale normale şi Uganda şi India. în 1935 este

patologice, al demenţei ales preşedinte al proaspăt

precoce şi al complexelor, între întemeiatei „Societăţi

1907 şi 1912 colaborează elveţiene pentru psihologie şi

intens cu Freud, atras în domeniile conexe". în 1944 i

special de cercetările acestuia se creează la Basel o catedră

legate de isterie şi de vise. de „psihologie medicală", în

Ruptura cu Freud, provocată 1948 se înfiinţează la Zurich

mai cu seamă de rigiditatea Institutul C. G. Jung, iar în

concepţiei acestuia, înseamnă 1958, inspirată de cercetările

pentru Jung angajarea fermă sale, „Societatea

pe un drum propriu. Ea îl va internaţională de psihologie

duce la elaborarea unui analitică". Ultimii ani de viaţă

sistem autonom de gîndire, şi-i petrece la Bollingen, lingă

Zurich, locuind în faimosul C. G. JUNG

turn, unde îşi redactează şi

parţial îşi dictează memoriile.

TIPURI PSIHOLOGICE

Traducere din

germană de

VIORICA NIŞCOV

Opera sa imensă va rămîne un

monument al secolului prin influenţa

exercitată. Din ea se cuvin

menţionate cel puţin: Ober die

Psychologie der Dementia praecox (1907), H U M A N I TA S

Wandlungen und Sym-bole der Libido (1912),

Psychologische Typen (1921), Psychologie

und Eniehung (1926), Die Beziehungen

zwischen dem Ich und dem Unbewufiten

(1928), Psychologie und Religion (1940),

Ober die Psychologie des Unbewufiten

(1943), Psychologie und Alchimie (1944),

Die Psychologie der Ubertragung (1946),

Symbolik des Geistes (1948), Antwort auf

Hiob (1952), Synchronizităt als ein

Prinzip akausaler Zusammenhănge

(1952), Von den Wurzeln des Bewufitseins

(1954), Gegenwart und Zukunfi (1957), Ein

mo-derner Mythus (1957). La cîteva luni

după moartea lui îi apar memoriile,

Erinnerungen, Traume, Gedanken,

consemnate şi editate de Aniela

Jaffe.
Editura Humanitas foloseşte INTRODUC

calculatoare ERE

ZENITHO

DATA SYSTEMS&UJ

oferite de

Bull

Coperta Olten, 1971 © HUMANITAS,

IOANA 1997, pentru prezenta versiune

DRAGOMIRESC românească

U MARDARE
ISBN 973-28-0662-1

C. G.

JUNG

PSYCHOL

OGISCHE

TYPEN

Walter-Verlag

Olten und

Freiburg

im

Breisgau

Ediţia a

noua,

revizuit

© Walter-Verlag AG,
Platon şi Aristotel! Naturile practice,

Ei nu sînt doar cele ordonatoare,

două sisteme, ci şi aristotelice construiesc

tipurile a două din aceste idei şi

naturi umane simboluri un sistem

diferite ce se solid, o dogmatică şi un

opun, mai mult cult. Biserica

sau mai puţin îmbrăţişează in cele din

vrăjmaş, sub toate urmă ambele naturi,

hainele, din din care unii se ascund

timpuri de cele mai multe ori in

imemoriale. Tot rindul clerului, iar

lungul Evului ceilalţi in viaţa

Mediu, mai cu monahală, continuind

seamă, şi pînă să se războiască însă

astăzi, ele s-au neîntrerupt.

luptat astfel, iar H. Heine, Deutschland, I.

această luptă este

în cursul practicii medicale
principalul
cu bolnavii de nervi ni-a izbit
conţinut al istoriei
încă de mult faptul că, pe
Bisericii creştine.
lingă numeroase diferenţe
Se vorbeşte mereu
individuale
de Platon şi de
de psihologie umană, există
Aristotel, chiar
şi deosebiri tipice, şi anume m-
dacă sub alte
au
nume. Naturile
izbit mai întîi două tipuri, pe
exaltate, mistice,
care le-am numit tipul introvertit
platonice dezvăluie
şi, respectiv, extravertit.
din abisurile
Examinînd cursul vieţii
sufletelor lor ideile
oamenilor, observăm că
creştine şi
destinele
simbolurile
unora sînt mai degrabă
corespunzătoare.
determinate de înţelegem de fiecare dată

obiectele intereselor lor, totul în sensul propriului nostru tip.

în vreme ce ale altora, Amintesc această

mai degrabă de fiinţa împrejurare încă de aici,

lor lăuntrică, de pentru a pre-

subiectul lor. Şi întîmpina posibile

deoarece noi toţi neînţelegeri. Fireşte că ea

înclinăm fie într-o parte, îngreunează con

fie siderabil încercarea de a

în alta, ne simţim, înfăptui o descriere generală

fireşte, îndemnaţi să a tipurilor,

 TIPURI PSIHOLOGICE

produsul unei idilic-netulburate

activităţi în cabinetul de studiu. Mă

îndoiesc însă că atare ignoranţă PREFAŢĂ

califică în vederea unui exerciţiu

Această carte este rodul unei
critic competent.
munci de aproape douăzeci de ani
Septembrie 1937
în domeniul psihologiei practice.
C.G. JUNG
Proiectul ei s-a închegat treptat,

mai întîi din nenumăratele impresii

şi experienţe legate de practica

psihiatrică şi neuropatică, precum

şi din contacte cu oameni

aparţinînd tuturor straturilor

sociale, apoi din confruntările

mele personale cu prieteni şi

adversari, în fine, din critica

particularităţilor psihologice care

îmi sînt proprii. Mi-am propus să nu

împovărez cititorul cu cazuistică, în

schimb am ţinut să integrez, atît

istoric, cît şi terminologic, fondului

de cunoştinţe deja existent, ideile

extrase din experienţă. Am

întreprins această operaţie mai

puţin din raţiuni de echitate

istorică şi mai mult cu intenţia de

a scoate experienţele

specialistului în medicină din

domeniul său profesional îngust şi

de a le situa într-o serie de

raporturi mai generale, raporturi

ce îngăduie şi profanului cultivat

să beneficieze de experienţele

unei discipline anume. N-aş fi

cutezat să procedez în acest mod,

care ar putea fi lesne interpretat

greşit ca intervenţie în alte sfere

de preocupări, dacă nu aş fi

convins că punctele de vedere

psihologice înfăţişate aici au

semnificaţie şi aplicabilitate

generală şi că deci ele pot fi mai

bine tratate într-un context

general, decît sub forma unei ipoteze

ţinînd de un domeniu ştiinţific

particular. Potrivit scopului ur-

mărit, m-am limitat la

confruntarea cu ideile acelor

autori care au studiat problema de

faţă şi am renunţat să menţionez

tot ceea ce s-a spus în legătură cu

această chestiune. Abstracţie

făcînd de faptul că a atinge fie şi

numai o completitudine

aproximativă
8 TIPURI PSIHOLOGICE C.G.JUNG

în elaborarea unui registru

corespunzător de materiale şi de

opinii mi-ar întrece cu mult

puterile, o asemenea colecţie nu ar

contribui cu nimic serios la

lămurirea şi lărgirea problemei în

discuţie. Am lăsat de aceea fără

părere de rău la o parte multe

lucruri pe care le adunasem de-a

lungul anilor şi m-am limitat, pe

cît posibil, la esenţial. Acestei

renunţări i-a căzut victimă şi un

document preţios, ce mi-a fost de

marc folos. Este vorba de o

corespondenţă întinsă cu prietenul

meu, domnul dr. med. H. Schmidt

din Basci, corespondenţă legată de

problema tipurilor. Datorez acestui

schimb de opinii o sumă

importantă de clarificări care au

trecut în cartea mea într-o formă,

fireşte, modificată şi de repetate

ori prelucrată. în esenţă, această

corespondenţă ţine de lucrările

preliminare a căror publicare ar

crea mai multă confuzie decît

claritate. Sînt însă dator să aduc

aici cuvenitele mulţumiri

strădaniilor prietenului meu.

Kiisnacht/Ziirich, primăvara anului

1920
 experienţe practice de ani de zile,

al unei experienţe oricum pe

deplin inaccesibile psihologului de

CUVÎNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A catedră. Eu sînt in primul rînd

ŞAPTEA medic şi psihoterapeut practician

şi toate formulările mele

Această nouă ediţie apare psihologice izvorăsc din ex-

neschimbată, ceea ce nu vrea să perienţele unei profesiuni dificile,

însemne că lucrarea nu ar mai exercitată zi de zi. Ceea ce afirm,

avea nevoie de completări, de prin urmare, în această carte este,

îmbunătăţiri şi de adaosuri. în propoziţie cu propoziţie, verificat

special, descrierile cam scurte ale de sute de ori prin terapia practică

tipurilor ar putea fi substanţial şi este iniţial izvorît din ea. Aceste

lărgite. De dorit ar fi şi o luare în experienţe medicale sînt, fireşte,

considerare a lucrărilor tipologice accesibile şi inteligibile doar celui

publicate de psihologi după obligat să se ocupe in linie profe-

apariţia primei ediţii. Dar în forma sională de tratarea complicaţiilor

ei actuală, cartea este deja atît de psihologice. De aceea nu este de

voluminoasă, îneît doar o luat în nume de rău

necesitate stringentă m-ar putea neprofesionistului dacă unele

determina să o lărgesc. în plus, constatări ii par stranii sau dacă

nu ar avea practic-nici un rost să îşi închipuie chiar că tipologia mea

se complice problematica ar fi

tipologică, atîta timp cît nici măcar

elementele ei nu sint cu adevărat

înţelese. Critica face adesea

greşeala de a presupune că tipurile

sînt, ca să spun aşa, deliberat

inventate şi întrucîtva impuse

materialului experimental. împo-

triva acestei presupuneri mă simt

obligat să subliniez faptul că

tipologia mea este rezultatul unei

10 TIPURI INTROD 11

PSIHOLOGI UCERE

CE

în aşa fel îneît, dacă vreau să sper că particularitate a expunerii ce

voi fi corect înţeles, trebuie să urmează: s-ar zice că drumul cel mai

presupun o marc bunăvoinţă din simplu ar fi acela de a descrie şi

partea cititorului meu. Ar fi relativ analiza în paralel două cazuri

simplu, dacă fiecare cititor ar şti cărei concrete. Fiecare om posedă insă

categorii îi aparţine. Este insă adesea ambele mecanisme, atît pe cel al

destul de dificil de hotărît dacă cineva extraversici, cit şi pe cel al

ţine de un tip sau de altul, mai ales introversici, şi doar relativa

cînd c vorba de propria persoană. predominanţă a unuia sau a altuia

Judecata privind personalitatea proprie este determină tipul. Pentru a conferi

întotdeauna extraordinar de nesigură. imaginii relieful necesar, ar trebui

Aceste nesiguranţe de judecată procedat la o rcluşare energică, ceea

cunosc o răs-pîndirc atît de mare ce ar însemna de fapt o înşelăciune

deoarece în fiecare tip declarat mai mult sau mai puţin pioasă. Se

sălăşluieşte o anumită tendinţă către adaugă faptul că reacţia psihologică a

compensarea propriei unilateralităli, oamenilor este atît de complicată,

tendinţă oportună din punct de incit capacitatea mea de expunere

vedere biologic, căci slujeşte păstrării abia dacă ar fi în măsură să-i traseze

echilibrului sufletesc. Prin in mod absolut exact imaginea. Sînt, de aceea,

compensare apar caractere silit să mă limitez la înfăţişarea

secundare sau tipuri care oferă o principiilor pe care le-am extras din

imagine extrem de greu descifrabilă, mulţimea de fapte individuale

alît de greu, îneît te simţi îndemnat să observate. Nu este vorba aici, aşa

negi existenţa în genere a tipurilor şi cum eventual ar putea să pară, de o

să o mai accepţi doar pe aceea a deductio a priori, ci de expunerea

diferenţelor individuale. deductivă a unor puncte de vedere

4. Trebuie să scot în evidenţă aceste formate pe calc empirică. Aceste

dificultăţi, pentru a justifica o anume puncte de vedere sînt, după cum

nădăjduiesc, o contribuţie cunoscătorului de oameni, cît şi

clarificatoare la o dilemă care a dus reflecţia scormonitoare a gîndi-torului,

şi continuă să ducă nu doar in dome- sau s-a înfăţişat bunăoară intuiţiei

niul psihologiei analitice, ci şi în unui Goethe sub forma principiului

acela al altor ştiinţe, şi mai ales în larg cuprinzător al sistolei şi diastolei.

raporturile interumane, la Numele şi noţiunile sub care a fost

neînţelegere şi discordie. Se înţelege sesizat mecanismul introversiei şi al

astfel de ce existenţa a două tipuri extraversiei sînt foarte diferite,

diferite este un fapt de mult adaptate de fiecare dată punctului de

cunoscut, care, într-un fel sau altul, a vedere individual al observatorului. în

izbit atît observaţia ciuda deosebirilor în formulare, iese

mereu în evidenţă ceea ce este

comun în privinţa concepţiei

fundamentale, anume o mişcare a

interesului în direcţia obiectului, într-

un caz, o mişcare a interesului de la

obiect către subiect şi către propriile

procese psihologice, în celălalt caz.

în primul caz, obiectul acţionează ca

un magnet asupra tendinţelor

subiectului, îl atrage şi îl

condiţionează în mare măsură, îl

înstrăinează chiar de sine însuşi şi îi

schimbă calităţile în sensul unei

armonizări cu obiectul, într-atît îneît s-

ar zice că obiectul ar avea pentru

subiect o importanţă superioară, în

ultimă instanţă decisivă, şi că faptul

de a se abandona cu totul obiectului

ar reprezenta vocaţia absolută, sensul

vieţii şi al destinului subiectului. în cel

de al doilea caz, subiectul este şi ră-

mîne in centrul tuturor preocupărilor.

S-ar putea spune că este ca şi cum, general, punctul de vedere introvertit ar

în ultimă instanţă, întreaga energie a putea fi socotit acela care în toate împre-

subiectului s-ar cheltui pe căutarea jurările caută să supraordoneze eul şi

neîntreruptă a unor modalităţi de a procesele psihologice subiective

împiedica obiectul să capete o obiectului şi procesului obiectiv, sau

influenţă covîrşitoare asupra sa. Este cel puţin să le afirme în raport de

ca şi cum energia obiectului s-ar acestea. Atare atitudine conferă de

scurge, ca şi cum subiectul ar fi aceea subiectului o valoare mai mare

magnetul care ar atrage obiectul decît obiectului. Corespunzător,

către sine. obiectul se află întotdeauna situat la

5. Nu este uşor de caracterizat, în un nivel valoric mai co-borît, el are o

mod accesibil şi limpede, acest importanţă secundară, ba chiar

comportament contradictoriu faţă de ocazional funcţionează ca semn

obiect şi există riscul serios de a exterior, obiectiv, al unui conţinut

recurge la formulări absolut subiectiv, de pildă ca încorporare a

paradoxale care ar stîrni mai degrabă unei idei, împrejurare în care

confuzie decît claritate. Foarte esenţială

12 TIPURI INTROD 13

PSIHOLOGI UCERE

CE

rămîne ideea; sau este materia unui parte. Fiecare om posedă ambele

sentiment, în care principală rămîne mecanisme ca expresie a rit

trăirea sentimentului şi nu mului său de viaţă normal, nu

individualitatea reală a obiectului. întîmplător desemnat de Goethe

Punctul de vedere extravertit, în prin noţiunile fiziologice care

schimb, subordonează subiectul denumesc activitatea cardiacă.

obiectului, atribuind acestuia din Alternarea ritmică a celor două

urmă valoarea preeminentă. forme de activitate psihică ar

Subiectul are întotdeauna, în acest trebui să corespundă cursului normal

caz, importanţă secundară; procesul al vieţii. Dar condiţiile ex

subiectiv apare uneori ca anexă terioare complicate in care trăim, ca

supărătoare şi inutilă a unor fapte şi condiţiile, poate şi mai

obiective. Este limpede că psihologia complicate, ale dispoziţiei noastre

care ia naştere pe baza acestor psihice individuale îngăduie

puncte de vedere opuse se bifurcă, în rareori o desfăşurare pe deplin

mod necesar, în două orientări netulburată a activităţii vieţii psi

absolut diferite. Una din acestea hice, împrejurări exterioare şi

priveşte totul din unghiul concepţiei dispoziţii interioare favorizează

sale, cealaltă din unghiul faptului foarte adesea unul din mecanisme şi îl

obiectiv. limitează sau îl împiedică

Poziţiile opuse nu sînt, mai întîi, pe celălalt să funcţioneze. Fireşte,

nimic altceva decît me efectul este predominanţa

canisme opuse: o ieşire diastolică unuia dintre mecanisme. Dacă această

înspre obiect şi o luare în po stare se cronicizează într-un

sesie a acestuia, pe de-o parte; o concentrare fel sau altul, rezultă din ea un tip,

sistolică şi o des respectiv o atitudine compor

prindere a energici de la obiectul tamentală în care unul dintre

luat in posesie, de cealaltă mecanisme predomină constant,

fireşte însă fără a-1 putea suprima dualităţi psihologice. Dar această

complet pe celălalt, căci şi împărţire este atît de superficială şi

acesta ţine neapărat de activitatea de generală, îneît ea nu îngăduie

vieţii psihice. De aceea nu decît diferenţieri la fel de generale. O

poate să apară niciodată un tip pur, cercetare amănunţită a psihologiilor

care să posede exclusiv un individuale care cad intr-o grupă sau

singur mecanism în paguba celuilalt, în alta arată de îndată că există dife-

total atrofiat. O atitudine renţe mari între indivizii ce aparţin

tipică înseamnă întotdeauna doar aceleiaşi grupe. Trebuie, prin urmare,

predominanţa relativă a unuia să facem un pas mai departe, spre a

dintre mecanisme. preciza în ce constau deosebirile

Constatarea existenţei introversiei dintre indivizii aparţinînd aceleiaşi

şi a extraversiei a per grupe. Potrivit experienţei mele, pot

mis mai întîi să se distingă între spune că, în mod foarte general, in-

două grupuri mari de indivi- divizii se deosebesc nu numai după

diferenţa universală dintre

extraversie şi introversie, ci şi după

diferitele funcţii psihologice

fundamentale. Acestea, respectiv

funcţiile care se deosebesc atît

genuin, cît şi esenţial de alte funcţii

sînt — după experienţa mea — a

gîndi, a simţi, a avea senzaţii, a intui.

Dacă predomină comportamental una

din aceste funcţii, apare tipul

corespunzător. Motiv pentru care

deosebesc: tipul gîndire, tipul simţire,

tipul senzaţie şi tipul intuiţie. Fiecare

din aceste tipuri poate fi pe deasupra

introvertit sau extravertit, potrivit cu atitudinea

sa faţă de obiect, aşa cum am arătat

mai sus. în cadrul a două comunicări

consacrate tipurilor psihologice, nu

am dezvoltat aceste distincţii, ci am necesară în lucruri atît de complicate, am

identificat tipul gîndire cu cel consacrat ultimul capitol al acestei

introvertit, iar tipul simţire cu cel cărţi definirii noţiunilor psihologice cu

extravertit.1 care am operat.

Aceste identificări s-au dovedit

inconsistente la o elaborare mai

temeinică a problemei. Pentru a evita

1 Zur Frage der psychologischen Typen. Die
neînţelegerile, aş vrea să-1 rog pe
Psyclwlogie der unbewufiten Prozesse, p. 58
cititor să reţină distincţiile de mai sus.
(reeditare în Ober die Psyclwlogie des
Spre a asigura claritatea absolut
Unbewujlten, în Gesam-melte Werke, VII).
 PROBLEMA TIPURILOR ÎN

ISTORIA DE IDEI A

ANTICHITĂŢII ŞI A

EVULUI MEDIU

1. Despre psihologia

Antichităţii. Tertullian şi

Origene

8. Psihologie a existat

dintotdeauna, de cînd există şi

lumea a cărei istorie o cunoaştem,

dar o psihologie obiectivă există

doar de puţină vreme încoace.

Pentru ştiinţa vremurilor vechi era

valabilă propoziţia după care:

conţinutul de psihologie subiectivă

creşte în absenţa psihologiei

obiective. De aceea operele anticilor

sînt, ce-i drept, pline de psihologie,

dar prea puţin poate fi socotit obiectiv

în ea. Ceea ce probabil a fost deter-'

minat, într-o măsură deloc

neglijabilă, de particularitatea

raporturilor interumane din

Antichitate şi din Evul Mediu.

Antichitatea cunoştea o evaluare

aproape exclusiv biologică, dacă

se poate spune aşa, a omului de

către semenul său, după cum re-

iese din obiceiurile şi raporturile

juridice ale acelor timpuri. în

măsura în care a exprimat în

genere o judecată de valoare, Evul

Mediu a cultivat o evaluare

metafizică a aproapelui, cu punctul

de pornire în ideea valorii eterne a

sufletului uman. Această evaluare

compensatoare în raport cu punctul de

vedere antic este pentru estimarea

personală — unică bază posibilă a

unei psihologii obiective — la fel de

nefavorabilă ca şi evaluarea biolo-

gică. Există, desigur, nu puţini

specialişti care sînt de părere că o

psihologie se poate scrie şi ex

cathedra. Astăzi însă, cei mai mulţi

sînt convinşi că o psihologie

obiectivă trebuie să se sprijine în

primul rînd pe observaţie şi pe

experienţă. Această bază ar fi

ideală, dacă ar fi posibilă. Dar

idealul şi scopul ştiinţei nu stau în

descripţia pe cît mai exact cu

putinţă a faptelor — ştiinţa nu

poate concura cu înregistrările

cinematice şi fonografice —, ci în

descoperirea legii, care nu e altceva decît

expresia abreviată a unor procese

variate, dar concepute cumva

unitar. Graţie interpretării,

scopul ştiinţei depăşeşte

experimentul pur, dar ră-

16 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 17

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

mîne întotdeauna, în ciuda valabilităţii personală se pune şi mai mult in

ei generale, probate, un produs al valoare o dată cu prezentarea sau

constelaţiei psihologice subiective a comunicarea datelor observate,

cercetătorului. în constituirea teoriilor pentru a nu mai vorbi de interpretarea şi

şi a noţiunilor ştiinţifice hazardul abstractizarea materialului ex-

personal joacă un rol important. Există perimental! Nicăieri nu este mai

şi o ecuaţie psihologică personală, nu indispensabilă dccîl în psihologie

doar una psiho-fizică. Noi vedem exigenţa fundamentală ca

culori, dar nu şi lungimi de undă. De observatorul şi cercetătorul să co-

această bine cunoscută constatare respundă obiectului, adică să fie în

trebuie să se ţină seama în psihologie stare să vadă nu doar într-un singur

mai mult ca oriunde. Eficacitatea fel, ci şi în celălalt fel. Pretenţia ca el

ecuaţiei personale începe o dată cu să vadă doar obiectiv nici nu ar trebui

observaţia. Vedem ceea ce sintem capabili ridicată, căci aşa ceva e cu

să vedem cel mai bine prin noi neputinţă. Ar trebui să fim mulţumiţi

înşine. Astfel, vedem în primul rînd paiul dacă nu vedem prea subiectiv. Faptul că

din ochiul fratelui nostru. Fără observaţia şi interpretarea subiectivă

îndoială, paiul este acolo, dar bîrna c coincid cu datele obiective ale obiectului

în ochiul nostru — şi ar trebui să ne psihologic este probant pentru interpretare

împiedice, în oarecare măsură, doar în măsura în care aceasta nu

vederea. Nu am încredere în principiul pretinde să fie generală, ci îşi propune

„observaţiei pure", în aşa-numita să fie valabilă numai pentru domeniul

psihologie obiectivă, decît dacă ea se luat în considerare al obiectului. în

limitează la ochelarii cronoscopului, ai această măsură, bîrna din propriul

ta-histoscopului sau ai altor aparate ochi ne îndreptăţeşte tocmai să găsim

„psihologice". în felul acesta ne ferim şi de paiul din ochiul fratelui nostru. în

o recoltă prea bogată de fapte acest caz, bîrna din ochiul propriu nu

psihologice experimentale. Ecuaţia demonstrează, cum am spus, că

fratele nostru nu are nici un pai în dreapta apreciere ştiinţifică a unui

ochi. Dar stînjenirca vederii ar putea psihic, diferit de acela al subiectului

lesne prilejui o teorie generală despre care observă. Această condiţie este

faptul că toate paiele sînt bîrne. îndeplinită doar atunci cînd

Recunoaşterea şi luarea în observatorul este suficient de bine

considerare a condiţionării subiective informat în legătură cu dimensiunea

a cunoştinţelor în genere, şi mai ales şi natura propriei personalităţi. Or, el

a cunoştinţelor psihologice, sînt o poate să fie îndeajuns de bine

condiţie fundamentală pentru informat doar dacă se eliberează într-

o măsură importantă de influenţele

compensatoare ale judecăţilor

colective şi ajunge astfel la o

concepţie clară asupra propriei sale

individualităţi.

9. Cu cît ne întoarcem mai mult în

istorie, cu atît vedem că personalitatea

dispare sub stratul colectivităţii. Iar

dacă mergem mai jos către psihologia

primitivă, descoperim că acolo

noţiunea de individ nici nu există. în

loc de individualitate, găsim doar o

raportare colectivă sau o participation

inysliqueK Atitudinea colectivă împiedică

însă cunoaşterea şi aprecierea unei

psihologii diferite de a subiectului,

prin faptul că spiritul branşat pe

colectiv este tocmai incapabil să

gîndcască şi să simtă altminteri dccît

proiectind. Ceea ce se înţelege prin

noţiunea de „individ" reprezintă o

cucerire relativ tîrzie a istoriei

spiritului uman şi a istoriei culturii. De

aceea nu este de mirare că atitudinea merge mină în mînă cu dezvoltarea

colectivă, puternică în vremurile vechi, individualităţii şi a diferenţierii

a împiedicat cu totul aprecierea psihologice condiţionate a oamenilor.

psihologică obiectivă a diferenţelor Ceea ce explică de ce scrierile transmise

individuale, ca şi, în genere, orice de Antichitate sînt atît de firave în materie de

obiectivare ştiinţifică a proceselor psihologie obiectivă. Distincţia dintre

psihologice individuale. Tocmai din cele patru temperamente, pe care am

cauza acestei lipse de gîndire preluat-o din Antichitate, abia dacă

psihologică, cunoaşterea a fost mai poate fi considerată o tipizare

„psihologizată", respectiv umplută cu psihologică, temperamentele nefiind

psihologie proiectată. Exemple aproape nimic altceva decît

izbitoare oferă în acest sens începuturile complexiuni psiho-fiziologice. Lip-

interpretării filozofice a lumii.

1 L. Levy-Bruhl, Les foiKtions mentales daiis
Dcpsihologizarca ştiinţei obiective
Ies socie'te's infe'rieures.
18 TIPURI PSIHOLOGICE care Biserica a dus-o încă de la

primele ei începuturi împotriva

sa de informaţii nu vrea să
gnosticismului. Faţă de
însemne însă că în istoria de idei a
neîndoielnica orientare
Antichităţii nu există urme ale
precumpănitor
acţiunii contrariilor psihologice în
practică a creştinismului timpuriu
discuţie.
şi în măsura în care nu se
Astfel, filozofia gnostică a stabilit
pierdea, urniîndu-şi instinctul de
existenţa a trei tipuri,
luptă, în polemică apologetică,
corespunzînd poate celor trei
intelectualul nu izbutea să o
funcţii psihologice fundamentale:
scoată la capăt. Regula fidei era
gîndirii, simţirii, senzaţiei. Gîndirea
prea strimtă şi nu îngăduia nici un
ar corespunde pneumaticii
fel de mişcări independente,
lor, simţirea — psihicilor, senzaţia
în plus, era săracă în cunoaştere
— hilicilor. Preţuirea mai
pozitivă. Cuprindea puţine idei,
mică acordată psihicilor
ce-i drept de imensă valoare
corespunde spiritului gnozei care,
practică, dar care zăvorau
spre
gîndirea.
deosebire de creştinism, insista
Intelectualul era lovit într-o
asupra valoni cunoaşterii. Prin
măsură mult mai mare decit
cipiile creştine ale iubirii şi
sensi
credinţei erau însă nefavorabile
bilul (der Fiihlende) de sacrificium
cu
intellectus. Este prin urmare
noaşterii, în interiorul gîndirii
de înţeles de ce conţinuturile
creştine, pneumaticul ar fi fost
precumpănitor cognitive ale gno
deci depreciat în măsura în care se
zei, care în lumina dezvoltării de
distingea doar prin faptul că
azi a gîndirii nu numai că nu
era posesorul gnozei, al
şi-au pierdut din valoare, dar şi-au
cunoaşterii.
şi sporit-o substanţial, trebuie
Trebuie să ne gîndim la
să fi exercitat o mare putere de
diferenţa dintre tipuri şi atunci
atracţie asupra intelectualului
cînd examinăm lupta îndelungată
din sînul Bisericii. Ele au reprezentat de
şi nu lipsită de primejdii pe
fapt, pentru ci, ispita
lumii. în special docetismul a dat de PROBLEMA TIPURILOR ÎN

furcă Bisericii, susţinînd ISTORIA DE IDEI

că Cristos a avut doar un trup

19
aparent şi că întreaga sa viaţă
vorba de Tertullian şi de Origene,
pămîntească, precum şi suferinţele
aproximativ contemporani, la finele
îndurate de el nu au fost de-
veacului al doilea. Schultz scrie despre ei:
cît aparenţă. în această afirmaţie
„Un organism oarecare este capabil
gîndul pur trece pe primul plan,
să absoarbă hrana aproape
opunîndu-se simţirii omeneşti.
complet şi să o asimileze potrivit
Lupta cu gnoza ne întîmpină în
constituţiei sale, în vreme ce altul
chipul cel mai desluşit în două
o evacuează tot atît de complet prin
figuri care au fost nu doar Părinţi
violente simptome reactive. La fel de
ai Bisericii, ci şi personalităţi de
contradictoriu s-au comportat unul
covîrşitoare importanţă. Este
în raport cu celălalt Origene şi

Tertullian. Reacţia lor la gnoză nu

le defineşte doar caracterele şi

concepţiile de viaţă, ci este

totodată de o însemnătate

fundamentală pentru locul ocupat

de gnoză în viaţa spirituală şi în

curentele religioase ale vremii."2

12. Tertullian s-a născut la

Cartagina în jurul anului 160. A

fost păgîn, dedat vieţii de luxură a

cetăţii sale pînă spre vîrsta de 35

de ani, cînd s-a creştinat. A

devenit autorul a nenumărate

scrieri ce-i oglindesc inconfundabil

caracterul, împrejurare care ne

interesează în mod special în

cadrul de faţă. Se recunosc

desluşit mai cu seamă zelul său

nobil, fără precedent, înflăcărarea, persoanele de sex femeiesc să

temperamentul pătimaş şi poarte întotdeauna văl. Gnoza,

interioritatea adîncă a concepţiei care e tocmai o patimă a gîndirii

religioase. Fanatic, cultivînd o şi a cunoaşterii, filozofia şi

unilateralitate genială de dragul

Dokumente der Gnosis, p. XXIX.
unui adevăr recunoscut, intolerant,
Loc. cit., p. XXV.
natură de luptător fără pereche,

combatant necrţtor ce se

consideră victorios doar cînd ad-

versarul îi e total anihilat, el mînuieşte

cu feroce măiestrie o limbă

strălucitoare ca o spadă. E

creatorul latinei bisericeşti, ce

avea să dureze mai bine de o mie

de ani, şi cel care a fixat

terminologia tinerei Biserici: „De

îndată ce înşfăca un punct de

vedere, trebuia — biciuit parcă de o

oaste a iadului — să-1 dezvolte

pînă la ultimele consecinţe, chiar

şi atunci cînd dreptatea nu mai

era de mult de partea lui, iar orice

ordine raţională îi zăcea

zdrenţuită la picioare."3 Modul

pătimaş de a gîndi îi era atît de

necruţător, îneît se înstrăina tot

mai mult exact de acel lucru

pentru care, de fapt, şi-ar fi dat

viaţa. La fel îi era şi etica, plină de

o aspră severitate. Cerea stăruitor

să se caute martirajul, nu să se

fugă de el, nu admitea o a doua

căsătorie şi pretindea ca
20 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 21

PSIHOLOGI lN ISTORIA DE IDEI

CE

ştiinţa, de fapt puţin diferite de ea, general valabile sau raţionale,

erau combătute de el cu fanatică îi citez cuvintele:

intoleranţă. Lui i se atribuie „Chem un nou martor, sau mai

mărturisirea sublimă: credo quia degrabă un martor care

absurdum est (cred pentru că este absurd). este mai cunoscut decît orice

Ceea ce nu corespunde întru totul monument literar, mai dezbătut

adevărului istoric, căci el spusese decît orice sistem de învăţătură, mai

doar: „Et mortuus est dei filius, răspîndit decît orice înştiin

prorsus credibile est, quia ineptum ţare publică, mai mare decît toată

est. Et sepultus resurrexit; certum est, quia făptura omenească, chem anu

impossibile est."4 me ceea ce constituie omul în

Avînd o minte ascuţită, şi-a dat integralitatea lui. Aşadar, înfăţi-

seama de starea jalnică şează-te, o, tu, suflete, fie că eşti

a cunoştinţelor filozofice şi gnostice dumnezeiesc şi veşnic, precum

şi Ie-a respins cu dispreţ. cred unii filozofi — vei minţi atunci

în schimb, s-a raportat la mărturia cu atît mai puţin —, ori

propriei lumi interioare, la deloc dumnezeiesc, căci muritor,

propriile realităţi lăuntrice care erau precum fireşte crede singur

una cu credinţa pe care o Epicur — se va cuveni să minţi atunci

îmbrăţişase. Acestora le-a dat formă, cu atît mai puţin —, fie

devenind astfel creatorul că vii din cer sau că te naşti pe

raporturilor conceptuale ce astăzi încă pămînt, fie că eşti alcătuit din

stau la temelia sistemului numere sau din atomi, fie că îţi începi

catolic. Realitatea lăuntrică existenţa o dată cu trupul

iraţională era pentru el de natură ori că eşti mai apoi introdus în trup,

esenţialmente dinamică, era indiferent care îţi este obîr-

principiul şi fundamentul pe care îl şia şi în ce fel faci din om ceea ce

opunea lumii, ştiinţei şi filozofiei este el, anume o fiinţă raţio

nală, capabilă să. perceapă şi să simplu şi neinstruit, neajutorat şi

cunoască. Dar nu pe tine, sufle neexperimentat, aşa cum te afli la cei

te, te chem, care, dresat în şcoli, care nu te au decît pe tine, aşa cum

umblat prin biblioteci, hrănit vii din uliţă, din colţul străzii, din

şi îndestulat în academii şi sub atelier. Tocmai de neştiinţa ta am

porticuri atice, propovăduieşti nevoie."5

înţelepciune, nu, ci ţie, suflete, vreau îs. Mutilarea pe care şi-a impus-o

să-ţi vorbesc, ţie, care eşti Tertullian prin sacrificium intellectus 1-a

condus către recunoaşterea fără

4 „Şi fiul lui Dumnezeu a murit, ceea
rezerve a realităţii interioare
ce e pe deplin credibil, căci e absurd.
iraţionale, a temeliei reale a credinţei
Şi a înviat din mormînt; ceea ce e
sale. A rezumat necesitatea procesului
sigur, căci e cu neputinţă" (Tertullian,
religios, pe care îl simţea în sine, în
De carne Christi, 5).
formula incomparabilă anima naturaliter

christiana. O dată cu sacrificium

intellectus, filozofia şi ştiinţa,

consecutiv şi gnoza şi-au pierdut

pentru el orice importanţă.

în cursul vieţii, trăsăturile descrise mai

sus i s-au accen

tuat. Cînd Biserica s-a văzut

constrînsă din ce în ce mai mult

să încheie compromisuri cu masa, el

s-a revoltat şi a devenit

discipolul lui Montanus, profet frigian

extatic care susţinea prin

cipiul absolutei negări a lumii şi al

spiritualizării totale. în pam

flete violente, Tertullian a atacat

politica papei Calixtus I, ajun-

gînd astfel, împreună cu

montanismul, mai mult sau mai puţin

extra ecclesiam. După o relatare a lui

Augustin, ulterior ar fi al său era tocmai intelectul

intrat în conflict şi cu montaniştii şi ar fi şi cunoaşterea clară mijlocită de el.

întemeiat o sectă pro Sacrificium intellectus i-a

prie. închis calea către o dezvoltare pur

S-ar putea spune că Tertullian este raţională, obligîndu-1 să iden

un reprezentant clasic tifice în dinamica iraţională din

al gîndirii introvertite. Intelectul său adîncul sufletului său temelia

apreciabil, extrem de as propriei fiinţe. Logica gnozei, felul

cuţit, este flancat de o evidentă specific intelectual în care

senzualitate. Procesul psihologic aceasta utiliza fenomenele dinamice din adîncul

al dezvoltării, pe care îl numim sufletului, îi era

creştin, 1-a împins la jertfă, la în chip necesar detestabilă, căci ea

amputarea celui mai preţios organ — reprezenta tocmai calea pe

idee mitică de asemenea care o părăsise spre a îmbrăţişa

conţinută în simbolul grandios şi principiul simţirii.

exemplar al sacrificiului fiului

5 Schultz, Dokumente der Gnosis, pp. XXV
lui Dumnezeu. Cel mai preţios organ
ş. urm.
22 TIPURI PSIHOLOGICE Era întotdeauna înconjurat de elevi

şi de o armată întreagă de
18. în Origene aflăm polul
stenografi care prindeau vorbele
absolut opus al lui Tertullian. Ori-
de preţ ce cădeau de pe buzele
gene s-a născut în jurul anului
învăţătorului venerat. Ca scriitor a
185, în Alexandria. Tatăl său a fost
fost extrem de fecund, dez-voltînd
martir creştin. El însuşi a crescut
totodată şi o impunătoare
în acea foarte particulară
activitate didactică. în Antio-hia a
atmosferă spirituală în care se
ţinut prelegeri de teologie chiar
amestecau ideile Orientului cu
pentru împărăteasa mamă,
cele ale Occidentului. Cu mare
Mamaea. La Cezareea, conducea o
sete de învăţătură, şi-a însuşit tot
şcoală. îşi întrerupea adesea
ceea ce era demn de ştiut în acele
activitatea didactică din pricina
vremuri, asimilînd întreaga bogăţie
călătoriilor întinse pe care le în-
de idei din epoca alexandrină ce i
treprindea. Era de o extraordinară
se oferea sub formă de bunuri
erudiţie şi dispunea de o uimitoare
creştine, iudaice, elenistice şi
capacitate de a cerceta cu grijă
egiptene. S-a remarcat ca profesor
lucrurile. A descoperit manuscrise
la o şcoală de catiheţi. Filozoful
vechi ale Bibliei şi a dobîndit
păgîn Porphyrios, elev al lui Plotin,
merite speciale în critica de texte.
spunea despre el că ducea o viaţă
„A fost un mare învăţat, în fapt,
de creştin, dar potrivnică legii; în
singurul învăţat adevărat pe care
privinţa opiniei pe care o nutrea
1-a avut vechea Biserică", spunea
despre lucruri şi despre
Harnack. Spre deosebire de
dumnezeire, el elcniza şi substituia
Tertullian, Origene nu s-a refuzat
reprezentările greceşti miturilor
influenţei gnosticismului,
străine.6 Autocastrarea la care s-a
dimpotrivă, 1-a adus pe acesta
supus şi ale cărei motive
sub o formă atenuată în sînul
particulare pot fi ghicite, dar nu
Bisericii sau cel puţin a dorit să o
sînt istoric atestate, s-a produs
facă. El însuşi este, într-adevăr,
încă înainte de 211. Exercita o mare
judecînd după gîndirea şi după
influenţă asupra celor din jurul său
concepţiile fundamentale ce îi sînt
şi avea un discurs convingător.
proprii, un gnostic creştin. Poziţia
lui faţă de credinţă şi ştiinţă este

descrisă de Harnack prin PROBLEMA TIPURILOR ÎN 23

următoarele cuvinte, semnificative din ISTORIA DE IDEI

punct de vedere psihologic: „Biblia

le este în egală măsură necesară şi

6 Loc. cit., p. XXII. unora şi altora: credincioşii îşi iau

din ea faptele şi comandamentele

de care au nevoie, iar ştiutorii îi

descifrează ideile şi îşi extrag din ea

forţele care îi călăuzesc spre

contemplarea şi iubirea de

Dumnezeu — astfel îneît tot ceea ce

e material apare prin interpretare

religioasă (exegeză alegorică,

hermeneutică) ca retopit spre a

forma un cosmos de idei, ba în cele

din urmă totul este biruit prin

ascensiune şi depăşit ca treaptă şi

rămîne singură, odihnindu-se feri-

cită, doar legătura dintre spiritul

izvorît din Dumnezeu al făpturii şi

Dumnezeu însuşi (amor et visio)."

Teologia lui, spre deosebire de aceea a lui

Tertullian, este

esenţialmente filozofică, mulîndu-se

perfect pe tiparul unei fi

lozofii neoplatonice. în Origene se

întrepătrund în chip paşnic

şi armonios sferele filozofiei greceşti

şi ale gnozei, pe de-o par

te, ale ideilor creştine, pe de alta.

Rezultatul acestei îngăduinţe

şi echităţi larg comprehensive a fost

că şi Origene a avut desti sacrificiului celei mai preţioase

nul celor condamnaţi de Biserică. funcţii.

Oricum, condamnarea defini Este absolut caracteristic faptul că

tivă s-a produs abia postum, după Tertullian săvîrşeşte sacrifi-

ce Origene, bătrîn, fusese cium intellectus, iar Origene sacrificium

martirizat în timpul prigoanei împotriva phalli, căci viaţa creş

creştinilor, sub Dccius, tină pretinde suspendarea totală a

şi murise la scurtă vreme în urma legăturii senzuale cu obiectul,

torturilor. în 399, papa Anas mai exact: sacrificarea acelei

tasie I a pronunţat condamnarea, iar funcţii care este socotită a fi cea

în 543 un sinod convocat

de Iustinian a anatemizat erezia;

anatema s-a menţinut şi în ver

dictele conciliilor ulterioare.

Origene este un reprezentant clasic al

tipului extravertit.

Orientarea sa fundamentală merge

în direcţia obiectului, ceea ce

se vede din atenţia conştiincioasă

cu care el examinează faptele

obiective şi condiţionările lor şi din

formularea acelui principiu

suprem al lui amor et visio Dei. Procesul

creştin de dezvoltare

a întîlnit în Origene un tip care se

întemeiază pe relaţia cu

obiectul, relaţie care s-a exprimat

dintotdeauna simbolic prin se

xualitate, motiv pentru care

anumite teorii reduc toate funcţiile

de bază ale sufletului tocmai la

sexualitate. De aceea castrarea

este expresia adecvată a

24 TIPURI PSIHOLOGICE desfrînări fără limite. Acestora din

urmă le aparţineau şi nicolaiţii,

mai preţioasă, a bunului celui mai
arhonticii etc, ca şi cei numiţi,
de preţ, a instinctului celui mai puternic.
foarte potrivit, borboricni. Cît de
Din punct de vedere biologic, sacrificiul
apropiate erau aparentele contrarii
este pus în slujba domesticirii, din
se vede din exemplul arhonticilor
punct de vedere psihologic însă el
care s-au împărţit într-o direcţie
urmăreşte, prin desfacerea
encratică şi una antinomistă, păs-
vechilor legături, să ofere spiritului
trîndu-şi fiecare logica şi
posibilităţi noi de evoluţie.
consecvenţa proprie. Cine vrea să
Tertullian şi-a jertfit intelectul, căci
ştie ce înseamnă din punct de
intelectul era acela care îl lega cel
vedere etic un intelectualism
mai puternic de realitate.
îndrăzneţ şi generos cultivat să
Combătea gnoza, deoarece pentru
cerceteze istoria eticii gnostice. Va
el ca reprezenta calea ocolită de a
înţelege pe deplin sacrificium intellectus.
ajunge la intelectualitate, condiţie
Acei oameni erau consecvenţi şi din
totodată a senzualităţii.
punct de vedere practic, trăindu-şi
Corespunzător acestui fapt,
ideile pînă la absurd. Ori-gene
gnosticismul se împarte într-
însă, mutilîndu-se, şi-a sacrificat
adevăr în două direcţii: una tinde
legătura senzuală cu lumea. Pentru
către o spiritualizare depăşind
el, evident, nu intelectul
orice măsură, cealaltă se pierde în
reprezenta o primejdie specială, ci
anomism etic, într-un libertinism
mai degrabă simţirea şi senzaţia
absolut, care nu se dă înapoi din
ce leagă de obiect. Prin castrare, el
faţa nici unui viciu, a nici unei
s-a eliberat de senzualitatea
perversităţi, a nici unei impudori
împerecheată cu gnosticismul şi a
oricît de respingătoare. Se deo-
putut astfel să se lase fără teamă
sebeau astfel encratiţii
în voia bogăţiei de gîndire a
(abstinenţi) de antitacţi sau
acestuia din urmă, în vreme ce
antinomişti (adversari ai ordinii şi
Tertullian, prin sacrificiul său
ai legii), care păcătuiau din
intelectual, s-a zăvorit în faţa
principiu, de-dîndu-se deliberat,
gnozei, ajungînd însă, tocmai pe
potrivit cu anume precepte, la
această cale, la o profunzime a
sentimentului religios pe care

Origene n-a atins-o niciodată. PROBLEMA TIPURILOR ÎN 25

„Ceea ce îl deosebeşte de ISTORIA DE IDEI

Origene", scrie Schultz, „este

el, cel mai pătimaş dintre toţi
faptul că a trăit în adîncul sufle-
gînditorii, a fost la un pas de a
tului fiecare cuvînt, că nu raţiunea
respinge cunoaşterea în genere şi
1-a înflăcărat, ca pe acesta, ci
de a extinde la întreaga gîndire umană
inima. în schimb, a rămas în urma
lupta împotriva gnozei."7
lui Origene prin faptul că
Vedem aici cum, de fapt, în

cadrul procesului creştin ti

pul originar s-a inversat. Tertullian,

gînditorul penetrant, devine

un om al sentimentului; Origene, la

rîndu-i, devine învăţat şi se

pierde în logică. E uşor, fireşte, să

inversăm raţionamentul şi să

spunem că Tertullian a fost

dintotdeauna un om al

sentimentu

lui, iar Origene un intelectual. Dar,

lăsînd la o parte faptul că

în felul acesta diferenţa tipologică

nu se suprimă, ci continuă să

dăinuie, modul răsturnat de a privi

lucrurile nu explică de ce

Tertullian şi-a văzut în gîndire

adversarul cel mai primejdios,

în vreme ce Origene 1-a văzut în

sexualitate. S-ar putea răspunde

că amîndoi s-au înşelat, iar ca

argument s-ar putea aduce dez-

nodămîntul fatal al existenţelor

ambilor. în acest caz, ar trebui lăturalnice, dacă ne reamintim cu

să presupunem însă că amîndoi au această ocazie ce înseamnă din

sacrificat ceea ce în ochii lor punct de vedere psihologic de

avea o valoare mai mică şi că deci turnarea instinctului de pe orbita

ei ar fi „tras pe sfoară" des lui firească, deturnare ce pare

tinul. Este şi acesta un punct de a constitui procesul (sacrificial) creştin:

vedere al cărui principiu are o rezultă anume din cele

valabilitate recunoscută. Există de mai sus că răsturnarea

doar şi printre primitivi astfel de semnifică totodată trecerea către o

şmecheri care apar în faţa altă

fetişului lor cu o găină neagră sub

7 Dokumente der Gnosis, p. XXVII.
braţ şi declară: „lată, iţi jertfesc

un porc negru şi frumos." în

ce mă priveşte, cred că, în ciuda

sentimentului evident de uşura

re pe care omul obişnuit îl trăieşte

atunci cînd asistă la demo

larea a ceva grandios, explicaţia

devalorizantă nu este în orice

împrejurare corectă, cu toată

aparenţa ei foarte „biologică". în

măsura în care ştim cîte ceva de

natură personală despre aceste

două personalităţi de anvergură

din istoria gîndirii, trebuie să

recunoaştem că întreaga lor

atitudine este atît de gravă, îneît

răs

turnarea pe care au trăit-o sub

influenţa creştinismului nu a fost

nici viclenie, nici înşelăciune, ci

realitate şi adevăr.

Nu ne pierdem pe căi
26 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 27

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

atitudine. Se înţelege astfel limpede parţial sesizat. Atitudinea („tipică")

care este cauza răsturnării şi în ce unilaterală lasă un deficit în

măsură Tertullian are dreptate atunci capacitatea psihologică de adaptare,

cînd concepe sufletul ca naturaliter care, acumulîndu-sc in cursul vieţii,

christiana: direcţia firească a instinctului duce mai devreme sau mai tîrziu la

urmează, precum toate în natură, tulburări de adaptare ce împing

principiul minimului efort. Or, un om subiectul către o compensaţie.

este înzestrat mai mult pe o direcţie, Compensaţia însă nu poate fi obţinută

altul pe alta. Sau, adaptarea la primul decit printr-o amputare (sacrificiu) a

mediu al copilăriei pretinde, după atitudinii unilaterale de pînă atunci. în

felul de a fi al părinţilor şi după felul acesta, apare o stază temporară

împrejurări, ceva mai multă reţinere a energiei şi o debordare a ei în

şi reflecţie, ori mai multă participare canalele neutilizate încă pe cale

afectivă. Se formează astfel automat conştientă, dar pregătite în

anumite atitudini preferenţiale, din inconştient. Deficitul în adaptare care

care rezultă diferite tipuri. în măsura este causa efficiens a procesului de

în care fiecare om posedă, în calitate răsturnare se manifestă subiectiv sub

de fiinţă relativ stabilă, toate funcţiile forma unui sentiment de nelămurită

psihologice de bază, ar fi necesar din nemulţumire. Aceasta era atmosfera care

punct de vedere psihologic, în domina momentul de răscruce de la

vederea adaptării sale perfecte, ca el începutul erei noastre. O

să le şi utilizeze pe acestea în mod extraordinară şi uimitoare nevoie de

egal. Căci trebuie să existe un motiv mîntuire pusese stăpînire pe oameni,

pentru care dispunem de diferite ducînd la acea înflorire nemaivăzută

modalităţi de adaptare psihologică: de culte posibile şi imposibile din

probabil că o singură cale e Roma antică. Nu lipseau nici

insuficientă; doar gîndit sau doar reprezentanţii teoriei vieţii trăite din

simţit, obiectul nu pare să fie decît plin care operau nu cu „biologie", ci

cu argumentele ştiinţei de atunci. De tot ceea ce se petrecuse în trecutul

asemenea, nu mai conteneau îndepărtat şi din care rezultaseră mai

speculaţiile asupra motivelor pentru apoi stări nefaste pentru umanitate.

care oamenii o duceau atît de rău; Sacrificiul pe care l-au făcut

doar că în acele vremuri cauzalismul nu Tertullian şi Origene e dras

era atît de limitat pe cît este acela al tic, prea drastic pentru gustul nostru, dar el

ştiinţei noastre; se făceau raportări corespunde spiritului

nu doar la vîrsta copilăriei, ci şi la eminamente concretist al vremii. Acesta este

cosmogonie, inventîndu-se spiritul în care

nenumărate sisteme care demonstrau gnoza şi-a interpretat viziunile ca pur

reale sau cel puţin ca re-

ferindu-se nemijlocit la real şi în care

Tertullian şi-a considerat

realitatea simţirii ca obiectiv valabilă.

Gnosticismul a proiectat

percepţia interioară subiectivă a

procesului de schimbare a ati

tudinii sub forma unui sistem

cosmogonic şi a crezut în realita

tea figurilor sale psihologice.

în cartea mea Wandlungen und Symbole der

Libido* am

lăsat deschisă problema originii

orientării propriu-zise a libidou-

lui în procesul creştin. Am vorbit atunci

de scindarea libidoului

în două jumătăţi orientate opozitiv.

Explicaţia acestui fapt re

zultă din unilateralitatea atitudinii

psihologice care devenise atît

de marcată, încît compensaţia încerca

să irumpă din inconştient.

Este tocmai mişcarea gnostică din

primele veacuri ale creştinis 25. Nu este improbabil să întîlnim

mului care arată în chipul cel mai opoziţia tipurilor în istoria schismelor şi

desluşit cum în momentele a ereziilor, de altminteri atît de

de compensare conţinuturile bogată în controverse, a Bisericii

inconştiente izbucnesc în afară. creştine din primele veacuri. Ebioniţii

Creştinismul însuşi a însemnat sau iudeii botezaţi, identici probabil

prăbuşirea şi sacrificarea valori cu primii creştini, credeau în

lor culturii, deci ale atitudinii antice. Astăzi umanitatea exclusivă a lui Cristos,

e aproape inutil să socotit de ei fiul Măriei şi al lui Iosif,

remarcăm că a vorbi despre vremurile care abia ulterior ar fi primit

noastre sau despre vre consacrarea prin Duhul Sfînt. Astfel,

murile de acum două mii de ani este faţă de docetişti, ebioniţii se situau în

totuna. această ches-

8 Reeditare: Symbole der Wandlung

2. Controversele teologice ale Bisericii
(Gesammelte Werke, V).
vechi
28 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 29

PSIHOLOGI IN ISTORIA DE IDEI

CE

tiune la polul opus. Opoziţia s-a impune totodată evidenţei faptul că

perpetuat vreme îndelungată, într-o atît în mişcarea lui Arie, cit şi în

formă schimbată, mai tăioasă, din controversa monofizită, problema

unghiul politicii clericale, dar mai dogmatică subtilă era esenţială doar

moderată din unghiul conţinutului, ea pentru acele spirite care o iniţiaseră,

a reapărut în jurul anului 320 în erezia lui iar nu şi pentru marea masă care

Arie. Arie respingea formula propusă de pusese stăpînire, în mod partizan, pe

Biserica ortodoxă xrâ natpi ouooiknoc, disputa dogmatică. Pentru ea, o astfel

(asemenea Tatălui). Examinînd mai de chestiune subtilă nu avea, în acele

îndeaproape istoria marii controverse vremuri, nici un fel de motivaţie;

arianice legată de homoousie şi de ceea ce o frămînta erau problemele şi

homoiousie (identitatea şi asemănarea revendicările puterii politice, fără nici

fiinţei lui Cristos cu Dumnezeu), o legătură cu diferendele teologice.

observăm că lio-moiousia pune accentul Dacă diferenţa tipurilor va fi avut aici

pe senzual şi pe simţirea umană, în în genere o importanţă oarecare, ea

vreme ce homoousia reprezintă un punct va fi stat în faptul că se ofereau pe

de vedere pur logic şi abstract. Tot această cale formulele prin care in-

astfel, s-ar zice să revolta stinctele grosolane ale masei erau

monofiziţilor (care susţineau unitatea măgulitor etichetate. Ceea ce nu vrea

absolută a naturii lui Cristos) să însemne că pentru cei care

împotriva formulei diofizite a declanşaseră controversa, homoousia şi

sinodului de la Calcedon (care homoiousia erau chestiuni mai puţin

admitea natura dublă, indivizibilă a lui grave. Căci dincolo de ele se

Cristos, respectiv natura omenească şi ascundeau, atît istoric, cît şi

dumnezeiască într-una) valorifică, din psihologic, crezul ebionit în umanitatea

nou, punctul de vedere abstract şi pură a lui Cristos unită cu

non-reprezentabil faţă de cel natural dumnezeirea lui relativă („aparentă")

şi senzual al formulei diofizite. 26. Se şi crezul docetist în dumnezeirea

pură a lui Cristos unită cu senzaţie umană proiectată; a doua

materialitatea lui doar aparentă. Iar oară, afirmaţia că valoarea

sub acest strat găsim din nou marea fundamentală se află de partea

schismă psihologică. O dată, afirmaţia abstracţiunii şi a extraumanului, al

că valoarea şi importanţa căror subiect este funcţia, adică:

fundamentală se află de partea procesul obiectiv al naturii care se

perceptibilului senzorial, al cărui desfăşoară în cadrul unei legităţi

subiect este dacă nu întotdeauna o impersonale, dincolo de senzaţia

senzaţie umană personală, în umană căreia îi slujeşte chiar de

schimb, întotdeauna o temelie. Primul punct de vedere nu

ţine seama de funcţie, în favoarea

complexului funcţional care e omul;

ultimul punct de vedere nu ţine seama

de om, ca suport indispensabil, în

favoarea funcţiei. Ambele puncte de

vedere îşi neagă reciproc valoarea

fundamentală. Cu cît reprezentanţii lor

se identifică mai hotărît cu tezele pro-

prii, cu atît ei încearcă mai mult, poate

cu cele mai bune intenţii, să şi le

impună unii celorlalţi, violentîndu-şi

astfel reciproc valoarea fundamentală.

O altă faţă a opoziţiei tipurilor pare

să se manifeste în

controversa pelagiană de la începutul

veacului al V-lea. Expe

rienţa adînc trăită de Tertullian, potrivit

căreia omul nici după

botez nu poate evita păcatul, a

devenit la Augustin, în multe

privinţe asemănător lui Tertullian,

doctrina pesimistă şi atît de

caracteristică a păcatului strămoşesc,

doctrină a cărei esenţă morală şi autodeterminarea

constă în ideea de concupiscentia 9 omului, cresc, în schimb, cu atît mai

moştenită de la Aduni. în mult valoarea şi importanţa

viziunea lui Augustin, păcatului originar ideii de Biserică, în concordanţă cu

i se opune harul mîn- programul formulat de Au

tuitor al lui Dumnezeu cu instituţia gustin în Civitas Dei.

creată de el: Biserica, admi Unei concepţii atît de apăsătoare i s-

nistratoare a mijloacelor de salvare. în a împotrivit mereu

această concepţie, valoa sentimentul libertăţii şi al valorii

rea omului este foarte scăzută. El nu morale aomului, pe care nici

mai e de fapt decît o biată o reflecţie, oricît de profundă, şi nici o

creatură, condamnată, căzută logică, oricît de ascuţită,

necondiţionat în puterea diavolu

9 Lăcomie, am spune: libido
lui, dacă nu se împărtăşeşte de harul
nestăpînit, care, ca Einapnâvri,
divin prin intermedierea
constringere aştrilor şi a destinului, îl
Bisericii atotmîntuitoare. Dispar mai
duce pe om la greşeală şi la
mult sau mai puţin astfel
pierzanie.
nu doar valoarea, ci şi libertatea
30 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 31

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

nu au izbutit pînă la urmă să-1 care îi poartă numele.

suprime. Legitimitatea sentimen-

3. Problema
tului de valoare umană şi-a aflat
transsubstanţierii
apărătorul în persoana lui Pe-

lagius, călugăr britanic, şi în aceea O dată cu marile răsturnări politice,

a elevului său, Caelestius. Doctrina lor cu prăbuşirea impe
s-a întemeiat pe libertatea morală a riului roman şi cu declinul civilizaţiei
omului, ca rea-litat dată. Este antice, şi aceste contro
semnificativ pentru înrudirea dintre verse au luat sfîrşit. Dar după
punctul de vedere pelagian şi instalarea, la cîteva sute de ani,
concepţia diofizită faptul că a unei anumite stabilităţi, diferenţele
pelagienii, urmăriţi de adversarii lor, psihologice au început din
au găsit refugiu la Nestorie, nou să se manifeste, în modul lor
mitropolitul Constantinopolului. caracteristic, mai întîi timid,
Nestorie sublinia separarea celor apoi, pe măsura dezvoltării culturii, tot
două naturi ale lui Cristos, opunîndu- mai intens. E drept că
se învăţăturii lui Ciril despre (pixjiKf) nu mai erau aceleaşi probleme care
EVGXTIC,, unitatea fizică a lui Cristos ca tulburaseră vechea Biserică,
om-Dumnezeu. Nestorie ţinea de ci apăruseră forme noi, dar psihologia
asemenea să se considere că Măria ascunsă în spatele lor era
era nu cea care îl născuse pe aceeaşi.
Dumnezeu, OEOTOKOC; ci cea care îl Pe la mijlocul veacului al IX-lea,
născuse doar pe Cristos, stareţul Paschasius Rad-
XpioxoTOKoc, . Numea păgînă ideea bertus s-a făcut cunoscut cu o scriere
după care Măria ar fi fost mama lui despre euharistie, în care
Dumnezeu. El este acela care a de- reprezenta doctrina transsubstanţierii,
clanşat disputa nestoriană, încheiată respectiv ideea că vinul şi
în cele din urmă cu schisma Bisericii hostia se transformă în comuniune în
sîngele adevărat şi în car şi sîngele lui Cristos. împotriva acestei

nea adevărată a lui Cristos. extreme concretizări a unui simbol a

Această concepţie a devenit, cum cutezat să ridice unele obiecţii

se ştie, dogma după care Ratramnus, călugăr în aceeaşi

metamorfozarea se produce vere, rea- mînăstire în care Radbertus era

liter, substantialiter; deşi stareţ. Un adversar hotărît a găsit

„accidentele", respectiv piinea şi Radbertus în Scotus Eriugena, filozof

vi important şi gînditor plin de

nul, îşi păstrează înfăţişarea, ele cutezanţă care a trăit în Evul Mediu

sînt totuşi în substanţă carnea timpuriu şi care se afla atît de sus şi

atît de departe în raport cu contem-

poranii lui, îneît anatema Bisericii 1-a ajuns

abia cîteva secole mai tîrziu, duă cum

scrie Hase in istoria sa bisericească 10.

Stareţ fiind la Malmesbury, a fost ucis

în jurul anului 889 de către propriii

săi călugări. Scotus Eriugena, pentru

care filozofia adevărată era totodată

religie adevărată, nu era un adept orb

al autorităţii şi al ideilor primite, căci,

spre deosebire de majoritatea

contemporanilor săi, el ştia să

gîndească pe cont propriu. Scotus

Eriugena aşeza raţiunea deasupra

autorităţii, poate total în răspăr cu

spiritul vremii, dar îndatorînd cert

veacurile ce aveau să vină. Chiar

acelor eminenţi Părinţi ai Bisericii,

aliaţi deasupra oricărei discuţii, el le

admitea autoritatea doar în măsura în

care scrierile lor închideau comori de

inteligenţă. După el, euharistia nu era

nimic altceva dccît amintirea cinei

celei din urmă, celebrate de Isus cu De succes a avut însă parte

ucenicii săi, ceea ce, de altfel, crede Radbertus, care nu ştia să gîndească,

orice om rezonabil din orice timp. Dar în schimb, pătruns cum era de spiritul

oricît de clar, de simplu şi de veacului ce pretindea concretizarea

omenesc gin-dea, şi oricît de puţin fenomenelor religioase, s-a priceput să

înclinat era să micşoreze cu ceva „transsubstan-ţieze" simbolicul şi

sensul şi valoarea ceremoniei sacre, plenaritatea de sens, proiectîndu-le

Scotus Eriugena nu era pătruns de grosolan la nivelul perceptibilului.

spiritul vremii în care trăia şi nici de 31. Se recunosc fără dificultate în

dorinţele celor din jur, ceea ce se această controversă elementele

poate vedea şi din împrejurarea fundamentale pe care le-am întîlnit şi

uciderii sale de către propriii săi soţi în disputele mai sus înfăţişate, anume

monahali. Scotus Eriugena ştia să punctul de vedere abstract, care

gîndească raţional şi logic, fără ca respinge

prin aceasta să se bucure de succes.

10 K.A. Hase, Kirchengeschichte.
32 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 33

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

orice amestec cu obiectul concret, şi urmare a unei valori prea ridicate, el

punctul de vedere concre-tizant, pătrunde continuu în psihic, destramă

aplecat asupra obiectului. Departe de şi distruge funcţia gîndirii orientate,

noi ideea de a formula, dintr-un unghi bazată tocmai pe excluderea

de vedere intelectual, o judecată nonadecvării. Din această simplă

unilaterală, depreciatoare la adresa reflecţie rezultă, fără doar şi poate,

lui Radbertus şi a prestaţiei sale. sensul practic al unor astfel de rituri

Tocmai fiindcă această dogmă pare şi dogme care tocmai din acest punct

absurdă pentru spiritul modern, nu de vedere rezistă şi unui mod de

trebuie să ne simţim îndemnaţi a o examinare pur oportunist, biologic,

declara lipsită istoriceşte de valoare. fără a mai vorbi de efectele directe,

Ea reprezintă, ce-i drept, o piesă de specific religioase, exercitate asupra

lux pentru orice colecţie de erori individului de credinţa în atare

umane, dar lipsa ei de valoare nu dogmă. Pe cît de mult îl preţuim pe

rezultă eo ipso, căci, mai înainte de a o Scotus Eriugena, pe atît de puţin ne

condamna, ar trebui să cercetăm este îngăduit să depreciem prestaţia

amănunţit cum a acţionat ea în viaţa lui Radbertus. Pe marginea acestui

religioasă a acelor veacuri şi ce îi caz, se cuvine să învăţăm însă că

datorează indirect epoca noastră. Nu gîndirea introvertitului nu este

trebuie trecut cu vederea că tocmai măsurabilă prin aceea a

credinţa în realitatea acestui miracol extravertitului, căci cele două forme

pretinde o desprindere a procesului psihic de de gîndire sînt, în raport cu determinările

perceptibilul pur, desprindere care nu lor, complet şi fundamental diferite. S-

poate rămîne fără urmări asupra ar putea, eventual, spune că: gîndirea

naturii înseşi a acestui proces. Procesul introvertitului este raţională, cea a

gîndirii orientate devine absolut imposibil extravertitului însă e programatică.

atunci cînd perceptibilul posedă o 32. Prin aceste observaţii, vreau să

valoare de prag prea ridicată. Ca subliniez explicit, nu am urmărit nici

într-un caz epuizarea psihologiei că a spus ceva potrivnic modului

individuale a celor doi autori. Ceea ce general de a gîndi al oamenilor, dar

ştim despre Scotus Eriugena personal că a dedus, cu o logică sigură a

— destul de puţin — nu este suficient sentimentului, concluzia cea mai

pentru a-i diagnostica precis tipul. adecvată aşteptărilor acelor vremi,

Ceea ce ştim despre el pledează în fapt care ar pleda în favoarea tipului

favoarea tipului introvertit. Despre extravertit. Din motive de cunoaştere

Radbertus nu ştim aproape nimic. insuficientă, trebuie să ne suspendăm

Ştim atîta doar însă judecata, căci, mai cu seamă în

cazul lui Radbertus, lucrurile ar putea

să stea şi altminteri. Este tot atît de

posibil ca el să fi fost un introvertit

care, avînd o inteligenţă limitată, nu a

depăşit în nici un fel concepţiile me-

diului său, iar logica lui, total lipsită de

originalitate, a mers doar pînă la

deducerea unei concluzii la îndemînă

din premisele puse la dispoziţie de

Părinţii Bisericii în scrierile lor. Şi

invers, Scotus Eriugena ar fi putut să

fie un extravertit, dacă s-ar dovedi

că era susţinut de un mediu

caracterizat oricum de common sense şi

care consideră că exprimarea

corespunzătoare a acestuia din urmă

era oportună şi binevenită — ceea ce

însă, tocmai pentru Scotus Eriugena,

nu este defel atestat. Pe de altă

parte, ştim şi cît de mare era

nostalgia acelei epoci după realitatea

miracolului religios. Din unghiul de

vedere al acestei particularităţi a

spiritului vremii, opinia lui Scotus

Eriugena trebuia să pară rece şi dintre nominalism şi realism. Prin

distrugătoare, în vreme ce afirmaţia nominalism se înţelege acea

lui Radbertus trebuia să fie resimţită orientare care susţinea că aşa-

ca vitalizantă, căci ea concretiza ceea numitele universalia, adică noţiunile

ce îşi dorea fiecare. generale sau categoriale, precum, de

exemplu, frumuseţea, binele,

4. Nominalism şi realism
animalul, omul etc, nu ar fi altceva

33. Disputa euharistică din secolul al decît nomina (nume), sau cuvinte desemnate

IX-lea nu a fost decît începutul unei batjocoritor şi prin flatus vocis. Anatole

controverse cu mult mai ample care a France afirma: „Et qu'est-ce que penser? Et

despărţit spiritele veacuri de-a rîndul comment pense-t-on? Nous pensons avec des

şi care a închis în sine urmări im- mots — songes-y, un metaphysicien n'a, pour

previzibile. Este vorba de opoziţia consti-

34 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 35

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

tuer le systeme du monde, que le cri la teoria platonică a idei

perfectionne des singes et des chiens."* lor, este vorba în acest caz de un

Acesta este nominalismul extrem, conflict mult mai vechi. Cîteva

împărtăşit şi de Nietzsche, care observaţii veninoase la Platon în

concepe raţiunea ca pe o „metafizică a legătură cu „moşnegii întîrziaţi

limbii". la învăţătură" şi „săracii cu duhul" se

34. Invers, realismul susţine referă la reprezentanţii a

existenţa universaliilor ante rem, două şcoli filozofice înrudite, care se

respectiv faptul că noţiunile generale împăcau greu cu spiritul

îşi au existenţa pentru si platonic, anume la cinici şi la megarici.

ne, în felul ideilor platonice. în ciuda Reprezentantul primei

clericalităţii lui, nomina şcoli, Antistene, deşi apropiat

lismul este un curent sceptic care atmosferei spirituale socratice şi

contestă existenţa specifică, prieten chiar cu Xenofon, era explicit nefavorabil

particulară a abstracţiunii. El reprezintă lumii frumoase

un fel de scepticism şti a ideilor platonice. El a scris chiar o lucrare

inţific în interiorul dogmaticii rigide. polemică îndreptată

Noţiunea lui de realitate împotriva lui Platon, în care numele

coincide în mod necesar cu realitatea acestuia apărea necuviin

perceptibilă a lucrurilor, cios schimbat în locfkov. XâOcov

a căror individualitate reprezintă realul înseamnă băiat sau bărbat, dar

faţă de ideea abstractă. sub aspect sexual — căci oâOcov vine

Realismul strict aşază, în schimb, de laaăOri. penis — fapt

accentul realităţii pe abstract, prin care Antistene sugera delicat, pe calea

pe idee, pe universal, situat ante rem (înaintea bine cunoscută nouă

lucrului). a proiecţiei, a cui cauză intenţiona să o

apere împotriva lui Pla

a) Problema universaliilor în Antichitate
ton. Pentru creştinul Origene, această
35. După cum se vede din referinţa
şi-cauză primă era, cum percepţia simţurilor, simbolizată din

am văzut, tocmai demonul pe care a vechime de falus, îi mai stătea încă la

încercat să-1 răpună auto- inimă; nu doar lui, ci, după cum se

castrîndu-se, după care a trecut ştie, întregii şcoli cinice, al cărei

nestingherit în lumea bogat îm laitmotiv era: înapoi la natură!

podobită a ideilor. Antistene însă era un Motivele care, în cazul lui Antistene, au putut

păgîn precreştin, căruia împinge în prim-plan simţirea şi senzaţia

concretă au fost nu puţine: mai întîi, el

* „Şi ce este gîndirea? Şi cum
era un proletar care făcea din invidie o
gîndim? Gîndim cu ajutorul
virtute. Nu era un iQayEviiţ, un grec
cuvintelor — reflectaţi la faptul că
pursînge. El venea de la periferie; şi
un metafizician nu are la îndemînă,
tot afară, în faţa porţilor Atenei, îşi
pentru a constitui sistemul lumii,
ţinea prelegerile şi se străduia să aibă
decît strigătul perfecţionat al
un comportament proletar, modelul
maimuţelor şi al clinilor" (n. f.).
filozofiei cinice. De altfel, întreaga

şcoală era alcătuită din proletari, sau

cel puţin din persoane „periferice",

cărora le era proprie critica nimicitoare a

valorilor transmise. După Antistene,

unul din reprezentanţii cei mai de

vază ai şcolii a fost Diogene, care îşi

ataşase cognomenul Kyon, cîine, şi al

cărui monument funerar era chiar

împodobit cu un cîine cioplit în

marmură de Păros. Pe cît de caldă era

dragostea ce o purta acesta

semenilor săi şi pe cît de uman

înţelegătoare îi era fiinţa, pe atît de

necruţătoare era demolarea a tot

ceea ce era sfînt în ochii

contemporanilor săi. îşi bătea joc de

groaza care îi cuprindea pe spectatori,

urmărind la teatru ospăţul lui Tieste11

sau tragedia incestuoasă a lui Oedip, interne care au împins cetatea într-o

căci, spunea el, antropofagia n-ar fi stare de vegetare vecină cu

ceva atît de rău, de vreme ce carnea prăbuşirea şi au dus-o în situaţia de a

omului n-ar putea revendica o fi depăşită în toate privinţele de Atena.

condiţie de excepţie faţă de alte feluri Anecdote rurale neghioabe erau numite la

de carne, iar neşansa unui incest nu Atena „glume megarice". Invidia celui

ar fi vreo nenorocire specială, aşa inferior, suptă o dată cu laptele

cum se vede din pilda de învăţăminte mamei, ar putea să explice nu puţine

pe care ne-o oferă animalele noastre din elementele caracteristice filozofiei

domestice. înrudită în multe privinţe megarice. Atît aceasta, cît şi

cu cinicii era şcoala megarică. Megara

11 Lui Tieste, fiul lui Pelops, i s-a
doar era nefericita rivală a Atenei!
servit la masă, în urma unei lupte
După un început promiţător, în care
cu fratele său pentru moştenirea
Megara se distinsese prin întemeierea
regatului, carnea propriilor săi
Bizanţului şi a Megarei Hiblaia din
copii.
Sicilia, au izbucnit curînd tulburări
36 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 37

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

filozofia cinică erau eminamente mai vechi reprezentant

nominaliste, în opoziţie strictă cu al acestui mod de judecată pare să fi fost

realismul ideilor lui Platon. Antifon din Rhamnus,

Un reprezentant ilustru al acestei sofist şi contemporan cu Socrate. 1 se

direcţii a fost Stilpon atribuie prin tradiţie pro

din Megara, despre care se povesteşte poziţia: „Lungimea nu este nici văzută

următoarea anecdotă ca cu ochii, nici recunoscu

racteristică: venind odată la Atena, el a tă în spirit de acela care identifică

văzut pe Acropole sta anumite obiecte lungi." Din

tuia superbă a lui Fidias, reprezentînd- această propoziţie reiese, fără doar şi

o pe Atena. în cel mai poate, negarea substanţia

pur stil megaric, a ţinut să observe că lităţii noţiunilor generice. Acest mod

statuia nu este a fiicei lui particular de judecată sub

Zeus, ci a lui Fidias. în această glumă minează în orice caz temelia ideilor

se exprimă întreg spiritul platonice, căci pentru

gîndirii megarice, deoarece Stilpon îşi Platon tocmai ideile au o valabilitate şi

învăţa discipolii că noţiu o durată veşnică şi ne

nile generice nu au realitate şi schimbătoare, iar „realitatea" şi

valabilitate generală şi că cine „multitudinea", doar o strălucire

vorbeşte despre om nu vorbeşte efemeră. Criticismul cinico-megaric,

despre nimeni, căci om nu de în schimb, descompune

semnează o\)X£ -tovSu ouxe TOV£E (nici pe din punctul de vedere al realului acele

acesta, nici pe acela). Plu- noţiuni generice în nume

tarh îi atribuie propoziţia: ăiepov exepov (nomina) pur cazuistice şi descriptive,

uf) Kcn;rryopeîa9«i, potri fără nici un fel de sub

vit căreia ceva nu poate spune nimic stanţialitate. Accentul cade pe lucrul

despre altceva. Antistene individual.

propovăduia lucruri asemănătoare. Cel Această opoziţie evidentă şi

fundamentală, Gomperz 12 a „căldură" şi de „răceală", operaţie în

sintetizat-o clar sub forma problemei inerentei care intră nemijlocit, respectiv este

şi a predicatei. gîndit, şi un ce de natură concretă.

Cînd vorbim, de pildă, despre „cald" şi Astfel, „căldura" şi „răceala" sînt

„rece", avem în vedere pentru noi ceva real, în virtutea

lucruri „calde" şi „reci", în care „cald" ecoului pe care îl are percepţia la

şi „rece" sînt atribute, nivelul abstracţiunii. Ne este de-a dreptul

respectiv predicate sau enunţuri. greu să suprimăm concretul din

Enunţul se referă la ceva per abstracţiune, prin faptul că el se lea-

ceput şi existent în chip real, anume gă, firesc, de orice abstracţiune prin

la un corp cald sau rece. originea însăşi a acesteia, în acest

Dintr-o multitudine de astfel de cazuri sens, concreteţea predicatului este,

abstragem noţiunea de de fapt, apriorică. Dacă e să trecem

acum la noţiunea generică imediat

12 Griechische Denker, voi. II, p. 143.
superioară de „temperatură", vom

simţi şi aici, fără dificultate,

concretul, care însă nu şi-a pierdut,

evident, precizia senzorială. Dar şi ca-

pacitatea de reprezentare continuă

să fie strins legată de percepţia

senzorială. Dacă urcăm la o noţiune

generică şi mai înaltă, şi anume la

aceea de energie, vom observa că

aici dispare, ce-i drept, caracterul

concret şi, într-o anumită măsură,

calitatea de reprezentabilitate; dar se

deschide astfel conflictul legat de

„natura" energiei, şi anume întrebarea

dacă aceasta este doar logic

abstractă sau este ceva „real".

Fireşte, învăţatul nominalist din zilele

noastre este convins că „energie" e

un simplu nume şi „jeton" al fi arbitrar ipostaziat şi transferat într-o

calculului nostru intelectual; dar el nu lume de dincolo de obîrşie, la fel de

se poate opune uzului curent al limbii artificială, ci de faptul că procesul

care manipulează „energia" ca pe istoric real este tocmai invers. Anume, la

ceva absolut concret, stîrnind primitiv, imaginea {imago), respectiv ecoul

continuu în minţile oamenilor o ma- psihic al senzaţiei, este atît de

ximă confuzie gnoseologică. puternică şi de evident colorată

38. Concreteţea logicului pur, care senzorial, îneît, cînd este reprodusă,

se insinuează atît de firesc în procesul adică atunci cînd apare ca imagine

nostru de abstractizare, determinînd spontan rememorată, poate oca-

„realitatea" predicatului sau a ideii zional asuma chiar calitatea de

abstracte, nu este un produs artificial halucinaţie. Atunci cînd, de pildă, un

şi nici ipostazierea arbitrară a unei primitiv îşi reaminteşte imaginea

noţiuni, ci un ce specific, necesar, de mamei sale defuncte, el vede şi

ordin natural. Prin urmare, nu este aude, ca să spun aşa, spiritul ei. Noi doar

vorba de faptul că gîndul abstract ar „ne gîndim"

38 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 39

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

la morţi, primitivul îi percepe, tocmai adică vizionarul, este întotdeauna şi

datorită senzorialităţii extraordinare a gînditorul tribului care mijloceşte re-

imaginilor sale spirituale. De aici vine velaţia spiritelor sau a zeilor. Tot de

credinţa primitivă în spirite. Spiritele aici vine şi acţiunea magică a

sînt ceea ce noi numim, simplu, gîn- gîndului, căci fiind real, el are

duri. Cînd primitivul „gîndeşte", el are aceeaşi eficienţă ca fapta; la fel şi

de fapt viziuni, a căror realitate este cuvîntul, ca haină exterioară a

atît de credibilă, încît el confundă gîndului, căci cuvîntul stîr-neşte

continuu psihicul cu realul. Powell imagini rememorate „reale", are deci

afirmă: „But the confusion of the efect „real". Ne uimesc superstiţiile

confu-sions is that universal habit of savagery primitive doar pentru că noi am

— the confusion of the objective with the izbutit să de-senzorializăm profund

subjective."13 Spencer şi Gillcn spun: imaginea psihică, adică noi am învăţat

„What a sa vage expcriences during a dream să gîndim „abstract", fireşte cu

is just as real to him as what he sees when he rezervele mai sus amintite.

is awake."14 Ceea ce am constatat eu însumi 39. Oricum, cine se ocupă de

în legătură cu psihologia negrilor psihologia analitică e nevoit să le

confirmă aceste referinţe. Pe atare amintească şi europenilor „cultivaţi"

fapt fundamental al realismului care îi sînt pacienţi că „a gîndi" nu

psihic, respectiv pe autonomia înseamnă „a face", şi anume, unora

imaginii faţă de autonomia receptării pentru că îşi închipuie că e suficient

prin simţuri, se bazează credinţa în dacă gîndesc ceva, altora deoarece cred

spirite, şi nu pe o necesitate
Sketch of the Mythology of the North
explicativă oarecare a primitivului,
American Indians, p. 20. [„Dar
atribuită fantezist acestuia doar de
confuzia confuziilor este acea
către europeni. Gîndul are pentru primitiv
caracteristică universală a primitivului
caracter vizionar, auditiv şi de aceea
— con
revelator. Motiv pentru care vrăjitorul,
fuzia obiectivului cu subiectivul" — n.
t.] că, dacă gîndesc, trebuie să şi

The Northern Tribes of Central Australia. acţioneze. Cît de uşor reapare

[„Ceea ce un primitiv expe realitatea originară a imaginii psihice

rimentează în timpul visului este ne arată visul în cazul omului normal

pentru el la fel de real ca şi ceea ce şi halucinaţia în cazul pierderii

vede în echilibrului mintal. Practica mistică se

stare de veghe" — n. /.] străduie chiar să refacă realitatea

imaginii prin introversie artificială,

spre a apleca talerul balanţei în

defavoarea extraversiei. Un exemplu

concludent îl oferă iniţierea misticului

mahomedan Tewekkul-Beg de către

Mollâ-Shâh15. Tewekkul-Beg

istoriseşte:

„După aceste cuvinte, în timp ce

simţurile îmi erau ca ameţite, mi-a

spus să mă aşez în faţa lui (a lui

Mollâ-Shâh), şi mi-a poruncit să

produc propria lui imagine înăuntrul

meu şi, după ce m-a legat la ochi, mi-

a cerut să-mi concentrez toate

puterile sufletului asupra inimii. Am

ascultat şi, pe loc, prin harul lui

Dumnezeu şi cu ajutorul spiritual al

şeicului, mi s-a deschis inima. Am

văzut că în interiorul meu era ceva

care semăna cu un pahar răsturnat;

cînd acest obiect a fost aşezat drept,

un sim-ţămînt de nemărginită fericire

a pus stăpînire pe fiinţa mea. I-am

spus maestrului: «Văd în sufletul meu o

imagine întocmai a acestei chilii în care

stau în faţa ta, ca şi cum un alt

Tewekkul-Beg ar sta în faţa unui alt capcană sau concluzii false pentru a

Mollâ-Shâh.»" forţa, prin intermediul unei

Maestrul îl lămureşte că aceasta e semnificaţii absolute, un răspuns

prima viziune a iniţierii sale. Curînd absurd. Un exemplu simplu îl

urmează într-adevăr şi alte apariţii, o constituie concluzia falsă, numită

dată ce drumul către realitatea enkekalymmenos (cel acoperit) a lui Eubulides

imaginii primitive fusese deschis. din Megara. lat-o: „Poţi să-ţi recunoşti

40. Realitatea predicatului este dată tatăl? Da. Poţi să-1 recunoşti pe acest

apriori, căci ea a existat dintotdeauna în om cu faţa acoperită? Nu. Te

spiritul uman. Doar ulterior critica i-a retras contrazici. Căci acest om acoperit e

abstracţiei caracterul real. încă din tatăl tău. Prin urmare, poţi şi nu poţi

vremea lui Platon, credinţa în să-ţi recunoşti

realitatea magică a noţiunii era atît

15 M. Buber, Ekstatische Konfessionen, pp.
de mare, încît filozofii considerau
31 ş. urm.
rentabil să inventeze concluzii-
40 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 41

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

tatăl." înşelăciunea stă în aceea că absolut, magic al cuvîntului, care

cel chestionat presupune în mod naiv presupune că prin el este întotdeauna

că verbul „a recunoaşte" se referă dat şi conţinutul obiectiv al lucrului,

mereu la una şi aceeaşi stare de fapt, critica sofiştilor e pe de-a-ntregul

cînd în realitate valabilitatea lui e întemeiată. Ea demonstrează izbitor

limitată la anumite cazuri. Pe acelaşi neputinţa limbii. în măsura în care

principiu se bazează şi keratines ideile sînt simple nume — ipoteză ce

(încornoratul), care sună astfel: ar trebui demonstrată —, atacul la

„Ceea ce nu ai pierdut, continui să ai. adresa lui Platon este justificat.

Coarne n-ai pierdut. Deci ai coarne." Noţiunile generice însă încetează să

Şi aici, înşelăciunea constă în fie simple nume, atunci cînd

naivitatea celui întrebat care desemnează asemănări sau

presupune o anumită stare de fapt conformităţi între lucruri. Se pune în

dată în premisă. în felul acesta era acest caz întrebarea dacă aceste

atacată şi realitatea noţiunii generice conformităţi sînt obiective sau nu.

care, sub forma ideii platonice, avea chiar într-adevăr, ele există, de unde şi

existenţă metafizică şi valabilitate faptul că noţiunile generice

exclusivă. Gomperz afirmă: „Oamenii corespund unei realităţi. Ele cuprind

nu aveau acea neîncredere în limbă tot atît real cît cuprinde descrierea

pe care o nutrim noi şi care ne face exactă a unui lucru. Deosebirea stă

adesea să recunoaştem în cuvinte o în aceea că noţiunea generică este o

expresie atît de puţin adecvată descriere sau o desemnare a

realităţii lor. Domina pe atunci mai conformităţii lucrurilor. Slăbiciunea se

degrabă credinţa naivă potrivit căreia află nu în noţiune sau în idee, ci în

sfera noţiunii şi sfera de utilizare a expresia lingvistică a acestora, care,

cuvîntului corespunzător trebuiau să evident, nu redă nicicînd adecvat

se acopere în mare de fiecare dată."16 lucrul sau conformitatea lucrurilor. Atacul

Faţă de concepţia privind sensul nominalist la adresa teoriei ideilor este în

principiu un abuz nejustificat. Reacţia

iritată de apărare a lui Platon a fost Potrivit principiului inerentei,

de aceea pe deplin întemeiată. susţinut de Antistene, de

spre un subiect nu numai că nu pot fi

16 Griechische Denker, voi. II, p. 158.
enunţate mai multe pre

dicate, dar nu poate fi enunţat nici un

predicat diferit de el.

Antistene a considerat valabile doar

enunţurile identice cu su

biectul. Lăsînd la o parte faptul că

astfel de propoziţii de iden

titate (precum „dulcele este dulce")

nu spun absolut nimic şi

sînt de aceea absurde, slăbiciunea

principiului inerentei stă în

faptul că şi o judecată de identitate

nu are nimic de a face cu

lucrul; cuvîntul „iarbă" nu are, în sine,

nimic de a face cu lucrul

„iarbă". Principiul inerentei suferă în

mare măsură de vechea

fetişizare a cuvîntului care

presupunea naiv coincidenţa dintre

cuvînt şi lucru. De aceea, dacă

nominalistul îi spune realistului:

„Visezi, crezi că ai de a face cu

lucruri, cînd, de fapt, te războ-

ieşti cu himere de cuvinte!", tot la fel

îi poate şi realistul replica

nominalistului, căci nici acesta nu

manevrează lucruri, ci cuvin

te pe care le pune drept lucruri. Chiar

şi dacă pune pentru fie

care lucru în parte un cuvînt anume, tot numai reală". în măsura în care

de cuvinte e vor conformitatea lucrurilor este reală, se

ba şi nu de lucruri în sine. atribuie „semnificaţie reală" şi

Iată însă că ideea de „energie", noţiunii generice care o desem

deşi simplu concept re nează ca atare, şi anume o

cunoscut ca atare, este atît de semnificaţie care nu este nici mai

extraordinar de reală, încît socie mică, nici mai mare decît aceea a

tatea pe acţiuni a unei uzine cuvîntului care numeşte lucrul

electrice plăteşte pe baza ei divi individual. Mutarea accentului valoric

dende. Consiliul de administraţie nu de pe o latură pe alta ţine

s-ar lăsa defel convins de de poziţia individuală şi de psihologia

irealitatea şi metafizica energiei. momentului istoric res

„Energie" desemnează tocmai pectiv. Este ceea ce Gomperz a

conformitatea fenomenelor identificat şi la Antistene, în

energetice, care nu poate fi negată legătură cu care a subliniat

şi care îşi dovedeşte zi de zi, şi în următoarele: „Minte robustă, repul

modul cel mai izbitor, exis sie faţă de orice formă de exaltare,

tenţa, în măsura în care lucrul este poate şi forţă a sentimentului

real, iar un cuvînt îl desem individual pentru care personalitatea

nează în chip convenţional, şi particulară şi deci şi fiinţa

cuvîntului îi revine „semnificaţie

42 TIPURI PSIHOLOGICE supraumanitatea lor este exact

opusul concretismului propriu

individuală trec drept tipul deplinei
principiului inerentei care
realităţi."17 Adăugăm şi invidia
urmăreşte să reducă substanţa
celui care nu e cetăţean pursînge,
gîndirii la unic, individual, concret.
a proletarului, a omului pe care
Această întreprindere este la fel
destinul 1-a dăruit cu prea puţină
de imposibilă ca şi valabilitatea
frumuseţe şi care vrea să ajungă
exclusivă a principiului predicaţiei
pe culme, fie şi prin demolarea
care urmăreşte să ridice
valorii altora. Acest lucru e
enunţarea unei multitudini de
caracteristic în mod special pentru
lucruri individuale la nivelul
cinic, care caută mereu altora nod
substanţei eterne, cxistînd dincolo
în papură, pentru care nimic nu
de orice caducitate. Ambele
este sfint din ceea ce aparţine
moduri de judecată sînt legitime,
altuia şi care nu se dă în lături nici
după cum ambele sînt proprii, în
să spargă liniştea unei case, doar
mod firesc, fiecărui om. După
spre a avea prilejul să-şi ofere
opinia mea, lucrul acesta se vede
sfaturile cuiva.
cel mai bine în faptul că tocmai
43. Acestei orientări
întemeietorul şcolii megarice,
esenţialmente critice i se opune
Euclid din Megara, a conceput o
lumea de idei a lui Platon în
unitate universală inaccesibilă,
esenţialitatea ei veşnică. Este
situată nemăsurat de sus în raport
limpede că psihologia aceluia care
de individual şi de cazuistic. El a
a creat o astfel de lume este
îmbinat principiul eleat18 al
diametral opusă judecăţii critic
„existentului" cu „binele", în aşa fel
destructive mai sus descrise.
îneît „existentul" era identic cu
Gîndirea lui Platon abstrage din
„binele". Acestora le făcea opoziţie
multitudinea lucrurilor şi creează
doar „răul nonexistent". O astfel
noţiuni sintetic-constructive care
de atotcuprinzătoare unitate
desemnează şi exprimă
optimistă nu
conformităţilc generale ale

lucrurilor ca fiind existentul Loc. cit., p. 148.

propriu-zis. Indivizibilitatea şi Şcoala eleată în filozofie a fost

întemeiată de Xenofon din Elea, în

jurul PROBLEMA TIPURILOR ÎN 43

anului 500 a. Chr. Sîmburele ISTORIA DE IDEI

doctrinei sale stă în ideea după

este, fireşte, altceva decît o
care unitatea şi
noţiune generică de cel mai înalt
imuabilitatea existenţei reprezintă
ordin, o noţiune care îmbrăţişează
singura realitate, iar lumea
existentul în sine şi care contrazice
fenomenală în
totodată orice evidenţă într-o
multitudinea ei, doar simplă
măsură mult mai mare decît ideile
aparenţă. Xenofon considera că
platonice. Euclid a oferit astfel o
toate încercările
compensaţie pentru disoluţia
de explicare a lumii sînt absurde.
critică a judecăţii constructive în

simple cuvinte-lucruri. Această

atotcuprinzătoare unitate este atît

de îndepărtată şi de vagă, îneît nu

mai exprimă conformitatea lucrurilor,

ea nu este un tip, ci structura unei

dorinţe de unitate, care

îmbrăţişează mulţimea

dezordonată a lucrurilor

individuale. O astfel de dorinţă se

impune tuturor acelora care,

apărînd un nominalism extrem,

încearcă să-şi depăşească

atitudinea critic negativă. Des-

coperim nu rareori la acest fel de

oameni o noţiune generică

unitară, de o extraordinară

neverosimilitate şi arbitrarietate.

Căci este imposibil să te

întemeiezi exclusiv pe principiul

inerentei. Gomperz afirmă

pertinent în această ordine de idei: statuile, la mormintele şi la

„O astfel de încercare este de drapelele soldaţilor. Dar dacă mă

presupus că va eşua în toate silesc să sfîşii această ţesătură, iar

timpurile. Absolut exclusă era strădania mea izbîn-deşte, atunci

izbînda ei într-o lume în care decad în sălbăticie şi sufăr pierderi

înţelegerea istorică era absentă, grele, pierd toa-

iar o psihologie aprofundată lipsea

19 Griechische Denker, II, p. 137.
aproape cu desăvîrşire. Pericolul,

nu numai ameninţător, ci şi

inevitabil, era aici ca avantajele

cele mai evidente şi mai clare, dar

mai puţin însemnate să le împingă

în fundal pe cele ascunse, dar în

realitate mai importante. Luîndu-

se drept model lumea animală şi

omul primitiv, se retezau excrescenţele

culturii, atcntîndu-se astfel la

multe din roadele unei dezvoltări

de miriade de ani, în mare, suitoare."19

44. Judecata constructivă, care în

opoziţie cu inerenta vizează

conformitatea lucrurilor, a produs

idei generale ce se numără printre

cele mai nobile bunuri ale culturii.

Chiar dacă aceste idei sînt acum

neînsufleţite, ne leagă de ele încă

fire de indestructibilă tărie, aşa

cum spune Gomperz. Şi el

continuă: „Asemenea corpului

lipsit de viaţă, şi ceea ce e

neînsufleţit poate să revendice pe

această cale cruţare, cinstire şi

dăruire devotată; să ne gîndim la

44 TIPURI PSIHOLOGICE încă, şi nu se va ajunge vreodată,

la împăcare şi la echilibru. Căci e

te acele senzaţii care par să
vorba şi aici, din nou, de opoziţia
îmbrace solul dur de stîncă al
tipică dintre punctul de vedere
realităţii cu un înveliş bogat de
abstract, în care valoarea determinantă
viaţă înfloritoare. Pe valoarea
coincide cu însuşi procesul de
înaltă acordată acestei
gîndire, şi punctul de vedere în
luxuriante, pe preţuirea a tot ceea
care orientarea gîndirii şi a simţirii
ce s-ar putea numi valori dobîndite, se
este (conştient sau inconştient)
sprijină orice rafinament, orice podoa-
guvernată de obiectul senzorial. în
bă şi graţie a vieţii, orice
ultimul caz, procesul spiritual este
înnobilare a instinctelor animale,
mijlocul ce ţinteşte punerea în
tot la fel ca şi orice exerciţiu
valoare a personalităţii. Nu e de
artistic şi orice desfătare legată
mirare că tocmai filozofia proletară
de artă — tocmai acelea pe care
a fost aceea care a adoptat
cinicii se străduiau fără scrupul şi
principiul inerentei. Oriunde
cruţare să le nimicească. Fireşte —
există suficiente motive de a se
dar asta nu trebuie să li se
pune accentul pe simţirea
recunoască de bunăvoie lor şi nici
individuală, gîndirea şi simţirea vor
puţinilor lor discipoli moderni —,
deveni critic negative, prin carenţă
există o graniţă dincolo de care nu
de energie pozitiv-creatoare (care
putem să dăm ascultare guvernării
este anume orientată către ţelurile
principiului asociativ, fără a fi
personale), vor analiza şi reduce
acuzaţi de nebunie, sau chiar de
totul la detaliul concret. Acumularea,
superstiţia ce se altoieşte pe
astfel rezultată, de lucruri individuale
guvernarea fără limite a acestui
în dezordine va fi în cel mai bun caz sub-
principiu."20
ordonată unei vagi unităţi
45. Ne-am ocupat atît de
atotcuprinzătoare, al cărei
amănunţit de problema inerentei
caracter de deziderat este mai mult
şi a predicaţiei nu doar pentru că
sau mai puţin transparent.
ea reapare în nominalismul şi
Acolo însă unde ponderea cade
realismul scolastic, ci şi pentru că
pe procesul spiritual, rezultatul
în legătură cu ea nu s-a ajuns
creaţiei spirituale va fi supraordonat
multitudinii ca idee. Ideea este cît se poate

de depersonalizată; senzaţia PROBLEMA TIPURILOR ÎN 45

personală însă se transformă ISTORIA DE IDEI

20 Loc. cit., II, p. 138. cît mai mult cu putinţă în

procesul spiritual pe care îl

iposta-ziază.

46. Şi aici trebuie să ne punem în

treacăt întrebarea dacă psihologia

teoriei platonice a ideilor ne

îndreptăţeşte să presupunem că

Platon însuşi aparţine tipului

introvertit şi dacă psihologia

cinicilor şi a megaricilor ne

îngăduie să-i atribuim pe

Antistene, pe Diogene şi pe

Stilpon tipului extravertit? Un

răspuns la această întrebare e

absolut imposibil de dat. Pe baza

unei extrem de minuţioase

cercetări a scrierilor autentice ale

lui Platon, ca „documents

humains", s-ar putea eventual

deduce tipul căruia el personal îi

aparţine. Eu însumi nu îndrăznesc

să formulez în această privinţă o

judecată pozitivă. Dacă cineva ar

face dovada că Platon aparţine

tipului extravertit nu m-ar mira. în

ce-i priveşte pe ceilalţi, tradiţia

este atît de lacunară, îneît o

decizie este, după părerea mea, cu

neputinţă de luat. Atîta timp cît

cele două moduri de gîndire provin din dezintegrarea anarhică.

deplasarea accentului valoric, este fireşte 47. Ambele poziţii sînt extreme

la fel de posibil ca în cazul unui şi inechitabile, dar ele creează o

introvertit senzaţia personală să imagine a contrariilor care, în ce

fie împinsă din anumite motive în priveşte claritatea, nu lasă

prim-plan şi să fie supraordonată nimic de dorit şi care tocmai

gîndirii, în aşa fel incit gîndirea să prin exagerare subliniază acele

devină critic negativă. în ce-1 trăsături care, într-o formă mai

priveşte pe extravertit, accentul estompată şi mai puţin

valoric este la el situat pe relaţia manifestă,

cu obiectul, dar nu în mod necesar

pe relaţia personală cu acesta.

Dacă relaţia cu obiectul se află în

prim-plan, atunci procesul spiritual este

deja, ce-i drept, subordonat, dar el nu are

caracter destructiv dacă interesul i

se îndreaptă doar către natura

obiectului şi ţine la distanţă

implicarea senzaţiei personale.

Avem de a face aici cu conflictul special

între principiul inerentei şi acela al

predicaţiei, ca un caz particular

ce îşi va găsi în cursul cercetării

de faţă o tratare mai adîncită.

Particularitatea cazului stă în

implicarea pozitivă şi negativă a

senzaţiei personale. Acolo unde

tipul (noţiunea generică) reprimă

lucrul individual pînă la a face din

el o umbră, tipul, ideea, capătă

realitate. Acolo unde valoarea

lucrului individual suspendă tipul

(noţiunea generică), lucrează

46 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 47

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

aparţin atît esenţei tipului introvertit, zolvată, căci — tertium non datur. Astfel a

cît şi a celui extravertit, chiar dacă e transmis-o Porphy-

vorba de personalităţi la care senzaţia rios Evului Mediu: „Mox de generibus et

personală nu este împinsă pe primul speciebus illud qui-

plan. Căci e o mare deosebire de dem sive subsistant sive in nudis intellectibus

esenţă dacă, de pildă, spiritualul e posita sint, sive

stăpîn sau este slugă. Stăpînul gîn- subsistentia corporalia sint an incorporalia, et

deşte şi simte altfel decît sluga. Nici utrum separata a

măcar o abstractizare avansată a sensibilibus an in sensibilibus posita et circa

elementelor personale în favoarea haec consistentia,

valorii generale nu poate elimina cu dicere recusabo" („în ceea ce priveşte

totul ingerinţele de ordin personal. Şi noţiunile de gen şi specie,

în măsura în care acestea există, problema este dacă ele sînt

gîndirea şi simţirea cuprind acele substanţiale sau intelectuale, dacă

tendinţe destructive care provin din sînt materiale sau imateriale, dacă sînt

autoafirmarea persoanei faţă de ca- separate de lucrurile sen

racterul nefavorabil al condiţiilor sibile sau sînt în ele, ori în jurul lor.")

sociale. Am face însă o mare greşeală Problema a fost, în aceas

dacă, din cauza existenţei tendinţelor tă formă, preluată de Evul Mediu. Se

personale, am vrea să reducem şi distinge punctul de vedere

valorile generale la curenţi personali platonic, universalia ante rem, generalul sau

subterani. Aceasta ar fi o ideea, ca model

pseudopsihologie. Dar există şi sau paradigmă a tuturor lucrurilor

aceasta. individuale, existînd (în spa

ţiul ceresc) total desprins de ele âv

b) Problema universaliilor în
ovpavicp xoiua, după cum spu
scolastică
ne înţeleaptă Diotima într-o convorbire
48. Problema celor două moduri
despre „frumos" cu So-
de judecată a rămas nere
crate: fără ca prin apariţia şi dispariţia

49. „Frumos ce nu se-nfăţişează cu obiectelor frumoase el să sporească,

faţă, cu braţe sau cu alte să se micşoreze ori să îndure o cît de

întruchipări trupeşti, frumos ce nu-i mică ştirbire."21

cutare gînd, cutare ştiinţă, 50. Teoriei platonice i s-a opus,

ce nu sălăşluieşte în altă fiinţă decît după cum am văzut, ipoteza critică,

sine; nu rezidă într-un vie potrivit căreia noţiunile generice sînt

ţuitor, în pămînt, în cer, sau oriunde simple cuvinte. în acest caz realul este

aiurea; frumos ce rămîne prius, idealul este posterins. Această opinie

el însuşi întru sine, pururea identic este desemnată prin formula

sieşi ca fiind de un singur universalia post rem.

chip; frumos din care se împărtăşeşte si. între aceste două concepţii se

tot ce-i pe lume frumos, situează aceea mai moderată şi mai

realistă a lui Aristotel, care poate fi

desemnată prin formula universalia in

re, care presupune că forma (eîSoq) şi

substanţa coexistă. Punctul de

vedere al lui Aristotel este o în-

cercare concretistă de mediere, în

perfect acord cu felul de a fi al lui

Aristotel. Faţă de transcendentalismul

învăţătorului său Platon, a cărui

şcoală a căzut mai apoi pradă unui

misticism pitagoreic, Aristotel a fost

un om al realităţii, al realităţii vre-

murilor antice, trebuie spus, care

cuprindea multe elemente de gîndirc

concretă, pe care epocile ulterioare le-

au trecut în inventarul spiritului

uman. Soluţia lui corespunde

concretismului acelui common sense

antic.

52. Aceste trei forme de gîndire

oferă şi criteriile de împărţire a indivizi. El era, după cum remarcă

punctelor de vedere în marea potrivit Taylor, „strongly held by the

controversă medievală a univer- reality of indivi-duals"22. Concluzia

saliilor, care a constituit, de fapt, şi imediat următoare era aceea de a-1

esenţa scolasticii. Nu stă în intenţia gîndi şi pe Dumnezeu doar ca individ

mea — fie şi din pricina unei şi de a dezmembra trinitatea în trei

competenţe insuficiente — să intru în persoane, ceea ce 1-a făcut pe

detaliile acestei dispute. Mă voi Roscellinus să ajungă de fapt

mulţumi doar să formulez cîteva

Banchetul, 211 a, b. [Traducere de
sugestii orientative. Controversa s-a
Cezar Papacostea, revizuită de
iscat o dată cu opiniile lui Johannes
Con
Roscellinus, către finele veacului al Xl-
stantin Noica, în: Platon, Dialoguri, E.L.U.,
lea. Potrivit acestuia, universaliile erau doar
Bucureşti, 1968 - n. t.\
nomina re rum, nume de lucruri, sau,
H. O. Taylor, The Medieval Mind, voi. II, p.
după cum spune tradiţia, flatus voci.
340; [ţinut energic de rea
Pentru el nu existau decît lucruri individuale,
litatea individualului" — n. t.]
48 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 49

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

la un triteism. Predominant în ontologică. Această dovadă probează

epocă, realismul nu putea îngădui existenţa lui Dumnezeu pe baza ideii

aşa ceva; în 1092, la sinodul din de Dumnezeu. J.H. Fichte a formulat pe scurt

Soissons, opiniile lui Roscel-linus acest argument astfel: „Existenţa ideii unui

au fost condamnate. De cealaltă nedeterminat în conştiinţa noastră

parte se afla Guillaume de demonstrează existenţa reală a

Champeaux, profesorul lui Abelard, un realist acestui nedeterminat."23 Potrivit

extrem, dar de nuanţă aristotelică. Potrivit opiniei lui Anselm, noţiunea de fiinţă

cu opiniile maestrului său, el pro- supremă existentă în intelect include şi

povăduia că unul şi acelaşi lucru poate calitatea existenţei acesteia („non

să existe concomitent în totalitatea sa potest esse in intel-lectu solo"*). Şi

în diferite lucruri individuale. între de aici deduce că: „Sic ergo vere est

lucrurile individuale nu ar fi nici un fel aliquid quo maius cogitari non

de diferenţă esenţială, ci doar o va- potest, ut nec cogitari possit non

rietate de „accidente". Această din esse: et hoc es tu, Domine Deus noster."24

urmă noţiune caracterizează Slăbiciunea logică a argumentului

diferenţele reale dintre lucruri ca fiind ontologic este atît de evidentă, îneît

întîmplătoare, tot aşa după cum in sînt necesare explicaţii psihologice în

dogma transsubstanţierii, piinea şi legătură cu motivele care au

vinul ca atare sînt „accidente". determinat un spirit ca Anselm să

53. De partea realismului se afla şi construiască o astfel de

Anselm din Canterbury, părintele argumentaţie. Motivul cel mai la

scolasticii. La el, universaliile sînt îndemînă trebuie căutat în dispoziţia

situate, pur platonician, în logosul divin. Din psihologică generală a realismului,

perspectiva acestui punct de vedere trebuie respectiv în faptul că atît o clasă

înţeleasă şi dovada, importantă

23 Psychologie, voi. II, p. 120.
psihologic, adusă de ci, a existentei lui
* „Nu poate exista doar în intelect" — (n.
Dumnezeu, dovadă denumită
f.)
 24 Proslogion seu Alloquium de Dei anume de oameni, cît şi anumite

existentia, p. 110. [„Există într-adevăr grupuri de oameni puneau ac-

ceva în comparaţie cu care nu ne centul valoric, corespunzător

putem reprezenta nimic mai mare şi curentului vremii lor, pe idee, în

acela aşa fel îneît pentru ei aceasta

eşti Tu, Doamne Dumnezeul nostru" reprezenta o valoare reală, respec-

— n. t.\ tiv o valoare de viaţă mai mare

decît realitatea lucrurilor indi-

viduale. De aceea lor le era pur şi

simplu imposibil să accepte

presupunerea că ceea ce în ochii lor

avea cel mai mare preţ şi cea mai

mare însemnătate nu exista şi în chip

real. Ei deţineau dovada cea mai

izbitoare a eficienţei punctului lor de

vedere în faptul că îşi orientau

manifest viaţa, gîndirea şi simţirea pe

direcţia lui. Faţă de extraordinara

eficientă a ideii, care este tocmai o realitate,

invizibilitatea ei nu îi aducea nici un

prejudiciu. Ei aveau o noţiune ideală şi

nu senzualistică a realităţii.

54. Un adversar al lui Anselm,

contemporan cu el, anume Gaunilo,

obiecta deja că reprezentarea

frecventă a unei insule fericite şi

perfecte (un fel de ţară a feacilor) nu

demonstra în chip necesar şi

existenţa reală a acesteia. Obiecţie,

evident rezonabilă. Astfel de obiecţii

şi altele similare au fost adesea ri-

dicate în cursul secolelor, ceea ce însă

nu a împiedicat argumentul ontologic

să fiinţeze pînă în vremea din urmă, dar aceasta este întotdeauna redusă

reprezentat fiind în veacul al XlX-lea la formula „nu e nimic altceva decît".

de Hegel, Fichte şi Lotze. Astfel de Tot aşa se vorbeşte mereu de realitate,

contradicţii nu sînt de atribuit unei ca şi cum ar exista una singură.

lipse considerabile de logică sau unei Realitate este ceea ce acţionează

şi mai mari orbiri, de o parte ori de asupra sufletului omenesc, şi nu

alta. A proceda astfel ar fi absurd. Mai ceea ce unii oameni presupun că

degrabă este vorba de diferenţe acţionează şi ceea ce ei

psihologice profunde care se cer generalizează în chip tendenţios.

identificate şi reţinute. Presupunerea Oricît de ştiinţific s-ar proceda în

că ar exista doar o singură psihologie, astfel de cazuri, nu trebuie uitat

sau doar un singur principiu psihologic că ştiinţa nu este „summa" vieţii şi

fundamental, reprezintă o că ea nu reprezintă decît una din

insuportabilă tiranie exercitată de atitudinile psihologice posibile, decît una

prejudecăţile pseudoştiinţifice din numeroasele forme de gîndire

privitoare la insul normal. Se vorbeşte umană.

întruna de om şi de „psihologia" lui,

50 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 51

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

Argumentul ontologic nu este un sitatea unei multitudini de principii

argument şi nu este o psihologice explicative

dovadă, ci constatarea psihologică a există. Abstracţie făcînd de cele spuse

faptului că există o clasă aici în favoarea acestei

de oameni pentru care o anumită idee ipoteze, s-ar cuveni să se lămurească

are eficienţă şi realitate, orice prin faptul, vrednic

o realitate care atinge, ca să spun aşa, de a fi remarcat, că, în ciuda lichidării

limita lumii perceptibile. aparent definitive a ar

Senzualistul se prevalează de gumentului ontologic de către Kant, nu

certitudinea „realităţii" sale, după puţini au fost filozofii

cum omul ideii stăruie asupra propriei postkantieni care l-au preluat din nou.

realităţi psihologice. Psi Iar astăzi sîntem tot atît

hologia trebuie să se descurce cu de departe, sau chiar mult mai

existenţa acestor două (sau a departe, de a înţelege perechile

mai multor) tipuri, trebuie să evite, în de contrarii — idealism-realism,

orice condiţii, să conceapă spiritualism-materialism, in

unul din tipuri drept o neînţelegere clusiv problemele secundare —-, decît a fost

venind din partea celuilalt Evul Mediu timpu

şi nu trebuie niciodată să încerce în riu, care cel puţin dispunea de o

mod serios să reducă un tip concepţie unitară despre lume.

la altul, ca şi cum orice entitate în favoarea dovezii ontologice nu

diferită nu ar fi decît funcţie de există nici un argument

un ce cunoscut. Ceea ce nu vrea să însemne logic care să corespundă intelectului

suspendarea prin modern. Argumentul on

cipiului ştiinţific, incontestabil, potrivit tologic nu are în sine nimic de a face cu logica,

căruia „principia expli- el este, în forma

candi praeter necessitatem non sunt în care ni 1-a lăsat Anselm în istorie, o

multiplicanda."* Căci nece realitate psihologică,

ulterior intelectualizat sau raţionalizat, argumentului ontologic vine din aceea

ceea ce, fireşte, fără pe- că el urmăreşte o demonstraţie logică

titio principii sau fără alte sofisme nu s- acolo unde este vorba de cu mult mai

ar fi putut înfăptui. Dar mult decît atîta; anume, de o

tocmai în aceasta se vădeşte realitate psihologică a cărei apariţie

valabilitatea de nezdruncinat a ar şi eficienţă sînt atît de copleşitor de

gumentului, în faptul că el există, şi că evidente, încît nu mai au nevoie de

un consensus gentium nici un fel de argumentare. Consensus

îl probează ca pe o realitate general gentium dovedeşte că Anselm avea

admisă. De luat în calcul dreptate atunci cînd constata că

este realitatea, şi nu sofismul Dumnezeu este, pentru că este gîndit.

argumentării ei, întrucît eroarea Aici e un adevăr evident, ba chiar

nimic altceva decît o propoziţie de

identitate. Demonstraţia „logică"

este inutilă şi în plus este fatală, în

măsura în care Anselm ţine să

demonstreze realitatea concretă a

ideii sale de Dumnezeu. El afirmă:

„Existit ergo procul dubio aliquid, quo

maius cogitari non valet, et in intellectu, et

in re"25 (Există deci, fără îndoială, ceva,

dincolo de care nu poate fi gîndit nimic mai

mare, nici în intelect, nici în lucru

[concreteţe, „realitate"]). Noţiunea

de „res" se afla situată în viziunea

scolasticii la aceeaşi înălţime ca

noţiunea de gînd. Astfel, Dionisie

Areopagitul, ale cărui scrieri au

exercitat o influenţă importantă

asupra filozofiei Evului Mediu timpuriu,

distingea entia rationalia, intellectualia,

sensibi-lia, simpliciter existentia (entităţi

raţionale, intelectuale, perceptibile,

pur şi simplu existînde). Toma din ideii nu reprezenta deloc un pas

Aquino numeşte „res", „quod est in esenţial înainte, ci era pur şi simplu

anima" („ceea ce e în suflet"), dar şi „quod un ecou al senzorialităţii primitive a

est extra animam" („ceea ce este în gîndului. Argumentul contrar al lui

afara sufletului"). Această re- Gaunilo nu este din punct de vedere

marcabilă apropiere lasă să se psihologic suficient, prin faptul că şi

întrevadă, în concepţia proprie acelor ideea unei insule fericite apare

vremuri, urmele concreteţei frecvent, aşa cum dovedeşte consensus

(„realităţii") primitive a gîn-dului. Din gentium, ea fiind însă, cert, mai puţin

perspectiva acestei stări de spirit se eficientă decît ideea de Dumnezeu,

înţelege uşor şi psihologia căreia îi revine, drept urmare, o

argumentului ontologic. Ipostazierea „valoare de realitate" mai înaltă.

„Exceptind necesitatea, principiile explicative nu sînt multiplicabile" (n. 25 Loc. cit., p. 109.

t.).
52 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 53

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

Toţi cei care au preluat ulterior dată condiţia că un triunghi există

argumentul ontologic au (este dat), atunci în mod ne

căzut, cel puţin în principiu, în eroarea cesar există (în el) şi trei unghiuri. Cu

lui Anselm. Argumen toate acestea, necesitatea

tarea lui Kant 26 ar trebui socotită logică a dovedit o atît de mare putere

definitivă. Ne vom referi de de iluzie, încît după ce

aceea, pe scurt, la ea. După Kant, ne-am format despre un lucru un concept a

„conceptul unei fiinţe absolut priori astfel încît,

necesare este un concept pur al după părerea noastră, existenţa să fie

raţiunii, adică o simplă idee a cuprinsă în sfera lui, de

cărei realitate obiectivă nu e nici pe aici s-a crezut că se poate conchide cu

departe dovedită prin faptul certitudine că, deoarece

că raţiunea are nevoie de ea." existenţa este atribuită în mod

Dar „necesitatea necondiţionată a necesar obiectului acestui con

judecăţilor nu este o cept, adică în condiţia că eu pun acest

necesitate absolută a lucrurilor. Căci obiect ca dat (ca existînd),

necesitatea absolută a ju atunci şi existenţa lui este pusă în

decăţii este doar o necesitate mod necesar (după regula

condiţionată a lucrului sau a pre identităţii) şi că, în consecinţă, această

dicatului în judecată." fiinţă este ea însăşi ab

Puţin mai înainte, Kant menţionase solut necesară, fiindcă existenţa ei

ca exemplu de jude este gîndită în acelaşi timp

cată necesară faptul că un triunghi are într-un concept arbitrar admis şi cu

trei unghiuri. La această condiţia că eu pun obiectul

propoziţie se referă atunci cînd lui." Puterea iluziei, la care Kant face aluzie

continuă: „Judecata precedentă aici, nu e nimic

nu afirma că trei unghiuri sînt absolut altceva decît puterea primitivă, magică a

necesare, ci că, dacă este cuvîntului, proprie în

chip tainic şi noţiunii. A fost necesară minţi şi-au dat seama de acest lucru

o lungă evoluţie pînă ce nu a fost nici pe departe în măsură să

oamenii au înţeles temeinic căjlatus stîrpească din toate capetele ideea

voci, cuvîntul, nu înseamnă superstiţioasă de forţă inerentă

şi nu produce de fiecare dată noţiunii formulate. Evident, este în

realitate. Dar faptul că anumite această superstiţie „instinctivă" ceva

care nu vrea să fie stîrpit, pentru că

26 Kant, Kritik der reinen Vernunft. [Pentru
prezintă o legitimitate existenţială,
citatele care urmează din această
căreia însă pînă acum nu i s-a acordat
lucrare v. ediţia românească Critica
suficientă atenţie. Paralogismul
raţiunii pure. Traducere de Nicolae
(concluzia eronată) se introduce în
Bagdasar şi Elena Moisuc, Editura
acelaşi fel în argumentul ontologic,
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 475,
adică printr-o iluzie, explicată de
476-477 - n. t.]
Kant după cum urmează: el vorbeşte

mai întîi despre afirmaţia privitoare

la „subiecte absolut necesare", de al

căror concept este intim legat

conceptul de existenţă pur şi simplu

şi care deci nu pot fi suprimate fără

contradicţie internă. Acest concept ar

fi acela al „fiinţei infinit reale".

„Această fiinţă, spuneţi voi, are toată

realitatea şi voi sînteţi îndreptăţiţi să

admiteţi ca posibilă o astfel de fiinţă

[...]. însă în realitatea totală este

cuprinsă şi existenţa, deci existenţa

este inclusă în conceptul de posibil. Iar

dacă acest lucru este suprimat, este

suprimată şi posibilitatea internă a

lucrului, ceea ce este contradictoriu.

Răspund: voi aţi şi comis o

contradicţie cînd aţi strecurat în

conceptul unui lucru pe care aţi voit

să-1 gîndiţi numai în ce priveşte conţine două concepte care îşi au

posibilitatea lui, conceptul existenţei obiectele lor. Dumnezeu şi

lui, indiferent sub ce nume ascuns. atotputernicia; micul cuvînt este nu e

Dacă vă îngăduim acest lucru, voi aţi vreun predicat în plus, ci numai ceea ce pune

cîştigat în aparenţă, dar în realitate n- predicatul în relaţie cu subiectul. Dacă

aţi spus nimic; căci voi aţi comis o însă iau subiectul (Dumnezeu) cu toate

simplă tautologie."27 predicatele lui (dintre care face parte

60. „A fi nu este, evident, un predicat şi atotputernicia) şi zic: Dumnezeu este

real, adică un concept despre ceva sau este un Dumnezeu, eu nu adaug un nou

care s-ar putea adăuga conceptului predicat la conceptul despre Dumnezeu, ci pun

unui lucru. Ci este numai poziţia unui numai subiectul în sine cu toate

lucru sau a unor anumite determinări predicatele lui, şi anume obiec-

în sine. în folosirea logică, acest verb

27 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., p. 478
este numai copula unei judecăţi.
- n. t.}
Judecata: Dumnezeu este atotputernic
54 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 55

PSIHOLOGI tN ISTORIA DE IDEI

CE

tul, în relaţie cu conceptul meu. Ambele complet a priori; însă conştiinţa noastră

trebuie să conţină exact acelaşi lucru, despre orice existenţă

şi de aceea la conceptul care exprimă (fie nemijlocit prin percepţie, fie prin

numai posibilitatea nu se poate raţionamente care leagă

adăuga nimic mai mult prin faptul că ceva cu percepţia) aparţine cu totul

eu gîndesc obiectul lui ca absolut dat unităţii experienţei; şi o

(prin expresia: el este). Şi astfel, realul existenţă în afara acestui cîmp nu

nu conţine nimic mai mult decît simplul poate fi declarată, desigur, în

posibil. O sută de taleri reali nu conţin mod absolut ca imposibilă, ea însă

nimic mai mult decît o sută de taleri este o supoziţie pe care nu

posibili." o putem justifica prin nimic." 28

„Dar la averea mea, o sută de taleri Această lungă rememorare a analizei

reali înseamnă mai fundamentale a lui

mult decît simplul concept despre o Kant mi s-a părut necesară, tocmai

sută de taleri (adică a po deoarece găsim aici cea mai

sibilităţii lor)." pură distincţie între esse in intellectu şi

„Oricare ar fi deci conţinutul şi sfera esse in re. Hegel i-a

conceptului nostru reproşat lui Kant că noţiunea de

despre un obiect, totuşi trebuie să Dumnezeu nu poate fi compa

ieşim din el pentru a-i atribui rată cu o sută de taleri imaginari. Dar,

existenţa. La obiectele simţurilor se după cum spune pe bună

realizează aceasta prin le dreptate Kant, logica face abstracţie de

gătura cu vreuna din percepţiile mele orice conţinut, căci alt

după legi empirice, dar minteri, dacă ar prevala un conţinut

pentru obiectele gîndirii pure nu există oarecare, ea ar înceta să

absolut nici un mijloc mai fie logică. între variantele sau-sau

de a cunoaşte existenţa lor, deoarece ale unei alternative, adică

ea ar trebui cunoscută din punctul de vedere al logicii, ca întotdeauna,

nu există o a postulat al raţiunii practice, care

treia posibilitate. Dar între „intellectus" rezultă din respectul cunoscut a priori

şi „res" există şi „ani „pentru legea morală ca mobil

ma", iar acest „esse in anima" face întreaga necesar, vizînd bunul suprem şi ca

argumentare onto premisă decurgînd de aici a realităţii

logică inutilă. Kant însuşi a întreprins în obiective a aceleiaşi".29

Kritik der praktischen 64. „Esse in anima" este o stare

Vernunft încercarea generoasă de a-1 de fapt psihologică, în le

onora prin reflecţie filozo gătură cu care se cere doar precizat

fică pe „esse in anima". El îl introduce dacă apare o dată, de mai

acolo pe Dumnezeu ca multe ori sau în chip universal în

psihologia umană. Starea de

28 Kritik der reinen Vernunft. [Ed cit., pp.
fapt numită Dumnezeu şi formulată
480, 481 - n. t.]
drept „bunul suprem" sem

nifică, aşa cum indică şi termenii,

valoarea sufletească cea mai

înaltă sau, cu alte cuvinte,

reprezentarea căreia i se conferă sau

îi revine efectiv importanţa cea mai mare

şi generală în raport

cu determinarea acţiunii şi gîndirii

noastre. în limbajul psiholo

giei analitice, noţiunea de Dumnezeu

coincide cu acel complex

de reprezentări care, corespunzător

definiţiei de mai sus, con

centrează în sine cea mai mare cantitate de

libido (energie psi

hică). Drept urmare, noţiunea de

Dumnezeu a sufletului ar fi

efectiv diferită în funcţie de individ,

ceea ce corespunde, de alt

fel, experienţei. Dumnezeu nu este nici

măcar în idee o fiinţă putere sau pe sexualitate,

stabilă, cu atît mat puţin în realitate. aplicată unui individ de altă orientare

Căci cea mai înaltă valoare nu va putea niciodată ex

activă a sufletului uman este, după plica adecvat decît trăsături de

cum se ştie, foarte diferit importanţă secundară.

localizată. Există unii, uv 6 8eoq f]

c) încercarea de unificare a lui Abelard
KoiWra , al căror Dumnezeu
65. Nu este lipsit de interes să se
este pîntecul {Epistola Sf. Apostol Pavel
examineze felul în care
către Filipeni, 3, 19),
scolastica a încercat să stingă
banul, ştiinţa, puterea, sexualitatea etc.
controversa universaliilor şi să
Psihologia individului se
creeze un echilibru între opoziţiile
deplasează, cel puţin in ce priveşte
tipologice, despărţite prin
trăsăturile ei fundamentale,
tertium non datur. Această încercare de
în funcţie de localizarea bunului
echilibrare este opera
suprem, în aşa fel îneît o „teo
lui Abelard, a acelui bărbat nefericit care,
rie psihologică", întemeiată exclusiv pe
ars de iubire pentru
un instinct fundamental
29 Kritik der praktischen Vernunft, I, II, III,
oarecare, de exemplu, pe lăcomia de
p. 159.
56 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 57

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

Heloîse, a trebuit să-şi plătească gîndeşti corespunzător ambelor tipuri,

pasiunea cu pierderea virilităţii. Cine în absenţa unei poziţii intermediare.

cunoaşte viaţa lui Abelard ştie în ce Atît curentul nominalist, cît şi

măsură propriul său suflet adăpostea curentul realist conduc, fiecare în

acele perechi de contrarii a căror parte, la rigoare, claritate şi unitate.

reconciliere filozofică îi stătea atît de încercarea de a cîn-tări şi echilibra

mult la inimă. Remusat30 îl caracteri- opoziţiile duce însă la confuzie şi la o

zează pe Abelard drept un eclectic concluzie care în raport cu sensul

care, deşi a criticat şi a respins toate tipurilor este nesatisfăcătoarc,

teoriile formulate pe seama deoarece nu poate mulţumi pe

universaliilor, a preluat totuşi „din ele deplin nici pe unul, nici pe celălalt.

tot ceea ce era adevărat şi rezistent". Remusat a extras din scrierile lui

Scrierile lui Abelard sînt, în segmentul în Abelard o întreagă serie de afirmaţii

care se referă la universalii, greu contradictorii în legătură cu subiectul

accesibile şi confuze, căci autorul lor de faţă. El exclamă: „Faut-il

cîntăreşte continuu toate admettre, en effet, ce vaste et

argumentele şi toate aspectele; şi incoherent ensemble de doctrines dans

tocmai faptul că nu a dat întî-ietate la tete d'un seul homme, et la philosophie

nici unui punct de vedere declarat, ci d'Abelard est-elle le chaos?"31

a încercat să înţeleagă şi să împace 66. De la nominalism, Abelard preia

contrariile, a făcut ca nici discipolii săi adevărul potrivit căruia universaliile

să nu îl înţeleagă corect. Unii l-au sînt „cuvinte", în sensul de convenţii

interpretat ca fiind nominalist, alţii spirituale exprimate prin limbă; preia

ca fiind realist. Această neînţelegere mai departe adevărul după care un

este caracteristică, deoarece e mult lucru nu este în realitate nimic

mai uşor să gîndeşti corespunzător general, ci întotdeauna ceva par-

cu un anume tip, rămînînd logic şi ticular, iar substanţa nu e niciodată

consecvent în interiorul lui, decît să universală, ci individuală.

 Charles de Remusat, Atâlard. De la realism, împrumută adevărul

Loc. cit., t. II, p. 119. [„E într-adevăr de după care „genurile" şi „speciile" sînt

admis acest ansamblu vast şi îmbinări de factori individuali şi de

incoerent de doctrine în mintea unui lucruri individuale, în temeiul

singur om, şi să fie oare filozofia lui asemănărilor lor incontestabile.

Abe Punctul de vedere mediator este pentru el

lard acest haos?" — n. t.\ conceptualismul, care se cuvine înţeles

ca o funcţie ce conferă inteligibilitate

obiectelor individual percepute, care

le clasifică pe acestea în baza

asemănării dintre ele în genuri şi

specii şi care le aduce astfel de la

multitudinea lor absolută la o relativă

unitate. Pe cît de indubitabile sînt

multitudinea şi varietatea lucrurilor

individuale, pe atîta este şi existenţa

similitudinilor care face posibilă

reunirea lor în concept. Pentru acela

care, psihologic vorbind, este

precumpănitor axat pe perceperea

asemănării dintre lucruri, noţiunea

colectivă este, ca să spun aşa, dată,

adică se impune expres, cu evidenţa

de nedezminţit a percepţiei

senzoriale. Aceluia însă care este psi-

hologic orientat pe perceperea mai

cu seamă a diferenţei dintre lucruri,

asemănarea acestora nu îi este

intuitiv dată, ci doar diversitatea lor

care i se impune cu aceeaşi evidenţă

cu care i se impune celuilalt

asemănarea. S-ar zice că empatia

(Einfuhlung) cu obiectul este acel proces

psihologic care pune într-o lumină a lor într-o singură matcă.

deosebit de puternică tocmai 67. Deşi Evul Mediu ştia să spună

deosebirea dintre un obiect şi altul, iar cuvinte mari despre suflet, nu

abstragerea din obiect este acel proces destinat dispunea de nici un fel de psihologie,

în mod special să treacă peste aceasta fiind, în genere, una din cele

deosebirea reală dintre obiectele mai noi ştiinţe. Dacă ar fi existat pe

individuale, în favoarea asemănării atunci psihologia, Abelard ar fi ridicat

generale dintre ele, care este temelia pe „esse in anima" la rangul unei

însăşi a ideii. Empatia şi abstragerea formule mediatoare. Ceea ce Remusat

reunite dau acea funcţie care stă la a înţeles perfect: „Dans la logique pure,

baza noţiunii de conceptualism. Ies universaux ne sont que Ies termes d'un lan-

Acesta se sprijină pe funcţia gage de convention. Dans la physique, qui est

psihologică, singura posibilitate reală pour lui plus transcendante qu'experimentale,

de anulare a divergenţei dintre qui est sa veritable ontologie, Ies genres et Ies

nominalism şi realism şi de readucere especes se fondent sur la maniere dont Ies etres
58 TIPURI PSIHOLOGICE ideea şi obiectul, fără a Ic forţa în

nici un fel. Această posibilitate ţine

sont reellement produits et constitues.
de esenţa psihologiei, dar nimeni
Enfin, entre la logique pure et la physique,
nu poate să afirme că pînă acum
ii y a un milieu et comme une science mi-
psihologia şi-ar fi îndeplinit
toyenne, qu'on peut appeler une
această misiune. în acest sens,
psychologie, ou Abelard re-cherche

comment s'engendrent nos concepts, et trebuie să dăm dreptate afirmaţiei

retrace toute cette genealogie intellectuelle lui Remusat după care: „Abelard a

des etres, tableau ou symbole de leur donc triomphe; car, malgre Ies graves

hierarchie et de leur existence reelle."32 restrictions qu'une critique clairvoyante

68. Chiar dacă şi-au lepădat decouvre dans le nominalisme ou le

conceptualisme qu'on lui impute, son

haina scolastică şi au apărut într-o
esprit est bien l'esprit moderne â son
nouă travestire, universalia ante rem
origine. II l'annonce, ii le devance, ii le
şi post rem au rămas obiect de
promet. La lumiere qui blanchit au matin
controversă pentru toate secolele
l'horizon est deja celle de l'astre encore
care au urmat. în esenţă era vorba
invisible qui doit eclairer le monde."33
de aceeaşi veche problemă. De-a

lungul timpului, încercările de Loc. cit., t. II, p. 112. [„în logica pură

soluţionare a ci au făcut să se universaliile nu sînt decît termenii

aplece balanţa cînd de partea unui limbaj convenţional. în fizică

realismului, cînd de cea a — pentru el, mai degrabă

nominalismului. Scientismul transcendentă

veacului al XlX-lea a împins din decît experimentală —, adevărata

nou problema în direcţia lui ontologie, genurile şi speciile se

nominalistă, după ce filozofia de la înteme

începutul aceluiaşi veac dăduse în iază pe felul în care flintele sînt într-

cel mai înalt grad satisfacţie adevăr produse şi constituite. în

realismului. Dar opoziţiile nu mai fine, între

sînt acum atît de acuzate ca pe logica pură şi fizică, există un punct

vremea lui Abelard. Dispunem de o la jumătatea drumului şi oarecum o

psihologie, de o ştiinţă mediatoare, ştiinţă

capabilă să îmbine în mod unic mediană, care poate fi numită

psihologie, şi în care Abelard

cercetează felul în PROBLEMA TIPURILOR ÎN 59

care iau naştere conceptele noastre ISTORIA DE IDEI

şi trasează toată această

69. Pentru acela care trece cu
genealogie intelec
vederea existenţa tipurilor psi
tuală a fiinţelor, tablou sau simbol
hologice, iar prin aceasta, faptul că
al ierarhiei şi al existenţei IOT reale" —
adevărul unuia dintre tipuri
n. t.)
reprezintă eroarea celuilalt,
Loc. cit., t. II, p. 140. [„Prin urmare,
strădania lui Abelard nu înseamnă
Abelard a triumfat; căci în ciuda
mai mult decît o arguţie scolastică
gravelor restricţii pe care critica
în plus. Dar dacă recunoaş
lucidă le descoperă în nominalismul
tem existenţa ambelor tipuri,
sau con-
încercarea lui Abelard capătă pen

tru noi o importanţă considerabilă.

Abelard caută punctul de ve

dere intermediar în sermo, prin care

înţelege nu atît „discursul",

cît propoziţia formată, alcătuită în

vederea unui sens anume,

deci o definiţie care uzează, în

scopul fixării sensului ei, de mai

multe cuvinte. El nu vorbeşte

despre verbum, căci în accepţia

nominalismului acesta nu este decît vox,

flatus voci. Or, marea

prestaţie psihologică a

nominalismului antic, ca şi a celui

me

dieval, tocmai în aceasta rezidă, în faptul

de a fi dezarticulat

temeinic identitatea primitivă,

magică sau mistică dintre cuvînt

şi realitatea obiectivă, prea temeinic significando notare;

pentru tipul uman care îşi

ceptualismul ce i se impută,
are rădăcinile nu în obiecte, ci în
spiritul său este tocmai spiritul
abstragerea ideii despre obiec
modern la obîrşia sa. El îl anunţă, îl
te. Abelard era un spirit prea larg spre a
anticipează, îl făgăduieşte. Lumina
fi putut trece cu vederea
care albeşte orizontul în zori este
valoarea nominalismului. Oricum, pentru el,
deja aceea a astrului încă invizibil
cuvîntul era vox,
care trebuie să lumineze lumea" -
în schimb, propoziţia, în limbajul lui
n. t.\
sermo, însemna cu mult

mai mult, căci aducea cu sine un

sens constituit, descria ele

mentele comune, ideale, gîndite, percepute

prin gîndire ale

obiectelor. în sermo, şi numai acolo, trăia

universalul. Din acest

motiv uşor de înţeles, Abelard a fost

socotit şi nominalist, evi

dent, pe nedrept, căci pentru el,

universalul avea o realitate mai

mare decît cuvîntul.

70. Exprimarea conceptualismului îl

va fi costat scump pe

Abelard, căci doctrina se agregase

în mod necesar din contra

dicţii. Un epitaf la adresa lui, păstrat

într-un manuscris din Ox

ford, ne dă, cred, o idee perfectă

despre caracterul paradoxal al

învăţăturii sale:

Hic docuit voces cum

rebus significare, Et

docuit voces res

 TIPURI PSIHOLOGICE din unghiul de vedere al senzaţiilor

sale. Abstracţia îl interesează abia

Errores generum
în al doilea rînd, motiv pentru
correxit, ita specierum.
care tot ceea ce trebuie să fie
Hic genus et species in

sola voce locavit, Et gîndit pe marginea obiectelor i se

genus et species pare mai puţin important, şi

sermones esse notavit. invers, celuilalt. Insul branşat pe

obiect este, fireşte, nominalist —

Sic animal nullumque animal
„numele e vorbă goală şi fum" —,
genus esse probatur, Sic et
în măsura în care nu s-a deprins
homo et nullus homo species
încă să-şi compenseze atitudinea
vocitatur.34
orientată pe direcţia obiectului. El

71. Opoziţia abia dacă se poate se transformă, dacă are abilitatea

sintetiza altminteri decît prin necesară, într-un logician riguros

paradox, în măsura în care se care nu îşi află perechea în
tinde către o expresie care să se exactitate, metodă şi ariditate. Cel

sprijine, în principiu, pe unul din orientat ideal este, fireşte, logic,

cele două puncte de vedere, în motiv pentru care, de fapt, el nu poate

cazul de faţă pe punctul de vedere înţelege şi aprecia manualul de
intelectual. Nu trebuie să uităm că logică. Dezvoltarea compensatorie
diferenţa fundamentală dintre transformă acest tip, aşa cum am
nominalism şi realism este nu vă-
doar de natură logică intelectuală,
34 Acesta ne-a învăţat că, doar
ci şi psihologică, aceasta din urmă
împreună cu lucrurile, cuvintele
reductibilă în cele din urmă la o
au sens; Şi ne-a învăţat că
deosebire tipică de atitudine
semnificînd, cuvintele
psihologică, atit faţă de obiect, cit
desemnează lucruri; A corectat
şi faţă de idee. Acela a cărui
erorile de gen, la fel pe cele de
atitudine este ideală va sesiza
specie. Acesta a aşezat genul şi
totul şi va reacţiona la tot din
specia într-un singur cuvînt Şi a
unghiul de vedere al ideii. Acela
observat că gen şi specie sînt
care este însă orientat pe direcţia
un fel de a spune
obiectului va sesiza şi va reacţiona
Aşa se dovedeşte că fiinţă

şi nici o fiinţă constituie un PROBLEMA TIPURILOR ÎN 61

gen Aşa şi om şi nici un ISTORIA DE IDEI

om se numeşte specie.
zut în cazul lui Tertullian, într-un om al

sentimentului, ale cărui simţiri

rămîn însă în orbita ideilor sale.

Cel transformat prin compensare în

logician rămîne însă cu lumea sa de

idei în orbita obiectelor.

72. Cu aceste observaţii

ajungem la partea slabă a gîndirii

lui

Abelard. Soluţia sa este unilaterală.

Dacă în cazul opoziţiei din

tre nominalism şi realism ar fi

vorba doar de o confruntare lo-

gico-intelectuală, arunci s-ar putea

pune întrebarea de ce în final

nu ar fi posibilă şi o altă formulare

în afară de cea paradoxală.

Pentru că este vorba însă de o

opoziţie psihologică, atunci orice

formulare unilaterală, logic-

intelectuală trebuie să se sfirşească

în paradox. „Sic et homo et nullus homo

species vocitatur." Ex

presia logic intelectuală este

absolut incapabilă, fie şi ca sermo,

să ne ofere acea formulă mediană

capabilă să dea seama, în mod

egal, de esenţa celor două poziţii

psihologice opuse, căci ea vine

în întregime din direcţia abstractă de soluţia unui al treilea punct

şi ignoră cu desăvîrşire rea de vedere mediator. Lui esse in

litatea concretă. intellectu îi lipseşte realitatea

73. Orice formulare logic- palpabilului, lui esse in re îi lip

intelectuală — oricît de perfectă seşte spiritul. Ideea şi lucrul se

— deposedează impresia pe care o întîlnesc însă în psihicul omului,

lasă obiectul de vivacitatea care ţine cumpăna între ele. Ce

şi imediatitatea ce îi sînt proprii. Ea este în definitiv ideea, dacă psi

trebuie să procedeze astfel, hicul nu îi mijloceşte o valoare

spre a se putea constitui ca atare. Dar în vie? Şi ce este lucrul obiectiv,

felul acesta se pierde dacă psihicul îi retrage forţa ce

tocmai ceea ce, pentru punctul de vedere condiţionează impresia senzo-

extravertit, este esen

ţial, anume raportarea la obiectul

real. Nu există de aceea nici

o posibilitate de a găsi în direcţia

uneia sau a alteia dintre ati

tudini o formulă unificatoare,

întrucîtva mulţumitoare. Şi totuşi

omul nu poate — chiar dacă

spiritul său poate — să stăruie în

acest conflict care nu este doar o

problemă de filozofie îndepăr

tată, ci una a raporturilor

repetate, de zi cu zi, ale omului

cu

sine însuşi şi cu lumea din jur.

Şi pentru că, de fapt, despre

această problemă este vorba,

conflictul nici nu poate fi rezolvat

printr-o discuţie argumentată

nominalist sau realist. Este

nevoie
62 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 63

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

rială? Ce este realitatea, dacă ea nu cînd drept produsul ultim şi cel mai

există în noi înşine, dacă nu esse in cutezător al sintezei tuturor facultăţilor.

animal Realitatea vie nu este dată în De aceea fantezia îmi pare a fi

chip exclusiv nici prin atitudinea expresia cea mai limpede a activităţii

obiectivă, reală a lucrurilor, nici prin psihice. Ea este înainte de toate

formula ideii, ci doar prin îmbinarea activitatea creatoare din care

amîndurora în procesul psihologic viu, prin izvorăsc răspunsurile la toate

esse in anima. Doar prin activitatea întrebările rezolvabile, ea este mama

vitală, particulară a psihicului, tuturor posibilităţilor în care sînt viu

percepţia senzorială atinge acea îmbinate, asemenea tuturor

adîncime a impresiei, iar ideea acea contrariilor psihologice, lumea dină-

forţă eficientă care sînt, amîndouă, untru şi cea din afară. Fantezia a fost

părţi componente indispensabile ale şi este întotdeauna puntea de

unei realităţi vii. Această activitate legătură între revendicările

proprie psihicului, care nu se poate ireconciliabile ale obiectului şi ale

explica nici ca reacţie reflexă la subiectului, ale extraversiei şi ale

stimuli senzoriali, nici ca organ introversiei. Doar în fantezie sînt reunite

executiv al ideilor eterne, este, ca ambele mecanisme.

orice proces vital, un act creator 74. Dacă Abelard ar fi ajuns pînă la

neîntrerupt. Nu pot denumi această cunoaşterea deosebirii psihologice

activitate altminteri decît prin dintre cele două puncte de vedere, el

termenul de fantezie. Fantezia este tot atît ar fi trebuit să se refere la fantezie în

de mult sentiment pe cît este gînd, tot atît vederea formulării expresiei

de mult intuiţie pe cît este senzaţie. unificatoare. Dar în imperiul ştiinţei,

Nu există nici o funcţie a psihicului fantezia este tabu, la fel şi

care să nu se lege indistinct prin ea sentimentul. Dacă vom identifica însă

de celelalte funcţii psihice. Ea ne natura psihologică a opoziţiei funda-

apare cînd drept ceva primordial, mentale, psihologia se va vedea silită

să recunoască nu doar punctul de ţei. Aceste calităţi, fantezia le are în

vedere al sentimentului, ci şi pe acela comun cu visul, care însă este într-o

al fanteziei mediatoare. Aici însă măsură şi mai mare involuntar şi

intervine marea dificultate: în cea mai straniu.

mare măsură fantezia este un produs 75. Raportul omului cu fantezia este

al inconştientului. Ea cuprinde, în bună parte determinat de raportul

fireşte, componente conştiente, dar său cu inconştientul în genere. La

este în esenţă involuntară şi se rîndu-i, această din urmă relaţie este

opune, de fapt, ca o prezenţă străină, determinată de spiritul vremii. După

conţinutului conştiin- gradul de predominanţă a

raţionalismului, individul va fi mai

mult sau mai puţin înclinat să se lase

în voia inconştientului şi a produselor

acestuia. Creştinismul manifestă

tendinţa certă, de altfel ca orice

formă închisă de religie, de a reprima

pe cît posibil inconştientul individului

şi de a-i paraliza astfel fantezia. în lo-

cul lor, el oferă viziuni simbolice cu

relief solid, destinate să înlocuiască

total inconştientul individului.

Reprezentările simbolice ale tuturor

religiilor sînt figurări de procese

inconştiente în forme tipice, general

obligatorii. învăţătura religioasă oferă

informaţii aşa zicînd definitive despre

„lucrurile" ultime, despre spaţiul

situat dincolo de conştiinţa umană.

De cîte ori avem posibilitatea să

urmărim apariţia unei religii,

observăm că figurile doctrinei îi apar

chiar întemeietorului ei drept revelaţii,

deci concretizări ale fanteziei sale

inconştiente. Formele izvorîte din intrarea în lume ca un rege peste

inconştientul acestuia sînt declarate împărăţiile cerului. Nu a fost un paranoic,

general valabile şi înlocuiesc astfel cum de altfel s-a văzut din chiar

fanteziile individuale ale altora. Evanghelia succesul său. Opiniile exprimate

după Matei ne-a păstrat un fragment ocazional în acest sens din direcţie

privind acest proces din viaţa lui psihiatrică nu sînt decît ridicole

Cristos: în relatarea ispitirii, vedem palavre raţionaliste, străine de

cum ideea de regalitate se ridică din înţelegerea unor astfel de fenomene

inconştientul lui Cristos sub forma vedeniei din istoria omenirii. Forma sub care

diavolului care îi oferă puterea peste Cristos a înfăţişat lumii conţinutul

împărăţiile lumii. Dacă Cristos ar fi inconştientului său a fost preluată şi

înţeles greşit, concretistic, această declarată universal obligatorie. Toate

fantezie, interpretînd-o în sens fanteziile individuale şi-au pierdut

propriu, am fi avut un nebun în plus astfel valabilitatea şi valoarea,

pe lume. Dar el şi-a respins devenind chiar obiect de persecuţie,

concretismul fanteziei şi şi-a făcut aşa cum o dovedesc destinul mişcării

gnostice, ca şi acela
64 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 65

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

al ereticilor de mai tîrziu. întocmai stîrpească efectele inconştientului

spune şi profetul Ieremia (23: 16, 25- individual al călugărilor. Informaţii

28)35: deosebit de preţioase ne oferă în

„Aşa zice Domnul Savaot: «Nu această privinţă arhiepiscopul

ascultaţi de cuvintele proorocilor, Atanasie36 din Alexandria în biografia Sfîn-

care vă profeţesc, că vă înşală, tului Anton. Aici el descrie, spre a fi

povestindu-vă închipuirile inimii lor [subl. de învăţătură călugărilor săi,

lui C.G. Jung] şi nimic din cele ale Dom- apariţiile şi vedeniile, primejdiile

nului.»" sufletului, care îl asaltează pe cel

„Am auzit ce zic prooroci care care se roagă şi posteşte în

profeţesc minciuni în numele Meu. Ei singurătate. El îi învaţă cît de abil se

zic: «Am visat, am văzut în vis.»" travesteşte diavolul pentru a-i prinde

„Pînă cînd proorocii aceştia vor pe sfinţi în capcană. Diavolul este,

spune minciuni şi vor vesti fireşte, glasul propriului inconştient al

înşelătoria inimii lor?" anahoretului care se revoltă

„Cred ei cu visele lor, pe care şi le împotriva reprimării violente a naturii

povestesc unul altuia, să facă uitat individuale. Citez mai jos cîteva

poporului Meu, numele Meu, aşa cum pasaje din această carte greu ac-

au uitat părinţii lor numele Meu pentru cesibilă. Ele arată limpede felul

Baal?" sistematic în care inconştientul a fost

„Proorocul care a văzut vis, înăbuşit şi devalorizat:

povestească-1 ca vis, iar cel ce are

cuvîntul Meu să spună cuvîntul Meu
adevărat. Ce legătură poate fi între
pleavă şi grăuntele de grîu curat,
zice Domnul?"
76. Tot aşa, vedem cum în Evul
Mediu, episcopii se străduiau cu zel să
Citatele provin din Biblia sau Sf.
Scriptură. [Tipărită cu aprobarea
Sfintului Sinod, Bucureşti, 1968. La
aceeaşi ediţie trimit şi celelalte citate
bi
blice din cuprinsul lucrării de faţă, cu
excepţia acelor cazuri în care ara
repro

dus — şi menţionat ca atare — „Există răstimpuri în care nu vedem

versiunea lui Vasile Radu şi Gala pe nimeni şi totuşi

Galaction auzim zgomotul lucrărilor diavoleşti,

(1938), mai apropiată episodic de şi e ca şi cum cineva ar

varianta germană a lui Luther, respectiv cînta un cîntec cu glas tare, şi în alte

la răstimpuri e ca şi cum am

tină, utilizată de Jung - n. t.\ auzi cuvintele Sfintei Scripturi, ca şi

Life of St. Antony in The Book of Paradise by cum o fiinţă vie i-ar repeta

Palladius, Hieronymus cuvintele, şi sînt întocmai acelea pe

etc. Editor, E.A. Wallis Budge. care le-am auzi, dacă cineva

ar citi din carte (din Biblie). Şi s-a

întîmplat chiar ca ei (diavolii)

să ne smulgă de la rugăciunea de

seară şi să ne împingă să ne

sculăm. Şi ne amăgesc infăţişîndu-ni-se

cu chipuri asemănătoare

călugărilor sau acelora care jelesc

(adică pustnicilor). Şi se apro

pie de noi, ca şi cum ar veni de departe,

şi încep să spună cu

vinte potrivite a scădea înţelegerea

celor slabi de înger: «Este

acuma o lege asupra întregii făpturi ca

să iubim pustiirea, dar

noi n-am fost în stare, prin voinţa lui

Dumnezeu, să intrăm în

casele noastre, cînd am ajuns la ele, şi

să facem ceea ce e

drept.» Iar dacă nu izbutesc să-şi

impună astfel voinţa, renunţă

la această înşelăciune şi se slujesc de

alta, zicînd: «Cum poţi tu

să trăieşti? Căci ai păcătuit şi ai chiar dacă vorbele pe care

săvîrşit în multe privinţe ne le spun sînt vorbe adevărate. Căci ar

dreptăţi. Crezi că duhul nu mi-a fi o ruşine pentru noi să

dezvăluit ce-ai făcut, sau crezi ne fie învăţători aceia care s-au ridicat

că nu ştiu că ai făcut asta şi asta?» De împotriva lui Dumnezeu.

aceea, dacă un frate cu Să ne îmbrăcăm, fraţi ai mei, în

mintea simplă crede astfel de lucruri platoşa dreptăţii şi să ne aco

şi simte înlăuntrul său că perim cu coiful mîntuirii, iar în clipa

într-adevăr el aşa a făcut, cum i-a luptei să slobozim din cu

spus Cel Rău, şi dacă ci nu getul credinţei, ca dintr-un arc întins,

are habar de viclenia demonului, atunci duhul săgeţi duhovniceşti. Căci

lui se va tulbura, ei (diavolii) nu sînt nimic, şi chiar dacă

va deznădăjdui şi va suferi o cădere. ar fi ceva, puterea lor

Iubiţii mei, nu trebuie să nu ar avea nimic într-însa care i-ar

ne înspăimînte toate acestea, dar să îngădui să se împotrivească

ne temem atunci cînd dia forţei crucii."

volii încep să vorbească mai mult Anton povesteşte: „Odată mi-a

despre lucruri adevărate şi apărut un diavol avînd o

să-i mustram apoi necruţător [...]. De purtare cu deosebire trufaşă şi fără

aceea, să ne păzim, ca să ruşine, şi mi-a apărut în faţă

nu ne plecăm urechile la vorbele lor,

66 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 67

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

cu larma tumultuoasă a unei s-a apropiat de casa mea şi a bătut la

mulţimi de norod şi a cutezat să-mi uşă, iar cu am ieşit să văd cine bate şi

spună: «Eu şi tocmai eu sînt mi-am ridicat ochii şi am văzut un

puterea lui Dumnezeu; eu şi tocmai bărbat deosebit de mare şi de

eu sînt domnul lumilor." Şi mi-a spus puternic la înfăţişare, care mi-a spus:

mai departe: «Ce voieşti ca să-ţi dau? «Sînt Satana.» Atunci, i-am zis: «Ce

Cere şi vei primi!» Atunci am suflat cauţi?» A răspuns, zicîndu-mi: «De ce

asupra lui şi l-am respins în numele mă ponegresc călugării şi pustnicii şi

lui Cristos [...]. în altă împrejurare, ceilalţi creştini, şi de ce îngrămădesc

cînd posteam, mi-a apărut Vicleanul, necontenit blesteme asupra mea?»

sub chipul unui frate care aducea pîine Mi-am luat capul în mîini, minunat de

şi a început să-mi dea sfaturi, zicînd: sminteala lui şi i-am zis: «De ce îi

«Ridică-te şi po-toleşte-ţi inima cu chinuieşti?» La care răspunse, zicînd:

pîine şi apă şi odihneşte-te un pic «Nu eu sînt cel ce-i chinuie, ci ei se

după truda ta nemăsurată, doar eşti chinuie singuri, căci mi s-a întîmplat

om şi oricît de sus ai fi, nu eşti inveş- să văd într-o împrejurare oarecare,

mîntat decît cu trup muritor şi ar petrecută aievea, că dacă nu le-aş fi

trebui să te temi de boli şi de strigat că eu sînt duşmanul, s-ar fi

mîhnire.» l-am ascultat vorbele, mi- omorît de tot între ei. De aceea, n-

am păstrat liniştea şi m-am ferit să-i am nici un loc unde aş putea să stau,

răspund. Am îngenuncheat în linişte nici sabie lucitoare şi nici măcar

şi rugîndu-mă m-am căit, zicînd: «O, oameni care să-mi fie cu adevărat

Doamne, sfirşeşte cu ci, cum te-ai supuşi, căci cei care mă slujesc mă

obişnuit să faci dintotdeauna.» Şi de dispreţuiesc de tot şi, apoi, trebuie

cum am spus aceste vorbe, s-a să-i leg în lanţuri căci ei nu ţin la

isprăvit cu el, s-a mistuit ca pulberea mine, socotind că e drept să se

şi a ieşit pe uşa mea ca fumul. poarte aşa, şi sînt gata în tot ceasul

79. Şi odată, într-o noapte, Satana să fugă de la mine, folosindu-se de

orice împrejurare. Creştinii au umplut face că spui acum adevărul, deşi

toată lumea şi, iată, pînă şi pustiul te-ai obişnuit să minţi? Este

e plin de mînăstirile şi lăcaşurile adevărat că atunci cînd a venit

lor. Să se păzească, atunci cînd Cristos pe lume, ai fost aruncat în

îngrămădesc blesteme asupra străfundurile cele mai adinei şi că

mea.» La care i-am răspuns, rădăcinile greşelii tale au fost stîrpite

lăudînd îndurarea Domnului din pămînt?» Cînd Satana a auzit pomenindu-

nostru: «Cum se face că tu, care în se numele lui Cristos, s-a făcut nevăzut

toate celelalte împrejurări ai şi vorbele lui s-au isprăvit."

minţit, spui acum adevărul? Şi Aceste pasaje arată felul în care

cum se inconştientul individului

a fost repudiat cu ajutorul credinţei

general împărtăşite, cu toate

că el spunea în mod transparent

adevărul. Faptul că a fost re

pudiat îşi are cauzele sale speciale în

istoria gîndirii. Nu ne inte

resează să le lămurim pe acestea aici.

Ne mulţumim doar cu

observaţia că inconştientul a fost

reprimat. Această reprimare

constă — psihologic vorbind — în

retragerea libidoului, a ener

giei psihice. Libidoul astfel recuperat a slujit

la construirea şi

dezvoltarea atitudinii conştiente pe

baza căreia s-a plămădit

treptat o nouă concepţie despre viaţă.

Avantajele neîndoielnice

care au decurs de aici au întărit,

evident, această atitudine. Aşa

dar nu este de mirare că psihologia

noastră se caracterizează
precumpănitor printr-o atitudine de tezie. Această tratare asigură dreptul

respingere a inconştientului. punctului de vedere inte

Nu este doar de înţeles, ci este şi lectual abstract, nu însă şi pe acela al

absolut necesar faptul celorlalte puncte de vedere

că ştiinţele exclud atît punctul de psihologic posibile. Acestea din

vedere al sentimentului, cît şi urmă pot fi doar menţionate în

pe cel al fanteziei. Tocmai de aceea sînt cadrul unei psihologii ştiinţifice, dar

ştiinţe. Care este însă ele nu pot apărea ca prin

situaţia psihologiei? în măsura în care cipii autonome, proprii unei ştiinţe.

se consideră ştiinţă, tre Ştiinţa este în toate împre

buie să facă şi ea acelaşi lucru. Dar va jurările o chestiune a intelectului, iar

putea psihologia să dea acestuia îi sînt subordonate

seamă în aceste condiţii de obiectul ei? celelalte funcţii psihologice ca

Fiecare ştiinţă caută, in obiecte. Intelectul este suveranul

cele din urmă, să-şi formuleze şi să-şi domeniului ştiinţific. Alta e însă

exprime materia în abs situaţia în condiţiile în care

tracţii, deci şi psihologia ar putea şi ştiinţa îşi găseşte o aplicare

poate să traducă în abstracţii practică. Intelectul, pînă de curînd

intelectuale procesele legate de rege, devine acum simplu mijloc

sentiment, de senzaţie şi de fan auxiliar, instrument ştiinţific

68 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 69

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

rafinat, ce-i drept, totuşi doar unealtă, lume şi de viaţă şi, în plus, la

nu scop în sine, ci simplă condiţie. acumularea de domenii speciale care

Intelectul, şi o dată cu el ştiinţa, se îşi pierd treptat orice legătură unele

află aici în slujba puterii şi a intenţiei cu celelalte. Se pun astfel bazele unei

creatoare. Este şi aceasta sărăciri şi goliri nu doar la nivelul

„psihologie", nu însă ştiinţă; este o domeniului special, ci şi la acela al

psihologie în sensul mai larg al psihicului celui care s-a specializat prin

cuvîntului, o activitate psihologică de diferenţiere progresivă sau a

natură creatoare, în cadrul căreia pri- regresat.

matul îi revine fanteziei productive. în 82. Ştiinţa trebuie să-şi dovedească

loc să se vorbească de fantezie însă valoarea vitală prin aptitudinea

productivă, s-ar putea tot atît de bine de a fi nu numai stăpînă, ci şi

spune că într-o psihologie practică de slujitoare. Ea nu se dezonorează

acest gen, viaţa însăşi preia rolul con- nicidecum astfel. Deşi ştiinţa ne-a

ducător; căci, pe de-o parte, fantezia mijlocit cunoaşterea dizarmoniilor şi

care concepe şi creează este cea tulburărilor psihicului şi deşi intelectul

care se slujeşte de ştiinţă ca de un care stă la baza ei merită toată

mijloc; pe de altă parte însă, preţuirea noastră, ar fi o mare gre-

nenumărate sînt exigenţele realităţii şeală să i se atribuie ştiinţei din

exterioare care stimulează activitatea acest motiv un scop în sine, care să

fanteziei creatoare. Ştiinţa ca scop în o împiedice să funcţioneze ca simplu

sine este, fireşte, un ideal înalt, dar instrument. Dacă pătrundem însă cu

înfăptuirea lui consecventă produce intelectul şi cu ştiinţa lui în viaţa

atîtea scopuri în sine cîte ştiinţe şi reală, ne dăm de îndată seama că

arte există; ceea ce duce la o mare sîntem închişi în limite care ne

diferenţiere şi specializare a funcţiilor zăvorăsc accesul la alte domenii ale

luate de fiecare dată în considerare, vieţii, la fel de importante. Sîntem de

dar, consecutiv, şi la îndepărtarea lor de aceea obligaţi să interpretăm

universalitatea idealului nostru ca pe talitate a vieţii, deci a propriului

o limitare şi să ne căutăm un spiritus psihic, capabilă să unească simţirea şi

rector în măsură să ofere, faţă de gîndirea într-un al treilea ce superior.

revendicările unei vieţi depline, o mai Acest al treilea ce mai înalt poate fi, aşa

mare garanţie de universalitate cum am sugerat deja, atît un ţel

psihologică decît oferă intelectul. practic, cît şi fantezia care zămisleşte

Cînd Faust exclamă „sentimentul este totul. Acest ţel al totalităţii nu poate fi

totul", el se opune intelectului, afirmînd recunoscut nici de ştiinţă, care îşi

cealaltă latură opusă acestuia, dar este propriul ţel, şi nici de simţire,

nicidecum acea to- căreia îi lipseşte viziunea gîndirii.

Ştiinţa şi simţirea trebuie să-şi

slujească reciproc de mijloc auxiliar,

dar contrastul dintre ele este atît de

mare, îneît avem nevoie de o punte

de legătură. Aceasta ne este dată de

fantezia creatoare, care nu e nici

ştiinţă, nici simţire, căci e maica

amîndurora — mai mult chiar, ea

poartă la sîn pruncul, ţelul care

uneşte contrariile.

83. Dacă psihologia rămîne doar o

ştiinţă, nu mai ajungem la viaţă, ci

slujim scopul în sine al ştiinţei. Ea ne

conduce, desigur, la cunoaşterea

faptelor, dar se opune oricărui alt

scop, afară de acela care îi este

propriu. Intelectul rămîne captivul lui

însuşi, atîta timp cît nu îşi jertfeşte de

bunăvoie primatul şi nu recunoaşte

demnitatea altor scopuri. El se teme

să facă pasul capabil să-1 ducă

dincolo de sine şi se teme să-şi nege

propria valabilitate universală, căci

orice altceva afară de sine nu este ce reprimarea fanteziei în cadrul

pentru el decît fantezie. Dar ce lucru culturii creştine a fost o necesitate

grandios a existat vreodată care să nu istorică, după cum tot o necesitate

fi fost mai înainte fantezist? Şi iată istorică a fost reprimarea ei, din alt

cum intelectul, anchilozat în calitate unghi de vedere, în epoca noastră, a

de scop al ştiinţei, ajunge să-şi ştiinţelor naturii. Nu trebuie uitat nici

suprime izvorul de viaţă. Pentru el, că fantezia creatoare poate

fantezia nu e decît dorinţa proiectată degenera, dacă nu i se pun hotare ferme,

în vis, prin care ştiinţa îşi exprimă proliferînd în mod funest. Dar aceste hotare

orice formă de subestimare, care îi nu pot fi niciodată constituite de limitele

este atît plăcută, cît şi necesară. Ca artificiale puse de intelect sau de

scop în sine, ştiinţa este sentimentul raţional, ci ele sînt date

indispensabilă atîta vreme cît în joc e de necesitate şi de realitatea

propria ei dezvoltare, ceea ce încetează incontestabilă. Obiectivele diferă în

să mai fie valabil, devenind un rău, funcţie de epoca istorică şi abia

de îndată ce este vorba de viaţa ulterior se poate recunoaşte cu

însăşi care trebuie dezvoltată. Iată de certitudine

70 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 71

PSIHOLOGI lN ISTORIA DE IDEI

CE

ceea ce ar fi trebuit şi ceea ce nu ar instinctive generale fac posibilă

fi trebuit să fie. Prezentul este formarea personalităţii, nu e mai puţin

dominat de fiecare dată de conflictul adevărat că tocmai individualul diferă

dintre convingeri, căci „războiul este esenţialmentc de instinctul general,

părintele tuturor lucrurilor"37. Doar istoria fiind chiar în strictă opoziţie cu

decide. Adevărul nu este veşnic, el este acesta, tot aşa după cum individul ca

un program. Cu cît este „mai etern", personalitate se deosebeşte

cu atît un adevăr este mai lipsit de întotdeauna de colectivitate. Esenţa

viaţă şi de valoare, căci fiind evident, psihologiei eului stă tocmai în această

el nu ne mai spune nimic. deosebire. Orice psihologic a eului

84. Felul în care psihologia, în trebuie să excludă şi să ignore tocmai

calitate de ştiinţă, evaluează fantezia ne elementul colectiv din psihologia

este demonstrat de cunoscutele opinii ale lui instinctului, scopul ei fiind descrierea

Freud şi Adler. Interpretarea lui Freud procesului prin care eul se

reduce fantezia la procesele in- diferenţiază de instinctul colectiv.

stinctive elementare cărora le Animozitatea caracteristică ce există

atribuie rol cauzal. Concepţia lui între reprezentanţii celor două puncte

Adler, în schimb, o reduce la intenţiile de vedere vine din faptul că în mod

finale elementare ale eului. Prima este o consecvent acestea îşi semnifică

psihologie a instinctului, ultima o psihologic a reciproc devalorizarea şi discredita-

eului. Instinctul este un fenomen biologic rea. Atîta timp cît deosebirea dintre

impersonal. O psihologie bazată pe el va psihologia instinctului şi psihologia

neglija, fireşte, eul, „căci eul îşi eului nu este recunoscută, fiecare din

datorează existenţa principium-u\u\ ele îşi consideră, firesc, propria teorie

individuationis, diferenţierii individuale ca general valabilă. Ceea ce nu vrea

care, din cauza caracterului său să însemne că, de pildă, psihologia

sporadic, nu este un fenomen instinctului nu ar putea construi şi o

biologic general. Deşi forţe biologice teorie a proceselor eului. Ea poate

face acest lucru, dar într-un fel care celui ce se ocupă

de psihologia eului îi apare ca

negativul propriei sale teorii. De unde

faptul că „pulsiunile* eului", chiar

dacă apar ocazional la Freud, au o

prezenţă în genere palidă. La Adler,

dimpotrivă, sexualitatea apare

aproape ca un vehicul care slujeşte

într-un fel ori în altul intenţiilor

elementare de putere. Principiul lui

Adler constă în garantarea forţei

personale, care se suprapune

pulsiunii. La Freud, pulsiunea este

aceea care îşi supune eul, în aşa fel

îneît eul se înfăţişează doar ca o

funcţie a pulsiunii.

85. La ambii autori se manifestă

tendinţa ştiinţifică de a reduce totul la

propriul principiu şi apoi de a deduce

iarăşi totul din acesta. Atare operaţie

se aplică deosebit de uşor fanteziilor,

prin faptul că ele nu se adaptează la

realitate precum funcţiile conştiinţei

care au caracter orientat obiectiv, ci

sînt pur şi simplu conforme cu

pulsiunea şi cu eul. Cel care le va privi

din unghiul pulsiunii va găsi uşor în

ele „satisfacerea dorinţei", „dorinţa in-

fantilă", „sexualitatea refulată", cel

care le va examina din unghiul eului

va descoperi la fel de uşor intenţiile

elementare privind garantarea şi

diferenţierea eului, căci fanteziile sînt

produse mediatoare între cu şi Valabilitatea lui nu trece dincolo de

pulsiunea generală. Corespunzător, întinderea principiului lui. în domeniul

ele cuprind elemente aparţinînd celuilalt principiu, ea încetează să mai fie

ambelor părţi. Interpretarea exclusiv operantă. Psihologia lui Freud este

dintr-o direcţie sau din alta este caracterizată de noţiunea centrală de

întotdeauna un act silnic şi arbitrar, refulare a dorinţelor incompatibile. O-

prin faptul că se suprimă astfel cînd mul apare ca un fasciscol de dorinţe

un caracter, cînd altul. în mare însă, care sînt doar parţial adaptabile

iese totuşi şi pe această cale la obiectului. Tulburările sale nevrotice

iveală un adevăr demonstrabil, constau în aceea că influenţa

parţial, ce-i drept, care nu poate mediului, educaţia şi condiţiile

pretinde valabilitate generală. obiective împiedică

37 Heraclit. Din Hermann Diels, Die * Spre deosebire de instinct (v. mai sus),

Fragmente der Vorsokratiker, voi. I, 88, frag. pulsiune echivalează accepţia în care

53. Freud foloseşte noţiunea de Trieb şi la

care Jung se referă aici şi în para-

grafele următoare (n. t.).

II TIPURI PSIHOLOGICO izolatoare, la Freud suspendarea

refulării care face obiectul inaccesibil.

parţial cheltuirea pulsiunilor. De
X6. Schema fundamentală este de
la tată şi de la mamă provin pe
aceea la Freud sexualitatea care
de-o parte influenţele
exprimă relaţia cea mai puternică
moralmente agravante, pe de
dintre subiect şi obiect; la Adler, în
alta legăturile infantile care
schimb, este/orfo subiectului care
compromit ulterior existenţa.
protejează in modul cel mai eficient
Dispoziţia pul-sionalâ iniţială este
împotriva obiectelor, conferind
ceva definitiv dat, care suferă
subiectului o izolare intangibilă,
modificări supărătoare datorate
capabilă să suspende orice relaţie.
mai cu scamă influenţelor
Freud ar dori să garanteze curgerea
obiectelor; de aceea s-ar zice că
netulburatâ a pulsiunilor către
mijlocul terapeutic necesar stă în
obiectele lor, Adler insă ar dori să
cheltuirea pe cit posibil mai
străpungă vraja duşmănoasă a
netulburată a pulsiunilor pe scama
obiectelor şi să scape cui de
unor obiecte convenabil alese. Invers,
sufocarea în propria-i platoşă.
psihologia lui Adlcr este caracterizată de
Prima opinie ar fi deci
noţiunea centrală de superioritate a
escnţialmente extravertită, ultima,
eului. Omul apare în primul rînd ca un
in schimb, introvertită. Teoria
punct al cului care sub nici un motiv nu
extravertită este valabilă pentru tipul
arc voie, nu trebuie să fie inferior
extravertit, cea introvertită pentru
obiectului. în timp ce la Frcud
tipul introvertit. în măsura în care
dorinţa de a avea un obiect,
tipul pur este un produs cu totul
legătura cu obiectul şi modurile
unilateral al dezvoltării, el nu are în
imposibile în raport de obiect ale
mod necesar nici o contrapondere.
unor dorinţe joacă un rol important, la
Hipertrofierea unei funcţii înseamnă
Adler totul se orientează in funcţie
refularea celeilalte. Refularea nu
de superioritatea subiectului.
este anulată nici prin psihanaliză,
Refularea pulsiunii faţă de obiect la
căci metoda aplicată este
Freud a devenit la Adler protejarea
condiţională de fiecare dată de
subiectului. Mijlocul terapeutic este
teoria propriului tip, respectiv,
la el suspendarea protejării
extravertitul îşi va reduce,
corespunzător cu teoria sa,

fanteziile izvorite din inconştient PROBLEMA TIPURILOR ÎN 73

la conţinutul lor pulsional, ISTORIA DE IDEI

introvertitul le va reduce la
revine de fiecare dată
intenţiile sale de putere. Cîştigul
preponderenţei prealabil
obţinut prin astfel de analize
existente. Acest mod de analiză

întăreşte, prin urmare, doar tipul

dat, fără să contribuie la

înţelegerea sau medierea între

tipuri. Dimpotrivă, prăpastia

dintre ele, atît cea exterioară,

cît şi cea interioară, se lărgeşte

şi mai mult. în plus, se produce

şi o disociere interioară prin

faptul că parcelele celeilalte

funcţii care apar în fanteziile

inconştiente (vise etc.) sînt

depreciate de fiecare dată şi

refulate din nou. De aceea, un anume

critic avea întrucîtva dreptate afirmînd

că teoria lui Freud este

nevrotică, abstracţie făcînd de

faptul că fiind răuvoitor,

termenul urmăreşte exclusiv

sustragerea de la obligaţia unei

examinări serioase a problemelor

ridicate. Punctul de vedere al lui

Freud, ca şi acela al lui Adler,

este unilateral şi caracterizează

un singur tip.

Ambele teorii resping

principiul imaginaţiei, în măsura

în care reduc fanteziile şi le artistul,

tratează doar ca expresii semioti ci orice ins creator datorează

ce38, în realitate, fanteziile fanteziei tot ceea ce este

înseamnă mai mult decît atît: ele grandios

sînt în viaţa lui. Principiul dinamic al

totodată şi reprezentantele fanteziei este ludicul, propriu

celuilalt mecanism, respectiv în şi copilului, şi care, ca atare,

cazul pare să fie incompatibil cu

introvertitului, extraversia princi

refulată, în cazul extravertitului, piul muncii serioase. Dar fără

in- acest joc cu fanteziile nici o

troversia refulată. Funcţia operă

refulată este însă inconştientă,

38 Spun „semiotic" în opoziţie cu
dez
„simbolic". Ceea ce Freud numeşte
voltată de aceea embrionar şi
simboluri nu sînt altceva decît semne pentru
arhaic. în această stare ea este
procesele instinctive elementare. Simbolul
incompatibilă cu nivelul cel mai
este însă cea mai potrivită
înalt al funcţiei conştiente. In
expresie pentru o stare de fapt ce
acceptabilul fanteziei vine în
nu poate fi afirmată altminteri
principal din această
decît printr-o analogie mai mult
particularitate
sau mai puţin apropiată.
a funcţiei nerecunoscute,

situată la bază.

Din aceste motive, pentru

oricine care şi-a făcut din adap

tarea la realitate un principiu

fundamental, imaginaţia este in

utilă şi condamnabilă. Se ştie,

oricum, că orice idee pozitivă şi

orice act creator îşi au izvorul în

imaginaţie şi pornesc din ceea

ce sîntem obişnuiţi să numim

fantezie infantilă. Nu doar

74 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 75

PSIHOLOGI ÎN ISTORIA DE IDEI

CE

fecundă nu a apărut vreodată. o reeditare intelectuală

Datorăm imens jocului imagina- unilaterală a vechii idei de logos.

ţiei. Este de aceea o dovadă de Logo

miopie a trata fanteziile depre- sul ca mediator a avut faţă de

ciator din pricina caracterului lor aventuros sermo avantajul de a fi răspuns,

sau inacceptabil. Nu trebuie uitat că în linie umană, şi aşteptărilor

tocmai în imaginaţia omului nonintclectuale.

poate sălăşlui tot ceea ce acesta Nu mă pot sustrage impresiei

are mai preţios. Spun poate, căci, că mintea strălucită a lui

pe de altă parte, fanteziile sînt şi Abelard, care a înţeles marele

lipsite de valoare, în virtutea sic el non, nu s-ar fi mulţumit

faptului că, în calitate de materie nicicînd cu conceptualismul său

brută, ele nu posedă însuşirea paradoxal, rcnunţînd la fapta

de a fi valorificate. Pentru a pune creatoare, dacă forţa de şoc a

în evidenţă valoarea ce le este pasiunii nu i-ar fi fost distrusă de

proprie, fanteziile trebuie dezvoltate. un destin tragic. Spre a se

Rămînc deschisă întrebarea verifica această impresie, să se

dacă opoziţia dintre cele două com

puncte de vedere va putea fi pare ceea ce au izbutit să facă

vreodată suspendată în mod sa din aceeaşi problemă a concep

tisfăcător. Cu toate că încercarea tualismului minţi strălucite

lui Abelard are o extraordinară precum Schiller sau, în gîndirea

importanţă în ce priveşte sensul chi

ei, practic ea nu a avut urmări neză, Lao Zi şi Zhuang Zi.

şi nu a putut stimula nici un fel

de funcţie psihologică media 5. Controversa euharistică

toare, în afară de conceptualism dintre Luther şi Zwingli

sau sermonism, care pare să fie 91. Dintre opoziţiile care au

frămîntat ulterior spiritele, se cu- troversa euharistică dintre Luther

vin amintite protestantismul şi şi Zwingli. Doctrina transsub-

mişcarea Reformei. Acest fenomen în stanţializării a fost sancţionată de

sine este atît de complex, îneît, spre a deveni sinodul de la Lateran, din 1215, şi

obiect de examinare analitică, el ar s-a constituit de atunci încoace într-

trebui mai înainte descompus în o tradiţie religioasă puternică în care

diferite procese psihologice Luther însuşi a crescut. Ideea potrivit

individuale, ceea ce însă îmi căreia ceremonia şi desfăşurarea ei

depăşeşte posibilităţile. Mă voi concretă asumă semnificaţia unei

mulţumi deci să mă refer la un mîntuiri obiective contrazice în chip

singur punct din acea mare absolut Evanghelia, mişcarea

controversă a spiritelor, respectiv evanghelică îndreptîndu-se tocmai

la con- împotriva instituţiilor catolice. Cu toate

acestea, Luther nu s-a putut elibera de impresia

senzorială nemijlocită a consumării

pîinii şi vinului. El nu vedea în acestea

doar un simplu semn, pentru el realitatea

senzorială şi trăirea ei nemijlocită

erau o necesitate religioasă

indispensabilă. De aceea el afirma că

trupul şi sîngele lui Cristos sînt re-

almente prezente în euharistie.

însemnătatea religioasă a trăirii

nemijlocite a obiectului era pentru el atît de

mare, îneît pînă şi imaginaţia îi era

fascinată de concretismul prezenţei

substanţiale a trupului sfînt. Toate

încercările sale de interpretare se află

de aceea sub semnul acestei realităţi,

anume a faptului că trupul lui Cristos

este prezent, ce-i drept, doar „aspaţial".

Substanţa trupului sfînt, alături de

substanţa pîinii şi a vinului, este

considerată, în temeiul doctrinei aşa- căci tocmai el a făcut dovada că

zisei consubstanţialităţi, prezentă în poate să arunce peste bord formele

chip real. Ubicvitatca, pretinsă de tradiţionale de credinţă. Nu

această supoziţie, a trupului lui Cristos, greşim, cred, presupunînd că

care creează dificultăţi deosebite tocmai contactul cu „realul" şi cu

înţelegerii umane, a fost înlocuită cu substanţialul euharistiei a avut

noţiunea de voliprezenţă, scmnificînd pentru Luther o importanţă

faptul că Dumnezeu este prezent afectivă mai mare decît principiul

oriunde vrea să fie prezent. Indiferent evanghelic, potrivit căruia cuvîntul

la aceste dificultăţi, Luther a ţinut singur, iar nu ceremonialul, este

neclintit la trăirea nemijlocită a purtător de har. în felul acesta, la

impresiei senzoriale, preferind să Luther, deşi cuvîntul avea o

înlăture, cu explicaţii absurde şi semnificaţie mîntuitoare,

nesatisfăcătoare, toate scrupulele consumarea euharistiei era, şi ea,

raţiunii umane. mijlocitoare de har. Cum am spus,

92. Se poate imagina cu greu că avem aici doar aparent-a face cu

doar forţa tradiţiei 1-a determinat pe o concesie în favoarea instituţiilor

Luther să ţină la această dogmă, Bisericii catolice, în fapt însă cu

recu-
76 TIPURI

PSIHOLOGI

CE

noaşte a

rea, repreze

condiţi ntat

onată concep

de ţia pur

psiholo simboli

gia lui că. E

Luther, vorba

a în cazul

realităţ lui de

ii afec- con

tive, sumare

înteme a

iată în „spiritu

trăirea ală" a

senzori trupulu

ală i şi a

nemijlo sîngelu

cită. i lui

în Cristos.

opoziţi Acest

e cu punct

punctul de

de vedere

vedere se

al lui sprijină

Luther, pe

Zwingli raţiune
şi pe anume

concepe realitat

rea în ea im

idee presiei

a senzori

ceremoni ale şi

ei. El are valoare

avantajul a ei

de a nu afectiv

leza ă.

principiu Zwingli

l admini

evanghel stra şi
ic el
şi de a împărt
evita ăşania,
totodat iar
ă orice pîinea
ipoteză şi vinul
absurd erau, şi
ă. la el,
Aceast consu
ă mate
concep la
ţie fel ca
nu la
accept Luther,
ă ceea dar
ce concep
Luther ţia lui
voia să nu
menţin cuprind
ă, ea nici
o ceea

formul ce

ă pentru

care să punctul

redea de

adecva vedere

t al

valoare senzaţi

a ei şi al

senzaţi sentim

ei şi entului

valoare este pe

a bună

afectiv dreptat

ă pro e

prii indifer

obiectulu ent,

i. Luther căci la

a oferit rîndu-i,

pentru ideca,

aceast „princi

ao piul",

formul se inte

ă, dar reseaz

ea ă tot

s-a atît de

lovit de puţin

raţiune de

şi de senzaţi

principi a

ul produs

evangh ă de

elic, obiect.
în formul

ultimă a lui

instanţ Zwingli

ă, nu

ambele siluieşt

puncte e nici

de sentimen

vedere tul,

se nici

exclud. senzaţi

Pentr a,

u oferind

concep doar o

ţia concep

extrav ţie în

ertită, planul

formul ideii,

area lui ea

Luther rezervă

re ,

prezint s-ar

ă un zice,

avantaj spaţiu

; şi

pentru acţiunii

punctul obiectu

de lui. Se

vedere pare

al ideii, însă că

cea a punctul

lui de

Zwingli vedere

. Deşi extrave
rtit nu entului

se şi a

mulţu senzaţi

meşte ei.

să aibă închei

un aici acest

spaţiu capitol

de ma despre

nevră, principiu

ci el l

pretind tipurilor

e şi o în isto

formul ria

are, în gîndirii

care antice

ideea şi

să mediev

urmeze ale, cu

va conştii

lorii nţa că

senzaţi nu am

ei, tot făcut

aşa de-

după cît să

cum ridic o

formul proble

area mă.

ideii Compe

reclam tenţa

ă mea

poste este cu

ritatea totul

sentim insufi
cientă der că

spre a intenţia

putea mea s-

trata a

exhaus realizat

tiv pe

aceast deplin.

ă Inutil

chestiu să

ne adaug

compli că nici

cată unul din

şi subiectel

întinsă. e atinse

Dacă aici nu a

am fost

izbutit tratat în

să dau mod

cititoru complet.

lui o Las o

idee atare

despre lucrare

exis în

tenţa sarcina

deoseb celor

irilor care

dispun
dintre
de mai
punctel
multe
e de
cunoşti
vedere
nţe
tipice,
decît
atunci
mine în
consi
acest D

domeni E

u. S

O
 B e

L e

E d

M u

A c

T ţ

I i

P a

U e

R s
I t
L e
O t
R i

ă
1
a
.
o
S
m
c
u
r
l
i
u
s
i
o
a)
r
D
il
e
e
s
d
p
e
r
s
e
p

r
f c

u ţ

n i

c a

i v

a a

v o

a r

l i

o c

i i

c n

s e

u r

p i

e o

r a

i r

o ă

a Atît

r cît am

ă putut

să-mi

ş dau

i seama

cu

f mijloac

u ele

n
limitat tivă şi

e detaliat

de care ă a lor.

dispun, Tentati

s-ar va

zice că import

Friedrich antă de

Schiller a

este prezent

acela a

care a funcţii

încerca le în

t discuţi

pentru e şi

prima totodat

dată să ă

facă o posibili

distincţ tatea

ie concilie

explicit rii lor

ă şi de apare

anverg în stu

ură diul

între publicat

atitudi în 1795,

nile Ober

tipice die

şi să ăstheti

ofere o sche

descrip Erzieh

ţie ung

exhau des

s Mensche
n1. e

Lucrar posibili

ea este tatea

alcătui soluţio

tă nării

dintr-o psihol

serie o

de gice a

scrisori conflict

, ului mă

adresate determ

de ină să

Schiller înfăţişe

principel z pe

ui de larg şi

Holstein să eva

- luez

Auguste ideile

nburg. din

Profu studiul

nzimea lui

ideilor, Schiller,

pătrun care

derea probabil

psiholo nu a

gică a beneficia

materi t

ei pînă

şi acum

orizont de o

ul larg tratare

în ce într-un

priveşt context
ca vedere

acela elabora

de te, pe

faţă. care

Din un psiho

ghiul logia

nostru abia

de acum

vedere începe

, să le

meritul onorez

lui e.

Schiller Demer

nu sul

este, meu

după nu va

cum fi

se va prea

vedea uşor,

mai căci mi

jos, s-ar

cîtuşi putea

de întîmpl

puţin a să

neînse interpr

mnat; etez

doar el ideile

este lui

acela Schiller

care ne de o

oferă manier

puncte ă

de despre
care ar cuvinte

fi le

posibil autoru

să se lui, va

afirme fi

că totuşi

nu imposi

coresp bil să

unde mă

cu refer la

ceea ideile

ce a lui fără

vrut el a le in-

să
1
spună.
Auto
Căci,
rul a
deşi
folosi
mă voi
t
strădui
ediţi
ca în
a
pasajel
Cotta
e
,
esenţia
1826
le să
, voi.
citez
18.
înseşi
78 TIPURI DESPRE IDEILE 79

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

terpreta într-un anumit fel. La originea faptului că una dintre funcţii

aceasta mă vor obliga, pe de o parte, este reprezentată mai cuprinzător de

împrejurarea amintită, pe de alta, el decît cealaltă care, dezvoltată fiind

faptul ce nu poate fi ignorat că într-o mai mică măsură la tipul

Schiller însuşi aparţine unui anumit introvertit, are anumite trăsături

tip şi, ca atare, este constrîns, chiar inferioare. în atare situaţie vom

împotriva voinţei sale, să ofere o critica şi corecta expunerea autorului.

descriere dintr-un singur unghi de vedere. Este de la sine înţeles că aceste

98. Caracterul limitat al concepţiei limitări l-au făcut pe Schiller să uzeze

şi cunoaşterii noastre nu apare de o terminologie improprie aplicării

nicăieri mai limpede ca în descrierile ei generale. Ca introvertit, Schiller

psihologice, unde este aproape întreţine raporturi mai bune cu lumea

imposibil să trasăm o altă imagine ideilor decît cu aceea a obiectelor. Raportul cu

decît aceea ale cărei trăsături ideile poate fi de natură mai mult

fundamentale se află deja întipărite în afectivă sau mai mult cerebrală,

propriul nostru suflet. Deduc, pe după cum individul aparţine tipului

baza a nenumărate date, că modul simţirii, respectiv tipului gîndirii. Aici

de a fi al lui Schiller aparţine tipului aş vrea să-1 rog pe cititorul care a

introvertit, în vreme ce acela al lui fost poate determinat de publicaţii

Goethe — lăsînd la o parte intuiţia lui anterioare să echivaleze simţirea cu

covîrşitoare — înclină către tipul extravertirea şi gîndirea cu

extravertit. Vom găsi de altfel propria introvertirea să parcurgă definiţiile pe

imagine a lui Schiller în descrierea pe care le-am formulat în ultimul capitol

care el o dă tipului idealist. Din cauza al cărţii de faţă. Acolo am deosebit

acestei dependenţe, formularea sa doua clase generale de oameni,

are inevitabil limite, de care trebuie alcătuind tipurile introvertite şi

să ţinem seama, dacă vrem să îl tipurile extravertite; împărţirea în

înţelegem pe deplin. Ele se află la tipuri funcţionale, precum tipul

gîndirii, al simţirii, al senzaţiei, al 99. Or, dacă îl socotesc pe Schiller,

intuiţiei instituie un fel de subclase. ţinînd seama de modul său de a fi şi

De aceea un introvertit poate aparţine de contrastul caracteristic pe care îl

tipului gîndirii sau tipului simţirii, căci formează cu Goethe, un introvertit,

atît cel care gîndeşte, cît şi cel care întrebarea care se pune este cărei

simte pot să stea sub primatul subclase îi aparţine el. Răspunsul nu

ideilor, după cum, iarăşi, ambii pot este uşor de dat. Fără îndoială,

sta sub primatul obiectului. momentul intuiţiei joacă la el un rol

însemnat, motiv pentru care, dacă e

să-1 considerăm exclusiv ca poet, l-

am putea repartiza tipului intuitiv. în

scrisorile despre educaţia estetică, el

ne apare însă ca gînditor. Dar nu

numai din ele, ci şi din repetatele sale

mărturisiri, ştim cît de puternic era la

el elementul reflexiv. Corespunzător,

trebuie să deplasăm intuiţionalismul

lui către zona gîndirii, în aşa fel încît,

abordîndu-1 din unghiul de vedere al

psihologiei tipului gînditorului

introvertit, să-1 putem înţelege mai

bine. Se va vedea în continuare — în

suficientă măsură, sper — că această

interpretare coincide cu realitatea,

prin aceea că există nu puţine pasaje

în scrierile lui Schiller care pledează

în chip evident în favoarea ei. L-aş

ruga de aceea pe cititor să nu piardă

din vedere faptul că, la baza

consideraţiilor mele, stă ipoteza pe

care tocmai am schiţat-o. Ea mi se

pare necesară deoarece Schiller

tratează problema în discuţie în

temeiul propriei sale experienţe pentru a ştirbi cu ceva valoarea şi

interioare. Formularea extrem de importanţa problemei ridicate de el, ci

generală în care el o îmbracă ar pentru a face loc şi altor formulări.

putea să pară un abuz sau o Critica pe care i-am făcut-o episodic are

generalizare pripită, deoarece un de aceea mai mult semnificaţia unei

individ aparţinînd altui tip psihologic transcripţii într-un mod de exprimare

ar fi putut să o exprime cu totul altfel. ce goleşte formularea lui Schiller de

Dar ea nu este nici abuz, nici determinarea ei subiectivă. Oricum,

generalizare pripită, căci pentru o consideraţiile mele se alătură atît de

întreagă clasă de oameni, problema strîns celor ale lui Schiller, încît ele

funcţiilor separate se pune în aceiaşi vor avea mult mai puţin în vedere

termeni ca şi pentru Schiller. Dacă problema generală a introversiei şi a

subliniez deci uneori în consideraţiile extra-versiei, care ne-a preocupat în

ce urmează unilateralitatea şi exclusivitate în primul capitol, şi mai

subiectivismul lui Schiller, este nu mult conflictul caracteristic al tipului

gînditorului introvertit.
80 TIPURI PSIHOLOGICE raport păgubitor al indivizilor faţă de

avantajul deplin al speciei?"

100. Schiller este preocupat, în primul
Vina înfrîngerii modernilor Schiller
rînd, de problema cauzei şi a originii
o atribuie culturii,
separării celor două funcţii. în mod
adică diferenţierii funcţiilor. Mai
fericit, el stabileşte drept cauză
întîi, el arată felul în care in
fundamentală diferenţierea
telectul intuitiv şi intelectul
indivizilor. „Cultura însăşi a fost
speculativ s-au despărţit, limitîndu-
aceea care a făcut această rană
se,
umanităţii moderne."2 Chiar şi
unul la sfera artei, celălalt la aceea
această singură propoziţie arată
a erudiţiei, iar domeniile lor
înţelegerea largă a lui Schiller
de aplicaţie şi-au zăvorit reciproc,
pentru problema noastră.
cu gelozie, intrările. „Şi o
Destrămarea cooperării armonioase
dată cu sfera la care ne-am limitat
a forţelor sufleteşti în viaţa
activitatea, ne-am găsit şi un
instinctivă este ca o rană a lui
stăpîn în noi înşine, care
Amfortas, căci diferenţierea unei
obişnuieşte nu o dată să
funcţii dintr-un mănunchi de funcţii
nimicească,
aduce după sine o dezvoltare
prin reprimare, celelalte aptitudini.
copleşitoare a acesteia şi
în vreme ce aici imaginaţia
neglijarea, degenerarea acelora.
luxuriantă stîrpeşte plantaţiile
iot. „Nu tăgăduim", scrie Schiller,
laborios cultivate ale intelectului,
„avantajele pe care neamul
dincolo, spiritul de abstracţie
omenesc de astăzi, considerat în
mistuie focul la care ar fi trebuit
unitatea sa şi aşezat pe cîntarul
să se încălzească inima şi să se
raţiunii, le poate avea faţă de cel
aprindă fantezia." 3
mai bun neam din lumea veche; dar
Şi mai departe: „Dacă societatea
el trebuie să înceapă întrecerea în
face din funcţie măsura
rînduri strîn-se şi întregul să se
omului, dacă la unul din
măsoare cu întregul. Care dintre
concetăţenii săi apreciază doar
moderni va ieşi din front să lupte,
memo
om cu om, disputînd vreunui atenian
ria, la altul doar intelectul ordonator, iar la
gloria umanităţii? De unde acest
un al treilea doar
iscusinţa mecanică; dacă aici,

nepăsătoare faţă de caracter, re DESPRE IDEILE LUI 81

clamă doar cunoştinţe, dincolo, în SCHILLER

schimb, trece cu vederea, unui spirit ordonat şi unei conduite

conforme cu legea, cea mai

teribilă întunecare a minţii, dacă

ţine ca aceste capacităţi izolate să

fie dezvoltate cu o intensitate

invers proporţională cu extensia

îngăduită subiectului, atunci de ce

trebuie să ne mire că celelalte

însuşiri ale sufletului sînt

nesocotite spre a se oferi toată

îngrijirea aceleia singure care

onorează şi răsplăteşte?"4

104. în aceste idei ale lui Schiller sînt

cuprinse multe lucruri importante. Este

de înţeles că, în condiţiile unei

cunoaşteri imperfecte a

Antichităţii greceşti, epoca lui

Schiller îl evalua pe grec după

dimensiunea grandioasă a operelor

transmise prin tradiţie,

supraevaluîndu-le astfel

nemăsurat, căci, deosebită, fru-

museţea grecească îşi datora

existenţa mai cu seamă

contrastului cu mediul din care izvorîse.

Avantajul grecului consta în aceea că el

era mai puţin diferenţiat decît

omul epocii moderne, în ipoteza în

care socotim aceasta un avantaj;

căci şi dezavantajele unei în exemplare izolate se atingea

asemenea condiţii s-ar cuveni să într-adevăr nivelul unei culturi

fie cel puţin tot atît de vizibile. individuale înalte, dar o cultură

Diferenţierea funcţiilor s-a produs colectivă era străină de lumea

în mod cert nu din viclenie, ci, ca antică. Această cucerire i-a fost

mai pretutindeni în natură, din rezervată creştinismului. De aici

necesitate. Dacă unul din aceşti faptul că modernii, ca masă, nu

admiratori tîrzii ai cerului grecesc numai că se puteau măsura cu

şi ai fericirii arcadice ar fi venit grecii, dar îi şi depăşeau de

întîmplător pe lume ca hilot în departe pe aceştia, în orice

Atica, el ar fi văzut, cert, cu alţi privinţă legată de cultura

ochi, frumuseţile Greciei. Dacă însă colectivă. în schimb, Schiller are

în condiţiile primitoare ale veacului perfectă dreptate atunci cînd

al V-lea a. Chr., individul avea susţine că la noi cultura

posibilităţi mai mari de a-şi individuală nu a ţinut pasul cu cea

dezvolta multilateral calităţile şi fa- colectivă; decalaj care nu s-a

cultăţile, aceasta era cu putinţă recuperat nici în cursul celor o sută

numai pentru că mii de semeni ai douăzeci de ani care s-au scurs de

săi erau cu atît mai estropiaţi şi la redactarea lucrării lui Schiller, ci

limitaţi de împrejurări mizerabile, dimpotrivă: dacă nu am fi pă-

Ober die ăsthetische Erziehung des Me chen, Scrisoarea a 6-a.

Loc. cit.
82 TIPURI DESPRE IDEILE 83

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

truns tot mai adînc în interiorul culturii funcţiilor valoric inferioare. Im

colective, spre paguba celei individuale, nu portanţa principală a revenit astfel unei

ar fi fost nevoie de reacţii violente ca funcţii valoric superioa

acelea personificate de spiritul unui Stirner sau re în defavoarea tuturor celorlalte funcţii. în

al unui Nietzsche. De aceea, cuvintele lui consecinţă, forma

Schiller îşi păstrează şi astăzi, în între- socială exterioară a culturii antice a

gime, valabilitatea. fost psihologic transferată

După cum Antichitatea a favorizat în subiect, proces prin care s-a

dezvoltarea indivi interiorizat o stare care în Anti

duală la nivelul unei clase superioare, chitate fusese exterioară, şi anume o

oprimînd o majoritate for funcţie dominantă, privilegia

mată din oameni de rînd (hiloţi, sclavi), tă, dezvoltată şi diferenţiată pe seama

tot astfel epoca creştină unei majorităţi valoric in

care i-a urmat a realizat condiţia unei ferioare. Prin acest proces psihologic a

culturi colective, transfe- luat treptat naştere o

rind cît mai mult posibil acelaşi proces cultură colectivă, care garanta

în individ (ridicîndu-1 la individului, într-o măsură incom

treapta subiectivă, după cum obişnuim parabil mai mare decît Antichitatea,

să spunem). Proclamînd „drepturile omului", dar ca

sufletul nepieritor, dogma creştină re, în schimb, avea dezavantajul de a se

afirma valoarea individului, întemeia pe o cultură

drept urmare, majoritatea valoric subiectivă de sclavi, adică pe

inferioară a poporului nu mai transferarea în psihologie a sclavi-

putea fi sacrificată libertăţii unei zării majorităţii, practicate de

majorităţi valoric superioare, Antichitate; astfel, nivelul culturii

ci s-a ales soluţia de a se acorda colective a fost ridicat, cel al culturii

întiietate funcţiei valoric supe individuale însă, coborît.

rioare în individ, în detrimentul După cum sclavizarea masei a

reprezentat o rană deschisă pen în principal societăţii, dar este în

tru lumea antică, tot astfel sclavia paguba individualităţii. Această

funcţiilor valoric inferioare pagubă merge atît de departe, încît

este o rană permanent sîngerîndă în marile organisme ale culturii noastre de

sufletul omului modern. astăzi tind către distrugerea totală a

„Unilateralitatea în exercitarea individului, prin aceea că se sprijină

forţelor îl duce, ce-i în întregime pe utilizarea maşinală a

drept, pe individ, inevitabil la eroare, dar diferitelor funcţii privilegiate ale

duce specia la adevăr", omului. Nu oamenii contează, ci

spune Schiller 5. Privilegierea funcţiei unica lor funcţie diferenţiată. Omul se

valoric superioare slujeşte înfăţişează în cultura colectivă nu ca

atare, ci el este reprezentat doar de o

singură funcţie, ba chiar se identifică

în chip exclusiv cu ea, şi neagă

apartenenţa la sine a celorlalte funcţii

valoric inferioare. Individul modern

decade astfel la nivelul unei simple

funcţii, fiindcă tocmai această funcţie

reprezintă o valoare colectivă şi

conferă de aceea, doar ea, o

posibilitate de viaţă. Schiller îşi dă

prea bine seama că o diferenţiere a

funcţiei nici nu ar fi putut să se

producă altminteri: „Nu exista un alt

mijloc de a dezvolta aptitudinile variate ale

omului, decît de a le pune să se

confrunte unele cu celelalte. Acest

antagonism al forţelor este marele

instrument al culturii, dar este doar

instrumentul; căci atîta timp cît el

durează, sîntem abia pe drumul care duce

la ea."6

107. Deci, potrivit acestei opinii,

condiţia actuală a antagonismului sub semnul întrebării valabilitatea

forţelor nu ar fi încă o condiţie a nelimitată a culturii de atunci. De

culturii, ci abia drumul către cultură. fapt, completă nu este nici o cultură,

Părerile sînt de altfel împărţite aici; atîta vreme cît înclină fie într-o parte,

unii văd în cultură tocmai condiţia fie în alta; astfel, ori idealul ei este

culturii colective, în vreme ce alţii îi extravertit şi valoarea principală e

atribuie acestei condiţii doar sensul asumată de obiect şi de relaţia cu el;

de civilizaţie şi pretind culturii să ori idealul este introvertit şi

stimuleze dezvoltarea individuală. importanţa principală o deţin individul

Schiller se înşală de altfel, alăturîndu- sau subiectul şi relaţiile sale cu ideea.

se exclusiv celui de al doilea punct Sub prima formă, cultura este de

de vedere şi opunînd cultura noastră natură colectivă, sub cea de a doua,

colectivă culturii individuale greceşti, de natură individuală. Se poate,

căci el trece cu vederea caracterul astfel, înţelege de ce tocmai sub

lacunar al civilizaţiei antice care pune

84 TIPURI PSIHOLOGICE aceea avem astăzi o cultură

colectivă foarte dezvoltată, de-

influenţa mediului creştin, al cărui
păşind, în ce priveşte organizarea,
principiu este iubirea creştină (iar
tot ceea ce i-a premers, dar
prin asociere contrastivă, şi replica
păgubind într-o măsură crescîndă
acesteia: afirmarea indi-
cultura individuală.
vidualităţii), a luat naştere o
108. Există astăzi o prăpastie
cultură colectivă în care individul
adîncă între ceea ce este şi cum se
era ameninţat să dispară, căci
înfăţişează un ins, adică între ceea
valorile individuale sînt subeva-
ce el reprezintă ca individ şi ceea
luate încă din principiu. De unde şi
ce reprezintă ca fiinţă colectivă.
acea nostalgie specială, în epoca
Dezvoltată este funcţia, nu şi
clasicismului german, după
individualitatea sa. Perfect fiind, el
Antichitate, devenită un simbol al
se identifică funcţiei colective; în
culturii individuale, supraevaluată
caz contrar, este preţuit ca funcţie
de cele mai multe ori şi idealizată
în societate, dar, ca
adesea nemăsurat tocmai din
individualitate, înclină de partea
acest motiv. S-au făcut, de altfel,
funcţiilor sale neevoluate, valoric
nu puţine încercări de a imita şi
inferioare, comportîndu-se pur şi
retrăi spiritul grecesc, încercări
simplu barbar, în vreme ce în
care astăzi ne par cam lipsite de
primul caz izbuteşte să se
gust, care se cuvin totuşi preţuite
iluzioneze, ignorîndu-şi barbaria
ca anticipînd cultura individuală.
efectiv existentă. în mod sigur,
în cei o sută douăzeci de ani care
această unilateralitate faţă de
s-au scurs de la elaborarea
societate a prezentat şi avantaje
studiului lui Schiller, condiţiile
ce nu se cuvin subestimate; s-au
culturii individuale nu au devenit mai
obţinut unele cîştiguri care
bune, ci mai rele, prin faptul că
altminteri nu ar fi putut să fie
interesul individului s-a absorbit
realizate, aşa cum excelent
într-o măsură şi mai mare în
remarcă Schiller: „Numai astfel,
preocupările colective şi că fiecare
numai prin faptul că ne adunăm
dispune de mai puţin răgaz pentru
într-un singur focar întreaga ener-
dezvoltarea propriei culturi; de
gie a spiritului şi ne concentrăm
întreaga fiinţă într-o singură forţă,

izbutim să înaripăm această DESPRE IDEILE LUI 85

singură forţă şi să o conducem SCHILLER

mult dincolo de limitele pe care 109. Dar această dezvoltare

natura pare să i le fi aşezat."7 unilaterală va duce şi trebuie să

ducă la o reacţie, căci, reprimate,

funcţiile valoric inferioare nu pot fi

la nesfîrşit excluse de la trăire şi

dezvoltare. Va veni un moment în

care „sciziunea interioară a

omului va trebui să fie din nou

suprimată", pentru a se da o şansă

de viaţă elementelor încă

nedezvoltate. Am sugerat deja că

diferenţierea în dezvoltarea

culturii creează în ultimă instanţă

o disociere între funcţiile

fundamentale ale vieţii psihice,

depăşind într-o oarecare măsură

diferenţierea însuşirilor şi intrînd în

domeniul atitudinii psihologice în

genere care guvernează modul de

utilizare a acestora. Cultura

produce aici o diferenţiere a acelei

funcţii care beneficiază de o

capacitate de dezvoltare

înnăscută. Astfel, la unii facultatea

de gîndire, la alţii simţirea au în

mod special acces la o dezvoltare

mai largă şi de aceea, sub

presiunea revendicării culturii,

insul se va ocupa într-o măsură

mai mare de dezvoltarea acelei lor este de aceea o lipsă, adesea

facultăţi a cărei dispoziţie îi este în profund resimţită, iar distanţarea

chip natural deosebit de de ele o sciziune interioară pe

favorabilă, respectiv aptă a fi care, împreună cu Schiller, am

perfecţionată. Perfectibilitatea nu putea-o compara cu o rană

înseamnă că funcţia aspiră a priori dureroasă.

la aptitudini speciale, ci că presupune

— am fi tentaţi să adăugăm:

dimpotrivă — o anume delicateţe,

labilitate şi plasticitate, motiv

pentru care nu este întotdeauna de

căutat şi de găsit în ea valoarea

individuală cea mai ridicată, ci,

poate, doar valoarea colectivă, şi

anume în măsura în care această

funcţie a izbutit să atingă nivelul

de dezvoltare al unei valori colective.

Dar, cum am spus, printre funcţiile

neglijate se pot foarte bine afla

valori individuale mult mai înalte,

de importanţă secundară pentru

viaţa colectivă, dar de mare preţ

pentru viaţa individuală, valori

vitale care pot conferi existenţei

individului o intensitate şi o

frumuseţe pe care acesta le

aşteaptă zadarnic din partea

funcţiei sale colective. Funcţia

diferenţiată îi creează posibilitatea

existenţei colective, nu şi sa-

tisfacţia şi bucuria de viaţă pe

care le poate conferi doar dez-

voltarea valorilor individuale. Absenţa

86 TIPURI DESPRE IDEILE 87

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

no. „Oricît de mult va fi cîştigat poată, prin ţelurile ei, natura să ne

totalitatea lumii din această cultivare răpească desăvîrşirea pe care

separată a forţelor umane, nu se raţiunea ne-o prescrie în numele

poate contesta faptul că indivizii pe propriei finalităţi? Prin urmare, trebuie

care ea îi afectează suferă sub povara să fie greşită ideea după care

blestemului acestei finalităţi a lumii. dezvoltarea unor forţe izolate implică

Prin exerciţii de gimnastică se formea- în mod necesar sacrificarea totalităţii

ză, e drept, corpuri atletice, dar lor; şi chiar dacă legea naturii ar tinde

frumuseţea se dezvoltă numai prin atît de mult spre acest sacrificiu, ar

jocul liber şi egal al membrelor. Tot trebui să ne stea in putere a reface,

astfel, încordarea feluritelor puteri ale printr-o artă mai înaltă, totalitatea

minţii poate produce oameni extraordinari, naturii noastre, distrusă de ar/ă."8

dar numai temperatura lor egală, pe 111. Este neîndoielnic că Schiller a

aceia fericiţi şi perfecţi. Şi în ce raport trăit foarte adînc acest conflict în

ne-am afla faţă de vîrsta trecută şi viaţa sa personală şi tocmai din acest

viitoare a lumii, dacă desăvîrşirea antagonism a izvorît aspiraţia lui

naturii umane ar face necesară o către unitate sau uniformitate,

asemenea jertfă? Am fi atunci argaţii capabilă să elibereze şi funcţiile

omenirii, am face pentru ea milenii la rînd reprimate, lîncezind în sclavie, şi să

muncă de sclavi şi am întipări în producă astfel o restaurare a unei

natura noastră mutilată semnele vieţi armonioase. Această idee 1-a

umilitoare ale acestei supuneri, tulburat şi pe Wagner în Parsifal; el i-a

pentru ca generaţiile viitoare să-şi conferit expresie simbolică în motivul

îngrijească în fericită trîndăvie restituirii lăncii pierdute şi al

sănătatea morală şi să-şi dezvolte tămăduirii rănii. Ceea ce Wagner a

statura liberă a umanităţii lor! Să fie încercat să exprime în artă prin

destinul omului acela de a uita de expresie simbolică, Schiller s-a

sine în favoarea unui anume scop? Să străduit să clarifice prin reflecţie

filozofică. Fără să o spună explicit, dar soluţia creştină a problemei este

implicit îndeajuns de limpede, trecută de el cu vederea sau ignorată

problema care îl preocupă este în mod intenţionat. în orice caz,

reîntoarcerea la modul şi concepţia spiritul lui este aţintit mai degrabă

de viaţă proprii Antichităţii. Rezultă asupra frumuseţii antice decît asupra

nemijlocit de aici că doctrinei creştine a salvării, deşi

scopul acesteia, ca şi al strădaniilor

Loc. cit. Sublinierile în text îmi
sale, este mîntuirea de rău. După cum
aparţin. (Nota lui Jung.)
spune Iulian Apostatul în discursul

despre regele Helios9, inima omului „este

bîntuită de tumultul luptei", ceea ce

caracterizează exemplar nu doar

propria fiinţă, ci şi întreaga epocă în

care el a trăit, acea epocă de sfîşie-re

interioară, proprie Antichităţii tîrzii,

care s-a manifestat printr-o confuzie

fără precedent în minţile şi în inimile

oamenilor, din care făgăduia să-i

scoată, mîntuindu-i, învăţătura creş-

tină. Ceea ce oferea creştinismul însă

nu era, oricum, o soluţie (Losung), ci o

salvare (Erlosung), o desprindere (Loslosung)

a funcţiei valoroase de celelalte

funcţii, care pe atunci voiau la fel de

imperios să participe la putere.

Creştinismul a imprimat o anumită

direcţie, excluzîndu-le pe toate

celelalte. Această împrejurare a

contribuit probabil esenţial la faptul

că Schiller a ignorat posibilitatea

mîntuirii oferită de creştinism.

112. Relaţia apropiată a

Antichităţii cu natura părea, în

schimb, să făgăduiască acea favorizarea diversităţii. Pe de altă

posibilitate pe care creştinismul nu parte, mai înainte ca diversitatea din

o acorda. „Natura ne trasează în natura umană să poată fi

creaţia ei fizică drumul pe care supusă unităţii idealului, trebuie să se

îl avem de parcurs în lumea morală. asigure autonomia carac

Ea nu se înalţă pînă la plăs terului, iar slugărnicia faţă de forme

muirea nobilă a omului fizic decît străine, despotice, să cede

după ce lupta forţelor elemen ze locul unei libertăţi convenabile."10

tare din organismele inferioare s-a 113. Deci nu prin desprinderea sau

potolit. Tot astfel, dezacordul prin eliberarea de funcţia

elementelor din fiinţa etică a omului, valoric inferioară, ci prin luarea ei în

conflictul instinctelor oar considerare, prin confrun-

be trebuie să se stingă, iar

9 Oratio IV, In regent Solem. Iuliani Imp.
antagonismul grosolan să înceteze
Opera omnia, Lipsiae, 1696. 10 Fr. Schiller,
pentru ca să se poată risca
loc. cit., Scrisoarea a 7-a.
88 TIPURI DESPRE IDEILE 89

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

tare, ca să spun aşa, cu ea, se vor funcţiilor reprimate echivalează în

împăca, în chip natural, contrariile. interior cu un război civil, cu

Schiller simte însă că acceptarea dezlănţuirea opoziţiilor ţinute pînă

funcţiilor valoric inferioare poate să atunci sub control şi, în final, cu

ducă la un „conflict de instincte suspendarea „autonomiei

oarbe", după cum, invers, unitatea caracterului". Autonomia poate fi

idealului ar putea să restabilească înfăptuită doar prin aplanarea acestui

primatul funcţiei valoric superioare în conflict, ceea ce fără o tratare des-

raport cu funcţiile valoric inferioare şi potică a forţelor beligerante pare

astfel să restaureze vechea stare de imposibil. Dar în felul acesta s-ar

fapt. Dar funcţiile valoric inferioare compromite libertatea, fără de care

nu se opun funcţiei valoric construirea unei personalităţi morale

superioare, în esenţa lor profundă, ci pare cu neputinţă. Or, a acorda

potrivit cu forma lor din momentul libertate înseamnă a cădea în plasa

dat. Iniţial ele au fost nesocotite şi conflictului dintre instincte.

refulate, deoarece erau un obstacol în calea „Speriaţi de libertatea care, în

ţelurilor omului de cultură. Acestea primele ei încercări, se

constau în interese unilaterale şi nu manifestă întotdeauna duşmănos, ne

sînt echivalente cu desăvîrşirea aruncăm pe de-o parte în

individualităţii umane. Desăvîrşire braţele unei servituti comode, iar, pe

pentru care indispensabile ar fi de altă parte, aduşi la dis

tocmai aceste funcţii nerecunoscute perare de o tutelă pedantă, ne

ce nu se opun în esenţa lor ţelului prăvălim în anarhia sălbatică a

avut în vedere. Atîta timp însă cît ţelul stării naturale. Uzurparea va invoca

cultural nu coincide cu idealul slăbiciunea naturii umane,

desăvîrşirii fiinţei umane, aceste insurecţia se va reclama de la

funcţii sînt supuse unei subevaluări şi demnitatea ei, pînă cînd marea

unei relative reprimări. Acceptarea stăpînitoare a tuturor lucrurilor

omeneşti, forţa oarbă, va inter geros; începută sub semnul filozofiei

veni şi va decide soarta conflictului şi al raţiunii, într-un mare avînt idealist,

zadarnic dintre principii, ea s-a încheiat în haosul lacom de sînge, din

precum decide şi soarta unui vulgar care a ţişnit geniul despotic al lui

pugilat."11 Napoleon. Zeiţa raţiunii şi-a dovedit

Revoluţia franceză în plină neputinţa în faţa violenţei bestiei

desfăşurare în acei ani a con dezlănţuite. Simţind inferioritatea

ferit frazelor lui Schiller un context pe cît de raţiunii şi a adevărului, Schiller

viu, pe atît de sîn- pretinde ca adevărul însuşi să devină

o forţă. „Dacă pînă acum el şi-a

probat atît de puţin forţa victorioasă

este nu din cauza intelectului pe care

nu a ştiut să îl dezvăluie, ci din cauza

inimii care i s-a zăvorit şi a

instinctului care nu a lucrat pentru

el. Căci de unde această domnie

universală a prejudecăţilor şi această

întunecare a minţilor, în ciuda luminii

pe care filozofia şi experienţa au

aprins-o? Veacul este luminat, ceea ce

vrea să însemne că s-au găsit şi s-au

făcut publice cunoştinţele care ar fi

cel puţin suficiente să ne

îmbunătăţească principiile practice;

duhul cercetării libere a risipit

conceptele iluzorii care vreme

îndelungată au blocat calea către

adevăr şi au scormonit pămîntul pe

care fanatismul şi impostura şi-au

înălţat tronul; raţiunea s-a curăţat de

iluziile simţurilor şi de o sofistică

înşelătoare, iar filozofia însăşi, care

ne înstrăinase mai înainte de natură,

ne cheamă, acum, cu glas puternic şi eficienţei raţiunii era în spiritul

stăruitor, înapoi, la sînul ei; — care e vremii, uitîndu-se cu totul că

pricina pentru care încă mai sîntem raţiunea, dacă ar fi posedat într-

barbari?"12 adevăr o astfel de forţă, ar fi avut

116. Simţim în aceste cuvinte ale destule ocazii să o pună în valoare;

lui Schiller proximitatea luminismului pe de altă parte, trebuie avut în

francez şi a intelectualismului fabulos vedere că nu toate minţile cu au-

al Revoluţiei. „Veacul este luminat" — toritate gîndeau pe atunci aşa şi că

ce supraevaluare a intelectului! deci acest elan al intelectualismului

„Duhul cercetării libere a risipit raţionalist se întemeiază, fără

conceptele iluzorii" — ce raţionalism! îndoială, şi pe dezvoltarea subiectivă

Ne vin desluşit în minte cuvintele deosebit de viguroasă a lui Schiller.

Proctofantasmistului: „Şi dispăreţi! Se cuvine să

Doar ne-am iluminat."* Pe de-o parte,

12 Loc. cit.. Scrisoarea a 8-a.
supraevaluarea importanţei şi a
* Goethe, Faust, ed cit., p. 163 (;i. t.).
90 TIPURI DESPRE IDEILE 91

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

ţinem seama şi de faptul că, la el, existenţa împrejurării psihologice după

intelectul predomină nu asupra care energia simţirii este distribuită,

intuiţiei poetice, ci asupra capacităţii în egală măsură, intelectului şi

de simţire. Lui Schiller însuşi i se imaginaţiei creatoare. Schiller pare

părea că în el s-ar da o bătălie între să-şi fi dat seama de această

imaginaţie şi abstracţie, adică între circumstanţă; în aceeaşi scrisoare

intuiţie şi intelect. Iată ce îi scria lui către Goethe, el observa că după ce

Goethe13: „Aceasta este ceea ce mi-a începuse „să-şi cunoască şi să-şi

dat, mai cu seamă în tinereţe, un aer utilizeze" forţele morale, destinate să

stîngaci, atît în cîmpul speculaţiei, cît aşeze cuvenitele hotare imaginaţiei şi

şi în acela al artei poetice; căci de intelectului, o boală fizică ameninţa

obicei mă zorea poetul, cînd trebuia să le submineze. O funcţie insuficient

să filozofez, şi spiritul filozofic, cînd dezvoltată este caracterizată, cum s-

voiam să compun poezie. Şi azi mi se a observat adesea, de faptul că ea

întîmplă adesea ca imaginaţia să-mi încetează să mai fie la dispoziţia

tulbure abstracţiile, iar raţiunea rece, conştientului, amesteeîndu-se

poezia." inconştient, din proprie iniţiativă, cu

117. Admiraţia extraordinară a lui alte funcţii, beneficiind adică de o

Schiller pentru spiritul lui Goethe, anume autonomie şi comportîndu-se

modalitatea sa aproape feminină de a dinamic, fără selectivitate

intra în rezonanţă cu intuiţia diferenţiată, ca un impetus sau ca o

prietenului său, frecvent reflectate în simplă intensificare, şi tră-gînd după

corespondenţă, vin tocmai din sine sau constrîngînd funcţia

perceperea pătrunzătoare a acestui conştientă, diferenţiată, în aşa fel

conflict pe care, faţă de natura îneît aceasta este fie împinsă dincolo

aproape perfect sintetică a lui de limitele pe care şi le-a fixat pe

Goethe, el îl va resimţi de două ori baza propriei intenţii şi hotăriri, fie

dureros. Acest conflict îşi datorează oprită pe loc, înainte de a ajunge la

ţintă şi atrasă pe o cale lăturalnică, fie în sine şi nu este astfel supusă unei

— în fine — este situată în opoziţie cu dispoziţii conştiente precise. Foarte

cealaltă funcţie conştientă, conflict ce probabil nu greşim presupunînd că

rămîne nerezolvat atîta timp cît forţa întrebarea: „care e pricina pentru

perturbatoare a instinctului, care încă mai sîntem barbari?" nu

inconştient adăugată, nu se este întemeiată doar în spiritul acelor

diferenţiază vremuri, ci şi în psihologia subiectivă

a lui Schiller. El caută, ca şi epoca sa,

13 La 31 august 1794.
rădăcinile răului pe o pistă falsă, căci

barbaria nu stă în eficacitatea slabă a

raţiunii sau a adevărului, ci în faptul

că se aşteaptă o asemenea

eficacitate din partea lor sau chiar că

se atribuie raţiunii o astfel de

eficacitate prin supraevaluarea

superstiţioasă a „adevărului".

Barbaria rezidă în unilateralitate şi în

nemăsură, în genere în proporţie de-

fectuoasă.

118. Tocmai exemplul impresionant

al Revoluţiei franceze, care pe atunci

atinsese punctul culminant al terorii, 1-a

făcut pe Schiller să vadă cît de

departe se întindea de fapt puterea

zeiţei raţiunii şi în ce măsură bestia

lipsită de raţiune din om triumfa, în

mod sigur şi evenimentele acelor zile

au fost cele care au impus cu

precădere atenţiei lui Schiller această

problemă. Se întîmplă adesea ca o

chestiune în fond personală şi

aparent subiectivă să se ridice

deodată la nivelul unei probleme

generale, interesînd întreaga descoperim şi să înţelegem legătura

societate, atunci cînd ea se confruntă dintre problema noastră personală şi

cu evenimente exterioare, a căror marile evenimente contemporane,

psihologie cuprinde aceleaşi elemente atunci această coincidenţă înseamnă

ca şi conflictul personal. Problema un fel de salvare din singurătatea

personală capătă astfel o demnitate condiţiei pur personale, iar problema

de care fusese lipsită înainte, prin subiectivă se dilată, devenind o

faptul că neunirea cu sine însuşi este chestiune generală a societăţii

întotdeauna cumva jenantă şi noastre. Ceea ce nu reprezintă un

înjositoare, ge-nerînd o situaţie cîştig neînsemnat în perspectiva unei

interioară şi exterioară umilitoare, soluţii posibile. Căci în vreme ce

asemenea unui stat dezonorat de problema personală are la dispoziţie

războaie civile. De aceea, doar acele energii precare ale

presupunînd că nu suferim de o interesului conştient pentru propria

excesivă supraevaluare, ne sfiim să persoană, forţele instinctuale

ne facem publice conflictele pur colective vin să se îmbine cu

personale. Dacă însă izbutim să interesele eului şi astfel apare

92 TIPURI DESPRE IDEILE 93

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

o nouă situaţie care oferă noi mieux denatu-

posibilităţi de rezolvare. Ceea ce n-ar rer l'homme, lui oter son existence absolue

fi putut să facă niciodată forţa pour lui en donner

personală a voinţei sau a curajului une relative, et transporter le moi dans l'unite

poate să facă forţa instinctuală commune."

colectivă; ea transportă individul „Celui qui dans l'ordre civil veut conserver

dincolo de obstacolele pe care cu la primaute

energia sa personală nu le-ar fi putut des sentiments de la nature ne sait ce qu'il

niciodată birui. veut. Toujours en

Putem presupune astfel că impresiile contradiction avec lui-meme, toujours flottant

legate de eveni entre ses pen-

mentele contemporane i-au dat lui Schiller chants et ses devoirs, ii ne sera jamais ni

curajul de a încerca homme, ni citoyen; ii

să găsească o soluţie de împăcare a ne sera bon ni pour lui, ni pour les autres." 14

conflictului dintre individ Rousseau îşi începe cartea cu

şi funcţia socială. Acest dezacord a faimoasa frază: „Tout est

fost adînc resimţit şi de bien, sortant des mains de l'Auteur des choses;

Rousseau, constituindu-se chiar în punctul de tout degenere

pornire al scrierii entre les mains de l'homme."*

Emile ou de l'e'ducation. Găsim acolo Această frază este caracteristică

cîteva pasaje importante pentru Rousseau ca şi pentru întreaga

pentru problema noastră: „L'homme sa epocă. Schiller priveşte

civil n'est qu'une unite şi el în urmă, în orice caz nu spre omul

fractionnaire qui tient au denominateur, et natural al lui Rousseau

dont la valeur est 14 Emile, Canea I, p. 9. [„Omul civil nu

dans son rapport avec l'entier, qui est le corps
este decît o unitate fracţionară care
social. Les bon-
ţine de numitor şi a cărei valoare stă
nes institutions sociales sont celles qui savent le
în raportul său cu întregul care este
corpul social. Instituţiile sociale bune — şi aici se află o deosebire esenţială

sînt acelea care ştiu cel mai bine să între ei —, ci spre omul care trăia sub

denatureze omul, să-i retragă „cerul grecesc". Comună însă le este

existenţa absolută spre a-i da una amîndurora orientarea retrospectivă

relativă şi a transplanta eul în şi, legată indisolubil de ea,

unitatea comună." „Cel care vrea să idealizarea şi supraevaluarea

păstreze în ordinea civilă prioritatea trecutului. în faţa frumuseţii antice,

sentimentelor naturii nu ştie ce vrea. Schiller uită de grecul real al vieţii de

Mereu în contradicţie cu sine însuşi, fiece zi, iar Rousseau se avîntă

mereu şovăitor între propriile-i afirmînd: „l'homme naturel est tout pour lui;

înclinaţii şi propriile-i îndatoriri, el nu ii est l'unite nu-merique, l'entier

va fi niciodată nici om, nici cetăţean; absolu"* şi trece cu vederea faptul că

nu va fi bun nici pentru sine, nici omul natural e eminamente colectiv,

pentru ceilalţi" - n. t.] adică tot atît de mult în sine, cît şi în

* „Totul e bun aşa cum iese din celălalt şi orice în afară de o alcătuire

mîinile Autorului lucrurilor, totul unitară. Rousseau afirmă în altă

degenerează în mîinile omului" (n. t.). parte: „Nous tenons â tout, nous

nous accrochons â tout; les temps, les

lieux, les hommes, les choses, tout ce qui est,

tout ce qui sera, importe â chacun de nous:

notre individu n'est plus que la moindre

pârtie de nous-memes. Chacun s'etend, pour

ainsi dire, sur la terre entiere, et devient

sensible sur toute cette grande surface [...]

Est-ce la nature qui porte ainsi les hommes si

loin d'eux-memes?"15

122. Rousseau se înşală: el crede

că această stare e de dată recentă.

Nu! Recentă este doar

conştientizarea ei; ea a existat

dintotdeauna şi cu cît coborîm către

începuturi, cu atît existenţa ei este

mai evidentă. Căci ceea ce descrie

Rousseau nu este nimic altceva decît * „Omul natural e totul pentru el; e

acea mentalitate a primitivului pe care Levy- unitatea numerică, întregul absolut"

Bruhl (loc. cit.) a desemnat-o perfect prin (n. t.).

noţiunea de „participation mystique". 15 Loc. cit., Cartea a Ii-a, p. 65.

Condiţia individualităţii reprimate nu [„Ţinem la tot, ne agăţăm de tot;

este o cucerire recentă, ci reziduul timpurile, locurile, oamenii, lucrurile,

acelui timp arhaic în care nu exista tot ceea ce este, tot ceea ce va fi

nici un fel de individualitate. Prin contează pentru fiecare dintre noi;

urmare, nu e vorba de o reprimare individualitatea noastră nu mai e

de dată recentă a individualităţii, ci decît partea cea mai mică din noi

doar de conştientizarea şi perceperea înşine. Fiecare se întinde, ca să spun

forţei copleşitoare a elementului aşa, pe întreg pămîntul şi totul devine

colectiv. Această forţă este evident sensibil pe această mare suprafaţă ...

proiectată asupra instituţiilor statale Oare natura este aceea care îi duce

şi clericale, ca şi cum nu oricine ar fi astfel pe oameni atît de departe de ei

găsit mijloace şi căi înşişi?" — n. t.]

^4 TIPURI PSIHOLOGICE Orientarea spre trecut este o

rămăşiţă a gîndirii antice; se ştie

de a se eschiva eventual de la aplicarea
că întreaga mentalitate antică şi
comandamentelor morale! Aceste
barbară presupunea existenţa unei
instituţii nu posedă nicidecum
vîrste de aur, paradisiace, care ar
atotputernicia care li se atribuie şi
fi precedat timpurile rele de
pentru care sînt din cînd în cînd
astăzi. Abia marea faptă socială,
combătute de tot felul de nou-
de ordinul istoriei ideilor, a
veniţi; acea forţă represivă se află
creştinismului a fost aceea care a
în inconştientul nostru, şi anume în
oferit omului o speranţă de viitor,
mentalitatea colectivă a barbarului
făgăduindu-i înfăptuirea idealurilor
ce continuă să dăinuie. Psihicul
sale în vremurile ce aveau să vină.16
colectiv urăşte în oarecare măsură
Accentuarea mai puternică a aces-
orice dezvoltare individuală, dacă
tei orientări spre trecut în
aceasta nu slujeşte nemijlocit
dezvoltarea mai nouă a spiritului
ţelurile colectivităţii. Astfel,
se leagă probabil de fenomenul
diferenţierea uneia dintre funcţii,
acelei regresii generale către păgî-
de care am vorbit mai sus,
nism, care s-a manifestat din ce în
constituie într-adevăr dezvoltarea
ce mai mult o dată cu Renaşterea.
unei valori individuale, dar încă atît
123. Sigur este că orientarea
de subordonată colectivităţii, în-cît,
regresivă are şi o anumită in-
cum am văzut, individul însuşi
fluenţă asupra alegerii mijloacelor
ajunge să fie păgubit. Din cauză
de educare a omului. Această
că nu au cunoscut condiţiile mai
dispoziţie a spiritului se sprijină pe
vechi ale psihologiei umane, atît
o imagine înşelătoare a trecutului.
Schiller, cit şi Rousseau au căzut
Am putea să trecem peste ea,
victime unor judecăţi eronate cu
dacă identificarea conflictului dintre
privire la valorile trecutului.
tipuri şi mecanismele tipice nu ne-
Urmarea este că ei au pornit de la
ar constrînge să căutăm
imaginea înşelătoare a unui tip
elementul capabil să le
uman desăvîrşit care ar fi existat în
restabilească unitatea. Este ceea
trecut şi care, ulterior, s-ar fi
ce îl preocupa şi pe Schiller, după
prăbuşit cumva de pe soclul său.
cum vom vedea în continuare.
Principala lui idee în această

privinţă reiese din pasajele urmă- DESPRE IDEILE LUI 95

SCHILLER
16 Aluzii analoage apar deja în

misterele greceşti. toare şi care de fapt rezumă

afirmaţiile de mai sus: „O divinitate

binefăcătoare să smulgă la timp

pruncul de la sînul maicii sale, să îl

hrănească cu laptele unei vîrste

mai bune şi să îl lase să crească

pînă la maturitate sub îndepărtatul

cer grecesc. Odată ajuns la vîrsta

bărbăţiei, să se reîntoarcă, sub

chip străin, în veacul său; dar nu

spre a-1 bucura cu înfăţişarea sa,

ci cumplit, ca fiul lui Agamemnon,

spre a-1 curăţa."17 Imitarea modelului

grecesc nu putea fi mai limpede

exprimată. în această formulare

strînsă se întrevede însă şi o

limitare care îl obligă mai apoi pe

Schiller la o substanţială lărgire de

perspectivă; el continuă:

„Substanţa el şi-o va lua, ce-i

drept, din prezent, dar forma o va

împrumuta de la un timp mai nobil, ba

chiar de dincolo de timp, de Ia

unitatea absolută, nestrămutată a

fiinţei sale." Schiller simţea

probabil limpede că trebuia să se

întoarcă şi mai mult în trecut, în

timpul arhaic al eroilor divini, în

care oamenii erau semizei. Motiv

pentru care afirmă în continuare: nu vor fi dus un mod de viaţă cu

„Aici, din eterul pur al naturii sale deosebire moral, ceea ce

demonice, ţîşneşte izvorul

Ober die ăsthetische Erziehung
frumuseţii, necontaminate de
des Menschen, Scrisoarea a 9-a.
stricăciunea seminţiilor şi a
Loc. cit.. Scrisoarea a 10-a.
timpurilor care se rostogolesc, adînc

sub el, în tulburi viitori." Aici apare

imaginea frumoasă dar iluzorie a

unei vîrste de aur, în care oamenii

mai erau încă zei şi se desfătau

privind frumuseţea eternă. Dar tot

aici poetul îl depăşeşte pe

gînditorul Schiller. Cîteva pagini mai

jos, gînditorul cîştigă din nou

teren. „într-adevăr", spune Schil-

ler, „trebuie să ne pună pe gînduri

faptul că, aproape în fiecare epocă

istorică în care înfloresc artele şi

guvernează gustul, omenirea este

decăzută şi nu se poate găsi nici

măcar exemplul unui singur popor care

să probeze că o cultură estetică

de grad înalt şi de mare

universalitate merge mînă în mînă

cu libertatea politică şi cu virtutea

burgheză, că moravurile frumoase

fac pereche cu bunele moravuri,

iar polisarea comportării cu

adevărul ei."'»

124. Corespunzător unei bine

cunoscute experienţe, incontes-

tabilă atît în particular, cît şi în

general, eroii timpurilor primitive

96 TIPURI DESPRE IDEILE 97

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

de altfel nu afirmă nici un mit fel ca poetul mai

grecesc sau de aiurea. Căci toată înainte, se află alături de

frumuseţea de atunci s-a putut Schiller: el nu are încredere în

bucura de propria-i existenţă nu- frumu

mai pentru că în acele vremuri seţe, considerînd chiar, pe baza

nu erau nici lege penală şi nici experienţei, că nu este imposibil

poliţie de moravuri. Recunoscînd ca ea să exercite o influenţă

acest adevăr psihologic, că nefavorabilă: „Oriunde ne

frumuseţea vie îşi întinde îndrep

strălucirea de aur doar înălţîndu- tăm privirea în lumea trecutului,

se deasupra unei realităţi pline observăm că libertatea şi gustul

de întuneric, de chin şi de se evită reciproc şi că.

urîţenie, Schiller îşi subminează, frumuseţea îşi întemeiază

de fapt, propriul proiect; el îşi stăpînirea doar

propusese să arate că ceea ce pe prăbuşirea virtuţilor eroice." 19

este despărţit se poate reuni Pe această constatare,

prin contemplarea, consumarea mijlocită de experienţă, cu greu

şi crearea frumosului. se poate întemeia revendicarea

Frumuseţea trebuia să devină un adresată de Schiller frumuseţii.

mediator, destinat să Urmărindu-şi mai departe

restabilească unitatea originară subiectul, el ajunge chiar să

a fiinţei umane. Dar orice constru

experienţă se împotriveşte iască, cu toată claritatea dorită,

acestei idei, arătînd că reversul frumuseţii: „Dacă ţinem

frumuseţea, ca să existe, are seama doar de ceea ce ne

neapărată nevoie de propriul ei învaţă experienţele de pînă

contrariu. acum de

Acum, gînditorul este acela care, la spre influenţa exercitată de

frumuseţe, nu ne prea simţim cu limbajul poetic. Să se fi înţeles

îndem oare Schiller pe sine însuşi greşit? S-

naţi să ne dezvoltăm sentimente ar zice că da, altminteri el nu şi-ar fi

care sînt atît de primejdioase putut contraar-gumenta într-o

pentru adevărata cultură a asemenea măsură propriile poziţii.

omului; ci, cu riscul barbariei şi Poetul vorbeşte de un izvor de pură

al frumuseţe, situat dincolo de toate

durităţii, este mai bine să ne timpurile şi seminţiile şi ţîşnind în

lipsim de forţa înduioşătoare a sufletul fiecărui om. El nici nu se

fru referă la omul Antichităţii greceşti, ci

museţii, decît să fim expuşi, în la vechiul păgîn din sufletul nostru, la

ciuda tuturor avantajelor rafină parcela de natură etern nealterată şi

rii, influenţelor ei moleşitoare." 20 de frumuseţe naturală care

Conflictul dintre poet şi sălăşluieşte, inconştient dar viu, în

gînditor s-ar putea aplana în si noi şi a cărei strălucire ne

tuaţia în care gînditorul nu ar transfigurează fiinţele vremurilor

interpreta literal, ci simbolic cu primitive şi ne face să cădem în

vintele poetului, aşa cum de eroarea de a crede că oamenii de

altfel se şi cuvine să se atunci ar fi posedat ceea ce noi

procedeze căutăm. Este omul arhaic, repudiat

de conştiinţa noastră orientată

Loc. cit.
colectiv, care ne apare atît de urît şi
Loc. cit.
de inacceptabil şi care este totuşi

purtătorul acelei frumuseţi pe care o

căutăm zadarnic în altă parte. Despre

acesta vorbeşte poetul Schiller, iar pe

acesta gînditorul Schiller îl

interpretează greşit ca model

grecesc. Ceea ce însă, în ciuda

strădaniei sale, gînditorul nu poate deduce

logic din piesele-martor care îi stau la

dispoziţie, îi este făgăduit de poet în

limbaj simbolic.
 128. Din toate cele spuse pînă acum întreprinsă deja de repetate ori şi

rezultă din plin că orice încercare, eşuată de tot atîtea ori, aceea de a

înfăptuită în zilele noastre, de converti nemijlocit o funcţie valoric

echilibrare a fiinţei umane unilateral inferioară într-o funcţie valoric

diferenţiate, trebuie să conteze pe superioară. Tot atît de bine am putea

acceptarea serioasă a funcţiei valoric încerca să creăm un perpetuum mobile.

inferioare, căci nediferenţiate. Nici o Nici o formă de energie valoric

încercare de mediere nu va izbuti, inferioară nu poate fi pur şi simplu

dacă nu va declanşa energiile convertită într-una valoric

funcţiilor valoric inferioare şi nu le va superioară, decît dacă o sursă de

conduce apoi pe acestea la valoare superioară conlucrează

diferenţiere. Acest proces poate avea concomitent la acest proces, adică

loc doar în acord cu legile energeticii, transformarea nu poate avea loc

adică trebuie să fie creată o diferenţă decît pe seama funcţiei superioare,

de nivel capabilă să ofere energiilor fără însă ca valoarea iniţială a formei

latente posibilitatea de a se manifesta. Ar fi de energie superioară să poată fi

o încercare lipsită de perspectivă, vreodată atinsă de formele valoric

98 TIPURI DESPRE IDEILE 99

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

inferioare, ba nici chiar de funcţia exemple."21 Se vede de aici că Schiller

valoric superioară, ci echilibrarea se încearcă să se aşeze deasupra

va face, va trebui să se facă la o experienţei, cu alte cuvinte: să

temperatură medie. Concluzia confere frumuseţii o calitate care nu

inevitabilă este însă că acela care se îi revine potrivit experienţei. El crede

identifică cu funcţia sa diferenţiată se că „frumuseţea ar trebui să se

instalează într-o condiţie cu adevărat adeverească drept o condiţie

echilibrată, dar inferioară în raport cu necesară a omenirii", prin urmare

valoarea iniţială aparentă. Orice drept o categorie necesară,

educaţie a omului care tinde către constringătoare; de aceea el

unitatea şi armonia fiinţei trebuie să vorbeşte şi despre o noţiune pur

se confrunte cu această realitate. raţională de frumuseţe, precum şi

Este concluzia pe care Schiller o despre o „cale transcendentală" care

formulează în felul său propriu; el se ne îndepărtează de „cercul

împotriveşte să-şi asume însă fenomenelor şi de prezentul viu al

consecinţele ce decurg de aici, cu lucrurilor". „Cine nu cutează să se

riscul chiar de a trebui să renunţe la ridice deasupra realităţii, acela nu va

frumuseţe. cuceri niciodată adevărul."22

129. După ce gînditorul şi-a formulat Rezistenţa subiectivă împotriva căii

concluzia necruţătoare, poetul ia din nou care, potrivit experienţei, este

cuvîntul: „Dar poate nu experienţa este inevitabil descendentă îl determină pe

scaunul de judecată în faţa căruia se Schiller să constrîngă intelectul logic

poate decide o problemă ca aceasta să slujească sentimentului, obligîndu-1

şi, înainte de a acorda credit astfel să producă o formulă capabilă

mărturiei ei, ar trebui să fie în afară totuşi să determine realizarea

de orice îndoială că este aceeaşi intenţiei iniţiale, deşi imposibilitatea

frumuseţe de care vorbim şi împotriva acestei operaţii a fost îndeajuns

căreia depun mărturie acele demonstrată. Un tur de forţă

asemănător întreprinde şi Rousseau, avoir, comme celles de la nature, une

atunci cînd, presupunînd că inflexibilite que jamais aucune force humaine ne

dependenţa de natură, spre deosebire peut vaincre, la dependance des hom-mes

de dependenţa de oameni, nu redeviendrait alors celle des choses; ou reunirait

produce vicii, ajunge la următoarea dans la republique tous Ies avantages de l'etat

concluzie: „Si Ies lois des nations naturel â ceux de l'etat civil; on joindrait â la

pouvaient liberte qui maintient l'homme exempt de vice, la

moralite qui l'eleve â la vertu."

Loc. cit.
întemeindu-se pe această reflecţie,
Loc. cit.
el ne sfătuieşte:

„Maintenez l'enfant dans la seule dependance

des choses, vous

aurez sui vi l'ordre de la nature dans le progres

de son educa-

tion." „II ne faut point contraindre un enfant de

rester quand ii

veut aller, ni d'aller quand ii veut rester en place.

Quand la vo-

lonte des enfants n'est point gâtee par notre faute,

ils ne veulent

rien inutilement." 23

Nenorocirea este că „Ies lois des

nations" nu coincid

niciodată şi în nici o împrejurare cu

legile naturii, într-atît încît

condiţia civilizată să fie totodată şi

condiţia naturală. O astfel

de concordanţă ar putea fi în genere

gîndită doar ca un compro

mis în care nici una din cele două

condiţii nu s-ar realiza la cota

idealului propriu, ci s-ar situa considerabil sub

nivelul acestuia.
Cine însă va vrea să atingă idealul înfrînge, dependenţa de oameni s-ar

uneia sau alteia dintre con reduce la dependenţa de lucruri; în

diţii va trebui să urmeze sfatul formulat republică s-ar aduna arunci toate

chiar de Rousseau: „11 avantajele stării naturale şi ale

faut opter entre faire un homme ou un citoyen; statului civil; s-ar îmbina libertatea

car on ne peut care-l menţine pe om lipsit de vicii şi

faire â la foi l'un et l'autre."* moralitatea care îl înalţă la virtute."

în noi există ambele necesităţi: „Menţineţi copilul doar în dependenţa

natură şi cultură. Noi nu lucrurilor şi veţi urma porunca naturii

putem să fim doar noi înşine, ci în progresul educaţiei lui." „Un copil

trebuie să ne raportăm şi la nu trebuie constrins să rămînă pe loc,

ceilalţi. Trebuie să existe un drum care cînd vrea să plece; nici să plece, cînd

să nu fie un simplu com- vrea să stea pe loc. Atunci cînd voinţa

copiilor nu este viciată de erorile

23 Emile. Cartea a Ii-a, pp. 68 ş. urm.
noastre, ei nu vor nimic în mod inutil" — n. t.]
[„Dacă legile naţiunilor ar putea
* „Trebuie să optezi între a face un
avea, ca şi cele ale naturii, o
om şi a face un cetăţean; căci nu-i poţi
inflexibilitate pe care nici o forţă
face şi pe unul şi pe celălalt" (n. r.).
omenească să nu o poată vreodată
100 TIPURI DESPRE IDEILE 101

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

promis, ci şi o stare sau un proces în slujba poetului este un instrument

măsură să corespundă fiinţei vii, ceva înşelător. Ceea ce intelectul a fost în

de genul a ceea ce spune profetul: o măsură să presteze a prestat deja,

„semita et via sancta", o „via directa dezvăluind contradicţia dintre dorinţă

ita ut stulti non errent per eam."24 Sînt şi experienţă. Este de aceea zadarnic

deci înclinat să-i dau dreptate şi să ceri gîndirii filozofice să

poetului Schiller care, în acest caz, 1- soluţioneze acest conflict. Iar dacă, în

a tratat cam brutal pe gînditor, căci cele din urmă, am putea găsi o

există nu doar adevăruri raţionale, ci soluţie, n-am depăşi din acest motiv

şi iraţionale. Iar ceea ce pare obstacolul, căci problema nu e de a

imposibil pe calea intelectului se concepe sau de a găsi un adevăr

adevereşte, adesea, pe calea raţional, ci de a descoperi o cale

iraţionalului. într-adevăr, cele mai mari acceptabilă pentru viaţa raţională.

transformări prin care a trecut Nu au lipsit niciodată propuneri şi

omenirea nu s-au înfăptuit pe calea doctrine înţelepte. Dacă numai

unui calcul intelectual, ci pe căi despre aceasta ar fi fost vorba, încă

ignorate sau socotite absurde de din timpurile lui Pita-gora omenirea

către contemporani şi cărora abia ar fi avut cea mai frumoasă ocazie

mult mai tîrziu li s-a dezvăluit de a atinge toate culmile. De aceea

necesitatea intrinsecă. De cele mai nu trebuie să luăm ad litteram propu-

multe ori însă ele nici nu sînt nerile lui Schiller, ci se cuvine să le

înţelese, căci legile cele mai im- înţelegem ca pe nişte simboluri care,

portante ale dezvoltării noastre potrivit înclinaţiei sale filozofice, apar

spirituale continuă să fie pentru noi o înveşmîntate în haina conceptelor

enigmă. filozofice. în acest sens „calea

133. Oricum, nu sînt prea înclinat să transcendentală" pe care se

acord o valoare specială gestului pregăteşte Schiller să se angajeze nu

filozofic al poetului, căci intelectul pus în trebuie înţeleasă ca un raţionament

de ordinul teoriei critice a cunoaşterii, prin raţiune, cu o sarcină pe care nu o

ci mai degrabă simbolic, ca acea cale poate rezolva. Dar pentru a găsi

pe care omul păşeşte ori de cîte ori această cale şi a se putea angaja pe

are de a face cu o piedică pe care nu ea, el trebuie să zăbovească mai întîi

o poate birui vreme îndelungată în faţa direcţiilor

contrare în care s-a bifurcat drumul

24 Isaia, 35, 8: „[...] cale curată
parcurs de el pînă atunci. Curgerea vie-
şi cale sflntă [...] cei risipiţi vor
ţii sale este zăgăzuită prin
merge pe dînsa şi nu se vor rătăci".
obstaculare. Oriunde se produce o

stază a libidoului, contrariile unite mai

înainte, în curgerea neîntreruptă a

vieţii, se scindează şi se despart în

calitate de adversari dornici de luptă.

Ele se epuizează apoi într-o bătălie

mai lungă, imprevizibilă ca durată şi ca

rezultat, iar din energia pe care ele o

pierd ia naştere cel de al treilea

element, care este tocmai începutul noului

drum.

Corespunzător acestei reguli, Schiller

întreprinde o cer

cetare adîncită a contrariilor active.

Indiferent de obstacolul de

care ne lovim — cu condiţia ca el să

fie foarte dificil — dez

binarea dintre intenţia noastră şi

obiectele care se împotrivesc

se transformă rapid într-un conflict

interior. Căci dacă mă stră

duiesc să supun voinţei mele obiectul

care se împotriveşte, în

treaga mea fiinţă intră treptat în relaţie

cu el, şi anume corespun

zător puterii libidoului care a pus jocul opoziţiilor.

stăpînire pe el şi care trage, Pe această cale se angajează

ca să spun aşa, în obiect o parte din Schiller: el nu descoperă

fiinţa mea. în felul acesta conflictul ca fiind între stat şi individ, ci

are loc identificarea unor părţi din îl concepe, la începutul

personalitatea mea cu fiinţa celei de a 11-a scrisori, ca dualitate a

obiectului. Conflictul este astfel mutat „persoanei şi a stării",

în propriul meu suflet. respectiv eul şi condiţia variabilă a

Această „introiecţie" a conflictului cu afectanţei sale (Affiziertseiri).

obiectul îmi creează un în vreme ce eul are o relativă

dezacord interior, provocînd o constanţă, relaţionarea (afectanţa)

neputinţă faţă de obiect şi stîr- sa este schimbătoare. Prin urmare,

nind astfel afecte care sînt întotdeauna Schiller vrea să ajungă la ră

simptomul unei dezbinări dăcina conflictului. într-adevăr, pe de-

interioare. Afectele mă determină însă o parte este vorba de

să mă percep pe mine funcţia conştientă a eului, pe de alta,

însumi şi să-mi îndrept atenţia — dacă de relaţionarea colectivă.

nu sînt orb — asupra Ambele determinări aparţin psihologiei

mea şi să urmăresc în mine însumi umane. Dar diferitele

102 TIPURI DESPRE IDEILE 103

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

tipuri văd de fiecare dată în altă statornic. Eul nu este nimic de genul „etern

lumină aceste realităţi fundamentale. statornic", cu atît mai puţin în cazul

Pentru introvertit, ideea eului extravertitului care îi acordă o

constituie, fără îndoială, elementul atenţie neînsemnată. Introvertitul, în

continuu şi dominanta conştiinţei, la schimb, beneficiază din plin de eu şi

polul opus situîndu-se relaţionarea se teme din acest motiv de orice fel

sau afectanţa. Pentru extravertit, în de schimbare care ar putea să-1

schimb, accentul cade mai degrabă atingă. Afectanţa poate fi ceva de-a

pe continuitatea relaţiei cu obiectul dreptul penibil, dar extravertitul nu

şi mai puţin pe ideea de eu. Pentru ar vrea nicicum să se lipsească de

el, problema s-ar pune deci altfel. ea. Următorul pasaj ne îngăduie să-1

Trebuie să ţinem seama de acest recunoaştem de asemenea pe

punct de vedere atunci cînd urmărim introvertit: „Să rămînă constant el

în continuare reflecţiile lui Schiller. însuşi în mijlocul tuturor schimbărilor,

Aşa, bunăoară, el gîndeşte ca să transforme toate percepţiile în

extravertit cînd declară că persoana experienţe, să le reducă deci la

se revelează „în eul etern statornic şi unitatea cunoaşterii şi să facă din

numai în el". Extravertitul, în schimb, fiecare mod al său de manifestare în

ar spune că persoana se revelează timp o lege pentru toate timpurile,

doar în re-laţionalitatea ei, în funcţia iată prescripţia care îi este dată prin

relaţiei ei cu obiectul. „Persoană" este intermediul naturii sale raţionale."25

doar în cazul introvertitului exclusiv eul; în cel Atitudinea abstractivă,

al extravertitului, persoana se află în autoconservatoare, este evidentă; ea

afectanţa sa, nu în eul afectat. Eul devine chiar îndreptarul suprem.

extravertitului zace cumva sub Fiecare trăire trebuie să fie de îndată

afectanţa sa, adică sub relaţia lui. înălţată la rang de experienţă, iar din

Extravertitul se găseşte pe sine însuşi suma experienţelor trebuie să rezulte

în variabil, în schimbător, introvertitul în pe loc o lege pentru toate timpurile

viitoare; cealaltă condiţie, prin care pe deplin faptului că Schiller îl poate

se interzice transformarea trăirii în gîndi pe Dumnezeu nu ca devenind, ci ca

experienţă, pentru ca astfel să nu fiinţînd în eternitate, de unde şi

apară legi stînjeni-toare pentru viitor, recunoaşterea, cu intuiţie sigură, a

este la fel de omenească. Ceea ce „asemănării cu Dumnezeu" a condiţiei

corespunde ideale introvertite: „înfăţişat în

desăvîrşirea sa, omul ar fi deci unitatea

25 Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 11-a.
statornică ce rămîne pururi aceeaşi în

apele schimbării." „Dispoziţia către

dumnezeire omul o poartă

incontestabil în însăşi personalitatea

sa."

Această concepţie despre fiinţa lui

Dumnezeu este in

comparabilă cu dogma creştină a

devenirii umane a lui Dumne

zeu şi cu acele concepţii neoplatonice

similare despre mama zei

lor şi despre fiul ei, care coboară în

calitate de demiurg în fluxul

devenirii. 26 Concepţia lui Schiller arată

însă cărei funcţii îi atri

buie el valoare supremă, respectiv

valoare de divinitate: ideii de

statornicie a eului. El acordă cea mai

mare importanţă eului care

se abstrage din afectanţa şi, ca orice

introvertit, diferenţiază cel

mai mult această idee. Dumnezeu,

valoarea supremă, reprezintă

pentru el abstracţia şi conservarea

eului. Pentru extravertit, în

schimb, Dumnezeu este trăirea

obiectului, absorbirea în realita secundară, iar în măsura în care se

te, de unde şi faptul că lui îi este mai identifică cu eul şi îl abstrage

simpatic un Dumnezeu pe el din ceea ce e schimbător,

devenit om, decît un legislator etern imuabil. atitudinea sa conştientă devine,

Aceste puncte de şi ea, în întregime abstractă, în vreme

vedere au valabilitate, aşa cum aş vrea ce afectanţa, relaţia cu

să observ aici anticipînd, obiectul, este lăsată, în mod necesar,

doar pentru psihologia conştientă a mai mult pe seama incon

tipurilor. în cazul inconşti ştientului. Din această stare de fapt

entului, raportul se schimbă. S-ar rezultă consecinţe notabile.

zice că Schiller a avut în Atitudinea conştient abstractizantă

această privinţă unele intuiţii: în cazul care, potrivit cu idea

în care conştiinţa lui cre lul ei, face din fiecare trăire o

de în Dumnezeu fiinţînd imuabil, calea experienţă, iar din experienţe o

către divinitate este pen lege, duce la o anume limitare şi

tru el deschisă de simţuri, deci de sărăcire, caracteristice intro-

afectanţa, de schimbător, de
26 Cf. discursul lui Iulian despre mama
procesul viu. Acesta este însă pentru el
zeilor.
o funcţie de importanţă
104 TIPURI DESPRE IDEILE 105

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

venitului. Schiller le-a simţit limpede astfel: „Nu aşteptaţi de la mine o

în relaţiile sale cu Goethe, căci el a mare bogăţie materială de idei; este

perceput natura mai extravertită a lui ceea ce eu găsesc la

Goethe ca opu-nîndu-i-se în chip obiectiv.27 dumneavoastră. Nevoia şi aspiraţia

Goethe afirmă semnificativ despre mea este să fac mult din puţin, iar

sine însuşi: „Eu sînt în calitate de ins dacă ar fi să cunoaşteţi mai

contemplativ un realist incarnat, în îndeaproape sărăcia mea în ceea ce

aşa fel încît în legătură cu toate se cheamă cunoştinţe dobîndite, veţi

lucrurile care mi se înfăţişează nu sînt fi probabil de acord că în unele

în stare să-mi doresc nici mai multe, privinţe lucrul acesta mi-a şi izbutit.

nici mai puţine, şi nu fac nici o Cercul meu de idei fiind mai mic, îl parcurg

diferenţă între obiecte decît aceea că tocmai de aceea mai repede şi mai des,

unele mă interesează, iar altele nu."28 şi pot tocmai de aceea să-mi folosesc

Despre influenţa lui Schiller asupra mai bine bunurile şi să produc, prin

sa, Goethe afirmă în mod formă, varietatea care îi lipseşte

caracteristic: „Dacă v-am slujit drept conţinutului. Dumneavoastră vă

reprezentant al unor obiecte, străduiţi să vă simplificaţi lumea

dumneavoastră, în schimb, m-aţi vastă de idei, eu caut varietate

îndreptat de la observarea prea pentru micile mele posesiuni.

severă a lucrurilor exterioare şi a Dumneavoastră aveţi de guvernat

raporturilor dintre ele către mine peste o împărăţie, eu doar peste o

însumi, m-aţi învăţat să privesc cu familie ceva mai numeroasă de

mai multă echitate multilateralitatea concepte pe care tare mult aş dori să

omului lăuntric" etc.29 La rîndu-i, Schiller a o lărgesc, transformînd-o într-o lume mi-

descoperit în Goethe o completare, repetat că."30

subliniată, sau o desăvîrşire a 138. Lăsînd deoparte anumite

propriei fiinţe, şi a simţit diferenţa complexe de inferioritate ca-

între ei doi, pe care a caracterizat-o racteristice introvertitului şi socotind

faptul că „lumea vastă de idei" este însuşi îi este supus ei, prezentarea lui

mai puţin guvernată de extravertit, Schiller ne oferă o imagine exactă a

ci mai degrabă el acelei sărăcii care obişnuieşte să se

dezvolte ca urmare a unei atitudini

Scrisoare către Goethe, din 5 ianuarie
esenţialmente abstractizante.
1798.
O altă consecinţă ce rezultă din
Scrisoare către Schiller, din 27
această atitudine a con
aprilie 1798.
ştiinţei, care se va dovedi importantă
Scrisoare către Schiller, din 6
pe parcursul desfăşurării
ianuarie 1798.
cercetării noastre, este împrejurarea
Scrisoare către Goethe, din 31
că inconştientul dezvoltă
august 1794.
într-un astfel de caz o atitudine compensatorie.

Cu cît abstrac

tizarea conştientă limitează mai mult

relaţia cu obiectul prin

abundenţa de „experienţe" şi de

„legi" pe care le creează, cu

atît apare mai mult în inconştient o

dorinţă de obiect care se

manifestă, finalmente, în conştiinţă ca

o fixaţie senzorială obse

dantă pe obiect. în locul unei relaţii

afective cu obiectul absent,

respectiv refulat prin abstractizare,

avem aici a face cu o relaţie

senzorială. De aceea, după Schiller,

simţurile şi nu sentimentele

sînt acelea care duc, fapt semnificativ,

la divinitate. Eul său se

slujeşte de gîndire, dar afectanţa,

sentimentele sale se slujesc de

senzorialitate. După Schiller deci

conflictul se desfăşoară între

spiritualitate ca gîndire şi circulus vitiosus, la o intensificare a

senzorialitate ca sentiment sau ca abstracţiunii, destinată anu

afectanţa. La extravertit, lucrurile me să suprime relaţia supărătoare şi

stau invers: relaţia sa cu constrîngerea rezultată.

obiectul este dezvoltată, dar lumea sa Schiller a recunoscut această

de idei este senzorială, particularitate a simţirii senzoriale:

concretă şi personală. „Atîta timp cît el [introvertitul] doar

Simţirea senzorială sau, mai bine zis, simte, doar doreşte şi acţio

simţirea aflată sub nează din simplă lăcomie, el nu e nimic

condiţia senzorialităţii este colectivă, altceva decît /u/we." 31

adică ea creează o relaţio- Dar de vreme ce introvertitul nu poate

nare sau afectanţa care îl transpun pe să abstractizeze la ne-

om, totodată, în starea de sfirşit spre a scăpa de afectanţa, el

„participare mistică", deci în condiţia se vede în cele din urmă

unei identităţi parţiale cu obligat să modeleze exteriorul. „Spre

obiectul perceput. Această identitate a nu fi doar lume, spune

se manifestă în dependenţa
31 Ober die ăsthetische Erziehung
forţată de obiectul perceput şi ea
des Menschen, Scrisoarea a 11-a.
duce din nou, pe calea unui
106 TIPURI DESPRE IDEILE 107

PSIHOLO LUI SCHILLER

GICE

Schiller32, el trebuie să confere formă Dumnezeu. Pentru extravertit,

materiei, să exteriorizeze tot ceea ce formula ar suna: „A interioriza tot

e interior şi să dea formă la tot ceea ceea ce e exterior şi a da formă la

ce e exterior. Ambele sarcini, gîndite tot ceea ce e interior." După cum am

în desăvîrşirea lor supremă, conduc văzut mai sus, această reacţie i-a

înapoi la noţiunea de divinitate de la fost provocată lui Goethe de Schiller. în

care am pornit." atare ordine de idei, Goethe ne oferă o

141. Acest context este admirabilă paralelă; el îi scrie lui

semnificativ. Presupunînd că obiectul Schiller: „în schimb, eu sînt în orice

simţit senzorial este un om, va fel de activitate aproape — aş zice —

accepta oare acesta o atare pro- un perfect idealist: nu mă

cedură? Cu alte cuvinte, se va lăsa el interesează defel obiectele, ci

modelat ca şi cum cel aflat în relaţie cu pretind ca totul să se potrivească

el ar fi creatorul său? A se juca de-a reprezentărilor mele" (27 aprilie

Dumnezeu în mic este doar vocaţia 1798). Ceea ce înseamnă că atunci

omului, dar în definitiv şi lucrurile cînd extravertitul gîndeşte, lucrurile

neînsufleţite au un drept divin asupra se petrec la fel de autocrat ca atunci

propriei lor existenţe, iar lumea nu cînd introvertitul acţionează în afară33.

mai era de mult un haos în clipa în Această formulă poate deci pretinde

care primele maimuţe antropomorfe valabilitate acolo unde este atinsă o

au început să ascută pietre. Ar fi condiţie aproape perfectă, şi anume,

problematic dacă fiecare introvertit în cazul introvertitului, cînd se ajunge

şi-ar exterioriza lumea limitată de la o lume de concepte atît de

concepte şi ar voi să modeleze bogată, de elastică şi de expresivă,

lumea exterioară după ea, ceea ce, încît obiectul nu mai e constrîns să

de fapt, se şi întîmplă în fiecare zi, intre într-un pat al lui Procust; iar în

dar omul suferă — şi pe bună drep- cazul extravertitului, cînd se ajunge la

tate — de această asemănare cu o cunoaştere şi la

 Loc. cit. o luare în considerare atît de deplină a

Vreau să subliniez faptul câ obiectului, încît din acesta nu mai

toate observaţiile despre poate să apară nici o deformare

extravertit şi in caricaturală în clipa în care gîndim

trovertit pe care le-ara făcut în împreună cu el. Vedem deci că Schiller

acest capitol sînt valabile numai îşi bazează formula pe tot ceea ce

pentru tipurile poate fi mai nobil, adresînd astfel

discutate aici, respectiv pentru tipul dezvoltării psihologice a individului

simţirii intuitive, extravertite, pretenţii aproape exorbitante —

reprezentat presupunînd că îşi reprezintă, în toate

de Goethe şi pentru tipul gîndirii elementele alcătuitoare, sensul propriei sale

intuitive, introvertite, reprezentat formule.

de Schiller. Oricum, un lucru este clar, şi anume

faptul că formula

„a exterioriza tot ceea ce e interior şi

a da formă la tot ce e

exterior" constituie idealul atitudinii

conştiente a introvertitului.

Ea se întemeiază, pe de-o parte, pe

presupunerea că există o

dimensiune ideală a lumii interioare de

concepte, a principiului

formal, iar, pe de altă parte, pe o

capacitate ideală de utilizare

a principiului senzorial care, în acest caz, nu mai

apare ca afec-

tanţă, ci ca o potentă activă. Atîta timp

cît omul este „senzorial",

el nu e „nimic decît lume", pentru „a nu fi doar

lume, el trebuie

să confere formă materiei". Avem aici

a face cu răsturnarea

principiului senzorial pasiv. Totuşi cum

poate să aibă loc o ast procedat mai tîrziu, cel pu

fel de răsturnare? Tocmai aceasta e ţin teoretic, Nietzsche. Atare

problema. E greu de admis presupunere însă nu este valabilă

că omul poate să confere lumii sale pentru Schiller, întrucît, din cîte ştiu, el nu

conceptuale acea extraordi s-a exprimat explicit

nară dimensiune care ar face ca niciodată în această privinţă. Formula

lumea materială să capete o lui are mai degrabă un

formă convenabilă şi care ar transforma caracter total naiv şi idealist care se

totodată afectanţa, sen- acordă bine cu spiritul vre

zorialitatea, dintr-o stare pasivă într- mii sale, neafectată de neîncrederea

una activă, situată la înăl adîncă în fiinţa umană şi în

ţimea lumii sale de idei. Pe undeva, adevărul uman, precum a fost epoca

omul trebuie pus în relaţie, criticismului psihologic,

trebuie cumva supus, altminteri el ar fi cu inaugurată ulterior de Nietzsche.

adevărat asemenea Formula lui Schiller s-ar putea

lui Dumnezeu. Caz în care Schiller ar fi înfăptui doar prin apli

obligat să admită vio carea unui punct de vedere în forţă,

lentarea obiectului şi să acorde drept lipsit de scrupule, nepăsător

nelimitat de existenţă func la dreptatea şi echitatea faţă de obiect,

ţiei arhaice valoric inferioare. Aşa a dezinteresat de propria

108 TIPURI DESPRE IDEILE 109

PSIHOLOG LUI SCHILLER

ICE

competenţă. Numai într-un astfel de tiodromia lui Heraclit este

caz, pe care Schiller, în mod sigur, nu 1- preocupată de venirea unui timp în

a avut în vedere, funcţia valoric care şi acest deus absconditus va ieşi la

inferioară ar putea participa la viaţă. suprafaţă şi îl va nimici pe

Iată cum elementele arhaice, naive şi dumnezeul idealurilor noastre. S-ar

inconştiente, învăluite încă în zice că la finele veacului al XVIII-lea

strălucirea cuvintelor mari şi a ges- oamenii nu îşi dădeau bine seama de

turilor frumoase, au izbutit să se ceea ce se petrecea la Paris, stăruind

impună şi să ne ajute să creăm într-o atitudine estetică, exaltată sau

„cultura" pe care o avem astăzi, dar ludică, fără îndoială spre a se preface

în legătură cu esenţa căreia că nu văd abisurile fiinţei

omenirea este acum parţial

„Dar cumplit e jos,
dezbinată. Instinctul arhaic al puterii,
acolo Omul să nu-i
ascuns pînă atunci în spatele
încerce pe zei, Să nu
gesturilor culturale, s-a ridicat în
poftească nicicînd a
zilele noastre la suprafaţă şi a
privi Ce-acoperă ei,
demonstrat, fără putinţă de tăgadă,
milostivi, cu noapte şi
că „sîntem mai departe barbari". Nu
groază." (Schiller,
trebuie să uităm că aşa cum,
Scufundătorul)
datorită punctului ei de vedere înalt
144. Pe vremea lui Schiller nu
şi absolut, atitudinea conştientă se
sosise încă momentul confruntării cu
poate mîndri cu o anumită
lumea de jos. Lăuntric, Nietzsche
asemănare cu divinitatea, tot astfel
era mult mai aproape de ea, convins
se poate dezvolta şi o atitudine
fiind că ne îndreptăm către o epocă
inconştientă a cărei asemănare cu
de mari bătălii. De aceea, în calitate
divinitatea este orientată în jos,
de unic discipol autentic al lui
respectiv către o divinitate arhaică,
Schopenhauer, el a smuls vălul
de natură senzuală şi violentă. Enan-
naivităţii şi ne-a revelat în Za-rathustra
ceva din ceea ce era sortit să fie b) Despre instinctele fundamentale
cuprinsul viu al unor vremuri viitoare.
în Scrisoarea a 12-a, Schiller

se confruntă cu problema

celor două instincte

fundamentale cărora le consacră

o descriere

completă. Instinctul „senzorial"

se ocupă de „aşezarea omului

în limitele timpului şi de

transformarea lui în materie". El

re

clamă „schimbarea pentru ca

timpul să aibă un conţinut.

Aceas

tă stare a timpului doar plin se

numeşte senzaţie." 3* „Omul nu

este în această stare decît o

unitate de mărimi, un moment

plin

al timpului — sau mai degrabă

nu este el, căci personalitatea îi

este anulată atîta vreme cit îl

stăpîneşte senzaţia iar timpul îl

tîrăşte după sine." „Prin legături

indestructibile, el (instinctul)

încătuşează spiritul care aspiră

să se înalţe dincolo de lumea

simţurilor şi cheamă abstracţia,

din foarte liberele ei peregrinări

prin infinit, înapoi în hotarele

prezentului." 35

Este absolut caracteristic pentru

psihologia lui Schiller potrivit regulii, sînt contopite ca

faptul că el consideră „senzaţie", fiind insuficient dezvoltate.

şi nu, bunăoară, dorinţă senzo Schiller nu distinge îndeajuns

rială activă, manifestarea între

acestui instinct. Ceea ce sentiment şi senzaţie, după

dovedeşte că cum reiese din următorul pasaj:

pentru el, senzorialitatea are „Sentimentul poate doar să

caracter reactiv, de afectanţă, tră spună: aceasta e adevărat

sătură semnificativă pentru pentru

introvertit. Un extravertit ar acest subiect în acest moment,

scoate iar în alt moment, poate să

în relief mai întîi caracterul apară

dorinţei. Mai departe, caracteristic un alt subiect şi să ia înapoi

e faptul că acest instinct reclamă afirmaţia senzaţiei momentane"

schimbare. Ideea pretinde imu (loc. cit.).

abilitate şi eternitate. Cel care Acest citat arată că, pentru

se află sub primatul ideii aspiră Schiller, senzaţie şi sentiment

la statornicie, de unde şi faptul coincid şi în uzul limbii. Se vede

că tot ceea ce tinde spre schim că el evaluează şi diferenţiază

bare se află de partea opusă, în

cazul lui Schiller, de partea sen

Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
timentului şi a senzaţiei, care,
Loc. cit.
110 TIPURI DESPRE IDEILE 111

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

insuficient sentimentul de senzaţie. tea, o tîrăşte după sine, care îl

Simţirea diferenţiată poate constata situează pe om în afara sa, îl

şi valori generale, nu doar cazuistice. înstrăinează de el însuşi. De aceea

Dar este adevărat că senzaţia Schiller o compară cu afectul care îl

afectivă a tipului de gîndire face pe om „să-şi iasă din sine"36.

introvertită este, din cauza Revenirea la luciditate „este numită la

caracterului ei pasiv şi reactiv, de fel de corect a intra în sine31, adică a se

natură doar cazuistică, deoarece ea întoarce în propriul eu, a-şi restaura

nu se poate niciodată ridica, dincolo persoana". De aici rezultă fără echi-

de cazul particular care a produs-o, voc că, pentru Schiller, senzaţia

la compararea abstractă a tuturor afectivă nu pare să aparţină per-

cazurilor, operaţie ce revine pentru soanei, ci este mai mult sau mai

tipul gîndirii introvertite funcţiei puţin o împrejurare auxiliară

gîndirii, şi nu funcţiei simţirii. supărătoare, căreia ocazional „i se

Contrariul se produce la tipul simţirii opune biruitor o voinţă fermă", în ce-

introvertite, la care sentimentul 1 priveşte pe extravertit, s-ar zice că

dobîndeşte caracter abstract şi tocmai acest aspect constituie fiinţa

general şi el poate de aceea lui propriu-zisă şi că el este cu

identifica valori generale şi durabile. adevărat el însuşi, atunci cînd este

148. Din descrierea lui Schiller mai afectat de obiect; ceea ce putem

rezultă că senzaţia afectivă (prin care înţelege, dacă avem în vedere că

denumesc tocmai amestecul pentru el relaţia cu obiectul este

caracteristic de sentiment şi senzaţie funcţia diferenţiată de mare valoare,

în cazul tipului gîndirii introvertite) căreia i se opun, în aceeaşi măsură

este acea funcţie cu care eul nu se în care sînt indispensabile

consideră identic. Ea asumă introvertitului, gîndirea abstractă şi

caracterul unei împotriviri, al unui ce simţirea. Gîndirea tipului simţirii

străin, care „anulează" personalita- extravertite este tot atît de afectată

de prejudecata senzorialităţii pe cît cunoaşte „foarte libere peregrinări prin

este şi simţirea tipului gîndirii infinit", nu doar abstracţia, ca la

introvertite. Pentru amîndoi, ea este Schiller.

„limitare" extremă la materialitate şi Excluzînd senzorialitatea de la

cazuistică. Şi trăirea obiectului conceptul şi domeniul

persoanei, Schiller poate să afirme că

Adică „extravertit".
persoana este „unitatea
Adică „introvertit".
absolută şi indivizibilă" care „nu poate

fi niciodată în contra

dicţie cu sine însăşi". Această unitate

este un deziderat al inte

lectului care ar dori să-şi menţină

subiectul într-o ideală integri

tate, motiv pentru care, în calitate de

funcţie superioară, el

exclude funcţia senzorialităţii care îi

apare inferioară. Rezultatul

este o mutilare a fiinţei umane, cauză

şi origine a demersului

întreprins de Schiller.

Deoarece sentimentul are pentru Schiller

calitatea sen

zaţiei afective, fiind drept urmare de

natură doar cazuistică, eva

luarea maximă, veritabilă valoare

eternă, este, fireşte, acordată

gîndului modelator, numit de Schiller

„instinctul formei" 38 :

„Dar in clipa în care gîndul declară:

aşa este, el decide de-a

pururi şi în veci, iar valabilitatea

enunţului său este garantată

de personalitatea însăşi, care sfidează

orice schimbare." 39 Tre idei care cuprinde în sine întregul

buie să ne întrebăm însă: oare sensul şi imperiu al fenomenelor."

valoarea personalităţii „Noi nu mai sîntem indivizi, ci specie; judecata

stau într-adevăr numai în statornicie? tuturor spiritelor

Nu tot la fel sînt şi trans este exprimată prin judecata noastră,

formarea, devenirea, evoluţia? Nu alegerea tuturor inimilor

reprezintă ele valori chiar este reprezentată prin fapta noastră."

mai înalte decît simpla „sfidare" a E în afară de discuţie că gîndirea

schimbării? 40 introvertitului aspiră

către acest hyperion, păcat numai că

„Acolo deci unde domină instinctul unitatea de idei este idealul

formei şi obiectul

pur lucrează în noi, se produce o

„Instinctul formei" se suprapune la
maximă dilatare a fiinţei, acolo
Schiller cu „forţa de gîndire", cf.
dispar toate limitele, acolo omul s-a ridicat de
Scrisoarea a 13-a.
la o unitate de
Loc. cit., Scrisoarea a 12-a.
mărimi, la care îl mărginea simţul
Mai departe, Schiller însuşi critică
sărăcăcios, la o unitate de
acest punct.
112 TIPURI DESPRE IDEILE 113

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

unei clase de oameni limitate ca specie"; fireşte, dacă ne identificăm

număr. Gîndirea este doar o funcţie cu gîndirea, în genere cu o singură

care, în condiţii de deplină dezvoltare funcţie în exclusivitate, atunci sîntem

şi de supunere exclusivă la propriile fiinţe colective, de valoare generală,

ei legi, ridică, firesc, pretenţii la dar cu desăvîrşire străine de noi

generalitate. De aceea doar o parte a înşine. Exceptînd acest sfert de

lumii poate fi sesizată prin gîndire, o psihic, celelalte trei sferturi se află în

altă parte doar prin sentiment, o alta umbră, refulate şi subapreciate. „Est-

doar prin senzaţie etc. De aceea ce la nature qui porte ainsi Ies

există şi diferite funcţii psihice, căci hommes si loin d'eux-memes?"* — este o

sistemul psihic poate fi înţeles întrebare pe care ne-o putem pune aici

biologic doar ca sistem de adaptare, împreună cu Rousseau. Nu în primul

aşa cum există probabil ochi pentru rînd natura, ci propria noastră

că există lumină. Oricum, gîndirea nu psihologie supraevaluează în chip

poate avea decît importanţa unei barbar una din funcţii, lăsîndu-se

treimi sau a unei pătrimi, deşi în tîrîtă de ea. Acest impetus este

propria sferă ea este valabilă în oricum o bucată de natură, anume

exclusivitate, tot aşa după cum acea energie instinctivă, neîmblînzită,

vederea este funcţia exclusiv valabilă care sperie tipul diferenţiat, atunci

pentru receptarea vibraţiilor cînd „din întîmplare" se manifestă,

luminoase iar auzul pentru aceea a nu în funcţia ideală, unde este

vibraţiilor sonore. Cel care aşază lăudată şi venerată ca entuziasm di-

„unitatea ideilor" prea sus şi îşi simte vin, ci în funcţia valoric inferioară,

senzaţia afectivă ca pe un pol opus aşa cum afirmă desluşit Schiller:

al personalităţii sale poate fi asemuit „Dar transformarea va tîri după ea

cu un om care are, ce-i drept, ochi buni, dar individualitatea şi nevoia ta din clipa

este complet surd şi inestetic. de faţă şi va face cîndva, din ceea ce

153. „Nu mai sîntem indivizi, ci doreşti acum înflăcărat, obiectul tău
de dezgust."41

Indiferent dacă ceea ce e neîmblînzit,

itfel pe oameni atît de departe de
fără măsură şi dis
* „Natura este
proporţionat se manifestă sub forma
oare aceea care ei
senzorialităţii — in abiec-
înşişi?" (n. t.)
tissimo loco — sau sub forma
41 Loc. cit.. Scrisoarea a 12-a.
supraevaluării şi zeificării func

ţiei extrem diferenţiate, avem în

esenţă de-a face cu acelaşi

lucru, anume cu barbarie. Fapt care scapă

însă observaţiei atîta

timp cît sîntem hipnotizaţi de obiectul

faptei şi trecem cu vede

rea pe cum-u\ acţiunii.

A fi identici cu o funcţie diferenţiată

înseamnă a fi co

lectivi, oricum însă nu colectiv identici ca

primitivii, ci colectiv

adaptaţi: „judecata tuturor spiritelor

se exprimă prin judecata

noastră", doar în situaţia în care noi

gîndim şi vorbim exact aşa

cum o aşteaptă de la noi cei a căror

gîndire este diferenţiată şi

adaptată în aceeaşi măsură ca şi a

noastră. Şi „opţiunea tuturor

inimilor este reprezentată de fapta

noastră", în măsura în care

noi gîndim şi acţionăm aşa cum doresc

toţi să gîndim şi să ac

ţionăm. Toţi cred că cel mai bun lucru

şi cel mai vrednic de

năzuinţă este de a ajunge pe cît mai

mult posibil la o identificare păstrăm fidelitatea faţă de

cu funcţia diferenţiată, căci aceasta principii în condiţii de vivacitate a

aduce cele mai evidente sentimentului, recurgem la

avantaje sociale; laturile mai puţin calea mai comodă de a pune

dezvoltate ale omului însă, caracterul la adăpost prin împie

care alcătuiesc uneori o bună parte din trirea sentimentelor; căci, fireşte, este

individualitatea sa, pro infinit mai uşor a fi lăsaţi

duc cele mai mari dezavantaje. „De în pace de un adversar dezarmat decît

îndată ce se afirmă", scrie a stăpîni un duşman cu

Schiller, „un antagonism iniţial, prin rajos şi robust. în această operaţie

urmare necesar, între cele constă în bună măsură ceea

două instincte, nu există, fireşte, alt ce se cheamă a forma un om; şi

mijloc de a păstra unitatea anume, în sensul bun al cuvîntu-

omului decît acela de a supune lui, respectiv în accepţia omului nu

necondiţionat instinctul senzo doar exterior, ci şi interior.

rial instinctului raţional. Din aceasta Un om astfel format va fi, evident,

însă poate să rezulte doar apărat de pericolul de a de

monotonie, şi nu armonie, omul veni o natură grosolană şi de a apărea

rămînînd mai departe veşnic ca atare, el va fi însă,

divizat." 42 „Deoarece este greu să ne

42 Loc. cit, nota din Scrisoarea a 13-a.
114 TIPURI PSIHOLOGICE expus mai sus. Dacă forţa gîndirii

pozitive se scurge către sen

totodată, înarmat cu principii
zaţia afectivă, ceea ce ar coincide cu
împotriva tuturor senzaţiilor naturii
o răsturnare a tipului intro
şi va fi tot atît de puţin accesibil
vertit, atunci calităţile senzaţiei
umanităţii din afară cît şi celei
afective nediferenţiate, arhaice,
dinăuntru." 43
devin predominante, adică individul
îi este şi lui Schiller cunoscut
cade într-o formă extremă
faptul că cele două funcţii,
de raportare, într-o identificare cu
gîndirea şi afectanţa (senzaţia
obiectul simţit. Această stare
afectivă), se pot substitui reciproc
corespunde unei aşa-numite
(ceea ce se întîmplă, cum am văzut,
extraversii valoric inferioare, adică
atunci cînd una din funcţii
unei extraversii care îl desprinde pe
este preferată). „El poate să pună
om, ca să spun aşa, total
intensitatea reclamată de forţa
de eul său şi îl absoarbe în legături
activă pe seama forţei pasive
şi identităţi colective, de
(afectanţa), să impieteze asupra
natură arhaică. El nu mai este
instinctului formei prin instinctul
atunci „el însuşi", ci este simplă
materiei şi să transforme
raportare, identic cu obiectul său şi
facultatea receptoare în facultate
de aceea fără reazem. Intro
determinantă. El poate să
vertitul simte instinctiv o maximă
repartizeze forţei active (gîndirii
rezistenţă împotriva acestei
pozitive) extensia care se cu
stări, ceea ce însă nu îl împiedică
vine forţei pasive, să impieteze
să cadă, adesea inconştient,
asupra instinctului materiei prin
în ea. O astfel de stare nu este în
instinctul hranei şi să substituie
nici un caz de confundat cu
facultăţii receptoare facultatea
extraversia unui tip extravertit, deşi
determinantă. în primul caz el nu va
introvertitul este întotdeau
fi niciodată el însuşi, în al
na înclinat să facă o atare confuzie
doilea caz el nu va fi niciodată
şi să manifeste pentru aceas
altceva decît el însuşi." 44
tă extraversie acelaşi dispreţ pe
în acest pasaj sînt cuprinse multe din ideile
care îl nutreşte, de fapt, mereu
pe care le-am
pentru propria sa relaţie.45 Invers, cel
de al doilea caz reprezintă

DESPRE IDEILE LUI 115

Loc. cit.
SCHILLER
Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.

Aş vrea să observ aici, spre descrierea pură a tipului gîndirii

evitarea unor confuzii, că acest introvertite care se condamnă la

dispreţ nu sterilitate suprimîndu-şi senzaţia

se referă, de regulă, la obiect, ci la afectivă valoric inferioară, adică se

relaţia cu el. situează într-o stare în care „el este

tot atît de puţin accesibil umanităţii

din afară cît şi celei dinăuntru."

Este limpede că Schiller are aici

mereu în vedere tipul

introvertit. Extravertitul al cărui eu

se află nu în gîndire, ci în

relaţia afectivă cu obiectul se

găseşte pe sine tocmai prin obiect,

în vreme ce introvertitul se pierde

prin el. Cînd introverteşte,

extravertitul stabileşte însă o

raportare valoric inferioară la idei

colective, o identificare cu o gîndire

colectivă de natură arhaică,

concretă, pe care am putea-o numi

reprezentare senzorială. în

această funcţie valoric inferioară,

extravertitul se pierde pe sine,

după cum introvertitul se pierde în

extraversia sa; drept urmare,

extravertitul are aceeaşi aversiune,

aceeaşi spaimă sau acelaşi

dispreţ pentru introversie ca şi

introvertitul pentru extraversie.

 Schiller resimte opoziţia între cele piardă doar în favoarea spiritu-

două mecanisme, în

cazul său dintre senzaţie şi gîndire

în opoziţie cu gîndirea reactivă,
sau, după cum spune el în
tratată mai sus.
suşi, dintre „materie şi formă",
Fr. Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 18-a.
dintre „pasivitate şi activitate"
Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
(afectanţa şi gîndire ) ca fiind de
46
Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
neîmpăcat. „Distanţa dintre

senzaţie şi gîndire" este „infinită" şi

ea nu poate fi de „absolut

nimic mediată". Cele două „stări se

opun reciproc şi ele nu pot

niciodată să se contopească." 47 Dar

aceste două instincte vor să

existe, iar ca „energii", aşa cum le

concepe Schiller într-un mod

foarte modern, ele tind către

„relaxare" 48 şi au nevoie de ea.

„Instinctul materiei, ca şi instinctul

formei îşi iau în serios exi

genţele, pentru că în ce priveşte

cunoaşterea, unul se referă la

realitatea, celălalt la necesitatea

lucrurilor." 49 „Relaxarea in

stinctului senzorial nu trebuie să fie

nicicum efectul unei nepu

tinţe fizice sau al unei apatii a

senzaţiei care merită întotdeauna

doar dispreţ; ea trebuie să fie un act

al libertăţii, o activitate a

persoanei, care, prin intensitatea ei

morală, o moderează pe cea

senzuală. [...] Simţurile pot să

116 TIPURI PSIHOLOGICE activităţi ar fi substanţa nutritivă a

celeilalte. Schiller afirma că

lui."50 Rezultă de aici că spiritul
„acţiunea reciprocă a celor două
poate să piardă doar în favoarea
instincte constă în faptul că
simţurilor. Schiller nu o spune
eficienţa unuia întemeiază şi
direct, dar o are în vedere, atunci
totodată limitează eficienţa
cînd afirmă: „Acea relaxare a
celuilalt şi că fiecare din ele
instinctului formei nu trebuie să
ajunge la cea mai înaltă
fie efectul nici al unei neputinţe a
manifestare de sine prin calitatea
spiritului şi nici al unei indolenţe a
celuilalt de a fi activ".
forţei de gîndire şi de voinţă, care
Corespunzător acestei idei, opo-
ar înjosi omenirea. Ea trebuie să
ziţia lor nu s-ar cuveni suprimată
aibă drept izvor lăudabil
ci, dimpotrivă, considerată utilă şi
abundenţa senzaţiilor;
stimulatoare pentru viaţă,
senzorialitatea însăşi trebuie să-şi
trebuind să fie păstrată şi susţi-
afirme cu forţă victorioasă
nută. Această pretenţie se
domeniul şi să se opună violenţei
îndreaptă împotriva
pe care spiritul, prin activitatea lui
predominanţei unei funcţii
cotropitoare, ar dori bucuros să i-
diferenţiate şi socialmente
o impună."51
valoroase, căci ea este aceea
160. Aceste cuvinte exprimă
care, în primul rînd, reprimă şi
recunoaşterea egalităţii dintre
absoarbe funcţiile valoric
drepturile „senzorialităţii" şi cele
inferioare. Ceea ce ar fi ca un fel
ale spiritualităţii. Schiller acordă
de revoltă a sclavilor împotriva
deci senzaţiei dreptul la proprie
idealului eroic care ne obligă să le
existenţă. Vedem totodată în acest
sacrificăm pe toate celelalte uneia
pasaj o aluzie la o idee mai
singure. Dacă se renunţă la acest
profundă, anume la ideea unei
principiu care, după cum se ştie, a
„acţiuni reciproce" a celor două
fost dezvoltat într-o măsură
instincte, a unei comunităţi de
deosebit de mare de creştinism, în
interese sau simbioze, cum am spune noi
vederea spiritualizării omului, iar
într-un spirit mai modern, în care
apoi a fost foarte eficient utilizat
produsul de descompunere al unei
pentru reducerea acestuia la
materialitate, se eliberează, DESPRE IDEILE LUI

desigur, funcţiile valoric inferioare SCHILLER

care pretind, pe drept

117

Loc. cit.. Scrisoarea a 13-a.

sau pe nedrept, aceeaşi
Loc. cit.
recunoaştere ca şi aceea care îi

revine funcţiei diferenţiate. Prin

aceasta se manifestă desluşit, în

cazul gîndirii introvertite, opoziţia

totală între senzorialitate şi spiri-

tualitate. Opoziţia totală duce, aşa

cum spune şi Schiller, la o limitare

reciprocă, ceea ce echivalează

psihologic cu o abolire a

principiului puterii, respectiv cu

renunţarea la valabilitatea ge-

nerală prin intermediul unei funcţii

colective, diferenţiată şi general

adaptată.

161. Rezultă de aici, fără doar şi

poate, individualismul, respectiv

necesitatea unei recunoaşteri a

individualităţii, a recunoaşterii

omului, aşa cum este el. Dar să

vedem cum încearcă Schiller să

rezolve problema! „Acest raport

reciproc al celor două instincte

este doar o sarcină a raţiunii, pe

care omul este în stare s-o rezolve

numai împlinindu-şi existenţa. Este

în sensul cel mai propriu al cuvîntului

ideea umanităţii sale, deci un in-

finit de care, în cursul timpului, el

se poate tot mai mult apropia, fără existenţei sale, în care s-ar simţi

a izbuti să-1 atingă vreodată."52 Se materie şi concomitent ar învăţa

vede de aici că Schiller este să se cunoască pe sine ca spirit, ar

unilateral condiţionat de tipul său, beneficia în aceste cazuri, şi

altminteri nu i-ar fi venit ideea să absolut numai în ele, de o intuiţie

considere acţiunea reciprocă a deplină a

celor două instincte drept o

52 Loc. cit., Scrisoarea a 14-a.
„sarcină a raţiunii", căci pe cale

raţională contrariile nu pot fi

împăcate — tertium non datur —, de

aceea se şi numesc contrarii. Doar

dacă prin raţiune Schiller nu

înţelege altceva de-cît ratio,

bunăoară o facultate mai înaltă,

aproape mistică. Contrariile se pot

practic împăca doar prin

compromis, sau pe cale iraţională,

atunci cînd între ele apare un novum, care

pe de-o parte este diferit de

fiecare din ele, pe de altă parte,

este totuşi apt să le absoarbă în

egală măsură energiile, ca

expresie a amîn-durora şi a nici

unuia. Acest lucru nu poate fi

conceput, ci doar creat de viaţă.

Această din urmă privinţă o are

într-adevăr în vedere Schiller, aşa

cum rezultă din următoarea frază:

„Dacă ar exista situaţii în care el

(omul) ar face concomitent

această dublă experienţă,

respectiv ar avea conştiinţa

libertăţii şi totodată sentimentul

118 TIPURI DESPRE IDEILE 119

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

propriei sale umanităţi, iar obiectul care i- se numeşte, după Schil

ar procura-o i-ar sluji de simbol al menirii sale ler, „formă vie", care ar fi tocmai

împlinite." 53 simbolul unificator al contra

Dacă omul ar fi deci în stare să-şi riilor, „o noţiune care desemnează

trăiască simultan am toate calităţile estetice ale fe

bele forţe sau instincte, adică să simtă nomenelor şi, într-un cuvînt, ceea ce

gîndind şi să gîndească se numeşte într-un sens

simţind, ar lua naştere în el, din trăirea foarte larg frumuseţe"54. Simbolul

lui (ceea ce Schiller nu presupune însă o funcţie care

meşte obiect), un simbol care ar creează atît simboluri, cît şi o altă

exprima menirea lui realizată, funcţie care înţelege simbo

adică drumul în lungul căruia se lurile. Căci aceasta din urmă nu este

împacă Da cu Nu. înainte de inclusă în creaţia simbo

a ne apropia de psihologia acestei idei, lului, ci este, dimpotrivă, o funcţie

să vedem cum consideră pentru sine care ar putea fi

Schiller esenţa şi apariţia acestui simbol: numită gîndire sau înţelegere

„Obiectul instinctului simbolică. Esenţa simbolului con

senzorial [... ] se numeşte viaţă în stă în aceea că el nu reprezintă un

accepţia cea mai largă; o conţinut pe de-a-ntregul in

noţiune care semnifică întreaga teligibil, ci sugerează doar intuitiv

existenţă materială şi orice pre sensul pozitiv al acestuia.

zenţă nemijlocită în simţuri. Obiectul Crearea unui simbol nu este un proces

instinctului formei [...] se raţional căci acesta nu

numeşte formă (Gestalt) [...], o noţiune ar putea să producă o imagine cu un

care cuprinde toate ca conţinut în esenţă incog

lităţile formale ale lucrurilor şi toate noscibil, înţelegerea simbolului

relaţiile acestora cu forţele pretinde o anumită intuiţie care

gîndirii." Obiectul funcţiei mediatoare să recunoască aproximativ înţelesul

simbolului creat şi să-1 în ţionează) că senzaţia şi gîndirea ar fi

corporeze conştiinţei. funcţiile serioase. Dar nu puţini sînt

Această funcţie, socotită de Schiller aceia la care nici senzaţia, nici

un al treilea instinct gîndirea nu sînt pe de-a-ntregul

şi numită de el instinct ludic, nu este serioase; la aceştia, nu jocul, ci

asemănătoare nici uneia seriozitatea ar trebui să fie la mijloc.

din cele două funcţii, dar se află între Cu toate că Schiller neagă în altă

ele şi satisface exigenţele parte55 existenţa unui al treilea

ambelor esenţe, presupunînd anume instinct fundamental, cu rol mediator,

(ceea ce Schiller nu men- admitem totuşi că deşi concluzia lui

este întrucîtva defectuoasă, intuiţia

Loc. cit.
lui este cu atît mai corectă. Căci, într-
Loc. cit..
adevăr, între contrarii se află ceva

care în cazul tipului pur diferenţiat

este invizibil. La introvertit, el constă

în ceea ce am numit senzaţie afec-

tivă. Din cauza refulării relative,

funcţia valoric inferioară este doar în

parte ataşată de conştient, în parte

se leagă de inconştient. Funcţia

diferenţiată este adaptată cît mai

mult posibil realităţii exterioare, ea

este de fapt o funcţie a realului şi de

aceea din ea se exclude, pe cît posibil,

elementul fantastic. Acesta este asociat cu

funcţiile valoric inferioare, în acelaşi

fel reprimate. De aceea, senzaţia

introvertitului, de obicei afectivă, este

intens colorată de fantezie

inconştientă. Cel de-al treilea

element în care se întîlnesc contrariile

este activitatea fanteziei, pe de o parte

creatoare, pe de alta receptoare.

Această funcţie este numită de cel mai de sus. Cum am văzut,

Schiller instinct ludic, expresie care cuprinde suspendarea refulării produce un şoc

mai mult decît spune. Schiller exclamă: al contrariilor şi o nivelare care se

„Căci spre a spune o dată desluşit, sfîrşeşte cu o depreciere a valorilor

omul se joacă doar atunci cînd este pînă atunci superioare. Manifestarea laturii

om în deplina accepţie a cuvîntului, şi barbare a europeanului este o catastrofă

este pe de-a-ntregul om doar atunci culturală, în accepţia noastră de

cînd se joacă." Obiectul instinctului astăzi; căci cine poate garanta că un

ludic este pentru el frumuseţea. om de această speţă, dacă va începe

„Omul trebuie doar să se joace cu să se joace, îşi va propune tocmai să

frumuseţea şi el trebuie să se joace creeze o atmosferă estetică şi să

doar cu frumuseţea."56 con-

164. Schiller era de fapt conştient

Loc. cit., Scrisoarea a 13-a.
de ceea ce ar putea să însemne
Loc. cit.. Scrisoarea a 15-a.
situarea „instinctului ludic" pe locul
120 TIPURI PSIHOLOGICE gravă, încît jocul abia dacă ar

putea să ţină în cumpănă

sume frumuseţe autentică? Ar fi o
greutatea şi gravitatea acestui
anticipare cu totul nejustificată.
conflict. Similia similibus curantur —
Mai degrabă ne putem aştepta
este nevoie de un al treilea element care
pentru început la cu totul altceva
cel puţin să le echivaleze pe
de la degradarea necesară a
celelalte două în privinţa
prestaţiei culturale. Schiller afirmă
seriozităţii. în cazul atitudinii
pe bună dreptate: „La primele sale
ludice trebuie să dispară orice
încercări, instinctul estetic al
urmă de seriozitate, ca să apară
jocului abia de va putea fi
posibilitatea unei absolute
recunoscut, căci instinctul
determinări. Instinctul se
senzorial cu capriciile sale bizare şi
complace în a se lăsa ademenit
cu poftele sale aprige se interpune
cînd de senzaţie, cînd de gîndire,
neîntrerupt. De aceea observăm
cînd de jocul cu obiectele, cînd de
că ceea ce e nou şi uluitor,
acela cu gîndurile. Oricum, el nu
multicolor, aventuros şi bizar,
se va juca doar cu frumuseţea,
violent şi sălbatic ia mai întîi în
căci pentru asta, omul ar trebui să
stăpînire gustul rudimentar şi de
nu mai fie barbar, ci deja educat
nimic nu fuge mai mult ca de
estetic; problema este de a şti cum
simplitate şi de linişte."57
ar putea să iasă din condiţia
Conchidem de aici că Schiller era
barbariei. De aceea trebuie să
conştient de primejdia acestei
stabilim odată unde se situează el
transformări. De unde şi faptul că
în fiinţa sa cea mai intimă. A priori
el nu se putea mulţumi cu soluţia
omul este atît senzaţie, cît şi
găsită, ci simţea în chip viu nevoia
gîndire, şi este în opoziţie cu sine
de a oferi omului pentru
însuşi; de unde şi faptul că, prins
umanitatea sa o temelie mai
la mijloc, el este înlăuntrul său o
sigură decît aceea incertă a
fiinţă care participă la ambele
atitudinii ludic estetice. Aşa se şi
instincte, putînd fi totuşi deosebit
cuvine să fie. Căci opoziţia dintre
de ele, în aşa fel încît trebuie să
cele două funcţii sau grupuri de
sufere instinctele sau, eventual, să
funcţii este atît de mare şi de
se încline în faţa lor, sau poate
chiar să le folosească, dar numai DESPRE IDEILE LUI

deo-sebindu-se de ele ca de forţe SCHILLER

ale naturii cărora le este supus,

121
însă cu care nu se socoteşte
privinţă: „Această sălăşluire în om
identic. Schiller declară în această
a celor două instincte fundamentale nu
57 Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
contrazice de altfel în nici un chip unitatea

absolută a spiritului, atîta timp cît îl

distingem pe acesta de ele. Ce-i

drept, cele două instincte există şi

acţionează în el; dar el însuşi nu

este nici materie, nici formă, nici

senzorialitate, nici raţiune."58

165. Mi se pare că Schiller

sugerează aici ceva foarte impor-

tant, anume posibilitatea de a distinge un

nucleu individual, care poate fi cînd

subiectul, cînd obiectul funcţiilor

opuse, dar care rămîne

întotdeauna distinct de ele.

Distincţia însăşi este o judecată,

atît intelectuală, cît şi morală. La

unul, ea se înfăptuieşte prin

gîndire, la altul prin simţire. Dacă

ea nu izbuteşte sau pur şi simplu

nu este afectată, urmarea va fi

disoluţia individului în perechi de

contrarii, prin identificarea lui cu

ele. O altă consecinţă va fi

dezbinarea de sine însuşi sau

decizia arbitrară în favoarea unei

laturi ori a alteia şi refularea

brutală a celei opuse. E vorba aici

de o foarte veche observaţie care, „Spiritul fanteziei, prin a cărui

după cîte ştiu, a fost din punct de activitate trăim cel mai mult,

vedere psihologic cel mai ocupă

interesant formulată de către loc intermediar între etern şi

Synesius, episcopul creştin din vremelnic."

Ptolemais şi elev al Hy-patiei. în

cartea De somniis59, el atribuie

practic noţiunii de spi-ritus

phantasticus acelaşi loc în psihologie

pe care Schiller îl atribuie instinctului

ludic, iar eu fanteziei creatoare,

doar că el nu se exprimă

psihologic, ci metaforic, ceea ce, ca orice

formulare depăşită, nu are nici o

importanţă pentru scopul pe care-

1 urmărim. Synesius spune despre

acest spirit: „Spiritus phantasticus inter

aeterna et temporalia medius est, quo et

plurimum vivimus."60 Spiritus phantasticus

este acela care uneşte în sine

contrariile şi de aceea el coboară

în natura instinctuală pînă la

animalic, unde devine instinct şi

stimulează pofte demonice:

„Vindicat enim sibi spiritus hic aliquid velut

proprium, tanquam ex vicinis quibusdam

ab extremis utrisque, et quae tam longe

disiuncta sunt, occurrunt in una natura.

Atqui essentiae phantas-

Loc. cit, Scrisoarea a 19-a.

Citez după traducerea latină a lui

Marsilius Ficinus de la 1497.

122 TIPURI DESPRE IDEILE 123

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

ticae latitudinem natura per multas rerum unei spiritualizări exclusive. Deosebit

sortes extendit, des-cendit utique usque ad de preţioasă este referinţa la natura

animalia, quibus non adest ulterius in- imaginară a demonilor. După cum

tellectus. Atque est animalis ipsius ratio, am arătat mai sus, tocmai elementul

multaque per phantas-ticam hanc essentiam fantastic este asociat în inconştient cu

sapit animal [...] Tota genera daemonum ex funcţiile refulate. Prin faptul că

eiusmodi vita suam sortiuntur essentiam. lila individul (cum putem spune, pe

enim ex toto suo esse imaginaria sunt, et iis scurt, în loc de nucleu individual) nu

quae fiunt intus, imaginata."61 se deosebeşte de contrarii, el se

166. Din punct de vedere psihologic, contopeşte cu ele şi ajunge să fie

demonii nu sînt altceva decît interferenţe lăuntric sfîşiat, adică în el apare o

ale inconştientului, adică irumperi de dezbinare chinuitoare. Synesius ne

natură spontană ale unor complexe spune în această ordine de idei:

inconştiente în continuitatea fluxului „Proinde spiritus hic animalis, quem

conştient. Complexele sînt beati spiritualcm quoque animam

comparabile cu demonii care ne vocaverunt, fit deus et daemon

tulbură capricios gîndirea şi acţiunea. omniformis -et idolum. In hoc etiam

De aici, faptul că Antichitatea şi Evul anima poenas exhibet."62

Mediu considerau tulburările

„Acest spirit are ceva în el care ii este
nevrotice grave drept cazuri de
propriu, ca şi cum elemente din
posesiune. Dacă deci individul se
zone apropiate şi din cele două
aşază consecvent de o anumită
extreme, şi anume elemente foarte
parte, inconştientul se va aşeza de
îndepărtate,
cealaltă parte şi se va revolta; este
s-ar uni într-o singură natură. De
ceea ce i-a izbit probabil cel mai mult
altfel, natura a întins peste multe
pe filozofii creştini sau
feluri de
neoplatonicieni, în măsura în care ci
lucruri această amploare a esenţei
reprezentau punctul de vedere al
fanteziei, coborînd-o chiar pînă la
animale 167. Participînd la instincte,

care nu mai au intelect. De altfel, ea spiritul se face „dumnezeu şi de

este raţiunea animalului însuşi, iar mon multiform". Această idee

ani stranie devine de îndată inteligi

malul ştie multe lucruri prin această bilă, dacă ne amintim că, în sine,

esenţă fantastică [...] Toate genurile senzaţia şi gîndirea sînt funcţii

de colective în care individul

demoni îşi capătă esenţa dintr-o viaţă (spiritul, la Schiller) s-a

de acest fel. Căci ei sînt imaginari în destrămat

întreaga lor fiinţă şi sînt imaginaţi de prin indistincţie. El devine astfel

cei în care ei apar." o fiinţă colectivă, adică ase

„Şi în consecinţă acest spirit animal mănătoare cu Dumnezeu,

pe care preafericiţii l-au numit su deoarece Dumnezeu este o

flet spiritual devine dumnezeu şi reprezen

demon multiform şi idol. în el sufletul tare colectivă a fiinţei

suferă universale. „în această stare",

chinuri." spune

Synesius, „sufletul suferă

chinuri". Mîntuirea vine prin

diferen

ţiere, prin aceea că spiritul, odată

devenit „humidus et crassus"*,

cade în adînc, adică se implică în

obiect; dimpotrivă, transfigu

rat prin suferinţă, el se înalţă din

nou, „uscat şi fierbinte", deo-

sebindu-se tocmai prin calitatea

ignică de constituţia umedă a

locului său de şedere subteran.

168. în mod firesc se pune

acum întrebarea: care este forţa

prin care indivizibilul, adică

individualul, ar fi în măsură să se
apere de instinctele anulea

separatoare? La faptul că acest ză, iar voinţa afirmă o libertate

lucru s-ar deplină între ele. Voinţa este

putea realiza pe calea instinctului ludic deci aceea care se comportă ca

nu se mai gîndeşte nici o forţă în raport cu cele două

Schiller aici, căci în acest caz e instincte [...], dar nici unul din

vorba de ceva serios, de o forţă ele nu poate prin el însuşi să se

importantă, capabilă să-1 separe comporte ca o forţă faţă de

eficient pe individ de contrarii. celălalt. [...] în om nu există o

Pe de-o parte valoarea supremă, forţă

idealul cel mai înalt, îşi lansea mai mare decît propria sa

ză chemarea, pe de altă parte voinţă, şi libertatea sa interioară

este ispita celei mai intense nu

plăce poate fi suprimată decît de ceea

ri. „Odată dezvoltate, cele două ce îl suprimă şi pe el însuşi,

instincte fundamentale aspiră", adică de moarte sau de orice fel

spune Schiller, „în mod necesar şi de pierdere a conştiinţei." 63

potrivit naturii lor, la obţine

* „Umed şi
rea satisfacţiei; dar tocmai pentru
grosolan" («. t.).
că ambele sînt necesare şi am
63 Loc. cit.,
bele aspiră la obiecte opuse,
Scrisoarea a 19-a.
această dublă necesitate se
124 TIPURI DESPRE IDEILE 125

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

169. Este adevărat că, logic raţională să stingă conflictul, nici cea

vorbind, contrariile se anulează, dai practic, mai echitabilă repartizare a

nu este aşa: instinctele se opun interesului nu va putea dccît să se

reciproc în mod activ şi provoacă sprijine tot pe judecata raţională şi să

un conflict, mai întîi irezolvabil. cedeze celuilalt instinct prerogativele

Voinţa ar putea, cc-i drept, să asupra scnzorialităţii. Atita timp cit

decidă, dar numai atunci cînd se voinţa va fi obligată să-şi extragă

anticipează acea slare la care conţinutul fie dintr-un instinct, fie din

urmează să se ajungă. Problema altul, ca va fi determinată într-o măsură

modului în care omul iese din mai marc cînd de unul, cînd de ce-

barbarie nu este încă rezolvată şi nu lălalt. Spre a putea aplana într-adevăr

este încă instalată acea condiţie care, conflictul, voinţa ar trebui să se

singură, ar putea conferi voinţei di- întemeieze pe o condiţie mediană

recţia capabilă să satisfacă şi să sau pe un proces intermediar cu un

împace ambele instincte. Semnul conţinut echidistant faţă de cele două

condiţiei barbariei este tocmai acela laturi. Acest conţinut ar trebui să fie,

că voinţa este determinată unilateral după definiţia lui Schillcr, de natură

de o singură funcţie, căci voinţa simbolică, deoarece numai simbolul

trebuie să aibă totuşi un conţinut, un poate asuma o poziţie mediatoare

scop. Şi cum ar putea fi altfel decît între contrarii. Realitatea presupusă

printr-un proces psihic anterior în care de unul dintre instincte este alta dccît

o judecată intelectuală ori afectivă, aceea presupusă de celălalt instinct.

sau un apetit senzual, să confere Realităţile celor două instincte îşi sînt

voinţei conţinut şi scop. Cedînd reciproc ireale sau aparente. Or, simbolului

apetitului senzual, ca motiv voluntar, îi revine acest caracter dublu de real

acţionăm corespunzător cu un singur şi ireal. Dacă n-ar fi decit real, el nu

instinct şi împotriva judecăţii noastre ar mai fi simbol, ci fenomen real,

raţionale. Invers, lăsînd judecata lipsit de orice simbolism. Simbolic poate fi

doar ceea ce cuprinde în sine un anume lucru univoc determinată şi nu

şi contrariul său. Dacă ar fi ireal, el cuprinde concomitent şi

n-ar fi decît imaginaţie goală, contrariul ei. Tot astfel, funcţiile

lipsită de orice referinţă reală şi, prin senzorialităţii nu sînt în stare să

urmare, nu ar mai fi simbol. creeze simboluri, căci şi ele sînt

170. Funcţiile raţionale sînt, potrivit determinate univoc de către

naturii lor, incapabile să creeze obiect şi se conţin doar pe sine.

simboluri, căci ele produc doar Ar trebui deci, pentru a găsi acea

raţionalitate, care este temelie imparţială a voinţei, să

ne adresăm altei instanţe, în care

contrariile să nu fie net separate,

ci să se afle încă în unirea lor

primitivă. Evident, acesta nu este

cazul conştiinţei. Căci conştiinţa

este în esenţa ei discriminare,

distincţie între eu şi non-eu, între

subiect şi obiect, între da şi nu etc.

Distincţiei conştiente i se

datorează de altfel separarea

perechilor de contrarii, căci

singură conştiinţa poate deosebi

ceea ce e potrivit de ceea ce e

nepotrivit sau lipsit de valoare.

Ea singură poate declara că o

funcţie anume este valoroasă iar

alta lipsită de valoare şi îi poate de

aceea conferi uneia forţa voinţei şi

reprima celeilalte pretenţiile.

Acolo însă unde lipseşte

conştiinţa, unde instinctualita-tea

domină inconştient, nu există nici

o reflecţie, nici un fel de pro et

contra, nici o dezbinare, ci simple mai păstrează încă

evenimente, instinc-tualitate ordonată, instinctualitatea primitivă,

proporţie a vieţii. (Şi anume în anume în inconştient, acolo unde

măsura în care instinctul nu toate funcţiile psihice se varsă,

întîlneşte situaţii la care nu este adaptat. nediferenţiate, în activitatea

Intr-un astfel de caz apar stagnare, primitivă fundamentală a psi-

afect, confuzie şi panică.) hicului. Lipsa de distincţivitate din

ni. Ar fi deci lipsit de inconştient provine mai întîi din

perspectivă dacă ne-am adresa legătura aproape nemijlocită a

conştiinţei pentru a decide în tuturor centrilor cerebrali şi, în al

conflictul dintre instincte. O doilea rînd, din valoarea

decizie conştientă ar fi un simplu energetică relativ slabă a elemen-

act arbitrar şi nu ar putea să telor inconştiente.64 Că acestea

confere voinţei niciodată acel posedă relativ puţină energie re-

conţinut simbolic care, singur,

64 H. Nunberg, „Ober korperliche
este în măsură să mijlocească pe
Begleiterscheinungen assoziativer Vor-
cale iraţională o opoziţie logică.
gănge", în: Jung, Diagnostische
Pentru aceasta trebuie să
Assoziationsstudien, voi. 2, pp. 196 ş.
mergem mai adînc, să atingem
urm.
acele temelii ale conştiinţei care
126 TIPURI DESPRE IDEILE 127

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

zultă din faptul că, dacă un lumină şi stări afective.65

element inconştient este accentuat mai 172. Inconştientul ar fi acea

puternic, el încetează să mai fie instanţă psihică în care tot ceea ce

subliminal, ridicîndu-se peste este separat şi opus în conştiinţă se

pragul conştiinţei, şi anume contopeşte în grupări şi forme care,

datorită unei energii particulare odată ridicate la lumina

ce îi este proprie. El devine atunci conştiinţei, manifestă o natură în

„idee subită", „reprezentare care intră elemente componente

liberă" (Herbart). Valorile atît ale unei părţi, cît şi ale

energetice puternice ale celeilalte şi care, fără să aparţină

conţinuturi-lor conştiinţei nici uncia din ele, revendică o

acţionează ca o iluminare intensă poziţie intermediară autonomă

care permite recunoaşterea Această poziţie intermediară îi

desluşită a deosebirilor dintre ele conferă, în raport de conştiinţă,

şi exclude confuziile. Invers, în va!c?.re şi nonvaloare; nonvaloare,

inconştient, elementele cele mai în măsura în care în grupările ei

eterogene se substituie reciproc, nimic desluşit nu poate fi direct

în măsura în care posedă o perceput, motiv pentru care

analogie fie şi vagă, tocmai conştiinţa se simte stînjenită şi

datorită clarităţii lor reduse, a nu ştie ce are de făcut cu ele;

valorii lor energetice mici. Chiar valoare însă, în măsura în care

percepţii eterogene se contopesc, tocmai indistinctibilitatea îi

precum se vede în cazul conferă acel caracter simbolic ce

„fotismelor" (Bleuler), al „audiţiei revine de drept conţinutului unei

colorate". Limba însăşi conţine nu voinţe mediatoare. în afară de

puţine astfel de contopiri voinţă, în întregime dependentă

inconştiente, aşa cum am arătat de conţinutul său, omul mai

de exemplu pentru sunete, dispune de un mijloc auxiliar,

anume de inconştient, acea este întotdeauna aşa, iar în

matrice a fanteziei creatoare, condiţii anormale e vorba de o

capabilă în orice clipă să plăsmu- răsturnare a distribuirii valorilor,

iască, pe calea procesului natural in care inconştientului îi revine

al activităţii psihice elementare, un rol mai mare decît conştiinţei.

simbolurile care pot sluji la în atare situaţie, simbolul iese la

determinarea voinţei mediatoare. suprafaţa conştiinţei, fără iasă a fi

Spun „pot", căci simbolul nu vine receptat de voinţa conştientă şi de

să ocupe eo ipso golul, ci rămîne în funcţiile executive conştiente, căci

inconştient, atîta timp cît valorile datorită răsturnării valorilor,

energetice ale con-ţinuturilor funcţiile devin subliminale. Devenit

conştiinţei depăşesc valoarea sa. superliminal, inconştientul provoacă

în condiţii normale, o stare anormală, o tulburare

mentală.
65 WandTungen und Symbole der Libido,
în condiţii normale, simbolului
pp. 155 ş. urm. (reeditare: Sym->le
inconştient trebuie să i
der Wandlung în: Gesammelte Werke, V).
se aducă energie pe cale

artificială pentru ca el să-şi

sporească

valoarea şi să se apropie astfel de

conştiinţă. Lucrul acesta se

produce — şi aici ne alăturăm

ideii de distincţie sugerată de

Schillcr — prin deosebirea sinelui de

contrarii. Deosebirea echi

valează cu o retragere a Iibidoului

din ambele părţi, în măsura

în care libidoul este disponibil. Investit în

instincte, libidoul este

doar în parte disponibil, exact pe

măsura forţei voinţei ce repre

zintă acea masă de energic de care

cui dispune în mod liber. în

acest caz, şinele este scopul nu numai din obiectul exterior,

posibil al voinţei. Yl\ este cu atît ci şi din obiectul interior, adică

mai accesibil cu cft conflictul din gîndirc. în felul acesta, el

stopează mai energic dezvoltarea. devine lipsit de obiect, nu se mai

Voinţa decide în acest caz nu intre raportează la nimic din ceea

contrarii, ci doar în privinţa ce ar putea să fie conţinut

sinelui, adică energia disponibilă conştient şi se scufundă în incon

este retrasă in sine, cu alte cu ştient, unde ia automat in primire

vinte, este introvertită. Introvcrtirca materialul disponibil al fan

semnifică doar faptul că, teziei pe care îl împinge in sus.

reţinut de către sine, Iibidoului îi Expresia „formă vie", prin care

este interzisă participarea la Schillcr desemnează

lupta contrariilor. Deoarece simbolul, este fericit aleasă,

drumul către exterior ii este barat, deoarece materialul fanteziei care

libidoul se îndreaptă, fireşte, către este ridicat la suprafaţă închide în

gindirc, riscînd să intre din el imagini ale dezvoltării psi

nou în conflict. Ţine de actul hologice a individului în stările

distingerii şi al introvertirii faptul sale succesive, un fel de semn

că libidoul disponibil este retras anticipativ sau de descriere a drumului de

urmat între contrarii.

128 TIPURI DESPRE IDEILE 129

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

Chiar dacă activitatea discriminatorie ludic", neputînd, prin urmare, să se

a conştiinţei nu înţelege adesea mare mai folosească de ea pentru moti-

lucru din aceste imagini, intuiţiile au varea voinţei. Spre a ajunge la

totuşi o forţă vie care poate acţiona conţinutul voinţei, el recurge la

determinant asupra voinţei. raţiune care îl duce astfel doar la una

Determinarea voinţei se exercită în din laturi. Dar se apropie uimitor de

ambele direcţii, ceea ce, după mult de problema noastră, atunci

oarecare timp, întăreşte din nou cînd afirmă: „Acea forţă a senzaţiei

contrariile. Conflictul reînnoit duce trebuie să fie deci nimicită înainte ca

însă în mod necesar la procesul pe legea" — respectiv voinţa raţională —

care l-am descris, permiţînd de „să poată fi înălţată în locul ei. Deci,

fiecare dată un nou pas înainte. Am nu este de ajuns să se înceapă ceva

numit această funcţie de mediere a ce încă n-a mai fost; în primul rînd,

contrariilor funcţie transcendentă; prin trebuie să înceteze ceva care a fost.

ea nu înţeleg nimic misterios, ci doar Omul nu poate să treacă direct de la

o funcţie de elemente conştiente şi senzaţie la gîndire; el trebuie să facă

inconştiente sau, ca în matematică, o un pas înapoi, căci numai cînd o

funcţie comună de mărimi reale şi determinare este anulată, poate

imaginare.66 intra în scenă determinarea contrară.

175. în afară de voinţă — a cărei El trebuie deci [...] pe moment să fie

importanţă nu intenţionez să o liber de orice determinare şi să

micşorez — noi dispunem şi de parcurgă o stare de pură

fantezie creatoare, ca funcţie determinabilitate. Trebuie, prin

instinctuală şi iraţională, singura care urmare, să se întoarcă într-un anumit

poate să confere voinţei un conţinut fel la acea stare negativă a purei

capabil să împace contrariile. Schiller indeterminări, în care

a conceput fantezia ca izvor de

66 Subliniez faptul că prezint aici
simboluri şi a denumit-o „instinct
această funcţie doar in principiu. Alte
contribuţii la această problemă foarte se afla înainte ca ceva anume să lase o

complexă, în legătură cu care o impresie asupra simţurilor sale. Acea

importanţă fundamentală o are modul stare era însă complet lipsită de

de receptare a materialelor conţinut, iar acum problema care se pune

inconştiente în conştiinţă, se găsesc este aceea de a îmbina o indeterminare egală

în lucrările mele Die Beziehungen zwischen şi o egal de nelimitată determinare cu

dem Ich und dem Vnbewufiten. Ober die cel mai mare conţinut posibil, căci din

Psychologie des Unbewufiten (Gesammelte această stare trebuie să rezulte

Werke, VII), Psychologie und Alchemie nemijlocit ceva pozitiv. Determinarea

(Gesammelte Werke, XII), Die transzendente prin senzaţie trebuie deci să fie

Funktion (Gesammelte Werke, VIII). păstrată pentru ca omul să nu piardă

realitatea; totodată, ea trebuie să fie

anulată în măsura în care este limitare,

deoarece trebuie să aibă loc o

determinabilitate nelimitată." 67

Acest pasaj dificil poate fi uşor

înţeles în baza celor spu

se mai sus, respectiv gîndindu-ne la

faptul că Schiller este per

manent înclinat să caute soluţia la

nivelul voinţei raţionale.

Acest moment trebuia pus în

paranteză. După care toate afir

maţiile lui devin clare. Pasul înapoi este

distincţia între instinc

tele contrarii, desprinderea libidoului

de obiectele interioare şi

exterioare şi retragerea lui din ele.

Schiller are aici mai întîi în

vedere obiectul senzorial, căci el

urmăreşte mereu să fie de par

tea gîndirii raţionale care i se pare

indispensabilă pentru deter

minarea voinţei. Totuşi i se impune criminatoriu asupra totului. Această stare

necesitatea anulării oricărei vidă a conştiinţei tre

determinări, ceea ce implică buie să fie „îmbinată cu cel mai mare

desprinderea de obiectul interior, conţinut posibil". Acest

de idee; altminteri, nu s-ar putea conţinut, replică la conştiinţa vidă, nu

ajunge la o lipsă totală de con poate fi decît conţinutul

ţinut şi de determinare, deci la acea inconştient, căci un altul nu există. Se

stare iniţială a inconştien exprimă astfel unirea dintre

tului in care nici o conştiinţă inconştient şi conştient, iar „din

discriminatorie nu opune subiectul această stare trebuie să rezulte

şi obiectul. Schiller se referă evident la ceva pozitiv". Acest „pozitiv" este pentru noi

ceea ce s-ar putea numi determinarea sim

introvertire în inconştient. bolică a voinţei. Pentru Schiller este o

„Determinabilitate nelimitată" „stare intermediară" din

înseamnă evident ceva care rezultă unirea senzaţiei cu

asemănător stării din inconştient în gîndirea. El o numeşte „stare de

care totul acţionează nedis-

67 Schiller, loc. cit., Scrisoarea a 20-a.
130 TIPURI DESPRE IDEILE 131

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

spirit intermediară" în care noi am socotit a fi activitatea

senzorialitatea şi raţiunea sînt con- producătoare de simboluri a fanteziei

comitent active, dar tocmai de aceea creatoare. Schiller defineşte

îşi anulează reciproc forţa „constituţia estetică" drept relaţia

determinantă şi produc prin opunere unui lucru „cu totalitatea feluritelor

o negaţie. noastre forţe (facultăţi ale sufletului),

178. Anularea contrariilor produce un gol pe fără ca el să fie pentru vreuna din

care îl numim inconştient. Această stare acestea un obiect determinat", în

este accesibilă oricărei determinări, locul unei astfel de definiţii vagi,

tocmai pentru că nu e determinată de Schiller ar fi făcut mai bine să revină

contrarii. Schiller o numeşte stare asupra noţiunii sale de simbol, căci

„estetică" (Ioc. cit.). E ciudat că el trece aceasta posedă calitatea de a se

cu vederea faptul că, în ea, referi la toate funcţiile psihice, fără ca

senzorialitatea şi raţiunea nu pot fi obiectul determinat să fie doar al

concomitent „active", căci, cum uneia dintre ele. Rezultatul atingerii

spune Schiller însuşi, ele se suspendă „stării de spirit intermediară" este,

prin negare reciprocă. Dar pentru că după Schiller, faptul că omul are „de

ceva trebuie să fie activ iar Schiller acum încolo posibilitatea de la natură

nu are la dispoziţie altă funcţie, el să facă din sine ceea ce voieşte —

crede că active trebuie să fie tocmai faptul că i s-a restituit în întregime

perechile de contrarii. Activitatea libertatea de a fi ceea ce trebuie să

acestora există într-adevăr, dar fie" (loc. cit.). Deoarece demersul lui

conştiinţa fiind „vidă", ea trebuie în Schiller este precumpănitor

mod necesar să se desfăşoare în intelectual şi raţional, el cade victimă

inconştient.68 Or, lui Schiller îi lipseşte propriului său mod de a judeca. Ceea

acest concept, motiv pentru care aici ce se vede şi din alegerea expresiei

el se contrazice. Funcţia estetică „estetic". Dacă ar fi cunoscut

mediană ar echivala deci cu ceea ce literatura indiană, şi-ar fi dat seama

că „imaginea originară" care îi în spiritul nostru, dar 1-a interpretat ca

răsărise în minte avea o cu totul altă fiind estetic, deşi el însuşi îi subliniase

semnificaţie decît una „estetică". mai înainte caracterul simbolic.

Intuiţia lui a găsit modelul inconştient Imaginea originară la care mă refer

care zace dintotdeauna este acea plăsmuire ideatică

particulară a Orientului care s-a

68 După cum spune Schiller, pe
concentrat, în India, în învăţătura despre
bună dreptate, în starea estetică
Brahman-Ătman, iar în China şi-a găsit
omul este nul (loc. cit., Scrisoarea a 21-a).
reprezentantul filozofic în persoana lui

Lao-Zi.

Concepţia indiană propovăduieşte

eliberarea de contrarii

prin care se înţeleg toate stările

afective şi toate legăturile emo

ţionale privind obiectul. Eliberarea

urmează după retragerea li-

bidoului din toate conţinuturile, ceea

ce produce o introvertire

completă. Acest proces psihologic este

desemnat, în mod sem

nificativ, prin expresia tapas, tradusă cel

mai potrivit prin au-

toincubaţie. Ea descrie excelent starea

de meditaţie interioară

fără conţinut în care libidoul, ca o

căldură de incubator, este

condus către propriul sine. Prin

retragerea totală a oricărui in

teres pentru obiect, apare în interior,

în mod necesar, un echi

valent al realităţii obiective, respectiv o

identitate deplină dintre

interior şi exterior, care, din punct de

vedere tehnic, poate fi paralelă cu tapas este yo

desemnată prin tat twam asi (acesta eşti ga, prin care se cuvine înţeles mai puţin

tu). Din contopirea si o stare de meditaţie şi

nelui cu relaţiile lui cu obiectul rezultă mai mult o tehnică conştientă de acces

identitatea dintre sine la condiţia tapas. Yoga

(Atman) şi esenţa lumii (adică relaţiile este o metodă prin care libidoul este

subiectului cu obiectul), „retras" programat şi eli

în aşa fel îneît se recunoaşte berat astfel de legăturile întreţinute cu

identitatea dintre Ătman-ul interior contrariile. Scopul urmă

şi cel exterior. Noţiunea de Brahman rit de tapas şi de yoga stă în producerea

este doar cu puţin diferită unei stări intermediare

de noţiunea de Atman, prin faptul că din care să ia naştere elementul creator

în Brahman nu este cu şi eliberator. Pentru in

prinsă explicit noţiunea de sine, ci doar divid, succesul psihologic constă în a

o stare generală, impo ajunge la Brahman, la „lu

sibil de definit mai precis, în care mina supremă" sau ănanda (desfătare).

interiorul şi exteriorul sînt Acesta este scopul ultim

contopite. al exerciţiului soteriologic. Acelaşi

O noţiune într-un anume sens proces este însă gîndit şi

132 TIPURI DESPRE IDEILE 133

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

cosmogonic: din Brahman-Atman ca cu obiectul, acesta primeşte o nouă

temelie cosmică izvorăşte întreaga faţă. El este ca recreat, de aceea

creaţie. Mitul cosmogonic este, ca mitul cosmogonic este un simbol excelent

orice mit, o proiecţie de procese pentru a semnifica rezultatul exerciţiului

inconştiente. Existenţa acestui mit tapas. în orientarea, ca să spunem aşa,

dovedeşte că în inconştientul exclusiv introvertită a exerciţiilor

practicantului-ta/ww au loc procese religioase indiene, readaptarea la

creatoare care trebuie înţelese ca obiect nu are de altfel nici o

reajustări în raport cu obiectul. importanţă, ea subzistind ca mit

Schiller afirmă: „De îndată ce într-un cosmogonic explicativ, inconştient

om se face lumină, nici în afara lui nu mai proiectat, care nu ajunge practic să

este noapte; de îndată ce se face fie remodelat. în această privinţă

linişte în el, şi furtuna din univers se atitudinea religioasă indiană este

potoleşte, iar forţele naturii învrăjbite diametral opusă celei occidental

îşi află pacea între hotare statornice. creştine, prin faptul că principiul

Nu este de aceea de mirare că stră- creştin al iubirii este extravertit şi are

vechile poeme vorbesc despre acest neapărată trebuinţă de obiectul

mare eveniment dinlăuntrul omului ca exterior. Primul principiu dobîndeşte

de o revoluţie în lumea din afară..."69 bogăţia cunoaşterii, cel de al doilea,

Prin yoga, relaţiile cu obiectul sînt plinătatea lucrărilor.

introvertite şi deposedate de valoare, 181. în noţiunea de Brahman este

ele sînt cufundate în inconştient, cuprinsă şi noţiunea de rita (calea

unde pot intra, cum am arătat mai dreaptă), de ordine universală. în

sus, în noi asocieri cu conţinuturile Brahman, ca esenţă creatoare şi

inconştiente şi de unde, după temelie a lumii, lucrurile sînt pe calea

încheierea exerciţiului tapas, pot cea dreaptă, căci în Brahman ele sînt

reapărea, astfel transformate, din veşnic topite şi veşnic recreate; din

nou în obiect. Prin schimbarea relaţiei Brahman rezultă orice dezvoltare ce

urmează calea ordonată. Noţiunea în sine. Sensul vieţii este de a urma

de rita ne duce la aceea de dao din gîndirea această cale de mijloc şi de a evita

lui Lao Zi. Dao este „drumul drept", drumurile ocolite prin contrarii. Lui Lao Zi îi

guvernarea potrivit legii, o cale ce trece prin lipseşte momentul extatic; acesta este

mijlocul contrariilor, liberă de ele şi înlocuit de o claritate filozofică

totuşi unindu-le superioară, de o înţelepciune

intelectuală şi intuitivă, netulburată de

69 Loc. cit.. Scrisoarea a 25-a.
ceţuri mistice şi care reprezintă cel mai

înalt grad de superioritate spirituală

accesibilă; fiind consecutiv lipsită în

asemenea măsură de orice element

haotic, ea se află la o distanţă

astronomică de tot ceea ce este

dezordine în lumea reală. Ea

îmblînzeşte tot ceea ce e sălbatic, dar

fără a-1 purifica şi transforma în ceva mai

înalt.

182. S-ar putea obiecta că analogia

între teoriile lui Schiller

şi aceste idei aparent îndepărtate este

forţată. Se cuvine însă

avut în vedere faptul că, puţin timp

după Schiller, tocmai aceste

idei s-au impus energic geniului lui

Schopenhauer şi s-au îmbi

nat intim cu spiritul occidental

germanic, de unde nu au dispărut

nici astăzi. După părerea mea, nu

contează că traducerea latină

a Upanisadelor de către Anquetil du

Perron70 i-a fost accesibilă

lui Schopenhauer, în vreme ce Schiller nu face

nici o referire plăsmuite de acelaşi incon

explicită la informaţiile, ce-i drept, ştient uman de pretutindeni, ale cărui

sărăcăcioase în această pri conţinuturi sînt infinit mai

vinţă din epoca lui. Experienţa practică puţin diferite unele faţă de celelalte

mi-a dovedit de sufi decît sînt rasele şi indivizii.

ciente ori că pentru a se produce astfel 183. Consider necesar să fac o

de legături nu sînt ne paralelă între ideile lui Schiller

cesare transmisii directe. Observăm şi cele ale Orientului pentru a le

aceeaşi analogie şi în cazul elibera pe primele de haina

lui Eckhart, în parte şi în acela al lui prea strimtă a estetismului 71 .

Kant, ale căror idei sînt Estetismul nu este în măsură să

uimitor de asemănătoare cu ideile

Oupnek'hat (id est, Secretam tegendum),
Upanisadelor, fără ca ei să fi
1801-1802.
suferit direct sau indirect nici cea mai
Folosesc cuvîntul „estetism" ca
mică înrîurire a acestora.
expresie abreviată pentru „concepţie
Acelaşi lucru se petrece cu miturile şi
estetică de viaţă". Deci nu am în
simbolurile care pot apă
vedere acel estetism, de nuanţă
rea ca produse autohtone în toate
peiorativă,
colţurile lumii şi pot fi, cu
referitor la actul estetic sau la sensiblerie, pe
toate acestea, identice, deoarece sînt
care l-am putea numi „esteticism".
134 TIPURI PSIHOLOGICE atitudine decît estetică, ceea ce se

vede tocmai din paralela cu ideile

rezolve sarcina eminamente gravă
Orientului. Filozofia religioasă
şi dificilă a educaţiei omului,
indiană a înţeles această problemă
tocmai prin faptul că pleacă de la
în toată profunzimea ei şi a arătat
premisa care, de fapt, ar trebui să-i
care sînt categoriile de mijloace
fie concluzie, anume aptitudinea de a iubi
necesare pentru rezolvarea conflictului.
frumosul. El nu adînceşte problema
Este nevoie de un efort moral suprem,
pentru că evită să ia în
de o abnegaţie supremă, de o
considerare răul, urîtul şi dificilul,
gravitate religioasă supremă, într-
tinzînd mereu către desfătare, fie
un cuvînt de sfinţenie. După cum
şi către una nobilă. De aceea
se ştie, deşi a recunoscut
estetismul este lipsit de orice forţă
importanţa esteticii, Schopenhauer
de motivaţie etică, fiind în esenţa
a insistat mai cu seamă asupra
sa doar un hedonism rafinat.
acestei laturi a problemei.
Schiller se străduieşte, e drept, să
i»4. Oricum însă, nu trebuie să
introducă o motivaţie morală,
ne facem iluzii asupra faptului că
neapărat necesară, dar nu
expresiile „estetic", „frumuseţe"
reuşeşte să convingă, deoarece
etc. ar fi avut pentru Schiller acelaşi
atitudinea estetică îl pune în
sens ca pentru noi. Nu exagerez,
imposibilitatea de a vedea
în mod sigur, dacă spun că pentru
consecinţele ce decurg. din
el „frumuseţea" era un ideal religios.
recunoaşterea celeilalte laturi a
Schiller a avut cultul frumuseţii.
naturii umane. Conflictul care
Ceea ce el numeşte „dispoziţie
rezultă îi produce omului o astfel
estetică" s-ar putea tot atît de
de confuzie şi de suferinţă, incit
bine chema „evlavie religioasă".
contemplînd frumosul, el ajunge în
Fără a spune ceva în acest sens şi
cel mai bun caz să îşi refuleze
fără a considera în chip explicit
contrariile, fără să se elibereze de
că problema sa centrală e de ordin
ele, ceea ce duce la refacerea
religios, el a ajuns totuşi pe cale
condiţiei de la început. Pentru a-1
intuitivă la problema religioasă,
ajuta pe om să depăşească acest
ce-i drept la aceea a primitivului,
conflict, e necesară o altă
pe care a dezvoltat-o pe larg în
studiile sale, fără însă a o epuiza. DESPRE IDEILE LUI

185. Este curios că în cursul SCHILLER

reflecţiilor sale, problema „in-

135
stinctului ludic" trece pe al doilea
dispoziţie estetică ce pare să
plan, în favoarea noţiunii de
capete o importanţă aproape mis-

tică. Cred că lucrul acesta nu este

întîmplător, ci are o cauză precisă.

Adesea, cele mai bune şi mai

profunde idei dintr-o operă

oarecare se refuză cu îndărătnicie

unei înţelegeri şi formulări limpezi,

chiar dacă ici-colo, ele sînt

sugerate şi deci, s-ar zice, sînt

apte a fi clar sintetizate. Mi se

pare că o astfel de dificultate ar

exista şi aici. Schiller însuşi a

alăturat noţiunii de „dispoziţie

estetică", stare creatoare

intermediară, idei care pun fără

dificultate în lumină profunzimea

şi gravitatea acestui concept. Pe de

altă parte, el a văzut tot atît de

limpede în „instinctul ludic"

activitatea intermediară pe care o

căuta. Nu se poate nega faptul că

aceste două poziţii se opun

întrucîtva, căci jocul şi gravitatea

se împacă anevoie. Gravitatea

izvorăşte dintr-o constrîngere in-

terioară profundă, căreia jocul ti

este expresia exterioară, orien-

tarea către conştiinţă. Să fim bine

înţeleşi, e vorba nu de o voinţă este-ticeşte rafinat fantezia se

ludică, ci de o trebuinţă ludică, de o orientează după reguli pînă şi în

activitate ludică a fanteziei, jocurile ei libere şi că simţul nu se

datorată unei constrîngeri complace în desfătare fără acordul

lăuntrice, fără coerciţii exercitate raţiunii, se cere lesne raţiunii

de împrejurări sau de voinţă. Este contraserviciul de a se orienta în

un joc grav.12 Şi totuşi, joc — văzut gravitatea legilor ei după

din afară, din unghiul conştiinţei, interesele fanteziei şi de a nu

deci din punctul de vedere al ordona voinţei fără acordul

judecăţii colective. Dar este un joc instinctelor senzoriale."

din constrîngere interioară.

Aceasta este calitatea ambiguă

proprie oricărei creaţii. Dacă jocul

se desfăşoară în sine însuşi, fără a

produce ceva durabil şi viu, atunci

el e doar joc, altminteri însă e

vorba de muncă creatoare. Dintr-o

mişcare ludică de factori ale căror

raporturi nu sînt fixate iniţial iau

naştere grupări pe care un intelect

critic, dotat cu simţul observaţiei,

le poate ulterior evalua.

Producerea noului cade nu în seama

intelectului, ci a instinctului ludic pus în

mişcare de constrîngerea

interioară. Spiritul creator se joacă

împreună cu obiectele pe care le

iubeşte. De aceea orice activi-

72 Cf. Schiller, Ober die notwendigen

Grenzen beim Gebrauch schoner Formen,

Cotta, 1826, voi. 18, p. 195.

„Pentru faptul că în cazul omului

136 TIPURI DESPRE IDEILE 137

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

tate creatoare a cărei posibilitate văzut că Schiller pretinde detaşarea

rămîne ascunsă mulţimii poate fi uşor de contrarii pînă la obţinerea unei

interpretată ca o joacă. Există, cu stări de vid total a conştiinţei, în care

siguranţă, foarte puţini creatori nici senzaţii, nici sentimente, nici gîn-

cărora nu li se poate aduce învinuirea duri, nici intenţii să nu joace nici un

că se joacă. Oricum, în ce îl priveşte rol. Această stare dorită este deci

pe insul genial care a fost Schiller, una a conştiinţei nediferenţiate sau a

ne simţim îndemnaţi să considerăm unei conştiinţe în care toate

valabile aceste puncte de vedere. conţinuturile şi-au pierdut diferenţele

Deşi el însuşi, aspirînd să treacă prin depotenţia-lizarea valorilor lor

dincolo de omul de excepţie şi de energetice. Or, o conştiinţă veritabilă

modul acestuia de a fi, a dorit să este posibilă doar acolo unde valorile

ajungă la omul în genere spre a-i produc o diferenţiere a con-

acorda şi lui acea parte de avantaje şi ţinuturilor. Unde aceasta lipseşte, nu

de mîntuire pe care creatorul, fie şi poate exista nici o conştiinţă

din motive de constrîngere interioară veritabilă. Drept urmare, putem numi

foarte puternică, nu le poate, oricum, această stare „inconştientă", deşi

evita. Posibilitatea de a extinde acest posibilitatea conştiinţei există de

punct de vedere la educarea omului fiecare dată. Este aşadar vorba de un

nu este însă de la bun început „abaissement du niveau mental"

garantată, cel puţin nu pare să fie. (Janet) de natură artificială, de unde

186. Pentru a decide în această şi asemănarea cu yoga şi cu stările de

chestiune, trebuie să căutăm, ca „engourdissement" hipnotic. După

întotdeauna în astfel de cazuri, cîte ştiu, Schiller nu s-a pronunţat

mărturii în istoria spiritului uman. în niciodată în legătură cu felul în care

acest scop este necesar să ne îşi reprezenta, de fapt, tehnica —

reamintim baza de la care am pornit spre a folosi acest cuvînt — de

în tratarea acestei probleme: am producere a dispoziţiei estetice.

Exemplul cu Juno Ludovisi pe care îl patetică în el. Această stare nu este

dă în treacăt în scrisorile sale73 ne însă caracterizată de o lipsă de

arată că starea de „evlavie estetică" conţinut şi de determinare. Exemplul

este o dăruire totală către obiectul de mai sus, invocat ca şi alte pasaje,

contemplaţiei şi o trăire em- arată însă că, oricum, Schiller avea în

vedere ide-ea de „evlavie" 74 . Ne situăm,

73 Vber die ăsthetische Eniehung
astfel, din nou în domeniul fenomenelor
des Menschen, Scrisoarea a 15-a.
religioase; totodată ni se deschide

posibilitatea afectivă de a extinde atare

puncte de vedere la omul în general. Starea de

evlavie religioasă este un fenomen

colectiv, independent de înzestrarea

individuală.

Dar mai există şi alte posibilităţi. Am

văzut mai sus că

vidul de conştiinţă, respectiv starea

inconştientă, este provocat

de o cufundare în inconştient a libidoului. în

inconştient se află

deja conţinuturi relativ accentuate,

respectiv complexe de remi

niscenţe din trecutul individual, mai

ales complexul parental ca

re este, în genere, identic cu complexul

copilăriei. Prin evlavie,

adică prin cufundarea libidoului în

inconştient, complexul co

pilăriei este reactivat, sînt reînsufleţite

mai ales relaţiile cu pă

rinţii. Fanteziile izvorite din această

reactivare prilejuiesc apa

riţia divinităţilor paterne şi materne, ca

şi trezirea raporturilor
religioase filiale faţă de Dumnezeu şi a simbol ar fi definitiv declarat doar ca semn al

sentimentelor infantile părinţilor ade

corespunzătoare. în mod semnificativ, văraţi, pierzîndu-şi astfel caracterul

simbolurile părinţilor sînt autonom. 75

conştientizate, fapt explicat de Freud Acceptînd realitatea simbolului, omenirea a

prin refularea imagoului ajuns la zeii

parental de către rezistenţe legate de ei, adică la realitatea ideii, care face din

incest. Sînt de acord cu om stăpînul pămîntului.

această explicaţie, dar cred că ea este Evlavia este, cum o concepe pe bună

incompletă, căci trece cu dreptate Schiller, o mişca

vederea sensul extraordinar al acestei re regresivă a libidoului către origine,

substituţii simbolice. o cufundare în izvorul

Simbolizarea în imagine a divinităţii

semnifică un progres uriaş

Loc. cit. „Prin faptul că dumnezeul
faţă de concretism şi de senzorialitatea
feminin ne imploră adoraţia."
reminiscenţei, prin faptul
Am explicat pe larg acest punct de vedere în
că acceptînd „simbolul" ca simbol real,
lucrarea Wandlungen und
regresia se transformă
Symbole der Ubido (reeditare: Symbole der
în progresie, în timp ce ea ar rămîne ca
Wandlung, în Gesammelte Werke, V).
atare, dacă aşa-numitul
138 TIPURI DESPRE IDEILE 139

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

începutului. De aici se ridică simbolul depărtare. De aici, valoarea şi sensul

ca o imagine a mişcării progresive simbolului religios. Am în vedere,

incipiente care reprezintă o sinteză a fireşte, nu simboluri încremenite

tuturor factorilor inconştienţi, „forma dogmatic, moarte, ci simboluri care

vie", cum numeşte Schiller simbolul, se ridică din inconştientul creator al

o imagine a lui Dumnezeu, cum arată omului viu. Importanţa uriaşă a unor

istoria. Nu este de aceea întîmplător astfel de simboluri poate fi negată

că autorul nostru a ales drept doar de acela care consideră că

paradigmă tocmai o imagine a istoria universală începe cu ziua de

divinităţii, pe Juno Ludovisi. Goethe astăzi. N-ar trebui să vorbim despre

lasă să apară din trepiedul mumelor importanţa simbolurilor, din păcate

imaginile zeieşti ale lui Paris şi Elenei, însă sîntem nevoiţi să o facem, căci

pe de o parte, cuplul parental întinerit, pe de spiritul epocii noastre îşi închipuie că

alta, simbolului unui proces intim de unire se află chiar deasupra propriei sale

pe care Faust şi-1 doreşte pătimaş psihologii. Punctul acesta de vedere,

ca pe o supremă reconciliere igienico-moral, se interesează

lăuntrică, aşa cum apare limpede din întotdeauna dacă un lucru anume

scena următoare şi cum rezultă tot este nociv sau util, corect sau

atît de limpede din desfăşurarea incorect. O psihologie adevărată nici

celei de a doua părţi. Din chiar nu se interesează de aşa ceva; ei îi

exemplul lui Faust, se vede că ajunge să ştie cum sînt lucrurile în

viziunea simbolului trimite la sine.

continuarea drumului vieţii şi că 189. Simbolizarea care rezultă din

atrage libidoul către un ţel încă starea de „evlavie" este, pe de altă

depărtat, dar care acţionează ne- parte, unul din acele fenomene

contenit asupra lui, în aşa fel îneît viaţa i religioase colective care nu au nici o

se aprinde ca o flacără şi se avîntă legătură cu înzestrarea personală.

fără oprire către ţeluri situate în Putem deci accepta şi în această

privinţă posibilitatea unei extinderi a şi simbol, de cealaltă parte, mă

punctelor de vedere discutate la preocupă de multă vreme. Am ajuns

omul în general. Cred că am arătat în la concluzia că nu trebuie să atribuim

felul acesta cel puţin posibilitatea simbolului o valoare prea mică în

teoretică de aplicare a ideilor lui virtutea tocmai a importanţei sale

Schiller la psihologia umană considerabile ca reprezentant al

generală. Din raţiuni de com- inconştientului. Ştim din experienţa

pletitudine şi claritate, ţin să mai de zi cu zi în tratarea bolilor nervoase

adaug aici că problema relaţiilor cît de eminentă este importanţa prac-

dintre conştiinţă şi modul conştient tică a interferenţelor inconştiente. Cu

de viaţă, pe de-o parte, cît disociaţia, adică depărtarea

atitudinii conştiente faţă de

conţinuturile individuale şi colective

ale inconştientului, este mai mare, cu

atît acesta intensifică sau stăvileşte

în mod nociv conţinuturile conştiinţei.

Din raţiuni practice nu trebuie deci să

se atribuie simbolului o valoare

neglijabilă. Dacă i se atribuie însă o

valoare oarecare, indiferent dacă e

mică sau mare, el capătă prin însuşi

acest fapt importanţa unui motiv

conştient, respectiv el este perceput ca

atare, iar libidoul pe care îl conţine

are prilejul să se dezvolte la nivelul

modului de viaţă conştient. Se obţine

astfel, după părerea mea, un avantaj

practic substanţial: anume,

colaborarea inconştientului, contopirea lui

cu activitatea psihică conştientă şi

eliminarea astfel a influenţelor lui

perturbatoare. Această funcţie

comună, relaţia cu simbolul, am

desemnat-o prin funcţie Meyrink, Der Golem şi Das griine Gesicht.

transcendentă. Nu pot în cadrul de Rezerv acestei probleme o cercetare

faţă să-mi propun lămurirea ulterioară.

exhaustivă a acestei probleme. 190. Cu explicaţiile de mai sus

Altminteri ar trebui să înfăţişez toate despre starea intermediară am

acele materiale care rezultă din depăşit în bună măsură ideile lui

activitatea inconştientă. Fanteziile Schiller de la care am pornit. Cu

descrise în literatura de specialitate nu dau nici toate că el a sesizat cu acuitate şi

o idee cu privire la creaţiile simbolice profunzime contradicţiile naturii

despre care e vorba aici. Există, in umane, nu a depăşit, în ce priveşte

schimb, în literatura beletristică, nu încercarea de a găsi o soluţie, faza

puţine exemple de astfel de fantezii, de început. Impresia mea este că

care însă nu au fost observate şi termenul de „dispoziţie estetică"

înfăţişate în toată „puritatea" lor, ci au poartă oarecare răspundere pentru

fost intens prelucrate „estetic". Dintre aceste această situaţie. într-adevăr, Schiller

exemple, ţin să menţionez în mod consideră că „dispoziţia estetică"

special cele două lucrări ale lui

140 TIPURI DESPRE IDEILE 141

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

este totuna cu frumosul care transpune sufletul 191. Această incompletitudine şi

în ea.76 Proce-dînd astfel, el nu doar insuficienţă conceptuală explică şi

confundă cauza cu efectul, ci şi împrejurarea că modul în care se

atribuie condiţiei „nedeterminării", poate produce starea intermediară

contrar propriei lui definiţii, o deter- rămîne complet neelucidat. Există

minare univocă, identificînd-o cu nenumărate pasaje din care rezultă

frumosul. Funcţia intermediară fără echivoc că „desfătarea produsă

devine astfel ineficientă, de vreme de frumuseţe" provoacă starea

ce, în calitate de frumuseţe, ea intermediară. Astfel, Schiller afirmă:

nedreptăţeşte urîţenia care are şi ea „Ceea ce ne măguleşte simţurile în

un cuvînt de spus. Schiller defineşte senzaţia imediată ne deschide

„constituţia estetică" a unui lucru sufletul sensibil şi mobil oricărei

drept calitatea acestuia de a se impresii, făcîndu-ne însă în aceeaşi

raporta la „totalitatea diferitelor măsură mai puţin apţi de efort. Ceea

noastre forţe". în consecinţă, ce ne încordează forţele de gîndire şi

„frumosul" şi „esteticul" nu coincid, le invită să-şi constituie noţiuni

căci diferitele noastre forţe sînt şi abstracte ne întăreşte spiritul în

esteticeşte diferite, sînt frumoase şi vederea oricărei forme de rezistenţă,

urîtc, şi doar un idealist şi optimist dar ni-1 şi face, corespunzător, mai

incorigibil şi-ar putea imagina că insensibil, deposedîndu-ne de re-

„totalitatea" naturii umane este ceptivitate şi sporindu-nerîn egală

absolut „frumoasă". Pentru a fi drepţi,

trebuie să convenim că ea este o
realitate cu părţi luminoase şi părţi
întunecate. Suma tuturor
este cenuşiul, suprafeţe luminoase pe
fond întunecat, suprafeţe întunecate
pe fond luminos.
măsură, autonomia. De aceea, atît
într-un caz, cît şi în celălalt, ajungem
în mod necesar la epuizare [... j în
culorilor
schimb, dacă ne dăruim desfătării
produse de frumuseţea adevărată,
devenim într-o astfel de clipă în
egală măsură stăpîni atît pe forţele
noastre pasive, cît şi pe cele active şi

ne îndreptăm cu aceeaşi uşurinţă Această descriere se opune

către lucrurile grave şi către joc, către vehement consideraţiilor de

odihnă şi către mişcare, către cedare mai sus pivind „condiţia estetică", în

şi către rezistenţă, către gîndire care omul e socotit a fi

abstractă şi către intuiţie."77 „nul", nedeterminat, în vreme ce aici

el apare în cel mai înalt

Ober die ăsthetische Erziehung des
grad determinat de frumuseţe („lăsat
Menschen, Scrisoarea a 21-a.
pradă ei"). Este inutil să
Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
continuăm examinarea acestei probleme la

Schiller. El a atins o

limită, proprie atît lui, cît şi epocii în

care a trăit, pe care i-a

fost cu neputinţă să o depăşească,

deoarece s-a lovit pretutindeni

de „omul cel mai urît", invizibil, a cărui

descoperire avea să fie

rezervată vremurilor noastre şi lui

Nietzsche.

Schiller voia să transforme fiinţa

senzorială într-o fiinţă

estetică. Trebuie să schimbăm natura

omului senzorial, spunea

el, trebuie „să supunem formei" viaţa

fizică, omul trebuie să-şi

împlinească „destinul fizic [...]

potrivit legilor frumuseţii",

„omul trebuie să-şi înceapă viaţa

morală în cîmpul indiferent al

celei fizice", el trebuie să-şi „înceapă

libertatea raţiunii încă din

interiorul limitelor sale senzoriale.

înclinaţiilor sale, el trebuie

să le impună legea voinţei sale [...], celor observate. Aş vrea să

trebuie să înveţe a rîvni mă mai refer aici la unele din ideile

într-un chip mai nobil." 78 ! sale care merită în mod

Acest „trebuie" de care vorbeşte special să fie subliniate. Am văzut mai

autorul nostru este bine sus că starea interme

cunoscuta „obligaţie morală", diară este caracterizată de producerea

invocată ori de cîte ori nu mai unui ce „pozitiv", anume

există nici o altă soluţie. Şi aici ne a simbolului. Simbolul reuneşte în

lovim de limite inevitabile. natura lui contrariile; aşa,

Ar fi nedrept să aşteptăm ca un singur bunăoară, şi opoziţia real/ireal, prin

spirit, oricît de mare, să faptul că el este, pe de o

rezolve această problemă gigantică, o parte, o realitate psihologică (din cauza

problemă pe care doar eficacităţii sale), dar pe

timpurile şi popoarele o pot rezolva, şi de alta, nu corespunde nici unei

nici acestea conştient, ci realităţi fizice. El este realitate

doar în virtutea destinului lor. şi totuşi aparenţă. Schiller subliniază

Grandoarea ideilor lui Schiller constă limpede această împreju-

în observaţia psi
78 Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
hologică şi în sesizarea intuitivă a
142 TIPURI DESPRE IDEILE 143

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

rare 79 , pentru a face apoi o apologie a dispune evaluarea inconştien

aparenţei, importantă din toate punctele tului: excludem perturbarea

de vedere. inconştientă a funcţiilor conştiente,

196. „între stupiditatea maximă şi prin aceea că, luînd simbolul în calcul,

intelectul cel mai înalt ţinem seama de la bun

există o anumită afinitate, în sensul că început de inconştient. Nerealizat,

amîndouă caută doar rea inconştientul lucrează, după

lul şi că sînt, amîndouă, cu totul cum se ştie, pentru a răspîndi peste

insensibile la simpla aparenţă. toate o aparenţă falsă: el

Prima este smulsă din liniştea ei doar apare întotdeauna în obiecte, căci orice

de prezenţa nemijlocită a inconştient se proiectea

unui obiect în simţuri, în vreme ce a ză. Dacă putem deci să sesizăm ca

doua nu îşi află liniştea atare inconştientul, atunci

decît prin readucerea conceptelor ei la desprindem de pe obiecte aparenţa

fapte şi la experienţe; falsă, ceea ce nu poate decît

într-un cuvînt, prostia nu se poate avantaja adevărul. Schiller spune:

ridica deasupra realităţii, iar „Acest drept uman de suve

intelectul nu se poate situa sub ranitate este exersat de el (de om) în arta

adevăr. în măsura deci în care aparenţei, şi cu cît el

trebuinţa de realitate şi ataşamentul la distinge mai strict ceea ce este al meu

realitate sînt doar urmări de ceea ce este al tău, cu

ale lipsei, indiferenţa la realitate şi cît separă mai atent esenţa de formă

interesul pentru aparenţă sînt şi cu cît ştie să confere

o veritabilă lărgire a omenirii şi un pas acesteia mai multă autonomie, cu atît

hotărît spre cultură." 80 mai mult nu va lărgi doar

197. Vorbind mai sus de valoarea imperiul frumuseţii, ci va păstra

acordată simbolului, m-am neatinse înseşi graniţele adevă

referit la avantajul practic de care rului; căci el nu poate să purifice

aparenţa de realitate fără a îi trebuie omului ca să se limiteze la

elibera, totodată, realitatea de realitate, iar el va trebui să o

aparenţă." 81 „A năzui către apa depăşească pe aceasta din urmă

renţa autonomă pretinde o mai mare pentru a ajunge la cea dintîi."82

capacitate de abstracţie, o
2. Tratatul despre poezia naivă şi
mai mare libertate a inimii şi o mai
sentimentală
mare energie a voinţei decît

198. O vreme mi s-a părut că

Loc. cit., Scrisoarea a 22-a.
împărţirea poeţilor în naivi şi
Loc. cit., Scrisoarea a 26-a.
sentimentali, pe care o face Schiller83,
Loc. cit., Scrisoarea a 27-a.
are la bază criterii care coincid cu

punctele de vedere expuse aici. După

o matură chibzuinţă am ajuns la

concluzia că lucrurile nu stau aşa.

Definiţia lui Schiller este simplă:

poetul naiv este natură, cel

sentimental caută natura. Această

formulă simplă este seducătoare în

măsura în care stabileşte două

moduri diferite de relaţie cu obiectul.

Ar fi de aceea la îndemînă să facem

următoarele consideraţii: acela care

caută sau rîvneşte natura ca obiect

nu o are; el ar fi deci introvertit, şi

invers, acela care este el însuşi

natură, deci se află într-o relaţie

intimă cu obiectul, ar fi extravertit. O

astfel de interpretare, cumva forţată,

ar avea prea puţin de a face cu

punctul de vedere al lui Schiller. Spre

deosebire de distincţia pe care o facem

noi între tipuri, împărţirea în naiv şi

sentimental a lui Schiller nu se ocupă

de mentalitatea individuală a altfel, el afirmă: „Toţi adevăraţii poeţi

poetului, ci de caracterul activităţii vor aparţine, în funcţie de

sale creatoare, respectiv al caracterele epocii în care trăiesc sau

produsului ei. Acelaşi poet poate fi în funcţie de împrejurările

într-o poezie sentimental, în alta însă, întîmplătoare care exercită o

naiv. Homer este, ce-i drept, în influenţă asupra formării lor generale

general naiv, dar cîţi dintre moderni şi asupra stării lor de spirit

nu sînt predominant sentimentali? momentane, fie

Schiller şi-a dat probabil seama de

Loc. cit.. Scrisoarea a 27-a.
această dificultate şi de aceea a
Schiller, Ober naive und sentimentalische
afirmat că poetul este determinat de epoca
Dichtung, Cotta, 1826, voi.
sa, în calitate nu de individ, ci de poet. De
18, p. 205.
144 TIPURI DESPRE IDEILE 145

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

celor naivi, fie celor sentimentali."84 E vorba nu e capabilă de nici una atunci cînd

deci, şi pentru Schiller, nu de tipuri dă greş." „Prin natura sa, geniul

fundamentale, ci mai degrabă de trebuie să facă totul, prin libertatea

anumite caracteristici sau calităţi ale sa, el poate să facă puţin, şi îşi va

operelor individuale. Se vede în împlini ideea doar dacă natura va

consecinţă limpede că un poet acţiona în el potrivit unei necesităţi

introvertit poate ocazional compune interioare." Poezia naivă „este copilul

într-un mod atît naiv, cît şi vieţii şi tot ea este aceea care

sentimental. Prin urmare, identitatea conduce înapoi la viaţă". Geniul naiv

dintre naiv şi extravertit, pe de-o depinde în întregime de „experienţă",

parte, dintre sentimental şi de lumea care îl „atinge nemijlocit".

introvertit, de cealaltă parte, cade de El „are nevoie de un ajutor din

îndată ce este vorba de tipuri. Altceva afară"87. Pentru poetul naiv, „natura

însă este atunci cînd în discuţie sînt comună" a mediului său poate

mecanismele tipice. „deveni primejdioasă", căci

„receptivitatea atîrnă întotdeauna

a) Atitudinea naivă
mai mult sau mai puţin de impresia
199. Voi înfăţişa mai întîi definiţiile
exterioară şi doar mobilitatea
pe care Schiller le-a dat acestei
neîntreruptă a capacităţii productive,
atitudini. S-a vorbit deja de faptul că
care nu este de aşteptat din partea
naivul este „natură". El „urmează
naturii umane, ar putea împiedica
simpla natură şi senzaţie şi se
materia să exercite uneori o violenţă
limitează doar la imitarea realităţii"85.
oarbă asupra receptivităţii. De
Ne „bucurăm în cazul reprezentărilor
fiecare dată cînd se va produce aşa
naive de prezenţa vie a obiectului în
ceva, sentimentul poetic se va
imaginaţia noastră."86 „Poezia naivă
transforma în sentiment co-
este o favoare a naturii. O lovitură

norocoasă; cînd reuşeşte nu are Loc. cit., p. 236.

nevoie de nici un fel de corectură şi Loc. cit., p. 248.

Loc. cit., nota de la p. 250. mun."88 „Geniul naiv lasă natura să

Loc. cit., pp. 303 ş. urm. acţioneze nelimitat în el."89 Se vede

din aceste definiţii mai ales

dependenţa naivului de obiect.

Relaţia sa cu obiectul are un caracter

obligatoriu, prin aceea că el

introiectează obiectul, adică se

identifică inconştient cu el sau este a

priori identic cu el. Levy-Bruhl (loc. cit.) nu-

meşte această relaţie cu obiectul

„participation mystique". Identitatea

se stabileşte întotdeauna între obiect

şi un conţinut inconştient. Se mai

poate spune că: identitatea apare

prin proiectarea unei asociaţii

analogice inconştiente în obiect. O

astfel de identitate are întotdeauna

caracter constringător, căci e vorba

de o anume cantitate de libido care,

ca orice cantitate de libido acţio-nînd

din inconştient, are în raport cu

conştientul un caracter constringător,

adică nu este disponibilă pentru

conştiinţă. Insul cu atitudine naivă

este de aceea în mare măsură

determinat de obiect, obiectul

acţionează, ca să spun aşa, autonom

în el, se împlineşte pe sine în el, prin

aceea că naivul se contopeşte cu

obiectul. El împrumută astfel funcţia

sa expresivă obiectului pe care îl

reprezintă pe această cale, dar nu

activ sau intenţionat, ci îl reprezintă

în el însuşi. Naivul în sine este întemeiază doar pe acea reflecţie.

natură, natura creează în el produsul. Obiectul este raportat aici la o idee

El lasă natura să acţioneze fără şi doar pe această relaţie se sprijină

oprelişti în el. Primatul revine forţa lui poetică."90 Sentimentalul „are

obiectului. în acest sens, atitudinea necontenit a face cu două

naivă este extravertită. reprezentări şi senzaţii aflate în

conflict, cu realitatea ca limită şi cu

b) Atitudinea sentimentală
ideea lui ca infinit, iar sentimentul
200. Am amintit mai sus de faptul
amestecat pe care îl produce va atesta
că sentimentalul caută natura. El

„reflectează asupra impresiei pe care Loc. cit, pp. 307 ş. urm.

obiectele o fac asupra lui, iar emoţia Loc. cit., p. 314.

în care se cufundă şi ne cufundă se Loc. cit., p. 249.

146 TIPURI DESPRE IDEILE 147

PSIHOLOGI LUI SCHILLER

CE

mereu această sursă dublă." 91 începe să producă; nu

„Dispoziţia sentimentală este re- obiectul lucrează în el, ci el însuşi

zultatul năzuinţei de a restabili după lucrează. Dar nu în sine în

conţinut, şi în condiţii de reflecţie, suşi lucrează, ci dincolo de obiect. El

senzaţia naivă." 92 „Poezia sentimentală este diferit de obiect, nu

este naşterea abstracţiunii." 93 „Din este identic cu el, şi caută să-şi

cauza strădaniei de a îndepărta de la stabilească relaţia cu el, să-şi

ea (de la natura umană) toate „domine materia". Această separare a

barierele, geniul sentimental este sa de obiect produce im

expus primejdiei de a anula cu totul presia de dualitate, subliniată de

natura umană şi nu numai de a se Schiller, căci sentimentalul îşi

ridica — ceea ce poate şi trebuie să trage substanţa din două surse, din

facă — deasupra oricărei realităţi obiect, respectiv din perce

determinate şi limitate, pînă la perea lui, şi din sine însuşi. Impresia

posibilitatea absolută — deci de a exterioară a obiectului nu

idealiza —, ci şi de a trece dincolo de este pentru el un ce necondiţionat, ci

posibilitate — deci de a exalta." „Geniul un material pe care îl tra

sentimental părăseşte realitatea tează potrivit cu propriile sale

pentru a se ridica la nivelul ideilor şi a- conţinuturi. El se situează astfel

şi domina materia în activitate liberă deasupra obiectului, întreţinînd totuşi

şi spontană." 94 o relaţie cu el, dar nu o

Este uşor de văzut că, spre relaţie de receptivitate, căci el conferă

deosebire de naiv, sentimen obiectului valoare sau ca

talul este caracterizat de o atitudine litate în mod arbitrar. Atitudinea sa

reflexivă şi abstractizantă. este deci introvertită.

El „reflectează" pe seama obiectului, Caracterizînd drept introvertită şi,

„retrăgîndu-se" din obiect. respectiv, extravertită

El este a priori separat de obiect cînd cele două atitudini ale lui Schiller, nu i-
am epuizat acestuia idei specificul. Pentru înţelegerea naivului

le. Ambele noastre mecanisme nu sînt şi a sentimentalului trebuie să facem

decît fenomene funda apel la alte două principii, anume la

mentale de natură destul de generală senzaţie şi la intuiţie. Vom vorbi mai

care sugerează doar vag amănunţit despre aceste funcţii în

cursul cercetării noastre. Aici aş vrea

Loc. cit., p. 250.
doar să amintesc că naivul este
Loc. cit., nota de la p. 301.
caracterizat de predominanţa
Loc. cit., p. 303.
elementului senzorial, sentimentalul de
Loc. cit., p. 314.
aceea a elementului intuitiv.

Senzaţia leagă de obiect, ea atrage

chiar subiectul în obiect, de unde

„primejdia" pentru naiv de a se

absorbi în obiect. Intuiţia, ca

percepţie a propriilor procese

inconştiente, se abstrage din obiect,

se ridică deasupra obiectului şi caută

de aceea întotdeauna să domine ma-

teria şi să-i dea formă potrivit cu

puncte de vedere subiective sau

chiar să o violenteze fără să-şi dea

seama. „Primejdia" care îl ameninţă

pe sentimental rezidă în

desprinderea totală de realitate şi în

cufundarea în fantezia ce izvorăşte

din inconştient („exaltare"!).

c) Idealistul şi realistul

203. în acelaşi tratat, Schiller

ajunge să stabilească existenţa a

două tipuri psihologice. El afirmă:

„Aceasta mă conduce să constat într-

un veac atît de cultivat un foarte

straniu antagonism psihologic între unanim aprobat modul de a acţiona:

oameni: un antagonism care, fiind pe scurt, un antagonism responsabil

radical şi în-temeindu-se pe forma de aceea că nici o operă a spiritului

interioară a sufletului, provoacă o şi nici o faptă a inimii nu poate face

separare mai gravă decît aceea hotărît fericirea unei clase anume,

produsă de un conflict întîmplător de fără a-şi atrage prin însăşi această

interese care ar răpi artistului şi împrejurare condamnarea alteia.

poetului orice speranţă de a plăcea Acest antagonism este, fără îndoială,

sau de a emoţiona unanim, ceea ce tot atît de vechi ca şi începutul

intră doar în obligaţiile lor; care îl culturii şi nu va putea fi lesne

împiedică pe filozof, chiar dacă suprimat decît o dată cu sfîrşitul ei,

acesta îşi dă toată silinţa, să decît doar în cazul cîtorva rari subiecţi care

convingă întreaga lume, ceea ce este din fericire au existat dintotdeauna şi

de fapt rostul oricărei filozofii; care, vor exista mereu; dar, deşi printre

în fine, nu va îngădui niciodată efectele antagonismului se numără şi

omului în viaţa practică să-şi vadă acela

148 TIPURI PSIHOLOGICE pă care pentru naiv rămîn doar

aservirea faţă de obiect şi

de a zădărnici orice încercare de a-
autonomia lui în subiect, iar pentru
1 suprima, pentru că nici una din
sentimental, superioritatea
tabere nu poate fi determinată să
faţă de obiect, manifestată în
recunoască o lipsă de partea sa şi o
aprecierea şi tratarea mai mult sau
realitate de partea cealaltă, există
mai puţin arbitrară a obiectului.
totuşi un cîştig substanţial în a
Schiller declară: „Din punct de
urmări această separare atît de
vedere teoretic, din caracterul naiv
importantă pînă la ultimele ei
nu mai rămîne altceva decît
izvoare şi de a reduce astfel
un spirit de observaţie lucid şi un
punctul esenţial al conflictului cel
ataşament puternic faţă de
puţin la o formulă mai simplă."95
mărturia uniformă a simţurilor; din
Din acest pasaj se vede
punct de vedere practic, o
inechivoc că, examinînd meca
supunere resemnată în faţa
nismele antagonice, Schiller
necesităţii naturii [...] Din
ajunge să stabilească două tipuri
caracterul
psihologice care în concepţia sa
sentimental nu rămîne altceva (în
deţin semnificaţia pe care eu
linie teoretică) decît un spirit
am atribuit-o tipului introvertit şi
speculativ neliniştit care ajunge
celui extravertit. în ce priveşte
pînă la necondiţionat în toate
relaţia dintre tipurile stabilite de
actele de cunoaştere, iar în linie
mine, pot confirma cuvînt cu
practică, un rigorism moral care
cuvînt afirmaţiile lui Schiller în
ajunge pînă la necondiţionat în
legătură cu tipurile sale. în con
toate actele de voinţă. Cel care
cordanţă cu cele de mai sus,
aparţine primei clase poate fi numit realist,
Schiller ajunge de la mecanism la
cel care aparţine ce
tip, „separînd atît de caracterul
leilalte, idealist."91
naiv, cît şi de caracterul senti
în continuare, explicaţiile lui
mental, ceea ce ele au poetic"96. Pentru a
Schiller în legătură cu ti
înfăptui această ope
purile sale se referă exclusiv la
raţie trebuie să retragem din ele
fenomenele cunoscute ale atitu
ceea ce este genial, creator, du
dinii realiste şi, respectiv, idealiste
şi, prin urmare, nu interesea III

ză cercetarea noastră.
APOLINICUL ŞI

Loc. cit., pp. 329 ş. urm. DIONISIACUL

Loc. cit., p. 331.

Loc. cit.

206. Problema trăită şi parţial

elaborată de Schiller a fost re-

luată într-un mod nou şi original

de Nietzsche în lucrarea Die Geburt

der Tragodie1 din 1871. Această

scriere de tinereţe se raportează,

ce-i drept, nu la Schiller, ci mai

degrabă la Scho-penhauer şi la

Goethe. Cel puţin aparent, ea are

însă în comun cu Schiller

estetismul şi credinţa în greci, cu

Schopenhauer pesimismul şi

motivul mîntuirii, şi multe puncte

de contact cu Faust al lui Goethe.

în ce ne priveşte, dintre toate

aceste raportări, cea mai

importantă este, fireşte, aceea la

Schiller. Nu putem trece însă pe

lîngă Schopenhauer fără a

remarca măsura importantă în

care el a dezvoltat ideile orientale

tratate de Schiller sub forma unor

palide scheme. Dacă facem

abstracţie de pesimismul lui

Schopenhauer, izvorît din opoziţia

faţă de bucuria creştină a

credinţei şi certitudinea mîntuirii,

doctrina salvării este la el

esenţialmente budistă. El s-a

situat de partea Orientului.

Evident, aici este o contrareacţie

la atmosfera noastră occidentală.

După cum se ştie, această reacţie

subzistă nu în mică măsură şi

astăzi în cadrul unor mişcări

variate, îndreptate mai mult sau

mai puţin total către India.

Această orientare către Orient se

opreşte pentru Nietzsche în

Grecia. El resimte Grecia şi ca pe

un spaţiu de mijloc între Răsărit şi

Apus. Aici se întîl-neşte cu

Schiller — dar cît de diferită este

concepţia lui despre caracterul

grecesc! El vede fondul întunecat

pe care este pictată lumea de

aur, senină, a Olimpului. „Pentru

a putea trăi, grecii au trebuit să

creeze, împinşi de cea mai

imperioasă necesitate, aceşti zei."

„Grecul cunoştea şi resimţea

spaimele şi ororile

1 Fr. Nietzsche, Werke, voi. 1, 1899.

150 TIPURI APOLINICUL ŞI 151

PSIHOLCXÎI DIONISIACUL

CE

existenţei; în genere, spre a putea vreme ca fiind aceea dintre „naiv" şi

trăi, el a trebuit să le opună acestora ce „sentimental", concepţia lui

naşterea de vis, strălucitoare a Schillcr Nietzsche este mai profundă şi

olimpicnilor." Acea neîncredere uriaşă începe desenează un contrast care pe una

în faţa puterilor titanice ale naturii, şovăitor din laturile lui nu este cu nimic mai

acea Moira tronînd fără milă peste orice să prejos dccît frumuseţea strălucitoare

cunoaştere, acel vultur al lui Prome-tcu, picteze a viziunii lui Schillcr, iar pe cealaltă

prietenul oamenilor, acea neînfricare a lumini latură găseşte sunete infinit mai

înţeleptului Oedip, acel blestem al şi întunecate care intensifică, ce-i

neamului atrizilor care îl constrînge pe umbre drept, puterea luminii, dar lasă,

Orestc la matricid ( . . . ) au fost mereu şi în culori totodată, să se presimtă dincolo de

reînnoit biruite de greci, sau cel puţin palide ele un întuneric şi mai adine.

învăluite şi retrase privirii cu ajutorul şi, Nietzsche numeşte perechea sa

acelei lumi artistice intermediare a climinîn fundamentală de contra

olimpicnilor."2 „Seninătatea" grecilor, d toaterii: apolinic-dionisiac. Să încercăm mai

cerul rizind al Eladei ca o iluzie lucind ascunzi intîi să ne reprezentăm

pe fundaluri întunecate — iată şurile şinatura lor. în acest scop, voi da mai jos o

cunoaşterea rezervată modernilor; abisuril seric de citate cu

un argument important împotriva e ajutorul cărora cititorul va fi în

estetismului moral! Nietzsche naturii măsură — chiar fără a fi parcurs

adoptă astfel un punct de vedere umane, scrierea lui Nietzsche — să-şi formeze

substanţial diferit de acela al lui să singur un punct de ve

Schillcr. Ceea ce am presupus în înţeleag dere şi să judece totodată opinia

cazul lui Schillcr, anume faptul că ă mea in ce o priveşte.

Bric/e iiber dic âstlietische Erzielmng se află opoziţia „Vom fi ciştigat mult pentru ştiinţa

in slujba unei cauze proprii, devine în din esteticii în clipa in

cazul scrierii lui Nietzsche o certitudine — propriul care vom fi ajuns nu doar la

cartea este „profund generală". Şi in suflet înţelegerea logica, ci şi la certitu

dinea nemijlocită a punctului de tarea în continuare a artei este

vedere potrivit căruia dezvol- legată de duplicitatea apolinic-

dionisiac: în acelaşi fel în care

2 Nictzsche, loc. cit., p. 31.
generarea depinde de dualitatea

sexelor în condiţiile unei lupte

continue şi ale unei împăcări in-

tervenind doar periodic."

„De cele două divinităţi ale

artei, de Apollo şi de Dio-

nysos, legăm recunoaşterea

faptului că în lumea greacă

există,

în funcţie de origine şi de
1 scopuri, o enormă opoziţie, între

arta

plastică, apolinică, şi arta lipsită

de imagini a muzicii ca artă a

lui Dionysos: cele două instincte

atît de diferite merg în paralel,

în conflict deschis cel mai adesea,

imboldindu-se reciproc în ve

derea unor noi naşteri, mereu mai

robuste, spre a perpetua prin

ele lupta acelor opoziţii pe care

cuvîntul comun «artă» doar apa

rent o anulează; pînă cînd, în cele

din urmă, printr-un act meta

fizic miraculos al «voinţei»

elenice, ele apar împerecheate, şi în

această împerechere zămislesc

opera de artă, dionisiacă şi apo

linică deopotrivă, a tragediei

atice."3
 Spre a caracteriza mai îndeaproape mă su

aceste două instincte, sură, perba imagine divină a principium-

Nietzsche compară stările număr, ului individuationis."4 Dio

psihologice specifice produse de limitar nisiacul este, în schimb,

ele e şi eliberarea instinctului fără

cu acelea ale visului şi ale beţiei. stăpîni limite, iz

Instinctul apolinic produce sta re a tot bucnirea neînfrînatei dynamis a naturii

rea comparabilă visului, instinctul ceea ce animale şi divine, de

dionisiac pe cea comparabilă este unde faptul că omul apare în

beţiei. Prin „vis", Nietzsche sălbati corul dionisiac ca satyr, zeu în

înţelege, cum spune el însuşi, c şi partea de sus, ţap în cea de jos.5

mai neîmblînz Este groaza provocată de sfărî-

cu seamă „viziunea interioară", it". „Ai marea principiului individuaţiei şi

„aparenţa frumoasă a lucrurilor vrea (...) totodată „extazul plin de de

onirice". Apollo „stăpîneşte să-1 licii" pentru că el s-a sfărîmat.

aparenţa frumoasă a lumii desem Dionisiacul este din acest motiv

interioa nezi pe
Loc. cit, pp. 19 ş. urm.
re a fanteziei", el este „zeul Apollo
Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
tuturor forţelor plastice". Este prin
Loc. cit., pp. 57 ş. uim.
152 TIPURI APOLINICUL ŞI 153

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

comparabil cu beţia care dizolvă este decît simplă natură

individualul în instincte şi conţinuturi neîmblînzită, torent sălbatic în orice

colective, o explozie a eului închis privinţă, nici măcar animal limitat la

sub influenţa lumii. De aceea în sine şi la fiinţa lui. Din raţiuni de

dionisiac aflăm omul în faţa omului, claritate şi din motive legate de

„chiar şi natura alienată, ostilă sau discuţia care va urma, mă simt

subjugată celebrează din nou obligat să subliniez acest punct pe

sărbătoarea împăcării cu fiul ei care Nietz-sche, din anumite motive, a

pierdut, omul"6. Fiecare se simte omis să-1 scoată în evidenţă, ascun-

„una" cu aproapele său („nu doar zînd astfel problema sub un văl

unit, împăcat, contopit"). estetic înşelător, pe care însă, fără

Individualitatea sa trebuie să fie de voia lui, 1-a ridicat din cînd în cînd.

aceea complet abolită. „Omul nu mai Aşa, de pildă, atunci cînd se referă la

este artist, el a devenit operă de orgiile dionisiace: „Aproape

artă: forţa artistică a întregii naturi pretutindeni, în miezul acestor

[...] se revelează aici sub fiorul sărbători se afla o desfrînare sexuală

beţiei."7 Altfel spus, acea dynamis tumultuoasă ale cărei valuri se

creatoare, libidoul sub forma revărsau peste fiecare familie şi

instinctului, ia în stăpînire individul ca peste legile ei venerabile; tocmai

pe un obiect şi îl foloseşte ca pe un bestiile cele mai sălbatice ale naturii

instrument sau ca pe o expresie. erau aici descătuşate pînă într-atît

Dacă ar fi să concepem fiinţa naturală încît se lăsau pradă acelui respin-

ca „operă de artă", atunci, în stare gător amestec de voluptate şi

dionisiacă, omul devine operă de artă cruzime."8

naturală; în măsura în care fiinţa 211. Nietzsche consideră

naturală tocmai nu este operă de reconcilierea dintre Apollo delfic şi

artă în accepţia în care obişnuim să Dionysos un simbol al reconcilierii acestor

înţelegem noi „opera de artă", ea nu contraste în inima grecului civilizat. El

uită însă de propria formulă Dionysos ar fi o aparenţă frumoasă,

compensatoare, potrivit căreia zeii un deziderat provocat de mizeria

din Olimp îşi datorează lumina resimţită de jumătatea civilizată a

întunericului din sufletul grec; în grecului în luptă cu latura barbară

consecinţă, împăcarea lui Apollo cu care în stare dionisiacă îşi croia

nestînjenită drum. între religia unui

Loc. cit., p. 24.
popor şi modul său de viaţă real
Loc. cit., pp. 24 ş. urm.
există întotdeauna o relaţie
Loc. cit., p. 27.
compensatoare, altminteri religia nu

ar avea nici un sens practic. Regula se

confirmă începînd cu moralitatea

înaltă a religiei perşilor pe de-o

parte, şi cu ambiguitatea morală a

obiceiurilor lor, faimoasă încă din

Antichitate, pe de altă parte, şi pînă

în epoca noastră „creştină", în care

religia iubirii a asistat cea mai întinsă

baie de sînge din istoria universală.

De aceea putem conchide, în temeiul

tocmai al simbolului reconcilierii

delfice, că există un conflict cu

deosebire vehement în fiinţa greacă.

Ceea ce ar putea explica dorinţa de

mîntuire care a conferit misterelor

acea importanţă imensă în viaţa

poporului grec pe care au trecut-o pe

de-a-ntregul cu vederea eleniştii

exaltaţi de odinioară. Se obişnuia să

se atribuie în mod naiv grecilor doar

ceea ce ne lipsea nouă.

212. în starea dionisiacă, grecul nu

devenea nicicum operă de artă, ci

era inundat de propria fiinţă barbară,

deposedat de personalitate, desfăcut că din ea izvorăşte doar frumuseţe.

în componentele sale colective şi Această eroare se bazează pe o lipsă

făcut una cu inconştientul colectiv de cunoaştere psihologică profundă.

(prin renunţarea la ţelurile indivi- Forţele instinctuale acumulate în

duale), una cu „geniul speciei", al insul civilizat sînt extrem de

naturii chiar. Pentru cel care atinge distrugătoare şi cu mult mai

condiţia de înfrînare apolinică, primejdioase decît instinctele pri-

această stare de beţie care îl făcea mitivului care îşi trăieşte continuu şi

pe om să-şi uite cu totul de sine şi de în măsură modestă instinctele

umanitatea sa, devenind o simplă negative. De aceea nici un război din

fiinţă instinctuală, va fi fost ceva trecutul istoric nu poate rivaliza, în

demn de dispreţ, motiv pentru care amploarea ororii, cu războiul

între cele două instincte trebuia, neîn- naţiunilor civilizate. Nici la greci nu

doielnic, să izbucnească mai întîi o va fi fost altminteri. Tocmai pentru

luptă aprigă. Să se pună în libertate că au trăit v»u senzaţia de groază, ei

instinctele omului civilizat! Cel care au izbutit să împace treptat dionisiacul

se exaltă în faţa culturii îşi închipuie

154 TIPURI APOLINICUL ŞI 155

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

cu apolinicul „printr-un act metafizic totemice, însoţite de identificări

miraculos", cum spune Nietzsche totemice cu strămoşii mitici sau direct

chiar de la început. Trebuie să cu animalul totem. Cultul lui Dionysos a avut

reţinem această afirmaţie, ca şi în multe locuri o coloratură mitic

cealaltă, după care opoziţia în speculativă şi a exercitat în orice caz

chestiune „nu este suprimată decît o influenţă religioasă foarte

aparent de termenul comun «artă»". puternică. Faptul că tragedia a luat

Trebuie să ne amintim de aceste naştere din ceremonia religioasă

propoziţii deoarece Nietzsche, primitivă semnifică tot atît cît

asemenea lui Schiller, are tendinţa legătura dintre teatrul nostru modern

evidentă de a atribui artei un rol me- şi misterele medievale, precum şi

diator şi mîntuitor. Şi astfel, problema fundamentul exclusiv religios al

se înfundă în estetic — urîtul este de acestora, şi nu îngăduie de aceea ca

asemenea „frumos"; abominabilul, problema să fie judecată doar în

răul chiar strălucesc, jinduite, în aspectul ei estetic. Estetismul

lucirea înşelătoare a frumosului reprezintă ochelarii moderni prin care

estetic. Natura de artist a lui Schiller, tainele psihologice ale cultului

ca şi aceea a lui Nietzsche, revendică dionisiac sînt văzute într-o lumină în

prin sine şi pentru posibilităţile care anticii în mod sigur nu le vedeau

proprii de creaţie şi de expresie un şi nu le trăiau. Atît în cazul lui

sens mîntuitor. Nietzsche, cît şi în acela al lui

213. Iată de ce Nietzsche uită cu Schiller, punctul de vedere religios a

totul de faptul că lupta dintre Apollo fost complet ignorat şi înlocuit cu

şi Dionysos şi împăcarea lor finală reflecţia estetică. în mod cert, aceste

nu era pentru greci o problemă lucruri posedă o latură estetică ce nu

estetică, ci una religioasă. Sărbătorile trebuie nicidecum neglijată.9 Dacă însă

dionisiace ale satyrilor erau, potrivit creştinismul medie-

oricărei analogii, un fel de sărbători

9 Estetismul poate, fireşte, înlocui
funcţiile religioase. Dar cîte nu sînt lu- val este interpretat doar estetic,

crurile care pot face acelaşi lucru? caracterul său real se falsifică şi se

Cîte surogate de religie absentă nu superficializează tot atît de mult ca

am cunoscut? Chiar dacă estetismul atunci cînd este abordat exclusiv

este un foarte nobil surogat, el nu e istoric. O înţelegere autentică nu

totuşi altceva decît un înlocuitor pentru un poate avea loc decît pe un fond

ce veritabil care lipseşte. identic, căci nimeni nu va susţine că

„Convertirea" tîrzie a lui Nietzsche la înţelege esenţa unui pod de cale

Dionysos arată de altfel cel mai bine ferată, simţindu-1 estetic. Tot astfel, a

că surogatul estetic nu a ţinut piept concepe lupta dintre Apollo şi

timpului. Dionysos ca pe o chestiune legată de

instincte artistice contrarii înseamnă

a transfera problema, nemotivat din

punct de vedere istoric şi material, în

domeniul estetic, a o supune unei

examinări parţiale care nu va da

niciodată seamă de conţinutul ei

real.

214. Această deplasare are în mod

sigur mobilul şi scopul ei psihologic.

Avantajul procedurii nu este greu de

descifrat: examinarea estetică

transformă pe loc problema într-o

imagine pe care contemplatorul o

examinează comod, admirîndu-i atît

frumuseţea cît şi urîţenia, situat fiind

la o depărtare sigură de orice

simpatie şi participare, mulţumindu-

se să retrăiască doar senzitiv

pasiunea din imagine. Atitudinea

estetică ne fereşte de participare, de

amestecul personal pe care îl

presupune înţelegerea religioasă a

problemei. Acelaşi avantaj e garantat carte se oferă un răspuns —- aici

de modul istoric de examinare, la a vorbeşte un «ştiutor», iniţiatul şi

cărui critică Nietzsche însuşi a adus apostolul dumnezeului său"11. Ceea ce

o serie de contribuţii dintre cele mai Nietzsche nu era cînd a scris Die Geburt der

preţioase.10 Posibilitatea de a aborda Tragodie absorbit fiind de estetică; dio-

doar estetic o astfel de problemă — nisiac însă a devenit abia scriind

„o problemă cu coarne", cum o Zarathustra şi acel paragraf memorabil

numeşte el — este fără îndoială care încheie Versuch einer Selbstkritik:

ispititoare, căci înţelegerea „înălţaţi-vă inimile, fraţi ai mei, sus,

religioasă, singura adecvată în acest mai sus! Şi nu uitaţi de picioarele

caz, presupune o trăire prezentă sau voas-

trecută, de care omul modern este

Fr. Nietzsche, Vom Nutzen und Nachteil der
rareori în stare. Dionysos pare să se
Historie Jur das Leben.
fi răzbunat pe Nietzsche; a se vedea
Partea a doua din Vnzeitgemăfien
Versuch einer Selbstkritik, din anul 1886,
Betrachtungen.
care prefaţează Die Geburt der Tragodie:
Nietzsche, Versuch einer Selbstkritik, p. 6.
„Da, ce este dionisiac? — în această
156 TIPURI APOLINICUL ŞI 157

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

tre! Ridicaţi-vă şi picioarele, voi, buni că avem în vedere noţiunea

dansatori, şi mai bine chiar: staţi şi în metafizică de voinţă. „Metafizică" are,

cap!" 12 pentru noi, semnificaţia

Profunzimea deosebită cu care psihologică de „inconştient". Dacă în

Nietzsche a înţeles pro formula lui Nietzsche îl

blema, în ciuda certitudinilor sale estetice, era înlocuim pe „metafizic" cu

atît de aproape „inconştient", atunci soluţia proble

de realitate încît experienţa dionisiacă mei ar fi un „act miraculos"

pe care o va face ulterior inconştient. Un „miracol" este ira

pare aproape o consecinţă inevitabilă. ţional, deci actul este un fenomen

Atacul împotriva lui So- iraţional inconştient, ceva ce

crate, întreprins în Die Geburt der Tragodie, se se formează din sine fără participarea

adresează raţio raţiunii şi a intenţiei con

nalistului, insensibil la orgiasticul ştiente; el rezultă, devine, ca fenomen

dionisiac. Acest afect cores de creştere al naturii crea

punde erorii analoage pe care o toare, născut nu din subtilităţile

săvîrşeşte contemplaţia estetică: spiritului uman, ci din aştep

ea îşi ţine problema la distanţă. în tarea nostalgică, din credinţă şi

ciuda concepţiei sale esteti speranţă.

ce, Nietzsche a intuit încă de atunci Să lăsăm deocamdată această

soluţia reală, scriind că opo problemă deoparte, de

ziţia va fi anulată nu de artă, ci de un oarece în cursul expunerii noastre vom

„act metafizic miraculos avea prilejul să revenim

al voinţei elene". El pune „voinţa" mai amănunţit asupra ei, şi să

între ghilimele, ceea ce ne cercetăm mai îndeaproape noţiu

face să credem, ţinînd seama de nile de apolinic şi dionisiac. Să

influenţa puternică pe care examinăm mai întîi dionisiacul.

Schopenhauer o exercita asupra lui, Prezentarea lui Nietzsche lasă

limpede să se vadă că el are de „La sinul naturii

astă dată în vedere o desfăşurare, o Fiinţele toate sorb

revărsare în sus şi în afară, bucurie;

o diastolă, cum spune Goethe, o Toţi cei buni, toţi cei răi

mişcare ce îmbrăţişează uni Merg pe urmele-i de roze.

versul, cum o descrie Schiller în oda An die Sărutări ne-a dat şi

Freude (Către poame,

Bucurie): Un prieten pin' la moarte

„îmbrăţişaţi-vă, voi devotat;

milioane Un sărut al lumii Viermelui plăcerea i-a

întregi", şi mai departe: fost dată,

Iar cherubul stă în faţa

12 Loc. cit., p. 14.
Domnului."

Aceasta este o expansiune

dionisiacă. Un torent de pu

ternică simţire universală care

izbucneşte irezistibil şi ameţeşte

simţurile ca un foarte tare vin. Este o

beţie în cel mai înalt sens.

La această stare, elementul

psihologic al senzaţiei, sen

zorială sau afectivă, participă într-o

măsură foarte mare. Este

vorba de o extraversie de sentimente,

legate indistinct de ele

mentul senzaţie, motiv pentru care le

numim senzaţii afective.

Există de aceea mai degrabă afecte

care izbucnesc în această

stare, prin urmare ceva instinctiv care

exercită o coerciţie oarbă

ce se exprimă în afectarea sferei

corporale. versie, în măsura în care devine un

Apolinicul, în schimb, este o percepere de habitus, aduce întotdeauna

imagini inte cu sine şi o diferenţiere a relaţiei cu

rioare ale frumuseţii, ale măsurii şi ale lumea ideilor, în vreme ce

sentimentelor în proporţii extraversia devenită obişnuinţă

temperate. Comparaţia cu visul arată aduce cu sine o diferenţiere a

limpede caracterul stării relaţiei cu lumea obiectului. în

apolinice: este starea introspecţiei, a conceptele lui Nietzsche nu ve

contemplaţiei întoarse către dem nimic dintr-o astfel de

interior, către lumea de vis a ideilor diferenţiere. Sentimentul dionisiac

eterne, deci o stare de in- are caracterul absolut arhaic al

troversie. senzaţiei afective. El nu este deci

Pînă aici analogia cu mecanismele pur şi simplu diferenţiat de instinctual

noastre este desigur spre a putea deveni acel

în afara oricărei îndoieli. Dacă ne vom element mobil care, în cazul tipului

mulţumi însă doar cu ea, extravertit, ascultă de reco

nu vom putea da întru totul seama de mandările raţiunii şi se lasă în voia

noţiunile lui Nietzsche. acesteia ca un instrument

Pe parcursul cercetării de faţă docil. Tot aşa, conceptul de

vedem că starea de intro- introversie al lui Nietzsche nu în-

158 TIPURI APOLINICUL ŞI 159

PSIHOLOGI DIONISIACUL

CE

treţine nici un fel de relaţie distinctă cu aceea tot atît de mult gînduri cît şi

ideile care, odată eliberate de intuiţia sentimente, de exemplu ideea

determinată senzorial sau produsă de patrie, de libertate, de Dumnezeu,

creator, să poată deveni forme de nemurire etc. Principiul

abstracte şi pure. Apolinicul este o ambelor elaborări este raţional şi

percepţie interioară, o intuiţie a lumii logic. Există însă şi un alt

ideilor. Comparaţia cu visul arată punct de vedere potrivit căruia

desluşit că Nietzsche gîndea această elaborarea logic raţională nu este

stare, pe de-o parte, ca simplă intuiţie, valabilă. Acest punct de vedere este cel

pe de alta, ca simplă imagine. estetic. în introversie el

Aceste caracteristici au ceva întîrzie asupra contemplării ideilor,

particular pe care nu ne pu dezvoltă intuiţia şi contem

tem îngădui să-1 atribuim noţiunii plarea interioară; în extraversie, el

noastre de atitudine introver întîrzie asupra senzaţiei şi

tită sau extravertită. în cazul unui om dezvoltă simţurile, instinctul,

orientat precumpănitor pe afectanţa. Pentru acest punct de

reflecţie, starea apolinică de vedere, gîndirea nu este în nici un caz

contemplare a imaginilor interioare principiul percepţiei in

produce o elaborare a acestora potrivit terioare a ideilor şi nici sentimentul;

cu esenţa gîndirii inte pentru el, gîndirea şi sim

lectuale. Astfel iau naştere ideile. în ţirea sînt simple derivate ale

cazul unui om orientat pre contemplaţiei interioare sau ale

cumpănitor pe sentiment are loc un senzaţiei simţurilor.

proces asemănător: imagi Noţiunile lui Nietzsche ne conduc,

nile sînt simţite profund şi apare o prin urmare, la un al

idee afectivă care poate să treilea şi, respectiv, al patrulea tip

coincidă în esenţa ei cu ideea psihologic pe care le-am pu

produsă de gînd. Ideile sînt de tea denumi estetice prin raportare la

tipurile raţionale (al gîndirii te pe care le receptează graţie unei

şi al simţirii). Sînt tipul intuiţiei şi tipul percepţii deosebit de fine şi de

senzaţiei. Aceste două ascuţite şi interpretării unor mişcări pe

tipuri au comun cu tipurile raţionale jumătate conştiente. Cum arată o

momentul introversiei şi al astfel de funcţie este greu de descris,

extraversiei, fără însă a diferenţia, ca în din cauza caracterului ei iraţional şi,

tipul gîndirii, percepe ca să spun aşa, inconştient. Ar putea fi

rea şi contemplarea imaginilor comparată cu daimonion-ul lui Socrate;

interioare de gîndire şi, precum cu deosebirea însă că atitudinea

tipul simţirii, conţinutul afectiv al neobişnuit raţionalistă a lui Socrate

imaginilor interioare de sen refula funcţia intuitivă, în aşa fel încît

timent, în schimb, intuitivul ridică ea trebuia să se impună într-o formă

perceperea inconştientă la concret halucinatorie, deoarece nu avea acces

rangul unei funcţii diferenţiate prin psihologic direct la conştiinţă.

care se produce şi adaptarea Tipul senzaţiei este în orice privinţă

sa la lume. El se adaptează cu ajutorul o răsturnare a celui

unor directive inconştien- intuitiv. El se bazează exclusiv pe

elementul senzaţiei simţuri

lor. Psihologia lui se orientează după

instinct şi după senzaţie.

El se referă de aceea la excitaţia

reală.

Faptul că Nietzsche subliniază

tocmai funcţia psihologi

că a intuiţiei pe de-o parte, pe aceea a

senzaţiei şi a instinctului

de cealaltă parte, este caracteristic

pentru propria sa psihologie.

El aparţine, desigur, tipului intuitiv cu

înclinare spre introversie.

în favoarea încadrării în categoria

intuitivilor pledează modul

predominant intuitiv artistic al

producţiei sale, pentru care cu rilor de început, ceea ce corespunde

deosebire semnificativă este tocmai atitudinii intuitive care per

scrierea Die Geburt der cepe mai degrabă exteriorul prin

Tragodie şi, în mai mare măsură, interior, uneori chiar în paguba

principala sa operă, Also realităţii. Cu ajutorul acestei atitudini,

sprach Zarathustra. Pentru latura sa el a dobîndit şi o cunoaş

introvertit intelectuală de tere profundă a calităţilor dionisiace

finitorii sînt scrierile aforistice care, în ale propriului inconştient

ciuda coloraturii lor in ale cărui forme primitive au atins, atît

tens afective, atestă un intelectualism cît ştim, suprafaţa con

eminamente critic, de fac ştiinţei abia o dată cu izbucnirea bolii,

tura celui francez din veacul al XVIII- după ce mai înainte se

lea. în favoarea tipului trădaseră la nivelul operei prin

său intuitiv pledează în general lipsa numeroasele aluzii erotice. Din

de limitare şi de unitate punct de vedere psihologic, este de aceea

raţională. Ţinînd seama de această extrem de regretabil

stare de fapt nu ne uimeşte că scrierile, deosebit de semnificative,

situarea, inconştientă, a propriei descoperite la Torino, du

psihologii în prim-planul scrie pă declanşarea bolii, au fost distruse

din scrupul moral şi estetic.

 IV punct de vedere. Dau mai întîi

PROBLEMA cuvîntul autorului, spre a-şi for

TIPURILOR ÎN mula definiţia introductivă. El

STUDIUL afirmă: „Există două caractere

OMULUI fundamental diferite, două tipuri

caracteriale distincte (şi un al

treilea, intermediar): unul la care

1. Generalităţi despre tendinţa către activitate este

tipurile lui Jorda puternică, iar tendinţa către

reflecţie slabă, şi un altul, la care

Urmărind cronologic lucrările
predomină aplecarea spre
preliminare legate de pro
reflecţie, în vreme ce pornirea
blema tipurilor psihologice, ajung
spre
acum la un opuscul mai ciu
activitate este mai slabă. între
dat, a cărui cunoaştere o datorez
aceste două extreme există ne
preţioasei mele colaboratoare
numărate nuanţe. E suficient să
Dr Constance E. Long din Londra. E
arătăm însă că mai există şi un
vorba de Character As
al treilea tip [...], la care forţa de
Seen In Body and Parentage 1 a lui
reflecţie şi forţa de acţiune
Furneaux Jordan.
îşi ţin mai mult sau mai puţin
în cele 126 de pagini ale
cumpăna. într-o clasă interme
cărţuliei sale, Jordan descrie
diară, pot fi grupate şi acele
în principal două tipuri
caractere la care există o pornire
caracteriologice a căror definiţie ne
către excentricitate sau la care
in
domină alte posibile tendinţe
teresează din multe privinţe deşi,
anormale în paguba proceselor
anticipînd, putem spune că au
emoţionale şi nonemoţionale."2
torul ia doar pe jumătate în

considerare tipurile noastre, iar în

ce priveşte cealaltă jumătate, el

adoptă punctul de vedere al ti

pului intuitiv şi senzorial pe care îl

amestecă apoi cu celălalt

 introductivă este ridicat deci

PROBLEMA TIPURILOR ÎN 161 ulterior la rangul de termen

STUDIUL OMULUI constant. Deosebirea faţă de

concepţia noastră stă în faptul că

228. Reiese limpede din această
Jordan consideră tipul mai puţin
definiţie că Jordan opune reflecţiei,
„pasionat" ca fiind întotdeauna şi
gîndirii, activitatea, fapta. E de
„activ", iar pe celălalt ca „inactiv".
înţeles că un observator superficial
Socotesc nefericită această
al fiinţei umane este izbit mai întîi
confuzie, căci există naturi extrem
de contrastul dintre caracterul
de pătimaşe şi profunde care sînt
reflexiv şi cel activ şi de aceea
totodată energice şi active, şi
dispus să definească opoziţia
invers, naturi mai puţin pasionate
cercetată şi din acest punct de
şi superficiale pe care nu le
vedere. Dar chiar şi simpla
caracterizează acţiunea şi nici
reflecţie pe seama faptului că în
măcar vreo formă oarecare
mod necesar caracterul activ nu
inferioară de activitate. După
rezultă doar din impulsuri, ci că el
părerea mea, concepţia sa
poate să provină şi din gîndire,
altminteri valoroasă ar fi cîşti-gat
arată că este util să se definească
în claritate dacă el ar fi renunţat
opoziţia observată şi din această
— ca reprezentînd un cu totul alt
perspectivă. Jordan însuşi ajunge
punct de vedere — la determinarea
la asemenea concluzii, introducînd
caracteriologică, în sine
în consideraţiile sale un alt element
importantă, a activităţii şi a
deosebit de valoros pentru noi, anume
inactivităţii. Se va vedea din cele
sentimentul3. Astfel, el constată că tipul
ce urmează că Jordan îl descrie
activ e mai puţin pasionat, în
prin tipul „less impassioned and
vreme ce temperamentul reflexiv
more active" pe extravertit, iar prin tipul
se caracterizează tocmai prin
„more impassioned and less active" pe cel
pasionalitate. De aceea Jordan îşi
introvertit. Ambele pot fi active
numeşte tipurile „the less
sau inactive fără a-şi pierde
impassioned" şi „the more
caracteristicile tipologice, motiv
impassioned". Elementul pe care îl
pentru care consider că
trecuse cu vederea în definiţia
elementului activitate nu trebuie
să i se confere un rol determinant ce potrivit cu felul său de a fi,

principal, ca determinant de extravertitul pare de regulă mult

importanţă secundară el joacă mai mobil,

oricum un rol oarecare, de vreme

Ediţia a M-a, Londra, 1896.

3 Loc. cit., p. 6.
Loc. cit., p. 5.
162 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 163

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

mai viu, mai activ decît introvertitul. arătat, că introversia şi extraversia ca

Această calitate depinde în întregime atitudini fundamentale generale tre-

de faza în care individul se află buie deosebite de tipurile funcţionale.

momentan în raport de lumea Aceste două atitudini sînt foarte uşor

exterioară. Un introvertit într-o fază de recunoscut, în vreme ce pentru a

extravertită apare activ, un identifica tipurile funcţionale e deja

extravertit într-o fază introvertită necesară o experienţă vastă. Uneori

apare pasiv. Activitatea însăşi ca este deosebit de anevoios a decide

trăsătură principală de caracter care funcţie este predominantă.

poate fi uneori introvertită, adică Induce în eroare faptul că

orientîndu-se către interior şi introvertitul — ca urmare a atitudinii

desfăşurînd o activitate intelectuală şi sale abstractive — lasă în mod firesc

afectivă vie, în timp ce afară impresia unui ins reflexiv şi superior.

domneşte o linişte profundă; alteori, Sîntem de aceea înclinaţi să

ea poate fi extravertită, apărînd sub presupunem în cazul său primatul

forma acţiunii mobile, vii, în vreme gîndirii. Invers, extravertitul prezintă

ce în spatele ei se ascunde un gînd fix, în chip natural foarte multe reacţii

imuabil sau un sentiment tot la fel. care fac uşor să se presupună o

229. înainte de a examina mai predominare a sentimentului. Aceste

îndeaproape explicaţiile lui Jordan, ţin presupuneri sînt însă iluzorii, căci

să mai subliniez din raţiuni de extravertitul poate foarte bine

claritate conceptuală o împrejurare aparţine tipului gîndire, iar

care, ncluată în seamă, ar putea da introvertitul tipului simţire. Jordan

naştere la confuzii. Am menţionat la descrie în general doar pe introvertit

început că în publicaţii anterioare şi pe extravertit. Acolo însă unde

identificasem pe introvertit cu tipul gîndire, iar intră în detalii, descrierea sa lasă loc

pe extravertit cu tipul simţire. M-am la neînţelegeri, prin faptul că el

lămurit abia mai tîrziu, după cum am amestecă trăsăturile diferitelor tipuri
funcţionale care, din cauza unei in-

suficiente prelucrări a materialului, Caracterizarea tipurilor pe baza

nu sînt net distinse unele de celelalte. afectivităţii îmi pare a

în linii mari însă, imaginea atitudinii fi lucrul cel mai important în scrierea

introvertite este inechivoc conturată lui Jordan. Am văzut deja

în aşa fel încît caracterul celor două că reflexivitatea şi superioritatea

atitudini fundamentale este pe deplin fiinţei introvertitului sînt com

recognoscibil. pensate la nivelul inconştientului de o

viaţă instinctuală şi sen

zitivă arhaică. S-ar putea spune şi că

individul este introvertit

pentru că trebuie să se ridice de la un

caracter arhaic-impulsiv

pînă la înălţimea dătătoare de

siguranţă a abstracţiei, spre a pu

tea să stăpînească de acolo afectele

rebele în mişcare sălbatică.

Ceea ce şi este valabil în multe cazuri.

Invers, s-ar putea susţine

că viaţa afectivă cu rădăcini mai puţin

adînci a extravertitului

se pretează mai uşor la diferenţiere şi

la îmblînzire, decît gîndi-

rea şi simţirea arhaică şi inconştientă,

fantazarea care poate avea

o influenţă periculoasă asupra

personalităţii sale. Extravertitul

caută de aceea să trăiască întotdeauna

cît mai agitat şi mai intens

cu putinţă pentru a evita să se

oprească la sine însuşi şi la gîndu-

rile şi sentimentele sale rele. în

temeiul acestor observaţii uşor

de făcut, se explică un pasaj ce poate influenţat de pasiune într-o măsură

părea altminteri paradoxal mai mare decît acela care îşi ia ca

în care Jordan (p. 6) afirmă că în cazul îndreptar conştient în viaţă

temperamentalului „less dorinţele orientate către obiect.

impassioned" (extravertit) domină Acesta, respectiv extravertitul,

intelectul care participă neo se străduie să reuşească întotdeauna

bişnuit de mult la modelarea vieţii, în astfel, dar îşi dă în curînd

timp ce în cazul tempe seama că sentimentele şi gîndurile

ramentului reflexiv, tocmai afectele subiective sînt acelea care îi

sînt acelea care revendică ies în cale, perturbîndu-1. El este

o importanţă sporită. influenţat de lumea sa psihică

S-ar zice la prima vedere că această interioară într-o măsură mai mare

idee îmi contrazice decît îşi închipuie. Ceea ce el

afirmaţia după care tipul „less însuşi nu poate să vadă, în schimb

impassioned" ar corespunde ti observatorilor atenţi din jur

pului meu extravertit. Văzute însă mai nu le scapă, este intenţionalitatea

îndeaproape, lucrurile nu personală a străduinţelor sale.

stau aşa, căci caracterul reflexiv De aceea ca regulă de bază el trebuie

încearcă să stăpînească afectele să-şi pună necontenit în

rebele, dar el este în realitate trebarea: „Ce vreau de fapt? Care

este intenţia mea ascunsă?"

164 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 165

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

Celălalt, introvertitul, cu intenţiile sale celălalt caz, pasiunea neînfrinată,

conştiente, elaborate, nu vede afectul elementar care nu ţine seama de

niciodată ceea ce anturajul său percepe nimic. Aceste reflecţii ne permit să

cit se poate de limpede, faptul că identificăm modul de observaţie al lui

intenţiile sale slujesc în cele din urmă Jordan: el este evident orientat spre

unor instincte puternice, dar lipsite de afectivitatea elementului observat, de unde

obiect şi de scop, şi sînt influenţate în nomenclatura „less emoţional" şi

mare măsură de acestea. Cel care îl „more impassioned". Dacă deci el îl

observă şi îl judecă pe extravertit consideră pe introvertit din unghiul

este înclinat să-i considere simţirea afectului ca pasionat, iar pe

şi gîndirea scoase la vedere drept un extravertit din acelaşi unghi ca mai

văl subţire ce acoperă doar puţin pasionat sau chiar ca intelectual,

incomplet o intenţie rece şi putem desemna ca intuitiv modul său par-

ingenioasă. Cel care încearcă să-1 ticular de cunoaştere. Am arătat deja

înţeleagă pe introvertit ajunge uşor că Jordan amestecă punctul de

la concluzia că el ţine cu greu în frîu, vedere raţional cu cel estetic. Dacă îl

prin sofisme aparente, o pasiune violentă. caracterizează pe introvertit ca fiind

232. Ambele judecăţi sînt juste şi pătimaş, pe extravertit însă ca fiind

false deopotrivă. False atunci cînd intelectual, este pentru că el vede

punctul de vedere conştient, ambele tipuri din unghiul inconştien-

conştiinţa în genere, este puternică şi tului, adică el le percepe prin

capabilă să reziste inconştientului; inconştientul său. El observă şi

juste, atunci cînd un punct de vedere recunoaşte intuitiv, ceea ce se petrece

conştient slab se află în faţa unui in- probabil întotdeauna în cazul celui care

conştient puternic şi trebuie eventual posedă o cunoaştere practică a

să-i cedeze acestuia. într-o astfel de oamenilor. Oricît de corectă şi de

situaţie, izbucneşte ceea ce se află în profundă poate fi ocazional o astfel

fundal; într-un caz, intenţia egoistă, în de interpretare, ea suferă totuşi de o

limitare esenţială: anume, ea trece cu tensionată şi nu îi acordă decît în silă

vederea realitatea efectivă a ceea ce drept de existenţă, deşi în anume

observă, judecă numai prin prisma cazuri este obligată să se convingă

propriei imagini inconştiente şi nu de exactitatea ei obiectivă.

prin aceea a fenomenului real. Formulările lui Jordan coincid astfel în

Această eroare de judecată este mare cu realitatea, dar nu cu

proprie în genere intuiţiei, motiv realitatea aşa cum o înţeleg tipurile

pentru care raţiunea întreţine cu ea o raţionale, ci cu aceea inconştientă a

relaţie lor. Atare împrejurări sînt de natură a

crea mai mult ca orice confuzie în aprecierea

fenomenelor observate şi a îngreuna

înţelegerea cu privire la ele. în

această chestiune deci, să nu se

poarte dispute pe seama

nomenclaturii, ci să se reţină

exclusiv faptul că în fenomenele

observate există diferenţe care se

opun. Deşi eu, potrivit felului meu de

a fi, mă exprim cu totul altfel decît

Jordan, clasificările noastre cu privire

la fenomenele observate coincid (cu

unele excepţii).

233. înainte de a trece la discutarea

tipizării materialului lui Jordan, aş

vrea să revin pe scurt la cel de al

treilea tip, „intermediate", postulat

de el. După cum am văzut, Jordan

integrează aici, pe de-o parte,

categoria celor echilibraţi, pe de alta,

a celor neechilibraţi. Nu este inutil a

reaminti în acest loc de clasificarea

şcolii valentiniene: de insul hilic,

subordonat celui psihic şi, respectiv,

pneumatic. Omul hilic corespunde, —, ci ele se fac singure şi îl năpă-

potrivit definiţiei sale, tipului desc, îi apar chiar sub formă de

senzorial, adică acelui ins ale cărui halucinaţii. Această mentalitate poate

determinări dominante sînt date în şi fi numită intuitivă, căci intuiţia este

prin simţuri, în şi prin percepţia percepţie instinctivă a unui conţinut

senzorială. Tipul senzorial nu are psihic emergent. în timp ce, de

gîndire şi nici simţire diferenţiată, în regulă, funcţia psihologică principală

schimb senzorialitatea îi este bine a primitivului este senzorialitatea,

dezvoltată. Este acesta, după cum se funcţia compensatoare mai puţin

ştie, şi cazul primitivului. aparentă este intuiţia. Pe o treaptă

Senzorialitatea instinctivă a de civilizaţie mai înaltă, pe care unii

primitivului îşi găseşte replica în au diferenţiat mai mult sau mai puţin

spontaneitatea psihicului său. gîndirea, alţii simţirea, există, şi nu

Spiritualul, gîndurile i se înfăţişează puţini, care au dezvoltat într-o măsură

ca apariţii, ca să spun aşa. Nu el este mai mare intuiţia, pe care o

acela care le face sau le elaborează utilizează ca funcţie esenţialmente

— în acest scop îi lipsesc aptitudinile determinantă. De aici rezultă tipul in-

166 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 167

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

tuitiv. Cred din acest motiv că grupa tite. Amintesc rezumativ punctele

intermediară a lui Jordan poate fi principale ale descrierii sale:

contopită cu tipul senzorial şi cu tipul comportament liniştit, caracter nu

intuitiv. prea uşor descifrabil, ocazio

nal critic, chiar sarcastic; dacă uneori

2. Prezentare specială şi critica
proasta dispoziţie se ma
tipurilor lui Jordan
nifestă prea apăsat, ea nu este totuşi

234. în ce priveşte manifestarea nici capricioasă, nici agi

generală a celor două tipuri, tată, nici certăreaţă, nici

Jordan (p. 17) subliniază faptul că „censorious" (termen care ar trebui

tipul mai puţin emotiv pre tradus prin „cenzorial"), nici cîrtitoare.

zintă mult mai multe personalităţi Răspîndeşte linişte în ju

proeminente sau marcante. rul ei, consolează şi vindecă fără să-şi

Această afirmaţie vine din aceea că dea seama. Sub această

Jordan identifică tipul activ aparenţă somnolează însă afecte şi

cu acela mai puţin emotiv, ceea ce pasiuni. Natura ei branşată

este, după părerea mea, inad pe sentiment ajunge încet la

misibil. Exceptînd această eroare, maturitate. Cu vîrsta, farmecul ca

rămîne evident corectă obser racterului îi sporeşte. Ea este

vaţia lui după care cel care este mai „sympathetic", adică simte şi tră

puţin emotiv, sau extraver ieşte împreună cu ceilalţi. [...]

titul, cum am spune noi, se face mai remarcat Caracterele feminine cele mai

prin purtarea lui rele aparţin acestui tip. Ele sînt cele

decît emotivul sau introvertitul. mai crude mame vitrege.

Pot fi, ce-i drept, mame şi soţii foarte

a) Femeia introvertită (The More
afectuoase, dar pasiunile
Impassioned Woman)
şi afectele lor sînt atît de puternice
Jordan vorbeşte mai întîi de
încît le întunecă raţiunea.
caracterul femeii introver
Iubesc dar şi urăsc prea mult. Gelozia ea nu se angajează din spirit de

le poate transforma în imitaţie sau de supunere şi nici într-

fiare. Urîndu-şi copiii vitregi, îi pot un caz din dorinţa de a fi răsplătită,

tortura, fizic, de moarte. aici sau în lumea de dincolo. Ea îşi

Acolo unde nu domină răul, dezvoltă calităţile şi defectele doar în

moralitatea însăşi este un intimitate; aici îşi arată bogăţia

sentiment profund care merge pe drumul inimii, grijile şi bucuriile, dar şi

său propriu, autonom, pasiunile şi erorile, precum

nu întotdeauna adaptabil opiniilor neîmpăcare, îndărătnicie, mînie,

convenţionale. Pe acest drum gelozie sau chiar desfrîu. Este supusă

influenţei momentului şi puţin încli-

nată să se gîndească la bunăstarea

celor absenţi. Poate să uite uşor de

ceilalţi, cum poate să uite de timp.

Cînd se comportă afectat, poza ei nu

se bazează pe imitaţie, ci vădeşte o

schimbare de atitudine şi de limbaj,

corespunzătoare gîndurilor şi senti-

mentelor schimbate. Din punct de

vedere social, rămîne în cele mai

felurite medii cît mai egală cu sine

însăşi. în viaţa casnică şi socială nu

are pretenţii mari şi este uşor de

mulţumit. Formulează spontan

judecăţi, aprobînd sau elogiind. Ştie

să liniştească şi să încurajeze. Posedă

compasiune pentru toate făpturile

slabe, bipede sau patrupede. „Ea se

înalţă spre ceea ce e superior şi se

apleacă spre ceea ce e inferior, este

soră şi tovarăşă de joacă a întregii

naturi." Judecata îi este blîndă şi

tolerantă. Cînd citeşte, încearcă să

sesizeze ideile cele mai intime şi detalii. Cred însă că descripţia lui îmi

sentimentul cel mai adînc al cărţii; confirmă afirmaţiile de mai sus

motiv pentru care maltratează cartea despre modul său de observaţie; el

cu sublinieri şi observaţii marginale se opreşte mai ales asupra

şi o reciteşte.4 comportamentului exterior constelat

237. în această descriere se de sentimente şi asupra

recunoaşte uşor caracterul introvertit. manifestărilor pasiunii, fără a intra în

Descrierea este însă într-un anumit esenţa conştiinţei acestui tip. De

sens unilaterală, căci are în vedere aceea el nu are în vedere faptul că

precumpănitor latura sentimentului şi viaţa interioară joacă un rol decisiv

nu adînceşte tocmai acel element pentru psihologia conştientă a

caracteristic căruia eu îi acord o acestui tip. De ce, de pildă, femeia

valoare specială, respectiv viaţa introvertită citeşte atent? Deoarece îi

interioară conştientă. Jordan place mai înainte de toate să

aminteşte că femeia introvertită este înţeleagă şi să sesizeze gîndurile.

„contemplativă", fără a intra însă în

4 Loc. cit., pp. 17 ş. urm.
168 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 169

PSIHOLOGI lN STUDIUL OMULUI

CE

De ce este calmă şi liniştitoare? atitudine egală, putînd cunoaşte şi

Deoarece îşi păstrează pentru sine admite o serie de lucruri fără a le

sentimentele şi le activează în acoperi de elogii sau de reproşuri.

gînduri în loc să-i împovăreze pe Deoarece viaţa afectivă îi blochează

ceilalţi cu ele. Moralitatea ei aceste însuşiri, ea îşi repudiază, pe

neconvenţională se sprijină pe cît posibil, instinctele şi afectele, fără

reflecţii profunde şi pe sentimente însă a le domina. Pe cît de logică şi

convingătoare. Farmecul caracterului de solid construită îi este conştiinţa,

ei liniştit şi raţional se întemeiază nu pe atît de elementar, de confuz şi de

numai pe o atitudine calmă, ci şi pe nestăpînit îi este afectul. îi lipseşte

faptul că se poate vorbi cu ea acestuia nota propriu-zis umană,

rezonabil şi coerent şi că este în stare fiind disproporţionat, iraţional, un

să onoreze argumentele partenerului fenomen natural care străpunge ordinea

ei. Ea nu îl întrerupe pe acesta cu umană. El nu are nici un gînd ascuns

ieşiri impulsive, ci îi însoţeşte opiniile şi nici un fel de intenţie, putînd fi în

de propriile ei gînduri şi sentimente anumite condiţii absolut destructiv,

care rămîn cu toate acestea valabile un torent sălbatic care nu urmăreşte,

şi nu se dau bătute în faţa unor dar nici nu evită distrugerea, fără

contraargumente. 238. Acestei ordini scrupule şi necesar, ascultînd doar

solide şi frumos structurate a de propria-i lege, un proces care se

conţinutu-rilor sufleteşti conştiente li împlineşte pe sine. însuşirile pozitive

se opune o viaţă afectivă haotică şi ale femeii introvertite vin din faptul

pasionată, de care femeia introvertită că gîndirea ei, tolerantă şi

este, cel puţin în aspectul ei binevoitoare, izbuteşte să

personal, foarte adesea conştientă şi influenţeze şi să atragă o parte a

de care se teme pentru că o vieţii instinctuale, fără însă a o putea

cunoaşte. Ea reflectează la sine cuprinde şi remo-dela integral.

însăşi şi are de aceea în afară o Femeia introvertită este mult mai

puţin conştientă de afectivitatea ei dul ei egal de a fi de care nu este

decît de gîndurile şi sentimentele conştientă, de unde şi îndărătnicia,

raţionale care o animă. Este iar uneori incapacitatea de a se lăsa

incapabilă să-şi cuprindă întreaga rezonabil influenţată în lucruri legate

afectivitate, dar are opinii utilizabile. de afectivitate.

în raport cu conţinuturile spirituale, 239. Aceste reflecţii pot explica de

afectivitatea îi este mai puţin mobilă, ce judecarea femeii intro

posedă o anume vîscozi-tate, o vertite exclusiv din unghiul de vedere

considerabilă inerţie, fiind de aceea al afectivităţii este incom

greu de schimbat; femeia introvertită pletă şi nedreaptă, atît într-o accepţie

este perseverentă, de unde pozitivă, cît şi într-una

constanţa şi mo- negativă. Dacă Jordan consideră că

cele mai negative caractere

feminine se află printre introvertite,

faptul acesta vine, cred eu,

din aceea că el pune un accent prea

mare pe afectivitate, ca şi

cum numai pasiunea ar fi mama

răului. Copiii pot fi chinuiţi de

moarte şi altminteri decît fizic. Şi,

invers, acea deosebită bogăţie

de iubire a femeilor introvertite nu este

întotdeauna propria lor

avuţie, ci ele sînt adesea mai

degrabă posedate de ea pînă în

clipa în care, profitînd de o

împrejurare favorabilă, vor manifes

ta brusc, spre uimirea partenerului

lor, o neaşteptată răceală.

Viaţa afectivă a introvertitului este în

genere latura lui slabă,

aceea pe care nu se poate neapărat

conta. El se iluzionează sin

gur în această privinţă, iar alţii se rapiditate a extravertitei, nu tre

iluzionează şi se deziluzionea buie să înţelegem prin aceasta

ză în legătură cu el, dacă îi iau în elementul energic, activ, ci doar

calcul doar afectivitatea. Spi mobilitatea proceselor active.

ritul îi este mai sigur, căci este mai Despre femeia extravertită, Jordan

adaptat. Natura afectivităţii afirmă că este carac

sale este prea nedomolită. terizată de o anume rapiditate şi de un

anume oportunism, mai

b) Femeia extravertită (The Less
degrabă decît de statornicie şi
Impassioned Woman)
consecvenţă. Viaţa ei este de re
Trecem acum la descrierea a ceea ce
gulă plină de nenumărate
Jordan numeşte
mărunţişuri. Ea îl depăşeşte chiar pe
„less impassioned woman". Trebuie şi
Lordul Beaconsfield care declara că
aici să elimin tot ceea ce
lucrurile neînsemnate nu
el a amestecat in puncto activitate, amestec
sînt prea neînsemnate, iar cele însemnate nu
care nu face decît
sînt prea însemna
să tulbure identificarea caracterului
te. Se interesează — la fel cum a
tipic. De aceea, atunci cînd
făcut bunica ei şi cum vor
autorul vorbeşte de o anumită
170 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR lN 171

PSIHOLOGI STUDIUL OMULUI

CE

face şi nepoţii ei — de înrăutăţirea depline decît puternice. Nu are

generală a oamenilor şi a lucrurilor. convingeri propriu-zise, dar nici

Este convinsă că nimic nu izbuteşte presimţiri rele. Nu crede, ci acceptă;

fără intervenţia ei. Adesea e foarte nu e necredincioasă, ci nu ştie ce să

utilă în mişcări sociale. Risipă de creadă. Nu cercetează şi nu se

energie în treburi casnice, care sînt îndoieşte. în lucruri importante se

pentru multe dintre ele scopul lasă în voia autorităţii, în cele

exclusiv al vieţii. Adesea, lipsită de mărunte trage concluzii pripite. în

idei, de pasiuni, de calm şi de greşeli. propria ei lume mică toate sînt aşa

Dezvoltarea afectivă i se încheie cum nu trebuie să fie, în lumea

timpuriu. La optsprezece ani este tot mare, toate sînt în ordine. Se opune

atît de înţeleaptă ca la patruzeci şi instinctiv la transpunerea concluziilor

opt. Orizontul ei spiritual nu e nici raţionale în practică.

adînc, nici larg, dar este limpede de 242. Acasă arată un cu totul alt

la bun început, înzestrată, ajunge în caracter decît în societate. Căsătorii

posturi de conducere. în societate încheie în bună parte din vanitate, din

manifestă sentimente de plăcerea schimbării, din supunerea

bunăvoinţă, e generoasă, ospitalieră faţă de tradiţie, din dorinţa de a-şi

cu oricine. Judecă pe oricine, uitînd întemeia viaţa pe o „bază solidă" sau

că şi ea însăşi va fi judecată. Este de a obţine o sferă de influenţă mai

caritabilă. Nu are pasiuni puternice. mare. Dacă bărbatul ei aparţine

Iubirea este pentru ea o chestiune de tipului „impassioned", el îşi iubeşte

preferinţă, ura — doar aversiune, copiii mai mult decît o iubeşte pe ea.

gelozia — doar vanitate rănită. în cercul ei domestic se petrec tot

Entuziasmul ei nu durează. Gustă felul de lucruri neplăcute. Aici se

frumuseţea poeziei, mai puţin lansează în învinuiri lipsite de sens.

patosul acesteia. Credinţa sau Imposibil de prevăzut „cînd va ieşi

necredinţa sînt la ea mai degrabă soarele". Nu se observă pe sine şi nu

se critică. Dacă i se reproşează faptul deauna astfel încît să poată fi văzută

că îi judecă şi îi mustră continuu pe de oricine. Societatea trebuie să fie

cei din jur, este uimită, se simte sprijinită şi stimulată. Asupra claselor

jignită şi declară că nu vrea decît de sus vrea să facă impresie, pe cele

binele, „dar că există oameni care nu de jos să le ţină sub ordine. Propria-i

ştiu ce este bine pentru ei". Modul în casă îi este iarnă, societatea — vară.

care ar vrea să facă bine familiei ei Transformarea începe în clipa în care

este cu totul diferit de felul în care primeşte vizite.

ţine să-i ajute pe ceilalţi. Gospodăria Nici un fel de înclinare către asceză

trebuie să arate întot- — respectabilitatea

ei nu i-o cere. Iubire de schimbare, de

mişcare, de recreare. E

în stare să înceapă ziua la biserică şi

să o încheie la o operă

comică. Relaţiile sociale constituie

pentru ea o delectare. în ele

îşi află totul, munca şi fericirea. Crede

în societate şi societatea

crede în ea. Sentimentele ei sînt prea

puţin influenţate de pre

judecăţi; din obişnuinţă se comportă

„respectabil". Imită cu plă

cere şi alege în acest scop cele mai

bune modele, fără să-şi dea

însă seama. Cărţile pe care le citeşte

trebuie să conţină viaţă şi

personaje în acţiune.5

Acest bine cunoscut tip feminin, numit de

Jordan „less

impassioned", este fără îndoială

extravertit, ceea ce se vede din

întregul comportament, denumit extravertit

tocmai din pricina

felului său de manifestare. Modul de a lipsa de autocritică şi de autonomie a

judeca neîntrerupt, fără opiniei probează o func

suportul unei reflecţii reale, nu este ţionare defectuoasă a judecăţii. Lipsa

altceva decît extravertirea vieţii spirituale interioare

unei impresii fugitive care nu are nimic de a se manifestă mult mai desluşit la

face cu un gînd acest tip decît prezenţa ei la

adevărat. îmi amintesc de un aforism tipul introvertit din descripţia de mai

plin de spirit pe care l-am sus. Potrivit acestei de

citit undeva. „A gîndi e atît de greu scripţii, am fi înclinaţi să conchidem că

încît cei mai mulţi judecă" afectivitatea are un cu

A reflecta cere mai cu seamă timp, sur tot atît de mare sau şi mai mare,

motiv pentru care cel care fiind vădit superficială,

reflectează nu mai are prilejul să-şi plată, aproape inautentică, fiindcă

exprime neîntrerupt judeca intenţia care i se asociază în

ta. Incoerenţa şi inconsecvenţa totdeauna sau care poate fi

judecăţii, dependenţa ei de tra descoperită în spatele ei face ca ten-

diţie şi de autoritate arată lipsa unei

5 Loc. cit., pp. 9 ş. uim.
reflecţii autonome, tot aşa,
172 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR lN 173

PSIHOLOGI STUDIUL OMULUI

CE

dinţa afectivă să fie aproape lipsită detaşează avantajos chiar de

de orice valoare. Cred încă că caracterul greoi, tenace şi pasionat al

autorul subestimează lucrurile în afectului introvertit. Afectivitatea

acest caz, tot aşa cum le diferenţiată a suprimat haoticul din

supraestimase în cazul precedent. în patos, devenind o funcţie de

ciuda faptului că ocazional i se adaptare disponibilă, în paguba, în

recunosc calităţi pozitive, tipul este orice caz, a vieţii spirituale interioare

totuşi în ansamblu minimalizat. care străluceşte prin absenţă. Ea

245. Funcţionează aici, cred, o există însă nu mai puţin în

anume prejudecată a autorului. E inconştient, într-o formă corespun-

suficient de cele mai multe ori să zătoare pasiunii introvertite, anume

facem experienţe neplăcute cu unul într-o stare de nedezvoltare,

sau mai mulţi reprezentanţi ai unui caracterizată de infantilism şi

tip sau ai altuia, spre a pierde mai arhaism. Spiritul nedezvoltat din

apoi interesul pentru toate cazurile inconştient conferă tendinţei afective

asemănătoare. Nu trebuie uitat că conţinuturi şi motive secrete care

după cum bunul-simţ al femeii lasă o impresie defavorabilă

introvertite se bazează pe adaptarea observatorului dotat cu spirit critic,

exactă a conţinuturi lor ei spirituale dar care trec nebăgate în seamă de

la gîndirea general valabilă, către cel fără spirit critic. Impresia

afectivitatea femeii extravertite puţin îmbucurătoare pe care o

posedă o anume mobilitate şi produce asupra spectatorului

profunzime scăzută datorită perceperea motivelor egoiste, rău

adaptării ei la viaţa generală a disimulate, face să se uite prea lesne

societăţii umane. E vorba în acest realitatea şi utilitatea adaptată a

caz de o afectivitate socialmente aspiraţiilor manifestate. Dacă nu ar

diferenţiată a cărei valabilitate gene- exista aspecte diferenţiate, ar

rală nu poate fi contestată şi care se dispărea din viaţă tot ceea ce este
uşor, neangajant, moderat, inofensiv, 246. Exprimarea afectului

superficial. Ne-am sufoca într-un patos acţionează după cum se ştie suges

neîntrerupt sau în abisul pasiunii tiv, în vreme ce spiritualul îşi poate

refulate. Dacă funcţia socială a desfăşura eficienţa doar

introvertitului este percepută în mediat, în urma unei transpuneri

principal de individ, extravertitul penibile. Afectele necesare

stimulează viaţa societăţii care are, şi funcţiei sociale nu trebuie să fie deloc

ea, drept la existenţă. Extraver-tirea adînci, altminteri stîrnesc

de aceea este necesară, pentru că pasiuni la ceilalţi. Pasiunea însă

aruncă în primul rînd o punte către tulbură viaţa şi prosperitatea

celălalt. societăţii. Tot aşa, nici spiritul

diferenţiat şi adaptat al introver

titului nu este adînc, ci mai degrabă

extensiv, nu tulbură şi nu

incită, ci acţionează rezonabil şi calm.

Dar după cum introver

titul devine supărător prin vehemenţa

pasiunii sale, extravertitul

devine incitant prin gîndurile şi

sentimentele sale semiconştien-

te pe care, incoerent şi fără legătură,

le aplică adesea semenilor

săi sub forma unor judecăţi

necruţătoare lipsite de tact. Reunind

toate judecăţile de acest fel şi

încercînd să construim sintetic pe

baza lor o psihologie, ajungem mai

întîi la o concepţie funda

mentală absolut animalică nicidecum

mai prejos, în ce priveşte

sălbăticia dezolantă, brutalitatea şi

prostia, decît afectivitatea

criminală a introvertitului. Nu pot de-

aceea să fiu de acord cu participarea lui activă la bunăstarea

afirmaţia lui Jordan potrivit căreia semenilor săi, ca şi tendinţa marcată

caracterele cele mai rele se de a face altora bucurii.

află printre naturile pasionate Această calitate, introvertitul o are de

introvertite. Printre cele extraver cele mai multe ori doar

tite există tot atîta răutate şi tot atit în fantezie.

de temeinică. Acolo unde 247. Afectele diferenţiate au mai

pasiunea introvertită se exprimă prin departe avantajul graţiei, al

fapte brutale, trivialitatea formei frumoase. Ele răspîndesc o

gîndirii şi simţirii extravertite atmosferă estetică binefăcă

inconştiente săvîrşeşte infamii la toare. Există uimitor de mulţi

adresa sufletului victimei. Nu ştiu ce extravertiţi care se îndeletnicesc

este mai rău. Dezavantajul cu artele (de cele mai multe ori cu

în primul caz vine din aceea că fapta muzica), nu atît pentru că

este vizibilă, în vreme ce sînt dotaţi, ci pentru că astfel pot sluji

mentalitatea trivială în ultimul caz se societatea. Chiar şi mania

ascunde în spatele unui de a critica nu are întotdeauna

văl de comportament acceptabil. Aş caracter neplăcut sau lipsit de

vrea să subliniez solicitu valoare. Foarte adesea se limitează la

dinea socială a acestui tip, o tendinţă educativă adap-

174 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 175

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

tată care produce efecte benefice. Tot celebru om politic din timpul său: era

la fel, judecata nu este întotdeauna gata în fiece clipă să preia

rău intenţionată, ci mai degrabă comanda flotei din Canalul Mînecii sau

contribuie la reprimarea extravaganţelor să amputeze un picior.

şi a excrescenţelor păgubitoare care Bărbatul extravertit are o formulă

nu sînt defel favorabile vieţii şi precisă pentru tot ce i se în-

bunăstării societăţii. Ar fi, în genere, tîmplă: fie că lucrul nu este adevărat,

nejustificat să se afirme că unul din fie că este cunoscut de

tipuri este în anume privinţă superior multă vreme. Pe firmamentul său nu

celuilalt. Tipurile se completează este loc pentru doi sori.

reciproc şi diferenţa dintre ele dă Dacă însă mai apare unul, atunci el

măsura tensiunii de care atît însuşi se consideră martir.

individul, cît şi societatea au nevoie Este precoce. îi place să

pentru a subzista. administreze, iar în societate

este adesea extrem de util. Dacă

c) Bărbatul extravertit (The Less
funcţionează într-o comisie de
Impassioned Man)
binefacere se interesează de
Despre bărbatul extravertit, Jordan
alegerea spălătoresei şi, în egală
afirmă: imprevizibil
măsură, de aceea a preşedintelui. Se
şi indecis în atitudine, înclinare către
dăruieşte cu toate forţele
dispoziţie capricioasă, agi
societăţii, căreia i se înfăţişează ca
taţie, nemulţumire şi criticism, judecă
înzestrat cu încredere în sine
orice şi pe toate la un loc
şi perseverenţă. Este dispus
în mod depreciator şi este
întotdeauna să facă experienţe, căci
întotdeauna mulţumit de sine. Deşi
experienţele îl ajută. Preferă să fie
judecata îi este adesea falsă iar
preşedintele cunoscut al unei
proiectele îi eşuează, are nemă
comisii alcătuite din trei membri decît
surată încredere în ele. Aşa cum
binefăcătorul necunoscut
spune Sydney Smith despre un
al unui întreg popor. înzestrarea mai împrejurări e dispus totuşi să-şi

mică nu-i micşorează defel admire cutezanţa ideilor eretice. Nu

importanţa. E activ? Crede că e rareori însă idealul său este atît de

energic. E palavragiu? Crede înalt şi de puternic încît nimic nu îl

că are talent oratoric. poate împiedica să-şi formeze o

Se întîmplă rareori să producă idei concepţie largă şi corectă despre

noi sau să deschidă viaţă. Caracteristicile vieţii sale sînt de

drumuri noi, dar e întotdeauna gata cele mai multe ori moralitatea,

să urmeze, să înţeleagă, să veracitatea şi principiile ideale, dar

aplice şi să execute. Este înclinat să uneori plăcerea de a obţine efecte

împărtăşească convingerile imediate îi creează dificultăţi.

religioase şi politice existente şi Dacă, aflîndu-se întîmplător într-o

unanim acceptate. în anumite adunare publică, nu

va avea nimic de făcut, respectiv de

propus, de apărat, de soli

citat sau de contrazis, atunci se va

scula în picioare şi va cere

cel puţin să se închidă o fereastră, ca

să nu fie curent, sau mai

degrabă să se deschidă una, ca să

intre mai mult aer. Căci el

are deopotrivă nevoie de aer şi de

atenţia celorlalţi. E întotdea

una înclinat să facă ceea ce nimeni

nu i-a cerut, convins fiind

că oamenii îl văd aşa cum vrea el să

fie văzut, anume ca pe

cineva care nu doarme, reflectînd la

binele semenilor săi. Şi-i

îndatorează pe ceilalţi şi drept

urmare nu rămîne nerăsplătit.

Este capabil să emoţioneze prin

discursul său, fără a fi el însuşi

emoţionat. Descoperă repede putem ruga să ne vorbească.

dorinţele şi opiniile celorlalţi. E nefericit în odihnă şi nu ştie să se

Atrage atenţia asupra primejdiilor ce odihnească aşa cum

ameninţă, organizează şi trebuie. După o zi plină de muncă,

negociază abil cu adversarii. Are trebuie să petreacă o seară

întotdeauna proiecte şi vădeşte incitantă la teatru, la concert, în

o senzaţională hărnicie. De cîte ori biserică, în bazar, la club sau

este posibil, societatea tre la toate împreună. Dacă a lipsit la o

buie impresionată în chip plăcut sau, adunare, o va tulbura cel

cînd nu este posibil, cel puţin printr-o telegramă ostentativă

puţin uimită, sau dacă nici aşa ceva nu de scuze.6

merge, atunci măcar spe Şi această descriere ne îngăduie să

riată sau zguduită. El este un salvator recunoaştem tipul.

de profesie; şi nu îi este Dar aproape mai mult decît în cazul

neplăcut să fie recunoscut ca atare. descripţiei femeii extraver

Prin noi înşine, noi nu putem tite, apare şi aici, în ciuda unor

face nimic bun — dar putem crede în observaţii favorabile, elementele

el, visa despre el, mulţumi

6 Loc. cit., pp. 22 ş. urm.
Domnului pentru că ni 1-a dat şi îl
176 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 177

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

unei devalorizări caricaturizante. extravertitului nu se află în el însuşi,

Ceea ce se explică în parte prin ci în relaţiile reciproce pe care le

faptul că această metodă descriptivă întreţine cu obiectul.

nu poate să dea seama în genere de 254. Critica intelectuală nu poate

caracterul extravertit, căci este să nu procedeze analitic şi să nu facă

imposibil să se pună în lumină, prin deplină lumină în cazul observat prin

mijloace intelectuale, valoarea referire la motivaţiile şi intenţiile

specifică a extravertitului; ceea ce în acestuia. Pentru psihologia

cazul introvertitului este cu mult mai extravertitului rezultă însă o imagine

uşor, deoarece raţionalitatea şi de-a dreptul deformată, iar cine îşi

motivaţia conştientă a acestui tip se imaginează a fi găsit, pe baza unei

pot exprima prin mijloace astfel de descrieri, atitudinea

intelectuale, la fel ca şi realitatea pa- potrivită pe care trebuie să o ia faţă

siunii sale şi a faptelor ce decurg din de un extravertit, constată cu uimire

ea. La extravertit, în schimb, accentul că personalitatea reală desfide

principal cade pe relaţia cu obiectul. descripţia. O interpretare atît de

Doar viaţa însăşi pare să dea unilaterală împiedică adaptarea la

extravertitului dreptul pe care nu i-1 atitudinea extravertită. Pentru a da

poate conferi critica intelectuală. seama de ea, trebuie eliminată orice

Doar viaţa îi pune în evidenţă şi re- reflecţie în ce o priveşte, tot aşa

cunoaşte valoarea. Se poate după cum şi extravertitul se

constata, ce-i drept, că extravertitul adaptează corect introvertitului doar

este socialmente util, că îşi poate dacă este în stare să ia ca atare con-

dobîndi mari merite în ce priveşte ţinuturile spirituale ale acestuia,

progresul societăţii umane etc. Dar făcînd abstracţie de posibila lor

analiza mijloacelor şi a motivaţiei aplicare practică. Analiza intelectuală

sale va da întotdeauna un rezultat nu poate face altceva de-cît să

negativ, căci valoarea principală a atribuie extravertitului tot felul de

gînduri ascunse, colaterale, de intenţii astfel de act, deci acela care

şi altele de acelaşi gen, care în reflectează, analizează, reconstru-

realitate nu există, afară doar de ieşte, în timp ce pentru toţi ceilalţi

reflexul palid al unor aspecte ascunse acest zgomot mărunt se pierde în

în inconştient. Este într-adevăr aşa: larma generală a vieţii, fără ca ei să

extravertitul, dacă nu are nimic de găsească prilejul de a vedea în el un

spus, cere să se închidă sau să se lucru sau altul. Or, psihologia

deschidă fereastra. Or, cine observă extravertitului se manifestă tocmai

acest lucru? Cine este izbit de el? în acest fel: ea ţine de evenimentele

Doar acela care încearcă să-şi dea vieţii omeneşti curente şi nu

seama de motivele şi intenţiile semnifică nici mai mult, nici mai

posibile ale unui puţin. Doar acela care reflectează

vede mai departe şi vede greşit — în

ce priveşte viaţa —, dar vede corect

în ce priveşte aspectul ideilor

ascunse în inconştient. El nu vede

omul pozitiv, ci doar umbra lui. Iar

umbra justifică o judecată în

defavoarea omului pozitiv conştient.

Cred că ar fi bine, spre a înlesni

înţelegerea, să separăm pe om de

umbra lui, de inconştient, altminteri

discuţia riscă o confuzie conceptuală

fără pereche. Percepem la altul multe

lucruri ce nu ţin de psihologia sa

conştientă, ci vin din inconştient, şi

ne lăsăm induşi în eroarea de a-i

atribui, ca unui eu conştient,

calitatea observată. Viaţa şi destinul

procedează întocmai, dar psihologul

care, pe de o parte, ţinteşte la

cunoaşterea structurii psihicului, pe de

alta, la realizarea unei înţelegeri mai

bune între oameni, nu ar trebui să plăcerea din simplă agitaţie. Dacă

procedeze tot la fel, ci să-1 separe ocupă o funcţie publică, aceasta este

net pe omul conştient de cel în virtutea unei aptitudini anume sau

inconştient, căci claritatea şi a unei idei pe care doreşte să o

înţelegerea nu se obţin niciodată prin realizeze. O dată ce şi-a încheiat

reducerea la aspectele de fundal, la munca, se retrage bucuros; ştie să-i

lumini auxiliare şi sferturi de ton, ci aprecieze pe ceilalţi şi preferă să

prin asimilarea punctelor de vedere vadă un lucru prosperînd în mîna

conştiente. altuia de-cît ruinîndu-se într-a sa

proprie. El supraevaluează uşor

d) Bărbatul introvertit
meritele colaboratorilor săi. Nu
255. Despre caracterul bărbatului
insultă şi nu poate căpăta vreodată
introvertit (The More Im-passioned
deprinderea de a insulta. Se dezvoltă
And Reflective Man), Jordan afirmă:
încet, este şovăitor, nu aparţine
plăcerile sale nu se schimbă de la
conducătorilor de religii, nu posedă
oră la oră, iubirea sa de plăcere este
niciodată atîta siguranţă
de natură genuină, el nu caută
178 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 179

PSIHOLOGI ÎN STUDIUL OMULUI

CE

de sine încît să ştie cu exactitate ce prezentarea tipului introvertit să fie la

este o greşeală pentru care ar trebui fel de temeinică. De ce

să-şi ardă semenul pe rug. Deşi nu e nu este aşa?

lipsit de curaj, nu are atîta încredere Să presupunem că Jordan însuşi a

în adevărul său infailibil încît să se fost un introvertit; în

lase ucis pentru el. înzestrat cu aptitudini acest caz este de înţeles că el nu a

importante, este împins în prim-plan de cei ţinut să ofere o descriere

în mijlocul cărora trăieşte, în timp ce asemănătoare aceleia pe care a

tipul extravertit se pune singur în făcut-o, cu necruţătoare ascu

vedetă. 7 ţime, tipului opus. Nu aş spune că din

Este semnificativ faptul că la lipsă de obiectivitate, ci

capitolul bărbatului intro din lipsa de cunoaştere a propriei

vertit de care este vorba aici, autorul nu spune umbre. Introvertitul este în

efectiv nimic mai imposibilitate de a şti sau de a-şi

mult decît ceea ce rezultă din imagina cum apare el tipului

extrasul pe care l-am prezentat. extravertit, decît doar dacă l-ar

Lipseşte mai ales descrierea pasiunii, determina pe acesta să-i spună

pentru care tipul este de dinainte, cu riscul de a trebui mai

numit „impassioned". Se cuvine, apoi să-1 provoace la duel.

fireşte, să fim prudenţi în ipo Căci după cum extravertitul nu este

teze diagnosticante, dar acest caz înclinat să accepte descrie

pare să invite la presupunerea rea de mai sus ca o imagine

după care capitolul despre bărbatul binevoitoare şi exactă a caracterului

introvertit este atît de lacu său, tot astfel nici introvertitul nu este

nar din motive subiective. După dispus să accepte carac

descrierea pe cît de minuţioasă, terizarea pe care i-o face un

pe atît de nedreaptă a tipului observator şi critic extravertit. Şi

extravertit, ne-am fi aşteptat ca şi care ar fi, şi ea, la fel de devalorizantă.

Căci, după cum introver subiectivă a extravertitului,

titul încearcă să-1 înţeleagă pe extravertitul însă nu poate înţelege

extravertit şi nimereşte cu totul viaţa spirituală interioară decît ca o

alături, tot astfel extravertitul consecinţă a unor împrejurări

încearcă să înţeleagă viaţa inte exterioare. O suită de idei abstracte a

rioară spirituală a celuilalt din unghiul căror relaţie cu obiectul nu este

de vedere al vieţii exte vizibilă probabil că îi apare

rioare şi nimereşte tot atît de mult pe extravertitului ca un fel de himeră. Şi,

alături. Introvertitul face într-adevăr, fanteziile introvertite nu

întotdeauna greşeala de a voi să sînt adesea decît aşa ceva. Oricum,

deducă acţiunea din psihologia despre bărbatul introvertit ar fi multe

de spus şi i s-ar putea trasa un contur

7 Loc. cit., pp. 35 ş. urm.
la fel de nefavorabil ca şi acela care se

desprinde din capitolul despre insul extravertit

al lui Jordan.

Importantă mi se pare observaţia lui

Jordan potrivit căre

ia plăcerea introvertitului este de

„natură genuină". Pare a fi în

genere o particularitate a

sentimentului introvertit faptul că el

este genuin, că este, deoarece există

din el însuşi, deoarece îşi

trage rădăcinile din natura profundă a

omului, deoarece se înalţă

cumva din sine însuşi ca propriul său

scop; nu se află în slujba

nici unui alt scop, nu se împrumută

nici unuia şi se mulţumeşte

să se realizeze pe sine. Acest lucru

ţine de spontaneitatea feno

menului arhaic şi natural care nu s-a

înclinat încă în faţa in

tenţiilor civilizaţiei. Pe drept sau pe de vedere eronate care se

nedrept, oricum fără a ţine bazează pe greşeala mai sus amintită,

seama de drept sau de nedrept, de oportunitate pe care o face autorul in-

sau de inopor troducînd criteriul activului şi pe

tunitate, starea afectivă se manifestă, acela al pasivului şi ameste-

impunîndu-se subiectului, cîndu-le cu celelalte. El ajunge astfel

chiar împotriva voinţei şi a să conchidă nu o dată că

aşteptărilor acestuia. Nu este nimic o personalitate activă poate fi

în ea care să ducă la concluzia că atribuită şi tipului lipsit de pasiu

există motivaţii gîndite. ne, şi invers, că o natură pasionată ar

Nu mă voi referi aici şi la alte trebui să fie mereu pasivă.

capitole din cartea lui Interpretarea mea încearcă să evite

Jordan. El citează drept exemplu această eroare, eliminînd cu

personalităţi istorice, prilej cu totul punctul de vedere al activităţii.

care iese la iveală o sumă de puncte

 gîndeşte anticipativ, pe introvertit,
PROBLEMA TIPURILOR ÎN
iar Epimeteu pe cel care acţionează şi
LITERATURĂ Cari
gîndeşte succesiv, pe ex
Spitteler, Prometeu şi
travertit. E vorba în cazul acestui
Epimeteu
conflict între cele două per

sonaje în primul rind de lupta care

1. Preliminarii la tipizarea lui se dă în acelaşi individ, între

Spitteler linia de dezvoltare introvertită şi

cea extravertită pe care însă

Lui Jordan îi revine însă meritul de
reprezentarea poetică a întrupat-o
a fi oferit pentru
în două figuri autonome cu
prima oară (după ştiinţa mea!) o
destine tipice.
descriere caracterială relativ
Este de netăgăduit că Prometeu
exactă a tipurilor emoţionale.
prezintă trăsăturile de
Dacă pe lîngă subiectele oferite
caracter introvertite. El oferă
poetului de complicaţiile
imaginea unui introvertit fidel su
vieţii active, problema tipurilor nu
fletului şi lumii sale interioare. îşi
ar juca, şi ea, un rol impor
exprimă exact caracterul în
tant, am avea aproape dovada
cuvintele pe care le adresează
inexistenţei ei. Or, am văzut cum
îngerului1: „Nu mi se cuvine mie
ea 1-a pasionat în egală măsură atît
să judec faţa sufletului meu, căci,
pe poetul, cît şi pe gînditorul
iată, el îmi este domn şi dum
Schiller. în capitolul de faţă ne vom
nezeu, în bucurie şi în suferinţă, şi
ocupa de o creaţie poetică,
tot ceea ce simt de el îmi
bazată aproape exclusiv pe motivul
este dăruit."
tipurilor. Am în vedere lu

crarea lui Cari Spitteler, Prometheus und 1 Cari Spitteler, Prometheus und

Epimetheus {Prometeu Epimetheus, Jena, 1911, p. 9.

şi Epimeteu), apărută prima dată

în 1881.

Nu aş vrea nicidecum să declar

de la început că Prome

teu îl reprezintă pe acela care

 derea este însă incompatibilă cu

PROBLEMA TIPURILOR 181 esenţa acestei lumi. De aceea

ÎN LITERATURĂ lui Prometeu îi apare un înger,

evident un reprezentant al stă-

„Şi de aceea voi să-mpart cu el
pînirii universului; traducînd în limbaj
şi slava mea, iar de va
psihologic, îngerul este
fi nevoie, prea-bine, mă voi lipsi de
imaginea proiectată a tendinţei
ea."
sale de a se adapta la realitate.
Prometeu se dăruieşte astfel
Corespunzător, îngerul îi spune lui
bunului-plac al sufletului
Prometeu:
său, adică funcţiei de relaţie cu
„Şi, iată, de nu te vei putea
lumea interioară. De aceea şi
elibera de a sufletului tău
sufletul are un caracter tainic,
nedreaptă fire, ţi se va spulbera
metafizic, din pricina relaţiei cu
răsplata mare a multor ani, şi
inconştientul. Prometeu îi conferă
fericirea inimii şi toate roadele
semnificaţie absolută de
spiritului tău cu felurite chipuri";
domn şi de conducător, în acelaşi
iar în alt loc: „Respins vei fi în ziua
mod necondiţionat în care
slavei, căci sufletu-ţi de
Epimeteu se lasă în voia lumii.
nici un dumnezeu nu ştie, şi nici o
Prometeu îşi jertfeşte eul indi
lege n-o cinsteşte şi nici în
vidual sufletului, relaţiei cu
cer, nici pe pămînt nimic nu are
inconştientul ca lăcaş matricial de
sfînt a lui trufie." 3
imagini şi semnificaţii, şi îşi pierde
Deoarece Prometeu se află
astfel centrul, lăsînd să-i
exclusiv de partea sufletului,
scape, în calitate de contrapondere, persona
toate tendinţele de adaptare la
2
, relaţia cu obiectul
lumea exterioară sînt refulate şi
exterior. Dăruindu-se sufletului
cad în inconştient. Ca urmare,
său, Prometeu se situează în
atunci cînd sînt percepute, ele
afara oricărei legături cu lumea
apar detaşate de propria
înconjurătoare şi pierde pe
personalitate şi sînt de aceea
această cale corectivul
proiectate.
indispensabil al realităţii exterioare.
Se naşte astfel o anume
Pier
contradicţie prin faptul că şi
sufletul,

de partea căruia s-a situat

Prometeu şi pe care el îl absoarbe

integral în conştiinţă, apare

proiectat. Fiind o funcţie de relaţie,

ca persona, sufletul este constituit

cumva din două părţi: una îi

Jung, Die Beziehungen zwischen dem Ich

und dem Unbewufiten (Gesam-

melte Werke, VII).

Spitteler, loc. cit.., p. 9.

182 TIPURI PROBLEMA 183

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

aparţine individului, cealaltă oameni pentru care conţinuturile

obiectului relaţiei, în acest caz inconştientului au avut un grad mai mare

inconştientului. înclinăm — dacă nu de realitate decît lucrurile lumii exterioare.

sîntem adepţi ai filozofiei lui Mărturia istoriei de idei a umanităţii

Hartmann — să atribuim pledează în favoarea ambelor

inconştientului doar existenţa relativă realităţi. Cercetarea aprofundată a

a unui factor psihologic. Din raţiuni psihicului uman pune, indiscutabil, în

gnoseologice nu sîntem în situaţia de lumină faptul că ambele realităţi

a face nici un fel de afirmaţie exercită asupra activităţii conştiente

valabilă cu privire la o realitate o influenţă la fel de intensă, în aşa

obiectivă a fenomenului psihologic fel încît din punct de vedere

complex pe care îl numim inconştient, psihologic şi din motive pur empirice,

tot astfel după cum nu sîntem în avem dreptul de a trata conţinuturile

măsură să facem nici o afirmaţie inconştientului ca fiind tot atît de

valabilă despre esenţa lucrurilor reale reale ca şi lucrurile lumii exterioare,

situate dincolo de capacitatea chiar dacă cele două realităţi se

noastră psihologică. Din motive contrazic şi par a fi complet diferite în

legate de experienţă trebuie însă să esenţa lor. Ar fi însă o pretenţie cu

spun că, în raport cu activitatea totul nejustificată, dacă am vrea să

conştiinţei noastre, conţinuturile supraordonăm una din realităţi

inconştientului revendică, datorită celeilalte. Teozofia şi spiritualismul

tenacităţii şi persistenţei lor, tot atîta reprezintă abuzuri de putere tot atît

realitate pe cit o au şi lucrurile reale de mari ca şi materialismul. Se

ale lumii din afară, chiar dacă atare cuvine deci să ne limităm la sfera

pretenţii apar cu totul neverosimile capacităţii noastre psihologice. Din

unei mentalităţi îndreptate precum- cauza realităţii lor specifice, conţinu-

pănitor spre exterior. Nu trebuie uitat turile spirituale pot fi denumite

că au existat dintotdeauna numeroşi obiecte în virtutea aceluiaşi drept

care ne permite să denumim obiecte ceput ca atare. El îi apare lui Prometeu ca un ce

lucrurile exterioare. După cum totalmente diferit de eul său individual.

persona ca relaţie este întotdeauna Dacă un om se poate în întregime

determinată şi de obiectul exterior, dărui lumii exterioare, înseamnă că

motiv pentru care ea este ancorată pentru el lumea continuă să fie un

tot atît de mult în el ca şi în subiect, obiect distinct de el însuşi; tot astfel

în acelaşi fel şi sufletul, ca relaţie cu se comportă şi lumea inconştientă a

obiectul interior, este reprezentat de imaginilor, ca un obiect diferit de

acesta; motiv pentru care sufletul subiect, atunci cînd omul se lasă cu

este întotdeauna cumva distinct de totul în voia ei.

subiect, fiind şi per- După cum lumea inconştientă a

imaginilor mitologice

vorbeşte indirect, prin trăirea lucrurilor

exterioare, celui care se

abandonează cu totul lumii

exterioare, tot astfel şi aceasta din

urmă, împreună cu exigenţele ei,

vorbeşte indirect celui care se

lasă în voia sufletului, căci nimeni nu

poate scăpa de cele două

realităţi. Dacă se îndreaptă doar către

exterior, insul trebuie să-şi

trăiască propriul mit, dacă se

îndreaptă spre interior, trebuie

să-şi viseze viaţa exterioară, aşa-zis

reală. Iată cum se adresează

Sufletul lui Prometeu:

„Sînt un dumnezeu al nelegiuirii ce te

conduce pe căi

lăturalnice şi nebătute. Tu însă nu ai

ascultat şi toate după vor

bele mele ţi s-au împlinit, şi din

pricina mea ţi-au răpit a nume

lui tău slavă şi a vieţii fericire." 4 psihică de astăzi. Engramele nu sînt

Prometeu refuză regatul oferit de altceva decît urme funcţio

înger, adică respinge nale care arată modul cel mai

adaptarea la condiţiile date, pentru frecvent şi mai intensiv în care

că, în schimb, i se cere su psihicul uman a funcţionat în medie.

fletul, în timp ce subiectul, respectiv Engramele funcţionale se

Prometeu, are o natură pur înfăţişează ca motive logice şi ca

umană, sufletul este demonic, imagini de felul acelora care

deoarece obiectul interior de care apar fie identic, fie foarte asemănător,

este legat ca relaţie, adică la toate popoarele şi care

inconştientul suprapersonal, colectiv, pot fi uşor recunoscute şi în

se vede licărind prin el. Inconştientul, conţinuturile inconştiente ale omu

considerat ca fundalul lui modern. Este deci de înţeles

istoric al psihicului, conţine în formă faptul că în conţinuturile in

concentrată întreaga serie conştiente apar trăsături sau

de engrame care din timpuri elemente absolut animalice alături

imemoriale au determinat structura

Loc.cit., pp. 24 ş. urm.
184 TIPURI PROBLEMA 185

PSIHOLOGI TIPURILOR tN

CE LITERATURĂ

de acele figuri sublime care l-au ci uman, tot aşa după cum nici felul

însoţit pe om dintotdeauna pe de a fi al semenilor săi nu i-a apărut

parcursul existenţei sale. E vorba vreodată îndoielnic. Doar abandonul

de o întreagă lume de imagini a total în faţa uneia sau alteia dintre lumi

cărei nemărginire nu stă cu nimic mai naşte ambiguitatea sufletului. Intuiţia

prejos faţă de aceea a lucrurilor reale. lui Spitteler a sesizat acea imagine a

După cum, celui care se lasă cu totul sufletului la care o natură candidă ar

în voia lumii exterioare aceasta i se fi putut cel mult să viseze.

înfăţişează sub chipul unei făpturi Citim la el: „Şi în vreme ce el se

apropiate, iubite, prin care el — în zbătea astfel în impe

cazul în care destinul său îl va tuozitatea zelului său, o tresărire

împinge să se abandoneze integral ciudată juca în jurul gurii şi pe

obiectului personal — va face experienţa chipul ei*, iar pleoapele îi seînteiau

ambiguităţii lumii şi a propriei fiinţe, neîncetat şi îi clipeau înfri

tot astfel pe celălalt îl întîmpină gurat. Şi dincolo de genele moi şi fine

personificarea demonică a ceva pîndea, ameninţa,

inconştientului care incorporează se furişa asemenea focului ce în ascuns

totalitatea, extrema contradicţie şi străbate cu viclenie casa

ambiguitate a imaginilor lumii. Acestea şi asemenea tigrului care unduieşte pe

sînt fenomene limită care depăşesc sub tufişuri iar din frun

măsura normală şi de aceea media zişurile întunecate fulgeră intermitent

normală ignoră aceste enigme pline corpul său galben pătat." 5

de cruzime. Ele nu există pentru ea. Linia vieţii pe care şi-o alege

Doar puţini sînt aceia care ajung la Prometeu este deci indis

marginea lumii, acolo de unde începe cutabil una introvertită. El jertfeşte

imaginea reflectată a ei. Pentru insul prezentul şi relaţia sa cu pre

care se situează la mijloc, sufletul nu zentul pentru a crea, gîndind

are caracter nici dubios, nici demonic, anticipativ, un viitor îndepărtat.

 Cu totul altfel este Epimeteu: el ieşte-mi o conştiinţă să mă-nveţe

recunoaşte că năzuinţa «Heit» şi «Keit»* şi orice lucru

sa se îndreaptă către lume şi către drept." Epimeteu nu poate rezista

ceea ce e valabil pentru lume. ispitei de a-şi împlini propriul destin şi

De aceea el spune îngerului: „Dar acum eu de a se supune punctului de vedere „lipsit de

jinduiesc spre ade suflet". Această legătură cu lumea

văr şi, iată, sufletul meu se află-n este de îndată răsplătită:

mîna ta şi dacă-ţi place, dăru- „Şi, iată, ridieîndu-se, Epimeteu şi-a

simţit statura mai

* E vorba de personajul Suflet; în
înaltă şi curajul mai dîrz şi întreaga
germană substantivul e feminin
făptură îi era unită şi întrea
(n.t.). 5 Loc. cit., p. 25.
ga fiinţă îi era sănătoasă, respirînd o

bunăstare viguroasă. Şi

se-ntoarse deci cu pas sigur,

străbătînd valea, pe drum neocolit

asemenea celui care nu se teme de

nimeni, cu privirea deschisă

ca cel însufleţit de amintirea propriei

fapte drepte." 6

După cum spune Prometeu, el şi-a

„vîndut sufletul liber

pentru «Heit» şi «Keit»". Şi-a pierdut

sufletul în favoarea fra

telui său. El a mers pe urmele

extravertirii sale şi deoarece aceas

ta s-a orientat după obiectul exterior,

Epimeteu s-a absorbit în

dorinţele şi aşteptările lumii, mai întîi

aparent în avantajul său

considerabil. El a devenit un

extravertit, după ce mai înainte

trăise ani de zile în singurătate, ca fals

extravertit, imitîndu-şi
fratele introvertit. O atare involuntară constă în conştiinţa înteme

„simulation dans le carac iată pe „noţiunile corecte", transmise

tere" (Paulhan) apare nu rareori. prin tradiţie, deci pe acel

Evoluţia lui către un extravertit tezaur de nedispreţuit al înţelepciunii

autentic reprezintă de aceea un vieţii de care opinia pu-

progres în direcţia „adevărului"

* Referinţă posibilă la sufixele -heit şi
şi merită recompensa care îi este
-keit, cu ajutorul cărora sînt derivate în
acordată.
germană, mai cu seamă din adjective,
în timp ce Prometeu este împiedicat
substantivele abstracte
de exigenţele tira
corespunzătoare (denumind stări,
nice ale sufletului său să stabilească
calităţi, condiţii etc). Pasajul ar putea fi
orice fel de relaţie cu obiec
deci o aluzie la ideea de regulă, de
tul exterior şi este constrîns să aducă
ordine. De avut în vedere — şi nu în
în slujirea sufletului cele
ultimul rind — un eventual joc de cuvinte
mai crude jertfe, Epimeteu este mai
de tip disociativ: heit şi keit sînt
întîi eficient apărat de pri
constituenţii cuvîntului Heiterkeit —
mejdia ce îl ameninţă pe extravertit
voioşie, seninătate (n. f.).
de a se pierde cu totul în
6 Loc. cit., pp. 10 ş. urm.
obiectul exterior. Această protecţie
186 TIPURI PROBLEMA 187

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

blică se slujeşte la fel ca judecătorul autocritic, credinţa nestrămutată în

de codul penal. în felul acesta, lui valoarea lui obştesc acceptată, lipsa

Epimeteu i se fixează acea limită care îl de îndoială în propria „faptă dreaptă"

împiedică să se abandoneze şi conştiinţa împăcată care îl definesc

obiectului în aceeaşi măsură în care ne îngăduie să recunoaştem uşor

Prometeu se abandonează sufletului. caracterul descris de Jordan. A se

Conştiinţa substituită sufletului îi in- compara vizita lui Epimeteu la Prometeu

terzice acest lucru. întorcînd spatele bolnav, cind regele Epimeteu vrea să-şi

lumii oamenilor şi conştiinţei ei vindece fratele în suferinţă: „Şi după

codificate, Prometeu cade pradă ce au săvîrşit toate acestea, regele

sufletului, stăpînului crud, şi bunului- înainta, sprijinindu-se pe doi prieteni,

plac aparent al acestuia, plătind cu unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga,

nesfirşită suferinţă faptul de a fi salută şi rosti aceste cuvinte, însoţite

nesocotit lumea. Limitarea înţeleaptă de gînduri bine intenţionate:

pe care o conştiinţă ireproşabilă i-o «Din inimă îmi pare rău de tine,

impune lui Epimeteu îi leagă însă Prometeu, iubite frate!

acestuia ochii într-atît, incit îl face să-şi Dară să prinzi curaj, căci, iată, o

trăiască orb mitul, avînd perpetuu unsoare am aici, în orice su

sentimentul că procedează bine, căci ferinţă încercată şi care miraculos

este mereu în acord cu aşteptările tămăduieşte de arşiţă şi friguri

generale şi este mereu încununat de deopotrivă, şi deci spre uşurare, ca şi

succes, împlinind dorinţele tuturor. spre pedepsire, tu poţi s-o

Aşa se doreşte să fie regele, şi aşa îl foloseşti.»

reprezintă Epimeteu pînă la sfîrşitul Şi vorbind astfel, luă o vergea, de ea

său lipsit de glorie, însoţit fiind pînă legă unsoarea strîns

atunci de aplauzele mulţimii ce îl fac şi cu mişcări solemne îi întinse totul,

să-şi simtă spatele puternic. precaut. Dară Prometeu,

încrederea de sine, lipsa spiritului de cum simţi mirosul şi privi unsoarea,

cu silă îşi întoarse capul.

Regele atunci glasul şi-1 schimbă, să Şi rostind aceste vorbe, din haină

strige se porni şi să prezică, scoase o oglindă şi

aprins de zel: toate lucrurile dintr-un început îi

«De mai mare pedeapsă tu cu desluşi şi deveni limbut şi gre

adevărat duci lipsă, căci şelile lui toate le ştiu." 7

nu ţi-e de folos a sorţii tale de pînă- Această scenă ilustrează perfect

acuma învăţătură.» cuvintele lui Jordan:

„Society must be pleased if possible;

if it will not be pleased,

it must be astonished; if it will neither be

pleased nor aston-

ished, it must be pestered and shocked".8

întîlnim în scena citată

un climat aproape asemănător. în

Orient un om bogat îşi face

cunoscută demnitatea prin aceea că

nu apare în public decît spri

jinit de doi sclavi. Epimeteu se

foloseşte de această poză pentru

a face impresie. De binefacere, se

cuvin pe loc legate admones

tarea şi moralizarea. Iar dacă nici

acestea nu prind, celălalt tre

buie cel puţin înfricoşat cu imaginea

propriei sale josnicii. Căci

totul se reduce la a produce impresie.

O locuţiune americană ne

spune că în America au succes două

feluri de oameni: aceia care

ştiu ceva şi aceia care se prefac cu

abilitate că ştiu. Adică, apa

renţa are uneori tot atît de mult

succes ca prestaţia reală. Extra 282. Nu este lipsit de interes să se

vertitul de acest fel lucrează compare acest mod de a-1 concepe

precumpănitor cu aparenţa. Intro pe Prometeu cu descripţia pe care i-

vertitul vrea s-o străpungă şi abuzează în o face acestuia Goethe. Cred că am

acest scop de munca suficiente motive să presupun că

sa. Dacă îi unim pe Prometeu şi pe Goethe aparţine mai degrabă tipului

Epimeteu într-o singură per extravertit decît celui introvertit că-

soană, obţinem un om care în afară

Loc. cit., pp. 120 ş. urm.
este Epimeteu şi înăuntru
Jordan, loc. cit., p. 31: „Dacă este
Prometeu, ceea ce face ca ambele
posibil, societatea trebuie să fie satis
tendinţe să se irite reciproc
făcută; dacă nu poate fi satisfăcută,
şi fiecare să încerce să atragă eul
trebuie uimită; dacă nu poate fi nici
definitiv de partea sa.
sa

tisfăcută, nici uimită, trebuie să fie

2. Comparajie între Prometeul lui
iritată şi zguduită."
Spitteler şi acela al lui

Goethe
188 TIPURI PSIHOLOGICE Prometeu şi Minerva prezintă

multe asemănări cu acela dintre

mia i-1 atribui pe Spitteler. O
Prometeu şi Suflet la Spitteler.
dovadă completă în sprijinul aces-
Astfel, Prometeu se adresează
tei presupuneri ar putea s-o aducă
Minervei:
doar cercetarea şi analiza întinsă

şi atentă a biografiei lui Goethe. „De la-nceput cuvîntul

Ipoteza mea se sprijină pe o sumă tău Mi-a fost a cerului

de impresii pe care nu le iau în lumină! De parcă sufletu-

discuţie ca fiind insuficient de mi cu sine-ar fi vorbit Şi

probante. sieşi s-ar fi dezvăluit, Şi

283. Nu este nevoie ca atitudinea armonii congeniale în el

introvertită să coincidă în mod din sine-ar fi vibrat: Iată

necesar cu figura lui Prometeu, ce-au fost vorbele tale.

respectiv figura tradiţională a Aşa că eu nu eram eu, Şi

acestuia poate fi şi altminteri cind gîndeam că eu

interpretată. De pildă, o versiune vorbesc Vorbea o zeitate,

diferită oferă Platon în Protagoras, Iar cind ziceam că zei

unde cel care distribuie forţele vieţii vorbesc Eu însumi doar

făpturilor tocmai plămădite din lut vorbeam. Asta-i cu tine şi

şi foc de către zei nu este cu mine, Iţi aparţine din

Prometeu, ci Epimeteu. Aici, ca şi străfund Iubirea-mi

în mit, Prometeu este în principal pentru totdeauna!" Şi mai

(în acord tocmai cu gustul antic) departe:

cel iscusit în viclenie şi „Aşa cum dulcele amurg

inventivitate. La Goethe, găsim

două versiuni. în fragmentul dramatic

din 1773, Prometeu este

înfruntătorul, creatorul şi

plămăditorul sigur pe sine,

asemenea zeilor şi dispreţuindu-i

pe zei. Sufletul său este Minerva,

fiica lui Zeus. Raportul dintre

 PROBLEMA TIPURILOR IN însufleţite de Minerva. La

LITERATURA Spitteler, el nu este creator, este

pasiv, doar sufletul îi este creator, dar

189
activitatea sa zămislitoare rămîne
Al soarelui ce-apune
ascunsă şi misterioasă. La plecare,
Se înfiripă înspre slăvi
Sufletul îi spune lui Prometeu: „Şi-
Din Caucazu-n neguri,
acuma eu de tine mă despart,
Cu linişte învăluindu-mi
căci, iată, o lucrare mare mă
sufletul,
adastă, cerînd uriaşă trudă şi spre
Păstrîndu-mi-o vie şi-n
a o înfăptui de multă grabă e
clipe de restrişte,
nevoie."11 S-ar zice că la Spitteler
Aşa sporitu-mi-au puterile,
sufletul asumă fapta creatoare
Sorbind din ceru-ţi aer,
prometeică, în vreme ce Prometeu
cîte-o gură."9
însuşi suferă doar chinul sufletului

284. Şi la Goethe, Prometeu creator. La Goethe, Prometeu e

depinde de sufletul său. Privinţă în activ, în primul rînd în direcţie

care asemănarea cu Prometeul lui creatoare, înfruntîndu-i pe zei în

Spitteler este considerabilă. Aşa, temeiul tocmai al propriei puteri

de pildă, acesta se adresează de creaţie:

Sufletului: „Şi dacă mi le-au răpit „Cine m-a ajutat

pe toate, rămîn peste măsură de împotriva trufiei
bogat atîta timp cît tu îmi mai Titanilor? Cine
rămîi şi mă numeşti «amicul meu» m-a scăpat de
cu gura-ţi dulce şi laşi să cadă la moarte, De la
asupra mea privirea chipului tău robie?
mîndru şi plin de har."10 în ciuda
9Goethe, Prometheusjragment.
asemănării dintre cele două figuri
[Traducere de Mihai Isbâşescu, în
şi a relaţiilor lor cu sufletul, există
Goethe,
între ele şi o substanţială
Opere, 2. Teatru 1, Editura Univers,
deosebire: Prometeul lui Goethe
Bucureşti, 1986, pp. 197-198 (n.
este un creator, un plăsmuitor ale
t.)].
cărui figuri de argilă sînt
Spitteler, toc. cit., p. 25.
Loc. cit., p. 28.
190 TIPURI PSIHOLOGICE aşază în spaţiu figuri modelate de

Nu tu el şi însufleţite de sufletul său,

săvirşit-ai umple lumea de zămislirile pu

toate, terii sale creatoare, fiind totodată

Inimă sfînt învăţătorul şi educatorul oa

arzătoare?"1 menilor. La Spitteler, tot ce îl

2 priveşte pe Prometeu merge în

interior, se absoarbe în
285. în acest fragment Epimeteu este
întunecimea adîncului sufletesc,
palid caracterizat; cu
tot aşa
totul inferior lui Prometeu, el este avocatul
după cum el însuşi se resoarbe din
sentimentului colec
lume, exilîndu-se din chiar
tiv care nu vede în slujirea sufletului decît
patria sa restrînsă, spre a deveni
un fel de „îndărătni
cumva şi mai invizibil. Potrivit
cie". El îi vorbeşte lui Prometeu
principiului compensator al
după cum urmează:
psihologiei noastre analitice, într-un
„Eşti singur doar!
astfel de caz, sufletul, adică
Te îndîrjeşti plăcerea s-o
personificarea inconştientului, tre
ignori,
buie să fie cu deosebire activ, pe
Cînd zeii, tu,
cale de a pregăti o operă care
Ai tăi şi lumea, cerul, toţi
deocamdată este însă invizibilă.
Din plin se simt a fi un tot."13
în afară de pasajul citat mai
286. Indicaţiile din acest
există la Spitteler o descriere
fragment dramatic sînt prea spora
completă a acestui proces de echi
dice pentru a putea să identificăm
valenţă scontabil. Anume în
pe baza lor caracterul lui Epi
Pandorazwischenspiel (Interludiul
meteu. în schimb, trăsăturile pe
Pandora).
care Goethe i le conferă lui Pro

meteu prezintă o diferenţă tipică

faţă de acelea ale personajului

omolog al lui Spitteler. La Goethe,

Prometeu plăsmuieşte şi ac

ţionează în lumea exterioară,

 conştiinţa noastră, adică în

PROBLEMA TIPURILOR ÎN 191 inconştient. Astfel incit Interludiul

LITERATURĂ Pandora este o reprezentare a ceea ce

se petrece în inconştient, în timpul

287. Pandora, această
suferinţelor lui Prometeu.
enigmatică figură a mitului
Dispărînd din lume şi distrugînd
prometeic, este aici fiica zeilor; cu
ultima punte ce îl leagă de ea,
excepţia unei singure relaţii foarte
Prometeu se cufundă în adîncul
profunde, ea este absolut
sinelui propriu, îşi este sieşi unică
independentă de Prometeu.
vecinătate, unic obiect. El ajunge
Această versiune se sprijină pe
astfel „asemenea lui Dumnezeu",
istoria mitului, în care femeia
căci potrivit definiţiei, Dumnezeu
intrată în relaţie cu Prometeu este
este fiinţa care odihneşte
fie Pandora, fie Atena. Prometeul
pretutindeni în sine şi îşi este, în
mitic este legat sufleteşte de
virtutea omniprezenţei sale,
Pandora sau Atena, precum la
întotdeauna şi oriunde, propriul
Goethe. Spitteler însă operează o
obiect. Evident, Prometeu nu se
remarcabilă scindare, sugerată —
simte nicidecum asemenea lui
ce-i drept — şi de mitul istoric, în
Dumnezeu, ci doar extrem de
care Prometeu-Pandora s-a con-
nefericit. După scena în care
taminat de analogia Hefaistos-
Epimeteu vine şi scuipă şi el pe
Atena. Goethe privilegiază ver-
mizeria lui Prometeu, acţiunea se
siunea Prometeu-Atena. La
strămută în spaţiul de dincolo,
Spitteler, în schimb, Prometeu este
fireşte în momentul în care toate
sustras sferei divine şi primeşte un
relaţiile cu lumea ale lui Prometeu
suflet propriu. Divinitatea sa şi
fuseseră refulate pînă la anulare.
relaţia mitică arhetipală cu
Acestea sînt momentele în care,
Pandora se păstrează ca o contra-
potrivit experienţei noastre,
partidă cosmică în spaţiul celest şi
conţinuturile inconştientului au
acţionează pe cont propriu.
cele mai mari şanse de a dobîndi
Lucrurile care se petrec în lumea
autonomie şi vivacitate pînă într-
de dincolo sînt acelea care se
acolo îneît să domine conştiinţa14.
desfăşoară în spaţiul de dincolo de
Starea lui Prometeu se oglindeşte în
inconştient după cum urmează: întunecate, pe o pajişte tăcută şi

„Şi în zorii aceleiaşi zile pustie, de

12 Goethe, op. cit. [De fapt,

aceste versuri figurează în oda
Prometheus
(probabil din 1774), care urma să
deschidă ultima parte a poemului
dramatic
mai sus citat. Versiunea româna ii
14 Cf. Jung, Der Inhalt der Psychose
(Gesammelte Werke, III), Wandlun-gen und
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammelte Werke, V]), DU
Beziehungen zwischen dem Ich und dem
Unbewufiten (Gesammelte Werke, VII).

aparţine Măriei Banuş. Goethe,

Poezii şi

poeme. Editura Tineretului,

Bucureşti, (1964), p. 87 — n. t.\.

13Goethe, loc. cit., p. 213.

192 TIPURI PROBLEMA 193

PSIHOLOGI TIPURILOR tN

CE LITERATURĂ

deasupra tuturor lumilor, umbla rea, sfielnică, bineţe şi întrebînd cu a

Dumnezeu, creatorul a toată viaţa, gurii tăcere plină de cinsti

parcurgînd cercul blestemat, potrivit re."15

cu firea stranie a bolii sale tainice şi Este fără doar şi poate evident că

rele. Dumnezeu suferă de

Căci din pricina bolii nu putea boala lui Prometeu. Căci după cum

desăvîrşi ocolul, nu îi era acesta îşi revarsă întreaga

dată tihna pe cărarea tălpilor sale, ci pasiune, întregul libido asupra

trebuia în veci, cu acelaşi sufletului, asupra lumii lăuntrice,

pas, în fiecare zi şi an de an, să dea consacrîndu-se integral slujirii

înconjur pajiştii tăcute, cu sufletului, tot astfel şi Dumne

mersul greoi şi capul plecat, cu zeul său merge „în cerc" în jurul

fruntea încreţită şi chipul schi centrului lumii, istovindu-se

monosit, cu ochiul înceţoşat, privind asemenea lui Prometeu care este pe

fără răgaz spre mijlocul cale de a se stinge. Ceea ce

cercului. vrea să însemne că libidoul său a

Şi în vreme ce îşi împlinea şi azi ca-n trecut în inconştient, unde ur

fiecare zi destinul mează să pregătească un substitut,

nemilos iar de mîhnire îşi pleca mai căci libidoul este o energie

tare capul şi îşi tîra de obo care nu dispare fără urmă, ci produce

seală mai mult pasul, iar de vegherea întotdeauna un echivalent.

rea a nopţii, izvorul vieţii Echivalentul este Pandora şi ceea ce

secat părea să-i fie, iată, se ivi din ea îi aduce părintelui său:

noapte şi din revărsat de zori anume un giuvaer încîntător pe care

Pandora, mezina lui, apropiindu-se cu vrea să îl ofere oamenilor

pas şovăitor şi cuviincios pentru a le domoli suferinţele.

de locul sfint, şi se-aşeză apoi smerit Traducînd acest proces în sfera

de-o parte, dînd cu privi umană a lui Prometeu,

vom spune că: în vreme ce acesta, aflat dorei. Giuvaerul Pandorei este o

sub condiţia „asemănării imagine inconştientă în oglindă care

cu divinitatea", suferă, Sufletul lui reprezintă simbolic adevărata lucrare a

pregăteşte o lucrare hărăzită sufletului lui Prometeu. Din text reiese

alinării suferinţelor omenirii. Sufletul limpede că e vorba de un dumnezeu-

lui Prometeu năzuieşte mîn-tuitor, de o reînnoire a soarelui.16

astfel să ajungă la oameni. Cu toate Această nostalgie se exprimă în boala

acestea, lucrarea pe care el divinităţii, care tînjeşte după renaştere

o plănuieşte şi o înfăptuieşte nu este şi de aceea întreaga sa forţă vitală se

întocmai cu aceea a Pan- scurge înapoi în centrul sinelui său,

adică în adîncul inconştientului din

15 Spkteler, loc. cit., p. 107.
care viaţa se naşte din nou. De aceea

şi apariţia giuvaerului în lume este

descrisă într-un fel care aminteşte de

imaginile naşterii lui Buddha din Lalita-

vistara: Pandora aşază giuvaerul sub un

nuc, tot aşa cum Maya naşte pruncul

sub smochin.

„Sub copac, în umbra miezului de noapte,

ardea pojar

şi scînteia şi scapără fără oprire, iar pe

bolta întunecată, aseme

nea luceafărului dimineţii, străluceau

pînă departe fulgerele dia

mantine.

Chiar şi albinele şi fluturii plutind în

dans peste grădina

în floare alergau spre pruncul minunat,

jucîndu-se şi zbenguin-

du-se în jurul lui [...], iar din

văzduhuri, în grea cădere, se lăsau

ciocîrliile în jos, lacome să slăvească

noua faţă mai frumoasă

a soarelui şi privind de aproape curoasă, închipuind în acorduri

strălucirea dalbă a razelor, ini susurate un dulce cor de glasuri

ma li se oprea [...]. Iar pe deasupra pure: «Cine ar fi ştiut ce se odihneşte

tuturor domnea părinteşte sub acoperişul umil, cine

şi blînd copacul ales cu coroana uriaşă, ar fi bănuit ce giuvaer se află în

cu haina grea şi verde, mijlocul nostru.»" 17

ocrotind cu mîinile-i regale faţa Cînd pentru Maya a bătut ora

pruncilor săi. naşterii, ea a adus copilul

Şi toate acele ramuri multe se pe lume sub smochinul Plaksa ce îşi

aplecau iubitor şi se înco apleca crengile protector

voiau spre pămînt, ca şi cum ar fi vrut

Referitor la motivul giuvaerului şi al
să stăvilească printr-un
renaşterii, vezi Wandlungen und
gard privirile străine pentru ca,
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
geloase, numai ele să se bucure
Wandlung [Gesammelte Werke,
de farmecul nemeritatului dar, şi
V]) şi Psychologie undAlchemie (Gesammelte
toate miile de frunze delicat
Werke, XII).
însufleţite tremurau şi vibrau de
Spkteler, loc. cit., pp. 126 ş. urm.
plăcere, şopteau de emoţie bu
194 TIPURI PROBLEMA 195

PSIHOLOGI TIPURILOR lN

CE LITERATURA

pînă la pămînt. Bodhisattva incarnat Dumnezeu, un nou dumnezeu; dar toate acestea

emană în lume o lumină imensă, se petrec în sfe

strălucitoare, natura şi zeii iau parte la ra divină, adică în inconştient.

naşterea lui. Iar cînd păşeşte pe Presimţirile evenimentului, care

pămînt, un lotus mare creşte sub se preling în conştiinţă, nu sînt

tălpile sale şi din el, Bodhisattva, în sesizate de elementele epimetei-

picioare, contemplă lumea. De aici for- ce, dominate de raporturile cu lumea. Spitteler

mula tibetană de rugăciune: om mani reprezintă pe larg

padme hum = oh, despre giuvaerul această idee în paragrafele

din lotus! Clipa renaşterii îl află pe următoare19, în care vedem cum lu

Bodhisattva sub copacul ales Bodhi, mea, deci conştiinţa, cu atitudinea ei

unde el se transformă în Buddha, iraţională, îndreptată către

iluminatul. Această renaştere sau obiectele exterioare, este incapabilă

reînnoire este însoţită, ca şi naşterea, să aprecieze corect valoarea

de aceeaşi lumină strălucitoare şi de şi semnificaţia giuvaerului. Din această

aceleaşi miracole ale naturii şi apariţii pricină, el se pierde pen

divine. tru totdeauna.

2%. în imperiul lui Epimeteu însă, Dumnezeul reînnoit semnifică o

unde nu stăpîneşte decît conştiinţa, atitudine reînnoită, adi

nu şi sufletul, giuvaerul nepreţuit se că posibilitatea unei noi intensificări a

pierde. Furios pe mărginirea lui, îngerul vieţii, o redobîndire a ei,

îl mustră: „Şi oare nu ţi-a fost ţie un căci, din punct de vedere psihologic,

suflet hărăzit, de vreme ce asemeni Dumnezeu înseamnă în

dobitoacelor ai fost atît de necioplit şi totdeauna valoarea supremă,

fără minte să te ascunzi de divinitatea cantitatea maximă de libido, acti

minunatăV™ vitatea psihologică vitală optimă. în

Se vede că giuvaerul Pandorei este consecinţă, pentru Spitteler,

o reînnoire a lui atitudinea prometeică şi cea

epimeteică se dovedesc a fi insufi armonie cu starea dată a lumii, cea

ciente. Cele două tendinţe se prometeică, în schimb, nu este — motiv

disociază, cea epimeteică este în pentru care trebuie să lucreze în

favoarea reînnoirii lumii. Ea creează

Loc. cit., p. 160. Spitteler reprezintă
astfel o nouă atitudine faţă de lume
faimoasa conştiinţă a lui Epimeteu
(giuvaerul dăruit lumii), fără însă a
ca pe un mic animal. Ea corespunde de altfel
găsi ecou la Epimeteu. Cu toate
instinctului animalic al oportu

nităţii. acestea, recunoaştem fără dificultate

Loc. cit., pp. 132 ş. urm. că darul Pandorei este o încercare de

rezolvare simbolică a problemei,

semnalată deja cu prilejul discutării

scrisorilor lui Schiller: e vorba de

problema unirii funcţiei diferenţiate

cu cea nediferenţiată.

299. înainte de a merge mai departe în

elucidarea acestei chestiuni, să ne

reîntoarcem la Prometeul lui Goethe.

După cum am văzut, există deosebiri

clare între Prometeul creator al lui

Goethe şi acela suferind al lui

Spitteler. O altă distincţie importantă

este relaţia cu Pandora. La Spitteler,

Pandora este un duplicat al sufletului

lui Prometeu, care aparţine sferei

divine; la Goethe, în schimb, ea este

în întregime creatura şi fiica titanului,

deci dependentă în chip absolut de

el. Deja relaţia lui cu Miner-va face

din Prometeu un substitut al lui

Vulcan, iar faptul că Pandora este

creaţia lui şi nu a zeilor arată că el

este un demiurg, sustras sferei umane. De

aceea Prometeu spune: pentru că subliniază caracterul divin al

„Şi cînd gîndeam titanului. în Pandora lui Goethe avem din

că eu vorbesc, fericire a face cu o piesă care ne oferă

Vorbea o zeitate, o caracterizare mai completă a lui

Iar cînd ziceam că Epimeteu decît fragmentul discutat

zei vorbesc, Eu pînă acum. Iată cum se prezintă el

însumi doar vorbeam." aici:

„Ziua-mi de noapte nu se
300. La Spitteler, în schimb, Prometeu
mai alege Şi-mi duc a
e lipsit de orice caracter divin, chiar
numelui nefericire:
sufletul său nu e decît un demon
Căci Epimetheus m-au
neoficial, divinitatea este pusă pentru
numit zămislitorii, «Cel
sine, separată de uman. în schimb,
ce gîndeşte-apoi», cel
versiunea lui Goethe este antică
ce-ntîmplarea
196 TIPURI PSIHOLOGICE fiecărei zile mînat de acelaşi im-

bold neostoit de a zămisli şi a

Grăbită-o
acţiona asupra lumii, Epimeteu,
retrăieşte-n gînd
chinuit de griji, de temeri şi de
trudind Pentru-al
gînduri apăsătoare, se lasă în voia
posibilului tulbure

imperiu. Atîta fanteziilor, a viselor şi a amintirilor

trudă i-a fost sale. Pandora apare ca o creatură

tînărului dată a lui Hefaistos, respinsă de

încît, nerăbdător, Prometeu, dar aleasă drept soţie

pornit în viaţă de Epimeteu. Despre ea, acesta

Necugetat, am spune:

înhăţat prezent „De la astfel de comoară-i bun

doar, Noilor griji şi chinul."

adăugind noi
302. Pandora este pentru el un
chinuri." 20
giuvaer de preţ, supremul bun

301. Prin aceste cuvinte, chiar:

Epimeteu îşi caracterizează fiinţa: „Dar pe veci a mea e

el reflectează la trecut şi nu se ea, cea minunată!

mai poate desprinde de Pandora Fericirii gustat-am

pe care (potrivit legendei antice) preaplinul bogat!

o luase de soţie, adică el nu se Stăpînind frumuseţea,

mai poate izbăvi de amintirea ei; de ea m-am legat: S-a

ea însăşi îl părăsise demult, ivit cum alai

lăsîndu-i-o în loc pe fiica ei primăverile-şi scot.

Epimeleia, Grija, şi luînd-o cu sine Cunoscînd-o, am

pe Elpore, Speranţa. Aici Epimeteu prins-o, şi asta-a fost

este înfăţişat atît de clar încît tot! Precum negura

putem recunoaşte funcţia cetii, sminteala s-a

psihologică pe care o reprezintă, dus: M-a atras spre

în vreme ce Prometeu este şi în pămînt — şi spre

Pandora acelaşi creator şi plăs- ceruri, în sus. Tu

muitor care se trezeşte în zorii cuvinte s-o lauzi să

cauţi ai vrea, PROBLEMA TIPURILOR ÎN

LITERATURĂ

197

S-o înalţi; ea demult

in inalturi umbla. De-

i asemui ce-i bun,

lingă ea pare prost;

De vorbeşte,

dreptatea a ei vezi c-

a fost. împotrivă de-i

stai, vezi că-ndată

te-a-nfrint De eziţi

să-i slujeşti, îi cazi

rob, la pămînt.

Pentru bun şi frumos

are-ndată răspuns.

Să nu te făleşti: te-

mblînzeşte de-ajuns.

Dacă ea iţi e ţinta,

porţi aripi la pas.

Dacă-ţi iese din cale,

pe loc ai rămas. De-

ai in faţă oprelişti,

te-nalţă cu ea: Şi

averea şi mintea-

nţeleaptă ţi-ai da! Se

pogoară în lume cu

chipuri o mie — Pe

ape pluteşte,

mergînd pe cîmpie;

După sacre măsuri

străluceşte,
 vibrează. Conţinutul imaginile sînt conţinuturi pro-

dă formei nobleţe de iectate ale inconştientului. Căci

rază — îi dă ei şi-şi acestea din urmă acţionează cu

dă sieşi supremă acea supraforţă descrisă mai sus

putere. Astfel fost-a şi, în special, în acel mod ca-

în cale-mi: copil şi racterizat de Goethe excelent prin

muiere."21 versul:

„De-ai în faţă oprelişte, te-

303. După cum reiese limpede
nalţă cu ea."
din aceste versuri, Pandora are

pentru Epimeteu semnificaţia unei 304. Aceste cuvinte descriu

imagini a sufletului, ea îi reprezintă exemplar intensificarea afectivă

sufletul: de aici, puterea ei particulară a anumitor conţinuturi

dumnezeiască, superioritatea de conştiente asociate unor con-

nezdruncinat. Oriunde sînt ţinuturi inconştiente analoage.

repartizate astfel de atribute unor Intensificarea are în ea ceva de-

personaje anume se poate cu monic-constrîngător, are deci un

siguranţă conchide că acestea sînt efect „divin" sau „diabolic".

purtătoare de simboluri, respectiv

20 Ooethe, Pandora. [Traducere de Grete Tartler, 21 Pandora, [Loc. cil., pp. 420-
în Goethe, Opere, 3. Teatru, II. Editura Univers, 421 — n. t.]
Bucureşti, 1986, pp. 400-401 - n. t.)
198 TIPURI PROBLEMA 199

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURA

Am spus că, în fragmentul dramatic toată lumea. El este de

al lui Goethe, Pro- aceea separat de lumea sa interioară,

meteu este extravertit. îl regăsim tot de care legat rămîne, de

aşa şi în Pandora, cu deo această dată, Epimeteu, legat de

sebirea că aici îi lipseşte relaţia cu gîndirea şi simţirea secundară

sufletul, cu perenitatea in şi pur reactivă a extravertitului, căreia

conştientă, în locul lui, Epimeteu este îi revin toate caracterele

acela care, ca introvertit, funcţiei mai puţin diferenţiate. De aici

se îndreaptă spre interior. El se şi faptul că Epimeteu este

adînceşte în reflecţii, evocă la bunul-plac al Pandorei care îi este în

amintiri din mormîntul trecutului, toate privinţele superioară.

„gîndeşte". Este cu totul di Psihologic, aceasta înseamnă că

ferit de personajul omolog al lui funcţia epimeteică inconştientă

Spitteler. Putem de aceea să a extravertitului, şi anume tocmai

spunem că aici (în Pandora lui Goethe) acea reprezentare fantastă,

s-a produs ceea ce am meditativă şi ruminătoare, este întărită

sugerat mai sus, respectiv asumarea de intervenţia sufletului.

de către Prometeu a atitu Dacă.sufletul se află în legătură cu

dinii extravertite, active, iar de către funcţia mai puţin diferen

Epimeteu a celei introver ţiată, putem conchide că funcţia valoric

tite, meditative. superioară, respectiv di

Acest Prometeu este deci în formă ferenţiată, este prea colectivă, adică

extravertită Prome- se află în slujba conştiinţei

teul introvertit al lui Spitteler. în Pandora, el colective 22 şi nu în aceea a libertăţii. Ori

creează în scopuri de cîte ori apare o

colective; într-un munte şi-a instalat o astfel de situaţie — şi apare foarte des

veritabilă întreprindere — funcţia mai puţin dez

care fabrică articole de utilitate pentru voltată, adică „cealaltă parte", este
întărită de o egocentricitate în schimb, se luptă cu sentimentele de

patologică, ceea ce vrea să spună că inferioritate care îl copleşesc fără voia

extravertitul îşi umple tim lui şi îi tulbură nu mai puţin starea de

pul liber cu meditaţii melancolice sau spirit.24

ipohondrice, dacă nu Prometeu din Pandora nu mai corespunde

chiar cu fantezii isterice sau cu alte simptome 23 ; aceluia al lui

introvertitul, Spilteler. El este simplă aspiraţie

colectivă către activitate, sem-

„Heit" şi „Keit" la Spitteler.
nificînd — prin unilateralitate — o
în locul lor poate apărea,
refulare a eroticii. Fiul său
compensator, o sociabilitate sporită, un
Phileros 25 este pasiune erotică pură;
comerţ
căci în calitate de fiu al
social intens în a cărui variaţie
tatălui său, el trebuie — precum
febrilă se caută uitarea.
adesea copiii — să recupereze

prin constrîngere inconştientă ceea ce

părinţii săi nu au putut

trăi. Fiica lui Epimeteu, nechibzuită,

gîndind abia succesiv fap

tei, este semnificativ Epimeleia=Grija.

Phileros o iubeşte pe

Epimeleia, fiica Pandorei, şi astfel,

vina lui Prometeu de a fi

respins-o pe aceasta este

răscumpărată. Totodată, Prometeu şi

Epimeteu se unc.se prin aceea că rîvna

primului se dovedeşte a

fi erotism nemărturisit, iar perpetua

întoarcere în urmă a celui

de al doilea. îngrijorare raţională care

ar vrea să stăvilească ac

tivitatea productivă a lu i Prometeu şi

să o limiteze la proporţii
rezonabile. Această încercare de atitudini: una prometeică, ce abstrage

rezolvare a lui Goethe, izvo- din lume libidoul şi îl in-

rînd s-ar zice dintr-o psihologie troverteşte, fără să dea nimic; cealaltă,

extravertită, ne readuce la so epimeteică, ce dă necon

luţia lui Spitteler pe care am părăsit-o tenit, lipsită de suflet şi călăuzită de

spre a ne ocupa de figura exigenţele obiectului exte

lui Prometeu la Goethe. rior. Semnificaţia psihologică a gestului

Asemenea dumnezeului său, prin care Pandora oferă

Prometcul lui Spitteler se lumii darul ei este aceea că un produs

îndepărtează de lume, de periferie, inconştient, de mare va

fixîndu-şi privirea spre inte loare, se află pe punctul de a atinge

rior, spre centru, spre acel „pasaj conştiinţa extravertită, adică

îngust" al Renaşterii. Această de a intra în relaţie cu lumea reală.

concentrare sau introvertirc conduce treptat Deşi latura prometeică, adică

libidoul în incon
maladivă a
ştient. Activitatea conţinuturilor
24 Compensator, poate să apară in
inconştiente este astfel fortifi
această situaţie o creşte
cată; sufletul începe să „lucreze" şi
jvităţii consacrate muncii,
creează o operă care încear
slujind de asemenea refulării.
că să treacă din inconştient în
25 Phileros = acela pe care îl
conştient. Conştiinţa posedă două
iubeşte Eros.
260 TIPURI PROBLEMA 261

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

slujeşte în acest caz de oglindă inferioară, ceea ce îi oferă

erotică. într-o zi, boşimanul se posibilitatea alegerii şi o relativă

întoarce supărat acasă de la pescuit, libertate.

căci nu prinsese nimic. Ca de obicei, Simbolul provine întotdeauna din

copilul îi vine bucuros în întîmpinare. reziduuri arhaice, din

Tatăl însă pune mîna pe el şi-1 strînge pe engrame aparţinînd istorici tribale,

loc de gît. Fireşte, apoi îl plînge cu despre a căror origine şi ve

aceeaşi buimăceală cu care îl chime se poate specula mult, dar despre care nu

ucisese. se poate stabili

Acest caz arată desluşit identitatea nimic precis. Ar fi şi cu totul fals să se

dintre obiect şi afec deducă simbolurile din

tul corespunzător. Este limpede că o izvoare personale, de exemplu din

astfel de mentalitate împie sexualitatea individuală re

dică orice organizare superior fulată. O astfel de refulare poate oferi

protectoare a hoardei. Ea este un cel mult cantitatea de li

factor nefavorabil reproducerii şi bido necesară activării engramei

înmulţirii speciei şi trebuie de arhaice. Engrama însă cores

aceea, în cazul unei specii cu vitalitate punde unui mod funcţional ereditar

puternică, refulată şi re- care îşi datorează existenţa

modelată. Izvorît din acest scop şi nu unei refulări sexuale seculare, ci

slujindu-i, simbolul retrage faptului în sine al diferenţie

obiectului o anumită cantitate de rii instinctelor. Diferenţierea

libido, devalorizîndu-1 relativ instinctelor însă a fost şi este o mă

şi conferind subiectului o sură biologică necesară, care nu este

supravaloare. Această supravaloare se specifică doar speciei uma

referă însă la inconştientul subiectului. ne, ci se manifestă şi în atrofia

Acesta este situat astfel sexuală a albinelor lucrătoare.

între o determinantă exterioară şi una Am dedus provenienţa simbolului, în

cazul de faţă a simbolului atribute simbolice ale Bisericii-fecioare au

recipientului, din reprezentări arhaice. o evidentă origine erotică, confirmată

După cum la baza acestui de însăşi provenienţa lor din Cîntarea

simbol se află reprezentarea originară Cîntărilor, iar, pe deasupra de

a uterului, tot astfel putem interpretarea explicită în acelaşi sens

presupune o origine analoagă şi în pe care o furnizează Părinţii Bisericii.

legătură cu simbolul turnului. Simbolul turnului din Litania loretană

Acesta ar putea aparţine seriei are aceeaşi origine şi se sprijină,

simbolurilor falice, atît de abun probabil din acest motiv, pe un

dent citate de istoria simbolurilor. Faptul că fundament analog. Atributul „de

tocmai în clipa în fildeş" al turnului este neîndoielnic de

care trebuie să îşi refuleze fantezia natură erotică, prin faptul că se referă

erotică, la vederea patului la culoarea şi netezimea pielii

ademenitor, lui Hermas i se impune un simbol („pieptul lui e scut de fildeş"137). Dar

falie, corespun şi turnul ne apare în raporturi al

zător probabil erecţiei, nu este de căror caracter erotic este limpede formulat

mirare. Am văzut că şi alte în Cîntarea Cîntărilor, 8, 10. „Zid sînt eu

acum şi sînii mei sînt turnuri." Este

evident vorba de relieful sinilor, deci

de consistenţa lor plină şi fermă, la

fel ca în versul 5, 15: „Stîlpi de marmoră

sînt picioarele lui." Tot astfel şi în

versurile 7, 5: „Gitul tău e stîlp de

fildeş" şi „Nasul tău este ca turnul

din Liban", prin care se înţeleg

zvelteţea şi caracterul impunător.

Aceste atribute corespund senzaţiilor

tactile şi organice care sînt situate în

obiectiv. După cum o stare de spirit

sumbră vede totul cenuşiu, iar una

voioasă, totul luminos şi colorat, tot

astfel tactilul se află sub influenţa

senzaţiilor sexuale subiective, în

acest caz a senzaţiei de erecţie, ale stabilizarea şi organizarea concepţiei

cărei calităţi sînt transferate asupra despre lume şi a atitudinii creştine

obiectului. Psihologia erotică a recent cîştigate.

Cintării Cîntărilor utilizează pentru

b) Relativitatea noţiunii de
obiect, în vederea sporirii valorii sale,
Dumnezeu la Meistcr Eckhart
imaginile trezite în subiect.
452. Procesul parcurs de Hermas
Psihologia Bisericii foloseşte însă
reprezintă în mic ceea ce s-a
aceleaşi imagini spre a orienta
petrecut în mare în psihologia Evului
libidoul asupra obiectului figurat; psihologia
Mediu timpuriu: redescoperirea femeii
lui Hermas face mai întîi din imaginea in-
şi crearea simbolului feminin al Graalului.
conştient trezită în el un scop în sine,
Hermas a văzut-o pe Rhoda în altă
destinat să încorporeze acea idee de
lumină, dar masa de libido pusă
deosebită importanţă pentru
137 Cîntarea Cîntărilor, 5, 14.
mentalitatea de atunci, anume
264 TIPURI PROBLEMA 265

PSIHOLOGI TIPURILOR IN

CE LITERATURĂ

456. Ajungem astfel la sarcina depăşeşte intelectul conştient provin

propriu-zisă a acestui capitol, anume de la o stază a energiei în inconştient.

la lămurirea relativităţii simbolului. Prin această acumulare libidi-nalâ

Prin relativitatea lui Dumnezeu înţeleg sînt însufleţite imagini pe care

opinia după care Dumnezeu nu este inconştientul colectiv le posedă ca

„absolut", adică desprins de posibilităţi latente, printre care imagoul

subiectul uman şi dincolo de toate lui Dumnezeu, acea amprentă care din

condiţiile omeneşti, ci este în anume timpuri imemoriale este expresia

sens dependent de subiectul uman, colectivă a influenţelor celor mai

între Dumnezeu şi om funcţionînd o puternice şi mai necondiţionate

relaţie reciprocă şi inevitabilă, în aşa exercitate asupra conştiinţei de

fel incit omul poate fi înţeles ca o concentrările inconştiente ale li-

funcţie a lui Dumnezeu, iar acesta ca bidoului. Pentru psihologia noastră,

o funcţie a omului. Pentru psihologia obligată ca ştiinţă să se limiteze, în

noastră analitică, ştiinţă pe care interiorul graniţelor trasate

trebuie să o concepem empiric, cunoaşterii noastre, la domeniul

imaginea lui Dumnezeu este empiric, Dumnezeu nu este nici

expresia simbolică a unei stări măcar relativ, ci este o funcţie a

psihice sau a unei funcţii, inconştientului, anume manifestarea

caracterizată prin aceea că este unei mase libidi-nale scindate care a

neapărat superioară voinţei activat imagoul divin. Pentru concepţia

conştiente a subiectului, puţind de metafizică, Dumnezeu este fireşte

aceea impune sau face posibile fapte absolut, adică existînd pentru sine. Ea

şi prestaţii inaccesibile efortului traduce astfel şi o desprindere totală

conştient. Acest impuls extrem de de inconştient, ceea ce psihologic

puternic — în măsura în care funcţia înseamnă că nu sîntem conştienţi de

lui Dumnezeu se manifestă în acţiune fptul că acţiunea divină izvorăşte

— sau această inspiraţie ce dinlăuntrul nostru. în schimb,

concepţia despre relativitatea lui anume doză de conştientizare, care

Dumnezeu înseamnă că o parte impor- le face să apară ca ţinînd de subiect

tantă a proceselor inconştiente este şi de aceea ca subiectiv

cel puţin vag recunoscută ca fiind condiţionate. Este acesta cazul

alcătuită din conţinuturi psihologice. misticilor.

Această opinie poate apărea, fireşte, 457. Nu trebuie să înţelegem însă

acolo unde se acordă sufletului o de aici că am avea de-a face cu o

atenţie mai marc decit obişnuit, ceea primă apariţie a ideii de relativitate a

ce produce o retragere a lui Dumnezeu. La primitivi există în

conţinuturilor inconştientului din mod natural şi în principiu o

proiecţiile lor în obiecte, şi o dotare a relativitate a lui Dumnezeu, prin

lor cu aceea că pe o treaptă inferioară se

admite pretutindeni o viziune a lui

Dumnezeu de natură pur dinamică,

adică Dumnezeu este o forţă divină,

forţă a sănătăţii, a sufletelor, a

medicinei, a bogăţiei, a căpeteniei

etc. care poate fi captată prin

anumite tehnici şi utilizată pentru

producerea lucrurilor necesare vieţii

şi sănătăţii oamenilor, ocazional şi

pentru obţinerea de efecte magice

ostile. Primitivul simte această forţă

ca situată atît înăuntru cît şi în afara

lui, adică atît ca forţă vitală proprie,

cît şi ca „medicină", în amuleta pe

care o poartă, ori ca influenţă emanînd

de la căpetenia sa. Aceasta este

prima reprezentare atestată a unei

forţe spirituale care pătrunde şi

umple totul. Psihologic, forţa fetişului

sau prestigiul vraciului este o

evaluare subiectivă inconştientă a

acestor obiecte. în fapt, este vorba principiilor desluşit manifestate încă

deci de libidoul care se găseşte în de atunci. Reîntoarcerea la primitivi-

inconştientul subiectului şi care tate nu ne uimeşte în măsura în care

poate fi perceput în obiect, pentru că orice formă de religie cu adevărat vie

orice inconştient activat apare organizează cultic sau etic una sau

proiectat. Relativitatea lui Dumnezeu alta din tendinţele primitive ce fac să

care se manifestă în mistica se reverse spre ea tocmai forţele

medievală este, prin urmare, o instinctuale, cauză a desăvîrşirii

reîntoarcere la stările primitive. fiinţei umane în procesul religios.138

Reprezentările orientale înrudite ale Această reîntoarcere la primitivitate

Ătman-ului individual şi sau legătura neîn-

supraindividual nu sint regresiuni la

condiţia primitivă, ci o dezvoltare
constantă, corespunzătoare esenţei
Orientului, cu punctul de pornire în
primitivitate şi cu
138 Exemplele sînt aici foarte numeroase.
Am indicat cîteva în Wandlun-gen und
Symbole der Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammelte Werke, V]).
păstrarea
266 TIPURI PROBLEMA 267

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURA

treruptă cu ea, precum în India, care mai apoi i-au fost cei mai iubiţi;

reprezintă contactul cu pămîntul şi astăzi rareori se mai aude ca oameni

matern, sursă a oricărei forţe. Pentru care nu s-au rătăcit cumva mai înainte

concepţiile prea raţional sau prea etic să ajungă să înfăptuiască lucruri

diferenţiate, aceste forţe instinctuale mari." 139

sînt de natură „impură". Dar izvoarele Pe de-o parte, datorită pătrunderii

vieţii sînt atît limpezi, cit şi tulburi. sale psihologice, pe

Motiv pentru care o prea mare de alta datorită altitudinii simţirii şi

„puritate" este lipsită de viaţă. Orice gîndirii sale religioase, Mei

reînnoire a vieţii trece prin zone ster Eckhart este cel mai strălucit

tulburi şi înaintează spre claritate. Cu reprezentant al orientării cri

cît clarificarea şi diferenţierea sînt mai tice din sînul Bisericii sfîrşitului de

mari, cu atît mai mică este veac XIII. Iată de ce voi da

intensitatea vitală, tocmai din cauza mai jos o serie de citate din reflecţiile

eliminării substanţelor care tulbură. sale care îi pun în lumină

Ceea ce marele relativist care a fost concepţia relativistă despre

Meister Eckhart a înţeles prea bine Dumnezeu:

cînd a spus: „De aceea Dumnezeu „Căci omul este cu adevărat

rabdă de bunăvoie stricăciunea Dumnezeu, iar Dumnezeu

păcatelor şi a răbdat-o adesea şi a este cu adevărat om." 140

dat-o cel mai adesea tocmai acelora „în schimb, acela pentru care Dumnezeu nu

pe care i-a ales să înfăptuiască lucruri este un ast

mari. lată: cine a fost mai iubit de Domnul fel de bun lăuntric trebuie să şi-1

nostru şi mai apropiat de El decît au aducă pe Dumnezeu de afară,

fost apostolii? Nu e nici unul care să de aici şi de-acolo — de unde îl caută

nu fi căzut, toţi au păcătuit de în chip neîndestulător

moarte. Ceea ce El a dovedit adesea prin anumite lucrări, prin oameni sau

în Noul şi Vechiul Lcgămînt prin aceia locuri: dar tocmai aşa nu

îl are şi atunci lesne vine ceva care îl biserica, nu doar vorbele şi lucrările

tulbură. Şi anume îl tul rele, ci aşijderea cele bune. Căci

bură nu doar tovărăşia rea, ci şi cea piedica este în el: în el Dumnezeu nu

bună, nu doar strada, ci şi a devenit încă lume. Altminteri, s-ar

simţi în tot locul şi în preajma tuturor

F. Pfeifer, Deutsche Mysriker, 1857, voi. II,
oamenilor bine şi apărat: l-ar avea
p. 557.
pururi pe Dumnezeu" etc.141
Von den Hindernissen an wahrer
461. Acest pasaj este de un deosebit interes
Geistlichkeit. in H. Buettner, Meister
psihologic: el ne dezvăluie o parcelă din
Eckharts Schriften und Predigten, 1909, voi.
concepţia primitivă mai sus schiţată
II, p. 185.
despre Dumnezeu. „A-l aduce pe

Dumnezeu de afară" este analog

părerii după care tondi142 poate fi

procurat de afară. Este posibil ca la

Eckhart să fie vorba de o figură

retorică, de o figură care însă lasă să

transpară sensul originar. Oricum,

este limpede că prin Dumnezeu el

înţelege aici o valoare psihologică.

Fapt atestat de propoziţia după care

acela care şi-1 aduce pe Dumnezeu

de afară este tulburat de obiecte.

Cine î! are pe Dumnezeu în afară îl

arc în mod necesar proiectat în obiect, iar

obiectul do-bîndeşte astfel o

supravaloare. în acest caz, obiectul

exercită o influenţă nemăsurată

asupra subiectului, menţinîndu-1 într-

o anumită dependenţă servilă.

Eckhart are probabil în vedere

această bine cunoscută legătură cu

obiectul, care face ca lumea să apară în

rolul lui Dumnezeu, adică al unei

mărimi absolut determinante. De care posedă această valoare se

aceea el adaugă că pentru un astfel simte pretutindeni bine, el nu

de om, Dumnezeu nu a devenit încă depinde de obiecte, adică nu are

lume, deoarece lumea îi ţine loc de nevoie de nimic şi nu speră să obţină

Dumnezeu. Dacă l-ar poseda în sine de la obiect ceea ce îi lipseşte.

însuşi, atunci l-ar avea pe Dumnezeu Rezultă de aici că la

(tocmai această valoare) întotdeauna

Geistliche Unterweisung, 4. H. Buettner,
ca obiect, ca lume, şi atunci
loc. cir., voi. II, p. 8.
Dumnezeu i-ar deveni lume. în
Conceptul de libido la populaţia
acelaşi text, Eckhart afirmă: „Cine
Batak, in J. Wameck, Die Religion
este într-o stare dreaptă de spirit se
der Batak. Tondi este numele forţei
simte bine pretutindeni şi în preajma
magice în jurul căreia se roteşte, ca
tuturor oamenilor; cine este într-o stare
să spun
nedreaptă de spirit, acela se simte
aşa, totul.
rău pretutindeni şi în preajma tuturor. Un
H. Buettner, loc. cit., voi. II, pp. 6 ş. urm.
suflet drept îl are pe Dumnezeu la sine."143 Cel
268 TIPURI PROBLEMA 269

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

Eckhart, Deumnezeu este o stare că Dumnezeu este în el.

psihică, mai exact spus, o stare Fiţi încredinţaţi: Dumnezeu este el

psihodinamică. însuşi preafericit în su-

„în al doilea rînd, prin împărăţia lui

Sufletul, această noţiune cu sensuri
Dumnezeu înţele
şi interpretări mul
gem sufletul. Căci sufletul este alcătuit
tiple, corespunde — considerată din
asemenea Dumnezeirii.
punct de vedere istoric —
Prin urmare, tot ce s-a spus aici despre
unui conţinut care trebuie să
împărăţia lui Dumnezeu,
beneficieze de o anume autonomie
in măsura în care Dumnezeu însuşi
în interiorul limitelor conştiinţei, căci
este această împărăţie, se
altminteri nu i-ar fi venit
poate în adevăr spune şi despre
nimănui ideea de a atribui sufletului o
suflet. Totul s-a făcut prin el,
esenţă autonomă, ca şi
continuă Sfîntul Ioan. Despre suflet
cum ar fi un lucru obiectiv perceptibil.
este vorba căci sufletul este
El trebuie să fie un con
Totul. El este totul prin faptul că este o
ţinut avînd spontaneitate şi,
imagine a lui Dumnezeu.
consecutiv, o stare parţial incon
Ca atare, ci este însă şi împărăţia lui
ştientă ca orice complex autonom.
Dumnezeu [...] în aseme
Primitivul arc, de regulă, du
nea măsură este Dumnezeu în suflet,
pă cum se ştie, mai multe suflete,
spune un maestru, îneît în
adică mai multe complexe cu
treaga sa fiinţă-Dumnezeu se sprijină
un grad înalt de autonomie, în aşa fel
pe suflet. Atunci cînd
îneît ele i se impun ca
Dumnezeu este în suflet este o stare
fiinţe separate (la fel ca în cazul unor
mai înaltă decît atunci cînd
persoane suferind de boli
sufletul este în Dumnezeu: faptul că
mintale!). Pe o treaptă superioară
el este în Dumnezeu nu îl
numărul sufletelor se micşo
face încă preafericit, îl face însă faptul
rează într-atît îneît pe cea mai înaltă
treaptă culturală atinsă, su Acestei dezvoltări istorice generale a

fletul se dizolvă cu totul în conştiinţa noţiunii de suflet i se opune

tuturor proceselor psihice, concepţia psihologiei analitice potrivit

continuînd să existe doar ca punct căreia noţiunea de suflet nu se

final al acestora. Această ab acoperă cu totalitatea funcţiilor

sorbţie a sufletului este nu doar un psihice. Noi definim sufletul, pe de-o

semn al culturii occidentale, parte, ca relaţie cu inconştientul, pe

ci şi al celei orientale. în budism, totul de alta, şi ca o personificare a

se topeşte în conştiinţă, conţinuturilor inconştiente. Din

chiar Samskâras, forţele plăsmuitoare punctul de vedere al culturii este

inconştiente, nu sînt achi regretabil că mai există încă

ziţionate şi transformate decît prin personificări ale unor conţinuturi

autodezvoltare religioasă. inconştiente, după cum din unghiul

de vedere al unei conştiinţe cultivate

144 Vom Gottesreich. H. Buettner, loc. cit.,

voi. II, p. 195. şi diferenţiate este regretabil că mai

există conţinuturi inconştiente.

Deoarece însă psihologia analitică se

ocupă de omul real şi nu de omul

cum ar trebui să fie potrivit unor

anumite opinii, rezultă că acele

fenomene care îi determină deja pe

primitivi să vorbească de „suflete"

continuă să se producă, tot aşa după

cum există nenumărate persoane

aparţinînd unor popoare europene de

cultură care cred în fantome. Chiar

dacă noi elaborăm doctrina „unităţii

eului", după care nu pot exista

complexe autonome, natura se

dezinteresează cu totul de atare

abstracţiuni.

464. Aşa cum l-am definit,

Dumnezeu este un conţinut in- timp cît valoarea principală, sau

conştient, o personificare, în măsura Dumnezeu, după Eckhart, nu se află

în care este gîndit personal; el este o în suflet, forţa este în exterior, deci în

imagine sau expresie, în măsura în obiecte. Dumnezeu, adică valoarea

care este gîndit doar — sau în principală, trebuie să se retragă din

principal — dinamic; deci în esenţă, obiecte şi să ajungă în suflet; fapt ce

el este asemenea sufletului, atunci coincide cu „o stare mai înaltă", iar

cînd acesta e gîndit ca personificare pentru Dumnezeu semnifică

a unui conţinut inconştient. „beatitudine". Din punct de vedere

Concepţia lui Meister Eckhart este de psihologic, aceasta înseamnă că:

aceea pur psihologică. Atîta timp cît dacă libidoului ca Dumnezeu, adică

— după cum spune el — sufletul este supravalori proiectate, i se

doar în Dumnezeu, el nu trăieşte recunoaşte natura proiectată145, iar

starea de beatitudine. Dacă prin această recunoaştere obiectele

înţelegem prin „beatitudine" o stare îşi pierd din

vitală deosebit de sănătoasă şi de

145 Trebuie să evităm a înţelege
potenţată, atunci ea nu există, după
greşit recunoaşterea unei proiecţii
Eckhart, atîta timp cît dynamis, libidoul ca
drept
Dumnezeu, se ascunde în obiecte. Căci atîta
270 TIPURI PROBLEMA 271

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

importanţă, atunci Dumnezeu este simţim că vin din inconştient, ceea

considerat ca ţinînd de individ şi ce face să apară „o unitate a fiinţei"

astfel apare un sentiment vital mai (Eckhart), o relaţie dintre conştient şi

înalt, adică o nouă declivitate. inconştient în care ponderea incon-

Dumnezeu, adică intensitatea vitală ştientului este dominantă. Trebuie să

cea mai înaltă, se află atunci în ne punem acum întrebarea de unde

suflet, în inconştient. Ceea ce nu vine această beatitudine sau

trebuie înţeles în sensul că voluptate a vieţii146 (ânan-da, cum

Dumnezeu ar fi cu totul inconştient şi numesc indienii starea de Brahman).

că ideea însăşi de Dumnezeu ar în această stare, valoarea mai înaltă

scăpa conştiinţei. Ci mai degrabă că se află pe partea inconştientului.

valoarea principală se află altundeva Există deci o declivitate în conştient,

situată, respectiv înăuntru, nu în ceea ce înseamnă că inconştientul

afară. Nu obiectele sînt atunci apare ca mărime determinantă, în

factorii autonomi, ci Dumnezeu a vreme ce eul conştiinţei reale dispare

devenit un complex psihologic aproape cu totul. Această stare

autonom. Un complex autonom este seamănă foarte bine, pe de-o parte, cu

însă întotdeauna doar în parte aceea a copilului, pe de alta, cu aceea a

conştient, căci el se asociază doar primitivului, influenţat de asemenea în

condiţionat eului, adică niciodată în mare măsură de inconştient. S-ar

aşa fel îneît eul să îl poată cuprinde putea spune, în mod convingător, că

integral, împrejurare în care nu ar restabilirea stării pa-radisiace de

mai fi autonom. odinioară este cauza acestei

465. De aceea din acest moment beatitudini. Rămîne de lămurit

determinant nu mai este obiectul motivul pentru care această stare

supravalorizat, ci inconştientul. Din iniţială este atît de de-

inconştient vin influenţele

simplu proces intelectual.
determinante, adică le ştim şi le
Recunoaşterea intelectuală dizolvă o
proiecţie doar atunci cînd aceasta lectabilă. Acest sentiment de

este oricum deja gata pregătită beatitudine însufleţeşte toate mo-

pentru a fi dizolvată. A scoate prin mentele caracterizate de sentimentul

judecată intelectuală şi prin voinţă unei vieţi debordante, deci toate

libidoul dintr-o proiecţie care nu este momentele sau stările în care stazele

deja pregătită pentru aşa ceva este se curmă fără împotrivire, în care nu este

cu neputinţă. necesar a face un lucru sau altul spre a găsi

146 William Blake, misticul englez, spunea un drum sau a obţine un efect

în 77i<- Marriage of Heaven and Heli. anume. Există situaţii şi stări de spirit

„Energy is eternal delight." [Energia în care totul „merge de la sine", unde nu este

este desfătare eternă — n. t.\. The necesar a crea cine ştie ce condiţii care

Writings of William Blake, Londra, 1925, voi. să promită bucurie sau plăcere.

I, p. 182. Semnul de neuitat al acestei bucurii

care, nepăsătoare la lumea din afară,

ţîşneşte din interior înflăcărînd totul,

este vîrsta copilăriei. „Inocenţa" este

de aceea un simbol al condiţiei

interioare particulare sub care apare

„beatitudinea". A fi ca un copil înseamnă

a poseda o rezervă de libido,

capabilă încă să se reverse. Libidoul

copilului curge în lucruri şi copilul

cucereşte astfel lumea, iar treptat se

şi pierde pe sine în contact cu lumea,

potrivit limbajului religios, căci

lucrurile cîştigă cu timpul în valoare.

Apoi vine dependenţa de lucruri. De

aici rezultă necesitatea jertfei, adică

retragerea libidoului, tăierea

legăturilor. Doctrina intuitivă a

sistemului religios încearcă astfel să

adune din nou energie, ea însăşi

reprezintă prin simbolurile ei acest

proces de acumulare. Supravaloarea este dată astfel direcţia de mişcare a

obiectului produce în raport de libidoului către interiorul subiectului,

subvaloarea subiectului o declivitate adică spre inconştient. Retragerea

inversă, motiv pentru care libidoul ar generală şi introvertirea libidoului

curge înapoi către subiect, dacă nu l- produc acolo o concentrare libidinală,

ar opri forţele conştiinţei. E firesc să simbolizată printr-un „obiect preţios",

regăsim la primitivi practici religioase, căci în parabole, prin „perla preţioasă",

aceştia îşi pot fără dificultate urma prin „comoara din ogor". Această din

instinctul, cînd intr-o direcţie, cînd în urmă comparaţie e folosită şi de

alta. Prin practicile religioase ei îşi Eckhart care o interpretează astfel:

procură din nou forţa magică „«împărăţia cerurilor e ca o comoară

necesară sau îşi aduc înapoi sufletul ascunsă într-un ogor», spune Cristos.

pierdut peste noapte. Acest ogor e sufletul — în care stă

466. Punctul de reper al marilor ascunsă comoara împărăţiei lui

religii „nu este din această lume"; Dumnezeu. De aceea Dumnezeu e

preafericit în
272 TIPURI PROBLEMA 273

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURA

suflet, aşijderea orice făptură."147 Dumnezeu, iar pe Dumnezeu drept

Această interpretare coincide cu forţa care lucrează în el şi care este

aprecierile noastre psihologice. percepută de el. Eckhart mai numeşte

Sufletul este personificarea sufletul şi imaginea lui Dumnezeu.

inconştientului. în inconştient se află Concepţiile etimologice şi istorice ale

comoara, adică libidoul scufundat sufletului lasă limpede să se vadă că

sau absorbit în introversie. Masa el este înţeles ca un conţinut care

libidinală este numită „împărăţia lui ţine pe de-o parte de subiect, pe de

Dumnezeu". Ea semnifică unitatea alta de lumea spiritelor, adică de

sau unirea cu Dumnezeu, viaţa în inconştient. De aceea sufletul are în-

împărăţia lui, adică într-o stare în totdeauna în el ceva pămîntesc şi

care o masă preponderentă de libido ceva de duh. Acelaşi lucru este

zace în inconştient şi determină de valabil şi pentru forţa magică, forţa

acolo viaţa conştientă. Libidoul divină, în concepţiile primitivului; în

concentrat în inconştient vine dinspre schimb, formele superioare de

obiect, dinspre lumea a cărei cultură îl separă net pe Dumnezeu de

preponderenţă anterioară o om, pentru ca în cele din urmă să îl

determinase. Pe atunci, Dumnezeu ridice pe culmile celei mai pure

era „în afară", acum acţionează din idealităţi. Sufletul nu îşi pierde nici-

„interior", este comoara ascunsă, odată poziţia intermediară. El trebuie

interpretată ca „împărăţie a lui de aceea abordat ca o funcţie situată

Dumnezeu". Ceea ce exprimă evident între subiectul conştient şi adîncurile

faptul că libidoul acumulat în suflet inconştientului, inaccesibile

reprezintă o relaţie cu Dumnezeu subiectului. Forţa (Dumnezeu)

(împărăţia lui Dumnezeu). Ajungînd determinantă, acţio-nînd din aceste

la concluzia că sufletul este împărăţia adîncuri este modelată de suflet,

lui Dumnezeu, Mcister Eckhart îl adică acesta creează simboluri şi

concepe ca pe o relaţie cu imagini, el însuşi nefiind decît

imagine. Prin imagini, sufletul te care posedă o mare valoare,

transferă conştiinţei forţele deopotrivă spirituală şi afectivă. Dacă,

inconştientului. El este astfel aşa cum spune Eckhart, sufletul este

recipient şi transportator, organ de în Dumnezeu, el încă nu a atins starea de

percepţie pentru conţinuturi beatitudine, cu alte cuvinte, atunci cînd

inconştiente. Ceea ce percepe el sînt această funcţie de percepţie este

simbolurile. Acestea sînt însă energii inundată în întregime de dyna-mis, nu se

plăsmuite, forţe, adică idei produce o stare de fericire. în schimb, atunci

determinan- cînd Dumnezeu este în suflet, deci cînd

sufletul ca vas înţelege inconştientul

147 H. Buettner, loc. cit., voi. II, p. 195.
şi se configurează pe sine ca imagine

şi ca simbol ale acestuia, atunci se produce o

stare de fericire. Vedem de aici că starea de

fericire este o stare creatoare.

Şi astfel, Meister Eckhart rosteşte

aceste cuvinte frumoa

se: „Atunci cînd sînt întrebat: «De ce

ne rugăm, de ce postim,

de ce facem toate lucrările bune, de

ce sîntem botezaţi, de ce

[...] Dumnezeu s-a făcut om?»,

răspund: «Pentru ca Dumnezeu

să se nască în suflet şi sufletul, la

rîndu-i, în Dumnezeu. Natura

dinăuntru a oricărei seminţe semnifică

griul şi orice metal sem

nifică aurul şi orice naştere, o/nu/.'"148

Eckhart exprimă clar ideea de

dependenţă a lui Dumne

zeu de suflet şi totodată faptul că

sufletul este locul de naştere

al lui Dumnezeu. Potrivit

consideraţiilor noastre de mai sus,

această din urmă idee este uşor de doua modali

înţeles. Funcţia de percepţie tate de utilizare o constituie speculaţia

(sufletul) sesizează conţinuturile filozofică151, o a treia

inconştientului şi, în calitate de este cea cvasireligioasă care duce la

funcţie creatoare, dă naştere, în formă erezii şi la întemeierea de

simbolică, la dynamis}*® secte; o a patra posibilitate este

Ceea ce zămisleşte sufletul sînt, din utilizarea forţei cuprinse în ima-

punct de vedere psihologic,

Von Jer Erfullung. H. Buettner, Iov. cit., voi.
imagini pe care raţiunea le consideră
I, p. 1.
lipsite de valoare. Ele şi
După Eckhart sufletul este atit
sînt lipsite de valoare în sensul că nu
ceea ce înţelege, cit şi ceea ce este
se pot valorifica eficient
înţeles. Buettner, loc. cit., voi. 1, p. 186.
şi nemijlocit în lumea obiectivă. Prima
Iată cîteva exemple literare: ETA.
lor posibilitate de utili
Hoffmann, Meyrink, Barlach (Der
zare este cea artistică, în măsura în
rore Tag), iar pe o treaptă mai înaltă:
care subiectul dispune de o
Spitteler, Goethe (Faust), Wagner.
150
capacitate de exprimare în domeniul artei. Oa
Nietzsche în Zarathustra.
274 TIPURI PROBLEMA 275

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

gini pentru orişice formă de excese. facă să evolueze la maximum. Acest

Ultimele două utilizări şi-au găsit în tratament este o chestiune de

mod deosebit de limpede expresia în tehnică pe care nu pot să o dezvolt în

direcţia encratică (ascetică) şi acest context. Pot doar să amintesc,

antitactică (anarhistă) a gnosticii. din raţiuni de claritate, că există două

469. Conştientizarea imaginilor are modalităţi de tratare, respectiv me-

indirect importanţă şi pentru toda reductivă şi metoda sintetică.

adaptarea la realitate, în măsura în Prima metodă reduce totul la

care relaţia cu lumea reală instinctele primitive, ultima dezvoltă

înconjurătoare este eliberată de din materialul dat un proces de

adaosurile fantastice. Valoarea diferenţiere a personalităţii. Metoda

principală a imaginilor stă însă în reductivă şi cea sintetică se

fericirea şi bunăstarea subiectivă, completează reciproc, căci reducerea

independent de condiţiile exterioare la instinct conduce la realitate, la o

favorabile sau nefavorabile. supraevaluare a realităţii şi astfel la

Adaptarea este desigur un ideal. Dar necesitatea sacrificiului. Metoda

ea nu este întotdeauna cu putinţă, căci sintetică dezvoltă fanteziile simbolice

există împrejurări în care singura care rezultă din libidoul introvertit

adaptare posibilă este suferinţa prin sacrificiu. Pe baza acestei

resemnată. Această formă de dezvoltări apare o nouă atitudine faţă

adaptare pasivă este mijlocită şi de lume, care din cauza diferenţei ei

înlesnită de dezvoltarea imaginilor asigură o nouă declivitate. Am

fanteziei. Spun „dezvoltare", deoarece denumit această trecere către noua

fanteziile nu sînt la început decît materie atitudine funcţie transcendentă}^- în

primă de valoare îndoielnică. Motiv atitudinea reînnoită reapare, în

pentru care ele trebuie supuse unui calitate de prestaţie pozitivă, libidoul

tratament care să le ducă la achi- scufundat mai înainte în inconştient.

ziţionarea acelei forme capabile să Ic Ea corespunde unei adevărate

întoarceri la o nouă viaţă. Este Dumnezeu". Această condiţie însă nu

simbolul naşterii lui Dumnezeu. Şi e aceea a fericirii (cum observă just

invers. Cînd libidoul se retrage din Eckhart), deoarece e vorba, în raport

obiectul exterior şi se cufundă în cu viaţa zilnică, de un act negativ, de

inconştient, atunci „sufletul se naşte o coborîre către deus absconditus ale

în cărui calităţi sînt foarte diferite de

acelea ale Dumnezeului care străluceşte în

152 Cf. mai jos paragraful
plină zi.153
corespunzător din capitolul Definiţii cu
470. Eckhart vorbeşte despre
studiul meu Die transzendente Funktion în
naşterea lui Dumnezeu ca despre un
Geist und Werk (volumul omagial închinat lui
proces frecvent repetabil. într-
Daniel Brody [Gesammelte Werke, Vili)).
adevăr, procesul la care ne referim

aici este de natură psihologică;

inconştient, el se repetă aproape

neîntrerupt şi doar marile sale

oscilaţii ne sînt relativ conştiente.

Prin noţiunile de sistolă şi diastolă

Goethe a intuit corect fenomenul.

Este probabil vorba de un ritm al

vieţii, de vibraţiile forţelor vitale care

sînt de regulă inconştiente. Aceasta

ar putea fi şi motivul pentru care

terminologia existentă este aici

precumpănitor religioasă sau

mitologică, deoarece astfel de

expresii şi formule se referă în primul

rînd la fapte psihologice inconştiente

şi nu la fazele lunii sau la alte

fenomene planetare, cum pretinde

adesea explicaţia ştiinţifică a

miturilor. Deoarece avem

precumpănitor de-a face cu procese

inconştiente, ne lovim de cele mai

mari dificultăţi atunci cînd este vorba un nou simbol pentru ceea ce a fost din

să ieşim din limbajul figurat al ştiinţei toate timpurile o enigmă. Ştiinţa

noastre pentru a atinge nivelul noastră este şi ea o limbă de imagini,

figurat al altor ştiinţe. Respectul faţă dar este mai adaptată vieţii practice

de marile taine ale naturii, pe care decît vechea ipoteză mitologică ce se

limba religioasă se străduie să le exprima în reprezentări concrete şi

exprime în simboluri sacralizate de nu, ca noi, în noţiuni.

timp, de valoare semnificativă şi de

153 Eckhart spune: „De aceea mă
frumuseţe, nu este cu nimic micşorat
întorc din nou către mine însumi,
de faptul că psihologia se extinde şi la
acolo aflu cel mai adînc lăcaş, mai
aceste domenii, pînă acum închise
adînc decît iadul însuşi; căci şi de
ştiinţei. Noi împingem simbolurile
acolo mă mînă nenorocirea mea: nu
ceva mai înapoi şi scoatem la lumina
pot să scap de mine! Aici înăuntru
zilei o parcelă a domeniului lor, fără a
vreau să stau şi aici vreau să rămîn!
cădea însă în eroarea de a crede că
Von dem Zcrne der Seele und von ihrer rechten
am făcut altceva decît să producem
Stâne. Beutt-ner, loc. cit., voi. I, p. 180.
276 TIPURI PSIHOLOGICE Dumnezeu şi Dumnezeirea se

deosebesc precum a face şi a nu

Sufletul, spune Eckhart, „1-a
face! Cînd mă reîntorc acasă în
făcut pe «Dumnezeu» abia
Dumnezeu, nu mai plăsmuiesc
prin fiinţa lui ca creatură, în aşa fel
nimic în mine şi atunci această
încît Dumnezeu nu a existat
străpungere a mea e cu mult mai
înainte ca sufletul să fie ceva
plină de splendoare decît prima
creat. în urmă cu o vreme am
mea ieşire. Căci eu — acel Unul
spus: «Eu sînt o cauză a faptului că
— ridic toate făpturile din propriul lor
Dumnezeu este Dumnezeu!»
simţămînt într-al meu,
Dumnezeu se are pe sine de la suflet: faptul
în aşa fel încît să devină şi ele Unul
de a fi Dumnezeu,
în minei Cînd mă întorc în
îl are de la sine însuşi." 154
adîncul şi la temelia Dumnezeirii,
„Dar şi Dumnezeu devine şi
în torentul şi izvorul ei, nu
trece." 155
mă întreabă nimeni de unde vin
„Deoarece toate făpturile îl
sau unde am fost: nimeni nu
exprimă, Dumnezeu devine.
mi-a simţit lipsa. Iată ce înseamnă:
Cînd mai zăboveam încă în adîncul
«Dumnezeu trece»." 156
şi la temelia Dumnezeirii,
474. După cum rezultă din
în torentul şi în izvorul ei, nimeni
aceste citate, Eckhart deosebeşte
nu mă întreba încotro voiam
între Dumnezeu şi Dumnezeire,
să ajung sau ce făceam: nu era
Dumnezeirea fiind totul care nu
nimeni acolo care m-ar fi putut
se ştie şi nu se posedă pe sine, în
întreba. Abia după ce m-am
vreme ce Dumnezeu apare ca
revărsat, toate făpturile l-au vestit
o funcţie a sufletului, după cum
pe Dumnezeu [...] Şi de ce nu
sufletul apare ca o funcţie a
vorbesc ele de Dumnezeire? —
Dumnezeirii. Aceasta pare să fie
Tot ceea ce e în Dumnezeire e Unul şi
forţa demiurgică universală; în
despre el nu se poate vorbi
termeni psihologici: instinctul
nimic! Doar Dumnezeu face ceva;

Dumnezeirea nu face nimic, zămislitor, creator, care nu se ştie

nu are nimic de făcut [...] şi nici nu şi nu se are pe sine, comparabil cu voinţa

a căutat vreodată să facă. în concepţia lui Scho-

 Vom Schaue» Gottes und von Seligkeit. PROBLEMA TIPURILOR tN

Beuttncr, loc. cit., voi. I, LITERATURA

p. 198.
277
Von des Geistes Ausgang und Heimkehr.

Buettner, loc. cit., voi. I, penhauer. Dumnezeu însă apare

p. 147. ca izvorît din Dumnezeire şi din

Buettner, loc. cit., voi. I, p. 148. suflet. Sufletul ca făptură îl

„exprimă". Dumnezeu este, în

măsura în care sufletul se

deosebeşte de inconştient şi în

măsura în care percepe forţele şi

conţinuturile inconştientului, şi

Dumnezeu trece, de îndată ce

sufletul se scufundă in „torentul şi

izvorul" forţei inconştiente. Astfel,

Eckhart afirmă în altă parte: „Cînd

am ieşit din Dumnezeu, toate

lucrurile au spus: «Există un

Dumnezeu!» Iată, ceea ce nu mă

poate face preafericit, căci în

atare privinţă eu mă exprim ca

făptură. Dar în străpungere,

pentru că vreau să stau liber în

voinţa lui Dumnezeu şi liber şi de

această voinţă a lui Dumnezeu şi

de toate lucrările sale şi de

Dumnezeu însuşi — acolo sînt mai

mult decît toate făpturile, acolo

nu sînt nici Dumnezeu, nici

făptură: sînt ceea ce am fost şi

ceea ce am să rămîn, acum şi de-a

pururi! Acolo mi se dă un brînci

care mă ridică deasupra tuturor

îngerilor. Prin el ajung atît de ca obiect dispare, devenind

bogat încît Dumnezeu, potrivit cu subiectul care nu se mai

ceea ce este el ca Dumnezeu şi deosebeşte de eu; cu alte cuvinte,

potrivit cu lucrările sale eul ca produs relativ tîrziu

dumnezeieşti, nu îmi mai este diferenţiat este din nou unit cu

destul: căci în această relaţia universală, dinamică şi

străpungere, simt ceea ce eu şi mistică („partici-pation mystique" a

Dumnezeu sîntem împreună. Acolo primitivilor). Aceasta este cufundarea în

sînt ce am fost, nici nu cresc, nici „to-

nu scad, căci acolo sînt o

157 Von der Armut am Geiste. Buettner,
nemişcare care pune toate
loc. cit., voi. I, pp. 176 ş. urm.
lucrurile în mişcare. Aici

Dumnezeu nu mai găseşte nici un

lăcaş în om, căci aici omul a

cîştigat din nou, prin sărăcia lui,

ceea ce a fost de-a pururi şi va

rămîne în veci. Aici Dumnezeu

este absorbit în spirit."157

475. „Ieşirea" semnifică o

conştientizare a conţinutului in-

conştient şi a forţei inconştiente

sub forma unei idei izvorîte din

suflet. Acest act echivalează cu

conştiinţa deosebirii de o dyna-mis

inconştientă, o separare a eului ca

subiect de Dumnezeu (adică de o

dynamis inconştientă) ca obiect.

Astfel, Dumnezeu „devine". Atunci

cînd separaţia este suspendată din

nou prin „străpungere", adică prin

„tăierea" eului de lume şi prin

identificarea eului cu acea dynamis

activă din inconştient, Dumnezeu

278 TIPURI PROBLEMA 279

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

rentul şi în izvorul ei". Nenumăratele improbabilitatca identităţii cu

analogii cu reprezentările Orientului Dumnezeu care, reprezentînd o trăire

sînt vădite. Persoane mai autorizate foarte impresionantă, produce o nouă

decît mine le-au pus în evidenţă în declivitate; lumea este recreată, căci

cadrul unor studii amănunţite. atitudinea omului faţă de obiect s-a

Existenţa acestui paralelism, fără modificat.

influenţă directă, demonstrează însă Este o datorie a conştiinţei morale

că Eckhart gîndeşte din adîncul istorice, ca în acest

spiritului colectiv, comun atît Orientu- context, în care vorbim de

lui cît şi Occidentului. Baza comună, relativitatea simbolului lui Dumne

de care nu poate fi făcută zeu, să reamintim de acel bărbat

răspunzătoare o istorie comună, este solitar printre contemporanii

substratul predispoziţiei primitive a săi, al cărui destin tragic a făcut ca

spiritului şi noţiunea sa energetică de propria sa viziune să rămînă

Dumnezeu, în care, activă, dynamis nu neînţeleasă. E vorba de Angelus Silesius.

a încremenit încă în cristalul ideii abs- Ceea ce Meister Eckhart s-a străduit

tracte de Dumnezeu. Această să exprime printr-o

reîntoarcere la natura originară, marc încordare a gîndului şi într-o

această regresie în forme religioase limbă în multe privinţe greu

către condiţiile psihice ale trecutului inteligibilă a izbutit Silesius să ne

îndepărtat este comună tuturor comunice în strofe scurte,

religiilor vii în sensul cel mai adînc al mişcătoare şi profunde, care

termenului, începînd cu identificările înfăţişează aceeaşi idee de relativi

regresive din ceremoniile totemice ale tate a lui Dumnezeu pe care o

negrilor australieni158 şi pînă la extazele întîlnim şi la Meister Eckhart.

misticilor creştini ai vremii şi culturii Versurile sale vorbesc de la sine:

noastre. Prin această reîntoarcere este „Eu ştiu că fără mine Dumnezeu
reconstituită o stare iniţială: nu poate nici o clipă să trăiască,
Dacă eu pier, e nevoit şi El să Eu sint ca El la fel de mare, El e atît de
piară. mic precum sînt eu: El nu poate să

Un vierme Dumnezeu nu-1 fie peste mine, eu nu pot fi sub

poate face fără mine; De nu El!

ii îngrijesc cu El, acesta piere. în mine Dumnezeu e focul,

158 Spencer und Gillen, The Northern Tribes iar eu lumină sint in El, Nu

of Central Australia. oare împreună adine de tot

uniţi sintem?

La mine el ţine mai mult ca la

Sine, eu ţin la El mai mult ca la

mine, îi dăruiesc atît cît El îmi

dăruieşte din Sine!

Dumnezeu mi-e Dumnezeu şi om:

eu ii sint Lui om şi Dumnezeu, Eu

setea i-o potolesc, El mă scapă de

nevoi.

Dumnezeu se mlădie după

noi, El ne este ceea ce voim;

Vai de noi, dacă nu sîntem

ceea ce trebuie să fim.

Dumnezeu este ce este; eu sint ce sînt;

Dar dacă-1 cunoşti pe Unul, ne

cunoşti pe mine şi pe El.

Eu nu sînt în afara Lui, El nu e în afara

mea.

Eu sînt strălucirea şi Lumina Lui,

iar El, podoaba mea.

Eu sint viaţa în fiu, tatăl sădeşte şi

hrăneşte,

Roadă, ce creşte din mine, e

Dumnezeu, e Duhul Sfînt.

 Eu sînt pruncul şi fiul Lui, El mii de persoane, anonime, se află în

iarăşi îmi este prunc: Cum spatele lor, cu gînduri şi sentimente

de se poate ca amindoi să asemănătoare, situate sub pragul

fim doi? conştiinţei, gata să deschidă porţile

unei noi epoci. în cutezanţa acestor

Eu însumi trebuie să fiu soare, să
gînduri glăsuieşte lipsa de grijă şi
vopsesc
siguranţa de nezdruncinat a spiritului
Cu razele-mi marea fără culoare a
inconştient care va duce, cu consec-
Diunnezeirii întregi."
venţa unei legi naturale, la o
478. Ar fi ridicol să presupunem că
reînnoire şi transformare spirituală. O
astfel de gînduri îndrăzneţe, precum
dată cu Reforma, curentul a atins
acelea ale lui Meister Eckhart, nu sînt
suprafaţa vieţii cotidiene. Reforma a
decît pure născociri ale unor
înlăturat în mare măsură Biserica,
speculaţii conştiente. Ele sînt
mediatoare a salvării, şi a restabilit
întotdeauna fenomene istorice
relaţia personală cu Dumnezeu. în
semnificative, purtate de curenţii
felul aces-
subterani ai psihicului colectiv. Alte
280 TIPURI PROBLEMA 281

PSIHOLOGI TIPURILOR IN

CE LITERATURĂ

ta s-a depăşit punctul culminant al spiritual este suficient de larg pentru

maximei obiectivări a ideii de ca ei să înţeleagă, cel puţin sub

Dumnezeu. De acum încolo, noţiunea aspect exterior, problemele principale ale

de Dumnezeu se va subiectiviza din ce în timpului lor.

ce mai mult. Risipirea în secte 479. Eposul lui Spitteler Prometeu şi

reprezintă consecinţa logică a acestui Epimeteu începe într-un astfel de punct

proces de subiectivizare. Urmarea de răscruce psihologică: el descrie

extremă este individualismul care prăbuşirea perechilor de contrarii

reprezintă o nouă formă de „izolare" care mai înainte fuseseră unite.

şi a cărui primejdie o constituie Prometeu, plăsmuitorul de imagini,

cufundarea în acea dynamis inconştientă. slujitorul sufletului, dispare din cercul

Cultul „bestiei blonde" emană de la oamenilor; societatea umană însăşi

această dezvoltare, ca şi multe altele cade pradă lui Behemoth, adică

ce ne particularizează epoca. De urmărilor contrarii, destructive ale

îndată însă ce se produce cufundarea unui ideal depăşit. La timpul cuvenit,

în instinct, se ridică întotdeauna, de Pandora (sufletul) creează în

cealaltă parte, rezistenţa împotriva inconştient giuvaerul salvator care

informului pur, a haoticului sălăşluind în însă nu ajunge la omenire pentru că

simpla dynamis, nevoia de formă şi aceasa nu îl înţelege. Schimbarea în

lege. Cufundîndu-se în torent, bine se produce abia prin intervenţia

sufletul trebuie să creeze şi simbolul tendinţei prometeice care, prin

care conţine, reţine şi exprimă forţa. inteligenţă şi înţelegere, readuce la

Acest proces propriu psihicului luciditate un număr mic, apoi mare

colectiv este simţit sau intuit de acei de oameni. Fireşte, această operă nu

poeţi şi artişti care creează în îşi poate avea rădăcinile decît în

principal pe baza percepţiilor experienţa intimă a creatorului ei.

inconştientului sau a conţinuturilor Dar dacă nu ar fi fost vorba decît de

inconştiente şi al căror orizont elaborarea poetică a unei experienţe

pur individuale, ei i-ar lipsi în bună şi să ducă astfel la acel rezultat fatal, a

măsură universalitatea şi perenitatea. cărui complicaţie spiritul creator a

Ea posedă însă valoare generală presimţit-o şi a încercat deja sâ-i afle

tocmai pentru că reprezintă şi dezlegarea.

tratează nu doar probleme intime, ci

5. Natura simbolului unificator la
în principal problemele colective ale
Spitteler
epocii noastre, trăite în mod

personal. Totuşi ea s-a lovit la Trebuie să găsim acum un răspuns

apariţie de indiferenţa la întrebarea impor

contemporanilor, căci aceştia sînt tantă care este natura giuvaerului,

întotdeauna în marea lor majoritate simbol al vieţii reînnoite, în

chemaţi să menţină şi să elogieze care poetul vede un aducător de

prezentul imediat bucurie şi un mîntuitor. Am

adunat deja o serie de dovezi care

atestă natura „divină", „dum

nezeirea" giuvaerului. S-a văzut

limpede că simbolul cuprinde

posibilitatea unor noi declanşări

energetice, în vederea anume a

eliberării libidoului inconştient blocat.

Simbolul semnifică întot

deauna faptul că această formă

cuprinde o nouă manifestare a

vieţii, o modalitate de salvare din

ceea ce este constringere şi

silă de viaţă. Eliberat din inconştient

prin simbol, libidoul re

prezintă o divinitate întinerită sau în

genere o nouă divinitate,

tot aşa cum, de pildă, Jahvc a

înfăptuit prin creştinism trecerea

către figura părintelui iubitor şi în

genere către o morală mai

înaltă şi mai spiritualizată. Motivul
reînnoirii divinităţii159 este
general răspîndit şi poate fi deci
presupus cunoscut. Referitor la
forţa mîntuitoare a giuvaerului,
Pandora spune:
„Ci, iată, am auzit cîndva despre un
neam de oameni
bogat în suferinţe şi vrednic de
îndurare, de aceea am născocit
un dar prin care de tu îmi vei îngădui,
eu aş putea să le alin sau
să le-astîmpăr durerile lor multe." 160
Frunzele copacului care
protejează naşterea cîntă: „Căci aici
este prezenţa şi aici e feri
cirea şi aici e îndurarea." 161
Mesajul „copilului minune", al noului
simbol, este iubi
rea şi bucuria, deci o stare de natură
paradisiacă. Acest mesaj
este o paralelă la naşterea lui Cristos, în
vreme ce salutul adresat
de zeiţa soarelui162 şi miracolul
naşterii care face ca oameni
aflaţi la depărtare să fie chiar în acea
clipă „buni" şi să fie bi-
Ci. Jung, Wandlungen und Symbole der
Libido (reeditare: Symbole der
Wandlung [Gesammehe Werke, V]).
Spitteler, Promerheus und Epimetheus, Jena,
1911, p. 108.
Loc. cit., p. 127.
Loc. cit., p. 132.
282 TIPURI PSIHOLOGICE imagini:) „Nu stau în nici un soare

şi nu sînt niciunde de soare luminate.

necuvîntaţi163 constituie atribute
Dar ele vor şi trebuie să iasă din
ale naşterii lui Buddha. Din
noapte odată. Aceasta ar fi arta de a le
„binecuvântarea divină" aş vrea să
aduce la soare, atunci ar trăi." Şi
subliniez doar acest pasaj
Epimeteu îşi doreşte imaginea,
semnificativ: faptul „că fiecare om
giuvaerul, el spune în convorbirea
îşi revede imaginile pe care
despre statuia lui Heracles (a eroului!):
cîndva, copil fiind, le-a privit în
„lată al imaginii înţeles, cu
strălucirea visătoare şi plină de
pricepere ea ne arată că singura
culoare a viitorului."164 Ni se spune
noastră slavă stă în a trăi şi a
astfel limpede că fanteziile
prinde prilejul de a cîştiga
copilăriei se pot realiza, cu alte
giuvaerul care se coace deasupra capului
cuvinte, că acele imagini nu pier,
nostru. ^ Atunci cînd, refuzat de
ci reapar la omul adult, trebuind să
Epimeteu, giuvaerul este adus
se împlinească. Bătrînul Kule, din
preoţilor, aceştia cîntă tocmai în
Der tote Tagi65 al lui Barlach rosteşte
felul în care Epimeteu tînjise după
aceste cuvinte: „Noaptea, cînd
el. „O, vino, o, Doamne, cu
stau culcat şi pernele întunericului
îndurarea ta", pentru ca imediat
mă apasă, se înghesuie uneori în
apoi să respingă giuvaerul ceresc
jurul meu lumină sunătoare, pe
ce le fusese oferit şi să hulească.
care ochii mei o văd şi urechile
Nu este greu să recunoaştem în
mele o aud. Şi atunci, în jurul
începutul imnului intonat de preoţi
culcuşului meu se rinduiesc icoanele
cîntecul protestant:
frumoase ale unui viitor mai bun.
„Vino, vino, duh al vieţii,
încremenite încă, dar de o superbă
Dumnezeu adevărat!
frumuseţe, adormite încă — dar
Forţa ta nu-i in zadar
ce) care le-ar trezi ar zămisli lumii
Ea ne umple ne-ncetat:
un nou chip. Acela care ar putea

să o facă [... ] ar fi un erou. Dar ce Loc. cir., p. 129.

inimi ar putea atunci să bată! Cu Loc. cit., p. 128.

totul alte inimi, bătînd cu totul Berlin, 1919, pp. 30 ş. urm.

altfel decît o fac acum." (Despre Spitteler, loc. cit., p. 138.

 PROBLEMA TIPURILOR ÎN se înfundă întotdeauna după

LITERATURĂ o vreme — soluţia apare din

direcţia din care nu este aşteptată

283
(„Ce poate veni bun din
Duh, lumină,
Nazaret?"). Această lege
străluciri Vor fi-
psihologică
n bezna inimii.
este, de pildă, temelia profeţiilor
Duh de forţă şi
mesianice. Profeţiile însele sînt
putere Tu eşti
proiecţii ale inconştientului care
sigur duhul
presimte evenimentele viitoare.
meu,
Deoarece soluţia e iraţională,
îmboldeşte-n
apariţia Mîntuitorului este legată
noi lucrarea-ţi"
de o condiţie imposibilă, adică
etc.
iraţională, deci de graviditatea

Acest imn se află într-un Fecioarei.167 Această profeţie este, ca

paralelism perfect cu conside multe altele, ambiguă, de

raţiile de mai sus. Faptul că preoţii pildă: „Macbeth nu va cădea în

care îl intonează resping puterea nici unui duşman atîta

noul spirit al vieţii, noul simbol, timp cît pădurea din Birnam nu se

corespunde întru totul esenţei va ridica să vină vrăjmaş

raţionaliste a creaturilor împotriva castelului din Dunsinan."

epimeteice. Raţiunea caută Naşterea Mîntuitorului, adică

întotdeauna apariţia simbolului, are loc

soluţia pe căi raţionale, acolo unde nu este aşteptată,

consecvente, logice, şi arc anume acolo unde o soluţie este

dreptate în cel mai puţin probabilă. Astfel Isaia

toate situaţiile şi chestiunile de spune (53, 1-3): „Cine va

importanţă medie. în cele mari crede ceea ce noi am auzit şi

şi decisive însă, ea nu face faţă. braţul Domnului cui i se va

Raţiunea este incapabilă să cre descoperi?

eze imaginea, simbolul, care e de Crescut-a înaintea Lui ca o

natură iraţională. Atunci cînd odraslă, şi ca o rădăcină în

drumul raţional se înfundă — şi el pămînt uscat; nu avea nici chip,

nici frumuseţe, ca să ne uităm 284 T epimeteică

la El, şi nici o înfăţişare ca să ne fie I nu are nimic

drag. P vrednic de

Dispreţuit era şi cel din urmă U preţuire.

dintre oameni; om al du R Descriind

rerilor şi cunoscător al suferinţei, I respingerea

unul înaintea căruia să-ţi aco simbolului,

peri faţa, dispreţuit şi nebăgat în P Spitteler nu

seamă." S s-a sprijinit

I conştient
167 Isaia, 7, 14.
H pe
O modelul
L biblic,
O altminteri
G lucrul
I acesta s-ar
C observa în
E
formulă

487. rile sale.

Mai degrabă
Mîntuirea
el s-a
apare nu
adăpat din
doar acolo
aceleaşi
unde nu
adîncuri din
este
care atît
aşteptată, ci
profeţii, cît
şi sub o
şi creatorii
înfăţişare,
şi-au extras
aşa cum se
simbolurile
vede din
mîntui-
acest pasaj,
toare.
care pentru
Apariţia
judecata
Mîntuitomlu
i semnifică lîngă i şi al in nouă, a

unirea culcuşul tenţiei Cărui

contrariilor: viperei şi în raţionale stăpînire e

„Atunci vizuina apare alt pe umărul

lupul va şarpelui principiu Lui şi se

locui otrăvitor conducător cheamă

laolaltă cu copilul abia a cărui numele Lui:

mielul şi înţărcat îşi „dumne înger

leopardul se va întinde zeire" de mare sfat,

va culca mîna."168 echivalează Sfetnic

lîngă Natura cu „puterea minunat,

căprioară; şi simbolului superioară." Dumnezeu

viţelul şi mîntuitor este Principiul tare, biruitor,

puiul de leu aceea a unui director Domn

vor mînca copil169, este de al păcii,

împreună şi cu alte cuvinte, natură Părinte al

un copil îi naivitatea sau iraţională, veacului ce

va paşte. lipsa de motiv va să fie."

Juninca se premise a pentru care Aceste

va duce la atitudinii apar apare sub determinări

păscut ţine haina mi redau

împreună simbolului racolului. calităţile

cu ursoaica şi funcţiei Această esenţiale,

şi sale. corelaţie pe care le-

puii lor vor Această este foarte am

sălăşlui la atitudine frumos stabilit mai

un loc, iar „copilăroasă exprimată sus, ale

leul ca şi " de Isa- simbolului

boul va aduce eo ipso ia (9, 5): mîntuitor.

mînca paie; cu sine „Căci prunc Criteriul

Pruncul faptul că în s-a născut efectului „di

de ţîţă se locul nouă, un Fiu vin" îl

va juca îndărătnicie s-a dat constituie

forţa P dinaintea trupurile

irezistibilă a ROB găsirii lor vor

impulsului LEM soluţiei este învia!"170

inconştient. A comparată 4%. în

Eroul TIPU cu actul

este RILO graviditatea mîntuirii se

întotdeauna R IN : însufleţeşte

figura LITE „Ca ceea ce era

înzestrată RAT femeia neînsufleţit,

cu forţă URĂ însărcinată mort; din

magică, ce şi gata să punct de

285
face im- nască vedere

posibilul prunc, care psihologic

posibil. se aceasta

Simbolul zvîrcoleşte înseamnă

este drumul şi strigă în că: acele

de mijloc durerea ei, funcţii

de-a lungul aşa am fost înţelenite,

căruia se noi, sterile,

unesc Doamne, cu dezafectate,

contrariile toţii în faţa refulate,

într-o nouă Ta! dispreţuite,

mişcare, un Zămislit- sub-evoluate

curs de apă am, dureri etc. izbucnesc

care de facere deodată şi

răspîndeşte am avut şi încep să

fertilitate am născut vieţuiască.

după o vint! Tocmai

lungă Mîntuire funcţia

perioadă de ţării noi n- inferioară

secetă. am dat [... ] este aceea

Tensiunea Morţii Tăi care

de vor trăi şi continuă

viaţa, pe monstrul îi naşterea spune Kule:

cale de a se înghiţise simbolului, „Şi atunci,

stinge în mai înainte. regresia în în culcuşul

funcţia Este ceea inconştient meu, se rîn-

diferenţiată. ce a libidoului duiesc

171
Acest motiv Frobenius încetează. icoanele

revine în ideea numeşte Regresia se frumoase

de „fu-rişarea transformă ale unui

â7TOKaTâoxao obştească în progresie, viitor mai

iq Jtâvrcov, din afară".173 staza bun.

Noul Corelaţia cu devine flux. încremenite

Testament, de mitul eroului Astfel, forţa încă, dar de

restituire172 este păs- de atracţie o superbă

care este o trată şi de a cauzei frumuseţe,

formă Isaia, două prime este adormite

înaltă, versete mai zdrobită. De încă — dar

evoluată a jos (27, 1): aceea cel care

ideii „în ziua

universal aceea
Isaia, 11, 6-8. 170
răspînditc a Domnul se
„Copilul Isaia,
mitului va năpusti
minune", la 26, 17-19.
eroului, cu sabia Sa
Spitteler. Cf. 171
potrivit grea, mare
Kerenyi şi Cf.
căruia, şi puternică,
Jung, explicaţii
ieşind din asupra
Einfuhrung in le de
pîntecul Leviatanului
das mai sus
balenei, , a şarpelui
Wesen der la
eroul îşi încolăcit, şi
Mythologie Scrisorile
scoate afară va omorî
[Gesammelte lui
părinţii şi îi balaurul cel
Werke, IX/Partea Schillcr.
scoate pe din Nil."
I]. 172
toţi cei pe 497. O

care Epistola
dată cu
Sf. Apostol Das 2 T P B

Pavel către Zeitalter 8 I R L

Romani, 8, 19. des 6 E

173 Sonnengot M

Frobenius, tes, 1904. A

Ă
2 8 7 pămînt se vor

însetat. rătăci."

Pămîntul 502.
le-ar trezi ar aici asupra
cel fără de
zămisli lumii lui. 175 Apa Simbolul
apă se va
un nou chip. riţia noii mîntuitor
preface în
Acela care vieţi şi a noii este o cale,
bălţi şi
ar putea să fertilităţi, un drum pe
ţinutul
o facă ar fi acolo unde care viaţa
cel însetat
un erou: nu era nimic poate
va fi izvor de
Mama: Un de înainta, fără
apă. Acolo
eroism cu aşteptat, chin şi fără
va fi veselia
jale şi este constrîngere.
păsărilor,
nevoi! descrisă şi în Holderlin
iarbă,
Kule: Isaia, 35, 5- s
trestie şi
Poate că 8: „Atunci p
bălţi.
cineva ar vor deschide u
soi. Acolo
putea ochii celor n
va fi cale
totuşi! orbi şi e
curată şi
Mama: urechile
cale sjîntă
Acela ar celor surzi î
se va
trebui mai vor auzi; n
chema şi nu
înainte să-şi Atunci va
va trece pe
îngroape sări şchiopul P
acolo nimeni
mama."1'1* ca cerbul şi a
necurat şi
Am ilustrat limpede va t
nici nu va fi
abundent cu alt fi limba m
acolo cale
prilej motivul gîngavilor; o
întinată.
„mamei zme- că izvoare s
Chiar şi cei
oaice", de apă vor :
fără de
astfel incit curge în
minte vor
pot să nu pustiu şi „
merge pe
mai revin pîraie în A
dînsa şi nu
p i cu

r D
Barlach, Der
o a m
tote Tag, pp.
a r i
30 ş. urm.
p n
Vezi
e u t
Wandlungen
Ş n u
und Symbole
i d i
der Libido
e r
(reeditare:
g - e
Symbole der
r i a
Wandlung
e .
[Gesammelte
u p "
Werke, V].
r *
Sugrumării
d i 503. Leviatanului
e m Sună ca îi
e şi cînd corespunde
î j apropierea la
n d zeului ar Spitteler
ş i reprezenta o biruinţa
f e primej asupra lui
ă , die, ca şi Behemoth.
c cînd deci *
a s concentrare Traducere
t p a de libido de Ştefan
o din Aug. Doinaş
e r inconştient şi Virgil
e ar fi Nemoianu:
Z ş o primejdie J. Chr. Fr.
e t pentru viaţa Holderlin,
u e conştientă. Imnuri şi
l Or, lucrurile ode, Edit.
. Ş stau astfel:
Minerva, cît o masă conştiinţei, în vreme ce

1977, de libidou împotriva simptomele

Bucureşti, investeşte, rezistenţei neunirii cu

p. 312 (n. t). sau mai bine adesea sine se

spus se deznădăjdui îndesesc,

investeşte, te a primejdia

mai mult în judecăţii unei

inconştient, raţionale. inundaţii şi

cu atît Salvarea o a unei

creşte aduce distrugeri

influenţa, simbolul provocate

posibilitatea care poate de

de acţiune a închide şi conţinuturile

inconştientul uni în sine inconştiente

ui; ceea ce conştientul creşte

înseamnă că şi concomitent

toate inconştientu cu creşterea

posibilităţile l. în vreme simbolului

funcţionale ce libidoul destinat să

respinse, de care rezolve

uzate, dispune conflictul.

depăşite, conştiinţa se Or, simbolul

pierdute cu epuizează este foarte

totul în treptat în intim legat

cursul unor funcţia de ceea ce e

întregi diferenţiată ameninţător

generaţii se şi se şi pri-

însufleţesc reconstituie mejdios, în

şi încep să din ce în ce aşa fel îneît

exercite o mai greu şi el fie poate

influenţă într-un timp fi confundat

creseîndă din ce în ce cu acesta,

asupra mai lung, şi fie apariţia

sa cheamă ş. urm. să ştie să Haş-Baz»

răul şi Acolo se dea la o (grabnic-

distrugerea. spune că o parte răul şi pradă-

Oricum, fecioară va să aleagă apropiat-

salvarea se naşte un fiu binele, jaf)"

leagă intim pe care îl va pămîntul de 8, 3-4:

de numi care îţi este „Atunci m-

distrugere şi Emanuel. teamă, din am apropiat

pustiire. Or, Emanuel pricina celor de

Dacă vechiul înseamnă doi regi, va fi proorocită şi

nu ar fi „Dumnezeu pustiit." a luat în

pregătit să cu noi", 8.1.: „Şi a pîntece şi a

dispară, adică zis Domnul născut un

nimic nou unirea, către mine: fiu. Şi a zis

nu ar garantată «Ia o carte Domnul

apărea, iar de simbolul mare şi către mine:

vechiul nu mîntuitor, cu scrie «Pune-i

ar putea şi dynamis deasupra ei numele

nu ar avea latentă din cu slove Maher-Şalal-

de ce să fie inconştient. omeneşti: Haş-Baz.»

stîrpit, atîta Ce Mahcr-Şalal-

timp cît nu i- înseamnă

ar bloca mai întîi

noului în această

mod unire se

păgubitor poate vedea

calea. din

Această versetele

corelaţie imediat

psihologică următoare:

firească 5< M . „Că

apare la înainte ca

Isaia, 7, 14 fiul acesta

288 TIPURI PROBLEMA 289

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

Căci înainte ca băiatul să zică: «tată primejdie Isaia o vede figurată în

şi mamă!», toată regele străin care domneşte

bogăţia Damascului şi prada Samariei peste un regat ostil şi puternic. Pentru

vor fi duse înaintea rege Isaia această problemă

lui Asiriei." nu este, evident, psihologică, ci

8, 6-7: „«Fiindcă poporul acesta a concretă, fiind totalmente pro

nesocotit apele Si- iectată. La Spittcler, în schimb,

loahului, care curg lin [...]»." problema este deja psihologică,

Iată acum că Domnul va aduce peste desprinsă de obiectul concret, dar

ei apele cele mari cxprimîndu-sc în forme foarte

şi frumoase ale Eufratului: pe regele apropiate de acelea ale lui Isaia, deşi

Asiriei şi toată strălucirea de un împrumut conştient

lui. Ele vor trece peste toate abia dacă poate fi vorba. Naşterea

zăgazurile şi vor da afară peste salvatorului echivalează cu o

malurile lui." mare catastrofă, prin faptul că irumpe o

8, 8: „Şi se va revărsa în Iuda, şi se viaţă puternică acolo

va umfla, şi îl va unde nu se bănuia existenţa vreunei

îneca pînă ce va ajunge la gît şi cu vieţi, a vreunei forţe sau a

revărsările lui întinse va vreunei posibilităţi de dezvoltare.

acoperi întinsul ţării, o Emanuile!"* Noua viaţă izvorăşte din in

Am arătat deja în cartea mea conştient, adică din acea parte a

Wandlungen und Symbo- psihicului, voit sau nevoit,

le i7e că naşterea divinităţii este ignorată şi considerată, de aceea, de

ameninţată de balaur, de inun toţi raţionaliştii ca inexis

daţii, de pruncucidere. Ceea ce tentă. Din această zonă negîndită şi

psihologic înseamnă că acea repudiată apare totuşi supli

dynamis latentă poate irumpe şi inunda mentul de forţă nouă — reînnoirea

conştiinţa. O astfel de vieţii. Dar ce înseamnă acest

negîndit şi repudiat? Este vorba de care reapar aceste lucruri, de

toate conţinuturile psihice strălucirea lor nouă şi minunată, îneît

refulate din pricina incompatibilităţii lor să uite sau să arunce peste bord toate

cu valorile conştiente, valorile anterioare. Ceea ce înainte era

deci urîtul, imoralul, incorectul, dispreţuit poate fi ridicat acum la rangul de

inoportunul, inutilizabilul etc, principiu suprem, iar ceea ce înainte

adică tot ceea ce s-a înfăţişat astfel era adevăr poate deveni eroare.

individului în cauză. Primej Această răsturnare de valori

dia stă în faptul că omul poate fi atît echivalează cu distrugerea valorilor

de transportat de forţa cu vitale acceptate pînă atunci, ca

pustiirea prin inundaţie a unei ţări.

* Ed. Galaction (n. t ) .
Astfel, la Spittcler darul ceresc al
176 Reeditare: Symbole der Wandlung
Pandorei aduce ţării
(Gesammelte Werke, V).
şi oamenilor nenorocire. După cum în

legenda clasică din cutia

Pandorei ţîşnesc bolile care inundă şi

devastează ţara, tot astfel

giuvaerul este cauza unei nenorociri

asemănătoare. Pentru a în

ţelege acest lucru, trebuie să vedem

care este natura simbolului.

Primii care găsesc giuvaerul sînt

ţăranii, după cum păstorii sînt

primii care îl salută pe salvator.

Ţinîndu-1 în mină, ei îl exami

nează răsucindu-1 într-o parte şi în

alta „pînă cînd, în cele din

urmă, rămaseră cu totul năuciţi în faţa

apariţiei străine, necu

viincioase şi fără de lege." 177 Cînd îl duc la

rege, iar regele în

cearcă să-1 supună Conştiinţei* spre

examinare, pentru ca ea să-1

aprobe sau să-1 respingă, aceasta motiv pentru care regele îi sfătuieşte

sare speriată de pe dulap pe pe ţărani să ducă giuvaerul

pămînt şi se ascunde sub patul preoţilor. „De cum zări chipul imaginii,

„imposibilei presupuneri". Ca un Hiphil-Hophal (marele

crab care fuge „holbîndu-şi otrăvitor preot) de groază şi de scîrbă fu curpins

foarfecele şi zbîrlindu-şi-lc şi, încrucişîndu-şi bra

vrăjmaş [...|, aşa privea Conştiinţa de ţele ocrotitor deasupra frunţii, strigă:

sub pat şi, iată, cu cit «Departe de mine cu această

Epimeteu apropia imaginea, cu atît batjocură, căci ceva potriv-

cealaltă se retrăgea cu ges nic divinităţii sălăşluieşte în ea şi inima

turi de respingere. Şi ghemuindu-se îi c carnală, iar neobră

deci acolo, tăcea şi nu sco zarea i se citeşte-n ochi.»" 179

tea nici un cuvînt şi nici un sunet,

177 Spitteler, loc. cir., p. 133.
oricît se ruga regele de ca şi
* E vorba de Gewissen, conştiinţă
o implora şi o incinta cu felurite
morală (n. t.).
vorbe." 178
Loc. cit., p. 142.
Evident că noul simbol nu îi este
Loc. cit., p. 142.
simpatic Conştiinţei,
290 TIPURI PROBLEMA 291

PSIHOLOGI TIPURILOR IN

CE LITERATURĂ

După care ţăranii duc giuvaerul la sufletului, cit şi noţiunea de

Academie. învăţătorii Dumnezeu; el vorbeşte senzualităţii, e

înaltei şcoli sînt de părere că imaginii îi lipsit de ruşine şi capabil

lipsesc „sentimentul şi să pericliteze în marc măsură morala

sufletul", iar „pe deasupra, gravitatea publică prin stimularea

şi mai cu seamă ideea că fanteziilor sexuale. Aceste atribute definesc

lăuzitoare."180 prin urmare o fiinţă

Bijutierul, în fine, scoate giuvaerul care se află în contradicţie în primul

fals, tăiat dintr-o rînd cu valorile noastre

materie ordinară. La tîrg, unde ţăranii morale, în al doilea rînd cu judecata

vor să scape de imagine, noastră de valoare estetică,

apare poliţia. Apărătorii dreptăţii deoarece ei îi lipsesc valorile superioare ale

exclamă la vederea imaginii: sufletului, iar ab

„Sălăşluieşte oare o inimă în trupul senţa „ideii călăuzitoare" sugerează o

vostru ş-aveţi voi oare o iraţionalitate a conţinutu

conştiinţă în suflet, de cutezaţi să lui său de idei. Verdictul „potrivnic

înfăţişaţi privirii tuturor aceas divinităţii" poate fi tradus

tă neobrăzată şi lascivă goliciune? şi prin „anticreştin", căci această

Şi-acum grăbiţi-vă să dispăreţi! Şi istorie nu este localizată nici

vai de voi, dacă din în Antichitatea îndepărtată, nici în

întîmplare ne veţi întina cu asemenea China. Prin urmare, potrivit

privelişte pruncii curaţi şi tuturor atributelor sale, simbolul este un

dalbele neveste."181 reprezentant al funcţiei

Simbolul este caracterizat de poet valoric inferioare, deci al conţinuturilor

drept străin, necuviin psihice ncrecunoscute.

cios şi fără de lege, potrivnic simţului Imaginea înfăţişează probabil — deşi

moral, contrazieîndu-nc nicăieri acest lucru nu se

atît sentimentul şi reprezentarea spune — nuditatea unei forme

omeneşti, o „formă vie". dul, aşa cum ar putea el să fie. O

Această formă exprimă libertatea astfel de imagine, oferită privirii

deplină şi totodată da omului aşa cum este el în momentul

toria de a fi ceea ce eşti; în de faţă, nu va face decît să

consecinţă, ea semnifică cea mai declanşeze în el ceea ce este aţipit şi

înaltă modalitate de frumuseţe estetică ceea ce nu a trăit încă. Dacă

şi morală, dar frumuseţe întîmplarea ar face ca el să fie pe

naturală nu ideală, artificial jumătate civilizat şi pe jumătate încă

confecţionată, ea semnifică indivi- barbar, atunci priveliştea acelui

simbol ar trezi întreaga barbarie din

el. Ura omului se concentrează întot-

deauna asupra a ceea ce îi

conştientizează propriile defecte. Ast-

fel, destinul giuvaerului este pecetluit

din însăşi clipa apariţiei sale în lume.

Păstorul tăcut care 1-a găsit primul

este aproape omorît în bătaie de

către ţăranii cuprinşi de furie, după

care ei aruncă giuvaerul în stradă.

Simbolul salvatorului şi-a încheiat

astfel cariera scurtă dar tipică.

Legătura cu ideea creştină a pa-

timilor este evidentă. Natura

salvatoare a giuvaerului se exprimă şi

prin faptul că el apare doar o dată la

o mie de ani; este un eveniment rar

această „înflorire a comorii" şi

apariţie a unui mîntuitor, a unui

Saoshyant, a unui Buddha.

520. Sfirşitul carierei giuvaerului este

misterios; el cade în mîna unui evreu

rătăcitor: „Nu era un ovrei din

această lume, şi străin peste orice

măsură îi era portul."182 Acest evreu deo- slujit întotdeauna de simbol, de aici

sebit nu poate fi decît Ahasver care demenţa persecuţiilor lor în Evul

nu îl recunoaşte pe adevăratul Mîntuitor Mediu. Ideea de crimă rituală

şi care aici fură, ca să spun aşa, cuprinde în formă accentuată ideea

imaginea Salvatorului. Legenda lui de respingere a Mîntuitorului, căci

Ahasver este o legendă creştină aşchia din ochiul propriu este văzută

tîrzie, atestată nu mai devreme de ca bîrnă în acela al aproapelui. Ideea

secolul al XVlI-lea.183 Ea izvorăşte de crimă rituală joacă un rol şi la

psihologic dintr-o masă libidinală şi Spitteler, prin aceea că evreul fură

dintr-o parte a personalităţii copilul-minune dăruit de cer. Avem a

nevalorificată în atitudinea creştină face aici cu proiecţia mitică a

faţă de viaţă şi lume şi care este de percepţiei inconştiente a faptului că

aceea refulată. Pentru această parte acţiunea de mîntuire este mereu

refulată a personalităţii, evreii au zădărnicită de prezenţa în in-

Loc. cit., p. 144. Loc. cit.,

p. 147. Loc. cit., p. 163.

E. Koenig, Ahasver, 1907.

292 TIPURI PROBLEMA 293

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

conştient a unui element nemîntuit. Crima rituală se înfăptuieşte o dată

Acest element nemîntuit, nedomesticit, cu transformarea darului ceresc curat

necultivat sau barbar care nu poate fi lăsat in fantasmagoria apăsătoare,

liber, ci doar ţinut în lanţ, este născocită de aceste minţi. Apariţia

proiectat asupra acelora care nu au simbolului nu rămîne totuşi fără

acceptat creştinismul; în fapt ceva efect. Neacceptal în forma lui pură, el

din noi înşine s-a refuzat domesticirii este absorbit de forţele arhaice şi

creştine. Există o percepere nediferenţiate, proces la care con-

inconştientă a acestui element tribuie estetica şi moralitatea

răzvrătit, a cărui existenţă am vrea conştientă. în acest punct începe

să o negăm; de aici, proiectarea. enantiodromia, transformarea valorii de pînă

Neliniştea este o expresie concretă a acum în nonvaloa-re, a binelui în rău.

lipsei de mîn-tuire. Elementul 521. împărăţia celor buni, al cărei

nemîntuit atrage pe loc noua lumină, rege este Epimeteu, s-a aflat

energia noului simbol. Pe această dintotdeauna în duşmănie cu

cale se exprimă sub altă formă ceea împărăţia lui Behemoth. Be-hemoth şi

ce noi am sugerat deja mai sus, Leviatan1*4 sînt în Cartea lui Iov cei doi

vorbind de acţiunea simbolului monştri ai lui Dumnezeu, expresie

asupra psihicului în general: simbolul simbolică a puterii şi a forţei

stimulează toate conţinuturile acestuia. Ca simboluri animaliere

refulate şi nerecunoscute, ca de pildă brute, ele desemnează forţele

în cazul „păzitorilor pieţei"; tot aşa, în înrudite psihologic ale naturii umane.185 De

cazul lui Hiphil-Hophal care, potrivit aceea, Jahve spune: „Ia priveşte

rezistenţei sale inconştiente la propria ipopotamul* pe care l-am făcut ca şi

religie, accentuează şi întăreşte pe tine [...]

antidivinitatea şi carnalitatea noului

Spitteler, loc. cit., p. 179.
simbol. Afectul respingerii
Cf. Wmtdlungen und Symbole der Libido, p.
corespunde masei de libido refulate.
58 (reeditare: Symbole
der Wandlung [Gesammelte Werke, V], şi R.

Schacrf, Die Gestalt des Satans Vezi, puterea lui e în foalele lui şi

im Alten Testament, în: Jung, Symbolik der vîrtoşia lui e în muş

Geistes, 1984. chii de pe pîntece. Coada lui e dîrză ca

* Este vorba de hippopotamus amphibius în lemnul de cedru, vinele

care exegeza 1-a identificat pe Behemoth. pulpelor lui sînt numai noduri186 [...] El este

Versiunile româneşti au optat pentru fruntea alcătuirilor

forma comună a numelui (n. f.). lui Dumnezeu."187

Să citim cu atenţie: această forţă

este „fruntea alcătuiri

lor lui Dumnezeu", adică a lui Jahve, a

Dumnezeului evreu care

în Noul Testament repudiază această

formă. Aici, el nu va mai

fi un Dumnezeu al naturii. Ceea ce

psihologic înseamnă că la

tura instinctuală, grosolană, a

libidoului acumulat în inconştient

este menţinută în atitudinea creştină

constant în jos; astfel este

refulată o jumătate de Dumnezeu,

respectiv este înscrisă în con

tul vinovăţiei omului şi repartizată, în

ultimă instanţă, domeniu

lui diavolului. Cînd forţa inconştientă

începe apoi să se ridice

către suprafaţă şi să curgă, cînd

„alcătuirile lui Dumnezeu" în

cep să se manifeste, atunci Dumnezeu

apare sub chipul lui Be

hemoth. 188 S-ar putea tot atît de bine

spune că Dumnezeu se

înfăţişează sub chipul diavolului.

Aceste evaluări morale sînt în mîntuitor rezultă din unirea

să iluzii optice: forţa vieţii se află perechilor de contrarii: astfel se

dincolo de judecata morală. uneşte împărăţia ideală a lui

Meistcr Eckhart ne învaţă: „Dacă spun Epimeteu cu împărăţia lui Behemoth;

deci că Dumnezeu e bun: cu alte cuvinte, conştiinţa

nu este adevărat, eu sînt bun, Dumnezeu morală intră într-o alianţă

nu este bun! Merg primejdioasă cu conţinuturile incon-

chiar mai departe: eu sînt mai bun

Vulgata vorbeşte chiar de faptul că:
decît Dumnezeu! Căci doar
„nervi testiculonim eius perplexi
ceea ce este bun se poate face mai
sunt" (vinele testiculelor sînt
bun şi doar ceea ce este mai
răsucite). La Spitteler, fiica lui
bun se poate face cel mai bun. Dumnezeu nu
Behemoth este,
este bun, de aceea
semnificativ, Astarte.
el nu se poate face mai bun şi, drept
Cartea lui Iov, 40, 15 ş. urm. [Citat
urmare, nici cel mai bun;
după ed. Galaction, n. t.]
departe de Dumnezeu se află aceste
Flournay, Une Mvstique Moderne, „Aichives
trei determinări, «bun»,
de psychologie", voi.
«mai bun», «cel mai bun»; el se află
XV, 1915.
deasupra tuturor acesto-
Von der Erneuerung am Geiste, Buettner,
ra
."189
loc. cit., voi. I, p. 165.

524. Efectul următor al simbolului

294 TIPURI PROBLEMA 295

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE LITERATURĂ

ştiente şi cu libidoul corespunzător pericolul inundării şi al distrugerii, şi

care le este identic. Lui Epi-meteu îi anume, în mod caracteristic, prin

sînt încredinţaţi copiii divini, anume faptul că tendinţele contrarii,

acele bunuri supreme ale umanităţii periculoase sînt introduse prin

fără de care omul nu este altceva contrabandă, respectiv sub

decît animal. Prin unirea cu propriul paravanul „noţiunilor corecte". Se

contrar inconştient apare pericolul poate raţionaliza şi este-tiza chiar şi

pustiirii, al devastării sau al inundării, ceea ce este rău şi nociv. Astfel,

adică valorile conştiinţei s-ar putea copiii divini sînt, unul după altul,

pierde în contact cu valorile predaţi lui Behemoth, cu alte cuvinte

energetice ale inconştientului. Dacă valorile conştiente sînt schimbate pe

acea imagine a frumuseţii şi instinctualitatca şi neghiobia pură.

moralităţii naturale ar fi acceptată şi Tendinţele inconştiente, brutale şi

păstrată şi dacă nu ar sluji, în barbare de mai înainte înghit valorile

virtutea inocentei sale naturaleţi, de conştiente, de aici faptul că

stimulent impurităţii apăsătoare din Behemoth şi Leviatan arborează

adîncul culturii noastre „morale", drept simbol al principiului lor o

atunci copiii divini, în ciuda alianţei balenă nevăzută, în vreme ce

cu Behemoth, nu ar fi primejduiţi, ci simbolul corespunzător al imperiului

Epimetcu ar putea deosebi în orice clipă epimeteic este pasărea. Balena, ca

valoarea de nonvaloare. Dar locuitor al mării, este în genere

deoarece simbolul este inacceptabil simbolul inconştientului devorator.190

pentru limitarea, pentru diferenţierea Pasărea, ca locuitor al imperiului

raţiona-listă şi totodată pentru luminos al văzduhului, este un simbol

infirmitatea noastră, orice criteriu de al ghidului conştient sau chiar al

măsurare a valorii şi nonvalorii idealului (aripi!) şi al Duhului Sfint.

lipseşte. Dacă unirea perechilor de 525. Prăbuşirea definitivă a binelui

contrarii se produce totuşi, apare este împiedicată de intervenţia lui

Promcteu. El îl eliberează pe ultimul dorit niciodată. Formulată în termeni

dintre copiii divini, pe Mesia, din psihologici, ideea este că atît

puterea vrăjmaşilor săi. Mesia devine introversia, cît şi extraversia

moştenitorul împărăţiei lui încetează să domine ca linie

Dumnezeu, în timp ce Prometcu şi diriguitoare, unilaterală, disocierea

Epimeteu, personificările contrariilor psihicului fiind astfel stopată, în locul

separate, se retrag uniţi în „valea lor ei apare o nouă funcţie, reprezentată

de-acasă". Amîndoi sînt liberi de simbolic printr-un copil, numit Mesia, care

exerciţiul puterii, Epimeteu pentru a fi fost doarme îndelung. Mesia e mijlocitorul,

constrîns, Prometeu pentru a nu-1 fi simbolul unei noi atitudini în care

contrariile sînt unite. El este un copil,

190 Atestări din belşug, în:
un băieţel asemenea prototipului
Wandlungen und Symbole der Libido
antic puer aeternus, care sugerează,
(reeditare Symbole der Wandlung
prin tinereţea sa, renaşterea şi
[Gesammelte Werke, V]).
revenirea a ceea ce fusese pierdut

{apokatastasis). Ceea ce adusese Pandora sub

formă de imagine pe pămînt, ceea ce

fusese respins de oameni şi le

pricinuise nenorocire se împlineşte în

Mesia. Acest ansamblu simbolic

corespunde unei experienţe

frecvente din practica psihologiei

analitice: cînd un simbol apare în vis

şi este respins din motivele expuse

pe larg mai sus, el provoacă o

contrareacţie ce corespunde invaziei

lui Behemoth. Din acest conflict

rezultă o simplificare a personalităţii,

o reducere la trăsăturile funda-

mentale individuale, existente de la

începutul vieţii, care garantează

legătura dintre personalitatea matură

şi izvoarele de energie ale copilăriei.

După cum arată Spitteler, primejdia Schiller, pentru a da seama de

mare în cazul acestei treceri constă în bogăţia de idei şi de sugestii pe care

posibilitatea ca în locul simbolului să Spitteler ni le oferă în Prometeu şi

fie raţional preluate instinctele Epimeteu. M-am limitat pe cît posibil la

arhaice stimulate prin acest proces şi esenţial, lăsind deliberat deoparte o

să fie integrate în formele intuitive scrie întreagă de probleme pe care

tradiţionale. un examen complet al acestei lucrări

526. W. Blake, misticul englez, ar trebui să o ia în considerare.

afirmă: „Există două clase de oameni:

The prolific = fecundul, cel ce naşte
fecunzii ^ şi devoratorii^ Religia este
1
din sine însuşi.
năzuinţa de a Ic uni."193 Cu aceste
The de\r>uring = cel care devorează,
cuvinte ale lui Blake care sintetizează
absoarbe în sine.
într-un mod atît de simplu ideile
19* Religion is an endeavourto reconcile the
fundamentale ale lui Spitteler şi pro-
rwo!" Poeticul Works, 1906, voi. I, p. 269, cf.
priile mele consideraţii, aş vrea să
The Marhage of Heaven and Hell, in The
închei acest capitol. Dacă i-am
Writings of Wiiliam Blake, Londra, 1925, p.
acordat o neobişnuită întindere este,
190.
ca şi în cazul interpretării Scrisorilor lui
 VI PROBLEMA echilibrele psihice îi oferă

TIPURILOR ÎN PSIHOPATOLOGIE cercetătorului prilejul deosebit de

favorabil de a sesiza cu o limpezime

extraordinară anumite fe

nomene care în interiorul graniţelor

Am ajuns acum la încercarea normale rămîn adesea indi

întreprinsă de un psihiatru stincte. Starea anormală are nu o

de a scoate în evidenţă două tipuri dată efect de luptă. Gross în

din varietatea năucitoare a suşi îşi extinde concluziile, în

aşa-numitelor complexe de inferioritate capitolul final, la alte domenii,

psilwpatice. Această aşa cum vom vedea mai jos.

grupă neobişnuit de întinsă Prin „funcţie secundară", Gross

reuneşte toate stările psihopatice de înţelege un proces celu

graniţă, care nu mai aparţin lar cerebral care urmează „funcţiei

psihozelor propriu-zise, deci toate primare". Aceasta corespun

nevrozele şi toate stările de activităţii propriu-zise a celulei,

degenerative, precum complexele respectiv producerii unui

psihice de inferioritate: intelectuală, proces psihic pozitiv, să spunem,

morală, afectivă şi de altă producerii unei reprezentări.

natură. Această încercare i se Activitatea corespunde unui proces

datorează lui Otto Gross, care a energetic, probabil de-

publicat un studiu teoretic sub titlul Die

1 O prezentare reelaborată, dar
zerebrale Sekundărfunk-
în esenţă neschimbată, a tipurilor,
tion (1902), ale cărui ipoteze
oferă Gross în cartea Oberpsychopathische
fundamentale l-au determinat să
Minderwertigkeiten, 1909, pp. 27 ş.
postuleze existenţa a două tipuri
urm.
psihologice. Deşi materialul
1

empiric cercetat de el este desprins

din domeniul complexelor

psihice de inferioritate, nimic nu

împiedică transpunerea con

cluziilor lucrării la domeniul

psihologiei normale, căci dez

 adevăr, şi cu am putut să mă refer,

PROBLEMA TIPURILOR ÎN 297 ceva mai tîrziu, în cuprinsul

PSIHOPATOLOGIE propriilor mele lucrări experimentale

— ca şi mai mulţi dintre elevii mei,

clanşării unei tensiuni chimice,
in investigaţii asemănătoare —
adică unei descompuneri chimice.
\afenomene de perseverare2-, frecvent
Acestei descărcări acute, numită de
atestate, după reprezentări intens
Gross funcţie primară, îi urmează
marcate. Elevul meu Ebcrschwciler
funcţia secundară, adică o
a demonstrat acelaşi fenomen într-o
restituire, o reconstituire prin
cercetare lingvistică privind
nutriţie. Această funcţie va pretinde
asonantele şi aglutinările. 3
un timp mai lung sau mai scurt în raport cu
Ştim pe baza experienţei
intensitatea energiei cheltuite care i-a pre-
patologice cit de des apar per-
mers, în tot acest răstimp celula se
severaţiile tocmai în cazul
află într-o stare modificată faţă de
leziunilor cerebrale grave, precum
perioada anterioară, într-o stare de
apoplexii, tumori, degenerări
excitaţie care nu poate rămîne fără
atrofice sau de alt fel. Ele se da
efect asupra desfăşurării în continuare
torează tocmai acestei restituiri
a procesului psihic. Astfel, procese intens
anevoioase. Ipoteza lui Gross
marcate, bogate în afecte semnifică
are de aceea o mare doză de
probabil o cheltuială specială de
verosimilitate. E firesc să ne punem
energie şi de aici o perioadă de

restituire sau o funcţie secundară întrebarea dacă nu există indivizi sau

chiar tipuri la care perioa

prelungite. Gross consideră că
da de restituire, funcţia secundară,
efectul funcţiei secundare asupra
să dureze mai mult decît la
procesului psihic reprezintă o
alţii şi dacă, pe baza acestui fapt,
influenţă specifică, demonstrabilă,
nu s-ar putea eventual deduce
exercitată asupra desfăşurării
anume particularităţi psihologice.
ulterioare a asociaţiei, şi anume în
într-un interval de timp dat, o
sensul unei limitări a selecţiei
funcţie secundară scurtă
asociative la „tema" reprezentată
influenţează mult mai puţine
de funcţia primară, la aşa-numita
asociaţii consecutive decît una lun-
„reprezentare principală". într-
 Jung, Diagnostische Untersuchungen 2 T P B

(Gesammelte Werke, II). 9 L

Eberschweiler, „Untersuchungen iiber die 8 E

sprachliche Komponente der M

Assoziation1*. Allgemeine Zeitschrift fir A

Psycluatrie, 1908. TI

IL

SI

Ol

Xi

lE
2 9 9 reprezentări abstracţia,

lor" suferă,

(Wernicke). fireşte, din

gă. în legăturilor,
Această pricina
primul caz, o lipsă de
succesiune scurtimii
funcţia relaţii mai
rapidă de funcţiei
primară adînci, mai
funcţii secundare,
poate să strînse, o
primare căci ea
apară mult anume
exclude eo pretinde ca
mai frec- incoerenţă,
ipso trăirea mai multe
vent. în loc de
valorilor reprezentări
Particularita legături
afective a iniţiale şi
tea imaginii sem-
reprezentări efectele lor
psihologice nificative,
lor, de aici să aibă o
a acestui în unitatea
faptul că durată mai
caz o con- de timp se
afectivitate întinsă, deci
stituie bulucesc
a nu poate pretinde o
disponibilita numeroase
fi altfel funcţie
tea ei, rapid teme noi,
decît secundară
şi dintre care
superficială. mai lungă.
necontenit nici una nu
Dar şi că Fără de care
reînnoită, este
adaptările nu poate
pentru adîncită,
şi avea loc
acţiune şi astfel incit
schimbările nici o adîn-
reacţiune, la acelaşi
rapide de cire a
deci un fel nivel apar
atitudine abstracţiei
de tendinţă fapte
devin unei
către eterogene,
posibile. reprezentări
distragere, de valoare
Procesul de sau a unui
o pornire diferită,
gîndire grup de
către dînd
propriu-zis, reprezen-
superficialit impresia de
sau altfel tări.
ate a „nivelare a
spus Restaurarea
rapidă a prevenire şi apare şi sub sine

funcţiei de forma înţeleasă şi

primare înţelegere, prezenţei este

determină o uneori chiar de spirit, a înlesnită de

reactivitate de îndrăznelii, necunoaşte

mai mare, incomprehe a rea valorii

oricum nu în nsibilă cutezanţei afective a

sens intensiv indelicateţe ce îşi au reprezentări

ci extensiv, de , lipsită de rădăcinile i, a acţiunii

unde o tact sau în lipsa de şi a

înţelegere chiar atitudine eficienţei ei

promptă a violenţă. critică în asupra se-

prezentului Alunecarea faţa menului

imediat, dar prea rapidă primejdiei şi nostru.

numai pe pe în

latura sa de deasupra incapacitat

suprafaţă şi semni- ea de a o

nu în ficaţiilor sesiza.

semnificaţi mai adînci Rapiditatea

a de lasă şi ca acţiunii

adîncime. impresia creează

De aici şi unei iluzia

impresia anumite gestului

unei lipse orbiri faţă hotărît, în

de spirit de toate fond este

critic sau, lucrurile vorba mai

după care nu se mult de un

împrejurări, află la impuls orb.

impresia suprafaţa Incursiunea

unei lipse imediată. într-un

de Reacti- domeniu

prejudecăţi vitatea străin apare

ori de rapidă ca de la
 scurt timp, prea diferite. normal.

Prin de aceea Gindirca are Gross

reînnoirea este infinit caracter numeşte

rapida a mai greu de reprezentativ, acest t i p

disponibilită memorizat deci este mai „inferioritat

ţii, un şir mult un mod e cu

prelucrarea de cuvinte de .conştiinţă

per fără sens reprezentare superficială"

cepţiilor şi a (incoerente) şi Dacă

experienţelo decit o succesiune estompăm

r este poezie. de aces

tulburată, in Capacitatea conţinuturi tuia pînă la

aşa fel incit de dccît o normal

memo a se succesiune trăsăturile

ria este de înflăcăra de îngroşate,

regulă rapid, abstracţiuni obţinem o

considerabil entuziasmul şi de imagine de

afectată, grabnic sinteze. ansamblu in

căci de cele stins ca şi în care cititorul

mai multe anumite ca descrierea recunoaşte

ori pot fi renţe de acestui tip fără

uşor gust sînt cu funcţie dificultate

reproduse caracteristic secundară tipul „less

doar acele i care apar scurtă am emoţional"

asociaţii care în virtutea urmării in al lui

au intrat in succesiunii esenţă Jordan. deci

foarte prea iuţi de consideraţiil pe extravertit.

multe conţinuturi e lui Gross, Prin urmare,

combinaţii. eterogene şi la care am lui

Conţinuturi a adăugat Gross îi revine

relativ ncrcalizării cîlcva meritul, nu

izolate valorilor lor transcripţii mic, de a fi

dispar in afective mult în registru formulat

pentru prima marc decit secundare iniţiale) a

oară o in cazul provoacă o asociaţiilor

ipoteză lipu prelungire a consecutive

unitară şi lui amintii efectului . De aici, o

simplă mai sus. H reprezentări reali

privind la indemînă i iniţiale. zare sau

originea să Apare astfel adîncirc

acestui tip. presupune ceea ce cuprinzătoa

533. m, şi in Gross re a

Tipul acest numeşte „temei".

opus este caz, „efect Reprezenta

numit de existenţa contracliv", rea arc

Gross: unei funcţii respectiv o efect

„inferioritate primare selecţie persistent,

cu con accentuate, special impresia

ştiinţa deci o orientată este

îngustă". activitate (in sensul profundă O

Funcţia celulara mai re consecinţă

secundară a bogată şi prezentării nefavora-

acestui tip mai

este completă

deosebit de decit la

intensă şi e x tr a ve r tit.

de L'rnu-

prelungită. rca firească

Prin ar i\

prelungirea prelungirea

ei, asociaţia şi

consecu intensificare

tivă este a funcţiei

influenţată secundare.

într-o Persistenţa

măsură mai funcţiei

300 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 301

PSIHOLOGI ÎN PSIHOPATOLOGIE

CE

bilă este limitarea la un domeniu mai pentru a se compensa şi corecta

restrîns, în paguba varietăţii şi a reciproc. închise sever şi logic în sine,

bogăţiei de gîndire. Totuşi sinteza ele sînt lipsite de influenţa corectivă a

este bine susţinută, elementele de unor complexe altfel orientate. Se

asamblare rămînînd îndeajuns de poate lesne întîmpla ca un complex

mult timp constelate pentru ca foarte puternic şi de aceea cu

abstracţia lor să devină posibilă. De deosebire închis şi neinflucnţabil să se

altfel, restrîngerea la o singură temă ridice pînă la „ideea superioară

provoacă o îmbogăţire a asociaţiilor valoric", adică pînă la o dominantă

corespunzătoare şi o corelare care sfidează orice critică şi se

interioară solidă, o coeziune a unui bucură de o deplină autonomie,

complex de reprezentări; totodată devenind mărime atotdominatoare sau

însă acest complex se închide în faţa „spleen"4. în cazuri patologice, ea

oricărui element străin şi intră pe devine obsesie sau idee paranoică,

această cale într-o izolare asociativă, adică o mărime absolut de neclintit

fenomen numit de Gross (printr-un ter- care constrînge întreaga viaţă a

men împrumutat de la Wcrnicke) individului să i se supună. întreaga

„sejuncţie". Urmare a sejunc-ţiei mentalitate este altfel orientată,

complexelor este acumularea de punctul de vedere se „sminteşte". O

grupuri (sau complexe) de astfel de teorie privitoare la apariţia

reprezentări necorelate sau lax unei idei paranoice ar putea explica

corelate între ele. în exterior, această şi faptul că în anume stări incipiente

stare se manifestă sub forma unei aceasta din urmă ar putea fi

personalităţi dezar-monice sau, cum corectată prin proceduri psihotera-

spune Gross, „sejunctive".

4 In alt loc {Oberpsycliopathisclie
534. Complexele izolate coexistă
Mmderwertigkeiteii, p. 41), Gross face, pe
mai întîi unele lîngă altele fără a se
bună dreptate, distincţie între „ideea
influenţa între ele; nu se întrepătrund
valoric superioară" şi aşa-numitul
„complex hipertrofiat valoric". Acesta peutice corespunzătoare, anume prin

din urmă este caracteristic nu doar corelarea ei cu alte complexe de

pentru acest tip ci şi pentru celălalt. reprezentări capabile să o lărgească şi

„Complexul conflictului" are, în deci să o corecteze. 5 Operează evident

genere, în virtutea coloraturii sale şi o anume prudenţă, chiar anxietate

afective, o valoare considerabilă faţă de asocierea complexelor

independent de tipul la care apare. separate. Lucrurile trebuie să rămînă

net distincte, punţile dintre complexe

sînt pe cît posibil tăiate prin

formularea riguroasă şi rigidă a

conţinutului complexului. Gross

numeşte această tendinţă „anxietate

de asociaţie"6. Coeziunea interioară

severă a unui astfel de complex

îngreunează orice încercare de

influenţare din afară. O astfel de

încercare are şansă de reuşită doar

atunci cînd izbuteşte să lege fie pre-

misele fie concluzia complexului de un

alt complex tot atît de sever şi de logic

închegat, precum sînt acestea legate

intre ele.

Acumularea de complexe insuficient

legate determină,

fireşte, o izolare puternică de

influenţele venite din afară şi, aşa

cum am spune noi, o stază puternică a

libidoului în interior. De

aceea descoperim cu regularitate în

astfel de situaţii o concen

trare extraordinară pe procese

interioare, în funcţie de felul de

a fi al omului: pe senzaţii, în cazul legate „se ciocnesc" brusc, provocînd

celui orientat pe direcţia o funcţie primară intensă

acestora, pe procesele spirituale în care declanşează o funcţie secundară

cazul celui orientat intelec lungă; aceasta, la rîndu-i,

tual. Personalitatea apare frînată, amalgamează două complexe. S-ar

absorbită sau distrată, „cufun putea crede că în acest fel

dată în gînduri", unilaterală din punct toate complexele ajung să se ciocnească

de vedere intelectual sau între ele şi să producă

ipohondră. Oricum, se manifestă o o unitate şi o coeziune generală a

participare redusă la viaţa conţinuturilor psihice. Această

exterioară şi o înclinare evidentă către consecinţă salutară s-ar produce,

mizantropie şi singurăta fireşte, doar în cazul în care

te, compensată adesea de o mare

Cf. P. Bjerre, „Zur Radikalbehandlung der
iubire pentru animale sau plante.
chronischen Paranoia". Jahr-
în schimb, procesele interioare sînt cu atît
buck fiir psychoanalytisdie Forschungen, voi.
mai vii, de
111, pp. 795 ş. urm.
oarece, din cînd în cînd, complexe pînă
Gross, loc. cit., p. 40.
atunci deloc sau puţin
302 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 303

PSIHOLOGI iN PSIHOPATOLOGIE

CE

schimbarea din viaţa exterioară s-ar reprezentarea iniţială. El asociază ma

putea opri. Deoarece însă aşa ceva e siv, în măsura în care nu e vorba de

cu neputinţă, apar necontenit excitaţii materiale aparţinînd altor

noi care produc funcţii secundare ce complexe, tot ceea ce se leagă de o

intersectează şi tulbură liniile temă anume. Dacă o exci

interioare. Corespunzător, acest tip taţie atinge un astfel de material,

manifestă tendinţa de a ţine la respectiv un complex, ea de

distanţă excitaţiile exterioare, de a clanşează fie o reacţie puternică, o

evita schimbarea, de a menţine pe cit explozie afectivă, fie nu de

posibil constant fluxul vieţii, pînă cînd clanşează nimic, atunci cînd

izbuteşte să înfăptuiască toate complexul este atît de închis îneît

amalgamările interioare. Un bolnav va nu permite penetrarea. în cazul în

manifesta desluşit această tendinţă, care stimulul se realizează,

retrăgîndu-se cît mai mult din toate şi el declanşează toate valorile afective;

încereînd să ducă o viaţă de pustnic. are loc o reacţie afectivă

Doar cazurile uşoare se vor putea puternică, cu efect prelungit, care de

vindeca pe această cale. în toate cele mai multe ori nu este

celelalte situaţii grave, singura soluţie observat din afară, dar care pătrunde

este de a se micşora intensitatea cu atît mai adînc în inte

funcţiei primare — ceea ce constituie, rior. Ecourile efectului umplu

de altfel, un capitol aparte la care ne- individul, împiedicîndu-1, atîta

am referit în treacăt, atunci cînd am timp cît se menţin, să primească noi

discutat Scrisorile lui Schiller. excitaţii. O acumulare de

Este absolut limpede că fenomene excitaţii e insuportabilă, motiv pentru

afective cu totul par care apar reacţii violente

ticulare caracterizează acest tip. de apărare. în cazul unei acumulări

După cum am văzut, el reali puternice de complexe se

zează asociaţii ce ţin de instalează o atitudine cronică de

apărare, care se poate intensi penibile în care individul nu ştie cum

fica pînă la a atinge pragul să se descurce şi care reprezintă

neîncrederii, iar în situaţii patologice pentru el un motiv în plus pentru a se

chiar pînă la delirul de persecuţie. retrage din societate. Explozii

Exploziile bruşte alternînd cu stări ocazionale generează tulburări în

de mutism şi cu reac relaţiile cu ceilalţi, iar jena şi

ţii de apărare pot conferi personalităţii perplexitatea care le urmează

un aspect bizar, care face împiedică restabilirea lor. Caracterul

ca indivizii în cauză să devină o greoi al adaptării duce la o serie de

enigmă pentru cei din jur. Re experienţe negative care declanşează

ceptivitatea lor scăzută, datorată inevitabil un sentiment de

solicitării interioare, le blo inferioritate, dacă nu chiar de

chează prezenţa de spirit şi amărăciune care se îndreaptă apoi

vivacitatea. Se creează adesea situaţii împotriva autorilor reali sau presupuşi

ai nenorocirii. Viaţa afectivă

interioară este foarte intensă, iar

nenumăratele afecte în ecou

desfăşoară o gamă extrem de fin

nuanţată de sunete şi de percepţii,

deci o senzitivitate emoţională

deosebită care se traduce în afară în

sfială şi teamă faţă de stimulii

afectivi sau faţă de orice situaţie

capabilă să îi producă.

Susceptibilitatea se îndreaptă

împotriva stărilor emoţionale din jur.

Schimbări bruşte de opinie, afirmaţii

emoţionale, influenţe de natură

sentimentală şi altele de acelaşi fel

sînt de la bun început respinse, şi

anume din teama faţă de propriile

emoţii care ar putea declanşa o im-

presie persistentă, imposibil de

dominat. în temeiul acestei sen- principale coincide, s-ar zice, cu tipul descris de

zitivităţi apare fără dificultate cu timpul Gross. 539. în capitolul al V-lea al

o anume melancolie iz-vorită din lucrării Die zerebrale Sekundăr-

sentimentul de a fi exclus din viaţă. funklion, Gross observă că, in interiorul

în altă parte7, Gross afirmă că limitelor normale, cele două tipuri de

tristeţea este o caracteristică inferioritate descrise de el prezintă

esenţială a acestui tip. Tot acolo el diferenţe de individualitate

subliniază faptul că realizarea valorii fiziologică. Conştiinţa superficial-

afective duce lesne la o supraestimare lărgită şi conştiinţa îngustat-

afectivă, la o „luare prea-în-se-rios". aprofundată sînt, prin urmare,

Accentuarea puternică a proceselor diferenţe de caracter8. Tipul conştiinţei

interioare şi a emoţionalului în acest lărgite este, după Gross,

portret ne permite să-1 recunoaştem precumpănitor

uşor în el pe introvertit. Descrierea lui

Loc. cit., p. 37.
Gross este mult mai completă decît
Die zerebrale Sekundârfunktion, pp. 58 ş.
aceea pe care Jordan o face tipului
urm.
„impassioned", care însă în liniile sale
306 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 307

PSIHOLOGI ÎN PSIHOPATOLOGIE

CE

le-am formulat mai sus, cînd am prezentat El evită orice „comportare

punctul de vedere nominalist şi necontrolată" din teama de iritări

realist, precum şi fazele supărătoare. (Cu excepţia exploziilor

premergătoare ale acestora în şcoala afective!) în societate nu este prevenitor,

platonică, megarică şi cinică. absorbit fiind de procesele sale interioare.

Urmărind concepţiile lui Gross se Predominarea puternică a propriilor

vede clar în ce constă deosebirea de idei îl împiedică să preia idei şi

punct de vedere: omul cu funcţie idealuri străine. Prelucrarea lăuntrică

secundară scurtă are pe unitatea de intensă a complexelor reprezentării

timp numeroase funcţii primare lax conferă acestora caracter

legate între ele, universalia sînt doar eminamente individual. „Viaţa

nomina, lipsite de realitate. în schimb, pentru afectivă este adesea socialmente

omul cu funcţie secundară lungă, pe inutilizabilă, dar este întotdeauna

primul plan se află întotdeauna stă- individuală."13

rile lăuntrice, abstracţiile, ideile sau 542. Trebuie să supunem unei critici

universalia; acestea sînt pentru el minuţioase această afirmaţie a

adevărata realitate la care trebuie să autorului, căci ea conţine o problemă

raporteze toate fenomenele care, după experienţa mea, a dat

individuale. El este de aceea, în mod necontenit ocazia la cele mai mari

firesc, realist (în sensul scolasticii). neînţelegeri legate de tipuri.

Deoarece introvertitul privilegiază Intelectualul introvertit pe care Gross

întotdeauna reflecţia pe seama lumii îl are aici evident în vedere nu arată

exterioare în paguba perceperii acesteia, el este în afară, pe cît posibil, nici un fel de

înclinat spre relativism.11 El resimte armonia sentimente, ci opinii logic corecte şi

mediului înconjurător ca fiind cu un comportament corect, nu pentru

deosebire plăcută12; ea corespunde că ar avea o aversiune înnăscută faţă

impulsului său interior către de afişarea sentimentelor şi pentru

armonizarea propriilor complexe izolate. că s-ar teme să provoace prin

incorectitudine excitaţii supărătoare, teme de afecte neplăcute pentru că

respectiv afectele semenilor săi. El se atribuie altora senzitivitatea sa şi

pentru că este întotdeauna tulburat

Gross, Die zerebrale Sekundcirfunktion, p.
de rapiditatea şi nestatornicia
63.
extravertitului. El îşi refulează
Loc. cit., p. 64.
sentimentul, care ocazional se poate
1J Loc. cit., p.
intensifica pînă la pasiune şi pe care
65.
din acest motiv îl percepe desluşit.

Emoţiile care îl chinuie îi sînt prea

bine cunoscute. El le compară cu

sentimentele pe care i le arată

ceilalţi, fireşte, în special tipurile

sentimentului extravertit şi îşi închi-

puia că „sentimentele" sale sînt altfel

decît ale celorlalţi oameni. El ajunge

să creadă că „sentimentele" sale

(mai exact, emoţiile sale) ar fi unice,

adică individuale. Este natural ca ele

să fie diferite de sentimentele tipului

simţirii extravertite, căci acestea sînt

un instrument diferenţiat de adaptare

şi de aceea lipsite de „pasiunea

autentică" ce caracterizează

sentimentele interioare ale tipului de

gîndire introvertit. Pasiunea ca un ce pulsional

are în sine prea puţin caracter

individual, ca poate fi comună tuturor

oamenilor. Doar ceea ce e diferenţiat

poate fi individual, lată de ce, în

marile afecte, se şterge imediat

diferenţa dintre tipuri în favoarea unui

„preaomenesc" general. în realitate, tipul sim-

ţirii extravertite revendică, după

părerea mea, în primul rînd, in- idei pe care le are toată lumea, dar

dividualitatea sentimentului, căci care rareori sînt exprimate cu glas

sentimentele sale sînt diferenţiate; el tare. După părerea mea, observaţia

cade însă pradă aceleiaşi iluzii şi în ce de mai sus a lui Gross izvorăşte dintr-

priveşte propria gîndire. El are idei care o iluzie subiectivă care este totodată

îl chinuie. Le compară cu acelea pe o regulă generală.

care le exprimă mediul său 543. „Forţa contractivă accentuată

înconjurător, în primul rînd, tipurile permite [...] cufundarea în lucruri lipsite

gin-dirii introvertite. El descoperă că de orice interes vital imediat."14 Cu aceasta,

ideile sale corespund prea puţin Gross atinge o trăsătură esenţială a

ideilor celorlalţi şi le consideră pe ale mentalităţii introvertite: introvertitul

sale individuale, iar pe sine se socoteşte manifestă înclinaţia de a dezvolta

probabil un gînditor original sau îşi ideea în sine, independent

refulează ideile pe motiv că nimeni nu

14 Loc. cit., p. 65.
gindeşte ca el. în realitate însă sînt
308 TIPURI PSIHOLOGICE care duce adesea la un haos aproape

inextricabil.
de realitatea exterioară. Ceea ce e
Gross consideră că tipul
un avantaj şi o primejdie totodată. E
extravertit produce geniile „ci
un mare avantaj acela de a putea
vilizatoare", iar cel introvertit pe
să dezvolţi abstract o idee, dincolo
aşa-numitele genii „culturale".
de orice senzorialitate. Primejdia
Primele se raportează la „realizarea
însă stă în faptul că succesiunea de
practică", ultimele la „con
idei se îndepărtează astfel de orice
ceperea abstractivă". La sfîrşit,
aplicaţie practică, diminuîndu-şi
Gross îşi exprimă convingerea
proporţional valoarea vitală.
că epoca noastră are nevoie mai cu
Introvertitul este întotdeauna
seamă de conştiinţa îngus-
cumva ameninţat de eventualitatea
tat-aprofundată în opoziţie cu
de a se abate prea mult de la viaţă
vremurile trecute care au posedat
şi de a privi prea mult lucrurile sub
o conştiinţă mai largă şi mai
aspectul lor simbolic. Şi această
superficială. „Ne bucurăm de ceea
trăsătură este subliniată, de Gross.
ce e ideal, profund, simbolic. Prin
Nici extravertitul nu stă mai bine,
simplitate către armonie —
doar că pentru el lucrurile sînt
iată arta culturii înalte." 15
diferite. El are capacitatea de a-şi
Era evident, în 1902, cînd Gross scria
scurta într-atît funcţia secundară,
aceste cuvinte.
incit să trăiască doar funcţii primare
Dar astăzi? Dacă c îngăduit în
pozitive, adică să nu se lege de
genere a exprima o părere în
nimic, ci să zboare deasupra
această privinţă, atunci ar trebui să
realităţii ca într-un fel de beţie, fără
spunem: probabil că avem
să mai vadă şi să mai înţeleagă
nevoie de amîndouă, de civilizaţie
lucrurile, ci doar să le utilizeze ca
şi de cultură, scurtarea func
stimulenţi. Această însuşire este un
ţiei secundare la unii, lungirea ei la
mare avantaj, căci te ajută să ieşi
alţii. Căci una nu merge fără
din situaţii dificile („Eşti pierdut, de
cealaltă şi — trebuie să
crezi în primejdie" — Nietzsche);
recunoaştem că, din păcate —
este un mare dezavantaj însă,
amîndouă
deoarece se încheie cu o catastrofă
lipsesc omenirii de astăzi. Unuia îi
lipseşte ceea ce altul posedă PROBLEMA TIPURILOR ÎN

din belşug — iată o formulare PSIHOPATOLOGIE

prudentă pe care o adoptăm. Căci

309

15 Loc. cit., pp. 68 ş. urm.

pălăvrăgeala continuă despre

progres a devenit suspectă şi nu

mai poate fi credibilă.

546. Aş vrea să observ în

încheiere că opiniile lui Gross se

acoperă în largă măsură cu ale

mele. Chiar şi terminologia mea

— extraversie şi introversie —

se justifică în raport cu ideile

lui Gross. Mai rămîne să examinăm

critic ipoteza fundamentală

a lui Gross referitoare la noţiunea

de funcţie secundară.

547. Ipotezele fiziologice sau

„organice" privind procesele

psihologice sînt întotdeauna suspecte. în

vremea în care cerce

tarea creierului repurtase marile ei succese,

fabricarea de ipoteze

fiziologice pentru procese

psihologice devenise — se ştie — un

fel de manie; printre acestea,

ipoteza după care prelungirile ce

lulare se contractă în somn — nici

nu era din cele mai absurde

— a fost luată în serios şi

supusă discuţiei „ştiinţifice". S-a vor

bit pe bună dreptate de o

adevărată „mitologic cerebrală".

Nu ţiilor consecutive ca şi funcţia

consider însă nici într-un caz ipoteza primară, care, potrivit definiţiei

lui Gross drept „mit cere ei, este cu totul deosebită de

bral", pentru aşa ceva ea deţine o funcţia secundară. După părerea

valoare operaţională mult prea mea, există o altă împrejurare care

mare. Ea este o excelentă ipoteză atîrnă greu în balanţă: habi-

de lucru, ceea ce s-a recunos tusul atitudinii psihologice se poate

cut repetat din diverse direcţii. schimba la unul şi acelaşi

Ideea funcţiei secundare este pe individ într-un interval scurt de

cît de simplă, pe atît de genială. timp. Dacă funcţia secundară

Acest concept simplu permite

să se ducă la o formulă

satisfăcătoare un număr foarte

mare de

fenomene sufleteşti complexe,

respectiv fenomene a căror na

tură diferită ar fi făcut imposibilă

simpla lor reducere şi clasi

ficare pe baza altor ipoteze.

548. în cazul unei ipoteze atît de

fericite eşti tentat să îi supra

evaluezi întinderea şi aplicabilitatea.

Ceea ce se întîmplă şi aici,

deşi întinderea ei este din păcate

limitată. Facem abstracţie de

faptul că ipoteza nu e decît un

postulat, căci nimeni nu a văzut

vreodată funcţia secundară a

celulei cerebrale şi nimeni nu ar

putea să dovedească dacă şi de ce

funcţia secundară arc, în prin

cipiu, din punct de vedere calitativ,

acelaşi efect asupra asocia

310 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 311

PSIHOLOGI ÎN PSIHOPATOL(XÎIE

CE

are caracter fiziologic sau organic, influenţe personale transformă total

trebuie să i se recunoască o durată şi rapid durata funcţiei secundare,

mai mult sau mai puţin stabilă. Nu chiar şi atunci cînd e vorba de tipuri

este de aşteptat ca durata funcţiei ferm conturate, şi că starea iniţială se

secundare să se schimbe deodată, restabileşte de îndată ce influenţa

căci niciodată un caracter fiziologic străină încetează să se mai exercite.

sau organic nu se transformă brusc, 549. Mi se pare că, potrivit acestor

cu excepţia cazurilor patologice. observaţii, ar trebui să se acorde mai

După cum am subliniat în repetate mult interes naturii funcţiei primare.

rînduri, introversia şi extraversia nu Gross însuşi subliniază prelungirea

sînt caractere, ci mecanisme care pot fi specială, după reprezentări intens

după plac introduse şi scoase din afective, a funcţiei secundare16 şi o

circuit. De predominanţa lor situează pe aceasta într-un raport de

obişnuită depind caracterele dependenţă faţă de funcţia primară.

corespunzătoare. Predilecţia se în fapt, nu există nici un motiv

sprijină, fireşte, pe o anume plauzibil pentru care tipologia ar

dispoziţie înnăscută, dar aceasta nu trebui să fie întemeiată pe durata

este întotdeauna absolut hotărîtoare. funcţiei secundare, ea ar putea să fie

Am observat adesea că influenţele tot atît de bine întemeiată pe

mediului sînt aproape tot atît de intensitatea funcţiei primare, căci

importante. Am cunoscut chiar cazul cuiva durata funcţiei secundare este

care, avînd un comportament clar evident dependentă de intensitatea

extravertit, dar trăind în preajma cheltuirii energiei, de performanţa

unui introvertit, şi-a schimbat atitudinea celulei. S-ar putea obiecta că durata

devenind introvertit în clipa în care a intrat funcţiei secundare depinde de viteza

într-o relaţie apropiată cu o restituirii şi că există indivizi la care

personalitate net extravertită. Am nutriţia cerebrală se produce prompt

constatat adesea că anumite în raport cu alţii, dezavantajaţi din

acest punct de vedere. în acest caz, cre- superioară aceleia a introvertitului.

ierul extravertitului ar trebui să Pentru atare presupunere, foarte

posede o capacitate de restituire improbabilă, lipseşte însă orice

dovadă. Ceea ce ştim în privinţa

16 Loc. cit., p. 12. Cf. şi Gross, Ober
cauzelor reale ale funcţiei secundare
psychopathische Mindenvertigkeiten, 30 şi
prelungite se limitează la faptul că,
37.
abstracţie făcînd de stările

patologice, prelungirea ei este

determinată de intensitatea specială

a funcţiei primare. Deci problema

propriu-zisă rezidă în funcţia primară

şi se condensează în întrebarea de

unde vine faptul că, de regulă, la

unul funcţia primară este intensă, în

vreme ce la altul este slabă? Dacă

reducem prin urmare problema la

funcţia primară, este necesar să

explicăm de unde vine diferenţa de

intensitate şi rapiditatea reală a

transformării intensităţii acestei

funcţii. Consider că este vorba aici de

un fenomen energetic dependent de

atitudinea generală. Intensitatea

funcţiei primare parc a depinde în

primul rînd de gradul de tensiune a

disponibilităţii. Dacă există un grad

înalt de tensiune psihică, atunci şi

funcţia primară este deosebit de

intensă şi arc consecinţe corespunză-

toare. Dacă tensiunea scade o dată

cu creşterea oboselii, atunci apar

distragerea, superficialitatea

asocierii, în fine fuga ideilor, deci o

stare caracterizată de o funcţie nostru tehnic, numim tensiune

primară slabă şi de o funcţie generală, din punct de vedere energetic,

secundară scurtă. libido, iar din punctul de vedere al

550. Tensiunea psihică generală psihologiei conştiinţei, valoare.

depinde, la rîndu-i (abstracţie făcînd de Procesul intensiv este „investit libidinal", sau

raţiuni fiziologice, precum starea de este o manifestare a libidoului, cu alte cuvinte,

odihnă ctc). de factori extrem de este un curent de energie de înaltă

complecşi, precum dispoziţie, tensiune. El este şi o valoare

atenţie, aşteptare etc, adică judecăţi psihologică, de unde faptul că

de valoare care, la rîndul lor, sînt înlănţuirile asociative rezultate din el

rezultatele tuturor proceselor psihice sînt considerate valoroase, în opoziţie cu

premergătoare. înţeleg evident prin acelea care apar ca urmare a unui

aceasta nu doar judecăţi logice, ci şi efect contractiv mai neînsemnat şi pe

judecăţi ale sentimentului, în limbajul care le socotim fără de valoare sau

superficiale.
312 TIPURI PSIHOLOGICE prezintă factorul hotărîtor. Ea

depinde de tensiunea psihică ge

Atitudinea tensionată este absolut
nerală, adică de cantitatea
caracteristică intro
acumulată de libido disponibil.
vertitului, în timp ce atitudinea relaxată îl
Această acumulare depinde de o
trădează17, cu unele
stare de fapt complexă, rezul-
excepţii, pe extravertit. Excepţiile
tînd din toate stările psihice
sînt însă numeroase chiar şi
premergătoare. Ea poate fi desem
la acelaşi individ. Dacă i se oferă
nată prin dispoziţie, atenţie, tonus
unui introvertit mediul armo
afectiv, aşteptare etc. Intro-
nios care îi convine, el se va relaxa
versia este caracterizată de o
pină la extraversia totală,
tensiune generală, de o funcţie
aşa îneît ai putea crede că te afli în
primară intensivă şi de o funcţie
faţa unui extravertit. Dacă
secundară corespunzător de
însă extrovertitul este plasat într-o
lungă. Extraversia este
încăpere întunecată şi liniştită
caracterizată de o relaxare
unde toate complexele refulate
generală, de
încep să-1 roadă, el va intra într-o
o funcţie primară slabă şi de o
stare de tensiune în care va înregistra
funcţie secundară corespunzător
pînă la extrem chiar şi cel
de scurtă.
mai slab stimul. Tot astfel pot să

acţioneze şi situaţiile schim

bătoare ale vieţii şi să transforme

pe loc tipul, fără a modifica

însă durabil atitudinea predilectă,

ceea ce înseamnă că, în ciuda

unei extraversii ocazionale,

introvertitul rămîne, ca şi extraver

titul, ceea ce a fost mai înainte.

în concluzie: funcţia primară îmi

pare a fi mai impor

tantă decît funcţia secundară.

Intensitatea funcţiei primare re

 VII resimţite şi contemplate este atît de

PROBLEMA diferit de la un individ la altul,

ATITUDINILOR îneît acest contrast nu putea să nu

TIPICE ÎN trezească interes. Exceptînd

ESTETICĂ numeroase particularităţi indivi-

duale mai mult sau mai puţin

unice ale atitudinii, există două

forme fundamentale opuse, numite de

553. E de la sine înţeles că toate
Worringer empatie (Ein-fiihlung) şi
domeniile spiritului uman care se
abstracţie (Abstraktion)1. Definiţia
ocupă direct sau indirect de
pe care el o dă empatiei se
psihologic îşi aduc contribuţia la
sprijină, în principal, pe teoria lui
chestiunea care ne preocupă aici.
Lipps. La Lipps, empatia este
După ce am ascultat glasul filozofului,
„obiectivarea de sine într-un obiect
al poetului, al medicului, al
distinct de eu, indiferent dacă
cunoscătorului de oameni, să dăm
ceea ce s-a obiectivat merită sau
acum cuvîntul esteticianului. în
nu numele de sentiment."
esenţa ei, estetica este psihologie
„Percepînd un obiect, siml ca şi
aplicată şi ea se ocupă nu doar de
cum ar veni din el sau ar zăcea în
substanţa estetică a lucrurilor, ci
el, ca fiind de perceput, un impuls
şi — poate într-o măsură chiar mai
către un mod determinat de
mare — de problema psihologică a
comportament interior. Acesta
atitudinii estetice. Un fenomen
parc dat de el, comunicat mie de
fundamental precum opoziţia
el."2 Jodl oferă următoarea
dintre introversie şi extraversic nu
explicaţie: „Aparenţa sensibilă
putea să scape multă vreme
creată de artist nu este doar
atenţiei esteticianului, căci modul
prilejul de a ne reaminti,
în care arta şi frumosul sînt

17 Această tensiune, respectiv muşchii feţei.

relaxare, poate fi ocazional

identificată şi în tonusul musculaturii.

De regulă, ea se exprimă prin

 Lipps, Leitfaden der Psychologie, ed.

Wilhelm Worringer, Abstraktion und a Ii-a, 1906, pp. 193 ş.

Einjiililung, 1911.
314 TIPURI PROBLEMA 315

PSIHOLOGI ATITUDINILOR

CE TIPICE

pe baza legilor asociaţiei, de trăiri îasuşi. Proiecţia — se cuvine precizat

înrudite; ci prin faptul că ea se — este in sine şi de regulă un

subordonează legilor generale ale eveniment inconştient care nu se află

externalizării3 şi ne apare ca un ce sub control conştient. în schimb, este

situat în afara noastră, ne proiectăm posibilă imitarea conştientă a

în ea procesele lăuntrice pe care ea proiecţiei printr-o propoziţie con-

le reproduce în noi şi îi conferim diţională, ca de pildă: „Dacă aţi fi

astfel însufleţire estetică — termen tatăl meu", împrejurare care face

care ar fi de preferat aceluia de «cm- posibilă situaţia empatetică. De

patie», pentru că în cazul acestei regulă, proiecţia transferă conţinuturi

introiecţii a propriilor stări interioare în inconştiente în obiect, motiv pentru

imagine este vorba nu doar de sentimente, ci care empatia este denumită în

de procese lăuntrice de orice fel."4 psihologia analitică şi transfer (Freud).

554. Wundt situează empatia Empatia este deci o extraversie. Worringer

printre procesele elementare de asimilaţie? defineşte trăirea estetică în cursul

Empatia este deci un fel de proces empatiei după cum urmează:

de percepţie, caracterizat de „Plăcerea estetică este plăcere de

transferul afectiv al unui conţinui sine obiectivată."6 Corespunzător, calc

psihic esenţial în obiect; acesta este astfel frumoasă doar acea formă în care poţi

asimilat subiectului şi este atît de să te transpui. Lipps spune: „Doar în

legat de el, îneît subiectul se simte,

Prin extemalizare, JodI înţelege
ca să spun aşa, în obiect. Aceasta
localizarea percepţiei senzoriale în
este posibil atunci cînd conţinutul
spaţiu. Auzim sunetele nu in ureche şi
proiectat este legat într-o măsură mai
vedem culorile nu in ochi, ci în
mare de subiect dccît de obiect. Cu
obiectul
toate acestea, subiectul nu se simte ca
localizat în spaţiu. JodI, Lehrbuch der
proiectat în obiect, ci obiectul introiectat îi
Psyclwlogie, ed. a IlI-a, 1908, voi. II,
apare ca însufleţit şi vorbind din sine
p. 247.
 Loc. cir., I, p. 436. măsura în care există empatie,

Wundt, Grwtdzuge der physiologischen formele sînt frumoase. Frumuseţea lor

Psycliologie, cd. a V-a, 1903, este trăirea mea ideală, liberă în ele." 7

voi. III, p. 191. Forma în care nu te poţi transpune este

Worringer, loc. cit., p. 4. urîtă. în felul acesta sînt fixate şi li-

mitele teoriei empatiei, căci există

opere de artă care, după cum

subliniază Worringer, nu corespund

creaţiei artistice a atitudinii empatetice.

555. Este anume vorba de formele

de artă orientale şi exotice.

O lungă tradiţie a făcut ca la noi,

occidentalii, „frumosul şi ade

vărul natural" să fie criteriul frumosului

artistic; el este şi acela

al artei greco-romane şi al artei

occidentale în general (excep-

tînd unele stiluri din Evul Mediu).

Atitudinea noastră generală

faţă de artă a fost dintotdeauna

empatetică şi putem socoti fru

mos doar acel lucru asupra căruia ne

putem exersa empatia. Da

că forma artistică a obiectului este

contrară vieţii, este adică

anorganică sau abstractă, nu putem

să ne transpunem viaţa în

ea. („Ceea ce percep empatetic este

viaţă în mod cu totul gene

ral" — Lipps.) Ne putem transpune doar în forme

organice, ade

vărate potrivit cu natura şi dotate cu

voinţă vitală. Şi totuşi exis

tă o altă formă de artă, principial alta, Worringer spune: „Care sînt premisele

un stil opus vieţii, care psihice ale impulsului

neagă voinţa vitală, se deosebeşte de către abstracţiune? Avem a le căuta

viaţă şi revendică cu toate în sentimentul cosmic al

acestea frumuseţe. Acolo unde acelor popoare, în atitudinea lor psihică

creaţia de artă produce forme faţă de univers. în vre

contrare vieţii, anorganice, abstracte, me ce impulsul către empatie are drept

nu mai poate fi vorba de condiţie fericită o relaţie

o voinţă artistică izvorîtă dintr-o panteistă de intimitate dintre om şi

nevoie de empatie, ci mai de fenomenele lumii înconju

grabă de o nevoie nemijlocit opusă rătoare, impulsul către abstracţiune

empatiei, deci de o tendinţă este urmarea unei mari ne

de oprimare a vieţii. „Polul opus al linişti a omului datorată fenomenelor

nevoii de empatie ne pare lumii exterioare şi cores-

a fi impulsul către abstracţiune." 8

Lipps, Ăsthetik, p. 247.
556. în legătura cu psihologia
Worringer, loc. cit., p. 16.
impulsului către abstracţiune
316 TIPURI PROBLEMA 317

PSIHOLOGI ATITUDINILOR

CE TIPICE

punde din punct de vedere religios estetic cu obiectul, anume o atitudine

unei nuanţe intens transcendentale a care nu vine în întîmpinarea acestuia,

tuturor reprezentărilor. Considerăm ci mai degrabă tinde să se

această stare drept o uriaşă îndepărteze de el şi să se pună la

agorafobie spirituală. Cînd Tibul adăpost de influenţa lui, declanşind

spune: „primum in mundo fecit deus in subiect o activitate psihică

timorem"9, putem să ne gîndim că destinată să o paralizeze. Empatia

acelaşi sentiment de spaimă stă la presupune că obiectul este cumva vid

baza creaţiei artistice.10 şi că ea îl poate umple cu propria-i

557. într-adevăr, empatia viaţă. Abstracţiunea, în schimb, pre-

presupune o disponibilitate, o încre- supune că obiectul este cumva viu şi

dere a subiectului faţă de obiect. activ şi încearcă de aceea să se

Empatia este o mişcare disponibilă sustragă influenţei sale. Atitudinea

ce vine în întîmpinare, o mişcare ce abstractizantă este deci centripetală,

transferă conţinutul subiectiv în obiect adică producătoare de introvertire.

şi provoacă astfel o asimilare Noţiunea de abstracţiune a lui

subiectivă, cauză a unei bune Worringer corespunde astfel atitudinii

înţelegeri, reale sau simulate, între introvertite. E semnificativ faptul că

subiect şi obiect. Un obiect pasiv el desemnează prin spaimă sau

poate să fie într-adevăr asimilat timiditate influenţa exercitată de

subiectiv fără ca să fie cu nimic obiect. Cel care abstractizează s-ar

modificate calităţile sale veritabile. comporta prin urmare faţă de obiect

Prin transfer, ele sînt doar voalate, eventual ca şi cum acesta ar poseda însuşirea

chiar violentate. Empatia poate crea de a crea spaimă, respectiv ar avea

asemănări şi comunităţi aparente un efect păgubitor sau primejdios de

care nu există în sine. Se poate care ar trebui să se apere. Această

înţelege de aceea lesne că trebuie însuşire aparent apriorică a

să existe şi un alt gen de raport obiectului este şi ea, fără îndoială, o

proiecţie, respectiv un transfer, dar

unul de natură negativă. Trebuie să Cum empatia, asemenea abstracţiei,

presupunem deci că actului de este un act conşti

abstracţie îi premerge un act ent, iar acestuia îi premerge o

inconştient de proiecţie, în care proiecţie inconştientă, ne putem

conţinuturi negativ accentuate sînt întreba dacă un act inconştient nu

transferate asupra obiectului. premerge empatiei. Deoarece

esenţa empatiei este proiecţia de

9 Primul lucru creat de
conţinuturi subiective, actul in
Dumnezeu a fost frica. 10
conştient care îi premerge trebuie să
Worringer, loc. rit., pp. 16 ş.
fie contrariul ei, anume o
urm.
blocare a eficienţei obiectului.

Obiectul este cumva golit, lipsit

de activitate proprie şi transformat

într-un recipient apt să pri

mească astfel conţinuturile subiective ale

individului care prac

tică empatia. Acesta încearcă să-şi

proiecteze viaţa în obiect şi

să o experimenteze în el, este de

aceea necesar ca autonomia

obiectului ca şi diferenţa lui faţă de

subiect să nu fie prea mari.

Prin actul inconştient care premerge

empatiei, puterea obiectului

este depotenţializată sau

supracompensată, prin aceea că

subiec

tul se supraordoncază inconştient şi

rapid obiectului. Supraordo-

narea poate avea loc doar inconştient

printr-o întărire a semni

ficaţiei subiectului. Ceea ce poate fi

efectul unei fantezii de sentimentul său subiectiv pentru a

inconştiente care fie devalorizează şi avea viaţă şi suflet. Plin

slăbeşte imediat obiectul, de încredere, el împrumută lumii

fie înalţă subiectul şi îl însufleţire, în vreme ce indi

supraordonează obiectului. vidul care abstractizează se retrage

Abia astfel apare acea declivitate de care arc neîncrezător din faţa demo

nevoie em nilor obiectelor şi îşi înalţă din

patia pentru a transfera conţinuturile construcţii abstracte o lume opu

subiective asupra obiectu să, protectoare.

lui. Cel care abstractizează se află 560. Amintindu-ne de ceea ce am spus în

într-o lume teribil de însu capitolul precedent,

fleţită care încearcă să-1 strivească cu vom recunoaşte fără dificultate în

atotputernicia ei; de aceea empatie mecanismul extraversiei,

el se retrage în sine spre a descoperi formula şi în abstracţiune pe acela al

salvatoare, potri introversiei. „Starea de nelinişte

vită a-i spori valoarea subiectivă astfel interioară a omului provocată de

îneît el să poată cel puţin fenomenele lumii exterioare"

face faţă influenţei obiectului. în nu e nimic altceva decit teama de

schimb, cel care întreţine un excitaţii a introvertitului, care

raport empatetic cu obiectul trăieşte din pricina sensibilităţii şi a realizării

într-o lume care are nevoie sale mai profunde are o

318 TIPURI PSIHOLOGICE sînt deci singurele şi cele

mai înalte în care omul se poate

spaimă efectivă în faţa schimbării
odihni faţă cu imensa confuzie
prea rapide şi prea puternice a
pe care o oferă imaginea lumii." 12
excitaţiilor. Abstracţiunile sale au
După cum spune Worringer,
drept scop exclusiv să capteze, în
tocmai formele de artă şi
limitele legităţii, iregularitatea şi
religiile orientale sînt acelea care
schimbarea, graţie unei noţiuni
atestă o atitudine abstractivă
generale. E de la sine înţeles că
faţă de lume. Orientalului lumea
această procedură, în esenţă
trebuie să-i apară în genere
magică, este din plin dezvoltată de
altfel decît occidentalului care îşi
primitivi, ale căror semne
însufleţeşte obiectul prin em-
geometrice posedă o valoare mai
patie. Pentru oriental, obiectul este a priori
degrabă magică decit estetică.
viu şi dominator,
Worringer spune pe bună
motiv pentru care el se retrage din
dreptate: „Chinuite de ansam
faţa lui şi îşi abstrage impre
blul confuz şi de jocul schimbător
siile. O imagine perfectă a atitudinii
al fenomenelor vieţii exte
orientale ne este oferită de
rioare, astfel de popoare erau
Buddha in Predica focului, în care se
stăpînite de o imensă nevoie de
spune: „Totul c în flăcări.
linişte. Fericirea pe care o căutau
Ochiul şi toate simţurile sînt în
în artă nu rezida în faptul de
flăcări, aprinse de focul iubirii,
a se cufunda în lucrurile lumii exterioare, de
de focul urii, de focul seducţiei,
a se delecta cu sine
naşterea, bătrîncţca şi moartea,
însuşi în ele, ci în faptul de a
durerea şi jalea, supărarea,
scoate fiecare lucru aparţinînd
suferinţa şi deznădejdea îl aprind.
lumii exterioare din condiţia sa
Lumea întreagă e în flăcări; lumea
arbitrară şi aparent întîmplătoa-
întreagă e învăluită de fum,
re, de a-1 înveşnici prin apropierea
lumea întreagă e mistuită de foc;
de forme abstracte şi de a
lumea întreagă se cutremură."
descoperi astfel un punct neclintit
Această privelişte
în fuga fenomenelor.""
înspăimîntătoare şi plină de
„Aceste forme abstracte, legice
suferinţă
a lumii determină atitudinea

abstractizantă a budistului; printr-o PROBLEMA 319

ATITUDINILOR TIPICE
Loc. cit., p. 18.

Loc. cit., p. 21. impresie asemănătoare a ajuns şi

Buddha, potrivit legendei, să-şi

împlinească destinul. Vivifierea

dinamică a obiectului ca funda-

ment al abstracţiunii este perfect

exprimată de limbajul simbolic al

lui Buddha. Această vivifiere nu se

sprijină pe empatie, ci corespunde

unei proiecţii apriorice

inconştiente, unei proiecţii

existînd, de fapt, de la bun

început. Expresia „proiecţie" apare

chiar ca inadecvată pentru a

desemna corect fenomenul. Pro-

iecţia este un act care se

desfăşoară, şi nu starea existentă

de la început, despre care e vorba

aici. După părerea mea, aceasta

din urmă poate fi mai bine

exprimată de noţiunea lui Levy-

Bruhl, „participation mystique" care

denumeşte raportul primordial al

primitivului cu obiectul său.

Obiectele primitivului sînt vivifi-

cate dinamic, sînt încărcate de

materie sau forţă energizantă (nu

întotdeauna însufleţită, aşa cum

presupune ipoteza animistă!) şi au

de aceea un efect psihic direct asupra

omului, care se explică prin faptul artistice, cit şi al cunoaşterii. Dar

că omul este din punct de vedere ca are loc pe o cu totul altă bază

dinamic identic cu obiectul său. De decît abstracţiunea. După cum

aceea, în anumite limbi primitive, aceasta este întemeiată în

obiectele de uz curent aparţin semnificaţia şi puterea magică a

genului animat (sufixul condiţiei obiectului, tot astfel empatia este

animate). Tot astfel, pentru întemeiată în semnificaţia magică

atitudinea abstractizantă obiectul a subiectului care pune stăpînire

este o priori vi-vificat şi activ; el nu pe obiect graţie unei identificări

are nevoie de empatie, dimpotrivă, mistice. După cum primitivul este,

el influenţează atît de puternic pe de-o

îneît constrînge la introvertirc.

Investirea libidinală inconştientă,

puternică, a obiectului vine de la

participarea sa mistică la

inconştientul individului cu

atitudine introvertită. Ceea ce

reiese clar din cuvintele lui

Buddha: focul casnic este identic cu

focul libidoului subiectului, cu pasiunea

lui arzătoare care însă îi apare

acestuia ca obiect pentru că el nu

1-a diferenţiat ca funcţie

subiectivă disponibilă.

565. Abstracţiunea apare de

aceea ca o funcţie care combate

„participarea mistică" primordială.

Ea separă de obiect pentru a

distruge înlănţuirea de el. Ea duce

pe de-o parte la crearea de forme

artistice, pe de alta la cunoaşterea

obiectului. Tot astfel şi funcţia

empatiei este un organ al creaţiei

320 TIPURI PROBLEMA 321

PSIHOLOGI ATITUDINILOR

CE TIPICE

parte, influenţat magic de forţa rezultă şi o relaţie de încredere pe

fetişului, tot astfel el este, pe de altă care tipul empatetic o stabileşte cu

parte, vrăjitorul şi acumulatorul de lumea; nu există nimic care l-ar putea

forţă magică ce conferă „încărcătură" oprima pe acesta sau influenţa în chip

fetişului (cf. în acest sens ritul churinga al ostil, fiindcă doar el conferă obiectului

australienilor13). Depotenţializarea viaţă şi suflet, cu toate că pentru

inconştientă a obiectului care prc- conştiinţa lui lucrurile se prezintă

merge actului empatetic este de exact pe dos. în schimb, pentru cel

asemenea o stare de durată a unei care abstractizează, lumea este plină

accentuări scăzute a obiectului. în de obiecte puternic eficiente şi de

schimb, la tipul empatetic, aceea primejdioase, motiv pentru care el

conţinuturile inconştiente sînt se teme şi este conştient de

identice cu obiectul şi îl fac pe acesta neputinţa lui şi se retrage din faţa

să apară lipsit de viaţă şi unei prea mari atingeri cu lumea,

neînsufleţit14, motiv pentru care empatia spre a crea acele idei şi formule prin

este necesară cunoaşterii esenţei care speră să deţină supremaţia.

obiectului. S-ar putea vorbi în acest Psihologia sa este din acest motiv aceea a

caz de o permanentă abstracţiune oprimatului, în vreme ce lipul empatetic are

inconştientă, care prezintă obiectul faţă de obiect o siguranţă apriorică,

ca neînsufleţit. Căci abstracţia are deoarece obiectul, dată fiind lipsa lui

întotdeauna acest efect: ca distruge activitatea de viaţă, este neprimejdios. Această

proprie a obiectului, în măsura în care caracterizare este, fireşte, schematică

se află într-un raport magic cu şi ea nu îşi propune să exprime

sufletul subiectului. De aceea tipul întreaga esenţă a atitudinii

abstracţiv foloseşte conştient abstrac- extravertite sau introvertite, ci doar

ţiunea spre a se apăra de influenţa să sublinieze unele nuanţe care însă

magică a obiectului. Din condiţia oricum nu sînt lipsite de o deosebită

ncînsufleţirii apriorice a obiectelor importanţă.

 566. După cum prin empatie reflectînd la impresia pe care i-o

individul se savurează, fără să îşi face obiectul se contemplă, fără să

dea seama, pe sine în obiect, tot ştie, pe sine însuşi. Căci ceea ce

astfel cel care abstractizează transpune individul prin empatie în

subiect este chiar propria-i fiinţă,

Spenccr şi Gillen, The Northern Tribes uf
adică propriul său conţinut
Central Australia, 1904.
inconştient, iar ceea ce gîndeşte
Deoarece conţinuturile inconştiente
individul care abstractizează despre
ale tipului empatetic sînt, şi ele, i
impresia produsă de obiect sînt
lative.
propriile lui sentimente care i-au

apărut în obiect. Este de aceea

limpede că pentru o înţelegere reală

a obiectului sînt necesare ambele

funcţii, de asemenea pentru creaţia

de artă autentică. Cele două funcţii

sînt de altfel tot timpul prezente în

individ, doar că, de cele mai multe ori,

inegal diferenţiate. Worringcr

consideră că rădăcina comună a

acestor două forme fundamentale de

trăire estetică stă în impulsul către

ieşirea din sine15

{Selbstentăuficrung). în cazul

abstracţiunii, omul tinde „prin

contemplarea necesarului şi a

inevitabilului să fie eliberat de

întîmplătorul condiţiei umane şi de

arbitrarul aparent al existenţei

organice generale". Faţă de

abundenţa tulburătoare şi

impresionantă a obiectelor vii, omul

îşi creează o abstracţiune, adică o

imagine abstractă generală în care

impresiile sînt exorcizate într-o formă viaţa propriei abstracţiuni, în care se

reglementară. Această imagine cristalizează cumva.

posedă semnificaţia magică a unei 567. Proiectîndu-şi activitatea şi

protecţii faţă de schimbarea haotică viaţa în obiect, tipul empatetic se

a evenimentelor trăite. Cufundîndu- transportă şi pe sine în el, în măsura

se în imagine, omul se pierde astfel în care conţinutul proiectat reprezintă

în ea, incit adevărul său abstract se o parte componentă esenţială a

situează în cele din urmă deasupra subiectului. El devine obiect, se

realităţii vieţii, pe care o reprimă în identifică cu acesta şi se

genere fiindcă i-ar putea tulbura îndepărtează de sine. Obiectivizîndu-

desfătarea cu frumuseţea abstractă. se, el se de-subiectivizează.

El se ridică astfel la nivelul Worringcr spune: „Proiectînd această

abstracţiunii, se identifică cu voinţă activă în alt obiect, noi sîntem în

valabilitatea eternă a imaginii sale şi celălalt obiect. Sîntem eliberaţi de

încremeneşte în ea, transformînd-o şinele nostru individual, atîta

într-o formulă eliberatoare. în felul

15 Loc. cit., p. 26.
acesta el iese din sine şi îşi transferă
322 TIPURI PROBLEMA 323

PSIHOLOGI ATITUDINILOR

CE TIPICE

timp cit ne absorbim cu impulsul Adler, nevroticul introvertit se agaţă

nostru vital lăuntric într-un obiect de o „linie de conduită fictivă", tot

exterior, într-o formă exterioară. Ne astfel nevroticul extravertit se agaţă

simţim individualitatea curgînd de obiectul transferului său.

cumva între limite ferme în raport de Introvertitul îşi abstractizează „linia

diferenţierea nelimitată a conştiinţei de conduită" din experienţele sale

individuale. în atare obiectivare de bune şi rele legate de obiect şi se

sine stă ieşirea din sine. Această încredinţează formulei ca unui mijloc

afirmare a trebuinţei noastre indi- de apărare faţă de posibilităţile

viduale de activitate reprezintă nemărginite ale vieţii.

totodată o limitare a posibilităţilor ei 568. Empatie şi abstracţiune,

nelimitabile, o negare a diferenţierilor extraversie şi introversie sînt

ei ireconciliabile. Ne instalăm cu mecanisme de adaptare şi de

impulsul nostru lăuntric către protecţie. în măsura în care fac

activitate în limitele acestei posibilă adaptarea, ele îl feresc pe om de

obiectivări."16 După cum pentru cel primejdiile exterioare, în măsura în care

care abstractizează, imaginea sini funcţii orientate1*, ele îl

abstractă reprezintă un cadru, un zid eliberează pe om de instinctualul

de protecţie împotriva efectelor întîmplător, ba chiar îl feresc de el,

distrugătoare ale obiectelor17 mijlocindu-i ieşirea din sine. După

inconştient dotate cu viaţă, pentru cum arată experienţa psihologică

tipul empatetic, transferul asupra curentă, există foarte numeroase

obiectului asigură protecţia împotriva persoane care se identifică total cu

disoluţiei prin factori lăuntrici su- funcţia lor orientată (cu funcţia

biectivi care constau în posibilităţile „valoroasă") — între alţii şi tipurile pe

nemărginite ale fanteziei şi în care tocmai le-am descris aici.

impulsurile corespunzătoare către Identificarea cu funcţia

activitate. După cum, potrivit lui

Loc. cit., p. 27.
 Fr. Th. Vischer oferă în romanul orientată are avantajul incontestabil de a

Auch Einer o descriere perfectă a permite o adaptare optimă la aşteptările şi

obiectelor dotate cu viaţă. revendicările colective şi în plus

Ci. în legătură cu gîndirea orientată: evitarea, prin ieşirea din sine, a

Jung, Wandlungen und Symbole funcţiilor inferioare, nediferenţiate şi

der Libido, pp. 7 ş. urm. (reeditare: neorientate. „Lipsirea de sine" este din punctul

Symbole der Wandlung [Gesammelte Wer- de vedere al moralităţii sociale o virtute

ke, V|). specială. Pe de altă parte însă,

identificarea cu funcţia orientată

prezintă un mare dezavantaj, acela al

degenerării individului.

Omul este fără îndoială capabil de o

mecanizare de largi

proporţii, dar nu atît totuşi îneît să

renunţe cu totul şi fără pa

gubă la sine. Cu cît se identifică mai

mult cu o funcţie anume,

cu atît o investeşte libidinal mai mult

şi cu atît mai mult retrage

libidoul din alte funcţii. Acestea sînt

capabile să suporte un timp

mai îndelungat retragerea unei mase

importante de libido; dar

la un moment dat, ele reacţionează

totuşi. Rctrăgîndu-li-se libi

doul, ele ajung treptat sub pragul

conştiinţei, legătura lor aso

ciativă cu conştiinţa se relaxează şi ele

se scufundă astfel, încetul

cu încetul, în inconştient. Ceea ce

echivalează cu o dezvoltare

regresivă, anume cu o reîntoarcere a

funcţiei relativ dezvoltate

la un stadiu infantil, în cele din urmă inconştient. Cu cît ieşirea din

arhaic. Dar cum omul nu sine merge mai departe, cu atît

a trăit decît relativ puţine milenii în avansează şi arhaizarea funcţiilor

stare de civilizaţie, în inconştiente. în felul acesta creşte şi

schimb a trăit multe sute de mii de ani semnificaţia inconştientu

în stare de barbarie, mo lui. Acesta începe apoi să tulbure

durile funcţionale arhaice sînt în el simptomatic funcţia orientată

virtualmente extraordinar de şi astfel se instalează acel circulus

vii şi uşor de activat. Dacă anume vitiosus caracteristic pe care

funcţii sînt dezintegrate prin îl întîlnim în cazul atîtor nevroze: omul

retragerea libidoului, bazele lor arhaice se încearcă să compenseze

activează în incon influenţele inconştiente care îl tulbură

ştient. prin prestaţii deosebite

Această stare semnifică o disociere a ale funcţiei orientate, cursă care se

personalităţii prin continuă eventual pînă la

aceea că funcţiile arhaice nu au relaţii prăbuşirea nervoasă. Posibilitatea

directe cu conştiinţa, deci ieşirii din sine prin identifica

nu există punţi între conştient şi re cu funcţia orientată se sprijină nu

doar pe limitarea unilaterală

324 TIPURI PSIHOLOGICE VIII

la o singură funcţie, ci şi pe faptul PROBLEMA TIPURILOR ÎN

că esenţa funcţiei orientate este FILOZOFIA

un principiu care pretinde ieşirea MODERNĂ

din sine. Astfel, orice funcţie orientată

pretinde excluderea severă a tot

1. Tipurile lui James
ceea ce nu i se potriveşte.

Gîndirea exclude toate afectele Şi îh noua filozofie pragmatică s-

supărătoare, după cum afectele a descoperit existenţa
exclud toate gîndurile a două tipuri, şi anume de către
supărătoare. Fără refularea William James. El afirmă: „Isto
restului, funcţia orientată nu se ria filozofiei este în bună măsură o
poate realiza. în schimb, auto- ciocnire de temperamente
reglarea organismului viu pretinde umane (dispoziţii
firesc armonizarea fiinţei umane; caracterologice)." 1 „Indiferent care îi
iată de ce este necesar să se ţină este
seama de funcţiile mai puţin temperamentul, un filozof de meserie va

avantajate ca fiind o necesitate încerca întotdeauna,

vitală şi o sarcină inevitabilă a atunci cînd va filozofa, să

educaţiei neamului omenesc. gîndească realitatea

temperamentului

propriu. Cu toate acestea,

temperamentul său constituie o pre

judecată cu mult mai puternică

decît oricare din premisele sale

mai obiective. Temperamentul

conferă greutate argumentaţiei

sale într-o direcţie ori în alta,

ducînd, după împrejurări, la o con

cepţie de viaţă mai sentimentală

sau mai indiferentă, tot atît de

bine ca un fapt real sau un principiu.

Filozoful se încrede în discuţiile publice, el nu poa

temperamentul propriu. El îşi te revendica doar din raţiuni de

doreşte o lume care să se potri temperament autoritate şi dis

vească cu temperamentul său şi tincţie specială. De aici, o anume

crede de aceea în orice repre lipsă de seriozitate în discuţia

zentare a lumii care i se potriveşte. filozofică: cea mai însemnată

Simte că oamenii posedînd dintre premisele noastre nu este

alt temperament nu sînt corect niciodată amintită." 2

acordaţi la caracterul real al lumii James trece apoi la

şi îi consideră, de fapt, caracterizarea celor două tempera

incompetenţi şi filozofi slabi, oricît mente: după cum în domeniul

l-ar moravurilor şi al obiceiurilor de

depăşi în abilitate dialectică. Dar în

W.W. James, Pragmatism. A New

Namefor Some Old Ways ofTMnking,

Londra, 1911, p. 6.

Loc. cit., pp. 7 ş. urm.

326 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR lN 327

PSIHOLOGI FILOZOFIA MODERNĂ

CE

viaţă se disting indivizi convenţionali şi către un optimism doar condiţionat

şi indivizi cu atitudine şi incert. Raţionalismul

nonconformistă, în politică: oameni (intelectualismul) este întotdeauna

cu convingeri autoritare şi anarhişti, monist. El începe cu întregul şi cu

în beletristică: academişti şi realişti, universalul şi uneşte lucrurile.

în artă: clasici şi romantici, tot astfel Empirismul, în schimb, începe cu

în filozofie, crede James, există două partea şi face din întreg o colecţie. El s-ar

tipuri, anume „raţionalistul" şi putea numi pluralist. Raţionalistul este un

„empiristul". Raţionalistul este om al sentimentului, empiristul este o

„adoratorul principiilor abstracte şi fiinţă îndărătnică. Cel dintîi înclină în

veşnice". Empiristul este „iubitorul de mod firesc să creadă că voinţa este

fapte reale în toată varietatea lor liberă, cel din urmă înclină către

neşlefuită"3. Deşi nimeni nu se poate fatalism. Raţionalistul este uşor dog-

lipsi nici de realităţi, nici de principii, matic în constatările sale, empiristul,

din asumarea lor rezultă totuşi în schimb, este sceptic.4 James îl

puncte de vedere absolut diferite, denumeşte pe raţionalist „tender-

după cum accentul este deplasat minded" (cu spirit delicat), iar pe

într-o direcţie sau alta. Pentru James empirist „tough-minded" (cu spirit

„raţionalismul" este sinonim cu tenace). El încearcă să caracterizeze

„intelectualismul", iar „empirismul" astfel natura particulară a celor două

cu „senzualismul". Cu toate că mentalităţi. în cele ce urmează vom

această asimilare nu rezistă, ne vom avea prilejul să cercetăm mai

rezerva pentru mai tîrziu critica ei, îndeaproape aceste caracterizări. Este

continuînd să expunem mai întîi interesantă părerea lui James despre

ideile lui James. După opinia acestuia, prejudecăţile pe care cele două tipuri

de intelectualism se leagă o tendinţă le nutresc unul faţă de celălalt. „Ele se

idealistă şi optimistă, în vreme ce desconsideră reciproc. Opoziţia lor

empirismul înclină către materialism tipică a jucat un anume rol în

filozofia tuturor timpurilor, tot astfel şi astăzi. Filozoful de tip «tough-

minded» îl consideră pe cel de tip

«tender-minded» sentimental, în schimb

acesta îl socoteşte pe primul lipsit de

fineţe, necioplit sau brutal. Fiecare îl

consideră pe celălalt inferior." 5

573. James aşază pe următoarele

două coloane calităţile celor

două tipuri:

Tender-minded: Tough-minded:

raţionalist empirist

(urmează principii) (urmează

realităţi)

intelectualist senzualist

idealist materialist

optimist pesimist

religios ireligios

indeterminist determinist, fatalist

monist pluralist

dogmatic sceptic

574. Această punere în paralel

atinge unele probleme pe care

le-am întîlnit deja în capitolul despre

nominalism şi realism. Ti

pul „tender-minded" are anumite

trăsături comune cu realistul,

iar tipul „tough-minded" cu

nominalistul. După cum am expli

cat mai sus, realismul corespunde

principiului introversiei, iar

nominalismul principiului extraversiei.

Fără îndoială că şi con

troversa universal iilor ţine în primul

rînd de acele opoziţii isto limitată —, scrierile lui

rice de temperamente din filozofie la James nu conţin definiţii sau descrieri

care face aluzie James. Pe mai amănunţite ale celor

baza acestor corelaţii e la îndemînă să două tipuri, deşi el se referă de mai

ne gîndim în cazul tipului multe ori la ele, desem-

„tender-minded" la introvertit, în cel nîndu-le şi prin „thin", respectiv

al tipului „tough-minded" „thick". Flournoy6 îl explică

la extravertit. Rămîne să cercetăm pe „thin" prin „mince, tenu, maigre,

mai îndeaproape dacă aceste chetif, iar pe „thick" prin

aprecieri sînt sau nu justificate. „epais, solide, massif, cossu". într-un rind,

575. După ştiinţa mea — fireşte James foloseşte pen-

Loc. cit., p. 9.

Loc. cit., pp. 10 Loc. cit., pp. 12 ş. urm.

ş. ur Th. Floumoy, La philosophie de W. James,

1911, p. 32.
328 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN 329

PSIHOLOGI FILOZOFIA MODERNĂ

CE

tru „tender-minded" expresia „soft-headed", plenty of prin-ciples."8 Un fapt este — se

deci ad Htteram, „cu capul moale". zice — nu doar aşa cum este în sine,

„Soft", ca şi „tender", semnifică ci şi aşa cum îl privim.

moale, delicat blînd, lin, uşor (abia 576. Desemnînd gindirea concretă

perceptibil), deci ceva slab, scăzut, prin „thick" sau „tough", James

dispunind de o forţă redusă, spre dovedeşte că pentru el ea are ceva

deosebire de „thick" şi „tough" care substanţial, rezistent, în vreme ce

desemnează calităţi rezistente, gîndirea abstractă îi pare slabă,

solide, greu transformabilc, amintind subţire, palidă, poate chiar, dacă e să

de natura substanţei. Flournoy ne alăturăm interpretării lui Flournoy,

explică după cum urmează ambele maladivă şi debilă. O astfel de

moduri de gîndire: „Cest Topposition entre interpretare este fireşte posibilă doar

la facon de penser abstractionniste — c'est-â- legind aprioric substanţialitatea de

dire purement lo-gique et dialectique, si chere realitatea concretă, ceea ce este,

aux philosophes, mais qui n'inspire â James după cum am spus, o chestiune de

aucune confiance et qui lui paraît fragile, temperament. Dacă gîn-ditorul

creusc, «chetive», parce que trop sevree du „empiric" atribuie gîndirii sale

contact des choses particu-licres — et la facon concrete o substanţialitate

de penser concrete, laquclle se nourrit de faits rezistentă, din punct de vedere

d'experience ct ne quitte jamais la rcgion terre abstract aceasta este o autoilu-

â tcrre, mais solide, des ecailles de tortucs ou

autres donnees positives."7
comentariu nu trebuie însă să tragem
concluzia că James privilegiază în
chip unilateral gîndirea concretă. El
preţuieşte ambele puncte de vedere:
„Facts are good of course — give us
lots of facts. Principles are good — give us
Flournoy, loc. cil.: „Este vorba de
Din acest
opoziţia dintre modul de a gindi ab-
stracţionist — adică pur logic şi
dialectic, atît de îndrăgit de filozofi,
dar care
lui James nu-i inspiră nici un fel de
încredere, părîndu-i fragil, găunos,
«firav»,
căci lipsit de contactul cu lucrurile zionare, căci substanţialitatea —

particulare — şi modul de a gîndi „duritatea" — revine realităţii

concret, exterioare şi nu gîndirii „empirice".

care se hrăneşte din fapte ale Aceasta din urmă se dovedeşte chiar

experienţei şi nu părăseşte niciodată cu deosebire slabă şi debilă, neştiind

regiunile să se afirme în raport cu faptele

comune, dar solide, carapace de exterioare, depinzînd necontenit de

ţestoase sau alte date pozitive." datele senzoriale, alergînd după ele şi

James, loc. cit., p. 13: [„Faptele sînt neputînd să se ridice mai sus de

bune, desigur — daţi-ne cantităţi de activitatea care doar clasifică sau

fapte. Principiile sînt bune — daţi-ne reprezintă. Din punctul de vedere al

belşug de principii" — n. f.] gîndirii deci, gîndirea concretă este

extrem de debilă şi lipsită de

autonomie, căci nu are soliditate în

sine, ci in faptele exterioare care o

depăşesc în valoare determinantă.

Această gîndire este caracterizată de o

serie de reprezentări legate senzorial

şi puse în mişcare mai puţin de o

activitate de gindire lăuntrică şi mai

mult de schimbarea percepţiilor

senzoriale. O suită de reprezentări

concrete, determinată de percepţii

senzoriale nu este tocmai ceea ce

temperamentul abstract ar numi gîndire, ci

ceea ce el ar considera cel mult a fi o

apercepţie pasivă.

Temperamentul, care preferă

gîndirea concretă şi îi con

feră acesteia substanţialitate, este de

aceea caracterizat de pre

dominanţa reprezentării senzorial

determinate asupra activităţii

aperceptive care izvorăşte dintr-un gîndirii concrete, oricine

act voliţional subiectiv şi preferă adică reprezentările faptelor

urmăreşte să ordoneze reprezentările va vedea în abstracţie ceva

mijlocite senzorial potrivit slab şi debil, căci o va măsura după

cu intenţiile unei idei, adică, mai pe soliditatea faptului concret,

scurt: acestui temperament senzorial dat. Pentru cel care se

îi pasă mai mult de obiect; obiectul situează însă de partea abstrac

este perceput empatetic, el ţiei, hotărîtoare este nu reprezentarea

se comportă cvasiautonom în lumea senzorială, ci ideea ab

de reprezentări a subiectu stractă.

lui şi atrage astfel după sine După opinia curentă, ideea nu e

concepţia. Acest temperament ex- nimic altceva decît ab

traverteşte deci. Gîndirea stracţia unei serii de experienţe.

extravertitului este concretistă. Solidi Spiritul uman este imaginat ca

tatea lui nu se află în el, ci întrucîtva o tabula rasa iniţială care se acoperă

în afara lui, în faptele mai întîi de percepţia şi

percepute de el empatetic, de unde şi experienţa lumii şi a vieţii. Din acest

calificarea de „tough" a punct de vedere, care este

lui James. Oricine se situează de partea

330 TIPURI PSIHOLOGICE nou apărut este deci un instrument

vechi, destinat unor scopuri precise, care

acela al scientismului nostru
nu apercepe doar pasiv, ci ordonează
empiric, în cel mai larg sens, ideea
experienţele activ, dinăuntru în
nu este altceva decît o abstracţie
afară, şi obligă la anumite concluzii
epifenomenală, extrasă a posteriori
sau judecăţi. Aceste ordonări se
din experienţe, de aceea mai
desfăşoară nu întîm-plător sau
slabă şi mai palidă decît acestea.
arbitrar, ci răspund unor condiţii
Ştim însă că spiritul nu poate fi
sever preformate care nu sînt
tabula rasa, căci critica principiilor
conţinuturi de concepţii mijlocite
noastre de judecată ne arată că
de experienţă, ci reprezintă
anumite categorii ale gîndirii ne
condiţiile a priori ale conceptualizării
sînt date aprioric, adică înaintea
înseşi. Ele sînt idei ante reni, condiţii
oricărei experienţe şi apar
formale, linii fundamentale, trasate
simultan cu primul act de gîndire,
aprioric, care atribuie materiei
constituindu-se în chiar condiţiile
experienţei o anume formă, în aşa
preformate ale acestuia. Ceea ce
fel îneît pot fi gîndite, aşa cum le-a
a demonstrat însă Kant pentru
interpretat şi Platon, ca imagini, într-
gîndirea logică este valabil într-o
o oarecare măsură ca scheme sau
măsură şi mai mare pentru psihic.
ca posibilităţi funcţionale
Psihicul nu este la început tabula rasa, cum
înnăscute, care însă exclud alte
nu este nici spiritul (domeniul gîndirii).
posibilităţi sau cel puţin le limi-
Evident lipsesc conţinuturile
tează. De aici şi faptul că pînă şi
concrete, dar virtualităţile
cea mai liberă activitate spirituală,
conţinutului sînt aprioric date prin
fantezia, nu poate să vagabondeze
dispoziţia funcţională, ereditară şi
în nemărginire (chiar dacă poetul
preformată a priori. Psihicul nu este
poate să simtă altfel), ci rămîne
altceva decît rezultatul modurilor de
legată de posibilităţi preformate, de
funcţionare ale creierului seriei de
arhetipuri sau imagini originare. Basmele
strămoşi, un precipitat al
celor mai îndepărtate popoare
încercărilor de adaptare şi al
dezvăluie, prin asemănarea
experienţelor seriei filogcnctice.
motivelor lor, această legătură cu
Creierul sau sistemul funcţional
anumite arhetipuri. Chiar imaginile
care stau la baza teoriilor ştiinţifice

atestă atare limitare, de exemplu PROBLEMA TIPURILOR ÎN 331

eterul, energia, transformările şi FILOZOFIA MODERNA

constanţa lor, teoria atomului,

579. După cum în spiritul celui
afinitatea etc.
care gîndeşte concret precum

păneşte şi orientează reprezentarea

dată senzorial, tot astfel în

spiritul celui care gîndeşte abstract

predomină imaginea origi

nară fără conţinut şi deci

nereprezentabilă. Ea rămîne relativ

in

activă, atîta timp cît obiectul este

perceput empatetic şi este ri

dicat la rangul de factor

determinant al gîndirii. Dacă

obiectul

nu este perceput empatetic şi nu

domină procesul spiritual, ener

gia care i se refuză se întoarce în

subiect. în mod conştient, su

biectul este perceput empatetic şi

astfel imaginile preformate,

aţipite în el, sînt trezite la viaţă;

drept urmare ele apar ca factori

activi în procesul spiritual, oricum

însă sub o formă nereprezen

tabilă, cumva ca regizori nevăzuţi,

acţionînd din culise. Deoa

rece sînt doar posibilităţi

funcţionale activate, imaginile nu

au
conţinut, sînt nereprezentabile şi imaginea originară, este la fel de

tind către realizare. Ele atrag necunoscută celui care

materia experienţei în forma lor şi abstractizează ca şi empiristului

nu reprezintă faptele, ci se teoria pe care, ulterior, el o va

reprezintă pe ele însele în fapte. elabora pe baza experienţei, după

Ele se îmbracă în fapte, ca să un număr oarecare de

spun aşa. Ele nu sînt un punct de experimentări.

plecare cunoscut, precum datul 581. După cum am arătat într-un

empiric în gîndirea concretă, ci capitol anterior, unul ob

devin accesibile abia o dată cu servă obiectul individual şi se

modelarea inconştientă a materiei interesează de comportamentul

experienţei. Şi empiristul poa individual al acestuia, altul observă

te să-şi structureze şi să-şi formeze mai cu seamă relaţiile de

materia experienţei, dar el

o formează potrivit noţiunii sale

concrete, la rîndu-i modelată

de experienţe anterioare.

580. Cel care abstrage, în

schimb, dă formă potrivit cu un

model inconştient şi cunoaşte abia

a posteriori, din fenomenul

modelat de el, ideea după care a format.

Potrivit psihologiei sale

şi aplicînd măsura propriului său

modus procedendi procesului

spiritual al abstractizatorului, empiristul este

întotdeauna încli

nat să presupună că cel care

abstractizează modelează arbitrar

materia experienţei după anume

ipoteze palide, slabe şi insufi

ciente.

Premisa propriu-zisă, ideea sau

332 TIPURI PSIHOLOGICE înlocuieşte obiectele individuale

prin caracteristici generale şi

analogie dintre obiecte şi se
modelează această materie a
situează deasupra faptului indivi-
experienţei prin propria activitate
dual, căci pentru el legătura,
de gîndire, care însă este tot atît
unitatea în risipire a diversităţii,
de puternic influenţată de
este mai plăcută şi mai liniştitoare.
imaginea originară „fantomatică",
Pentru primul însă relaţia de
pe cît este gîndirea concretă de
asemănare este ceva de-a dreptul
obiect. Cu cît influenţa obiectului
supărător şi penibil, împie-dicîndu-
asupra gîndirii este mai mare, cu
1 chiar, după împrejurări, să ia act
atît el îşi întipăreşte trăsăturile
de originalitatea obiectului. Cu cit
mai adînc în imaginea gîndirii. Cu cît
percepe obiectul mai empatetic, cu atît îi re-
obiectul acţionează mai puţin în
cunoaşte mai mult originalitatea şi
spirit, cu atît mai energic îşi pune
cu atît mai mult relaţia de
ideea apriorică pecetea pe
asemănare cu un alt obiect îşi
experienţă. Importanţa
pierde pentru el orice realitate.
supradimensionată a obiectului
Dacă izbuteşte însă să perceapă
empiric creează apoi în ştiinţă un
empatetic şi celălalt obiect,
fel de teorie specializată care in
atunci el este în stare să simtă şi
psihiatrie bunăoară apare sub forma
să înţeleagă asemănarea celor
cunoscutei „mitologii cerebrale";
două obiecte într-o măsură mult mai
ea încearcă să explice un domeniu
mare decît acela care le observă doar
mai larg al experienţei prin
din afară. Din cauza faptului că
principii care sînt excelente pentru
percepe empatetic întîi un obiect,
lămurirea unor complexe limitate
apoi altul, ceea ce necesită timp,
de fapte, dar sînt cu totul
cel care gîn-deşte concret ajunge
insuficiente pentru oricare altă
doar foarte încet să identifice
utilizare. Şi invers: gîndirea
similitudinile care le leagă, motiv
abstractă, care îmbrăţişează un
pentru care gîndirea lui are un
fapt individual doar din pricina
aspect vîseos. Empatia în schimb îi
asemănării sale cu altul,
este fluidă. Cel care abstractizează
elaborează o ipoteză universală,
sesizează rapid asemănarea,
care reprezintă mai mult sau mai
puţin pur ideea, dar care are tot PROBLEMA TIPURILOR lN

atît de mult sau tot atît de puţin de- FILOZOFIA MODERNĂ

a face cu esenţa faptului concret

333
pe cît are şi mitul, în forma lor

extremă, ambele moduri de prin idei „eterne". Empirismul extrem

gîndire produc mitologie, unul se are cel puţin avantajul de a

exprimă concret prin celule, atomi, reprezenta cît mai fidel posibil

vibraţii, celălalt faptele. Ideologismul extrem are

însă avantajul de a reflecta formele

apriorice, ideile sau imaginile

originare. Rezultatele teoretice ale

celui dinţii nu depăşesc materia

experienţei, rezultatele practice ale

celui din urmă se limitează la

reprezentarea ideii psihologice.

Spiritul ştiinţific contemporan,

avînd orientarea unilate

rală a empirismului concret, este

incapabil să aprecieze valoarea

descrierii de idei, căci pentru el

faptele sînt mai importante decît

cunoaşterea formelor primordiale

prin care intelectul uman le

înţelege. Orientarea pe direcţia

concretismului este, după cum

se ştie, o cucerire relativ nouă,

datînd din epoca luminismului.

Urmările acestei dezvoltări sînt

uimitoare, dar ele au dus la o

acumulare atît de imensă de

material empiric îneît în timp s-a

ajuns mai degrabă la confuzie decît

la claritate. Urmarea inevi

tabilă va fi separatismul ştiinţific şi 584. După cum va fi observat

deci o mitologie a specialis cititorul, m-am pronunţat mai sus în

tului, care semnifică moartea legătură cu această opoziţie pe

universalităţii. Precumpănirea em care am formulat-o în termenii

pirismului nu reprezintă însă doar ideologism/empirism. Am evitat

oprimarea gîndirii active, ci expresia „raţionalism",

şi un pericol pentru elaborarea

teoretică în interiorul unei disci

pline. Absenţa unor puncte de

vedere generale favorizează apa

riţia teoriilor mitice tot atît de

mult pe cît ar face-o absenţa

punctelor de vedere empirice.

Sînt de aceea de părere că

termenii lui James „tender-

minded" şi „tough-minded" sînt

doar în parte intuitivi, în reali

tate ei trădează o anume

prejudecată. Sper să fi reieşit

totuşi

limpede din explicaţiile de mai sus

că cercetarea tipologică a

lui James are în vedere aceleaşi

tipuri pe care eu lc-am desemnat

prin termenii de introvertit şi,

respectiv, de extravertit.

2. Perechile de contrarii caracteristice ale

tipurilor lui James

a) Prima pereche de contrarii

citată de James ca trăsătură

caracteristică distinctivă este

raţionalismul versus empirismul.

334 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN 335

PSIHOLOGI FILOZOFIA MODERNĂ

CE

deoarece gîndirea concretă, empirică anume aceea de „a forma noţiuni; pe

este tot atît de „raţională" ca şi baza ei se explică uşor şi de la sine

gîndirea activă, ideologică. Raţiunea toate acele fenomene mai sus citate,

guvernează ambele forme. Şi, în care deosebesc viaţa omului de aceea a

plus, nu există doar un raţionalism animalului, iar la aplicarea sau nonaplicarca

logic, ci şi un raţionalism al acelei funcţii se referă absolut tot ceea

afectivităţii, căci raţionalismul este o ce pretutindeni şi întotdeauna s-a

atitudine psihologică generală orientată numit raţional sau ne raţional"11.

pe raţionalitatea gîndirii şi a sen- „Fenomenele mai sus citate" se referă la

timentului. Concepînd astfel anumite manifestări ale raţiunii, pe

„raţionalismul" mă situez conştient în care Scho-penhauer le-a alăturat spre

opoziţie cu interpretarea istorico- exemplificare, precum „stăpînirea

filozofică ce foloseşte termenul afectelor şi a pasiunilor, capacitatea

„raţionalist" cu sensul de „ideologic", de a trage concluzii şi formula

respectiv înţelege prin raţionalism principii", „acţiunea coincidentă a

primatul ideii. în cadrul filozofiilor mai mai multor indivizi", „civilizaţia,

noi, ra-tio şi-a pierdut caracterul pur statul, apoi ştiinţa, conservarea de

ideal, desemnînd o facultate, un experienţe timpurii" etc. Considerînd

instinct, o voinţă, ba chiar un afect că raţiunea asumă funcţia de a

sau o metodă. Oricum, examinată din constitui noţiuni, Schopenhauer îi

punct de vedere psihologic, ea este o conferă totodată caracterul acelei ati-

anume atitudine călăuzită, cum spune tudini psihice capabile să formeze

Lipps, de „sentimentul obiectivitătii". noţiuni prin activitate noetică. Exact

La Baldwin9 ea este „principiul cu sensul de atitudine concepe şi

constitutiv, reglator al spiritului". Jerusalem12 raţiunea, respectiv ca pe o

Herbart declară raţiunea „facultatea dispoziţie a voinţei care ne conferă

de a chibzui"10. Schopen-hauer afirmă aptitudinea de a ne utiliza intelectul

că raţiunea are doar o singură funcţie, atunci cînd trebuie să luăm o decizie
şi să ne stăpînim pasiunile. 585. Raţiunea este deci capacitatea

de a fi raţional, este acea dispoziţie

9 Baldwin, Handbook of Psychology, 1, p.
care face posibile gîndirea, simţirea şi
312.
acţiunea conform cu valori obiective.
Herbart, Psychologie als Wissenschaft, § 117.
Din unghiul de vedere al empirismu-
Schopenhauer, Die Welt als Wille und
lui, aceste valori „obiective" decurg
Vorstellung, I, § 8.
din experienţă; din unghiul de vedere
Jerusalem, Lehrbuch der Psychologie, p.
al ideologismului, ele rezultă dintr-un
195.
act de evaluare al raţiunii, ceea ce,

după Kant, ar fi „aptitudinea" de a

„judeca şi acţiona potrivit

principiilor". Căci raţiunea este la

Kant izvorul ideii, iar aceasta este o

„noţiune raţională" al cărei „obiect

nu poate fi nicicum aflat în

experienţă" şi care conţine „imaginea

originară a utilizării intelectului ca

principiu reglator avînd drept scop

coerenţa curentă a utilizării empirice

a intelectului nostru"13. Această

concepţie este pur introvertită. Ei i se

opune concepţia empirică a lui

Wundt după care raţiunea aparţine

funcţiilor intelectuale complexe care,

împreună cu „etapele lor

premergătoare, ce le furnizează

substratele senzoriale indispensabile, sînt

concentrate într-o expresie generală".

„Este limpede că această noţiune a

«intelectivului» nu e decît o rămăşiţă

a psihologiei aptitudinale care suferă

mai mult decît vechile concepte ca

memoria, raţiunea, fantezia etc, de

amestecul cu puncte de vedere corespunzînd unor stări de fapte

logice, exterioare psihologiei, şi că ea precis delimitate. Cu toate acestea,

devine cu atît mai nedeterminată şi continuă să existe unele cazuri în

totodată mai arbitrară cu cit care este necesar să se utilizeze,

conţinuturile psihice pe care le cuprinde într-un sens modificat de unghiul de

sînt mai variate [...] Dacă pentru punctul vedere psihologic, acele noţiuni din

de vedere al psihologiei ştiinţifice nu vechiul arsenal al psihologiei

există nici memorie, nici raţiune şi nici aptitudinilor. Anume atunci cînd apar

fantezie, ci doar anumite procese psihice fenomene complexe, alcătuite din

elementare şi corelaţiile dintre ele elemente foarte diverse care din

care în virtutea unei discriminări arbitrare pricina regularităţii legăturii lor, dar

sînt concentrate sub aceste mai ales din raţiuni practice, se cer

denumiri, atunci cu atît mai puţin luate în considerare sau cînd

există «inteligenţă» sau «funcţiuni conştiinţa individuală ne orientează

intelectuale», ca noţiune unitară

13 Kant, Logik, 1904, pp. 140 ş.
336 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN 337

PSIHOLOGI FILOZOFIA MODERNĂ

CE

într-un anume fel aptitudinile sau formarea ori, simpli". E de la sine

în fine, cînd regularitatea legăturii lor înţeles că punctul de vedere empiric

provoacă analiza unor atare dispoziţii nu poate gîndi decît rcduc-

spirituale complexe. în toate aceste tiv faţă de noţiunile generale, căci

cazuri cercetarea psihologică are pentru el, acestea sînt deduc

evident obligaţia de a nu rămîne la tibile doar din experienţă. El nu

noţiunile generale astfel formate, ci pe cit cunoaşte „concepte raţionale",

posibil de a le reduce pe acestea la factorii lor idei a priori, deoarece gîndirea sa este

simpli." 14 orientată pasiv şi aper

Această concepţie este pur ceptiv în direcţia experienţei

extravertită. Am subliniat pa determinate senzorial. Ca urmare

sajele cu deosebire caracteristice. în a acestei atitudini, obiectul este întotdeauna

vreme ce pentru punctul de accentuat, el este

vedere introvertit „noţiunile generale" cumva în acţiune şi obligă la

precum raţiune, intelect cunoaşteri şi concluzii raţionale

etc. sînt „facultăţi", adică simple complicate, iar acestea pretind

funcţii fundamentale care re existenţa unor noţiuni generale

zumă în sens univoc procesele care însă nu slujesc decît reunirii sub

psihice dirijate de ele, pentru un termen colectiv a anu

punctul de vedere extravertit, empiric, mitor grupe de fenomene. Evident,

ele nu sînt dccît noţiuni noţiunea generală nu este

secundare, derivate, complicaţii ale decît o mărime secundară care nu

proceselor elementare, asu există în afara limbii. în mă

pra cărora cade accentul valoric. sura în care ştiinţa socoteşte că doar

Potrivit cu acest punct de ve realităţile date prin simţuri,

dere, astfel de noţiuni nu pot fi doar „factorul elementar" există cu

evitate, dar în principiu, ele ar adevărat, ea nu poate recu

trebui întotdeauna „reduse la factorii lor noaşte drept de existenţă separată

raţiunii, fanteziei etc. deoarece pentru acest punct de vedere,

Dar dacă, precum în cazul accentul valoric se sprijină pe noţiune şi

introvertitului, gîndirea adop nu pe procesele elementare

tă o atitudine de apercepţie activă, coincidente cu ea şi pe care ea le

atunci raţiunea, intelectul, rezumă. Această gîndire este prin ea

fantezia etc. au valoarea unei funcţii însăşi sintetică. Ea ordonează,

fundamentale, a unei fa potrivit cu schema noţiunii şi

cultăţi, respectiv a unui „a putea" şi „a utilizează materia experienţei spre a-

face" venind din interior, şi realiza ideile. Noţiunea este activă,

şi anume în virtutea forţei sale

14 Wundt, Grundzuge der physiologischen
interioare proprii care transformă
Psychologie, ed. a V-a, voi. IV, pp. 582 ş.
materia experienţei. Extravertitul
urm. (Sublinierile în text îmi aparţin.)
presupune că izvorul acestei forţe

stă, pe de o parte, în arbitrarul pus,

pe de alta, în generalizarea pripită de

experienţe limitate. Introvertitul, care

nu este conştient de psihologia

gîndirii sale şi care a adoptat poate

ca linie de conduită empirismul la

modă, nu se poate apăra de această

învinuire, ce nu este altceva decît o

proiecţie a psihologiei extravertite.

Tipul gîndirii active nu îşi extrage

energia activităţii de gîndire nici

dintr-un arbitrar oarecare, nici din

experienţă, ci din idee, adică din

forma funcţională nenăscută, activată

prin propria sa atitudine introvertită.

El nu este conştient de această

origine deoarece din cauza lipsei

apriorice de conţinut a ideii, el nu o

poate recunoaşte pe aceasta dccît a

posteriori, sub forma pe care o ia

materia experienţei prelucrată de mai aprinse şi mai sterile discuţii

gîndire. Pentru extravertit însă, ştiinţifice.

obiectul şi procesul elementar sînt 588. Sper că aceste explicaţii arată

importante şi indispensabile, deoarece, destul de limpede că, după părerea

inconştient, el proiectează ideca în mea, raţiunea şi ridicarea ei

obiect şi nu se poate ridica la unilaterală la rangul de principiu, deci

concept, deci la idee, decît adu-nînd raţionalismul, ţin atît de empirism cît

şi comparînd empiric. Aceste două şi de ideolo-gism. în loc de

direcţii de gîndire sînt uimitor de opuse: ideologism, aş putea să folosesc şi

una construieşte materia cu ajutorul termenul de „idealism". Dar acestuia

ideii sale inconştiente şi ajunge pe i se opune „materialismul" şi, drept

această cale la experienţă; cealaltă urmare, nu aş putea să opun pe

se lasă condusă de către materie, „ideologic" lui „materialist", căci

care conţine proiecţia inconştientă a materialistul poate fi, după cum se

ideii, şi ajunge abia pe această cale vede din istoria filozofiei, tot atît de bine un

la idee. Există un ce iritant în această ideolog, anume atunci cînd nu este empirist,

opoziţie; de fapt din ea decurg cele ci gîndeşte activ, pornind de la

ideea generală a materiei.

338 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR 339

PSIHOLOGI ÎN FILOZOFIA MODERNĂ

CE

b) A doua pereche de contrarii telectualismul este asimilat în mod

identificată de James promiscuu raţionalismului,

este intelectualism versus senzualism de aceea idcologismul ar trebui, la rîndu-i,

(senzaţionalism). considerat opusul

589. Senzualismul caracterizează senzualismului, în măsura în care

esenţa empirismului ex acesta din urmă este în esenţă

trem. El afirmă că experienţa un empirism extrem.

simţurilor este sursă unică şi ex c) Cea de a treia pereche de contrarii a lui

clusivă de cunoaştere. Atitudinea James este

senzualistă se orientează către idealism versus materialism.

obiectul dat de simţuri, deci către 590. S-ar fi putut presupune şi în

exterior. Evident, James are cazul senzualismului că Ja
în vedere un senzualism intelectual mes nu înţelege prin acest concept
şi nu unul estetic, motiv doar un empirism accentuat,
pentru care „intelectualismul" nu i se opune, s- deci un senzualism intelectual, ci că el
ar zice, întru to desemnează prin „sensa-
tul. Din punct de vedere psihologic,
tionalistic" probabil şi ceea ce
intelectualismul este carac
corespunde propriu-zis senzaţiei,
terizat de o atitudine în care intelectul,
dincolo de orice intelect. Cînd spun „ceea
deci cunoaşterea concep
ce corespunde sen
tuală, deţine principala valoare
zaţiei", am în vedere senzualitatea
determinantă. O atare atitudine
propriu-zisă, dar nu în ac
o poate avea şi senzualistul, anume
cepţia vulgară de voluptos, ci în aceea
atunci cînd îşi ocupă gîndi-
de atitudine psihologică
rea cu noţiuni concrete, izvorînd,
în care mărimea care orientează şi
toate, din experienţa senzo
determină este mai puţin
rială. De aceea şi empiristul poate fi
obiectul perceput empatetic, cit mai
intelectual. în filozofie, in
degrabă simplul fapt al ex
citaţiei şi senzaţiei simţurilor. Această ar corespunde unei mentalităţi

atitudine poate fi socotită primitive. Contrariul ei este atitudinea

reflexivă, căci întreaga mentalitate intuitivă, caracterizată de o înţelegere

depinde de senzaţia simţuri de natură senzitivă, nici intelectuală,

lor şi culminează în ea. Obiectul nu nici afectivă, ci participînd în amestec

este nici cunoscut abstract, indistinct de ambele deodată.

nici perceput empatetic, ci acţionează Conţinutul psihic apare în intuiţie tot

prin forma sa naturală de aşa cum apare obiectul senzorial în

existenţă, iar subiectul se orientează percepţie, deci aproape ca o iluzie

exclusiv către senzaţiile sau ca o halucinaţie.

simţurilor provocate de contactul cu 591. Faptul că James numeşte tipul

obiectul. Această atitudine „tough-minded" atît „sen-

sationalistic", cît şi „materialistic" (şi

ulterior „irreligious") mă

face să mă îndoiesc că clasificarea lui

are în vedere, ca şi mine,

aceeaşi opoziţie tipologică. Prin

materialism se înţelege de obi

cei atitudinea care se orientează

către valori „materiale", deci

un fel de senzualism moral. Caracterizarea lui

James ar oferi

aşadar un tablou nefavorabil dacă am

lua aceste expresii în ac

cepţia lor comună. Ceea ce evident

nu ar corespunde intenţiei

sale. Citatele de mai sus ne arată

tocmai că el intenţiona să evite

o astfel de eroare. Probabil că nu

greşim presupunînd că James

avea în vedere în principal

semnificaţia filozofică a expresiilor

în cauză. în acest caz, materialismul

ar fi acea atitudine care se coperim şi în acest atribut o

orientează către valori materiale, dar particularitate extravertită, ceea ce

nu „senzuale", ci faptice, face ca îndoielile noastre iniţiale să se

prin acestea înţelegîndu-se ceva spulbere. Am văzut deja

exterior, material, ca să spunem că idealismul filozofic corespunde

aşa. Opusul materialismului fiind ideologismului introvertit.

„idealismul" cu sensul filozo Un idealism moral nu ar fi însă defel

fic de punere în valoare a ideii. Nu poate fi caracteristic pentru intro

vorba aici de un vertit, căci şi materialistul poate fi din

idealism moral, căci atunci ar trebui punct de vedere moral

să presupunem, contrar in un idealist.

tenţiei lui James, că prin materialism s-

d) Cea de a patra pereche de contrarii
ar înţelege un senzualism
este optimism versus pesimism.
moral. Admiţînd deci că prin
592. Am mari îndoieli că această
materialism el înţelege acea atitu
cunoscută opoziţie după ca
dine care pune accentul principal pe
re se deosebesc temperamentele
realitate, ajungem să des
umane este aplicabilă tipurilor
340 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN 341

PSIHOLOGI FILOZOFIA MODERNĂ

CE

lui James. Este, de pildă, vital al ideologismului, a cărui forţă

empirismul lui Darwin pesimist? principală, constînd in apercepţie

Evident, da, pentru cine are o activă şi în realizarea imaginilor

concepţie ideologică despre lume primordiale este astfel paralizată. De

şi vede celălalt tip uman prin aceea pentru punctul de vedere

ochelarii unei proiecţii afective ideologic, o atare concepţie pare

inconştiente. Sau este, oare, pesimistă, căci ea îi răpeşte orice

gînditorul Schopenhauer, a cărui speranţă de a mai vedea vreodată

concepţie de viaţă e pur ideologică ideea eternă realizată în fenomen. O

(la fel ca ideologismul pur al lume de fapte reale înseamnă pentru

Upanişadelor), un optimist? Kant el exilare şi absenţă perpetuă a

însuşi, un tip introvertit pur, se află patriei. Faptul că James aşază ma-

dincolo de optimism şi pesimism, la terialismul în paralel cu pesimismul

fel ca marii empirişti. Iată de ce mi se ar putea sugera că el personal este de

pare că această opoziţie nu are nimic a partea ideologismului — presupunere ce ar

face nici cu tipurile lui James. După cum putea fi, fără dificultate, întărită de

există introvertiţi optimişti, există şi multe alte date din viaţa filozofului.

extravertiţi optimişti şi viceversa. Această împrejurare ar putea lămuri

Este foarte posibil ca lui James să-i fi şi de ce „tough-min-ded" a primit

scăpat această eroare din cauza pro- epitete uşor suspecte, precum

iecţiei subiective mai sus amintite. senzualism, materialism, ireligios. La

Concepţia de viaţă materialistă, aceeaşi împrejurare trimite şi acel

empiristă sau pozitivistă este pentru pasaj din Pragmatism în care James

ideolog lipsită de orice speranţă. compară aversiunea reciprocă dintre

Pentru el ea este pesimistă. în tipuri cu întîlnirea dintre turiştii

schimb, pentru cel care crede în zeul bostonieni şi populaţia din Cripple

„materie", concepţia materialistă Creek1-''. Comparaţia, puţin

este optimistă. Aceasta taie nervul măgulitoare pentru tipul opus, lasă să
se întrevadă o aversiune afectivă „document humain" îmi pare a fi

căreia nici măcar o voinţă puternică o dovadă preţioasă a faptului că

de dreptate nu îi poate face faţă. există o deosebire iritantă între

Acest mic cele două tipuri. Ar putea să pară

meschin faptul că pun accentul

15 James, Pragmatism, p. 13. Locuitorii
tocmai pe astfel de incom-
din Boston sînt cunoscuţi pentru
patibilităţi afective. Dar
estetismul lor „spiritualizat". Cripple Creek
nenumărate experienţe m-au
este un bine cunoscut district minier din
convins că asemenea sentimente
Colorado. Nu e greu de imaginat contrastul!
reţinute în adîncul conştiinţei pot

influenţa nefavorabil pînă şi

raţionamentul cel mai frumos,

împiedicînd înţelegerea. E uşor de

imaginat că şi populaţia din

Cripple Creek priveşte într-un anume

fel pe turistul bostonian.

e) Cea de a cincea pereche de

contrarii este religiozitate

versus ireligiozitate.

593. Valabilitatea acestei opoziţii

pentru psihologia tipurilor

elaborată de James atîrnă în mod

esenţial de definiţia pe care el o

dă religiozităţii. Concepînd esenţa

religiozităţii integral din punct de

vedere ideologic ca o atitudine în

care ideea religioasă joacă un rol

dominant (în opoziţie cu

sentimentul), el are evident

dreptate să considere tipul

„tough-minded" şi ireligios. Dar

James gîndeşte prea departe şi

prea uman ca să nu vadă că atitu- atitudini este din punct de vedere

dinea religioasă poate fi psihologic acelaşi lucru. în

determinată şi de sentimentul religios. măsura în care atare orientare se

Doar afirmă chiar el: „Veneraţia pe desfăşoară doar necondiţionat, ea

care o avem faţă de realităţi nu a merită epitetul „religios". Dintr-un

neutralizat religiozitatea din noi. Dar punct de vedere mai înalt însă,

această veneraţie este ea însăşi faptul real este vrednic să fie

asa-zicind religioasă. Atitudinea factor necondiţionat tot atît de

noastră ştiinţifică este evlavioasă mult cît şi ideea, cît şi imaginea

(our scientific temper is primordială pe care ciocnirea

devout)."16 Lipsa de veneraţie faţă dintre om şi condiţiile sale

de. ideile „eterne" este înlocuită interioare, pe de-o parte, şi

de empirist prin-tr-o aşa-zisă faptele dure ale realităţii

credinţă religioasă în faptul real. exterioare, pe de alta, a creat-o

A-ţi orienta atitudinea pe ideea de timp de miriade de ani. Dăruirea

Dumnezeu ori pe ideea de materie necondiţionată către faptele reale

sau a ridica faptele reale la rang nu poate fi nicicînd

de factori determinanţi ai acestei

16 Loc. cit., p. 15.
342 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN 343

PSIHOLOGI FILOZOFIA MODERNĂ

CE

socotită, din punct de vedere religioasă face parte din psihic şi este

psihologic, ireligioasă. Tipul „tough- întotdeauna şi pretutindeni prezentă,

minded" dispune tocmai de religia lui ori-cît ar fi de nediferenţiată.

empirică, după cum tipul „tender- 594. Dacă acceptăm ideea că James

minded" posedă o religie nu se opreşte la limitarea

ideologizantă. Oricum, e un dat al indicată mai sus a noţiunii de „religie",

epocii culturale contemporane faptul atunci trebuie să con

că ştiinţa este dominată de obiect, iar venim că este din nou vorba în cazul

religia de subiect, respectiv de ideo- său de o deviaţie afectivă

logism, căci ideea acţionînd din ea care, după cum am văzut, se produce

însăşi a trebuit să se refugieze mult prea uşor.

undeva, după ce în ştiinţă i-a cedat

obiectului locul. Dacă religia
înţeleasă în acest mod, ca un fenomen
cultural contemporan, atunci James are
dreptate să-1 considere pe empirist
ireligios, dar numai în acest caz. De
vreme ce filozofii nu sînt neapărat o
clasă de oameni aparte, tipurile lor se
vor regăsi mult dincolo de domeniul
insului care filozofează,
întreaga umanitate, poate chiar pînă
acolo pînă unde se întinde umanitatea
cultivată în genere. Fie şi numai din
acest motiv, nu ar fi permis să se
considere ireligioasă o jumătate din
umanitatea cultivată.
psihologia primitivului că
0 Cea de a şasea pereche de
este
contrarii este indeterminism versus
determinism.
595. Această opoziţie este
interesantă din punct de vedere
psihologic. E de la sine înţeles faptul
că empirismul gîndeşte
cauzal, acceptînd axiomatic legătura
necesară dintre cauză şi
anume în
efect. Atitudinea empirică este
orientată de către obiectul per
ceput empatetic, ea este cumva
determinată de faptul exterior,
cu sentimentul necesităţii unei acţiuni
decurgînd dintr-o cauză.
Ştim din
E firesc ca acestei atitudini să i se
funcţia
impună psihologic impresia
de raporturi cauzale irevocabile. Identificarea percepe empatetic crede că el

proceselor psihice asimilează obiectul. Dacă se pune

lăuntrice cu desfăşurarea faptelor însă un accent puternic pe obiect,

exterioare este dată din pricină atunci acesta capătă o importanţă

că în actul empatetic îi revine care influenţează, la rîndu-i,

obiectului, în mod inconştient, o subiectul, constrîngîndu-1 la o

parte considerabilă din propria disimulare de sine. Psihologia umană

activitate, din propria viaţă a su este, după cum se ştie, cameleonică,

biectului. Acesta este astfel asimilat experienţă pe care psihologul o face

obiectului, deşi cel care zi de zi. Oriunde precumpăneşte

obiectul, subiectul se asimilează

naturii obiectului. Aşa, de pildă,

identificarea cu obiectul iubit joacă în

terapia analitică un rol nu mic.

Psihologia primitivilor ne oferă o

mulţime de exemple de disimilare în

favoarea obiectului, de pildă,

asimilarea animalului totemic şi a

duhurilor strămoşilor. Stigmatizarea

sfinţilor din Evul Mediu şi pînă astăzi

aparţine aceleiaşi categorii. în imitatio

Cliristi, disimilarea este ridicată chiar la

rangul de principiu.

5%. Ţinînd seama de această

incontestabilă predispoziţie a

psihicului uman pentru disimilare,

acceptarea de către subiect a

legăturilor cauzale obiective este uşor

de înţeles. Cum am spus, psihicul are

astfel impresia că principiul cauzal

este singurul valabil. Ca să se poată

apăra de atotputernicia acestei

impresii, el are nevoie de întregul

eşafodaj al teoriei cunoaşterii. 597. După cum am văzut, esenţa

Lucrurile sînt complicate de faptul că, ideologismului stă în activarea

prin întreaga ei esenţă, atitudinea inconştientă a ideii. Această activare

empirică ne împiedică să credem în se poate sprijini pe o aversiune

libertatea interioară. Căci ne lipseşte ulterioară, dobîndită în viaţă

orice dovadă, orice posibilitate de a împotriva empatiei, dar ea poate fi şi

o dovedi. Ce poate într-adevăr spune înnăscută, ca o atitudine apriorică

acel sentiment palid, nelămurit, de li- creată şi favorizată de natură. (în

bertate faţă cu masa strivitoare de experienţa mea practică m-am

dovezi obiective de semn contrar? întîlnit în mai multe rînduri cu astfel

Determinismul empiristului este de aceea de cazuri.) în această din urmă

inevitabil, presupunînd că el îl gîndeşte împrejurare, ideea este aprioric

într-adevăr şi nu preferă — precum se activă, fără ca, din cauza lipsei ei de

întîmplă adesea — să posede două conţinut şi de reprezentabilitate, să

sertare, unul pentru ştiinţă, iar fie însă şi conştientă, în calitate de dat

celălalt pentru religia transmisă de interior, predominant, dar nereprezentabil, ea

părinţi şi de societate.
J44 TIPURI PSIHOLOGICE de forţă, de autonomie, de

libertate şi de veşnicie.17 Cînd

este supraordonată realităţilor
subiectul simte activitatea liberă a
„obiective", exterioare şi conferă
ideii sale înălţate deasupra datului
cel puţin subiectului sentimentul
real, i se impune firesc ideea de
independenţei şi al libertăţii ce îi
libertate. Dacă ideologismul său
sînt proprii, subiectul simţindu-se
este pur, el trebuie să ajungă chiar
independent şi liber faţă de obiect
la indeterminism.
în virtutea asimilării lăuntrice a
59». Opoziţia discutată aici
ideii.
caracterizează în bună măsură ti-
Dacă ideea este factorul
purile noastre. Extravertitul este
orientativ principal, ea îşi
definit de aspiraţia către obiect, de
asimilează subiectul tot aşa cum
identificarea empatetică cu el şi de
subiectul încearcă, modelînd
dependenţa voită de el.
materia experienţei, să-şi
Extravertitul este influenţat de
asimileze ideea. Are prin urmare loc,
obiect în aceeaşi măsură în care
exact ca în cazul atitudinii centrate pe
aspiră să-1 asimileze. Introvertitul,
obiect — vezi mai sus —, o disi-milare a
în schimb, este caracterizat de o
subiectului de el însuşi, dar în sens
aparentă autonomie faţă de obiect.
invers, respectiv în favoarea ideii.
Se împotriveşte oricărei
Imaginea primordială moştenită
dependenţe de acesta, îi respinge
este o mărime supraordonată
influenţa, ba simte uneori chiar
tuturor schimbărilor fenomenale;
spaimă faţă de el. Cu atît mai mult
ea supravieţuieşte tuturor
depinde de idee, care îl apără de
timpurilor şi se află deasupra
dependenţa exterioară,
oricărei experienţe individuale. De
conferindu-i sentimentul libertăţii
aici, energia remarcabilă a ideii.
interioare, dar şi o marcată
Activată, ea transferă subiectului
psihologie a puterii.
un sentiment pronunţat de forţă,

asimilîn-du-şi subiectul prin g) Cea de a şaptea opoziţie este

intermediul empatiei interioare monism versus pluralism.

inconştiente. De unde faptul că în 599. Se înţelege, potrivit celor

subiect ia naştere un sentiment afirmate mai sus, că atitudinea

orientată de idee tinde către

monism. Fie că este dedusă prin PROBLEMA TIPURILOR ÎN 345

abstracţie din reprezentări şi FILOZOFIA MODERNĂ

noţiuni concrete, fie că există a

priori ca formă inconştientă, ideea

17 Cf. postulatele lui Kant despre are întotdeauna caracter ierarhic,

Dumnezeu, fericire şi în primul caz, ea este punctul cel

nemurire. mai înalt al edificiului care încheie

şi îmbrăţişează tot ceea ce se află

sub el; în cel din urmă caz, ea este

legislatorul inconştient care

reglează posibilităţile şi necesităţile

gîndirii. în ambele împrejurări,

ideea posedă însuşiri dominatoare.

Deşi există un număr mare de idei,

una dintre ele deţine pentru un timp

mai scurt sau mai lung în-tîietatea şi

constelează monarhic majoritatea

elementelor psihice. Tot atît de

limpede este şi situaţia inversă,

anume că atitudinea care se

orientează către obiecte înclină

întotdeauna către un număr mare

de principii (pluralism), căci

varietatea calităţilor obiectelor

impune un număr mare de noţiuni

şi principii, fără de care o explicaţie

nu se poate adapta esenţei

obiectului.

600. Tendinţa monistă aparţine

atitudinii introvertite, tendinţa

pluralistă celei extravertite.

h) Cea de a opta opoziţie este

 dogmatism versus scepticism. 603. Dacă e să critic concepţia lui

601. Este uşor de văzut şi în James, voi sublinia în primul rînd

acest caz că dogmatismul ascultă faptul că ea tratează aproape

în primul rînd de atitudinea exclusiv calităţile de gîn-

branşată pe idee, deşi realizarea

in

conştientă a ideii nu este eo ipso

dogmatism. Oricum, felul în

care o idee inconştientă se

realizează, ca să spun aşa prin

con-

strîngere, lasă asupra celui din

afară impresia că cel care gîn-

deşte potrivit ideilor pleacă de la

o dogmă în ale cărei limite

rigide este comprimată materia

experienţei. Atitudinea orientată

către obiect pare evident sceptică

în raport cu toate ideile aprio

rice, căci ea vrea în primul rînd să

dea cuvîntul obiectului şi

experienţei, nesocotind ideile

generale. Scepticismul este în

acest sens chiar o condiţie

prealabilă necesară oricărui empi

rism.

602. Şi această pereche de

opoziţii confirmă asemănarea

esenţială dintre tipurile lui James şi

tipurile mele.

3. Privire critică asupra

concepţiei lui James

346 TIPURI PROBLEMA TIPURILOR ÎN 347

PSIHOLOGI FILOZOFIA MODERNĂ

CE

dire ale tipurilor. De altfel, de la o temperamentelor pentru constituirea

lucrare filozofică nici nu ne-am fi gîndirii filozofice. Concepţia sa

putut aştepta la altceva. Dar această pragmatică urmăreşte să suspende

unilateralitate determinată de cadru opoziţiile dintre concepţiile filozofice,

oferă uşor prilej de confuzie. Căci nu determinate de deosebiri

este greu a demonstra că o calitate temperamentale. După cum se ştie,

ori alta sau chiar mai multe dintre ele pragmatismul este un curent de

aparţin şi tipului opus. Există, de gîndire foarte răs-pîndit, cu originea

pildă, empirişti dogmatici, religioşi, în filozofia engleză18, care recunoaşte

idealişti, intelectual işti şi raţionalişti, „adevărului" o valoare limitată la

după cum există ideologi materialişti, utilitatea şi eficienţa sa practică,

pesimişti, determinişti şi ireligioşi. eventual fără a lua în considerare

Chiar dacă se poate invoca faptul că caracterul contestabil al unui punct

aceste expresii desemnează stări de vedere sau al altuia. Este

complexe de lucruri, în care intră în semnificativ faptul că James îşi

joc o mare varietate de nuanţe, începe expunerea concepţiei sale

confuzia persistă. Expresiile lui James filozofice tocmai cu opoziţia tipurilor,

luate separat sînt prea lungi şi oferă fundamentînd astfel necesitatea unei

doar în totalitatea lor o imagine viziuni pragmatice. Se repetă în felul

aproximativă a opoziţiei tipice, fără acesta spectacolul pe care ni 1-a

însă a o reduce pe aceasta la o oferit deja Evul Mediu timpuriu. Opoziţia

formulă simplă. în general, tipurile lui de atunci era: nominalism versus

James reprezintă o completare realism, iar Abelard a fost acela care

valoroasă a imaginii tipurilor pe care a încercat să acorde contrariile în

am dedus-o din celelalte surse. Lui sermonism sau conceptualism. Dar

James îi revine meritul incontestabil cum gîndirea de atunci ignora cu

de a fi arătat pentru prima dată, cu totul punctul de vedere psihologic,

minuţie, importanţa extraordinară a soluţia lui s-a dovedit a fi în chip

unilateral logic-intelectualistă. James pragmatismul nu este decît un expedient care

e mai profund, el concepe psihologic poate pretinde valabilitate atîta timp cît,

opoziţia şi încearcă în mod în afară de posibilităţile de cunoaştere

corespunzător să găsească o soluţie temperamental nuanţate ale

pragmatică. Oricum, nu trebuie să ne intelectului, nu există alte surse ca-

facem iluzii în ce priveşte valoarea pabile să adauge noi elemente la

acestei soluţii: instituirea concepţiei filozofice.

6(M. Bergson s-a referit oricum la

18 Cf. F.C.S. Schiller, Humanism, 1906.
intuiţie şi la posibilitatea unei „metode

intuitive". Dar, după cum se ştie, el a

rămas la simpla referinţă. Lipseşte

dovada metodei, care nici nu poate fi lesne

adusă, deşi Bergson invocă noţiunile

de „elan vital" şi de „duree creatrice"

ca rezultate ale intuiţiei. Exceptînd

viziunea intuitivă fundamentală, care

se justifică psihologic prin faptul că ea

era deja curentă în Antichitate, în

special în neoplatonism ca o

combinaţie intuitivă, metoda lui

Bergson este intelectualistă şi nu

intuitivă.

Sursa intuitivă a fost folosită într-o

măsură incomparabil

mai mare de către Nietzsche care,

elaborîndu-şi concepţia filo

zofică, s-a eliberat astfel de simplul

intelect, chiar dacă sub o

formă şi într-o măsură care a făcut ca

intuiţionismul lui să de

păşească mult limitele unei viziuni

filozofice asupra lumii şi să

conducă la un act artistic în bună

parte inaccesibil criticii filo nietzscheean ar trebui, cred, citaţi

zofice. Mă refer evident la Zarathustra Schopenhauer şi Hegel, pri

şi nu la culegerile de mul în legătură cu intuiţia afectivă

aforisme filozofice care ca atare sînt în primul care îi influenţează decisiv

rînd criticabile concepţia filozofică, ultimul în

din punct de vedere filozofic, şi anume legătură cu intuiţia ideală care

precumpănitor în virtu stă la baza sistemului său. La aceşti

tea metodei lor intelectualiste. Dacă doi precursori, intuiţia s-a

se poate în genere vorbi de situat — dacă mă pot exprima astfel — sub

o „metodă intuitivă", atunci Zarathustra nivelul intelectului,

lui Nietzsche oferă, du la Nietzsche, în schimb, deasupra lui.

pă părerea mea, cel mai bun exemplu Opoziţia dintre cele două

şi totodată dovada con „adevăruri" pretinde mai întîi

cludentă că problemele pot fi o atitudine pragmatică, dacă vrem să

concepute într-un mod noninte- fim drepţi cu punctul de

lectualist şi totuşi filozofic. Ca vedere contrar. Oricît de indispensabilă

precursori ai intuiţionismului este metoda pragmatică,

348 TIPURI PSIHOLOGICE pragmatică a valorii vitale a unui

adevăr depăşeşte — şi va depăşi

ea presupune totuşi prea multă
în continuare — unilateralitatea
resemnare, corelîndu-se aproape
uscată a conceptualismului
inevitabil cu o lipsă de modelare
inconştient al filozofiei de după
artistică. Or, rezolvarea conflictului
Abelard.
dintre contrarii nu se produce nici

printr-un compromis logico-

intelectualist, ca în conceptualism,

şi nici prin măsurarea pragmatică

a valorii practice proprie

concepţiilor logic ireconciliabile, ci

numai prin creaţie sau faptă

pozitivă care absoarbe contrariile ca

elemente necesare ale coordonării,

aşa cum o mişcare musculară

coordonată implică întotdeauna şi

inervarea an-tagoniştilor.

Pragmatismul nu poate fi de aceea

decît o atitudine tranzitorie,

destinată să pregătească drumul

faptei creatoare prin înlăturarea

prejudecăţilor. Cred că pe noul

drum, pregătit de pragmatism şi la

care trimite Bergson, filosofia

germană — în orice caz nu cea

academică — s-a angajat deja:

este vorba de Nietzche care, cu

violenţa ce îl caracterizează, a

forţat această poartă. Fapta sa

depăşeşte insuficienţa soluţiei

pragmatice, şi anume tot atît de

radical pe cit recunoaşterea

 IX PROBLEMA celor din jurul său, romanticul

TIPURILOR ÎN BIOGRAFIE izbeşte prin calităţi opuse. El este

definit nu atît prin dcsăvîrşirea

unei lucrări anume, cit prin

varietatea şi originalitatea pro-

607. Cum era aproape de bantă a numeroase prestaţii ce se
aşteptat, şi domeniul biografiei îşi succed rapid, de asemenea prin
aduce contribuţia la problema faptul că obişnuieşte să acţioneze
tipurilor psihologice. Datorăm nemijlocit asupra contemporanilor
metodologiei de ordinul ştiinţelor săi [...| Se cuvine de asemenea
naturii a unui Wilhelm Ostwald 1
subliniat că viteza de reacţie
faptul că, prin compararea unui mentală este determinantă pentru
număr oarecare de biografii stabilirea tipului căruia îi aparţine
aparţinînd unor cercetători savantul. Cercetători cu viteză
eminenţi ai naturii, el a pus în foarte marc de reacţie sînt
lumină existenţa unei opoziţii romantici, cei cu viteză mică de
psihologice tipice, aceea dintre reacţie sînt clasici."2 Clasicul are un
tipul clasic şi cel romantic. „în timp ce mod lent de producţie şi uneori dă
primul, afirmă Ostwald, este relativ tîrziu la lumină roadele cele
caracterizat prin dcsăvîrşirea în mai depline ale spiritului său.3 O
toate privinţele a fiecăreia din caracteristică a tipului clasic este,
prestaţiile sale, totodată de un după Ostwald, „nevoia stringentă
mod de a fi rezervat şi de o de a apărea ireproşabil în faţa
influenţă personală redusă asupra opiniei publice."4 Tipului clasic,

Ostwald, Grofie Mânner, ed. 3-a şi a 4-a, 1910.

Loc. cit., pp. 44 ş. urm.

Loc. cit., p. 89.

Loc. cit., p. 94.

350 TIPURI PROBLEMA 351

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE BIOGRAFIE

ca o compensaţie pentru „influenţa Este caracteristic ceea ce îi scrie Du

personală scăzută, îi este conferită Bois în aceeaşi epistolă lui Helm-

influenţa cu atît mai generoasă a holtz: „Ţi-am citit de cîteva ori studiul

scrisului"5. Oricum însă, şi această şi extrasul fără să înţeleg ce ai făcut

influenţă are limite, după cum rezultă de fapt [...] în cele din urmă am

din următorul caz, amintit de Ostwald, din descoperit singur metoda ta şi

biografia lui Helmholtz. Cu ocazia treptat ţi-am înţeles şi expunerea."6

cercetărilor matematice ale lui 608. Acest caz reprezintă un

Helmholtz despre efectele curenţilor eveniment absolut tipic în viaţa

de inducţie, Du Bois-Reymond îi scrie clasicului — care izbuteşte rareori sau

acestuia: „Tu trebuie — nu mi-o lua în niciodată să „aprindă prin sufletul său

nume de rău — să ai mai multă grijă suflete asemănător alcătuite"7 şi

în a face abstracţie de punctul de arată că eficienţa prin scris care îi

vedere al ştiinţei tale şi a te situa în este atribuită vine în principal de la

perspectiva punctului de vedere al faptul că ea este, de regulă,

acelora care nu ştiu despre ce este postumă, cu alte cuvinte că se face

vorba şi nu ştiu ce vrei să le explici." simţită atunci cînd omul este ulterior

Helmholtz răspunde: „în ce priveşte descoperit prin scrierile sale, aşa cum

expunerea articolului, ea mi-a dat de s-a întîmplat cu Robert Mayer. Şi

astă dată multă bătaie de cap, dar lucrările acestuia par să fie foarte

cred, în cele din urmă, că pot fi adesea lipsite de acea influenţă

mulţumit de ea." Ostwald observă în nemijlocit personală care convinge şi

această ordine de idei: „El nu se înflăcărează, căci scrierea este în

opreşte nicidecum la problema cele din urmă o expresie la fel de

cititorului căci, potrivit naturii personală ca şi o conversaţie sau o

clasicului, el scrie pentru sine, adică conferinţă. Influenţa mediată de

astfel îneît expunerea proprie să îi scriere a clasicului se întemeiază deci

pară lui, şi nu altora, ireproşabilă." mai puţin pe calităţile exterioare

stimulatoare ale acesteia, şi mai mult pe faptul că ea este în

definitiv tot ce rămîne după el şi tot

Loc. cit., p. 100.
ceea ce permite reconstituirea
Loc. cit., p. 280.
ulterioară a prestaţiei omului. Reiese,
Loc. cit., p. 100.
s-ar zice, şi din descrierea lui Ostwald

că tipul clasic comunică doar rareori

ceea ce face şi cum face, ci mai

degrabă doar rezultatele obţinute,

căci lui nu îi pasă că publicul nu are

habar de drumul pe care el s-a

angajat. S-ar părea că pentru clasic

drumul urmat, modurile creaţiei proprii

sînt de importanţă mai mică

deoarece ele sînt intim legate de

personalitatea sa pe care el şi-o

menţine într-un plan secund.

609. Ostwald compară cele două

tipuri ale sale cu cele patru

temperamente din Antichitate8, şi

anume în funcţie de particularitatea

fundamentală, pe care o socoteşte

importantă, a reacţiei lente, respectiv

rapide. Reacţia lentă corespunde

temperamentului flegmatic şi

melancolic, reacţia rapidă celui

sangvin şi coleric. Ostwald consideră

sangvinul şi flegmaticul drept tipuri

normale medii, iar colericul şi

melancolicul drept exagerări maladive

ale caracterelor fundamentale. Parcurgînd

biografiile lui Humphry Davy şi Liebig

pe de-o parte, pe acelea ale lui

Robert Mayer şi Faraday pe de alta,

observăm fără dificultate că primii au clasificare este superficială; ea judecă

fost inechivoc „romantici" şi totodată exclusiv din punctul de vedere al

sangvin-colerici, ultimii în schimb, manifestării exterioare. Potrivit

atît „clasici", cît şi flegmatic- acestei vechi clasificări, un ins care

melancolici. Aceste observaţii ale lui se comportă liniştit şi nu atrage

Ostwald mi se par întru totul atenţia aparţine temperamentului

convingătoare, căci cele patru flegmatic. El trece drept „flegmatic"

temperamente antice au fost foarte şi este integrat flegmaticilor. în

probabil stabilite cu pornire de la realitate, el poate să fie orice în afară

acelaşi principiu al experienţei, în de flegmatic, poate să fie o natură

baza căruia şi Ostwald a diferenţiat sensibilă, chiar pătimaşă, la care

tipul clasic de cel romantic. Cele emoţia să se desfăşoare în interior,

patru temperamente sînt evident iar o excitaţie lăuntrică foarte

identificate în funcţie de afectivitate, puternică să se exprime prin cea mai

adică de reacţiile afective deplină

manifestate. Psihologic însă această

Loc. cit., p. 372.
352 TIPURI PROBLEMA 353

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE BIOGRAFIE

linişte. Interpretarea pe care Jordan o întreaga sa natură tinde să se

dă tipurilor ia în considerare această transfere asupra obiectului. El se

stare de fapt. Ea nu judecă după o dăruieşte uşor lumii încon

impresie superficială, ci după o jurătoare, şi anume într-o formă

înţelegere mai adîncă a naturii umane. necesarmente comprehensibilă

Trăsătura distinctivă fundamentală a şi deci acceptabilă pentru mediul său.

lui Ostwald se sprijină, ca şi vechea Forma este de regulă plă

clasificare a temperamentelor, pe cută, oricum însă comprehensibilă,

impresia exterioară. Tipul său chiar atunci cînd e neplă

„romantic" este caracterizat de o cută. Căci ţine de reacţia şi de

reacţie rapidă in afară. Tipul „clasic" exteriorizarea rapidă faptul că

reacţionează poate tot atît de rapid, asupra obiectului se transferă nu

dar in interior. doar ceea ce e de preţ, ci şi

Parcurgînd biografiile lui Ostwald, se ceea ce e lipsit de valoare, atît ceea

observă fără difi ce atrage, cît şi gînduri şi

cultate că tipul „romantic" corespunde afecte respingătoare. Din cauza

tipului extravertit, iar ti exteriorizării şi transferării ra

pul „clasic", celui introvertit. pide, conţinuturile sînt puţin

Humphry Davy şi Licbig sînt prelucrate şi de aceea uşor com

exemple şcolare pentru tipul prehensibile, din chiar succesiunea

extravertit, după cum Robert Ma- cronologică a exprimărilor

yer şi Faraday, pentru cel introvertit. nemijlocite apare o scrie gradată de

Reacţia în afară îl carac imagini care arată limpede

terizează pe extravertit, cea în publicului drumul pe care s-a angajat

interior pe introvertit. Extraver cercetătorul, ca şi modul

titul nu are dificultăţi speciale în a se în care el a obţinut rezultatul dorit.

exterioriza, el îşi valorifică Introvertitul, in schimb, care

aproape involuntar prezenţa, căci reacţionează mai întîi doar

în interior, nu îşi exteriorizează de ferul conţinuturilor sale asupra

regulă reacţiile (cu excepţia obiectului, ci către abstragerea din

exploziilor afective!). El îşi trece sub obiect. în loc să-şi exteriorizeze

tăcere reacţiile, care pot nemijlocit reacţiile, el preferă, de

fi la fel de rapide ca şi cele ale aceea, să le prelucreze îndelung în

extravertitului. Dar ele nu se interior şi să iasă apoi la lumină cu

manifestă şi de aceea introvertitul lasă un rezultat gata elaborat. El aspiră

uşor impresia de lentoare. să-şi epureze pe cît posibil rezultatul

Deoarece reacţiile nemijlocite sînt de orice trăsătură personală şi să-1

întotdeauna intens personale, prezinte ca pe ceva distinct de orice

extravertitul nu poate decît să-şi dea relaţie personală. Conţinuturile sale

la iveală personalitatea. In se oferă lumii exterioare într-o formă

trovertitul în schimb îşi ascunde cît mai abstractă şi mai

personalitatea, treeîndu-şi re depersonalizată, ca rezultat al unei

acţiile imediate sub tăcere. El nu tinde lucrări interioare de lungă durată.

către empatie, către trans- Dar aceste rezultate sînt şi greu de

înţeles, căci publicului îi lipseşte orice

cunoaştere a preliminariilor şi a mo-

dului în care cercetătorul a ajuns la

ele. Publicului îi lipseşte şi relaţia

personală cu el, deoarece

introvertitul tace şi îşi ascunde

personalitatea. Or, tocmai raporturile

personale sînt acelea care permit

adesea să se înţeleagă ceea ce scapă

intelectului. Trebuie să se ţină riguros

scama de această împrejurare cînd e

vorba să se aprecieze dezvoltarea

unui introvertit. De regulă, sîntem rău

informaţi în ce îl priveşte pe

introvertit, deoarece nu îl putem

vedea. Fiindcă nu reacţionează direct

în afară, personalitatea sa nu se
manifestă. întotdeauna viaţa lui oferă multă vreme să-şi păstreze o anume

publicului libertatea de a se exersa in stîngăcie, de fapt un infantilism al

interpretări şi proiecţii fantastice, in relaţiei personale, a ceea ce englezii

împrejurarea în care — de pildă numesc „personality". Manifestarea

graţie prestaţiilor sale — el devine personală a introvertitului este într-o

obiect de interes general. asemenea măsură nesigură şi

612. Atunci cînd Ostwald afirmă că imprecisă, îneît el nu cutează să se

precocitatea spirituală îl înfăţişeze celor din jurul său decît cu

caracterizează pe romantic, se cuvine produse pe care le consideră perfec-

să adăugăm că romanticul tocmai îşi te. El preferă totodată să-şi lase

arată precocitatea, în timp ce produsele să vorbească în favoarea

clasicul poate că este tot atît de lui decît să se angajeze personal

matur, dar îşi închide produsele pentru ele. Din cauza acestei

proprii în sine, nu intenţionat, ci din atitudini, apariţia sa pe scena lumii

incapacitatea de a le exterioriza. Din pricina este amînată, ceea ce îi poate atrage

unei diferenţieri afective calificativul de întârziat. O astfel de apreciere

insuficiente, introvertitul continuă

354 TIPURI PROBLEMA 355

PSIHOLOGI TIPURILOR ÎN

CE BIOGRAFIE

superficială nu ţine seama de faptul Entuziasm posedă ambele tipuri, cu

că infantilismul celui aparent precoce, toate acestea, cînd

diferenţiat către exterior, este de este plină, inima extravertitului se

natură interioară, ţinînd vădit de fiinţa revarsă, în vreme ce entuzias

sa lăuntrică. Ceea ce se manifestă mul îi pecetluieşte introvertitului gura.

abia mai tîrziu în viaţa precocelui, de Drept urmare, introver

pildă sub forma unei imaturităţi morale titul nu aprinde flacăra entuziasmului

sau — foarte frecvent — sub forma unui izbitor în cei din jurul său şi nu

infantilism în gîndire. are un cerc de colaboratori pe potriva

Romanticul are, de regulă, lui. Chiar dacă ar simţi

posibilităţi mai favorabile de dorinţa şi impulsul de a comunica, s-

dezvoltare şi evoluţie decît clasicul, ar teme de laconismul ex

aşa cum observă, pe bună primării sale şi de uimirea

dreptate, Ostwald. El se înfăţişează neînţelegătoare, decurgînd de aici, a

publicului într-un mod evi publicului; ar evita să facă alte

dent şi convingător, manifestîndu-şi tentative, mai ales că foarte ade

prin reacţii exterioare im sea nimeni nu l-ar crede în stare să

portanţa personală. Astfel el îşi face spună ceva ieşit din comun.

rapid nenumărate relaţii Pentru o judecată superficială,

preţioase care îi fertilizează munca şi îi expresia, personalitatea lui sînt

favorizează dezvoltarea obişnuite, în vreme ce romanticul

pe orizontală. 9 Invers, clasicul rămîne apare „interesant" din naştere

ascuns, lipsa de relaţii şi posedă arta de a sublinia, cu

personale îi limitează extensia mijloace permise sau nepermise,

domeniului de preocupări, în o astfel de impresie. Această

schimb, activitatea sa cîştigă în capacitate diferenţiată de exprima

adîncime, iar roadele muncii sa re constituie un fundal favorabil ideilor

le, în durată. importante şi ajută, pre

venitor, publicul, ale cărui cunoştinţe şicul, în schimb, se concentrează

sînt insuficiente, să treacă asupra propriilor gînduri şi probleme

peste lacunele gîndirii lui. şi trece cu vederea dificultăţile de

Subliniind activitatea didactică înţelegere ale elevului său. Ostwald

eficientă şi strălucitoare observă în legătură cu clasicul

a romanticului, Ostwald Helmholtz: „în ciuda ştiinţei enorme,

caracterizează cît se poate de nimerit a experienţei cuprinzătoare şi a spiri-

acest tip. Romanticul întreţine o relaţie tului creator care îi erau proprii, el nu

empatetică cu elevul său a fost niciodată un bun profesor: nu

şi găseşte de aceea cuvîntul potrivit la reacţiona pe moment, ci doar cu

momentul potrivit. Cla- întîrziere. Cind un elev îl întreba ceva

în laborator, el îi promitea să se

gîndească la întrebare şi îi aducea

într-adevăr răspunsul peste cîteva

zile. Răspunsul se afla însă la o

asemenea distanţă faţă de condiţia

elevului îneît acesta izbutea doar

rareori să stabilească o corelaţie între

dificultatea de care se izbise şi teoria

completă a unei probleme generale pe

care i-o prezenta profesorul. Lipsea

astfel nu numai ajutorul instantaneu

de care orice începător are atîta

nevoie, ci şi îndrumarea nemijlocit

calibrată pe personalitatea elevului,

în virtutea căreia acesta evoluează

treptat de la o lipsă de autonomie

iniţială la stăpînirea deplină a

domeniului ştiinţific ales. Toate aceste

deficienţe vin din faptul că profesorul

nu poate să reacţioneze imediat la

nevoia de învăţătură a elevului; pen-

tru a-şi exercita acţiunea aşteptată şi

dorită, profesorul are nevoie de atîta care întrebarea elevului i le suscită, şi

timp, îneît acţiunea însăşi se pierde anume atît de rapid şi de temeinic

din chiar acest motiv."10 îneît intuieşte pe loc o înlănţuire

616. Explicaţia furnizată de vastă de idei pe care însă nu este în

Ostwald, respectiv lentoarea reacţiei măsură să o sesizeze imediat şi să o

introvertitului, nu mi se pare redea într-o formă abstractă şi

suficientă. Nu este dovedit faptul că elaborată, dar nu pentru că gîndeşte

Helmholtz poseda o viteză de reacţie prea lent, ci pentru că este obiectiv

redusă. El reacţionează nu numai în imposibil să cuprindă pe moment,

afară, ci şi în interior. El nu are o într-o singură formulă şi în toată

relaţie empatetică cu elevul, de întinderea ei, problema intuită.

aceea nu înţelege ce doreşte acesta. Neobservînd, fireşte, că elevul nu are

Concentrîndu-se asupra gîndurilor habar de toate acestea, el crede că

sale, el nu reacţionază la dorinţa e vorba tocmai de acea problemă

personală a elevului, ci la gîndurile pe anume şi nu de un sfat extrem

9 Loc. cit., p. 374. 10 Loc. cit., p. 377.

356 TIPURI PROBLEMA 357

PSIHOLOGI TIPURILOR JN

CE BIOGRAFIE

de simplu pe care ar fi fost fără doar şi că probabil cursul anunţat nu va mai

poate în stare să-1 dea, dacă ar fi avea loc; şi asta, pentru a

înţeles că de el are nevoie elevul scăpa astfel de obligaţia de a-1 ţine.

tocmai în acel moment spre a putea Ceea ce i se părea a fi pe

merge mai departe. Ca introvertit, nibil în activitatea didactică era, după

profesorul însă nu intră în empatie cu cum remarca pe bună

psihologia elevului, ci cu propriile sale dreptate Ostwald, „necesitatea de a exprima în

probleme teoretice, răsucind mai prelegeri rezul

departe firul întins de elev, evident de tatele sale ştiinţifice, înainte de a le fi

o manieră adaptată chestiunii, nu însă fixat şi cizelat în amănunt

şi necesităţii de moment a acestuia din formularea. A comunica astfel

urmă. Atitudinea particulară a rezultatele sale altora, fără aceas

profesorului introvertit este în ce tă prelucrare prealabilă, va fi fost

priveşte activitatea didactică foarte pentru el echivalent cu a se

nepotrivită şi nefavorabilă impresiei înfăţişa unor străini în pijama.""

personale pe care el o face. Profesorul Cu această observaţie,

introvertit lasă impresia de lentoare, de Ostwald atinge un punct foarte important,

ciudăţenie, chiar de mărginire, motiv anume aversiunea

pentru care este subapreciat nu doar mai sus semnalată a introvertitului de a

de marele public, ci şi de cercul restrîns comunica celor din jurul

al colegilor de breaslă pînă în clipa în său altceva decît informaţii

care elaboratele sale intelectuale sînt impersonale.

re-gîndite, prelucrate şi traduse de Ostwald subliniază faptul că

cercetătorii care îl urmează. romanticul trebuie să-şi în

Matematicianul Gauss resimţea atîta cheie cariera, de regulă, relativ

neplăcere la ideea devreme din pricina unei epui

de a preda, încît înştiinţa pe fiecare zări în continuă creştere. Ostwald

student care se înscria la ci înclină să explice şi această

stare de fapt printr-o viteză de reacţie larizează. El începe să publice foarte

sporită. Deoarece sînt de devreme, devine repede cunoscut,

părere că noţiunea de viteză a desfăşoară în scurtă vreme o activitate

reacţiei mentale nu este nici pe publicistică şi academică intensivă,

departe lămurită ştiinţific, iar pînă cultivă relaţii personale cu un cerc

acum nu a fost dovedit, şi întins de prieteni şi de cunoscuţi şi

probabil nici nu va fi, faptul că reacţia contribuie neobişnuit de mult la

externă este mai rapidă dezvoltarea elevilor săi. Cercetătorul

decît cea internă, cred că epuizarea introvertit începe să publice mai tîrziu,

mai rapidă a savantului ex lucrările sale se succed la intervale

travertit se bazează în esenţă pe mai mari de timp, sînt de cele mai

reacţia externă care îl particu- multe ori sărăcăcioase în expresie,

evită repetările tematice în măsura în

care nu pot aduce ceva fundamental

nou; ca urmare a laconismului

pregnant al comunicării ştiinţifice, în

care lipsesc adesea toate referinţele la

drumul parcurs sau la materialele

prelucrate, lucrările sale nu sînt nici în-

ţelese, nici preţuite, iar autorul rămîne

necunoscut. Neplăcerea de a preda îl

face să nu caute discipoli, ignorarea sa

de către ceilalţi exclude relaţiile cu un

cerc mai mare de cunoştinţe şi de

aceea el trăieşte, de regulă, nu doar de

nevoie, ci şi în virtutea propriei opţiuni,

retras, în afara primejdiei de a se

cheltui prea mult. Reacţia sa către

interior îl face să se angajeze mereu

pe căile limitate ale activităţii de

cercetare care se dovedeşte a fi foarte

obositoare şi, în timp, chiar epuizantă,

dar care nu se revarsă asupra

cunoscuţilor şi a elevilor săi. Oricum, de părere că „tocmai cei

cade greu în cumpănă faptul că mai mari" pot fi foarte adesea precis

succesul evident al romanticului este încadraţi într-una din gru

un stimulent vitalizant, foarte adesea pele extreme, în vreme ce „oamenii

refuzat clasicului, care se vede obligat mărunţi" reprezintă din

să-şi caute satisfacţia doar în punctul de vedere al vitezei de reacţie

perfecţiunea muncii de cercetare. Mi se verigile intermediare.12

pare de aceea că epuizarea relativ în concluzie, aş vrea să adaug că

timpurie a geniului romantic se sprijină biografiile lui Ostwald

pe reacţia în afară şi nu pe o viteză cuprind un material parţial foarte

mai mare de reacţie. valoros pentru psihologia ti

Ostwald nu îşi consideră clasificarea purilor şi că ele stabilesc pertinent

absolută, în sensul concordanţa dintre tipul ro

că oricare savant ar putea fi fără mantic şi cel extravertit pe de-o

probleme înfăţişat ca aparţinînd parte, dintre cel clasic şi cel

unuia din cele două tipuri. El este însă introvertit, pe de altă parte.

11 Loc. cit, p. 380. 12 Loc. cit, pp. 372 ş. urm.

DESCRIERE 359

GENERALĂ A

TIPURILOR

DESC numit

RIERE introvertit

GENE şi

RALĂ extravertit.

A în

TIPURI continua

LOR re voi

încerca să

caracterize

1. z acele

Int tipuri

rod speciale a

uce căror

re particularit

ate stă în
în cele
faptul că
ce urmează
individul
voi încerca
se
să dau o
adaptează
descriere
sau se
gene
orientează
rală a
prin
psihologiei
intermediul
tipurilor.
funcţiei
Voi începe
sale celei
mai întîi cu
mai
tipurile ge
diferenţiate
nerale pe
.
care le-am
Pe primele le Introvertitu

voi numi l se

tipuri comportă

atitudinale abstractiv

generale, care faţă de

se dis obiect, fiind

ting prin tot timpul

direcţia preocupat

interesului să abstragă

lor, prin libidoul din

mişcarea el, aşa ca

lor şi cum ar

libidinală, avea de

iar învins o

pe ultimele, forţă

tipuri enormă

funcţionale intrinsecă

. obiectului.

Tipurile Extravertitul

atitudinale , în schimb,

generale se se

deosebesc, comportă

aşa cum pozitiv faţă

am de

arătat de obiect. El

repetate ori afirmă

în capitolele importanţa

precedente, acestuia

prin atitudinea pînă într-

lor atît îneît îşi

particulară ra

faţă de portează

obiect. constant
atitudinea de

subiectivă psihologie

la obiect şi le remarcă

şi-o fără

orientea dificultate

ză după el. existenţa.

în realitate, Oricine

obiectul nu cunoaşte

are pentru acele naturi

el niciodată închise,

prea greu de

multă pătruns,

valoare, de adesea

unde faptul timide,

că care

importanţa contrasteaz

acestuia ă

trebuie vehement

sporită. cu naturile

Cele două deschise,

tipuri sînt sociabile,

atît de adesea

diferite, iar senine sau

opoziţia cel puţin

dintre binevoitoar

ele atît de e şi

izbitoare accesibile,

îneît, dacă care se

i se atrage înţeleg sau

atenţia, se ceartă

pînă şi cel cu cei din

neiniţiat în jur, dar

chestiuni rămîn
totuşi în doar

relaţii cu cazurile

ei, individuale

acţionează ale unor

asupra lor, formaţii

suferă, la caracterial

rîndu-lc, e particu-

acţiunea lare. Cine

acestora. are însă

Sîntem prilejul de

desigur a cunoaşte

înclinaţi să temeinic

vedem în mulţi

aceste oameni va

deosebiri descoperi

fără

dificultate

că în

privinţa

acestei

opoziţii nu

e vorba de

cazuri

individuale

izolate, ci

mai

degrabă de

atitudini

tipice, mult

mai

generale

decît poate
presupune intelectuali

o , ci în toate

experienţă straturile

psihologică populaţiei,

limitată. de unde

într-adevăr, faptul că

după cum tipurile

s-a văzut în noastre

capitolul apar atît la

precedent muncitorii

e vorba de şi ţăranii

o opoziţie obişnuiţi,

fundament cît şi la

ală, uneori personalită

mai acu- ţile cele

zată, mai

alteori mai diferenţiate

estompată, ale unei

întotdeaun naţiuni.

a însă Nici

vizibilă deosebirea

atunci cînd dintre sexe

e vorba de nu joacă

indivizi cu vreun rol.

personalita Aceleaşi

te opoziţii se

întrucîtva pot

marcată. identifica şi

Astfel de la femei, şi

oameni se anume la

găsesc nu femei

doar aparţinînd

printre tuturor
categoriilor unei

sociale. anume

O educaţii şi

răspîndire instruiri.

atît de Or, lu

generală crurile nu

nu s-ar stau aşa,

produce dimpotrivă,

dacă ar fi tipurile se

vorba de o distribuie

chestiune neselectiv.

de în aceeaşi

conştiinţă, familie, un

adică de o copil este

atitudine introvertit, un

conştient altul

şi extravertit,

intenţionat în

adoptată. consecinţă,

într-un tipul

asemenea atitudinal,

caz fenomen

atitudinea general şi

aceasta aparent în-

ar tîmplător

caracteriza răspîndit,

o pătură nu poate fi

restrînsă a rezultatul

populaţiei, unei

ai cărei judecăţi

membri ar sau in

fi cu toţii tenţii

beneficiarii conştiente,
ci îşi asupra

datorează celuilalt

probabil efecte

existenţa modificatoare

unei cauze .

inconştient Aceste

e, modificări

instinctive. constituie

Este posibil adaptarea.

ca opoziţia Atitudinile

tipurilor să tipice faţă

aibă de

cumva un obiect sînt

antecedent de aceea

biologic ca procese de

fenomen adaptare.

psihologic Natura

general. cunoaşte

Relaţia două

dintre căi

subiect şi fundament

obiect este al diferite

întotdeaun de

a, din adaptare

punct de care fac

vedere posibilă

biologic, un persistenţa

raport de organismelor

adaptare, vii; una

căci dintre ele

presupune este

că termenii fecunditate

săi au unul a crescută,

în indi

condiţii în vidului sînt

care relativ mici;

capacitate cealaltă

a de cale este

apărare şi înzestrarea

durata de individului

viaţă a
360 TIPURI DESCRIERE 361

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

cu tot felul de mijloace de primii ani de viaţă ne face să

autoconservare în condiţii de fertili- presupunem că nu lupta pentru

tate relativ scăzută. Această opoziţie existenţă, in accepţia curentă, este

biologică îmi pare a fi nu doar aceea care impune o anumită

analogon-u\, ci şi baza generală a celor atitudine. S-ar putea oricum obiecta,

două moduri de adaptare psihologică pe bună dreptate, că şi copilul minor,

a noastră. Aş vrea să mă limitez aici sugarul chiar, trebuie să depună o

la o indicaţie generală, şi anume la prestaţie de adaptare psihologică, de

particularitatea introvertitului, pe de natură inconştientă, particularitatea

o parte, de a se cheltui neîntrerupt şi influenţelor materne ducînd la reacţii

de a se răspîndi în toate, şi la specifice la copil. Deşi acest

tendinţa introvertitului, pe de altă argument se poate raporta la realităţi

parte, de a se apăra de exigenţele incontestabile, el devine caduc prin luarea

exterioare, de a se abţine pe cît în considerare a faptului, la fel de

posibil de la orice cheltuială de incontestabil, că doi copii ai aceleiaşi

energic, legată direct de obiect şi de mame pot manifesta de timpuriu

a-şi crea, în schimb, pentru sine o tipuri opuse, fără a se putea constata

poziţie cît mai sigură şi mai cea mai mică schimbare în atitudinea

puternică. Intuiţia lui Blake a denumit mamei. Deşi n-aş vrea în nici un caz

fericit aceste moduri „prolific" şi să subapreciez importanţa

„devouring type"1. După cum arată incalculabilă a influenţelor părinteşti,

biologia generală, ambele căi sînt această experienţă ne obligă să

practicabile şi, în felul lor, eficiente, tragem concluzia că factorul de-

tot astfel şi atitudinile tipice. Ceea ce terminant stă în dispoziţia copilului.

una înfăptuieşte prin relaţii multiple, Este de atribuit în primul rînd

cealaltă realizează printr-un monopol. dispoziţiei individuale faptul că în

625. Faptul că atitudinile tipice se condiţii exterioare foarte

manifestă ocazional la copii încă din asemănătoare un copil preia un

anume tip, iar un altul, tipul opus. dini extreme, deci anormale, la mame, pot fi

Fireşte, am aici în vedere doar impuse copiilor atitudini relativ

cazurile care evoluează în condiţii asemănătoare prin siluirea

normale. în situaţii anormale, cînd dispoziţiilor lor individuale care, dacă

este vorba de atitu- nu ar fi intervenit influenţele

exterioare anormale care să le

Cf. § 526 din acest volum.
tulbure, ar fi ales poate un alt tip.

Acolo unde are loc o falsificare a

tipului, determinată de influenţe

exterioare, se produce mai apoi,

frecvent, o nevroză vindecabilă doar

prin restabilirea atitudinii care corespunde în

mod natural individului.

626. în ce priveşte dispoziţia

particulară, nu pot să spun decît că

există probabil indivizi care fie

dispun de o uşurinţă sau de o

aptitudine mai mare în a se adapta,

fie suportă mai bine un mod sau

altul de adaptare. Raţiuni inaccesibile

cunoaşterii noastre, în ultimă

instanţă fiziologice, intră aici probabil

în joc. Această ipoteză îmi pare

probabilă, deoarece am constatat că

răsturnarea tipului poate provoca, în

anumite cazuri, tulburări profunde în

echilibrul fiziologic al organismului,

ducînd de cele mai multe ori la o

epuizare adîncă.

2. Tipul extravertit

627. Din raţiuni de sistematizare şi

de claritate a expunerii
este necesar ca la descrierea acestui puţin decisivă. Pentru că afa

tip şi a celor următoare să ră este rece, unul se simte îndemnat

distingem psihologia conştiinţei de să-şi îmbrace pardesiul, în

aceea a inconştientului. Ne vreme ce altul găseşte, din motive de

vom ocupa mai întîi de descrierea călire, că este inutil să o

fenomenelor conştiinţei. facă; unul îl admiră pe noul tenor,

fiindcă toată lumea îl admiră,

a) Atitudinea generală a conştiinţei
altul nu o face, nu pentru că tenorul i-
628. După cum se ştie, oricine se
ar displăcea, ci pentru că
orientează după datele pe
socoteşte că ceea ce toată lumea
care i le mijloceşte lumea exterioară;
admiră nu este neapărat de ad
vedem totuşi că această
mirat; unul se supune împrejurărilor
împrejurare este mai mult sau mai
date, pentru că experienţa
362 TIPURI DESCRIERE 363

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

arată că este cu neputinţă să subiective, dar forţa lor

procedeze altminteri, altul, în determinantă este mai mică decît

schimb, este de părere că ceea ce s- aceea a condiţiilor obiective

a petrecut identic de o mie de ori, a exterioare. El nu se aşteaptă de

o mie una oară poate să se petreacă aceea niciodată să găsească în

altfel etc. Primul se orientează după propriul său interior factori

datele exterioare, ultimul îşi rezervă o necondiţionaţi, căci pe aceştia îi

opinie care se insinuează între el şi recunoaşte doar în exterior. Fiinţa sa

datul obiectiv. Dacă orientarea după lăuntrică cedează epimeteic în faţa

obiect şi după datele obiective cerinţelor exterioare, desigur, nu fără

precumpăneşte, în sensul că luptă; dar sfîrşitul este întotdeauna în

hotărîrile şi actele cele mai frecvente favoarea condiţiilor exterioare.

şi mai importante sînt determinate întreaga sa conştiinţă priveşte spre

nu de păreri subiective, ci de exterior, deoarece de aici îi vine

împrejurări obiective, atunci putem determinarea hotărîtoare şi

vorbi de o atitudine extravertită. Cînd importantă. Ea îi vine astfel, pentru

aceasta este atitudinea obişnuită, că el de acolo o aşteaptă. Din

avem de-a face cu tipul extravertit. această atitudine fundamentală

Atunci cînd cineva gîndeşte, simte şi derivă toate particularităţile

acţionează, într-un cuvînt trăieşte în psihologiei sale, în măsura în care

acord nemijlocit cu împrejurările acestea nu se sprijină pe primatul

obiective şi cu exigenţele acestora, unei funcţii psihologice anumite sau

atît în sens bun cît şi în sens rău, el pe particularităţi individuale.

este extravertit. El trăieşte astfel 629. Interesul şi atenţia lui ascultă de

îneît obiectul, ca mărime evenimente obiective, în primul rînd de

determinantă, joacă în conştiinţa sa cele care se produc în imediata sa apropiere.

un rol mai mare decît opinia sa Nu doar persoanele, ci şi lucrurile îl

subiectivă. Cert, are şi el opinii captivează. Corespunzător, şi actele

sale se orientează după influenţele obiective un spaţiu de manevră

persoanelor şi ale lucrurilor. Ele se suficient şi potrivit. El nu manifestă

raportează direct la date şi nici un fel de tendinţă serioasă de a

determinări obiective şi sînt în ieşi de aici. Acelaşi lucru este valabil

întregime explicabile prin ele. Actul şi pentru interes: evenimentele

se raportează evident la condiţii exterioare posedă un farmec

obiective. în măsura în care el nu inepuizabil, în aşa fel îneît în mod

este doar reactiv faţă de excitaţiile normal, interesul nu se mai simte

mediului, el este întotdeauna aplicabil la atras către altceva. Legile morale ale

împrejurări reale şi găseşte în acţiunii se acoperă cu exigenţele

interiorul limitelor datelor corespunzătoare ale societăţii,

respectiv cu concepţia morală general

valabilă. în cazul în care concepţia

general valabilă ar fi o alta, atunci şi

liniile subiective de conduită morală

ar fi altele, fără ca prin aceasta

habitusul psihologic general să fie

cumva modificat.

630. Această determinare severă

prin factori obiectivi nu în

seamnă neapărat, aşa cum s-ar părea,

o adaptare deplină sau chiar

ideală la condiţiile de viaţă. Pentru o

opinie extravertită o astfel

de inserare în datul obiectiv poate să

pară o adaptare deplină,

căci pentru această opinie alt criteriu

nici nu există. Dintr-un

punct de vedere mai înalt însă nu e

deloc sigur că datul obiectiv

coincide, în orice condiţii, cu normalul.

Examinate din punct de

vedere istoric sau local, condiţiile

obiective pot fi anormale. In decît o simplă alăturare fără

serat în astfel de împrejurări, un individ fricţiuni la condiţiile mediului imediat.

oarecare participă la (Să ne amintim de Epi-

stilul anormal al mediului său, dar se meteu al lui Spitteler.) Adaptarea pretinde

află concomitent cu acesta observarea acelor legi

într-o situaţie anormală faţă de legile care sînt mai generale decît condiţiile

general valabile ale vieţii. istorice contemporane şi

Individul poate în aceste condiţii să locale. Simpla inserare marchează

prospere, dar numai pînă limitele tipului normal extra

cînd, din cauza păcatului comis vertit.

împotriva legilor generale ale 631. Tipul extravertit îşi datorează

vieţii, el se va prăbuşi împreună cu „normalitatea", pe de-o

întreg mediul său. El va fi parte, faptului că el este inserat relativ

antrenat în această prăbuşire tot atît fără fricţiuni în condiţiile

de sigur pe cît de sigur s-a date şi evident nu are, fireşte, alte

inserat înainte în datul obiectiv. El s-a pretenţii decît de a îndeplini

inserat, nu s-a adaptat, aceste condiţii obiective, spre pildă

căci adaptarea pretinde mai mult de a alege profesia care

364 TIPURI DESCRIERE 365

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

atunci şi acolo oferă posibilităţi bogate librului îi devine perceptibilă abia în clipa

în perspectivă; sau de a face, în care îi apar senzaţii fizice anormale.

respectiv executa, ceea ce este cel Acest fapt tangibil nu ii poate scăpa.

mai necesar pentru societate şi ceea E natural ca extra

ce aceasta aşteaptă de la el; sau de a vertitul să-1 considere concret şi

se abţine de la orice inovaţie care nu „obiectiv", căci potrivit men

este absolut şi evident necesară, ori talităţii sale, la el nu există nimic

de la ceea ce ar depăşi cumva altceva. La ceilalţi, observă

aşteptările sociale. Pe de altă parte imediat „iluzia". O atitudine prea

însă, „normalitatea" extravertitului extravertită poate să se îndrep

are drept efect faptul că el ia prea te în asemenea măsură împotriva

puţin în calcul realitatea nevoilor şi a subiectului îneît acesta să fie

necesităţilor sale subiective. Acesta cu totul sacrificat aşa-numitelor

anume este punctul său slab; căci exigenţe obiective, de pildă în

tendinţa tipului său se îndreaptă în cazul în care o întreprindere se extinde

asemenea măsură către exterior incît continuu pe motiv că

realitatea subiectivă dintre toate cea există comenzi, iar posibilităţile ivite

mai sensibilă, adică starea corpului, trebuie realizate.

nu este nici ea luată suficient de mult Pericolul care îl ameninţă pe

in seamă, ca fiind prea puţin obiectivă, extravertit este ca el să se

prea puţin „exterioară", astfel incît absoarbă şi să se piardă cu totul în

satisfacţia indispensabilă bunăstării obiecte. Tulburările funcţio

fizice nu se mai produce. Drept nale (nervoase) sau cu adevărat fizice care

urmare, corpul ca şi sufletul suferă. De rezultă de aici au o

regulă însă, această din urmă semnificaţie compensatoare, căci ele

împrejurare scapă extravertitului, este obligă subiectul la o auto-

însă luată cu atît mai mult în seamă de limitare involuntară. Dacă simptomele

ambianţa sa familială. Pierderea echi- sînt funcţionale, ele pot

exprima simbolic, prin particularităţile poziţie socială foarte influentă şi plină

ce le sînt proprii, o si de perspective se instalează toate

tuaţie psihologică anume, de exemplu simptomele psihogene ale răului de

aceea a unui cîntăreţ a altitudine. Un bărbat aflat pe punctul

cărui faimă, atingînd rapid o cotă de a se însura cu o femeie de caracter

primejdioasă, îl duce la o chel îndoielnic pe care o adoră şi o

tuială disproporţionată de energie, supraevaluează nemăsurat este atins

care îl face brusc să nu mai de un spasm al laringelui care îl obligă

poată lua sunetele acute din cauza să se mulţumească cu două căni de

inhibiţiei nervoase. La un lapte pe zi pe care spre a le absorbi îi

bărbat care ajunge foarte rapid de la sînt necesare trei ore. în felul acesta,

începuturi modeste la o el este eficient împiedicat să-şi viziteze

logodnica şi obligat să se

îndeletnicească doar cu hrăni-rea

propriului corp. Un bărbat care nu mai

poate face faţă afacerilor sale, a căror

enormă prosperitate se datorează

meritelor proprii, este atins de crize

nervoase de sete, în urma cărora ajun-

ge rapid la alcoolism isteric.

634. Cred că cea mai frecventă

nevroză a tipului extravertit

este de departe isteria. Cazul clasic de

isterie este caracterizat

de un raport exagerat cu persoanele

din apropiere, după cum

adaptarea imitativă la condiţiile date

constituie o altă particula

ritate semnificativă. O caracteristică

fundamentală a istericului

este tendinţa permanentă de a fi

interesant şi de a face impresie

asupra mediului înconjurător.

Corelativa este şi sugestibilitatea tcască. în virtutea reacţiei

proverbială, capacitatea istericului de inconştientului, apare o altă categorie

a se lăsa influenţat de alte de simptome, al căror caracter este

persoane. O incontestabilă extravertire mai degrabă introvertit. Aici

se manifestă şi în expan- intră mai cu seamă creşterea

sivitatea istericilor care uneori poate maladivă a activităţii imaginare.

merge pînă la comunicarea După această caracterizare generală

unor conţinuturi pur fantastice, de a atitudinii extravertite,

unde şi acuza de minciună vom descrie transformările pe care le

isterică. „Caracterul" isteric este mai întîi o suferă funcţiile psihice

exacerbare a atitu fundamentale prin atitudinea

dinii normale, complicată apoi de extravertită.

reacţii compensatorii venind

b) Atitudinea inconştientului
din partea inconştientului care,
635. Poate să pară straniu că
opunîndu-se extravertirii excesi
vorbesc de o „atitudine a in
ve, obligă energia psihică, prin
conştientului". După cum am explicat
tulburări fizice, să se introver-
pe larg, eu concep relaţia
366 TIPURI DESCRIERE 367

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

conştientului cu inconştientul ca fiind aducă această dovadă. Nu

de natură compensatoare. Potrivit intru aici în cazuistică, ci trimit la

acestui punct de vedere, paragrafele următoare în care

inconştientului i-ar fi proprie, ca şi încerc să prezint atitudinea

conştientului, o atitudine anume. caracteristică a inconştientului pen

în capitolul precedent am subliniat tru fiecare tip funcţional. în măsura

tendinţa atitudinii ex în care în acest capitol e

travertite către o anume vorba doar de compensarea unei atitudini

unilateralitate, adică poziţia predomi generale extravertite,

nantă a factorului obiectiv în mă voi limita la o caracterizare la fel

desfăşurarea evenimentului psihic. de generală a atitudinii

Tipul extravertit se simte întotdeauna compensatoare a inconştientului.

îndemnat să renunţe (apa Atitudinea inconştientului, capabilă

rent) la sine în favoarea obiectului şi a compensa eficient

să asimileze subiectul atitudinea conştientă extravertită, are

obiectului. Am arătat în amănunt un anume caracter intro

consecinţele care pot decurge vertit. Ea concentrează energia

din exagerarea atitudinii extravertite, asupra momentului subiectiv,

anume reprimarea nocivă adică asupra tuturor acelor necesităţi

a factorului subiectiv. în consecinţă şi revendicări care sînt re

este de aşteptat ca o com primate sau refulate în virtutea unei

pensaţie psihică a atitudinii conştient atitudini conştiente prea

extravertite să accentueze marcat extravertite. Este uşor de

în mod special momentul subiectiv, înţeles — după cum s-a văzut

cu alte cuvinte, vom arăta şi în capitolul precedent — că

că în inconştient există o tendinţă orientarea pe direcţia obiectului

intens egocentrică. într-ade şi a datului obiectiv violentează

văr, experienţa practică izbuteşte să nenumărate mişcări, opinii, do

rinţe şi necesităţi, răpindu-le energia totală cu obiectul se loveşte de

care în mod normal ar tre aceea de protestul minorităţii

bui să le revină. Omul nu este o reprimate din trecut şi din tot ceea

maşină, putînd fi ocazional ce a fost de la început pînă în clipa

recondiţionată în cu totul alte scopuri de faţă. Pornind de la aceste reflecţii

şi funcţionînd altminteri generale, e lesne de înţeles de ce

la fel de regulat ca înainte. Omul exigenţele inconştiente ale tipului

poartă cu sine întreaga istorie, extravertit au un caracter egoist, de

atît a sa, cît şi a umanităţii. Factorul fapt de natură primitivă şi infantilă.

istoric reprezintă însă o Cînd Freud spune că inconştientul nu

necesitate vitală căreia o economie poate „decît să dorească", lucrul

înţeleaptă trebuie să-i vină acesta este valabil în mare măsură

în întîmpinare. Este necesar ca pentru inconştientul tipului

trecutul să se exprime cumva extravertit. Inserarea în datul

prin ceea ce este nou şi să participe la obiectiv şi asimilarea cu el împiedică

viaţa acestuia. Asimilarea conştientizarea mişcărilor subiective

prea slabe. Aceste tendinţe (gînduri,

dorinţe, necesităţi, sentimente etc.)

capătă, corespunzător gradului lor de

refulare, un caracter regresiv, cu alte

cuvinte, ele devin cu atît mai

infantile şi mai arhaice cu cît sînt mai

puţin recunoscute. Atitudinea

conştientă le răpeşte potenţialul

energetic relativ disponibil, lăsîndu-le

doar acea energie pe care nu le-o poate

lua. Acest rest, care dispune oricum de o

forţă ce nu e de subestimat, poate fi

considerat ca fiind instinctul originar.

Instinctul nu poate fi stîrpit prin

măsurile arbitrare ale unui singur

individ, în acest scop ar fi necesară

mai degrabă transformarea organică

lentă a mai multor generaţii, căci inconştiente, rămînîndu-i ascunse şi

instinctul este expresia energetică a observatorului neavizat atî-ta timp

unei dispoziţii organice determinate. cît atitudinea conştientă extravertită

638. Fiecare tendinţă reprimată nu atinge un grad mai înalt. Daca se

conservă deci un considerabil ajunge însă la o dezvoltare

potenţial energetic, corespunzător exacerbată a punctului de vedere

forţei instinctului, şi îşi păstrează conştient, atunci se manifestă

eficacitatea, în ciuda faptului că, simptomatic şi inconştientul, adică

lipsită de energie, a devenit egoismul inconştient, infantilismul şi

inconştientă. Atitudinea inconştientă arhaismul îşi pierd caracterul

este caracterizată de un egoism compensator iniţial, opunîndu-se mai

brutal, depăşind cu mult infantilitatea mult sau mai puţin deschis atitudinii

şi frizînd infamia. Aici găsim înflorind conştiente. Este vorba mai întîi de o

acele dorinţe incestuoase pe care le exagerare absurdă a punctului de

descrie Freud. E de la sine înţeles că vedere conştient, care trebuie să

aceste lucruri sînt complet slujească unei reprimări a

inconştientului, dar care

368 TIPURI DESCRIERE 369

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

se încheie, de regulă, cu o reductio ad început să producă într-adevăr

absurdum a atitudinii conştiente, potrivit gustului său primitiv şi infantil,

respectiv cu o prăbuşire. Catastrofa iar rezultatul a fost că în cîţiva ani

poate fi de natură obiectivă, ţelurile întreprinderea i-a dat faliment. El a

obiective fiind treptat fals acţionat potrivit unuia dintre

subicctivizatc. Aşa de pildă, un „idealurile noastre culturale", după

tipograf, după două decenii de muncă care un om activ şi întreprinzător

dură, s-a ridicat de la condiţia unui trebuie să concentreze totul în

simplu angajat la aceea a proprieta- direcţia unui singur scop final. El a mers

rului autonom al unei întreprinderi de însă prea departe şi s-a prăbuşit

mare vază. Aceasta s-a dezvoltat din strivit de forţa unor exigenţe

ce în ce mai mult, iar el s-a lăsat tot infantile.

mai mult absorbit de ea, sacrificîndu- 639. Deznodămîntul catastrofal

şi aici treptat toate interesele cola- poate fi şi de natură subiectivă, poate

terale. El a fost astfel înghiţit de ea şi anume să ia forma unei prăbuşiri

distrus; iată cum, în mod inconştient, nervoase. Ceea ce se întîmplă ori de

s-au trezit în el anumite amintiri din cîte ori opoziţia inconştientă este în

copilărie, con-trabalansînd interesele măsură să paralizeze acţiunea

exclusive pentru afaceri. Pe atunci, lui conştientă. în acest caz, revendicările

îi plăcea foarte mult să picteze şi să inconştientului se impun categoric

deseneze. în loc să accepte această conştientului şi produc astfel un

însuşire şi să facă din ea o dezacord nefast care se manifestă

preocupare secundară cu rol cel mai adesea prin faptul că oamenii

compensator, el a canalizat-o în fie nu mai ştiu ce vor de fapt şi nu

afaceri şi a început să fantazeze mai au chef de nimic, fie vor prea

despre o dotare „artistică" a mult deodată şi îşi doresc prea multe

produselor sale. Din nefericire şi-a lucruri imposibile. Reprimarea

transformat fanteziile în realitate: a exigenţelor infantile şi primitive,

adesea necesară din raţiuni culturale, tructiv de îndată ce încetează să mai

duce uşor la nevroză sau la consumul joace vreun rol compensator oarecare.

abuziv de substanţe narcotice ca Ceea ce se întîmplă atunci cînd ating

alcool, morfină, cocaină etc. în cazuri nivelul corespunzător unui stadiu de

mai grave, dezacordul se încheie cu cultură absolut incompatibil cu al nos-

sinuciderea. Este o particularitate tru. Din acest moment, tendinţele

probantă a tendinţelor inconştiente inconştiente alcătuiesc un bloc opus în

faptul că, în măsura în care sînt orice privinţă atitudinii conştiente, a

deposedate de energie, ca urmare a cărui existenţă duce la un conflict deschis.

refuzului de a fi recunoscute Faptul că atitudinea inconştientului

conştient, ele asumă caracter des- o compensează pe

aceea a conştientei se exprimă în

genere în echilibrul psihic. O

atitudine extravertită normală nu

înseamnă niciodată că indivi

dul se comportă întotdeauna şi

pretutindeni potrivit unei scheme

extravertite. în toate cazurile se

observă la acelaşi individ ne

numărate procese psihologice în care

apare mecanismul intro-

vertirii. Numim extravertit acel habitus în care

mecanismul ex-

travertirii precumpăneşte. în acest

caz, funcţia psihică cea mai

diferenţiată este utilizată extravertit,

în vreme ce funcţiile mai

puţin diferenţiate sînt folosite

introvertit, cu alte cuvinte, funcţia

superioară valoric este cea mai

conştientă, supusă fiind pe de

plin controlului conştiinţei şi intenţiei

conştiente, în vreme ce
funcţiile mai puţin diferenţiate sînt şi Un exemplu clasic îl oferă tipul simţirii

mai puţin conştiente, res extravertite, care se bu

pectiv parţial inconştiente şi supuse cură de excelente raporturi afective cu

într-o măsură mult mai cei din jurul său, dar că

mică arbitrarului conştient. Funcţia ruia i se întîmplă ocazional să

superioară valoric este întot formuleze judecăţi de inegalabilă

deauna expresia personalităţii lipsă de tact. Aceste judecăţi

conştiente, a intenţiei, voinţei şi corespund gîndirii sale mai puţin

prestaţiei acesteia, in timp ce funcţiile diferenţiate şi mai puţin conştiente,

mai puţin diferenţiate ţin doar parţial controlate iar

de ceea ce se întîmplă individului. Nu pe deasupra, insuficient raportate la obiect,

e necesar ca acestea să putînd de aceea ac

fie tocmai lapsus linguae, lapsus calami sau ţiona în mare măsură fără scrupule.

alte greşeli de acest în atitudinea extravertită, funcţiile

fel, ci ele pot izvorî din jumătăţi sau mai puţin diferenţiate

din trei pătrimi de intenţii, trădează întotdeauna o condiţionare

căci funcţiile mai puţin diferenţiate subiectivă extremă, carac

sînt şi mai puţin conştiente. terizată de un egocentrism absolut şi

de prejudecăţi per-. Miale

370 TIPURI PSIHOLOGICE psihice, în vreme ce percepţia

înregistrează mai degrabă

care atestă legătura lor directă cu
realitatea în sine. Utilizînd însă în
inconştientul. Prin ele, incon-
aceeaşi măsură percepţia şi
ştientul se manifestă continuu. Nu
judecata se poate uşor întîmpla ca
trebuie să ne închipuim cumva că
una şi aceeaşi persoană să ne
inconştientul se află îngropat sub
apară introvertită şi extravertită
atîtea şi atîtea straturi şi că poate
deopotrivă, fără să putem de la
fi descoperit doar prin foraje
început şti cărei atitudini îi
trudnice de adîncimc. Dimpotrivă,
aparţine funcţia superioară. în
inconştientul se revarsă continuu în
astfel de cazuri, doar o analiză
procesele psihologice conştiente şi
temeinică a proprietăţilor
anume, în asemenea măsură, încît
funcţionale ne poate conduce la o
uneori observatorul are dificultăţi
interpretare corectă. E necesar să
în a decide care dintre însuşirile
distingem care funcţie este în
ca-ractcrialc ţin de personalitatea
întregime supusă controlului şi
conştientă şi care de cea incon-
motivaţiei conştiinţei şi care sînt
ştientă. Această dificultate apare
funcţiile care au un caracter întîm-
în principal la persoane care se
plâtor şi spontan. Prima funcţie
exteriorizează mai abundent decît
prezintă întotdeauna un grad mai
altele. Depinde, fireşte, şi de
înalt de diferenţiere decît ultimele
atitudinea observatorului, dacă el
funcţii care pe deasupra au şi
sesizează mai degrabă caracterul
proprietăţi cumva infantile şi
conştient sau inconştient al unei
primitive. Ocazional, prima funcţie
persoane. în genere, un observator
lasă impresia de normalitate, în
branşat pe judecarea faptelor va
vreme ce ultimele au în ele ceva
sesiza mai degrabă caracterul
anormal sau patologic.
conştient, în vreme ce un

observator orientat pe percepţie c) Particularităţile funcţiilor

va fi influenţat mai mult de psihologice fundamentale în

caracterul inconştient; căci atitudinea extravertită

judecata se interesează mai mult Gîndirea

de motivarea conştientă a realităţii

642. Ca urmare a atitudinii globale
extravertite, gindirea (das Denken) se DESCRIERE GENERALA A

orientează pe direcţia obiectului şi TIPURILOR

a datelor obiective. Din această

371
orientare a gîndirii rezultă o

particularitate marcată a ei. în genere, gîndirea se

alimentează, pe de-o parte, din

surse subiective, în ultimă instanţă

din surse inconştiente, pe de

altă parte, din datele obiective

mijlocite de percepţiile simţuri

lor. Gîndirea extravertită este

determinată într-o măsură mai

mare de aceşti din urmă factori

decît de primii. Judecata presu

pune întotdeauna o măsură; pentru

judecata extravertită, măsura

împrumutată în principal

împrejurărilor obiective este

valabilă

şi determinantă, fie că este

reprezentată direct de un fenomen

obiectiv perceptibil prin simţuri, fie

că este reprezentată de o

idee obiectivă, căci o astfel de idee

este, şi ea, un dat exterior,

împrumutat din afară, chiar şi

atunci cînd este aprobată de su

biect. Gîndirea extravertită nu are

defel nevoie să fie o gîndire

concretă, pur factuală, ci poate să

fie şi o gîndire pur ideală, în

măsura în care se demonstrează

că ideile de care se uzează în

gîndire sînt într-o mai mare măsură tehnicianului, a cercetătorului

împrumutate din exterior, naturii

respectiv sînt mediate de tradiţie, orientarea pe direcţia obiectului

educaţie şi instruire. Criteriul este evidentă. în cazul filo

care ne permite să decidem dacă o zofului pot apărea îndoieli atunci

gîndire este extravertită sau cînd orientarea gîndirii aces

nu constă deci mai întîi în faptul de tuia ţinteşte producerea de idei.

a ne întreba care este măsu într-o astfel de situaţie trebuie

ra după care se orientează să se vadă dacă aceste idei nu sînt

judecata, este ea exterioară sau decît abstracţii scoase din

este experienţa cu obiecte şi deci nu

de natură subiectivă? reprezintă altceva decît noţiuni

Un alt criteriu este dat de colective de grad superior care închid în

direcţia concluziei, anume de ele suma unor fapte

întrebarea dacă gîndirea este sau

nu orientată către exterior.

Faptul că gîndirea se ocupă de

obiecte concrete nu este o dovadă

că natura ei e extravertită, căci mă

pot gîndi la un obiect concret

abstrăgîndu-mi gîndirea din el sau

concretizîndu-mi-o prin el.

Chiar dacă gîndirea mea se ocupă

de obiecte concrete, putînd fi

în virtutea acestui fapt socotită

extravertită, rămîne problematică

şi caracteristică întrebarea privind

direcţia pe care se va angaja

gîndirea, anume dacă va conduce

din nou la date obiective, la

fapte reale sau la noţiuni generale,

deja date. Pentru gîndirea

practică a negustorului, a
372 TIPURI DESCRIERE 373

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

obiective; sau dacă (atunci cînd în mod parte de faptul

evident nu sînt abstracţii scoase din că, în general, orice formă de gîndire

experienţele imediate) au fost care se manifestă pe su

transmise prin tradiţie ori au fost prafaţa globului nostru — ca ştiinţă,

împrumutate ambianţei spirituale. ca filozofie sau chiar ca

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci şi artă — fie izvorăşte nemijlocit din

astfel de idei aparţin categoriei datelor obiecte, fie se varsă în idei

obiective, iar gîndirea de acest tip generale. Ceea ce pare, din aceste

poate fi socotită extravertită. două raţiuni, dacă nu întot

Deşi mi-am propus să nu descriu aici deauna evident, în orice caz cel puţin

ci într-un capitol în mare comprehensibil

următor esenţa gîndirii introvertite, mi şi, în consecinţă, relativ valabil. Se

se pare totuşi indispen poate deci în acest sens spu

sabil să fac încă de pe acum unele ne că doar intelectul extravertit, cel

referiri la ea. Dacă reflectăm care se orientează după da

bine la ceea ce tocmai am spus în tele obiective, este cunoscut.

legătură cu gîndirea extraver Or, există şi o cu totul altă formă de

tită, se poate lesne deduce că am gîndire — şi aici

folosit acest concept în ac mă refer la intelectul introvertit —

cepţia de gîndire în genere. O gîndire căreia cu greu i s-ar putea

care nu se îndreaptă nici refuza acest nume, respectiv o formă

spre fapte obiective, nici spre idei care nu se orientează nici

generale nu ar merita — s-ar după experienţa obiectivă directă, nici

putea spune — să fie numită „gîndire"! după ideile generale, mij

Sînt conştient de faptul locite obiectiv. Ajung la această altă

că epoca noastră şi reprezentanţii ei formă de gîndire în felul

de vază cunosc şi recunosc următor: atunci cînd îmi ocup gîndurile

doar tipul gîndirii extravertite. Ceea ce ţine în cu un obiect concret sau

cu o idee generală, şi anume într-un fel absenţa ei nu ar avea loc nici o

în care direcţia gîndirii desfăşurare de idei. Chiar atunci cind

mele mă readuce la obiectul de la care cursul meu de idei se îndreaptă pe cît

am pornit, această deru posibil către datul obiectiv, el rămîne

lare intelectuală nu este singurul totuşi cursul meu subiectiv de idei, care nu

proces psihic care are momen poate nici evita intruziunea

tan loc în mine. Fac abstracţie de toate elementului subiectiv, nici nu se

senzaţiile şi sentimentele poate lipsi de ea. Străduindu-mă să

care pot tulbura mai mult sau mai dau gîndirii mele o direcţie în orice

puţin cursul gîndirii mele şi privinţă obiectivă, nu pot totuşi

subliniez faptul că acest curs al împiedica producerea şi participarea

gîndirii, care pleacă de la datul de la un capăt la altul la ea a

obiectiv şi tinde să revină la el, se află procesului subiectiv paralel, decît în

în relaţie constantă cu cazul în care mi-aş suprima însuşi

subiectul. Această relaţie este o cursul gîndirii. Acest proces subiectiv

conditio sine qua non, căci în paralel are tendinţa naturală şi doar

mai mult sau mai puţin evitabilă de a

subiectiviza datul obiectiv, respectiv

de a-1 asimila subiectului. Dacă

accentul principal cade pe procesul

subiectiv, apare acea formă de

gîndire, opusă tipului extravertit,

anume direcţia orientată pe subiect şi

pe datul subiectiv, direcţie pe care o

numesc introvertită. Pe baza ei apare

o gîndire care nu este nici

determinată de fapte obiective şi nici

orientată pe datul obiectiv, o gîndire

deci care porneşte din datul subiectiv

şi se orientează către idei subiective

sau fapte de natură subiectivă. Nu voi

zăbovi aici mai îndelung asupra aces-

tei gîndiri; este suficient să-i constat

existenţa pentru a conferi astfel după datul obiectiv, gîndirea

gîndirii extravertite complementul extravertită este, s-ar zice, vrăjită de

necesar şi pentru a-i explica esenţa. obiect, este ca şi cum nu ar putea să

647. Gîndirea extravertită nu apare, existe fără orientarea exterioară. Ea

aşadar decît ca urmare a unei apare cumva în suita faptelor

anumite preponderenţe acordate exterioare sau pare a-şi fi atins

orientării obiective. Această punctul culminant în clipa în care

împrejurare nu schimbă cu nimic poate să se reverse într-o idee

logica gîndirii, ci dă doar măsura general valabilă. Pare întotdeauna

deosebirii- dintre gînditori, deosebire determinată de datul obiectiv şi

pe care James o concepea în termeni capabilă a-şi formula concluziile doar

de temperament. Această orientare pe in acord cu acesta. Ea lasă din acest

direcţia obiectului nu schimbă deci cu motiv impresia de lipsă de libertate şi

nimic esenţa funcţiei gîndirii, schimbă uneori de miopie, în ciuda mobilităţii

însă manifestarea ei. Orientîndu-se cu care evoluează în spaţiul limitat

de graniţe obiective.
374 TIPURI DESCRIERE 375

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

Ceea ce descriu aici nu este altceva decît nea caz apare atunci cînd, de pildă, o

simpla impre convingere subiectivă se

sie pe care o face manifestarea gîndirii explică analitic prin fapte obiective sau

extravertite asupra ob ca decurgînd şi derivînd

servatorului plasat inevitabil într-un din idei obiective. Pentru conştiinţa

punct de vedere diferit, căci noastră orientată pe ştiinţele

altminteri i-ar fi imposibil să o naturii, diferenţa dintre cele două

observe. Or, din cauza acestei forme devine şi mai evidentă

diferenţe de punct de vedere, el nu atunci cînd gindirea orientată subiectiv

vede dccît manifestarea, nu face încercarea de a pu

şi esenţa. în schimb, insul care are o ne fapte obiective în conexiuni care nu sînt date

esenţă identică înţelege obiectiv, res

această gîndire, dar nu îi înţelege pectiv de a le subordona unei idei subiective.

manifestarea. Judecarea doar Ambele forme de

a manifestării nu poate să dea seama gîndire lasă impresia de abuz, iar

de esenţă, de unde şi faptul concomitent se manifestă şi

că o astfel de judecată este de cele acel efect de umbră pe care ele şi-1

mai multe ori depreciatoare. produc reciproc. Gîndirea

Potrivit cu esenţa ei, această gîndire orientată subiectiv apare ca pură

nu este mai puţin fertilă, arbitrarietate, iar gîndirea ex

mai puţin creatoare decît gîndirea travertită, în schimb, ca plată şi banală

introvertită, doar că puterile incomensurabilitate. De

ei vizează alte ţeluri. Această aceea cele două puncte de vedere se

deosebire devine şi mai percepti războiesc neîntrerupt.

bilă atunci cînd gîndirea extravertită ia S-ar zice că acest conflict s-ar putea

în posesie o materie care încheia fără difi

este un obiect specific al gîndirii cultate, dacă s-ar separa net obiectele

orientate subiectiv. Un aseme de natură subiectivă de

cele de natură obiectivă. în fapt însă, într-acolo îneît să producă,

atare separaţie este din abstrăgînd din el, un concept. Pro-

păcate un lucru imposibil, deşi nu cesul de gîndire se limitează în acest

puţini au fost aceia care au caz la o simplă „gîndire conformă cu"

încercat să o realizeze. Şi chiar dacă ar („Nachdenken"), nu în accepţia de

fi realizabilă, ea ar fi o „reflecţie", ci în aceea de simplă

nenorocire, căci ambele orientări sînt imitaţie, care în esenţă nu spune

în sine unilaterale şi au o altceva decît ceea ce este

valabilitate limitată, trebuind tocmai preexistent, în chip evident şi

din acest motiv să influen nemijlocit, în datul obiectiv. Un astfel de

ţeze reciproc. Atunci cînd datul proces de gîndire duce firesc înapoi la datul

obiectiv aduce gîndirea într-o obiectiv, dar niciodată dincolo de el,

măsură mai mare sub influenţa sa, el deci el nu izbuteşte nici măcar să

o sterilizează, coborînd-o lege experienţa de o idee obiectivă;

la nivelul unui simplu accesoriu al şi, invers, dacă această gîndire are ca

său, în aşa fel îneît ea nu obiect o idee obiectivă, ea nu va fi în

mai este în nici o privinţă în stare să stare să ajungă la experienţa practică

se elibereze de el pînă particulară, ci va rămînc într-o stare

mai mult sau mai puţin tautologică.

Mentalitatea materialistă oferă în

acest sens exemple convingătoare.

650. Dacă, drept urmare a unei

determinări accentuate prin obiect,

gîndirea extravertită se subordonează

datului obiectiv, ea se pierde cu totul

în experienţe particulare şi produce o

acumulare de materiale empirice

nemistuite. Pe de altă parte, masa

apăsătoare de experienţe particulare

mai mult sau mai puţin legate între

ele creează o stare de disocieri

intelectuale care pretinde, de regulă,

o compensaţie psihologică. Aceasta

constă într-o idee la fel de simplă pe steril, în timp ce aspecte mult mai

cît de generală, care urmează să valoroase şi mai semnificate ale

confere întregului interiormente lax lucrurilor dispar de regulă cu totul.

o coerenţă sau cel puţin sugestia Abundenţa ameţitoare a aşa-numitei

unei coerenţe. Idei potrivite în acest literaturi ştiinţifice din zilele noastre

scop sînt cele de „materie" sau de îşi datorează existenţa, din păcate în

„energic". Dacă gîndirea nu depinde marc măsură, acestei false orientări.

prea mult şi în primul rînd de fapte

Tipul gîndire extravertită
exterioare, ci de o idee transmisă,
651. După cum arată experienţa,
atunci, ca o compensaţie la sărăcia
funcţiile psihologice fundamentale nu
acestei idei, apare o acumulare cu
ating în acelaşi individ decît rareori
atît mai impresionantă de fapte,
sau niciodată acelaşi grad de forţă
grupate tocmai unilateral după un
sau de dezvoltare. De regulă,
punct de vedere relativ limitat şi
domină o
376 TIPURI DESCRIERE 377

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

funcţie sau alta, atît din unghiul de această formulă se măsoară binele şi

vedere al forţei, cit şi din acela al răul, după ea se determină frumosul

dezvoltării. Dacă dintre funcţiile şi urîtul. Deoarece această formulă

psihologice, gîndirea, este aceea pare să corespundă sensului

căreia îi revine primatul, respectiv dacă universal, ea devine şi o lege

individul îşi îndeplineşte actele vieţii universală, trebuind întotdeauna şi

lăsîndu-se în principal călăuzit de o pretutindeni să se realizeze, în

gîndire chibzuită, în aşa fel încît particular ca şi în general. După cum

toate acţiunile sale importante să tipul gîndire extravertită se

izvorască din motive gîndite subordonează formulei sale, tot

intelectual, atunci avem a face cu astfel trebuie să procedeze, pentru

tipul gîndire. Un astfel de tip poate fi binele propriu, şi mediul său

introvertit sau extravertit. Ne vom ocupa aici înconjurător, căci a proceda

mai întîi de tipul gîndire extravertită. altminteri este eronat, este în

652. Potrivit definiţiei, acesta este un contradicţie cu legea universală,

om care tinde — fireşte doar în este în consecinţă absurd, imoral şi

măsura în care este un tip pur — să-şi fără scrupule. Morala sa îi interzice tipului

subordoneze toate manifestările vieţii gîndire extravertită să suporte

concluziilor intelectuale, acestea fiind excepţiile. El trebuie în orice condiţii

în ultimă instanţă orientate să-şi realizeze idealul despre care

permanent către datul obiectiv, fie crede că este expresia cea mai pură

către fapte obiective, fie către idei a realităţii obiective şi de aceea un

general valabile. Acest tip îşi conferă adevăr general valabil, indispensabil

nu doar sieşi forţa determinantă, ci o mîntuirii omenirii. Aceasta nu din iubire de

conferă şi mediului său înconjurător aproapele său, ci din punctul de

în raport cu realitatea obiectivă, vedere mai înalt al dreptăţii şi al

respectiv cu formula intelectuală adevărului. Tot ceea ce, în natura sa,

orientată obiectiv a acesteia. După pare a contrazice această formulă nu

este decît nedesăvîrşire, eşec întîm- De regulă, motivul echităţii şi cel al

plător, trebuind să fie eliminat cu prima adevărului nu sînt suficiente pentru

ocazie,; în caz contrar e vorba de ceva executarea proiectelor; mai e nevoie

patologic. Pentru a include în această şi de iubirea adevărată de aproapele

formulă toleranţa faţă de bolnavi, de care are mai mult a face cu

suferinzi, de anormali e nevoie să se sentimentul decît cu formula

facă amenajări speciale, de pildă intelectuală. Acel „ar trebui de fapt"

instituţii de salvare, spitale, închisori, sau „ar fi necesar" joacă un rol

colonii etc, respectiv planurile şi însemnat. Dacă formula este destul

proiectele aferente. de largă, acest tip poate juca un rol

extrem de util în viaţa socială ca

reformator, ca acuzator public şi ca

purificator de conştiinţe sau ca

propagator de inovaţii importante. Cu

cît însă formula e mai îngustă, cu atît

acest tip devine mai cîrtitor, mai

sofisticat, mai criticist şi mai îngîmfat,

tinzînd să se înghesuie pe sine şi pe

alţii într-o simplă schemă. Acestea

sînt cele două extreme între care se

mişcă majoritatea reprezentanţilor

acestui tip.

653. Corespunzător esenţei

atitudinii extravertite, influenţele

şi manifestările acestor personalităţi

sînt cu atît mai favorabile

şi mai benefice cu cît se situează mai

în afară. Aspectul lor cel

mai benefic se află la periferia sferei

de influenţă ce le este pro

prie. Cu cît se pătrunde mai adînc în

domeniul lor, cu atît se

fac simţite consecinţele nefavorabile

ale tiraniei pe care ele o importante de viaţă şi de acti

exercită. La periferie mai pulsează vităţi vitale. La acest tip de om sînt în

altă viaţă; pentru aceasta, primul rînd reprimate

adevărul formulei este un adaos toate formele de viaţă dependente de

preţios la tot restul. Mai ales sentiment, spre pildă, acti

propriile rude ajung să guste cel mai vităţi estetice, gustul, simţul artei,

mult din consecinţele ne cultivarea prieteniei etc. For

gative ale unei formule extravertite, ele fiind me iraţionale ca experienţe religioase,

primele pe care ea pasiuni şi altele de acelaşi

le fericeşte neîndurător. Dar cel mai fel sînt adesea stîrpite, respectiv

mult suferă subiectul în împinse cu totul în inconştient.

suşi, şi astfel ajungem la cealaltă latură Aceste forme de viaţă, ocazional

a psihologici acestui tip. extrem de importante, duc o

654. Faptul că nu a existat existenţă în cea mai mare parte

vreodată şi nici nu va exista o inconştientă. Deşi există oameni

formulă intelectuală capabilă să de excepţie, capabili să-şi sacrifice

închidă în sine şi să exprime viaţa unei formule anume,

adecvat abundenţa şi posibilităţile majoritatea indivizilor nu este în stare

vieţii produce o inhibiţie, res să suporte vreme înde-

pectiv o excludere a altor forme

378 TIPURI DESCRIERE 379

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

lungată o astfel de exclusivitate. Mai de ansamblu ele sînt de o

devreme sau mai tîrziu — după considerabilă importanţă.

împrejurările exterioare şi după Sentimentele sînt în primul rînd atinse

înzestrarea interioară — formele de de inhibiţia pornită din conştiinţă, căci

viaţă refulate prin atitudine mai degrabă ele sînt cele care

intelectuală se fac indirect simţite, contrazic formula intelectuală rigidă,

tulburînd comportamentul conştient. de unde şi faptul că sînt cel mai

Dacă această tulburare atinge un intens refulate. Cu totul extirpată nu

grad ridicat, se vorbeşte de nevroză. poate fi nici o funcţie, ci doar con-

De cele mai multe ori nu se ajunge siderabil deformată. în măsura în care

însă atît de departe, căci individul sentimentele se formulează şi se

îşi îngăduie instinctiv unele moderări subordonează arbitrar, ele trebuie să

preventive ale formulei, aceasta sprijine atitudinea intelectuală a

însă, oricum, prin intermediul unei conştiinţei şi să se adapteze

deghizări raţionale potrivite. Este intenţiilor ei. Ceea ce e posibil doar

creată astfel o supapă de siguranţă. într-o oarecare măsură; o parte a

655. Ca urmare a inconştienţei lor sentimentului nu se subordonează şi

relative sau totale, tendinţele şi trebuie de aceea refulată. Dacă

funcţiile excluse din atitudinea refularea izbuteşte, sentimentul

conştientă rămîn într-o stare de dispare din conştiinţă şi desfăşoară

relativă nedezvoltare. Ele sînt inferioare în subliminal o activitate contrară

raport cu funcţia conştientă. în măsura intenţiilor conştiente ocazional cu

în care sînt inconştiente, rămîn efecte a căror apariţie rămîne şi

contopite cu celelalte conţinuturi ale pentru individul în chestiune o

inconştientului, împrejurare ce le adevărată enigmă. Aşa, de pildă,

conferă un caracter bizar. în măsura altruismul conştient, adesea

în care sînt conştiente, ele joacă un extraordinar, se încrucişează cu un

rol secundar, iar pentru imaginea psihologică egoism secret, tăinuit şi celui în cauză
şi care, de fapt, imprimă unor acţiuni promişi. Intenţia salvatoare care îi

dezinteresate pecetea interesării. animă îi duce la utilizarea acelor

Intenţii pur etice pot să-1 pună pe mijloace care provoacă exact ceea

individ în situaţii critice în care ce ei vor să evite. Există idealişti

uneori nu doar aparenţa creează extravertiţi care ţin atît de mult să-şi

impresia că alte motive decît cele de înfăptuiască idealul spre fericirea

ordin etic ar fi determinante. Sal- omenirii, îneît nu se dau înapoi nici în

vatorii voluntari sau păzitorii de faţa minciunii sau a altor mijloace

moravuri sînt aceia care au brusc necinstite. Există în ştiinţă mai multe

nevoie să fie ei înşişi salvaţi sau care exemple penibile care arată că

se văd deodată com- cercetători foarte merituoşi, fiind

profund convinşi de adevărul şi de

valabilitatea generală a formulei lor,

au falsificat dovezi spre a-şi susţine

idealul. Ei au acţionat potrivit

adagiului: scopul scuză mijloacele.

Doar o funcţie afectivă inferioară,

lucrînd inconştient, poate provoca astfel

de aberaţii, la oameni altminteri

superiori.

656. Inferioritatea sentimentului la

acest tip se manifestă şi în alt chip.

Corespunzător formulei concrete

dominante, atitudinea conştientă

este mai mult sau mai puţin

personală, adesea într-o asemenea

măsură îneît interesele personale sînt

considerabil afectate. Dacă

atitudinea conştientă este extremă,

toate scrupulele personale cad, deci

şi cele relative la propria persoană.

Sănătatea se neglijează, poziţia

socială se prăbuşeşte, propria familie

este violentată în interesele ei vitale personală şi provoacă anume

şi păgubită în ce priveşte sănătatea, prejudecăţi secrete, respectiv o

averea, morala, toate acestea puse anume disponibilitate către

fiind în slujba idealului. în orice caz, interpretarea, bunăoară, greşită a

interesul personal pentru ceilalţi, unei opoziţii obiective la adresa

dacă incidental nu e vorba de indivizi formulei drept rea-voinţă personală,

care se reclamă de aceeaşi formulă, sau către elaborarea necontenită de

apare diminuat. Iată de ce nu rareori ipoteze negative în legătură cu

se întîmplă ca cercul îngust al însuşirile altuia, spre a-i slăbi

familiei, de exemplu propriii copii, să- anticipat argumentele şi a-şi proteja

şi cunoască părintele doar sub chipul astfel, fireşte, propria

unui tiran crud, în vreme ce mediul susceptibilitate. Din cauza

social mai îndepărtat răsună de susceptibilităţii inconştiente, limbajul

laudele aduse omeniei sale. Nu în pofida, ci devine foarte adesea aspru,

tocmai din cauza caracterului intens tranşant, agresiv. Apar frecvent

impersonal al atitudinii conştiente, insinuări. Sentimentele sînt

sentimentele trădează, inconştient, o remanente, evoluează

extraordinară susceptibilitate
380 TIPURI DESCRIERE 381

PSIHOLOGI GENERALA A
CE TIPURILOR

tîrîş-grăpiş, în concordanţă cu o transformare caracteristică: devine

funcţie inferioară. Există de aceea rigid dogmatic. Afirmarea de

categoric o înclinare spre resentiment. sine a personalităţii este transferată

Pe cît de generos poate să fie asupra lui. Adevărul nu mai

sacrificiul în scop intelectual al individului, pe este lăsat să acţioneze firesc, ci este

atît de meschin bănuitoare, de tratat, în virtutea identi

capricioase şi de conservatoare pot fi ficării sale cu subiectul, ca o păpuşică

sentimentele sale. Orice inovaţie care sensibilă jignită de un

nu este deja cuprinsă în formulă este critic răutăcios. Criticul este demolat

văzută printr-un văl de ură pe cit posibil cu invective

inconştientă şi judecată corespunzător. de ordin personal, nici un argument

Pe la mijlocul veacului trecut, un nefiind prea dur spre a ră-

medic vestit pentru bunăvoinţa sa şi-a mîne neutilizat. Adevărul trebuie

ameninţat un asistent cu concedierea invocat atît de mult pînă cînd

pentru că acesta folosise un publicul va începe să înţeleagă că în

termometru, căci formula suna: febra mod evident este mai puţin

se cunoaşte după puls. Cazuri vorba de adevăr cît de promotorul lui.

asemănătoare există din abundenţă. Dogmatismul punctului de vedere

Cu cît sînt mai puternic refulate, cu atit intelectual cunoaşte

sentimentele in uneori, prin intervenţia sentimentelor

fluenţează mai rău şi mai în ascuns personale inconştiente, al

gîndirea, care altminteri poa te modificări particulare care se

te fi perfect structurată. Punctul de sprijină mai puţin pe sentiment

vedere intelectual care, dată sensu strictiori, cît mai degrabă pe

fiind valoarea sa reală, ar putea să amestecul altor factori in

pretindă o acceptare unanimă, conştienţi care sînt contopiţi cu

suferă datorită influenţei sentimentul refulat în incon

susceptibilităţii personale conştiente o ştient. Deşi raţiunea însăşi dovedeşte

că orice formulă intelec cepţii generale numită religie. Formula

tuală nu poate fi decît un adevăr cu devine astfel religie, chiar şi atunci

valoare limitată şi de aceea cînd, potrivit esenţei ei, ea nu are

nu poate pretinde să domine singură, cîtuşi de puţin a face cu sfera

formula asumă practic o religioasă. Ea dobîndeşte astfel

asemenea preponderenţă, îneît toate pecetea necondiţionatului, propriu

celelalte puncte de vedere religiei. Devine o superstiţie

şi posibilităţi trec în comparaţie cu ea intelectuală. Toate acele tendinţe

pe planul al doilea. Ea psihologice, refulate de ea, se adună

înlocuieşte orice concepţie de viaţă în calitate de contrapartidă în

mai generală şi de aceea mai inconştient şi provoacă accese de

modestă şi mai adevărată, îndoială. Pentru a combate îndoiala,

substituindu-se chiar şi acelei con- atitudinea conştientă devine fanatică,

fanatismul nefiind altceva decît

îndoială supracompensată. Această

dezvoltare duce în cele din urmă la o

poziţie conştientă supraaccentuată şi

la constituirea unei poziţii inconştiente

absolut opuse, care este, de pildă,

extrem de iraţională în opoziţie cu

raţionalismul conştient şi extrem de

arhaică şi de superstiţioasă în opoziţie

cu caracterul ştiinţific modern al

punctului de vedere conştient. De aici,

acele opinii înguste şi ridicole, bine

cunoscute în istoria ştiinţelor, de care

s-au împiedicat mulţi cercetători

merituoşi. Uneori, inconştientul unui

astfel de bărbat se încarnează într-o

femeie.

Acest tip, cu siguranţă cunoscut

cititorului, apare, după

experienţa mea, în principal la bărbaţi, descompunerea, rcalizînd o

după cum în genere la nouă combinaţie, o nouă concepţie

ei gîndirea este o funcţie care tinde care uneşte din nou, dar în

să domine mult mai mult alt fel, ceea ce a fost divizat, sau

decit la femei. Dacă ea ajunge să adăugind ceva la substanţa

predomine la femei, e vorba, dată. Acest fel de judecată poate fi

pe cît pot să-mi dau seama, de o numit predicativ. Oricum,

gîndire care însoţeşte o acti fapt caracteristic, el nu este niciodată

vitate intelectuală precumpănitor absolut depreciator sau

intuitivă. destructiv, ci înlocuieşte întotdeauna,

Gîndirea tipului gîndire extravertită prin alta, o valoare dis

este pozitivă, adică trusă, însuşire derivînd din faptul că

este creatoare. Ea duce fie la fapte gîndirea acestui tip este, ca

noi, fie la interpretări gene să spun aşa, canalul prin care se scurge, în

rale ale unor materiale disparate principal, energia

furnizate de experienţă. Jude vitală ce îi este proprie. Viaţa înaintînd

cata ei este în general sintetică. Chiar şi necontenit se manifestă

atunci cînd analizează, în gîndirea sa prin aceea că imprimă

ea construieşte, căci transgresează ideilor un caracter progre-

382 TIPURI DESCRIERE 383

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

siv şî creator. Gîndirea nu îi este experienţei. De aceea ea rămîne nu

stagnantă sau regresivă. Dar ea numai sub influenţa orientativă a

devine astfel atunci cînd nu deţine datului obiectiv, ci şi sub aceea a

primatul la nivelul conştiinţei. Cum experienţei particulare despre care

într-un atare caz, gîndirea are o nu afirmă nimic altceva care să nu fi

importanţă relativ mică, ea este fost deja cuprins în prealabil în ea. Se

lipsită şi de caracterul unei activităţi poate observa această gîndire la

vitale pozitive. Ea urmează alte oameni care nu pot să nu adauge

funcţii, devine epimeteică, coboară unei impresii sau unei experienţe o

aproape la rangul de reflecţie lentă, observaţie rezonabilă şi neîndoielnic

cu declanşare întîrziată, care se mul- valabilă, care însă nu depăşeşte prin

ţumeşte să rumege trecutul, să-1 nimic sfera experienţei. O astfel de

disece şi să-1 digere. Deoarece într-o observaţie nu spune în esenţă decît:

astfel de situaţie elementul creator „Am înţeles, voi reflecta la asta." Şi

este deţinut de altă funcţie, gîndirea lucrurile rămîn aici. O astfel de

nu mai este progresivă ci stagnantă. judecată semnifică cel mult

Judecata ei dobîndeşte caracter de încadrarea unei experienţe într-un

inerentă, cu alte cuvinte se limitează context obiectiv, apartenenţa ei la

cu totul la extensia substanţei sale acest cadru fiind oricum de o

date, nedepăşind-o niciodată. Ea se evidenţă neechivocâ.

mulţumeşte cu constatări mai mult 661. Dacă însă o funcţie, alta decît

sau mai puţin abstracte, fără a gîndirea, domină într-o măsură mai

conferi substanţei experienţei altă mare conştiinţa, atunci gîndirea

valoare decît aceea cuprinsă de la capătă, dacă este conştientă şi nu se

început în ea. Judecata de inerentă a află în dependenţă directă de funcţia

gîndirii se orientează după obiect, dominantă, un caracter negativ.

respectiv constatarea sa se face întotdea- Subordonată funcţiei predominante,

una în sensul importanţei obiective a gîndirea poate într-adevăr să pară

pozitivă, dar o cercetare mai care nu se poate subordona

amănunţită poate lesne demonstra primatului unei alte funcţii, ci

că ea nu face altceva decît să se rămîne credincioasă propriului

situeze în ecou faţă de funcţia principiu. Examinarea şi cercetarea

predominantă, sprijinind-o cu acestei gîndiri este dificilă deoarece

argumente, adesea în evidentă în cazuri concrete ea este mai mult

contradicţie cu legile logice proprii sau mai puţin refulată prin atitudinea

gîndirii. Această gîndire nu intră deci conştiinţei. Ea trebuie de cele mai

sub raza consideraţiilor de faţă. Noi multe ori scoasă din adîncurile

ne ocupăm mai degrabă de natura conştiinţei, dacă nu ajunge

acelei gîndiri întîmplător, într-un moment ce scapă

controlului, singură la suprafaţă. Cel

mai adesea, trebuie ademenită cu

întrebarea: „Dar ce gîndiţi de fapt în

adîncul dumneavoastră despre asta?"

Sau e necesar să se recurgă la un

şiretlic, formu-lindu-se întrebarea

cam aşa: „Ce credeţi că gîndesc eu

despre acest lucru?" Această ultimă

formă trebuie aleasă anume atunci

cînd gîndirea propriu-zisă este

inconştientă şi, de aceea, proiectată.

Atrasă astfel la suprafaţa conştiinţei,

gîndirea are însuşiri caracteristice, în

virtutea cărora o denumesc negativă.

Habitus-ul ei este cel mai bine caracterizat de

cuvintele „nimic decît". Goethe a

personificat această gîndire în figura

lui Mefistofel. Ea are mai ales

tendinţa de a reduce obiectul

judecăţii sale la o banalitate oarecare

şi de a-1 dezbrăca de orice

importanţă autonomă, reprezentîndu-1

în dependenţă de altă banalitate. suplimentare. Mai există şi o altă

Dacă între doi oameni se iveşte un formă de gîndire negativă, greu de

conflict de natură aparent concretă, recunoscut ca atare la prima vedere,

atunci gîndirea negativă declară: care este gîndirea teozofică, astăzi în

„Cherchez la femmc!" Dacă cineva curs de răspîndire rapidă în toate

combate sau apără o cauză, gîndirea părţile lumii, poate ca o reacţie la

negativă nu se întreabă cu privire la materialismul epocii imediat

importanţa acelei cauze, ci: „Ce precedente. Aparent, gîndirea

cîştigă, pro-cedînd astfel?" Atribuită teozofică nu este reductivă, ea ridică

lui Moleschott, expresia „omul este totul la nivelul ideilor transcendente,

ceea ce mănîncă" aparţine de universale. Un vis de exemplu nu mai este

asemenea acestui capitol, ca şi alte doar un vis, ci o experienţă într-o „altă

multe sentinţe şi concepţii pe care e dimensiune". Realitatea pentru

inutil să le reproduc aici. 662. Atît moment încă neelucidată a telepatiei

caracterul distructiv al acestei gîndiri, este explicată foarte simplu prin

cit şi utilitatea ei ocazional limitată „vibraţiile" care merg de la un ins la

nu au nevoie de explicaţii altul. O tul-

384 TIPURI DESCRIERE 385

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

burare nervoasă obişnuită este stomac supraîncărcat, după cum nici

explicată la fel de simplu ca fiind telcpatia nu este explicată prin

rezultatul unei agresiuni la nivelul recursul la „vibraţie". Căci ce este o

„corpului astral". Anumite „vibraţie?" Ambele moduri explicative

particularităţi antropologice ale nu sînt numai impotente, ci şi

locuitorilor de pe coasta atlantică sînt distructive, împiedi-cînd cercetarea

explicate fără dificultate prin serioasă a problemei prin aceea că

prăbuşirea Atlantidei etc. Nu trebuie recurg la o pseudoexplicaţie, abătînd

decît să deschidem o carte de atenţia de la obiect şi îndreptînd-o în

teozofie pentru a fi striviţi de primul caz către stomac, în cel de al

constatarea că totul a fost deja doilea caz către vibraţii imaginare.

lămurit şi că „ştiinţa spiritului" nu a Ambele moduri de gîndire sînt sterile

mai lăsat nici o enigmă. Acest mod şi sterilizante. Calitatea negativă

de gîndire este de fapt tot atît de rezultă din faptul că această gîndire

negativ ca şi cel materialist. este indescriptibil de ieftină, adică

Concepînd psihologia ca pe o săracă în energic creatoare. Este o

modificare chimică a celulelor gîndire situată la remorca altor

ganglionare sau ca pe o extensie şi funcţii.

contragere a apendicelor celulare ori

Simţirea
ca secreţie interioară, modul de
663. în atitudinea extravertită
gîndire materialist este la fel de
simţirea (das Fiihlen) se orientează după
superstiţios ca şi tcozofia. Singura
datul obiectiv, adică obiectul este
deosebire stă în faptul că ma-
determinanta indispensabilă a
terialismul reduce totul la fiziologia
modului de simţire. Simţirea este în
care nouă ne este familiară, în vreme
acord cu valori obiective. Cine
ce teozofia reduce totul la conceptele
cunoaşte sentimentul doar ca pe o
metafizicii indiene. Visul nu este
stare de fapt subiectivă nu va
lămurit prin aceea că este redus la un
înţelege uşor esenţa simţirii
extravertite, căci aceasta s-a eliberat sau altminteri general valabile. Eu

pe cit posibil de factorul subiectiv, mă pot simţi împins către predicatul

supu-nîndu-se în schimb cu totul „frumos" sau „bun", nu pentru că din

influenţei obiectului. Chiar şi acolo motive subiective aş considera că

unde ea se dovedeşte aparent obiectul este „frumos" sau „bun", ci

autonomă faţă de calitatea obiectului pentru că este convenabil a-1 numi

concret, ea stă totuşi sub înrîurirea „frumos" sau „bun"; şi convenabil în

valorilor tradiţionale măsura în care o judecată opusă ar

tulbura situaţia afectivă generală. în

cazul unei judecăţi afective

convenabile nu este nicidecum vorba

de simulare sau de minciună, ci de

un act de inserare. Aşa, de pildă, un

tablou poate fi numit „frumos", de-

oarece un asemenea obiect, semnat

de un nume cunoscut şi agăţat într-

un salon este în genere presupus a fi

„frumos" sau deoarece predicatul „urît" ar

putea jigni familia fericitului posesor sau, în

fine, deoarece vizitatorul nutreşte

intenţia de a crea o atmosferă

afectivă plăcută, ceea ce pretinde ca

totul să fie simţit ca plăcut. Astfel de

sentimente se orientează după

măsura unor determinante obiective.

Ele sînt ca atare genuine şi

reprezintă întreaga funcţie vizibilă a

simţirii. După cum gîndirea extraver-

tită se eliberează pe cît posibil de

influenţe subiective, tot astfel şi

simţirea extravertită trebuie să.

parcurgă un anume proces de

diferenţiere pînă cînd se scutură de

orice adaos subiectiv. Estimările care factor creator. Fără această simţire

rezultă din actul afectiv corespund fie de exemplu, frumuseţea şi armonia

direct valorilor obiective, fie cel puţin relaţiilor sociale ar fi de negîndit. în

unor anumite măsuri de valoare tra- acest sens simţirea extravertită

diţionale şi universal răspîndite. reprezintă o forţă la fel de

664. în virtutea acestui mod de binefăcătoare, de rezonabilă ca şi

simţire foarte mulţi oameni merg la gîndirea extravertită. Efectul ei

teatru, la concert sau la biserică, şi salutar însă se pierde de îndată ce

anume cu sentimente pozitive corect obiectul capătă o influenţă exagerată,

măsurate. Tot lui i se datorează şi într-un astfel de caz, simţirea excesiv

moda, ca şi — ceea ce e cu mult mai extravertită atrage personalitatea

preţios — sprijinul pozitiv şi larg prea mult în obiect, cu alte cuvinte,

răspîndit acordat unor demersuri obiectul absoarbe persoana, ceea ce

sociale, filantropice şi altora de are drept rezultat faptul că simţirea

natură culturală. în astfel de ocazii, îşi pierdo caracterul personal care îi

simţirea extravertită se dovedeşte un conferă farmec. Sentimentul devine

L
386 TIPURI 387
DESCRIERE
PSIHOLOGI

CE GENERALĂ A

TIPURILOR

rece, obiectiv şi îşi pierde marcat, sînt reprimate şi ultimele

credibilitatea. El trădează o intenţie resturi ale unui punct de vedere cu

secretă sau trezeşte o atare bănuială adevărat personal. Subiectul este

în mintea observatorului imparţial. El într-o asemenea măsură absorbit de

nu mai lasă acea impresie plăcută şi diferitele procese ale simţirii, îneît

tonică ce însoţeşte întotdeauna o observatorului i se pare că nu mai

simţire genuină, ci dimpotrivă, există decît un proces, nu şi un su-

sugerează poza, comedia, chiar dacă biect, al simţirii. în această stare,

intenţia egocentrică este poate încă simţirea şi-a pierdut căldura umană

total inconştientă. Un astfel de iniţială, ca lasă impresia de poză, de

sentiment excesiv extravertit răs- inconstanţă, de ceva pe care nu se poate

punde unor aşteptări estetice, dar nu conta, iar în cazuri extreme, de isterie.

se mai adresează inimii, ci doar

Tipul simţire extravertită
simţurilor sau — şi mai rău — doar
665. în măsura în care sentimentul
intelectului. El poate răspunde unei
este incontestabil o particularitate a
situaţii estetice, dar se limitează la
psihologiei feminine, mai evidentă
ea şi nu are efect dincolo de ea. El a
decît gîndirea, tipurile cele mai
devenit steril. Dacă acest proces
marcate de simţire se vor găsi la
merge mai departe, se dezvoltă o
sexul feminin. Dacă simţirea
disociere ciudat contradictorie a sim-
extravertită deţine primatul, avem
ţirii: aceasta pune stăpînire, cu
de-a face cu un tip de simţire
evaluări afective, pe orice fel de
extravertit. Exemplele care îmi vin
obiect şi astfel se stabilesc
aici în minte se referă fără excepţie la
numeroase relaţii care se contrazic
femei. Acest tip de femeie trăieşte
lăuntric. Cum acest lucru nu este
după cum îi dictează sentimentul. Ca
compatibil cu un subiect în-trucîtva
urmare a educaţiei, acesta s-a
dezvoltat ca o funcţie adaptată şi în cazul aşa-numitei opţiuni în iubire.

supusă controlului conştiinţei, în Iubit este bărbatul „potrivit", nu

cazuri care nu sînt extreme, oricare altul; el este potrivit nu

sentimentul are caracter personal, pentru că place esenţei subiective,

chiar dacă factorul subiectiv este în ascunse, a femeii — ceea ce ea de cele mai

mare măsură reprimat. multe ori nici nu ştie —, ci pentru că el

Personalitatea apare, drept urmare, corespunde, în ce priveşte situaţia,

ca adaptată condiţiilor obiective. vîrsta, averea, rangul,

Sentimentele corespund situaţiilor respectabilitatea familiei sale,

obiective şi valorilor general valabile. oricăror exigenţe rezonabile. O

Ceea ce nu se vede nicăieri mai bine asemenea formulare ar putea fi uşor

ca respinsă ca ironică şi depreciatoare,

dar eu sînt convins că sentimentul de

iubire al unei astfel de femei corespunde în

întregime alegerii făcute de ea. Nu e

vorba de ceva autentic, construit

raţional. Astfel de căsnicii „raţionale"

sînt nenumărate şi nu din cele mai

rele. Aceste femei sînt soţii şi mame

bune, atîta vreme cît bărbaţii şi copiii

lor posedă constituţia psihică

obişnuită locului în care trăiesc. Poţi

simţi „cum se cade" doar atunci cînd

nimic altceva nu tulbură sentimentul.

De nimic însă nu este simţirea mai

tulburată ca de gîndire. Se înţelege

de aceea că acest tip îşi reprimă

gîndirea la maximum. Nu trebuie să

înţelegem de aici că o astfel de

femeie nu gîndeşte deloc;

dimpotrivă, ea poate gîndi chiar

foarte mult şi foarte bine, dar

gîndirea ei nu este niciodată sui

generis, ci este întotdeauna o anexă 666. Această imagine se modifică

epime-teică a simţirii. Ceea ce nu atunci cînd importanţa obiectului

poate simţi, ea nu poate nici gindi sporeşte în grad. După cum am

conştient. „Doar nu pot să gîndesc arătat deja, se produce o asemenea

ceea ce nu simt", mi-a spus odată o asimilare a subiectului prin obiect, îneît

pacientă pe un ton indignat. Ea poate subiectul simţirii ajunge în cele din

gîndi atît cît îi îngăduie sentimentul, urmă să dispară. Simţirea îşi pierde

în schimb respinge a limine orice conclu- caracterul personal, devine simţire în

zie, oricît de logică, ce ar putea să sine, şi avem impresia că

ducă la un rezultat capabil să tulbure personalitatea se dizolvă cu totul în

sentimentul. Pur şi simplu, o astfel de sentimentul respectiv. Deoarece, în

concluzie nu este gîndită. Şi în felul viaţă, situaţiile se înlocuiesc unele pe

acesta ea preţuieşte sau iubeşte tot altele, declan-şînd diferitele tonalităţi

ceea ce, potrivit cu o evaluare afective, uneori contrastînde,

obiectivă, este bun; restul nu pare să personalitatea se descompune în tot atîtea

existe decît în afara eului ei. sentimente diferite. Aparent,

388 TIPURI DESCRIERE 389

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

o dată sîntem într-un fel, altă dată, în putea să sune şi cu totul altfel. Ceea

cu totul alt fel; în realitate însă, o ce, puţin mai tîrziu, se şi întimplă.

asemenea multiplicitate a Situaţia nu trebuie decît să se

personalităţii este cu neputinţă. Baza schimbe uşor pentru ca acelaşi obiect

eului rămîne întotdeauna identică cu să fie evaluat cu totul diferit.

sine însăşi şi din acest motiv se Rezultatul unei astfel de experienţe

opune net stărilor afective în este că observatorul nu poate lua în

schimbare. Drept urmare, serios nici una din judecăţi. El începe

observatorul nu mai vede în sentimentul prin a-şi rezerva propria judecată. Or,

manifestat expresia personală a aceluia cum acest tip ţine mai presus de

care simte, ci mai degrabă o alterare orice la stabilirea unui raport afectiv cu cei

a eului său, un capriciu. Potrivit cu din preajma sa, sint necesare eforturi duble

gradul de disociere între eu şi starea pentru a învinge rezerva acestora. Ceea ce

afectivă corespunzătoare apar mai duce la o înrăutăţire a situaţiei prin

multe sau mai puţine semne ale instituirea unui circulus vitiosus. Cu cît este

dezbinării de sine, cu alte cuvinte mai accentuată relaţia afectivă cu

atitudinea iniţial compensatoare a obiectul, cu atît opoziţia inconştientă

inconştientului se transformă în se apropie mai mult de suprafaţă.

opoziţie deschisă. Ceea ce se vede 667. Am văzut deja că tipul simţire

mai întîi în manifestări afective extravertită îşi reprimă cel mai

exagerate, de exemplu în predicate adesea gîndirea, căci tocmai gindirea

afective gălăgioase şi inoportune, este cea mai în măsură să tulbure

cărora nu li se poate acorda credit. simţirea. Din acest motiv şi gîndirea,

Ele sună a gol şi nu conving. dacă vrea să ajungă la un oarecare

Dimpotrivă, sugerează că în acest caz rezultat inechivoc, trebuie să excludă

ar putea fi vorba de su- simţirea, căci nimic nu e în măsură

pracompensarea unei rezistenţe şi că să tulbure şi să falsifice mai mult

deci o astfel de judecată afectivă ar valorile afective ca gîndirea. Ca

funcţie autonomă, gîndirea tipului nu se poate realiza conform cu

simţire extravertită este de aceea propria-i lege. Or, cum totuşi există o

refulată. Dar, cum am văzut, ea nu logică şi concluzii de o neîndurătoare

este cu totul refulată, ci doar în exactitate, ele trebuie să se

măsura în care logica ei implacabilă desfăşoare undeva, dar în afara

impune concluzii care nu se acordă conştiinţei, deci în inconştient. Motiv

cu sentimentul. Ea este acceptată ca pentru care conţinutul inconştient al

slujitoare sau mai bine spus ca sclavă acestui tip este în primul rînd o gîndire

a sentimentului. Coloana vertebrală aparte. Ea este infantilă, arhaică şi

îi este ruptă, ea negativă. Atîta timp cît simţirea

conştientă îşi păstrează caracterul

personal, sau altfel spus, atîta timp cît

personalitatea nu este absorbită de

diferitele stări afective, gîndirea

inconştientă funcţionează

compensator. Dacă însă

personalitatea se disociază,

desfăcindu-se în stări afective

contrarii, identitatea eului se pierde,

subiectul devine inconştient. Ajungînd

în inconştient, subiectul se asociază cu

gîndirea inconştientă şi ajută gîndirii

inconştiente să devină eventual

conştiinţă. Cu cît relaţia afectivă

conştientă este mai puternică şi

sentimentul se depersonalizează mai

mult, cu atît mai puternică este şi

opoziţia inconştientă. Lucrul acesta se

exprimă prin faptul că tocmai

obiectele cele mai preţuite adună în

jurul lor idei inconştiente; acestea

ajung să distrugă necruţător valoarea

obiectelor. Gîndirea de tipul „nimic

decît" este aici la locul ei, căci ea bare valoarea afectivă şi recurge la

distruge supremaţia sentimentului toate instinctele primitive

înlănţuit de obiect. spre a putea explica sentimentele

Gîndirea inconştientă ajunge la printr-un „nimic decît". Re

suprafaţă sub forma idei marc aici — o observaţie mai mult

lor subite, adesea de natură marginală — că în acest fel

obsesională, al căror caracter gene se recurge şi la inconşiientul colectiv,

ral este întotdeauna negativ şi la totalitatea imaginilor

depreciator. Există de aceea la primordiale, din a căror prelucrare

femeile acestui tip momente în care cele mai rezultă apoi din nou posibi

rele gînduri se litatea unei regenerări pe altă bază a

prind de obiectele pe care atitudinii.

sentimentul le evaluează la cea mai Principala formă de nevroză a

înaltă cotă. Gîndirea negativă se acestui tip este isteria cu

foloseşte de toate prejudecăţile lumea ei de reprezentări inconştiente,

sau comparaţiile infantile susceptibile infantil sexuale care o ca

a pune sub semn de între racterizează.

390 TIPURI DESCRIERE 391

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

Rezumatul tipurilor raţionale anumite manifestări inconştiente ale

670. Numesc cele două tipuri de individului, decît de raţionalitatea

mai sus raţionale sau judi-cative, intenţiilor şi a motivaţiilor sale

deoarece sînt definite de primatul conştiente. îmi întemeiez judecata pe

funcţiilor raţionale ale judecăţii. Le ceea ce individul simte că este

caracterizează în genere faptul de a- psihologia sa conştientă. Recunosc

şi subordona în bună măsură viaţa însă că aş putea tot atît de bine

judecăţii raţionale. Oricum însă, interpreta şi reprezenta exact pe dos

trebuie să se ia în considerare o astfel de psihologie. Sînt de

perspectiva adoptată, respectiv asemenea convins că, dacă aş avea

punctul de vedere al psihologiei eu însumi o altă psihologie

subiective a individului sau acela al ob- individuală, aş descrie ca fiind

servatorului care percepe şi judecă iraţionale tipurile raţionale, pornind

din afară. Acest observator ar putea invers, de la inconştient. Această

foarte bine să ajungă la o judecată împrejurare îngreunează

contrară, şi anume atunci cînd reprezentarea şi înţelegerea

sesizează doar intuitiv şi apoi judecă realităţilor psihologice într-un mod

ceea ce se petrece, în totalitatea ei, care nu trebuie subapreciat şi

viaţa acestui tip nu este niciodată sporeşte nemăsurat posibilitatea

dependentă doar de judecata neînţelegerilor. Discuţiile care rezultă

raţională ci şi, în aceeaşi mare de aici sînt de regulă fără speranţă,

măsură, de iraţionalitatea căci cuvintele unuia alunecă pe lingă

inconştientă. Cel care observă doar celălalt fără să-1 atingă. Această

ceea ce se petrece, fără a se experienţă a constituit pentru mine

preocupa de economia interioară a un argument în plus în favoarea

conştiinţei individului, poate fi uşor întemeierii descripţiei pe psihologia

izbit mai mult de iraţionalitatea şi de subiectiv conştientă a individului,

caracterul accidental al unor care este în măsură să ofere un

anume sprijin obiectiv, cu desăvîrşire hologie individuală pe care o va

absent în eventualitatea întemeierii atribui insului observat. Este, după

unei legităţi psihologice pe incon- părerea mea, cazul psihologiei lui

ştient, în atare situaţie, obiectul nu Freud cit şi al celei a lui Adler.

ar avea nimic de spus, căci el ştie Individul este lăsat aici la bunul plac al

despre orice mai mult decît despre observatorului care judecă. Ceea ce

propriul inconştient. Judecata ar fi nu se întîmplă atunci cînd drept bază

atunci lăsată în seama de pornire este luată psihologia

observatorului, a subiectului — o conştientă a celui observat. într-o

garanţie sigură că acesta se va astfel de situaţie el este cel

sprijini pe propria psi- competent, căci numai el îşi cunoaşte

motivele conştiente.

Raţionalitatea conduitei conştiente a

acestor două tipuri

semnifică o excludere conştientă a

întîmplătorului şi a non-ra-

ţionalului. Judecata raţională

reprezintă în această psihologie o

forţă care constrînge dezordinea şi

accidentalul evenimentelor

reale să ia forme, sau cel puţin

încearcă să le constrîngă. în felul

acesta, pe dc-o parte există o alegere

determinată a posibilită

ţilor vieţii, acceptîndu-se conştient

doar ceea ce este conform

cu raţiunea, pe de altă parte,

autonomia şi influenţa acelor

funcţii psihice care slujesc percepţiei

evenimentelor sînt sub

stanţial limitate. Limitarea senzaţiei şi

a intuiţiei nu este, fireşte,

absolută. Ele există şi aici ca

pretutindeni, doar că în acest caz corespunde pe de-o parte

produsele lor sînt supuse alegerii caracterului senzaţiilor infantil

judecăţii raţionale. De pildă, primitive, iar, pe de altă parte,

nu forţa absolută a senzaţiei este tocmai unor astfel de intuiţii. Voi

determinantă pentru motivarea încerca să arăt în capitolele

acţiunii, ci judecata. următoare ce înţeleg prin aceste

Funcţiile perceptive au în anume noţiuni. Oricum, ceea ce se pe

sens destinul simţirii trece cu aceste tipuri este iraţional

în cazul primului tip, şi pe acela al (evident, din unghiul lor de

gîndirii, în cazul celui de al vedere!). Deoarece există foarte mulţi

doilea tip. Ele sînt relativ refulate şi de oameni care trăiesc mai

aceea în stare mai puţin mult din ceea ce li se întîmplă decît

diferenţiată. Această împrejurare din ceea ce întreprind în

conferă inconştientului ambe scop raţional, se poate ivi o situaţie în

lor noastre tipuri o marcă particulară: care cineva să considere,

ceea ce oamenii fac con în urma unei analize minuţioase, că

ştient şi intenţionat este conform cu ambele tipuri sînt iraţionale.

raţiunea (conform cu raţiu Trebuie să-i dăm dreptate, acceptînd

nea lor'.): ceea ce li se întîmplă însă ideea că nu de puţine ori

392 TIPURI DESCRIERE 393

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

inconştientul cuiva face o impresie formă, sau intuiţii primitive care se

mult mai puternică decît conştientul pot transforma într-un adevărat chin

său şi că faptele sale cîntăresc pentru cel în cauză şi pentru cei din

adesea mai greu decît motivaţiile imediata sa apropiere. Se adulmecă

sale raţionale. sau se presupune la alţii tot ceea ce

673. Raţionalitatea ambelor tipuri e neplăcut şi penibil, respingător, urît

este orientată obiectiv, dependentă sau rău, şi nu o dată e vorba de

de datul obiectiv. Ea corespunde cu jumătăţi de adevăr destinate mai

ceea ce colectivitatea consideră a fi mult ca orice să producă neînţelegeri

raţional. Pentru subiectivitatea lor nu de cea mai veninoasă speţă. Ca

este raţional decît ceea ce trece în urmare a influenţei puternice

ochii tuturor drept raţional. Dar şi exercitate de conţinuturile

raţiunea este în bună măsură inconştiente opuse, apare adesea

subiectivă şi individuală. în cazul inevitabil o transgresare a regulilor

nostru, această latură este refulată, conştiente ale raţiunii, respectiv se

şi anume cu atît mai mult cu cît este produce o izbitoare dependenţă de

mai mare importanţa obiectului. evenimente accidentale care, în

Subiectul şi raţiunea subiectivă sînt virtutea fie a forţei lor senzoriale, fie

de aceea întotdeauna ameninţate de a importanţei lor inconştiente,

refulare şi dacă se lasă acesteia dobîndesc o influenţă

pradă, cad sub dominaţia constrîngătoare.

inconştientului care în acest caz

Senzaţia
posedă particularităţi cu deosebire
674. în atitudinea extravertită,
neplăcute. Am vorbit deja de
senzaţia (das Empfinderi) este
gîndirea sa. Se adaugă senzaţii
precumpănitor determinată de
primitive manifestate constrîngător,
obiect. Ca percepţie senzorială,
cum ar fi patima anormală, obsesivă
senzaţia depinde, fireşte, de obiect.
a plăcerii, care poate îmbrăca orice
Dar tot atît de firesc, ea depinde şi
de subiect, de unde şi faptul că utilizarea ei conştientă. Tot astfel,

există o senzaţie subiectivă care, senzaţia ca funcţie iraţională este

potrivit naturii ei, este cu totul relativ refulată atunci cînd predomină

diferită de senzaţia obiectivă. în gîndirea sau simţirea, cu alte cuvinte

atitudinea extravertită, componenta senzaţia funcţionează doar cînd

subiectivă a senzaţiei e inhibată sau atitudinea conştientă, judicativâ,

refulată, în măsura în care e vorba transformă percepţiile întîmplătoare

de în conţinuturi ale conştiinţei,

respectiv le realizează. Funcţia

senzorială sensu strictiori este, fireşte,

absolută; de pildă, se vede şi se aude

tot ceea ce e fiziologic posibil, dar nu totul

atinge acea valoare de prag pe care

trebuie să o posede orice percepţie

ca să fie şi apercepută. Lucrurile se

schimbă atunci cînd nici o altă

funcţie, în afară de senzaţie, nu

predomină. în acest caz, senzaţia

obiectului nu suferă nici excludere

nici refulare (cu excepţia

componentei subiective de care am

amintit). Senzaţia este determinată

precumpănitor de obiect, iar obiectele

care declanşează cea mai puternică

senzaţie sînt esenţiale pentru

psihologia individului. Apare astfel o

dependenţă eminamente senzorială de

obiect. Senzaţia este de aceea o

funcţie vitală, dotată cu cel mai

puternic instinct vital. în măsura în

care declanşează senzaţii, obiectele

sînt valabile şi, pe cît îngăduie

senzaţiile, sînt înregistrate de

conştiinţă, indiferent dacă ele convin realitatea concretă a senzaţiei şi

sau nu judecăţii raţionale. Criteriul posedă de aceea toate caracteristi-

valorii lor stă doar în forţa senzaţiei cile funcţiilor mai puţin diferenţiate,

condiţionată de calităţile lor obiective. respectiv o oarecare nega-tivitate cu

Drept urmare, toate procesele obiective trăsături infantil-arhaice. Evident că

intră în conştiinţă în măsura în care funcţia opusă senzaţiei, anume

declanşează în genere senzaţii. Dar percepţia inconştientă sau intuiţia,

în atitudinea extravertită, numai este cel mai puternic atinsă de

obiectele sau procesele concrete, senzorial refulare.

perceptibile produc senzaţii, şi anume

Tipul senzaţie extravertită
doar senzaţii pe care oricine şi
675. Nu există nici un alt tip uman
oricînd le-ar considera concrete.
comparabil în materie de realism cu tipul
Individul este astfel orientat doar de
senzaţie extravertită. Simţul obiectiv
realitatea care cade sub simţuri.
al realităţii
Funcţiile judicative se situează sub
394 TIPURI DESCRIERE 395

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

este la el extraordinar de dezvoltat. este manifestare concretă a vieţii; ea

El acumulează în cursul vieţii înseamnă pentru el o bogăţie de

experienţe reale, legate de obiecte viaţă reală. Intenţia lui vizează

concrete, şi cu cît este mai pronunţat, plăcerea concretă, tot astfel şi mora-

cu atît uzează mai puţin de litatea lui. Căci adevăratul hedonism

experienţele sale. în unele cazuri, îşi are morala lui specială, moderaţia

trăirea sa nu merită nicidecum şi legitatea lui, generozitatea şi

numele de „experienţă". Ceea ce spiritul lui de sacrificiu. Tipul senzaţie

simte îi slujeşte cel mult drept extravertită nu are nevoie să fie o

călăuză către noi senzaţii şi orice brută senzuală, ci îşi poate nuanţa

noutate ivită în cercul său de trăirea pînă la maxima puritate este-

interese este dobîndită pe calea tică, fără a fi necredincios, chiar în

senzaţiei şi este destinată acesteia. senzaţia cea mai abstractă,

în măsura in care înclinăm să principiului senzaţiei obiective ce îi

socotim perfect rezonabil un simţ este propriu. Ciceronele lui Wulfcn 2,

pronunţat al realităţii, vom considera reprezentînd plăcerea cea mai lipsită

că aceşti oameni sînt foarte de scrupul a vieţii, este confesiunea

rezonabili. în fapt, ei nu sînt deloc, necosmetizată a unui astfel de tip.

căci ascultă atît de senzaţia produsă Din acest punct de vedere cartea

de o întîmplare iraţională, cît şi de merită să fie citită.

aceea care provine de la un eve- 676. Pe o treaptă inferioară, acest

niment raţional. Un astfel de tip — de tip este omul realităţii tangibile, care

cele mai multe ori c vorba, după cît se nu înclină către reflecţie şi nu are

pare, de bărbaţi — nu consideră că intenţii dominatoare. Scopul său

este „aservit" senzaţiei. Această constant este să simtă obiectul, să

expresie îl va face mai degrabă să aibă senzaţii şi, pe cît posibil, să le

zimbească, socotind-o total savureze. Nu este un ins lipsit de

inadecvată, căci pentru ci senzaţia amabilitate, dimpotrivă, posedă

adesea capacitatea agreabilă şi vie sînt o chestiune de gust. A avea

de a se desfăta, fiind uneori un chefliu senzaţii reprezintă pentru el

bine dispus, alteori un estet rafinat. în esenţialul, punctul culminant al

primul caz, marile probleme ale vieţii dorinţelor sale. în ce îl priveşte, nimic

depind de un prînz mai mult sau mai nu poate fi mai concret şi mai real;

puţin copios, în al doilea caz, ele supoziţiile care îl însoţesc sau îl

depăşesc sînt admise doar în măsura

2 Willem van Wulfen, Der Genufimensch;
în care îi intensifică senzaţia. Ele nu
ein Cicerone im rucksiclitslosen Lebensgenufi,
trebuie să o intensifice nicidecum
1911.
într-un sens agreabil, căci acest tip

este nu un desfrînat obişnuit, ci un

ins care caută doar senzaţia cea mai

puternică, pe care, potrivit naturii

sale, el nu o poate primi dccît din

afară. Ceea ce vine dinăuntru i se

pare maladiv şi condamnabil. în

măsura în care gîndeşte şi simte, el

readuce totul la o bază obiectivă, res-

pectiv la influenţe venind dinspre

obiect, indiferent la distor-sionările

oricît de acuzate ale logicii.

Realitatea palpabilă îl relaxează în

orice împrejurări. Din acest punct de

vedere, este de o credulitate

neaşteptată. Fără să reflecteze prea

mult, va atribui un simptom psihogen

unei scăderi barometrice, existenţa

unui conflict psihic, în schimb, îi va

apărea ca o reverie anormală. Iubirea

lui se întemeiază fără doar şi poate

pe farmecul sensibil al obiectului. în

măsura în care este normal, se

adaptează în chip izbitor la realitatea

dată, izbitor căci întotdeauna vizibil. 677. Cu cît precumpăneşte însă mai

Idealul său este realul, în această mult senzaţia, fâcînd să dispară

privinţă e plin de scrupule. Nu arc subiectul în spatele ei, cu atît acest

idealuri în materie de idei şi — de tip devine mai dezagreabil. El

aceea — nici un motiv să se evoluează fie către o senzualitate

comporte cumva ca un străin faţă de grosolană, fie către un estetism

realitatea efectivă. Ceea ce se vede rafinat şi lipsit de scrupul. Oricît de

în toate aspectele sale exterioare. Se indispensabil îi este obiectul, el îl

îmbracă bine, corespunzător devalorizează ca existînd în şi prin

condiţiei sale, la el se bea şi se sine însuşi. El violentează şi oprimă în

mănîncâ bine, se stă comod sau cel mod mîrşav obiectul, utilizîn-du-1

puţin se înţelege că gustul său doar ca prilej de senzaţie.

rafinat poate ridica unele pretenţii Ataşamentul faţă de obiect este

faţă de cei din jur. Izbuteşte chiar să împins la extrem. Astfel însă

convingă că anumite sacrificii de inconştientul este obligat să treacă

dragul stilului merită cu prisosinţă să de la rolul său compensator la

fie făcute. opoziţie făţişă. Mai cu seamă

396 TIPURI DESCRIERE 397

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

intuiţiile refulate apar sub formă de sofisticare şi despicare a firului în

proiecţii asupra obiectului. Cele mai patru, morala este moralizare seacă

aventuroase supoziţii ies acum la şi fariseism vădit, religia este

iveală; dacă e vorba de un obiect superstiţie absurdă, capacitatea de

sexual, atunci geloziile imaginare instruire, acest nobil dar al omului,

joacă un rol considerabil, la fel şi este subtilitate personală

stările de angoasă. în cazuri grave, hipertrofiată, adulmecare a fiecărui

se dezvoltă tot felul de fobii, mai ales colţ, care în loc să ducă departe se

simptome obsesive. Conţinuturile pa- pierde în îngustimea unei meschinării

tologice au un caracter remarcabil de preaome-neşti.

irealitate, adesea de nuanţă morală 678. Caracterul obsesiv special al

şi religioasă. Se dezvoltă nu o dată simptomelor nevrotice reprezintă

un spirit cîrcotaş sofisticat, o morală contrapartida inconştientă a relaxării

ridicol de scrupuloasă şi o morale conştiente a unei atitudini

religiozitate primitivă, superstiţioasă doar senzitive care, din unghiul de

şi „magică" ce recurge la rituri vedere al judecăţii, acceptă

abstruze. Toate acestea provin din neselectiv tot ceea ce i se înfăţişează.

funcţiile refulate, mai puţin Cu toate că absenţa premiselor la

diferenţiate, care în astfel de cazuri tipul senzaţie nu înseamnă defel lipsa

se opun net conştiinţei şi se absolută a legilor şi a limitelor, nu e

manifestă cu atît mai izbitor cu cit mai puţin adevărat că, în cazul său,

par să se sprijine pe cele mai limitarea esenţială izvorîtă din

absurde premise, în totală opoziţie judecată dispare. Judecata raţională

cu simţul conştient al realităţii. în- reprezintă o constrîngere conştientă

treaga cultură a simţirii şi gîndirii pe care tipul raţional şi-o asumă, s-ar

apare, în această personalitate zice, de bunăvoie. Această constrîn-

secundă, desfigurată într-o gere este exercitată la tipul senzaţie

primitivitate patologică; raţiunea este de către inconştient. în plus, tocmai

în virtutea existenţei judecăţii, greu de tratat pe cale raţională,

ataşamentul de obiect al tipului deoarece funcţiile către care se

raţional nu deţine niciodată îndreaptă medicul se află într-o stare

importanţa care revine relaţiei relativ nediferenţiată şi de aceea se

necondiţionate cu obiectul a tipului poate conta puţin sau deloc pe ele.

senzaţie. Atunci cînd atitudinea sa E nevoie adesea să se recurgă la

ajunge la o unilateralitate anormală, mijloace de presiune afectivă pentru

el riscă să fie absorbit de inconştient a-i conştientiza acestui tip ceva.

într-o măsură tot atît de mare pe cît

Intuiţia
fusese conştient legat de obiect.
679. Intuiţia (die Intuition) ca funcţie a
Odată nevrozat, el este mult mai
percepţiei inconştiente se îndreaptă

în atitudinea extravertită în întregime

către obiecte exterioare. Deoarece

intuiţia este în principal un proces

inconştient, esenţa ei este foarte

greu de sesizat conştient. în

conştiinţă, funcţia intuitivă se

înfăţişează ca o anume atitudine

expectativă, o reprezentare şi o

privire introspectivă, în care în-

totdeauna doar rezultatul ulterior

poate să ateste partea care revine

vederii în interior şi cea care revine

într-adevăr obiectului. După cum

senzaţia, atunci cînd predomină, nu

este doar un proces reactiv, fără altă

importanţă pentru obiect, ci mai

degrabă o actio care pune mîna pe

obiect şi îl modelează, tot astfel şi in-

tuiţia nu este doar percepţie, doar

reprezentare, ci un proces creator,

activ care pune în obiect tot atît cît

şi ia din el. După cum îşi extrage în simţirea şi senzaţia sînt relativ

mod inconştient reprezentarea din refulate, aceasta din urmă fiind cea

obiect, tot astfel el produce mai afectată, deoarece ea, în calitate

inconştient şi un efect în obiect. de funcţie senzorială conştientă,

Intuiţia mijloceşte mai întîi doar obstaculează cel mai mult intuiţia.

imagini şi reprezentări de relaţii şi de Senzaţia tulbură intuiţia pură, lipsită

raporturi care nu pot fi obţinute prin de prejudecăţi, naivă, prin excitaţii

alte funcţii sau pot fi obţinute doar pe senzoriale inoportune care

căi foarte ocolite. Aceste imagini orientează privirea către suprafeţe

posedă valoarea unor cunoştinţe fizice, deci tocmai către lucrurile

anume care influenţează hotărîtor dincolo de care intuiţia încearcă să

acţiunea în măsura în care accentul ajungă. Deoarece în atitudinea

principal cade pe intuiţie. în acest extravertită intuiţia se orientează

caz, adaptarea psihică se întemeiază către obiect, ea se apropie de fapt

aproape exclusiv pe intuiţii. Gîndirea, foarte mult de senzaţie, căci

398 TIPURI DESCRIERE 399

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

este aproape tot atît de verosimil ca în conştiinţa intuitivului sub forma

atitudinea de expectativă în faţa unei senzaţii pure, ceea ce, de fapt, ea

obiectelor exterioare să se poată nici nu este.

sluji de senzaţie. Dar pentru ca 680. După cum în atitudinea

intuiţia să funcţioneze, senzaţia extravertită senzaţia tinde să aibă

trebuie să fie în bună măsură cea mai puternică realitate, deoarece

reprimată. Prin senzaţie înţeleg în numai astfel se creează aparenţa

acest caz senzaţia senzorială simplă unei vieţi plenare, tot aşa şi intuiţia

şi directă ca dat fiziologic şi psihic tinde să sesizeze posibilităţile cele

ferm conturat. E necesar să se mai mari, întrucît prin reprezentarea

stabilească acest lucru în mod posibilităţilor presimţirea este

expres, căci dacă îl voi întreba pe satisfăcută în chipul cel mai plenar.

intuitiv după ce se orientează, îmi va Intuiţia tinde să descopere

vorbi de lucruri care seamănă posibilităţile conţinute în datul obiectiv,

riguros exact cu senzaţiile de aceea ea şi este în calitate de

senzoriale. El se va sluji chiar de simplă funcţie coordonată (şi anume,

expresia „senzaţie". El arc într- atunci cînd nu este predominantă),

adevăr senzaţii, dar se orientează nu mijlocul auxiliar care acţionează

după ele, ci ele îi servesc drept punct automat atunci cînd nici o altă

de sprijin pentru reprezentări intuitive. funcţie nu poate găsi o ieşire dintr-o

Ele sînt alese în virtutea unor situaţie pe toate laturile închisă. Dacă

premise inconştiente. Nu cea mai însă predomină intuiţia, atunci toate

puternică senzaţie fiziologică este situaţiile obişnuite de viaţă se înfăţi-

aceea care dobîndeşte valoarea şează ca nişte spaţii închise pe care

maximă, ci oricare alta, căreia ea urmează să le deschidă. Ea caută

atitudinea inconştientă a intuitivului îi necontenit ieşiri şi posibilităţi noi de

sporeşte sensibil valoarea. Ea capătă viaţă exterioară. Pentru atitudinea

uneori o importanţă majoră şi apare intuitivă orice situaţie de viaţă

devine în scurt timp o închisoare, un anexe incomode. Un fapt real are valoare în

fel de lanţuri strivitoare ce împing la măsura în care deschide noi

găsirea de soluţii. Obiectele apar posibilităţi capabile să îl

episodic ca posedînd aproape o transgreseze şi care totodată îl pot

valoare exagerată, anume atunci cînd elibera pe individ de el. Posibilităţile

au a se pune în slujba unei soluţii, a care apar sînt motive

unei eliberări, a găsirii unei noi constrîngătoare, cărora intuiţia nu i

posibilităţi. De îndată însă ce şi-au se poate sustrage şi cărora ea le

îndeplinit misiunea în calitate de sacrifică totul.

treaptă sau de punte, ele îşi pierd, s-

Tipul intuiţie extravertită
ar zice, orice valoare şi sînt
681. Acolo unde domină intuiţia,
îndepărtate ca
apare o psihologie aparte,

inconfundabilă. Deoarece intuiţia se

orientează după obiect, ea manifestă

o dependenţă puternică de situaţii

exterioare, dar natura acestei

dependenţe este cu totul diferită de

aceea a tipului senzaţie. Intuitivul nu

e de găsit acolo unde sînt valori

reale, unanim acceptate, ci

întotdeauna acolo unde avem de-a

face cu posibilităţi. El posedă un fler

fin pentru ceea ce e încă în germene

şi anunţă un viitor promiţător. Nu c

niciodată de găsit în situaţii stabile,

care există de multă vreme, sînt solid

întemeiate şi au o valoaie general

recunoscută, dar limitată. De vreme

ce se află necontenit în căutarea de

noi posibilităţi, situaţiile stabile

ameninţă să-1 sufoce. Ce-i drept, el

ia în stăpînire cu o mare intensitate,

uneori cu un entuziasm extraordinar, totul, oricîte argumente ar pleda în

obiecte şi căi noi pentru ca apoi, de favoarea stabilităţii, nimic nu îl va

îndată ce le-a măsurat acestora împiedica însă ca într-o bună zi să

întinderea şi a intuit că nu se mai pot considere aceeaşi situaţie, care mai

dezvolta considerabil în viitor, să le înainte îi păruse o eliberare salutară,

abandoneze cu răceală, cu nepăsare drept închisoare, şi să acţioneze în

şi parcă fără amintire. Atîta timp cît consecinţă. Nici raţiunea, nici

există o posibilitate, intuitivul este sentimentul nu îl pot opri sau face

legat de ea prin forţa destinului. Este să dea înapoi în faţa unei noi

ca şi cum întreaga-i existenţă s-ar posibilităţi, chiar dacă ea este

absorbi în noua situaţie. Ai impresia, eventual în contradicţie cu

pe care el o împărtăşeşte, că a ajuns convingerile sale de pînă atunci.

la o cotitură definitivă în viaţă şi că Gîndirea şi simţirea,

de acum încolo nu va mai putea să comportamentele indispensabile ale

gîndească şi să simtă altminteri. convingerii, sînt la el

Oricit de rezonabil şi de oportun este

400 TIPURI 401
DESCRIERE
PSIHOLO

GICE GENERALĂ A

TIPURILOR

funcţii mai puţin diferenţiate care nu bucuros către îndeletniciri care îi

dispun de o greutate ho-tăritoare şi permit să-şi dezvolte pe cit posibil mai

care ca atare nu sînt în măsură să complex însuşirile. Numeroşi negustori,

opună o rezistenţă de durată forţei întreprinzători, speculanţi, agenţi,

intuiţiei. Şi totuşi aceste funcţii, politicieni etc. aparţin acestui tip.

singure, sînt capabile să compenseze Tipul intuiţie extravertită apare la

eficient primatul intenţiei, conferind in- femei mai frecvent

tuitivului judecata care lui, în calitate de decît la bărbaţi. La ele, activitatea

tip, îi lipseşte cu de-săvîrşire. intuitivă se manifestă mai

Moralitatea intuitivului nu este nici puţin profesional şi mai mult social.

intelectuală, nici afectivă; el are o Femeile de acest gen se

morală a sa anume, respectiv pricep să exploateze toate mijloacele

fidelitatea faţă de propria intuiţie şi sociale, să înnoade tot fe

supunerea de bunăvoie faţă de forţa lul de legături mondene, să găsească

acesteia. Grija pentru bunăstarea celor bărbaţi de viitor, pentru ca

din jurul său este mică. Bunăstarea apoi să renunţe la tot pentru o nouă

fizică a acestora constituie pentru el posibilitate.

un argument tot atît de puţin temeinic E de la sine înţeles că un astfel de tip

ca şi propria lui bunăstare. Tot atît de este atît din punct

puţin respect are şi pentru convingerile de vedere economic, cît şi din acela al

şi obişnuinţele de viaţă ale mediului provocării culturii extrem

său, în aşa fel încît trece nu o dată de important. Dacă este bun din fire,

drept aventurier imoral şi lipsit de adică nu prea egoist, el îşi

scrupule. Deoarece intuiţia lui se ocupă poate dobîndi merite enorme ca

de obiecte exterioare şi presimte iniţiator sau cel puţin ca pro

posibilităţile exterioare, el se îndreaptă motor al oricăror activităţi de început.

El este avocatul natural

al tuturor minorităţilor care promit. reprezintă intuitiv cu o căldură

Deoarece e în stare să sesi convingătoare, o încarnează ca să

zeze intuitiv anumite însuşiri şi spun aşa. Pentru el, ea nu este

posibilităţi atunci cînd se orien comedie, ci destin.

tează mai puţin după lucruri şi mai Această orientare îşi are primejdiile

mult după oameni, el poate ei mari, căci intui

să-şi „facă" oameni. Nimeni ca el nu tivul îşi risipeşte prea uşor viaţa,

posedă o mai mare capa însufleţind oameni şi lucruri

citate de a insufla semenilor săi curaj şi răspîndind în jurul lui o plenitudine

sau entuziasm pentru o de viaţă pe care însă nu

nouă cauză, chiar dacă el o va el o trăieşte, ci ceilalţi o trăiesc. Dacă

abandona în foarte scurt timp. ar putea să se fixeze la

Cu cît intuiţia îi este mai puternică, cu un lucru anume, ar culege roadele muncii

atît subiectul său se con sale, dar foarte repede

topeşte mai mult cu posibilitatea trebuie să alerge după o nouă

întrezărită. El o însufleţeşte, o posibilitate şi să-şi părăsească pă-

mînturile abia însămînţate de pe care

alţii vor strînge recolta.

La sfîrşit pleacă cu mîinile goale. Dacă

lasă însă lucrurile să

ajungă atît de departe, intuitivul are şi

propriul inconştient îm

potriva lui.

Inconştientul intuitivului prezintă o

anume asemănare cu

acela al tipului senzitiv. Gîndirea şi

simţirea sînt relativ refulate

şi formează în inconştient gînduri şi

sentimente infantil-arhaicc,

comparabile cu acelea ale tipului

opus. Ele apar sub formă de

proiecţii intensive şi sînt tot atît de

absurde ca acelea ale tipului

senzaţie, doar că le lipseşte, cred, echivocă, într-un astfel de caz avem

caracterul mistic; ele se referă de-a face cu un simptom

de cele mai multe ori la lucruri cvasireale, obsesional, absolut caracteristic pentru

precum supoziţii acest tip. Nesupunîndu-şi

sexuale, financiare şi de altă natură, deciziile judecăţii raţionale, ci exclusiv

ca de pildă flerul pentru perceperii de posibilităţi

boli ascunse. Această deosebire este întîmplătoare, el revendică aceeaşi

produsă, s-ar zice, de refu libertate şi independenţă ca

larea senzaţiilor reale. Acestea din şi tipul senzaţie. El iese din limitele

urmă se fac, de regulă, ob impuse de raţiune şi, în

servate şi prin aceea că intuitivul se nevroză, cade pradă constrîngerilor

leagă brusc de o femeie inconştiente, sofisticării,

nepotrivită lui, respectiv de un bărbat subtilităţii hipertrofiate şi

nepotrivit ei, şi anume ca ataşamentului obsesional faţă de sen

urmare a faptului că aceste persoane zaţia obiectului. în conştiinţă el

au atins sfera de senzaţii trădează cu suverană superio

arhaice. De aici rezultă o legătură ritate şi brutalitate senzaţia şi obiectul

obsesională inconştientă cu perceput. Nu în sensul că

obiectul, a cărei lipsă de perspectivă s-ar socoti pe sine superior şi brutal, ci

este cel mai adesea ne în acela că pur şi simplu

402 TIPURI PSIHOLOGICE nici o legitate. Postulatul

unei legităţi universale rănii ne

nu vede obiectul vizibil oricui, că
singurul postulat al raţiunii noas
trece pe lingă el la fel ca tipul
tre, nu însă şi al funcţiilor noastre
senzaţie pe lîngă sufletul obiectului
perceptive. Neîntemeindu-se
pe care nu îl vede. Motiv pentru
în nici un fel pe principiul raţiunii şi
care obiectul se răzbună tîrziu sub
pe postulatul ei, ele sînt
forma ipohondriilor obsesionale, a
de natură iraţională. De aceea, în
fobiilor şi a tot felul de alte senzaţii
conformitate cu natura lor, nu
fizice absurde.
mesc aceste tipuri de percepţie,
Rezumatul tipurilor iraţionale
iraţionale.
Denumesc iraţionale cele două
Ar fi însă cu desăvîrşire incorect
tipuri precedente pentru
să le considerăm „ne
motivul deja amintit, după care clc
rezonabile" pentru că subordonează
nu îşi întemeiază conduita
judecata percepţiei. Ele nu
pe judecăţi raţionale, ci pe forţa
sînt decît empirice; într-un grad foarte
absolută a percepţiei. Percepţia
înalt se întemeiază ex
lor se orientează după
clusiv pe experienţă, şi o fac atît de
evenimcnţialul propriu-zis, fără
exclusiv îneît judecata lor
interven
nu poate de cele mai multe ori să
ţia selectivă a judecăţii. în această
ţină pasul cu experienţa lor.
privinţă, ele deţin o superi
Totuşi, funcţiile judicative există,
oritate semnificativă asupra
doar că existenţa lor se des
primelor două tipuri raţionale. Eve-
făşoară în mare parte în
nimenţialul obiectiv este legic şi
inconştient. Şi cum inconştientul, in
întîmplâtor. Legic fiind, el este
ciuda separării sale de subiectul
accesibil raţiunii, întîmplător fiind,
conştient, se manifestă mereu,
el este inaccesibil raţiunii.
se observă şi în viaţa tipurilor
S-ar putea spune şi invers, anume
iraţionale judecăţi şi acte opţio
că socotim legic acel aspect
nale izbăvitoare care se ivesc sub
al evenimenţialului care apare
formă de aparente sofisticări,
raţiunii noastre ca atare, şi întîm
de manie a judecăţii reci, de
plător, acela în care nu descoperim
selectare aparent premeditată de
persoane şi situaţii. Aceste trăsături DESCRIERE GENERALĂ A

poartă o pecete infantilă şi TIPURILOR

chiar primitivă; uneori ele sînt

403
izbitor de naive, alteori sînt şi
lipsite de consideraţie, brutale şi

violente. Celui care are o atitudine

raţională i s-ar putea uşor părea că

astfel de oameni ar fi potrivit

caracterului lor adevărat, raţionalişti

şi interesaţi în sens rău. Această

apreciere s-ar potrivi însă doar

inconştientului lor, nu şi psihologiei

lor conştiente care, orientată în

întregime pe percepţie, este

inaccesibilă judecăţii raţionale, în

virtutea naturii ei iraţionale. în fine,

s-ar putea ca pentru atitudinea

raţională, o astfel de aglomerare de

întîmplări accidentale nici să nu

merite numele de „psihologie". Tipul

iraţional compensează această ju-

decată defavorabilă prin impresia

pe care i-o face tipul raţional: el

vede în acesta din urmă o fiinţă

doar pe jumătate vie, al cărei unic

scop ar sta în faptul de a pune în

lanţurile raţiunii şi de a sufoca prin

judecăţi tot ceea ce e viu. Evident, e vorba

aici de cazuri extreme, dar ele apar.

Judecat după ceea ce i se

întîmplă, tipul iraţional ar pu

tea să pară tipului raţional un

raţionalist de calitate inferioară.

Lui nu i se întîmplă, într-adevăr, comună, constituie deja un ra

nimic fortuit — în asta este port, adică un sentiment de

maestru —, ci judecata raţională şi concordanţă. Conştientizînd în cazul

intenţia raţională sînt acelea dat, într-o măsură mult mai mare,

care îi ies în cale. Fapt care pentru acest sentiment, descoperim

tipul raţional este de o in- că nu este vorba doar de un

conceptibilitate comparabilă doar cu sentiment de factură inanalizabilă,

uimirea tipului iraţional ca ci şi de o înţelegere sau de un

re descoperă că cineva situează conţinut de cunoaştere care re-

ideile raţionale mai presus de

evenimentele vii şi reale. Aşa ceva i

se pare acestuia incredibil.

De regulă, e inutil a voi să-i propui

un principiu în această di

recţie, căci el ignoră şi respinge

chiar orice înţelegere raţională,

tot aşa precum pentru tipul raţional

ideea de a face un contract

fără consultări şi angajamente

reciproce este de negîndit.

Aceste consideraţii mă conduc la

problema relaţiilor psi

hice între reprezentanţii diverselor

tipuri în psihiatria mai nouă.

Relaţia psihică este desemnată prin

noţiunea de „raport", împru

mutată terminologiei şcolii franceze

de hipnoză. Raportul constă

în primul rînd în sentimentul unui acord

existent în pofida deo

sebirii recunoscute ca atare. Chiar

recunoaşterea deosebirilor

existente, în măsura în care este

404 TIPURI DESCRIERE 405

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

prezintă sub formă ideatică punctul lipsit de relaţii, un om pe care nu se

de concordanţă. Această reprezentare poate conta şi cu care nu te poţi

raţională este exclusiv valabilă doar înţelege. în orice caz, la un astfel de

pentru tipul raţional, nici într-un caz rezultat ajunge cineva abia atunci

pentru cel iraţional, căci raportul cînd încearcă să dea seama în chip

acestuia nu se bazează nicidecum pe conştient de genul de relaţie pe care

judecată, ci pe paralelismul eveni- îl întreţine cu semenul său. Această

mentelor, pe paralelismul a ceea ce probitate psihologică nefiind prea

se întîmplă în chip viu. Sentimentul său obişnuită, se întîmplă adesea ca, în

de concordanţă stă în perceperea ciuda diferenţei absolute de puncte

comună a unei senzaţii sau intuiţii. de vedere, să se stabilească un

Insul raţional ar spune că raportul cu raport, după cum urmează: printr-o

iraţionalul se sprijină pe date pur proiecţie tăcută, cineva presupune că

accidentale. Atunci cînd situaţiile altcineva îi împărtăşeşte opinia în

obiective concordă întîmplător, ia cîteva puncte esenţiale, în vreme ce

naştere ceva care seamănă cu o acesta din urmă intuieşte sau simte

relaţie umană, dar nimeni nu ii o comunitate obiectivă, despre care

cunoaşte acesteia valabilitatea şi acela nu are nici cea mai vagă

durata. Pentru tipul raţional este conştiinţă şi a cărei existenţă ar

aproape penibilă ideea că relaţia contesta-o imediat, tot aşa după cum

durează exact atît timp cît acestuia nu i-ar trece prin minte că

împrejurările exterioare au în- relaţia sa trebuie să se sprijine pe o

tîmplător ceva în comun. Lui i se pare comunitate de opinii. Astfel de raporturi

că aşa ceva nu ar fi cu deosebire sînt din cele mai frecvente, ele se bazează

uman, în vreme ce tipul iraţional vede pe o proiecţie care ulterior devine

aici tocmai un caracter uman de o sursă de neînţelegeri. 690. Relaţia

frumuseţe deosebită. Urmarea este că psihică în atitudinea extravertită se

fiecare îl consideră pe celălalt un ins reglează întotdeauna după factori

obiectivi, după condiţii exterioare. 3. Tipul introvertit

Ceea ce este un individ în interiorul său nu

a) Atitudinea generală a conştiinţei
are niciodată o importanţă decisivă.
După cum am arătat la începutul
Pentru cultura noastră contemporană,
acestui capitol, tipul
atitudinea extravertită este, în
introvertit se deosebeşte de cel
principiu, hotărîtoare în problema
extravertit prin faptul că el nu
relaţiilor umane; principiul introvertirii
se orientează, asemenea celui din
apare şi el, fireşte, dar trece drept o
urmă, precumpănitor după
excepţie şi face apel la toleranţa
obiect şi după datul obiectiv, ci după
celor din jur.
factori subiectivi. în capi

tolul amintit, am menţionat între altele

că, în cazul introvertitu

lui, între percepţia obiectului şi propria

sa acţiune se strecoară

o opinie personală care împiedică

acţiunea să capete un caracter

corespunzător datului obiectiv. Acesta

este fireşte un caz spe

cial, citat cu titlu de exemplu şi

destinat unei simple ilustrări.

Aici trebuie să căutăm, fireşte,

formulări mai generale.

Conştiinţa introvertită vede, ce-i

drept, condiţiile exte

rioare, alege însă determinanta

subiectivă pe care o socoteşte a

fi cea mai importantă. Acest tip se

orientează deci după acel

factor al perceperii şi cunoaşterii

reprezentînd dispoziţia subiec

tivă cu care se receptează excitaţia

senzorială. Două persoane

văd, de pildă, acelaşi obiect, dar ele manifestă foarte viu, şi

nu îl văd astfel îneît cele anume sub forma unei rezervaţii a eului; iar

două imagini care rezultă să fie absolut pentru a anticipa:

identice. Abstracţie fă- consider că este eronată şi

cînd de diferenţele ţinînd de acuitatea depreciatoare opinia care, alăturîndu-se

organelor de simţ şi de lui Weininger, numeşte această

ecuaţia personală, există adesea atitudine filautică sau autoero-

deosebiri profunde în modul şi tică, sau egocentrică, sau subiectivistă

gradul de asimilare psihică a imaginii sau egoistă. Ea corespun

percepute. în vreme ce de prejudecăţii nutrite de atitudinea

tipul extravertit se revendică extravertită faţă de esenţa

precumpănitor de la ceea ce îi vine introvertitului. Nu trebuie niciodată

dinspre obiect, introvertitul se sprijină uitat — ceea ce modul de

mai cu seamă pe conste a vedea extravertit uită prea lesne —,

laţia pe care impresia exterioară o că orice percepţie şi orice

produce în subiect. în cazul cunoaştere sînt nu doar obiectiv, ci

unei apercepţii, deosebirea poate fi şi subiectiv determinate. Lu

desigur foarte delicată, dar mea este nu doar în sine şi pentru

în ansamblul economiei psihice ea se sine, ci este şi aşa cum îmi

406 TIPURI DESCRIERE 407

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

apare. în fapt, noi nu avem nici un psihice: ele au un subiect, care e tot

criteriu care să ne permită să atît de indispensabil ca şi obiectul.

evaluăm o lume pe care subiectul n-ar putea- 693. Este caracteristic pentru

o asimila. Tre-cînd cu vederea factorul aprecierea extravertită de astăzi că

subiectiv, am nega marea îndoială cu termenul „subiectiv" sună ocazional

privire la posibilitatea de cunoaştere aproape peiorativ şi că formula „doar

absolută. Ne-am angaja astfel pe subiectiv" reprezintă o armă

calea acelui pozitivism găunos şi primejdioasă, destinată să-1

searbăd care a schimonosit epoca de lovească pe acela care nu este pe

trecere către veacul nostru şi am deplin convins de superioritatea

ajunge la acea lipsă de modestie necondiţionată a obiectului. Trebuie

intelectuală care anunţă grosolănia de aceea să înţelegem bine accepţia

sentimentului şi o violenţă pe cît de în care este folosit termenul

stupidă, pe atît de arogantă. Supra- „subiectiv" în cercetarea de faţă. Prin

apreciind capacitatea de cunoaştere factor subiectiv desemnez acea

obiectivă, refulăm importanţa acţiune şi reacţiune psihică ce se

factorului subiectiv, în genere, contopeşte cu influenţa obiectului

importanţa subiectului. Dar ce este într-o nouă stare de fapt, de natură

subiectul? Subiectul este omul, psihică. Atît timp cît factorul subiectiv

subiectul sîntem noi. E păgubitor să rămîne din cele mai vechi timpuri şi

se uite că actul de cunoaştere la toate popoarele lumii într-o foarte

implică un subiect şi că nu există în mare măsură identic cu sine însuşi

general nici un fel de cunoaştere şi, în — prin faptul că percepţiile

consecinţă, pentru noi nici lume, dacă elementare şi actele de cunoaştere

cineva nu poate spune: „eu cunosc", sînt pretutindeni şi în toate timpurile

punînd însă astfel limitele subiective aceleaşi —, el este o realitate tot atît

ale oricărei cunoaşteri. Acelaşi lucru de solid întemeiată ca şi obiectul

e valabil pentru toate funcţiile exterior. Dacă nu ar fi aşa, nu s-ar

putea vorbi de nici un fel de realitate odată scoasă din calcul. Factorul

durabilă şi în esenţă egală cu sine subiectiv este cealaltă lege uni-

însăşi, iar un acord cu tradiţiile ar fi un versală, iar cel care se sprijină pe el

lucru imposibil. în această măsură se sprijină pe o temelie la fel de

deci, factorul subiectiv este ceva tot sigură, de durabilă şi de valabilă ca şi

atît de inexorabil dat ca şi întinderea cel care se revendică de la obiect.

mării sau raza Pămîntu-lui. Şi tot Cum însă obiectul şi datul obiectiv nu

astfel, el reclamă întreaga demnitate rămîn mereu la fel, supuse fiind atît

a unei dimensiuni care determină caducităţii cît şi hazardului, şi factorul

lumea şi care se cuvine să nu fie subiectiv este, la rîndu-i, supus

nicăieri şi nici- schimbării şi hazardului individual.

Astfel, valoarea lui este doar relativă.

Dezvoltarea nemăsurată a punctului

de vedere introvertit în conştiinţă

duce nu la o utilizare mai bună şi mai

valabilă a factorului subiectiv, ci la o

subiectivizare artificială a conştiinţei

care merită reproşul de „doar subiectiv".

Apare astfel replica la desubiectivizarea

conştiinţei în atitudinea excesiv

extravertită pe care Weininger o

numeşte „mizautică".

Deoarece atitudinea introvertită se

sprijină pe o condiţie

universală, extrem de reală şi absolut

indispensabilă a adaptării

psihologice, expresii ca „filautic",

„egocentric" şi altele de ace

laşi fel sînt mai degrabă nepotrivite şi

reprobabile, căci nasc pre

judecata după care ar fi vorba doar

de mult iubitul nostru cu.

Nimic mai fals decît o astfel de în mod normal după

presupunere, pe care însă o în- structura psihică, în principiu dată

tîlnim adesea examinînd judecăţile ereditar şi inerentă subiectu

extravertitului despre intro lui. Ea nu este însă nicidecum

vertit. Nu aş vrea însă să atribuim în identică pur şi simplu cu eul su

nici un caz această eroare biectului, cum s-ar putea crede după

de judecată doar extravertitului ca expresiile amintite mai sus,

individ, ci, mai degrabă, ve ci este structura psihică a subiectului

derilor extravertite, astăzi general de dinaintea oricărei dez

răspîndite, care nu se limi voltări a eului. Subiectul care stă

tează la tipul extravertit, ci sînt propriu-zis la bază, anume şi

reprezentate, în aceeaşi măsură nele, este de departe mai cuprinzător

şi de către tipul introvertit, chiar decît eul, prin faptul că el

împotriva lui însuşi. Acesta din conţine şi inconştientul, în timp ce eul

urmă, spre deosebire de tipul constituie în esenţă cen

extravertit, poate fi pe bună drep trul conştiinţei. Dacă eul ar fi identic

tate învinuit că este infidel propriei cu şinele, ar fi de necon

sale naturi. ceput că putem apărea ocazional în

Atitudinea introvertită se orientează vise sub cu totul alte forme

408 TIPURI PSIHOLOGICE primordială"4. Arhetipul este o

formulă simbolică ce intră în

şi cu totul altfel de semnificaţii. Este o
funcţiune ori de cîte ori fie nu
particularitate caracteristică a
există încă noţiuni conştiente, fie
introvertitului faptul că el, urmîndu-
acestea sînt absolut imposibile, din
şi deopotrivă înclinarea proprie şi
raţiuni interioare sau exterioare.
prejudecata generală, îşi confundă
Conţinuturile inconştientului
eul cu şinele propriu, ridicîndu-1 pe
colectiv apar în conştiinţă sub
primul la rangul de subiect al procesului
formă de concepţii şi înclinaţii
psihic şi înfăptuind astfel acea
marcate. Individul le inter-
subiecţi vizare maladivă a con-
pretează, de regulă, ca fiind
ştiinţei, pomenită mai sus, care îl
determinate de obiect — de fapt,
înstrăinează de obiect.
în mod eronat, căci ele provin din
6%. Structura psihică este
structura inconştientă a psihicului
identică cu ceea ce Semon 3 a numit
şi sînt doar declanşate de acţiunea
mneme, iar eu, inconştientul colectiv.
obiectului. Aceste înclinaţii şi
Şinele individual este o parte, un
concepţii subiective sînt mai
fragment sau un reprezentant al
puternice decît influenţa
unui fel de curent psihic, existent
obiectului, valoarea lor psihică
în nuanţe particulare pretutindeni,
este mai mare, în aşa fel îneît ele se
în toate fiinţele vii, şi care renaşte
suprapun tuturor impresiilor. După
de fiecare dată cu fiecare nouă
cum introvertitului i se pare de
făptură. Din cele mai vechi
neconceput ca obiectul să fie
timpuri, modul înnăscut al acţiunii
întotdeauna factorul hotărîtor, tot
este numit instinct; pentru modalitatea sau
astfel pentru extravertit rămîne o
forma în care este sesizat psihic obiectul,
enigmă faptul că un punct de
am propus termenul de arhetip. Presupun
vedere subiectiv poate fi
că ceea ce se înţelege prin instinct
considerat superior unei situaţii
este cunoscut. Cu arhetipurile, lu-
obiective. El ajunge inevitabil la
crurile stau altminteri. înţeleg prin
presupunerea că introvertitul este
arhetip ceea ce am numit, printr-
fie un egoist încrezut, fie un
un termen împrumutat de la Jacob
doctrinar exaltat. Mai recent, ar
Burckhardt, „imagine
crede că introvertitul se află sub
influenţa unui

DESCRIERE GENERALA A 409

Richard Semon, Die Mneme als
TIPURILOR
erhahendes Prinzip im Weclisel des or-

ganischen Geschehens, 1904. complex inconştient al puterii.

Vezi „Imagine" în capitolul Definiţii. Această prejudecată

extravertită este fără îndoială

întărită de introvertit prin

modul său de expresie, precis şi

intens generalizator, care lasă

impresia că ar exclude de la bun

început orice altă părere. De altfel

chiar modul categoric şi rigid al

judecăţii subiective,

supraordonată aprioric oricărui dat

obiectiv, este suficient pentru a

crea impresia de egocentrism

accentuat. împotriva acestei

prejudecăţi, introvertitului îi

lipseşte de cele mai multe ori

argumentul corect: el ignoră

premisele inconştiente, dar de

valabilitate absolut generală, ale

judecăţii sau ale percepţiilor sale

subiective. Corespunzător stilului

momentului, el caută în afara şi nu

în spatele conştiinţei sale. Dacă

este şi puţin nevrozat, acesta este

semnul unei identităţi inconştiente

mai mult sau mai puţin depline

dintre eu şi sine, prin care şinele

este redus la valoarea zero, iar cui

este umflat fără măsură. Forţa

indubitabilă, definitorie pentru sînt mărimi comensurabile, de

lume, a factorului subiectiv este unde faptul că atitudinea

comprimată apoi în eu, ceea ce introvertită normală are tot atîta

duce la o sete imensă de putere şi valabilitate şi legitimitate

la un egocentrism de-a dreptul existenţială ca şi atitudinea

stupid. Orice psihologie care normală extravertită. Dacă însă

reduce esenţa omului la instinctul eul asumă revendicarea su-

inconştient al puterii ia naştere din biectului, atunci apare firesc o

această dispoziţie. în multe cazuri, intensificare, cu rol compensator, a

lipsa de gust la Nietzsche, de influenţei obiectului. Această

pildă, îşi datorează existenţa schimbare se traduce prin

subiectivizării conştiinţei. aceea

b) Atitudinea inconştientului

697. Poziţia privilegiată a

factorului subiectiv în conştiinţă

semnifică o valorizare minoră a

factorului obiectiv. Obiectul nu

deţine acea importanţă care ar

trebui de fapt să-i revină. După

cum în atitudinea extravertită, el

joacă un rol prea mare, în cea

introvertită are prea puţin de spus.

în măsura în care conştiinţa

introvertitului se subiectivizează,

iar eul deţine o importanţă ne-

cuvenită, obiectului i se conferă,

în schimb, o poziţie care în timp

nu se poate susţine. Obiectul este

o mărime de indubitabilă forţă, în

vreme ce eul este foarte limitat şi

fragil. Altceva ar fi dacă şinele s-ar

opune obiectului. Şinele şi lumea

410 TIPURI DESCRIERE 411

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

că, în ciuda unui efort uneori de-a iubit.

dreptul disperat de a asigura 698. Inconştientul se îngrijeşte în

superioritatea eului, obiectul şi datul primul rînd de relaţia cu obiectul, şi

obiectiv exercită influenţe extrem de anume într-un mod capabil să

puternice, care sînt cu atît mai distrugă temeinic iluziile puterii şi

insurmontabile cu cît cuprind pe cale fanteziile superiorităţii conştiinţei.

inconştientă individul, impunîndu-sc Obiectul ia proporţii înfricoşătoare, în

astfel irezistibil conştiinţei. Ca ciuda eforturilor minimalizatoare depuse de

urmare a relaţiei defectuoase dintre conştiinţă. în consecinţă, eul se

eu şi obiect — voinţa de dominaţie străduieşte şi mai mult să se separe

nu înseamnă adaptare — apare în de obiect şi să-1 stăpînească. în

inconştient o relaţie compensatoare cele din urmă, eul se înconjoară de

cu obiectul care se manifestă in un sistem formal de siguranţă (aşa

conştiinţă ca ataşament cum 1-a descris exact A. Adler), care

necondiţionat şi ircpresibil faţă de încearcă să păstreze cel puţin iluzia

acesta. Cu cît eul încearcă să-şi superiorităţii. Introvertitul se separă

asigure toate libertăţile posibile, cu astfel complet de obiect şi se uzează

cît încearcă să fie autonom, superior cu totul în măsuri defensive, pe de-o

şi fără îndatoriri, cu atît se înrobeşte parte, în încercări zadarnice de a se

mai mult datului obiectiv. Libertatea impune obiectului, de cealaltă parte.

de spirit este pusă în lanţurile unei Aceste strădanii se încrucişează

mizere dependenţe financiare, permanent cu impresiile

nepăsarea în acţiune se frîngc din copleşitoare pe care i le face

cînd in cînd cu teamă în faţa opiniei obiectul, care îi impune continuu, în

publice, superioritatea morală se pofida voinţei sale, stîrnind în el

pierde în mlaştina unor relaţii afectele cele mai neplăcute şi mai

inferioare, voluptatea dominaţiei se durabile, şi urmărindu-1 pas cu pas.

sfîrşcştc într-o jalnică dorinţă de a fi Introvertitul are nevoie mereu de o

lucrare interioară enormă pentru a se urmare, spaima de obiect dezvoltă o

putea „menţine". De unde faptul că laşitate particulară atunci cînd este

forma nevrotică tipică pentru el este vorba ca subiectul să se afirme sau

psihastenia, o boală caracterizată, pe să-şi afirme opinia, căci lui îi este

de-o parte, de o mare senzitivitate, frică de o influenţă creseîndă a

pe de alta, de o mare epuizare şi obiectului. El se teme de afectele

oboseală cronică. impresionante ale altcuiva şi abia

699. Analiza inconştientului dacă se poate apăra de spaima de a

personal descoperă o mulţime de nu cădea sub o influenţă străină.

fantezii ale puterii, asociate cu Obiectele au pentru el calităţi

anxietăţi în faţa unor obiecte pu- puternice, neliniştitoare, pe care nu

ternic însufleţite, cărora introvertitul le poate analiza conştient, dar pe

le şi cade de fapt pradă. Ca care crede că le percepe inconştient.

Deoarece relaţia sa conştientă cu

obiectul este relativ refulată, ea

trece prin inconştient unde captează

calităţile acestuia. Ele sînt în primul rînd

de ordin infantil-arhaic. în

consecinţă, relaţia sa cu obiectul

devine primitivă şi asumă toate

acele particularităţi ce

caracterizează relaţia obiectuală

primitivă. Este ca şi cum obiectul ar

poseda forţe magice. Obiectele noi,

străine suscită spaimă şi

neîncredere, ca şi cum ar ascunde

primejdii necunoscute, obiectele

tradiţionale par legate cu fire

nevăzute de sufletul său, orice

schimbare apare ca supărătoare,

dacă nu chiar primejdioasă, căci ea

semnifică, s-ar zice, o însufleţire

magică a obiectului. Idealul căutat Gîndirea

este o insulă pustie, unde nu se mişcă 700. Descriind gîndirea

decît ceea ce capătă îngăduinţă să se extravertită, am caracterizat pe

mişte. Romanul lui F. Th. Vischer Auch scurt şi gîndirea introvertită, asupra

Einer luminează în chip eminent căreia aş vrea să revin acum. Gîn-

această latură a stării sufletului direa introvertită se orientează în

introvertit şi totodată a simbolisticii primul rînd după factorul subiectiv.

inconştientului colectiv care se Acesta este reprezentat cel puţin de

ascunde dincolo de ea şi pe care, în un sentiment subiectiv al direcţiei,

cadrul de faţă, am lăsat-o deoparte, care determină în ultimă instanţă

pentru că ea nu caracterizează numai judecăţile. Uneori e vorba şi de o

tipul, ci este de ordin general. imagine mai mult sau mai puţin

completă care slujeşte cumva de

c) Particularităţile funcţiilor
măsură. Gîndirea se poate ocupa de
psihologice fundamentale în
mărimi concrete sau abstracte, ea se
atitudinea introvertită
orientează însă întotdeauna,

L.
412 TIPURI DESCRIERE 413

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

în momentul hotăritor, după datul sînt pentru această gîndire de

subiectiv. Aşadar, ea nu duce de la importanţă secundară, în vreme ce

experienţa concretă din nou la datul dezvoltarea şi reprezentarea ideii

obiectiv, ci la conţinutul subiectiv. subiective, a imaginii simbolice iniţiale,

Stările de fapt exterioare nu sînt ce îi pluteşte mai mult sau mai puţin

cauza şi scopul acestei gîndiri, cu obscur prin faţa privirii interioare, sînt

toate că introvertitul ar dori să-i dea pentru ea de o importanţă capitală.

o atare aparenţă, ci gîndirea lui De aceea ea nu tinde niciodată să

începe în subiect şi duce înapoi la su- reconstruiască în idee realul concret,

biect, chiar dacă ea întreprinde ci să modeleze imaginea obscură,

incursiuni foarte întinse în domeniul transformînd-o într-o idee plină de

faptelor reale. De aceea, în ce lumină. Ea aspiră să ajungă la real,

priveşte stabilirea de fapte noi, ea nu să vadă cum faptele exterioare îi

are decît indirect valoare, căci umplu cadrul de idei, iar forţa ei

mijloceşte precumpănitor opinii noi şi creatoare se confirmă în producerea

doar mult mai puţin cunoaşterea de acelei idei care, fiind absentă din

fapte noi. Ea pune probleme şi faptele exterioare, este totuşi expresia

creează teorii, deschide orizonturi şi cea mai adecvată a acestora. Sarcina

perspective către interior, dar se gîndirii este împlinită atunci cînd

arată rezervată faţă de fapte. Acestea ideea creată de ea pare să izvorască

sînt pentru ea bune exemple din faptele exterioare care, la rîndul

ilustrative, cu condiţia să nu fie lor, îi demonstrează valabilitatea.

niciodată precumpănitoare. Faptele 70i. Dar după cum gîndirea

sînt adunate ca dovezi, niciodată extravertită nu izbuteşte să smulgă

pentru ele însele. Dacă totuşi se faptelor concrete un concept empiric

întîmplă şi aşa ceva, sensul solid şi nici să producă fapte noi, tot

demersului este de reverenţă astfel gîndirea introvertită nu ajunge

adresată stilului extravertit. Faptele întotdeauna să traducă imaginea sa

iniţială într-o idee adecvată faptelor. putea să-şi renege originea situată în

După cum în primul caz aglomerarea imaginea arhaică obscură. Ea

de fapte pur empirice mutilează conservă o trăsătură mitologică,

gîndirea şi înăbuşă sensul, tot aşa interpretată ca „originalitate", iar în

gîndirea introvertită înclină cazuri mai grave ca „toană",

primejdios să constrîngă faptele să deoarece caracterul arhaic nu-i apare

intre în forma imaginii ei sau înclină imediat specialistului care ignoră

chiar să le ignore, spre a-şi putea motivele mitologice. Forţa subiectivă

desfăşura în voie produsul propriei de convingere a unei astfel de idei

fantezii. în acest caz, ideea obişnuieşte să fie mare, cu atît mai

reprezentată nu va mare cu cît vine mai puţin în

atingere cu faptele exterioare. Deşi

aceluia care reprezintă ideea i se

poate părea că materialul faptic

sărăcăcios de care dispune constituie

baza şi cauza credibilităţii şi

valabilităţii propriei sale idei, lucrurile

nu stau aşa, căci ideea îşi extrage

forţa de convingere din arhetipul ei

inconştient, care, ca atare, este

general valabil şi adevărat şi va fi astfel

în eternitate. Dar acest adevăr este

atît de general şi de simbolic, încît

pentru a deveni un adevăr practic de

o oarecare importanţă vitală, el

trebuie să se insereze în cunoştinţele

momentane admise şi recunoscute ca

atare. Ce ar însemna, de pildă, o

cauzalitate care nu ar putea fi în nici

un fel identificată în cauze şi efecte

practice?

702. Gîndirea introvertită se pierde

uşor în adevărul imens al factorului faptelor, cea dintîi se absoarbe în

subiectiv. Ea creează teorii de dragul reprezentarea nereprezentabilului,

teoriilor, aparent cu referire la fapte care nu ar putea fi tradus nici măcar

reale sau cel puţin posibile, dar cu în imagini. Reprezentarea faptelor

tendinţa de a trece de la ideal la este de un incontestabil adevăr, căci

simplul imaginar. Apar astfel factorul subiectiv este exclus, iar faptele

intuiţiile a nenumărate posibilităţi, se impun prin ele însele. Primul spune: est,

dintre care însă nici una nu se reali- ergo est; în schimb, ultimul cogito, ergo

zează, şi, în fine, imagini care nu mai cogito. Gîndirea introvertită împinsă la

exprimă nici o realitate exterioară, ci extrem ajunge la evidenţa propriei

sînt „doar" simboluri ale fiinţe subiective; la rîndu-i, gîndirea

incognoscibilului pur şi simplu. extravertită ajunge la evidenţa

Această gîndire devine astfel mistică deplinei sale identităţi cu faptul real.

şi la fel de sterilă ca o gîndire care se După cum ultima se renea-gă pe sine,

desfăşoară doar în cadrul faptelor absorbindu-se cu totul în obiect,

obiective. După cum aceasta din prima se goleşte de orice conţinut şi

urmă coboară la nivelul reprezentării se mulţumeşte cu simpla sa

existenţă. în felul
414 TIPURI DESCRIERE 415

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

acesta, înaintarea vieţii este, în senzaţiei, atunci simţurile descoperă

ambele cazuri, refulată din funcţia de lucruri noi, nemaitrăite înainte în

gîndire şi îndreptată către domeniul propriul corp şi în afara lui. O

celorlalte funcţii psihice, aflate pînă examinare amănunţită a acestor

atunci într-o relativă inconştienţă. transformări poate demonstra fără

Sărăcirea gîndirii introvertite în dificultate apariţia aici a unei

materie de fapte obiective este psihologii primitive cu toate

compensată de o abundenţă de fapte caracteristicile ei. Fireşte, experienţa

inconştiente. Cu cit conştiinţa li- de viaţă nu este în acest caz doar

mitează funcţia gîndirii la un cerc primitivă, ci şi simbolică, şi cu cît ea

foarte restrîns şi pe cît posibil vid, dar are o înfăţişare mai veche, mai

care pare să conţină întreaga originară, cu atît este mai aproape de

plenitudine a divinului, cu atit fantezia adevăruri viitoare. Căci tot ceea ce

inconştientă se îmbogăţeşte cu o este vechi în inconştientul nostru

multitudine de fapte de formă arhaică, semnifică ceea ce urmează să vină.

un pandemonium de dimensiuni 703. în împrejurări obişnuite, nici

magice şi iraţionale care, potrivit măcar trecerea de „cealaltă

genului de funcţie care înlocuieşte parte" nu izbuteşte, nemaivorbind de

gîndi-rea ca purtătoare a vieţii, traversarea salutară a in

dobîndesc o înfăţişare specială. Dacă conştientului. Trecerea spre „cealaltă

este vorba de funcţia intuitivă, atunci parte" este de cele mai

„cealaltă parte" este văzută cu ochii multe ori împiedicată de rezistenţa

unui Kubin sau unui Meyrink. Dacă conştientă la supunerea eului

avem a face cu funcţia simţirii, atunci de către realul inconştient, de către

apar relaţii şi judecăţi afective fantas- realitatea determinantă a

tice, nemaiauzite, de caracter obiectului inconştient. Starea este o

contradictoriu şi incomprehensibil. disociere, cu alte cuvinte, o

Dacă, în fine, este vorba de funcţia nevroză avînd caracterul unei uzuri
interne asociate cu epuiza normal al gîndirii introvertite. După cum

rea cerebrală creseîndă, deci a unei primul se exprimă în fapte, tot astfel

psihastenii. cel de al doilea se revendică de la

factorul subiectiv. Darwin tinde către

Tipul gîndire introvertită
chnpul larg al faptelor obiective, Kant,
704. După cum, de pildă, un
în schimb, îşi rezervă o critică a
Darwin ar ilustra tipul normal
cunoaşterii în genere. Dacă îl luăm pe
al gîndirii extravertite, Kant bunăoară,
un Cuvier şi îi opunem un Nietzsche,
opus lui, ar ilustra tipul
opoziţiile se ascut şi mai mult.

705. Tipul gîndire introvertită este

caracterizat de primatul gîndirii mai

sus descrise. El este, ca şi omologul

său extravertit, determinat în chip

hotărîtor de idei care nu izvorăsc din

datul obiectiv, ci din fondul subiectiv.

El îşi va urma, ca şi extravertitul,

propriile idei, dar în sens invers, nu

spre exterior, ci spre interior. El tinde

să aprofundeze, nu să se extindă. Prin

această dispoziţie fundamentală, el se

deosebeşte într-o măsură considerabilă

şi în mod izbitor de extravertit. Ceea

ce îl caracterizează pe acesta, anume

relaţia intensă cu obiectul, îi lipseşte

celuilalt, uneori cu desăvîrşire, ca de

altfel oricărui tip introvertit. Dacă

obiectul ales de introvertit este un om,

atunci acesta simte limpede că, de

fapt, el nu e luat în seamă decît în chip

negativ, cu alte cuvinte că, în cazul cel

mai bun, el este conştient de propria sa

inutilitate, iar în cazuri mai grave se simte direct

respins ca fiind supărător. Această relaţie

negativă cu obiectul, de la indiferenţă superioritate a subiectului. Politeţe,

pînă la respingere, îl caracterizează amabilitate, afabilitate pot exista dar

pe orice introvertit şi face în genere adesea cu o nuanţă de îngrijorare

extrem de dificilă descrierea tipului. în care trădează intenţia ascunsă de

el toate tind să dispară şi să se dezarmare a adversarului, care trebuie

ascundă. Judecata sa pare rece, liniştit sau redus la tăcere, căci ar

inflexibilă, arbitrară şi brutală pentru putea deveni turbulent. El nu este, de

că este raportată mai puţin la obiect fapt, un adversar, dar dacă e sensibil,

şi mai mult la subiect. în ea nu se se va simţi respins sau chiar depreciat.

simte nimic din ceea ce ar conferi Obiectul este întotdeauna cumva neglijat sau, în

obiectului o valoare mai înaltă; ca cazuri mai grave, înconjurat de

trece întotdeauna cumva dincolo de inutile măsuri de precauţie.

obiect, lăsînd să se simtă o anume

L
41b TIPURI PSIHOLOGICE adevăr. Cu greu va încerca să

cîştigc pe cineva, mai ales pe

Acestui tip îi place astfel să
cineva influent, de partea sa. Iar
dispară într-un nor de neînţelegeri,
dacă totuşi o va face, va proceda
care devine cu atît mai dens cu cît
atît de neîndemînatic îneît va
el încearcă, ajutat de funcţiile sale
obţine exact contrariul a ceea ce
inferioare, să adopte compensator
şi-a dorit. Cu concurenţii din
masca unei anume urbanităţi,
propriul domeniu face de obicei
aflată însă adesea într-un contrast
experienţe proaste, nefiind
violent cu natura sa reală, în
niciodată capabil să le cucerească
dezvoltarea propriilor idei, nu se dă
favoarea; de regulă, le dă chiar a
în lături din faţa nici-unui demers
înţelege că îi sînt complet indi-
oricît de temerar, nu alungă nici
ferenţi.
un gînd, pe motiv că ar fi
706. în urmărirea ideilor lui se
primejdios, revoluţionar, eretic
dovedeşte a fi îndărătnic, obstinat
sau jignitor; în schimb este
şi neinfluenţabil, ceea ce
cuprins de o mare anxietate de
contrastează ciudat cu sugesti-
îndată ce cutezanţa sa pare să
bilitatea sa la influenţe personale.
devină realitate. Aşa ceva îi este
Recunoscînd lipsa aparentă de
foarte neplăcut. Chiar dacă îşi
periculozitate a obiectului, acest
trimite ideile în lume, el nu
tip este extrem de accesibil tocmai
procedează ca o mamă grijulie cu
elementelor inferioare valoric, care
propriii prunci; ci Ic expune doar
îl invadează din direcţia
şi se supără cel mult, văzînd că
inconştientului. El se lasă
ele nu progresează de la sine.
brutalizat şi exploatat în chipul cel
Lipsa lui, adesea enormă, de însuşiri
mai ruşinos, numai să nu fie
practice sau repulsia faţă de orice
tulburat în urmărirea ideilor sale.
fel de reclamă îi dau concursul în
Nu observă nici măcar atunci cînd
acest sens. Dacă produsul propriu
este jefuit pe la spate şi practic
îi apare subiectivmente corect şi
păgubit, căci pentru el relaţia cu
adevărat, el trebuie negreşit să şi
obiectul nu e decît secundară, iar
fie astfel, iar ceilalţi trebuie să se
evaluarea obiectivă a produsului
supună pur şi simplu acestui
său este şi ea inconştientă.
Deoarece îşi gîndeşte problemele

pe cît posibil pînă la capăt, le DESCRIERE GENERALĂ A 417

complică şi se lasă permanent TIPURILOR

năpădit de tot
felul de scrupule. Pe cît de clară îi

este structura intimă a gîndu-rilor,

pe atît de neclar îi este locul ce le revine

acestora in lumea reală şi modul în

care ele aparţin lumii reale. El

acceptă greu că ceea ce este

limpede pentru el nu este limpede

şi pentru ceilalţi. Stilul îi este de

cele mai multe ori îngreunat de tot

felul de adausuri, limitări,

prevederi, îndoieli, izvorînd, toate,

din scrupulele sale. în lucru

avansează încet. El este fie tăcut,

fie dă peste oameni care nu îl

înţeleg; de aici deduce că oamenii

sînt nemăsurat de proşti. Dacă se

întîmplă să fie înţeles, atunci se

lasă pradă unei supraaprecieri

naive. Devine uşor victima fe-

meilor orgolioase care se pricep să

exploateze lipsa lui de spirit critic

faţă de obiect sau evoluează către

celibatarul mizantrop cu inimă de

copil. Adesea, însăşi înfăţişarea sa

exterioară are ceva neîndemînatic,

uneori e penibil de îngrijit, spre a

evita să producă senzaţie, alteori

chiar remarcabil de nepăsător, de o

naivitate copilăroasă. în domeniul

său de specialitate suscită con- apropiaţi. Limbajul i se face mai

trarietăţi aprinse la care nu ştie personal şi mai dur, ideile i se

cum să reacţioneze, dacă nu adîncesc, dar nu se mai pot

cumva se lasă antrenat, în virtutea exprima suficient prin materia

afectului său primitiv, într-o existentă. Emotivitatea şi

polemică pe cît de caustică, pe sensibilitatea com-

atît de sterilă. în cercuri largi trece

drept o persoană dură şi

autoritară. Cu cît e mai bine cu-

noscut, cu atît este apreciat mai

favorabil, iar cei apropiaţi ştiu să-i

preţuiască în chipul cel mai înalt

intimitatea. Străinilor le apare

rebarbativ, inaccesibil şi orgolios,

adesea chiar înveninat ca urmare

a prejudecăţilor sale defavorabile

societăţii. Ca profesor are o

influenţă scăzută, deoarece nu

cunoaşte mentalitatea elevilor săi.

De altfel, învăţămîntul nu îl

interesează nicidecum, în afară de

situaţia în care îi furnizează

întîmplător o problemă teoretică.

Este un profesor slab, căci în

timpul predării nu se mulţumeşte

doar să expună materia, ci se şi

gîndeşte la ea.

707. O dată cu intensificarea

trăsăturilor tipologice, convingerile

sale îi devin mai rigide, mai inflexibile.

Exclude influenţele străine, iar

personal devine antipatic străinilor

şi de aceea mai dependent de cei

418 TIPURI DESCRIERE 419

PSIHOLOGI GENERALĂ A

CE TIPURILOR

pensează ceea ce lipseşte. înrîuririle împinge, de regulă, mai adînc în

străine, pe care în exterior le conflictul care îl macină lăuntric.

respinge energic, se exercită asupra 708. Raportată la dezvoltarea

lui din interior, din direcţia ideilor care se apropie într-o măsură

inconştientului şi el trebuie, în crescîndă de valabilitatea eternă a

schimb, să adune dovezi împotriva imaginilor primordiale, gîndirea tipului

lor, şi anume lucruri care celor din introvertit este pozitivă şi sintetică.

afară le par cu totul de prisos. Dacă însă corelaţia ideilor cu

Deoarece, în virtutea lipsei de relaţie experienţa obiectivă se relaxează,

cu obiectul, conştiinţa i se atunci ele se mitologizează şi devin

subiectivizează, esenţial i se pare a fi false pentru momentul istoric dat.

ceea ce se referă în secret la persoana Prin urmare, pentru contemporani această

sa. El începe să confunde adevărul gîndire are valoare atîta timp cît

său subiectiv cu propria persoană. Nu rămîne vizibil şi comprehensibil

va încerca, ce-i drept, să forţeze pe corelată cu faptele cunoscute în

nimeni să-i adopte convingerile, dar, epoca respectivă. Odată mitologizată,

plin de venin, se va împotrivi oricărei gîndirea devine irelevantă şi se

critici, oricît de întemeiate. Se va prăbuşeşte în ea însăşi. Funcţiile

izola astfel treptat în orice privinţă. relativ inconştiente ale simţirii,

Ideile sale, iniţial rodnice, devin cu intuiţiei şi senzitivităţii care se opun

timpul distructive, înveninate fiind de acestei gîndiri sînt inferioare şi au un

amărăciune condensată. O dată cu caracter primitiv extravertit; acestuia

izolarea de exterior, creşte lupta cu i se pot atribui toate influenţele

înrîurirea exercitată de inconştient, obiectuale supărătoare cărora tipul

care ajunge cu timpul să îl paralizeze. gîndire introvertită le este supus.

O pornire accentuată către Măsurile de autopro-tecţie pe care

singurătate ar trebui să îl apere de astfel de oameni obişnuiesc să le ia şi

înrîuririle inconştiente, dar ea îl zonele de obstacole pe care

obişnuiesc să le aştearnă în jurul lor Simţirea

sînt suficient de cunoscute spre a nu Simţirea introvertită este în principal

fi nevoie să mai insist aici asupra lor. determinată de fac
Toate acestea sînt puse în slujba torul subiectiv, ceea ce face ca
apărării de influenţe „magice"; aici judecata afectivă să se deose
intră şi teama de sexul feminin. bească tot atît de substanţial de

simţirea extravertită precum se

deosebeşte introvertirea gîndirii de

extravertirea ei. Este fără în

doială unul din cele mai dificile lucruri

acela de a reprezenta

intelectualmente procesul afectiv introvertit sau

de a-1 descrie

fie şi aproximativ, cu toate că natura

particulară a acestei simţiri

ne izbeşte de îndată ce o percepem.

Deoarece este în primul

rînd supusă unor precondiţii subiective

şi doar în al doilea rînd

se ocupă de obiect, simţirea

introvertită se manifestă mult mai

puţin şi, de regulă, echivoc. Este o

simţire care aparent devalo

rizează obiectele şi care de aceea se

exprimă mai cu seamă ne

gativ. Existenţa unui sentiment pozitiv

poate fi doar indirect de

dusă. Acest sentiment nu încearcă să

se adapteze obiectului, ci

să i se supraordoneze, tinzînd

inconştient să realizeze imaginile

care îi slujesc de bază. El caută de

aceea necontenit o imagine diferenţă.

de negăsit în realitate, pe care ar fi Imaginile primordiale sînt, după cum

văzut-o cîndva. Alunecă pe se ştie, atît idee cît

deasupra obiectelor, care nu şi sentiment. Motiv pentru care idei

corespund niciodată ţelului său, fundamentale ca Dumne

aparent fără să le observe. El aspiră la zeu, libertate şi nemurire sînt în egală

o intensitate interioară la măsură valori afective şi

care obiectele contribuie cel mult cu un idei. în consecinţă, tot ceea ce s-a

impuls. Adîncimea spus despre gîndirea intro

acestui sentiment se poate doar intui, vertită s-ar putea raporta şi la simţirea

nu şi sesiza limpede. El introvertită, doar că în

îi face pe oameni tăcuţi şi greu acest caz este simţit ceea ce în

accesibili, căci se retrag ca o celălalt caz este gîndit. Faptul

mimoză în faţa brutalităţii obiectului, că, de regulă, gîndurile pot fi exprimate

spre a umple planul se mai inteligibil decît sen

cund al subiectului. Pentru a se timentele face însă ca simţirea

proteja, sentimentul împinge în introvertită să aibă nevoie —

prim-plan judecăţi negative de ordin pentru a-şi reprezenta sau a-şi

afectiv sau o izbitoare in comunica în afară fie şi aproxi-

420 TIPURILE
DESCRIERE 421
PSIHOLOGIC
GENERALA A
E
TIPURILOR

mativ bogăţia — de o capacitate de contemplare maladivă. După cum

exprimare lingvistică şi artistică conştiinţa subiectivă a gîndirii

neobişnuită. Gîndirea subiectivă poate introvertite aspiră să ajungă la o

fi cu dificultate înţeleasă în mod abstracţie şi nu atinge astfel decît

adecvat, tocmai din cauza lipsei ei de intensitatea maximă a unui proces de

raportare la exterior; acelaşi lucru este gîndire vid, tot astfel simţirea

valabil, dar într-o măsură chiar mai egocentrică se adînceşte într-o

mare, şi pentru simţirea subiectivă. personalitate lipsită de conţinut, care

Spre a se împărtăşi celorlalţi, ea se simte doar pe sine. Această fază

trebuie să găsească o formă este de natură mistico-extatică; ea

exterioară, capabilă pe de-o parte să pregăteşte trecerea către funcţiile

preia simţirea subiectivă, pe de alta extravertite, refulate de simţire.

să o transmită celuilalt, spre a trezi în 711. După cum gîndirii introvertite

aceasta un proces analog. în virtutea egalităţii i se opune o simţire pri

interioare (ca şi exterioare) relativ mitivă de care se ataşează obiecte cu

mari dintre oameni, acest efect se forţă magică, tot astfel

poate chiar obţine, cu toate că este simţirii introvertite i se opune o

extrem de dificil a găsi o formă gîndire primitivă care nu are

potrivită sentimentului, atîta timp cît pereche în ce priveşte concreteţea şi

simţirea se orientează într-adevăr mai aservirea faţă de fapte.

cu seamă către tezaurul de imagini Simţirea se emancipează treptat de

primordiale. Dacă este însă falsificată relaţia cu obiectul şi îşi cre

de egocentrism, atunci ea devine ează o libertate de acţiune şi de

antipatică, deoarece se ocupă conştiinţă doar subiectivă care

precumpănitor de ea. în acest caz, ea se detaşează de orice tradiţie.

lasă inevitabil impresia de amor Gîndirea inconştientă cade cu atît

propriu sentimental, de tendinţa de-a mai mult pradă forţei datului obiectiv.

se face interesantă şi chiar de auto-

Tipul simţire introvertită
 712. Primatul simţirii introvertite l-
incomprehensibile, ascunzîndu-se
am întîlnit mai cu seamă
adesea în spatele unei măşti
la femei. Acestora li se potriveşte
copilăroase sau banale, dispunînd nu
proverbul „apele liniştite sînt
o dată de un temperament
adînci". Ele sînt de cele mai multe ori
melancolic. Ele nu strălucesc, nu ies
tăcute, greu accesibile,
în evidenţă. Deoarece se lasă

conduse în special de sentimentul lor

orientat subiectiv, mobilurile lor reale

rămîn de cele mai multe ori ascunse.

în exterior arată un mod şters dar

armonios de a fi, un calm plăcut, o

egalitate de umoare simpatică ce nu

ţine să-1 determine, să-1

impresioneze, eventual să-1

îndoctrineze şi să-1 transforme pe

celălalt. Dacă această latură

exterioară este ceva mai acuzată,

apare bănuiala de uşoară indiferenţă

şi răceală, defecte care se pot

agrava pînă la nepăsare faţă de

fericirea sau nefericirea celor din jur.

Se simte atunci limpede mişcarea de

desprindere de obiect a

sentimentului. La timpul normal,

atare situaţie intervine doar atunci

cînd influenţa obiectului este cumva

prea intensă. Acompaniamentul

armonios al sentimentului se produce

numai atunci cînd obiectul, aflat într-o

situaţie afectivă medie, se mişcă pe

traiectoria sa şi nu încearcă să

încrucişeze drumul altuia. Nu există

nici o participare la emoţiile propriu- uşor elanul unui obiect sensibil. O

zise ale obiectului; acestea sînt emoţie impetuoasă poate fi însă

temperate şi respinse sau, cu alte respinsă brutal cu răceală glacială,

cuvinte, „răcite" printr-o judecată dacă ea nu se revarsă asupra

negativă de ordin afectiv. Deşi există individului din direcţia

permanent deschiderea către o inconştientului, cu alte cuvinte, dacă

înaintare calmă şi armonioasă în co- nu însufleţeşte o imagine afectivă

mun, nu se manifestă nici un fel de primordială şi nu înrobeşte simţirea

amabilitate pentru obiectul străin, acestui tip. într-un asemenea caz, o

nici un fel de bunăvoinţă caldă, ci o astfel de femeie simte pe moment un

atitudine de aparentă indiferenţă, fel de paralizie, împotriva căreia se

răceală şi chiar distanţare. Uneori se va ridica mai tîrziu, inevitabil, o

transmite celuilalt sentimentul rezistenţă cu atît mai violentă, care

zădărniciei propriei existenţe. Faţă de va atinge obiectul în punctul său cel

ceva copleşitor, entuziast, acest tip mai nevralgic. Relaţia cu obiectul va

adoptă mai întîi o neutralitate bi- fi pe cît posibil menţinută într-o stare

nevoitoare, uneori cu o nuanţă de afectivă medie, calmă şi sigură, cu

superioritate şi de critică, ce frînge respingerea îndărătnică a pasiunii şi

422 TIPURILE DESCRIERE 423

PSIHOLOGIC GENERALA A

E TIPURILOR

a nemăsurii ei. Expresia sentimentului izbucni într-o formă ex

rămîne de aceea sărăcăcioasă şi, tensivă şi duce la o faptă uluitoare, de

atunci cînd este conştient de această natură, să spun aşa, eroică

împrejurare, obiectul se simte cu care însă nici obiectul şi nici

permanent subestimat. Ceea ce nu se subiectul nu pot întreţine ra

întîmplă întotdeauna, căci deficitul porturi corecte. în afară şi pentru

rămîne foarte adesea inconştient, în privirea oarbă a extravertitului,

schimb, ca urmare a exigenţei această compasiune apare ca răceală,

afective inconştiente, se dezvoltă cu căci ea nu întreprinde ni

timpul simptome destinate să impună mic vizibil, iar în forţe invizibile,

subiectului o atenţie sporită. judecata extravertită nu poate

Deoarece acest tip apare cel mai să creadă. O astfel de neînţelegere

adesea rece şi rezervat, este caracteristică pentru via

o judecată superficială îi neagă fără ţa acestui tip şi e, de regulă,

dificultate orice sentiment. înregistrată ca un argument impor

Ceea ce e fundamental fals, sentimentele lui tant împotriva oricărei relaţii afective

fiind nu extensive, mai profunde cu obiectul.

ci intensive. Ele se dezvoltă în Dar tipul normal abia dacă poate intui

adîncime. în vreme ce, de pildă, care este preocuparea rea

un sentiment extensiv de compasiune lă a simţirii introvertite. Ea îşi exprimă

se manifestă oportun prin ţelul şi conţinutul într-o

cuvinte şi fapte, putîndu-se mai apoi religiozitate ascunsă, ferită cu grijă de

elibera de această impresie, ochii profanilor, sau în

o compasiune intensivă se închide în forme poetice tot atît de grijuliu apărate

faţa oricărei forme de ex de orice surpriză, nu

presie şi dobîndeşte o adîncime fără ambiţia secretă de a cîştiga

pasionată care înţelege mizeria astfel o superioritate asupra

lumii şi încremeneşte în ea. Ea poate obiectului. Femeile care au copii pun în ei

multe din toate aces dominatoare, adesea greu de definit.

tea, insuflîndu-le tainic propriile lor pasiuni. Este ca şi cum un sentiment

Cu toate că în cadrul tipului normal apăsător sau înăbuşitor s-ar aşterne

tendinţa arătată mai ca o vrajă peste cei din jur. Prin ea,

sus de a situa deschis şi vizibil tipul simţirii introvertite dobîndeşte

sentimentul secret deasupra o anume forţă misterioasă, care îl

obiectului, sau de a i-1 impune prin poate fascina în cel mai înalt grad pe

forţă acestuia, nu joacă nici bărbatul extravertit, pentru că îi

un fel de rol perturbator şi nu duce atinge inconştientul. Această forţă

niciodată la o tentativă se provine de la imaginile simţite

rioasă în acest sens, ceva din toate inconştient, dar raportate uşor de

acestea se strecoară în efectul conştiinţă la eu, ceea ce are drept

personal exercitat asupra obiectului, efect o falsificare a influenţei în

sub forma unei influenţe sensul unei tiranii personale. Dacă

însă subiectul inconştient se

identifică cu eul, atunci forţa tainică

a sentimentului intensiv se

transformă într-o banală pretenţie de

dominare, în vanitatea şi opresiunea

tiranică. Rezultă de aici un tip de fe-

meie puţin stimată, din cauza

ambiţiei sale lipsite de scrupule şi a

cruzimii viclene ce îi sînt proprii.

Această evoluţie duce însă la

nevroză.

715. Atît timp cit eul se simte

inferior subiectului inconştient iar

sentimentul se deschide către ceva

mai înalt şi mai puternic decît eul,

tipul este normal. Gîndirea

inconştientă este, ce-i drept,

arhaică, dar ea compensează

eficient, prin reducţii, eventuale

veleităţi de a ridica eul la rang de ceilalţi, să spioneze, să combine.

subiect. Dacă totuşi această situaţie Este năpădit de zvonuri şi trebuie să

se produce prin reprimarea totală a facă eforturi disperate pentru a

influenţelor reductive ale gîndirii transforma pe cît posibil în

inconştiente, atunci gîndirea superioritate o inferioritate

inconştientă trece în opoziţie şi se ameninţătoare. Apar ne-sfirşite

proiectează în obiecte. în felul acesta rivalităţi de natură secretă, iar în

subiectul devine egocentric, începe aceste lupte înverşunate nu numai că

să simtă puterea şi semnificaţia nu este ocolit nici un mijloc, oricît de

obiectelor devalorizate. Conştiinţa rău şi de trivial, dar se abuzează şi

începe să simtă „ceea ce gîndesc de virtuţi, doar pentru a avea un atu

ceilalţi". Evident, ceilalţi gîndesc în joc. O astfel de evoluţie duce la

toate trivialităţile posibile, plănuiesc epuizare. Forma de nevroză este în

tot soiul de lucruri malefice, aţîţă, ţes acest caz mai puţin isterică şi mai

intrigi în secret etc. Toate acestea mult neurastenică, la femei însoţită

trebuie preîntîmpinate prin aceea că adesea intens de fenomene somatice,

subiectul începe chiar el să facă, precum anemia cu toate

preventiv, intrigi, să-i bănuiască pe consecinţele ei.

424 TIPURILE DESCRIERE 425

PSIHOLOGIC GENERALA A

E TIPURILOR

Rezumatul tipurilor raţionale factorul subiectiv. Nu e nevoie să se

716. Cele două tipuri precedente distorsioneze logica, deoarece uni-

sînt raţionale, întemeindu-se pe lateralitatea este cuprinsă în

funcţiile raţionale judicative. premisă: premisa este predominanţa,

Judecata raţională se bazează nu înaintea oricăror concluzii şi judecăţi,

doar pe datul obiectiv, ci şi pe cel a factorului subiectiv. El se prezintă

subiectiv. Predominanţa unuia sau a din capul locului cu o valoare firesc

altuia dintre factori, determinată de o mai mare decît aceea a factorului

dispoziţie psihică existentă adesea obiectiv. Este vorba în acest caz,

încă din prima tinereţe, constrînge după cum am spus, nu de o valoare

raţiunea să se încline. O judecată cu anume atribuită, ci de o dispoziţie

adevărat raţională ar trebui să se naturală, preexistentă oricărei atribuiri

refere atît la factorul obiectiv, cit şi de valoare. De aici faptul că introvertitului

la cel subiectiv şi să poată da seama judecata raţiunii îi apare puţin

în egală măsură de amîndoi. Aceasta altminteri decît extravertitului. Pentru a

ar fi însă un caz ideal şi ar presupune aminti de cazul cel mai general, acest lanţ de

o dezvoltare egală a extraversiei şi a concluzii care duce la factorul

in-troversiei. Ambele mişcări însă se subiectiv îi apare introvertitului ceva mai

exclud reciproc şi, atîta vreme cît raţional decît acela care duce la

există dilema lor, ele nu pot evolua obiect. Această diferenţă, mai întîi

în paralel, ci cel mult se pot succeda. minimă, aproape imperceptibilă în

De aceea, în împrejurări obişnuite nu fiecare caz particular, produce în

poate exista o raţiune ideală. Un tip ansamblu opoziţii irezolvabile, cu atît

raţional are întotdeauna o raţiune mai iritante cu cît se ignoră mai mult

tipic variată. Tipurile raţionale deplasările minimale de punct de vedere,

introvertite au fără îndoială o determinate de premisele psihologice. O

judecată raţională, doar că ea se eroare esenţială, dar care se produce

orientează mai degrabă după regulat, este următoarea: ne

străduim să descoperim o eroare de minează valabilitatea aparent

raţionament în loc să recunoaştem o absolută a propriului principiu şi îl

diferenţă de premise psihologice. O predă pe acesta opusului său, ceea

astfel de recunoaştere este dificilă ce echivalează cu o catastrofă.

pentru orice tip raţional, căci ea îi 717. Tipul introvertit este chiar mai mult

sub- decît cel extravertit supus acestei

neînţelegeri; nu fiindcă extravertitul

ar reprezenta pentru el un adversar

mai necruţător sau mai critic decît ar

putea el însuşi să fie, ci deoarece

stilul epocii la care participă este

împotriva lui. El se află în minoritate

nu faţă de extravertit, ci faţă de

concepţia generală de viaţă a

occidentalilor; şi nu din punct de

vedere numeric, ci potrivit

sentimentelor sale. Deoarece

participă convingător la stilul

general, el se subminează pe sine,

căci stilul contemporan care ţine

aproape în exclusivitate cont de vizibil

şi tangibil se opune principiului său.

El trebuie să devalorizeze factorul

subiectiv din cauza invizibilităţii aces-

tuia şi să se constrîngă să participe la

supraevaluarea extravertită a

obiectului. El însuşi preţuieşte prea

puţin factorul subiectiv şi este bîntuit,

în schimb, de complexe de

inferioritate. Nu trebuie de aceea să

ne mirăm că tocmai în epoca noastră

şi mai cu seamă în acele mişcări care

devansează întrucîtva prezentul,

factorul subiectiv se manifestă în la factorul subiectiv cu aceeaşi fide-

mod exagerat şi, prin urmare, lipsit litate şi cu acelaşi devotament de

de gust şi caricatural. Mă refer la care extravertitul dă dovadă

arta contemporană. Subaprecierea orientîndu-se către obiect.

propriului principiu îl face pe Subapreciindu-şi propriile principii,

introvertit egoist şi îi impune pornirea sa către egoism devine

psihologia exploatatului. Cu cît inevitabilă, justificînd -astfel tocmai

devine mai egoist, cu atît ceilalţi, prejudecata pe care extravertitul o

care participă aparent fără rezervă la nutreşte în legătură cu el. Dacă ar

stilul contemporan, îi par a fi rămîne devotat principiului său, ar fi

exploatatorii de care trebuie să se fundamental fals să fie socotit egoist;

ferească şi să se apere. Nu observă justificarea atitudinii sale s-ar

de cele mai multe ori că eroarea lui confirma prin efectele ei generale, iar

principală rezidă în faptul că nu ţine neînţelegerile s-ar risipi.

426 IRURILE DESCRIERE 427

PSIHOLOGI GENERALA A

CE TIPURILOR

Senzaţia participare mai mult sau mai puţin

Şi senzaţia, legată potrivit naturii ci intensă a factorului subiectiv.

de obiect, este su Factorul subiectiv al senzaţiei este în

pusă în atitudinea introvertită unei esenţă acelaşi ca

schimbări importante. Şi ca şi in cazul funcţiilor descrise mai sus. Este

comportă un factor subiectiv, căci o dispoziţie incon

alături de obiectul perceput ştientă care transformă percepţia

se află un subiect care percepe şi care senzorială din chiar clipa apa

adaugă la excitaţia obiec riţiei ei, retezîndu-i astfel caracterul de pur

tivă dispoziţia sa subiectivă. Senzaţia efect al obiectului.

se întemeiază in atitudinea în acest caz, senzaţia se referă

introvertită precumpănitor pe latura precumpănitor la subiect şi abia

subiectivă a percepţiei. Ce in al doilea rind la obiect. Cit de puternic

se înţelege prin aceasta poate fi cel este factorul subiectiv

mai bine ilustrat de opere ne arată cel mai desluşit arta. Predominanţa

de artă care reproduc obiecte factorului subiectiv

exterioare. Dacă, de pildă, mai merge ocazional pînă la reprimarea totală a

mulţi pictori pictează acelaşi peisaj, influenţei obiectului

străduindu-se să-I redea cu şi totuşi senzaţia rămîne senzaţie; doar că

fidelitate, fiecare tablou va fi diferit, nu doar ea devine o percepţie

în virtutea unor a factorului subiectiv, iar influenţa

competenţe felurite, ci în principal ca obiectului coboară la rang

urmare a unui mod diferit de simplu stimulator. Senzaţia introvertită

de a vedea; la unele tablouri se va putea chiar se dezvoltă în această

vedea o deosebire direcţie. Nu există o percepţie senzorială

psihică exprimată în atmosferă, în corectă, dar s-ar zice

mişcarea culorii .şi a desenu că obiectele nu pătrund de fapt în subiect,

lui. Aceste însuşiri trădează o ci că subiectul vede

lucrurile cu totul altfel dccît ceilalţi pe atitudinea obiectivă a lucrurilor. Ea

oameni sau că vede cu totul nu lasă impresia că ar fi

altfel de lucruri. într-adevăr, subiectul un produs al conştiinţei, pentru aşa

percepe aceleaşi lucruri ceva e prea genuină. Dar

ca orişicine, dar nu zăboveşte asupra lasă, în schimb, impresia de produs psihic, căci în

purei acţiuni a obiectului, ea sînt recog-

ci se ocupă de percepţia subiectivă noscibile elemente ale unei ordini psihice

declanşată de stimulul obiec- superioare. Acestea

însă nu coincid întru totul cu conţinuturile

720. Percepţia subiectivă este vizibil
conştiinţei. E vorba
diferită de cea obiectivă.
de premise sau dispoziţii colectiv-
Nu o întîlnim decit cel mult sugerată
inconştiente, de imagini mi
în obiect, adică ca poate
tologice, de posibilităţi primordiale, de
fi asemănătoare la alţi oameni, dar nu
reprezentări. Percepţia
poate fi direct întemeiată
subiectivă este încărcată de semnificaţie.

Ea spune mai mult de

cît simpla imagine a obiectului, dar fireşte

doar aceluia pentru

care factorul subiectiv înseamnă în genere

ceva. Altuia i se pare

I că impresia subiectivă reprodusă nu

seamănă îndeajuns cu

b obiectul şi de aceea şi-a ratat scopul.

Senzaţia introvertită sesi-

F zează mai degrabă fundalul lumii

fizice decît suprafaţa ei. Ea

• nu percepe, ca fiind determinantă,

realitatea obiectului, ci reali-

tatea factorului subiectiv, anume a imaginilor

primordiale care reprezintă în totalitatea

lor o lume psihică reflectată. Această

reflectare are însă capacitatea

particulară de a oglindi conţinu- care mă folosesc pentru a ilustra

turile actuale ale conştiinţei nu cumva senzaţia introvertită. Aceasta

sub forma lor curentă, cunoscută mijloceşte o imagine care reproduce

nouă, ci în anume sens sub specie mai puţin obiectul decît îl învăluie într-

aeternitatis, adică aşa precum ar un precipitat de experienţă subiectivă

putea să o vadă o conştiinţă în străveche şi viitoare. Simpla impresie

vîrstă de milioane de ani. O astfel senzorială se dezvoltă astfel în

de conştiinţă ar vedea devenirea direcţia bogăţiei intuitive din adînc,

şi dispariţia lucrurilor concomitent în timp ce senzaţia extravertită

cu fiinţa lor prezentă şi sesizează fiinţa momentană,

momentană, şi nu doar cu evidentă a lucrurilor.

aceasta, ci şi cu aceea care a

Tipul senzaţie introvertită
existat înainte de devenirea ei şi
721. Primatul senzaţiei
care va continua să existe după
introvertite produce un tip bine
dispariţia ei. Momentul actual nu
definit, caracterizat de anume
are pentru această conştiinţă nici
particularităţi. Este un tip iraţional
un fel de verosimilitate. Fireşte, e
în
vorba aici doar de un simbol de
428 DESCRIERE 429
TIPURILE

PSIHOLOGIC GENERALĂ A

E TIPURILOR

sensul că, la nivel evenimenţial, prin liniştea, prin pasivitatea sau

opţiunile lui sînt determinate nu de stăpînirea raţională de sine. Această

judecăţi raţionale, ci de ceea ce particularitate care induce în eroare

tocmai se întîmplă. în vreme ce tipul judecata superficială îşi datorează

senzaţie extravertită este determinat existenţa absenţei raportării la

de intensitatea acţiunii obiectului, obiect. în mod normal, obiectul nu

tipul senzaţie introvertită se este devalorizat conştient, dar

orientează după intensitatea atractivitatea îi este retrasă, înlocuită

participării subiective a senzaţiei fiind cu o reacţie subiectivă care nu

declanşate de stimulul obiectiv. mai ţine seama de realitatea

Evident, nu este nici un raport obiectului, ceea ce echivalează,

proporţional între obiect şi senzaţie, fireşte, cu o devalorizare a obiectului.

ci unul aparent total disproporţionat în prezenţa unui astfel de tip eşti

şi arbitrar. Nu este niciodată îndemnat să te întrebi de ce există

previzibil din afară ce va face de fapt, care este legitimitatea

impresie şi ce nu. Dacă ar exista o existenţială a obiectelor, de vreme ce

proporţionalitate între intensitatea esenţialul se desfăşoară în afara lor.

senzaţiei, pe de-o parte, capacitatea Aceste îndoieli pot fi întemeiate în

şi voinţa de expresie, pe de altă cazuri extreme, în mod normal însă

parte, atunci iraţionalitatea acestui nu, căci pentru senzaţie, stimulul

tip ar fi extraordinar de izbitoare. obiectiv rămîne indispensabil, doar

Ceea ce se întîmplă cînd, bunăoară, că el produce altceva decît ceea ce s-

avem de-a face cu un artist creator. ar putea bănui în virtutea stării

Dar astfel de cazuri sînt exterioare de fapt.

excepţionale, iar dificultatea de 722. Privind lucrurile din afară este ca

exprimare proprie introvertitului şi cum influenţa obiectului nu ar

ascunde şi caracterul iraţional al pătrunde pînă la subiect. O astfel de

acestuia. Dimpotrivă, el poate izbi impresie este corectă în măsura în

care un conţinut subiectiv, provenind acoperă aproape în întregime

din inconştient, se strecoară între acţiunea obiectului. De unde, pentru

subiect şi obiect, captînd acţiunea obiect, sentimentul unei totale

acestuia din urmă. Penetrarea se poate devalorizări, iar pentru subiect, o

face atît de brutal încît se creează interpretare iluzorie a realităţii, care

impresia că individul se apără direct în cazuri patologice merge atît de

de efectele obiectului. în cazuri departe încît individul nu mai este in

cumva mai marcate, o astfel de stare să distingă între obiectul real şi

apărare protectoare se şi produce. percepţia subiectivă. Deşi o distincţie

Dacă inconştientul este doar cu puţin atît de importantă dispare total abia

mai întărit, participarea subiectivă a în stări aproape psihotice, percepţia

senzaţiei devine atît de vie, încît subiectivă poate, cu mult timp

înainte, să influenţeze într-o foarte

mare măsură gîndirea, simţirea şi

acţiunea, deşi obiectul este clar

perceput în întreaga sa realitate. în

cazurile în care influenţa obiectului

pătrunde, în virtutea unor împrejurări

speciale, de pildă, a unei intensităţi

particulare a lui sau a analogiei totale

cu imaginea inconştientă, pînă la

subiect, acest tip în varianta sa

normală este determinat să

acţioneze conform cu modelul său

inconştient. Această acţiune are în

raport cu realitatea obiectivă un

caracter iluzoriu şi de aceea extrem de

straniu. Ea dezvăluie dintr-o dată

subiectivitatea străină de realitate a

tipului în discuţie. Acolo însă unde

influenţa obiectului nu pătrunde cu

totul, ca întîlneşte o neutralitate

binevoitoare care trădează o

participare redusă şi care se răzbune nepotrivit prin îndărătnicie

străduieşte necontenit să liniştească şi rezistenţă sporită.

şi să echilibreze. Ceea ce este situat 723. Dacă lipseşte capacitatea de

prea jos se înalţă puţin, ceea ce e exprimare artistică, toate impresiile se

situat prea sus se coboară, strîng în interior, în profunzime, şi domină

entuziasmul se domoleşte, conştiinţa, fără ca aceasta să poată

extravaganţa se înfrinează, găsi expresia conştientă care s-o

neobişnuitul se reduce la formula elibereze de impresia fascinantă.

„justă", totul pentru a menţine în Pentru impresiile sale, acest tip

limite necesare acţiunea obiectului. dispune într-o oarecare măsură doar

Drept urmare, şi acest tip produce un de posibilităţi arhaice de exprimare,

efect apăsător asupra celor din jur, în căci gîndirea şi simţirea lui sînt

măsura în care candoarea lui este relativ inconştiente, iar în măsura în

îndoielnică. Dacă însă ea este reală, care sînt conştiente au la îndemînă

individul devine lesne victima doar expresii indispensabile, banale

agresivităţii şi a despotismului altora. şi cotidiene. Ca funcţii conştiente, ele

De astfel de oameni se abuzează în sînt

genere, ceea ce îi determină să se

430 TIPURILE DESCRIERE 431

PSIHOLOGIC GENERALĂ A

E TIPURILOR

cu totul improprii pentru a reda sînt total diferite de realitate. Dacă

adecvat percepţiile subiective. Acest înclină mai mult către raţiu

tip este de aceea deosebit de greu nea obiectivă, el va percepe această

accesibil înţelegerii obiective: de cele deosebire ca fiind patolo

mai multe ori el îşi este însuşi gică; dacă, în schimb, devotat fiind

incomprehensibil. iraţionalităţii sale, tinde să

Dezvoltarea sa îl îndepărtează în acorde propriei senzaţii valoare reală,

principal de realitatea atunci lumea obiectivă va

obiectului şi îl lasă în voia percepţiilor fi pentru el doar aparenţă şi spectacol.

sale subiective, care îi Numai cazurile extreme

orientează conştiinţa în sensul unei ajung la această dilemă. De regulă,

realităţi arhaice, deşi, în ab individul se mulţumeşte cu

senţa unei judecăţi comparative, acest închiderea în sine şi cu banalitatea

fapt îi rămîne complet in realităţii pe care o tratează,

conştient, într-adevăr, el se mişcă într- fără să ştie, în mod arhaic.

o lume mitologică, în care Inconştientul său este în principal

oameni, animale, trenuri, case, fluvii, caracterizat de repri

munţi îi apar în parte ca marea intuiţiei, care are un caracter

zei binevoitori, în parte ca demoni^ extravertit şi arhaic. în vre

răuvoitori. Ceea ce el însă me ce intuiţia extravertită posedă

nu conştientizează. Dar aceştia îşi acea iscusinţă caracteristică,

exercită ca atare acţiunea asu acel „nas fin" pentru toate posibilităţile

pra judecăţilor şi faptelor sale. El realităţii obiective, intu

judecă şi acţionează ca şi cum iţia inconştientă, arhaică are fier

ar avea de-a face cu astfel de forţe. pentru toate dedesubturile am

începe să-şi dea seama de bigue, întunecate, murdare şi

acest lucru abia în clipa în care periculoase ale realităţii. Intuiţia

descoperă că percepţiile sale reală şi conştientă a obiectului nu

înseamnă nimic pentru intuiţia Dacă inconştientul se opune

inconştientă care presimte toate conştiinţei, astfel de intuiţii ajung la

posibilităţile stadiilor arhaice suprafaţă şi îşi desfăşoară efectele

premergătoare ale acelei intenţii. nocive, impunîndu-se cu forţă

Intuiţia inconştientă are ceva individului şi declanşînd obsesii

de-a dreptul primejdios, subminător, dintre cele mai respingătoare faţă de

adesea în contrast violent obiecte. Nevroza rezultînd de aici

cu modul inofensiv şi binevoitor de a fi este, de regulă, o nevroză

al conştiinţei. Atîta timp obsesională, în care trăsăturile

cît individul nu se îndepărtează prea isterice sînt mascate de simptome

mult de obiect, intuiţia in de epuizare.

conştientă are efectul unei

Intuiţia
compensaţii salutare în raport cu ati
726. în atitudinea introvertită
tudinea uşor fantastică, înclinată către
intuiţia se îndreaptă către obiectele
credulitate a conştiinţei.
interioare, cum s-ar putea numi, pe

bună dreptate, elementele

inconştientului. Obiectele interioare

se comportă faţă de conştiinţă analog

celor exterioare, deşi ele au o

realitate nu fizică, ci psihică.

Obiectele interioare apar percepţiei

intuitive ca imagini subiective ale

unor lucruri care nu pot fi întîlnite în

experienţa exterioară, ci constituie

conţinuturile inconştientului, în ultimă

instanţă ale inconştientului colectiv.

Aceste conţinuturi nu sînt în sine

accesibile, fireşte, nici unei experienţe,

particularitate pe care ele o au în

comun cu obiectul exterior. După

cum obiectele exterioare, aşa cum le

percepem noi, sînt doar relative, tot

atît de relative sînt şi formele sub introvertită se limitează, în principal,

care apar obiectele interioare, la percepţia fenomenelor particulare

rezultate din esenţa acestora din de iner-vaţie, provocate de

urmă, inaccesibilă nouă, şi din inconştient, şi se opreşte la ele,

particularităţi ale funcţiei intuitive. intuiţia reprimă această latură a

Intuiţia are, ca şi senzaţia, factorul ei factorului subiectiv şi percepe

subiectiv, care în intuiţia extravertită imaginea care a declanşat inervaţia.

este reprimat la maximum, în Dacă, de pildă, cineva este cuprins

schimb în cea introvertită ajunge să de un acces psihogen de ameţeală,

fie o mărime decisivă. Chiar dacă senzaţia se opreşte la natura

intuiţia introvertită îşi primeşte particulară a acestei tulburări,

impulsul de la obiectele exterioare, percepîndu-i în detaliu toate cali-

ea nu se opreşte totuşi la tăţile, intensitatea, desfăşurarea în

posibilităţile exterioare, ci zăboveşte timp, modul de apariţie şi de

la ceea ce exteriorul declanşează în dispariţie al ei, fără însă a se ridica

interior. în timp ce senzaţia mai sus şi a pătrunde în

432 TIPURILE DESCRIERE 433

PSIHOLOGIC GENERALĂ A
E TIPURILOR

conţinutul de la care a pornit vaţie, influenţele exercitate de corp

tulburarea. Intuiţia, în schimb, pri- prin imaginile inconştiente.

meşte de la senzaţie doar impulsul Imaginile dispar astfel ca desprinse

către o activitate imediată; ea de subiect şi ca existînd

încearcă să vadă ce se află dedesubt pentru sine, fără legătură cu persoana.

şi percepe curind imaginea interioară Ca urmare, intuitivul in

care a provocat fenomenul ce o trovertit, atins de un acces de

exprimă, respectiv accesul de ameţeală, din exemplul amintit

ameţeală. Ea vede imaginea unui mai sus, nu bănuieşte defel că

bărbat străpuns de o săgeată în inimă, imaginea percepută se poate re

care se clatină. Această imagine feri cumva la el; fapt aproape de negîndit în

fascinează activitatea intuitivă, care se cazul unei persoane

opreşte la ea, iscodindu-i toate cu atitudine raţională, dar care nu e

detaliile. Ea o reţine şi constată, cu vie mai puţin real şi pe care

participare, că imaginea se schimbă, l-am întîlnit frecvent la tipul intuiţie

evoluează şi, în fine, dispare. introvertită.

Intuiţia introvertită percepe astfel Indiferenţa ciudată a intuitivului

toate procesele din extravertit faţă de

fundalul conştiinţei cu aceeaşi obiectele exterioare o are şi intuitivul

acuitate cu care senzaţia extra introvertit faţă de obiec

vertită percepe obiectele exerioare. tele interioare. După cum intuitivul

Pentru intuiţie, imaginile in extravertit presimte încon

conştiente capătă demnitatea lucrurilor tinuu noi posibilităţi pe care le

şi a obiectelor. Deoarece urmăreşte fără să-i pese de soarta

însă intuiţia exclude participarea lui şi a altora, trecînd fără scrupule

senzaţiei, ea nu ajunge să cu peste consideraţii umane şi

noască decît în insuficientă măsură sau demolînd, împins de patima eternă a

deloc tulburările de iner- schimbării, ceea ce tocmai

s-a terminat de construit, intuitivul chestiune de percepţie, o „senzaţie".
introvertit trece de la o ima în acest fel, intuitivului introvertit îi
gine la alta, alergînd după toate dispar atît conştiinţa existenţei sale
posibilităţile născute din adîncul fizice, cît şi conştiinţa influenţei sale
inconştientului, fără a stabili nici o asupra altora. Punctul de vedere
corelaţie între sine şi ima extravertit ar spune despre intuitivul
gine. După cum lumea nu devine introvertit că pentru el „realitatea nu
niciodată o problemă morală există", că el se „lasă în voia unor
pentru cel care doar o percepe, tot astfel nici reverii sterile". Contemplarea
pentru intuitiv lu imaginilor inconştientului pe care
mea imaginilor nu devine vreodată o forţa creatoare le produce din
problemă morală. Ea este abundenţă este în orice caz sterilă în
atît pentru unul, cît şi pentru celălalt raport de utilitate imediată, în
o problemă estetică, o măsura totuşi în care aceste imagini

sînt posibilităţi de concepţii, capabile

în cazul dat să confere energiei o

nouă declivi-tate, şi această funcţie

— din cîte există, cea mai străină

lumii exterioare — este

indispensabilă economiei psihice

globale, după cum şi tipul

corespunzător ei este indispensabil

vieţii psihice a unui popor. Israel nu

şi-ar fi avut profeţii săi, dacă acest tip

n-ar fi existat.

729. Intuiţia introvertită înţelege

imaginile care izvorăsc din temelia

apriorică, respectiv existentă ereditar,

a spiritului inconştient. Aceste

arhetipuri, a căror esenţă interioară

este inaccesibilă experienţei,

reprezintă sedimentul format în cursul

funcţiilor psihice a seriei ancestrale, ceva care participă la viaţă, care

adică experienţele existenţei suferă transformări interioare aflate

organice în genere, acumulate prin în relaţii profunde cu nivelul

milioane de repetări şi condensate în evenimenţial, intuiţia introvertită

tipuri. în aceste arhetipuri sînt deci oferă prin perceperea proceselor

reprezentate toate experienţele lăuntrice anumite date ce pot fi de

apărute din cele mai vechi timpuri pe importanţă excepţională pentru

această planetă. Ele apar cu atît mai interpretarea a tot ceea ce se

desluşit în arhetip cu cît au fost mai întîmplă; ea poate chiar să prevadă

frecvente şi mai intense. Arhetipul mai mult sau mai puţin clar atît noile

ar fi, spre a folosi limbajul lui Kant, posibilităţi, cît şi ceea ce urmează să

un fel de noumenon al imaginii pe care se întîmple efectiv. Caracterul ei

intuiţia îl percepe şi îl produce profetic se explică din relaţia pe care

percepînd. Deoarece inconştientul o întreţine cu arhetipurile care, la

este nu ceva care zace asemenea unui rîndul lor, reprezintă desfăşurarea

caput mortuum psihic, ci mai degrabă logică a tuturor lucrurilor accesibile

experienţei.
434 TIPURILE DESCRIERE 435

PSIHOLOGIC GENERALĂ A

E TIPURILOR

Tipul intuiţie introvertită semnificative şi banale,

Particularitatea intuiţiei introvertite frumoase şi groteşti, sublime şi bizare

produce, în condiţii în acelaşi timp. Dacă nu

le în care aceasta este predominantă, e artist, atunci e adesea un geniu

un tip original, anume vi neînţeles, un marc talent de

sătorul şi vizionarul mistic, pe de-o căzut, un fel de înţelept pe jumătate

parte, fantastul şi artistul, smintit, un personaj de ro

de cealaltă parte. Ultimul caz este, s- man „psihologic".

ar zice, cel normal, căci Deşi nu ţine cu totul de linia tipului

acest tip înclină în genere să se intuiţie introvertită

limiteze la caracterul perceptiv să facă din percepţie o problemă

al intuiţiei. Intuitivul se opreşte, de morală, pentru aceasta fiind

regulă, la percepţie, proble nevoie de o anume intensificare a

ma lui e prin excelenţă percepţia şi funcţiilor judicative, este su

plăsmuirea percepţiei, în mă ficientă o diferenţiere relativ mică a

sura în care este un artist creator. judecăţii pentru ca intuiţia

Fantastul însă se mulţumeşte să treacă din domeniul esteticului pur

cu intuiţia prin care se lasă format, în acela al moralei. Apare

adică determinat. Adîncirea astfel o varietate a tipului intuitivului

intuiţiei produce, firesc, o îndepărtare introvertit, substanţial di

uneori extraordinară a in ferită de forma sa estetică, dar

dividului de realitatea tangibilă, în aşa caracteristică în acelaşi timp pen

fel încît el însuşi devine tru el. Problema morală apare atunci

o adevărată enigmă pentru cei din cînd intuitivul intră în re

imediata sa apropiere. Dacă laţie cu viziunea sa, cînd nu se mai

este artist, atunci arta lui enunţă mulţumeşte cu simpla

lucruri extraordinare, rupte de intuiţie, cu modelarea şi evaluarea ei

realitate, seînteind în luciri multicolore, estetică, ci îşi pune între

barea: ce înseamnă acest lucru pentru a văzut. Altfel este cel orientat

mine sau pentru lume? intuitiv. Acesta se ocupă de sem-

Ce îndatorire sau sarcină rezultă de aici nificaţia viziunii sale, interesîndu-se

pentru mine sau pentru mai puţin de posibilităţile ei estetice cît

lume? Intuitivul pur, care refulează de posibilele ei efecte morale, izvorind pentru

judecata sau a cărui judecată el din sensul conţinutului lor. Judecata

se menţine în limitele percepţiei, nu sa îi permite să recunoască, adesea

îşi pune de fapt niciodată ce-i drept doar vag, că el este în

o asemenea întrebare, căci întrebarea calitate de om, de întreg, înglobat

lui nu este decît „cum"-ul cumva în viziunea sa, că aceasta este

percepţiei. Problema morală i se pare ceva care nu trebuie doar intuit ci şi

incomprehensibilă sau integrat vieţii subiectului. Prin

chiar absurdă şi refuză pe cît posibil să această recunoaştere, el se simte

se gîndească la ceea ce dator să-şi transfere viziunea în

propria viaţă. Deoarece însă în

principal el se sprijină numai pe

această viziune, tentativa sa morală

rămîne unilaterală, el se face pe sine şi

îşi face din viaţă un simbol, adaptat

la sensul interior şi etern al devenirii,

neadaptat însă la realitatea efectivă

a momentului. Rămînînd

incomprehensibil, el se lipseşte şi de

efectul pe care l-ar fi putut avea

asupra realităţii. Limbajul lui nu este cel

utilizat de toţi, ci unul prea subiectiv.

Argumentelor sale le lipseşte acea ratio

care convinge. El nu poate decît să

mărturisească şi să vestească. Este

glasul profetului în deşert.

732. Intuitivul introvertit refulează

de cele mai multe ori senzaţia

obiectuală. Aceasta este o

caracteristică a inconştientului său. în „sublimarea" totală. Dacă însă, în

inconştient există o funcţie a senzaţiei virtutea unei exagerări forţate a

extravertite, compensatoare, de atitudinii conştiente, se instituie o

natură arhaică. Personalitatea subordonare deplină faţă de

inconştientă s-ar putea cel mai bine percepţia internă, atunci

descrie ca un tip de senzaţie inconştientul intră în opoziţie, iar

extravertită, de factură inferioară, ulterior apar senzaţii obsesionale,

primitivă. Instinctualitatea şi lipsa de contrare atitudinii conştiente, însoţite

măsură sînt calităţile acestei de ataşarea nemăsurată de obiect.

percepţii, împreună cu ataşarea foarte Forma de nevroză este una

strîn-să de impresia senzorială. O obsesională ale cărei simptome sînt

astfel de calitate compensează aerul fie ipohondria, fie o hiperestezie a or-

rarefiat de înălţime, propriu atitudinii ganelor de simţ, fie ataşamente

conştiente şi îi conferă acesteia o obsesionale faţă de anumite persoane

anume greutate, care împiedică sau obiecte.

436 TIPURILE DESCRIERE 437

PSIHOLOGIC GENERALĂ A

E TIPURILOR

Rezumatul tipurilor iraţionale exterior este într-adevăr de calitate

733. Este aproape imposibil să se inferioară. Privirea le este absorbită

judece din exterior cele două tipuri de bogăţia evenimentelor subiective.

descrise mai sus. Dat fiind că sînt Tot ce li se întîmplă este atît de

introvertite şi au deci o capacitate captivant şi are un farmec atît de

sau o voinţă redusă de exprimare, ele inepuizabil, îneît ele nici nu observă

oferă o priză prea mică pentru o că informaţiile pe care le împărtăşesc

evaluare adecvată. Deoarece mediului lor nu conţin, de regulă, decît

activitatea lor principală se îndreaptă foarte puţin din ceea ce trăiesc ele

spre interior, în afară nu se văd decît însele. Caracterul fragmentar şi de

reticenţă, tendinţă de a se ascunde, cele mai multe ori doar episodic al

lipsă de participare sau nesiguranţă şi comunicărilor lor pretinde prea mult

jenă aparent neîntemeiată. Dacă se de la înţelegerea şi disponibilitatea

exteriorizează totuşi ceva, este vorba celor din jur; în plus, comunicarea lor

mai ales de manifestări indirecte ale este lipsită de acea căldură care ar

funcţiilor slab diferenţiate şi relativ trebui să învăluie obiectul şi care,

inconştiente. Manifestări de acest fel singură, ar putea să aibă forţă de

provoacă fireşte prejudecăţile convingere. Dimpotrivă, tipurile

mediului îndreptate împotriva acestor iraţionale arată foarte adesea către

tipuri. Drept urmare, ele sînt de cele mai multe exterior o atitudine brutală de

ori subapreciate sau cel puţin respingere, deşi o fac fără să-şi dea

neînţelese. Cum ele nu se înţeleg nici seama şi fără intenţia de a se

pe ele însele, deoarece le lipseşte în manifesta astfel. Aceşti oameni vor fi

mare măsură tocmai judecata, tipurile judecaţi mai echitabil şi vor fi

iraţionale nu pot să înţeleagă nici de înconjuraţi de mai multă indulgenţă,

ce sînt necontenit subapreciate de dacă se va şti cît de greu se transpun

opinia publică. Ele nu-şi dau seama intuiţiile interioare într-un limbaj

că prestaţia lor îndreptată către inteligibil. Oricum însă această

indulgenţă nu trebuie să meargă atît pleşitoare, susceptibile să-i trezească

de departe îneît ei să fie complet din beţia provocată de intuiţiile

dispensaţi de obligaţia de a interioare. E nevoie adesea de multă

comunica, ceea ce nu ar fi decît în stăruinţă pentru a le stoarce, în fine,

detrimentul unor astfel de tipuri. o comunicare omenească.

Destinul le pregăteşte lor, poate mai 734. Dintr-un punct de vedere

mult decît altor oameni, dificultăţi extravertit şi raţionalist, aceste tipuri

exterioare co- îi reprezintă pe oamenii cei mai

nefolositori. Dintr-un punct de vedere

superior, ei sînt dovada vie a faptului

că lumea bogată, plină, în nesfîrşită

mişcare, şi viaţa ei debordantă, ame-

ţitoare nu există doar în afară, ci şi

înăuntru. Evident, tipurile iraţionale

reprezintă demonstraţii unilaterale

ale naturii; dar ele sînt, totodată, pline

de învăţăminte pentru cei care nu se

lasă orbiţi de moda intelectuală a

vremii. Oamenii de această factură

sînt promotori de cultură şi, în felul

lor, educatori. Viaţa lor instruieşte

mai mult decît spusele lor. Din ea, şi

nu mai puţin din marea lor greşeală,

din incapacitatea de a se comunica,

înţelegem că una din cele mai grave

erori ale culturii noastre constă în

superstiţia cuvîntului şi în superstiţia

reprezentării, în supraes-timarea

nemăsurată a transmiterii prin

cuvinte şi metode a învăţăturii. Unui

copil, fireşte, cuvintele mari ale

părinţilor săi îi impun; se nutreşte

chiar convingerea că el ar putea fi

astfel educat, în realitate, educaţia o metodele utile, deoarece el

face viaţa părinţilor, iar cuvintele şi împărtăşeşte deja atitudinea

gesturile pe care ei le adaugă nu fac generală care crede în biruinţa

decît să-1 zăpăcească pe copil. metodei. El a învăţat deja că pînă şi

Acelaşi lucru e valabil şi pentru cea mai seacă minte, dacă se poate

profesor. Se crede atît de tare în metode, face ecoul unei metode bune, se

îneît se atribuie unei metode bune calitatea de transformă în cel mai destoinic elev.

a-1 sfinţi pe profesorul care o Toţi cei din jurul său vorbesc despre

utilizează. Un om de proastă calitate faptul — şi trăiesc potrivit lui —, că

nu e niciodată un bun profesor. El îşi orice succes şi orice fericire vin din

ascunde inferioritatea nocivă, care îl afară şi că e nevoie doar de o metodă

otrăveşte în secret pe elev, în spatele adecvată pentru a obţine lucrul dorit.

unei metodologii strălucite şi al unei Sau, îi arată oare viaţa profesorului

capacităţi de exprimare intelectuală, său de religie acea fericire pe care o

la fel de strălucite. Fireşte, elevul mai radiază bogăţia intuiţiei interioare?

mare nu pretinde decît să cunoască Fireşte, tipurile iraţionale in-

438 TIPURILE DESCRIERE 439

PSIHOLOGIC GENERALA A

E TIPURILOR

trovertite nu sînt propovăduitorii unei doar atunci de caracterul

umanităţi desăvîrşite. Le lipsesc conştient al unei funcţii, cînd nu numai

raţiunea şi etica raţiunii; dar viaţa lor utilizarea ei este la dis

instruieşte asupra celeilalte posibilităţi, poziţia voinţei, ci şi principiul ei este

aceea a cărei lipsă cultura noastră o hotărîtor pentru orientarea

resimte în chip dureros. conştiinţei. Ceea ce se produce, de

pildă, atunci cînd gîndirea

Funcţie principală şi funcţie auxiliară
este nu doar reflecţie şchiopătîndă şi
Nu aş vrea ca descripţia de mai sus
ruminare, ci un proces care
să lase impresia că
se încheie cu o concluzie de valabilitate
aceste tipuri se întîlnesc des în practica
generală, în aşa fel îneît
zilnică, sub această for-
concluzia logică trece, fără nici un fel
rnă pură. Ele nu sînt, în realitate, decît
de altă evidenţă, drept
fotografii de familie de
motiv şi drept garanţie a acţiunii
tip galtonian care cumulează şi, în
practice. Această hegemonie
consecinţă, scot exacerbat în
absolută îi revine empiric întotdeauna
relief trăsăturile tipice, estompîndu-le,
unei funcţii anume şi nu
tot atît de disproporţio
poate reveni decît uneia singure, căci
nat, pe cele individuale. Din cercetarea
intervenţia tot atît de au
exactă a cazului indivi
tomată a alteia ar duce inevitabil la o
dual rezultă că, alături de funcţia cea
altă orientare care s-ar
mai diferenţiată există
opune, cel puţin în parte, primei
întotdeauna în conştiinţă şi o a doua
funcţii. Deoarece însă o con
funcţie de importanţă se
diţie vitală a procesului conştient de
cundară şi de aceea mai puţin
adaptare este aceea de a
diferenţiată şi relativ determinată.
avea ţeluri clare şi univoce, este
Să repetăm, din raţiuni de claritate:
exclus, fireşte, ca o a doua
produsele tuturor
funcţie să aibă acelaşi rang ca prima.
funcţiilor pot fi conştiente; vorbim insă
Cea de a doua funcţie nu funcţiei principale. Simţirea, de pildă,

poate avea deci decît o importanţă nu poate niciodată să apară alături de

secundară, ceea ce se con gîndire ca o a doua funcţie, căci esenţa

firmă şi empiric. Importanţa ei ei se opune prea puternic gîndirii.

secundară rezidă în faptul că ea Gîndirea trebuie să excludă cu grijă

nu este, ca funcţia primară, nici simţirea, dacă vrea să rămînă o gîndire

absolut sigură, nici absolut de adevărată şi fidelă principiului ei. Ceea

cisivă, ci mai degrabă o funcţie ce nu exclude, fireşte, faptul că există

auxiliară sau complementară. indivizi la care gîndirea se află la

Secundară poate fi doar acea funcţie a aceeaşi înălţime ca simţirea, amîndouă

cărei esenţă nu se opune avînd aceeaşi forţă conştientă de

motivaţie. într-un astfel de caz, nu este

vorba de un tip diferenţiat, ci de o

gîndire şi o simţire relativ

nedezvoltate. Acelaşi grad de

conştientizare şi de lipsă de

conştientizare a funcţiilor

caracterizează deci starea de spirit

primitivă.

Funcţia secundară are, conform

experienţei, întotdeauna

o natură diferită de aceea a funcţiei

principale, dar nu opusă ei;

altfel, gîndirea ca funcţie principală se

poate uni uşor cu intuiţia

ca funcţie secundară, sau tot atît de

bine cu senzaţia, dar, cum

am spus, niciodată cu simţirea. Intuiţia

şi senzaţia nu se opun

gîndirii, adică ele nu trebuie neapărat

excluse, căci esenţa lor

nu este inversă gîndirii — precum

simţirea care, ca funcţie ju-

dicativă, concurează cu succes gîndirea Pentru toate tipurile întîlnite în

—, ci sînt funcţii de per practică este valabil prin

cepţie care oferă gîndirii un ajutor cipiul după care, alături de funcţia

binevenit. De îndată însă ce principală conştientă, acestea

ar ajunge la acelaşi nivel de mai posedă şi o funcţie auxiliară relativ

diferenţiere ca gîndirea, ele ar conştientă, diferită în

determina o schimbare de atitudine orice privinţă de esenţa funcţiei

care ar contrazice tendinţa principale. Din aceste ameste

gîndirii. Ele ar face anume din curi apar imagini bine cunoscute, de

atitudinea judicativă o atitudine exemplu intelectul practic,

perceptivă. în felul acesta, s-ar asociat cu senzaţia; intelectul

reprima principiul raţionalităţii, speculativ, pătruns de intuiţie, in

indispensabil gîndirii, în favoarea tuiţia artistică ce îşi alege şi reprezintă

iraţionalităţii simplei percep imaginile prin interme

ţii. De aceea, funcţia auxiliară este diul judecăţii afective, intuiţia filozofică

posibilă şi utilă doar în mă ce îşi transpune viziu

sura în care slujeşte funcţiei principale, nea, graţie unui intelect robust, în

fără a ridica pretenţii sfera inteligibilului etc.

asupra autonomiei principiului ei.

440 TIPURILE PSIHOLOGICE cesul la inconştient şi la funcţia cea

mai refulată se deschide de

Corespunzător raportului dintre
la sine, menţinîndu-se, totodată,
funcţiile conştiente, se
într-o măsură suficientă perce
organizează şi gruparea funcţiilor
perea punctului de vedere
inconştiente. Astfel, unui in
conştient, atunci cînd calea de dez
telect practic conştient îi
voltare trece prin funcţia secundară,
corespunde o atitudine intuitiv-
deci în cazul unui tip raţio
afectivă
nal, prin funcţia iraţională. Aceasta
inconştientă, funcţia simţirii fiind
conferă punctului de vedere
relativ mai puternic inhibată
conştient o astfel de perspectivă
decît funcţia intuiţiei. Această
asupra a ceea ce este posibil şi
particularitate nu prezintă interes,
asupra a ceea ce urmează să vină,
ce-i drept, decît pentru acela care
îneît conştiinţa dobindeşte o
se ocupă de tratarea psiholo
protecţie suficientă împotriva
gică a unor astfel de cazuri. Este
efectului distructiv al inconştien
important ca el să fie la curent
tului. Invers, un tip iraţional pretinde
cu toate acestea. Am văzut, de pildă,
o dezvoltare mai puternică
adesea, medici străduin-
din partea funcţiei auxiliare
du-se să dezvolte funcţia simţirii la
raţionale, reprezentată în conştiinţă,
intelectuali de elită direct
spre a fi mai bine pregătit să
din inconştient. O astfel de încercare
primească şocul inconştientului.
este destinată eşecului, în-
Funcţiile inconştiente se află într-
trucît siluieşte excesiv punctul de
o stare arhaic-anima-
vedere conştient. Dacă izbu
lică. Expresiile lor simbolice
teşte, atunci apare obligatoriu o
manifestate în vise şi în fantezii
dependenţă obsesivă a pacien
reprezintă de cele mai multe ori
tului de medic, un „transfer" care poate fi
lupta sau înfruntarea dintre
stopat doar cu
două animale sau doi monştri.
brutalitate, căci făcîndu-i-se

violenţă, pacientul îşi pierde punc

tul de vedere, adică medicul devine

punctul său de vedere. Ac

 XI descrieri perifrastice şi, ca să spun

DEFINI aşa, indirecte. Se poate vorbi de o

ŢII reprezentare directă doar atunci

cînd sînt comunicate stări de fapt

elementare, susceptibile a fi

numărate şi măsurate. Dar cît din

741. Poate că cititorului i se pare psihologia reală a omului poare fi
inutil faptul că adaug la sfîrşitul trăit şi observat ca fenomen
cercetării de faţă un capitol sesizabil prin număr şi măsură?
special consacrat definirii Astfel de fenomene există însă şi
conceptelor. Am făcut însă de cred că prin studiile mele
nenumărate ori experienţa că toc- asociative1 am demonstrat că şi
mai în lucrările de psihologie fapte foarte complicate sînt
conceptele şi expresiile nu pot fi accesibile unei metode de
niciodată suficient de atent măsurare. Dar cine a pătruns mai
mînuite, căci tocmai aici, mai mult adînc în esenţa psihologiei şi
ca oriunde, apar cele mai mari pretinde mai mult de la aceasta ca
variaţii în utilizarea noţiunilor, disciplină ştiinţifică, respectiv nu
prilejuind frecvent neînţelegeri din acceptă ca ea să ducă o existenţă
cele mai tenace. Această situaţie precară în limitele impuse de o
supărătoare pare să vină nu doar metodologie care este proprie
din aceea că psihologia este o ştiinţelor naturii, acela a înţeles şi
ştiinţă tînără, ci şi din faptul că faptul că o metodă experimentală
materia experienţei, examinată nu va izbuti niciodată să dea
ştiinţific, nu poate fi pusă concret seama de natura sufletului uman
sub ochii cititorului. Psihologul se şi nici să schiţeze o imagine, fie şi
vede mereu obligat să reprezinte aproximativ fidelă, a fenomenelor
realitatea observată de el prin psihice complexe.

1 Diagnostisclie Assoziationsstudien

[Gesammelte Werke, II].

442 TIPURILE PSIHOLOGICE elementare, după cum nu le putem

di
Părăsind însă domeniul faptelor
zolva în acestea. Ar însemna să
sesizabile prin număr şi
suprimăm astfel o bună parte
măsură, sîntem reduşi la concepte
de psihologie.
care trebuie să ni le înlocu
Pentru a evita inconvenientul care
iască pe acestea. Precizia pe care o
decurge din supra-
conferă faptelor observate,
estimarea metodicii ştiinţelor
măsura şi numărul, poate fi
naturii, sîntem obligaţi să recur
înlocuită doar de exactitatea con
gem la concepte solide. Spre a ajunge la ele
ceptuală. Or, aşa cum ştie orice
este în orice caz
cercetător care lucrează în acest
nevoie de colaborarea unui marc
domeniu, conceptele psihologice
număr de persoane, de un fel
curente suferă de o imprecizie
de consensus gentium. Cum e imposibil
şi de o multiplicitate de sensuri atît
de obţinut imediat aşa
de mare, încît abia dacă ne
ceva, fiecare cercetător are
putem înţelege unii cu ceilalţi. Să
obligaţia de a determina şi fixa, fie
luăm, de pildă, noţiunea de
şi aproximativ, termenii pe care îi
„sentiment", să ne reprezentăm tot
utilizează; cel mai nimerit
ceea ce acoperă ea; şi vom
este să se explice sensul fiecărui
avea o imagine a variabilităţii şi a
termen în aşa fel încît oricine
multiplicităţii de sens a con
să poată înţelege accepţia în care el
ceptelor psihologice. Şi totuşi
este folosit.
această noţiune exprimă ceva ca
Pentru a răspunde acestei
racteristic, inaccesibil măsurii şi
necesităţi, îmi voi explica mai
numărului, dar care există în
jos, în ordine alfabetică, principalele
chip indiscutabil, ceva la care nu
concepte psihologice. Tot
putem renunţa precum a re
odată îl rog pe cititor să binevoiască
nunţat Wundt în psihologia sa
a-şi aminti de aceste lămu
fiziologică; nu putem nega aces
riri în caz că are îndoieli. E de la
tor stări de fapt calitatea de
sine înţeles că explicaţiile şi
fenomene fundamentale şi nu le
definiţiile ce urmează arată doar
putem înlocui cu faptele
sensul în care utilizez eu con
ceptele în discuţie, fără a pretinde

că această întrebuinţare e sin DEFINIŢII 443

gura posibilă sau că e neapărat cea

semnificaţii, a unei caracteristici
corectă.
generale etc.) dintr-un context care
Abstracţie. Abstracţia este, după
mai cuprinde şi alte elemente, a
cum indică şi cuvîntul,
căror combinare în întreg reprezintă
o extragere sau o desprindere a
ceva unic, individual şi
unui conţinut anume (a unei
incomparabil. Unicitatea, par-

ticularitatea şi incomparabilitatea

stînjenesc cunoaşterea, motiv

pentru care celelalte elemente

legate de conţinutul resimţit ca

esenţial trebuie să pară non-

necesare voinţei de cunoaştere.

Abstracţia este deci acea

activitate spirituală care elibe

rează conţinutul sau faptul, resimţit

ca esenţial, de legătura cu

elemente resimţite ca non-necesare,

prin aceea că le distinge de

acestea, cu alte cuvinte le diferenţiază

(v. mai jos). Abstract,

într-o accepţie mai largă,

denumeşte tot ceea ce este extras

dintr-o conexiune de elemente

resimţite ca non-necesare în ra

port cu semnificaţia lui.

Abstracţia este o activitate

proprie în genere funcţiilor

psihologice. Există o gîndire

abstractivă, după cum abstractive

pot fi simţirea, senzaţia şi intuiţia

(vezi aceste concepte). Gîndi- extrag o parte din conexiunile

rea abstractivă detaşează un sale, excluzînd părţile neaferente.

conţinut caracterizat de calităţi in- Intenţia mea este de a scăpa

telective, logice, din elemente care

Sully, The Human Mind, 1892, II, cap. :
nu-i sînt adecvate. Simţirea
Nahlowsky, Das GefihMeben, 1907, p.
abstractivă procedează la fel cu un

conţinut de natură afectivă,

tot astfel senzaţia şi intuiţia. Există

de aceea atît gînduri abstracte

cît şi sentimente abstracte, ultimele

numite de Sully intelectuale,

estetice şi morale. 2 Nahlowsky

adaugă sentimentul religios. 3

Sentimentele abstracte, aşa cum le

concep eu, ar corespunde

sentimentelor „mai înalte" sau „ideale" ale

lui Nahlowsky. Eu

aşez sentimentele abstracte pe

acelaşi plan cu gîndurile abstrac

te. Senzaţia abstractă s-ar putea

numi senzaţie estetică în opo

ziţie cu senzaţia senzorială (vezi

Senzaţie), iar intuiţia abstractă

s-ar putea numi intuiţie simbolică,

în opoziţie cu intuiţia fantas

tică (v. Fantezie şi Intuiţie).

748. în această lucrare corelez

conceptul de abstracţie cu re

prezentarea unui proces psihoenergetic de

care el este legat: da

că adopt o atitudine abstractivă

faţă de obiect, nu acesta ca în

treg acţionează asupra mea, ci eu

444 TIPURILE DEFINIŢ 445

PSIHOLOGIC II

de obiect în calitatea sa de întreg unic parte, este introvertită, pe de alta,

şi individual şi de a nu reţine decît o asimilează o parte resimţită

parte din el. Reprezentarea întregului ca esenţială a obiectului, conţinuturi

îmi este, ce-i drept, dată, dar eu nu lor abstracte deja existente

mă absorb în ea ; interesul meu nu în subiect. Cu cît un conţinut e mai

merge în direcţia întregului, ci se abstract, cu atît e mai puţin

retrage din obiect ca întreg, cu partea reprezentabil Mă alătur lui Kant care

prelevată, şi revine la mine; cu alte consideră că un concept

cuvinte, revine la lumea mea de concepte este cu atît mai abstract „cu cît este epurat mai

dispuse sau constelate în vederea mult de dife

abstragerii unei părţi a obiectului. renţele dintre obiecte"4, în sensul că,

(Obiectul nu se poate abstractiza la gradul său maxim, ab

astfel decît în virtutea unei constelaţii stracţia se îndepărtează în chip

subiective de concepte.) Prin „interes" absolut de obiect şi ajunge astfel

înţeleg energia=libido (v. mai jos) pe care o la extrema nereprezeMobilitate, abstracţie

atribui ca valoare obiectului, sau pe care pe care eu o numesc

obiectul o atrage la sine, eventual fără voinţa idee (v. Idee). Invers, o abstracţie care

sau fără conştiinţa mea. îmi reprezint mai posedă încă repre-

de aceea procesul de abstractizare ca zentabilitate sau elemente imagistice este un

pe o retragere a libidoului din obiect concept concret

către conţinutul subiectiv abstract. (v. Concretism).

Pentru mine deci, abstracţia înseamnă Afect. Prin afect se înţelege o stare a

o devalorizare energetică a obiectului. sentimentului ca

Cu alte cuvinte, abstracţia este o racterizată, pe de-o parte, de o

mişcare libidinală care se inervaţie perceptibilă a corpului,

introverteşte. pe de alta, de o tulburare specifică a

Numesc abstractivă o atitudine (v. mai cursului reprezentării.5 Uti

jos) care, pe de-o lizez ca sinonim cu afect termenul de emoţie.

Spre deosebire de transformă astfel în afect. Din raţiuni

Bleuer (v. Afectivitate), disting sentimentul de practice, este bine să deosebim însă

afect, deşi trece afectul de sentiment. Căci acesta

rea sentimentului în afect este fluidă, din urmă poate fi o funcţie de care

căci orice sentiment, cînd putem dispune după bunul nostru

atinge o anume intensitate, plac, în vreme ce afectul, de regulă,

declanşează inervaţii corporale şi se nu este. Tot aşa, afectul este

caracterizat prin inervaţii sensibile

Kant, Logik, § 6.
ale corpului, în vreme ce acestea lipsesc în
Cf. Wundt, Grundzăge der
cazul sentimentului sau au o
physiologischen Psychologie, V, ed. a
intensitate atît de scăzută îneît nu pot fi
Hl-a,
percepute decît cu instrumente foarte fine cum
1903, pp. 209 ş. unn.
ar fi fenomenul psihogalvanic.6 Afectul îşi

adaugă senzaţia iner-vaţiilor

corporale declanşate de el. De aici a

pornit teoria afectelor a lui James-Lange, în

care afectul este derivat cauzal din

inervaţiile corpului. Faţă de această

interpretare extremă, eu concep

afectul, pe de-o parte, ca o stare

psihică a sentimentului, pe de alta, ca o

stare fiziologică de inervare; ambele

cumulîndu-se reciproc, se

influenţează una pe cealaltă; cu alte

cuvinte, unui sentiment intens i se

asociază o componentă senzitivă prin

care afectul se apropie mai mult de

senzaţie (v. mai jos) şi se deosebeşte

substanţial de starea sentimentului.

în ce mă priveşte, atribui afectele

net marcate, adică afectele însoţite

de inervaţii corporale violente, nu

domeniului funcţiei simţire ci aceluia

al funcţiei senzaţie (v. Funcţie). Fere, Note sur des modificalions de ta

751. Afectivitate. Afectivitatea este un rdsistance e'lectrique etc, în:

concept creat de E. Bleuler. Compus rendus de la Socidtd de Biologie,

Afectivitatea desemnează şi 1888, pp. 217 ş. urm. Veraguth,

înglobează „nu doar afectele în Das psychogalvanische

sensul propriu al cuvîntului, ci şi Reflexphănomen, în: „Monatsschrift fur

sentimenele uşoare sau tonalităţile Psychologie

de plăcere sau neplăcere în registrul und Neurologie", XXI (1907) p. 387. Jung,

sentimentului"7. Bleuler distinge de Ober die psychophysischen Beglei-

afectivitate, pe de-o parte, senzaţiile terscheinungen im Assoziationsexperiment

simţurilor şi celelalte senzaţii (Gesammehe Werke, II). Binswan-

corporale, pe de altă parte, ger, Ober das Verhalten des

„sentimentele", în măsura în care psychogalvanischen Phănomens etc,

acestea sînt procese interioare de în: Diagnos-

percepţie (de pildă, sentimentul tische Assoziationsstudien, D, p. 113.

certitudinii, al verosimilităţii) şi Bleuler, Affectivităt, Suggestibilităt,

gînduri sau cunoştinţe imprecise.8 Paranoia, 1906, p. 6.

Loc. cit., pp. 13 ş. urm.

446 TIPURILE DEFINIŢ 447

PSIHOLOGIC II

Anima, Animus, vezi Suflet, Imagine a imitaţie, de natură arhaizantă, atestată

sufletului. spre exemplu de opere de

Apercepţie. Apercepţia este un artă din perioada romană tîrzie sau

proces psihic prin care de „goticul" veacului al

un conţinut nou este ataşat unor XlX-lea, ci de calităţi care au caracter

conţinuturi analoage, deja exis de relicve. Acestea sînt

tente, în aşa fel încît să poată fi toate trăsăturile psihologice care

considerat înţeles, priceput sau coincid în esenţă cu însuşirile

clar. 9 Se distinge o apercepţie activă de proprii mentalităţii primitive. în chip

una pasivă; prima este evident, arhaicul este în

un proces în cadrul căruia subiectul primul rînd inerent fanteziilor

înţelege atent, conştient, cu inconştientului, adică produselor

de la sine putere şi din motive ce îi activităţii imaginative inconştiente

sînt proprii un conţinut nou care atinge conştiinţa. Cali

pe care îl asimilează altor conţinuturi, tatea imaginii este arhaică atunci cînd

gata pregătite; ultima este are incontestabile paralele

un proces în cadrul căruia un conţinut mitologice.10 Arhaice sînt asociaţiile

nou se impune din afară analogice ale fanteziei in

(prin simţuri) sau dinăuntru (din conştiente, de asemenea simbolismul

inconştient) conştiinţei, forţînd ei (v. Simbol). Arhaică

cumva atenţia şi înţelegerea. în primul este relaţia de identitate cu obiectul

caz, accentul activităţii (v. Identitate), apoi acea

cade pe eu, în al doilea caz pe „participation mystique" (v. mai jos). Arhaic

conţinutul nou care se impune. este concretismul

Arhaism. Prin arhaism înţeleg gîndirii şi al simţirii. Arhaisme sînt

caracterul vechi al unor totodată constrîngerea şi in

conţinuturi şi funcţii psihice. E vorba capacitatea de a se domina (abandonare de

nu de acea antichitate de sine). Arhaism este

contopirea funcţiilor psihologice (v. 155. Arhetip11 v. Imagine.

Diferenţiere), de exemplu, Asimilare. Asimilarea este

gîndire şi simţire, simţire şi senzaţie, identificarea unui nou con

simţire şi intuiţie, de ase ţinut conştient cu materialul subiectiv

menea contopirea părţilor unei funcţii disponibil 12 , situaţie în

(audition colore'e), ambi- care este subliniată în special

tendinţă şi ambivalenţă (Bleuler), adică asemănarea noului conţinut cu

fuziunea cu ceea ce este materialul subiectiv disponibil, uneori

contrar, de exemplu, sentiment şi în defavoarea calităţii au

sentiment opus. tonome a noului conţinut. 13 Asimilarea

este de fapt un proces

9 Cf. Wundt, Grundziige der pltysiologischen
de apercepţie (v. Apercepţie) care se
Psychologie. I, 1902, p. 322. 10 Cf. Jung,
deosebeşte la simpla aper
Waiidlungen und Symbole der Ubido
cepţie prin elementul de identificare cu
(reeditare: Symbole der Wandlung
materialul subiectiv. în
[Gesammelte Werke, VI].
acest sens Wundt afirmă: „Acest mod

de formare (respectiv asi

milarea) se manifestă în mod special în

procesul de reprezenta

re, atunci cînd elementele asimilatoare apar

prin reproducere,

iar cele asimilate printr-o impresie senzorială

nemijlocită. Ele

mentele unor imagini-amintiri sînt transferate

cumva în obiectul

exterior, în aşa fel încît în cazul în care

obiectul şi elementele

reproduse se deosebesc considerabil,

percepţia senzorială înre

gistrată apare ca o iluzie care ne

induce în eroare în legătură cu

natura reală a lucrurilor."14

în ce mă priveşte, utilizez termenul

într-un sens ceva anume excitaţie sau pen-

mai larg, anume ca identificare a obiectului cu

Structura arhetipală s-a aflat
subiectul în ge
dintotdeauna în centrul cercetărilor
nere, şi îi opun disimilarea ca
lui
identificare a subiectului cu obiec
Jung. Versiunea definitivă a noţiunii a
tul şi ca înstrăinare a subiectului faţă
fost însă elaborată în timp. Cf. Jung,
de sine însuşi în favoarea
Die Beziehungen iwischen dem leii und dem
obiectului, indiferent dacă e vorba de
Unbewufiten. Von den Wurzeln
un obiect exterior sau de
des Bewufitseins ş. a.
un obiect „psihologic", de pildă o idee.
Wundt, Logik, 1, 1906, p. 20.
758. Atitudine. Acest concept
Cf. Lipps, Leiţfaden der Psychologie,
reprezintă o cucerire relativ
ediţia a Ii-a, 1906, p. 104.
nouă în psihologie. El a fost introdus
Wundt, Grundzuge der physiotogischen
de Miiller şi Schumann . 15
Psychologie, III, 1903, p. 529.
în vreme ce Kulpe defineşte atitudinea
16
Pflugers „Archiv", voi. 45, p. 37.
ca o predispoziţie a
Grundrifi der Psychologie, 1893, p. 44.
centrilor senzoriali sau motori pentru o
448 TIPURILE DEFINIŢ 449

PSIHOLOGIC II

tru un impuls permanent, Ebbinghaus17 o factori psihici sau de conţinuturi care

concepe în sens larg, ca deprindere fie determină acţiunea într-o direcţie

de a introduce obişnuitul în prestaţia sau alta, fie concep într-un fel sau

individuală care se abate de la altul un stimul exterior. Fără

obişnuit. Felul în care utilizăm noi atitudine, nu este posibilă apercepţia

termenul derivă din accepţia pe care (v. mai sus) activă. Atitudinea arc

i-o acordă Ebbinghaus. Atitudinea întotdeauna un punct de orientare

este pentru noi o dispoziţie a care poate fi conştient sau in-

psihicului de a acţiona sau reacţiona conştient, căci o combinaţie deja

într-o anumită direcţie. Denumind pregătită de conţinuturi va sublinia în

acel fenomen particular, respectiv actul de apercepţie a unui nou

faptul că anumiţi stimuli acţionează conţinut acele calităţi sau momente

uneori puternic, alteori slab, alteori care apar ca ţinînd de conţinutul

nu acţionează deloc, conceptul de subiectiv. Are loc atunci o selecţie sau

atitudine este foarte important în o judecată care exclude elementele

special pentru psihologia nepotrivite. De ceea ce este potrivit

fenomenelor sufleteşti complexe. A fi sau nepotrivit decide combinaţia sau

orientat atitudinal înseamnă: a fi pre- constelaţia gata pregătite. Caracterul

gătit pentru ceva anume, chiar dacă conştient sau inconştient al

acest ceva anume nu este obiectivului nu are nici o importanţă

conştientizat, căci a fi orientat pentru acţiunea selectivă a atitudinii,

atitudinal echivalează cu a avea o deoarece selecţia pe care o face

direcţie apriorică spre ceva precis, atitudinea este dată aprioric şi de

indiferent dacă acesta este sau nu altfel ea se produce automat.

reprezentat. Disponibilitatea, care pentru mine Distincţia între conştient şi

este tot una cu atitudinea, constă în inconştient este însă necesară,

faptul că există o anume constelaţie deoarece există adesea două

subiectivă, o anume combinaţie de atitudini, una conştientă şi alta

inconştientă. Ceea ce înseamnă că

conştiinţa are pregătite alte Conceptul de atitudine este întrucîtva înrudit

conţinuturi decît inconştientul. cu acela de

Deosebit de limpede apare atitudinea apercepţie al lui Wundt, cu deosebire

duală în nevroză. că acesta din urmă închide

în sine procesul relaţiei dintre

17 Grundzuge der Psychologie, 1, 1905,
conţinutul disponibil şi conţinutul
pp. 681 ş. urm.
nou, de aperceput, în timp ce

conceptul de atitudine se referă

exclusiv la conţinutul subiectiv

disponibil. Apercepţia este cum

va podul care uneşte conţinutul deja

existent şi disponibil cu

conţinutul nou, în vreme ce atitudinea

este contrafortul podului

de pe un mal al apei, iar conţinutul

nou, contrafortul de pe ce

lălalt mal. Atitudinea semnifică o

aşteptare, iar aşteptarea acţio

nează întotdeauna selectiv şi

orientativ. Un conţinut puternic ac

centuat, situat în orizontul

conştiinţei, alcătuieşte (uneori

împreună cu alte conţinuturi) o

anume constelaţie, echivalentă

cu o anume atitudine, căci un astfel

de conţinut al conştiinţei

favorizează percepţia şi apercepţia

asemănătorului şi inhibă per

cepţia şi apercepţia

neasemănătorului. El îşi produce

astfel ati

tudinea care îi corespunde. Acest

fenomen automat este o cauză laţie de conţinuturi care determină, la

esenţială a unilateralităţii orientării rîndul ei, continuu şi pînă

conştiente. Ceea ce ar duce în cele mai mici detalii, o anumită

la o pierdere deplină a echilibrului atitudine. Cineva care resimte

dacă în psihic nu ar exista o deosebit de profund caracterul

funcţie autoreglatoare, compensatoare (v. neplăcut al vieţii va avea, în mod

mai sus) care corec firesc, o atitudine care aşteaptă

tează atitudinea conştientă. în acest permanent ceva neplăcut. Aceas

sens, dualitatea atitudinii tă atitudine excesiv conştientă este

este un fenomen normal care se compensată de o atitudine

manifestă supărător numai atunci inconştientă orientată către plăcere.

cînd unilateralitatea conştientă este Cel reprimat se aşteaptă

excesivă. Atitudinea ca întotdeauna la reprimare, el o alege în

atenţie curentă poate să nu fie decît cursul experienţelor sale,

un fenomen parţial, relativ o adulmecă în tot locul; atitudinea lui

neimportant sau şi un principiu inconştientă vizează de

general care determină întreg aceea putere şi superioritate.

psihicul. Dispoziţia, influenţa mediului, întreaga psihologie a individului este în

a educaţiei, experienţa chiar liniile ei

generală de viaţă sau convingerile pot mari diferit orientată în funcţie de

crea de obicei o conste atitudinea habituală. Cu toate

450 TIPURILE PSIHOLOGICE care se pot dispensa aproape

complet de ea, fără a manifesta

că legile psihologice generale sînt
din acest motiv simptome pa-
valabile pentru toţi, ele nu
tologice sau limitări evidente ale
caracterizează niciodată individul
capacităţii lor de realizare; în
singular, căci modul acţiunii lor
schimb, în alte cazuri, tulburări
este complet diferit, în funcţie de
mărunte în acest domeniu pot
atitudinea generală. Aceasta este
avea consecinţe grave. Cît de
întotdeauna rezultatul tuturor
enorme sînt diferenţele individuale
factorilor capabili să influenţeze
se vede poate cel mai bine în
substanţial psihicul, deci al
problema plăcerii şi a neplăcerii.
dispoziţiei înnăscute, al educaţiei,
Aici eşuează, ca să spun aşa,
al influenţelor mediului, al
toate regulile. Există oare ceva
experienţelor de viaţă, al opiniilor
care să nu stîrnească omului,
şi convingerilor dobîndite prin
după caz, fie plăcere, fie neplăce-
diferenţiere (v. mai jos), al
re? Orice instinct se poate
reprezentărilor colective etc. Dacă
subordona altuia, orice funcţie se
nu ar fi importanţa absolut
poate subordona alteia, dîndu-i ascultare.
fundamentală a atitudinii,
Instinctul eului sau instinctul puterii se
existenţa unei psihologii indi-
poate pune în slujba sexualităţii sau
viduale ar fi exclusă. Atitudinea
dimpotrivă o poate supune pe
generală produce însă deplasări
aceasta. Gîndirea înăbuşă tot
atît de mari de energie şi
restul sau simţirea absoarbe
schimbări în raporturile reciproce
gîndirea şi senzaţia; totul depinde
dintre diferitele funcţii, încît de aici
de atitudinea care domină.
rezultă afecte globale care pun
761. De fapt, atitudinea este un fenomen
adesea sub semn de întrebare
individual care se refuză modului de
valabilitatea legilor psihologice
examinare ştiinţific. în practică se
generale. Deşi, de pildă,
pot distinge anumite tipuri de
exercitarea în anumită măsură a
atitudine, în măsura în care se pot
funcţiei sexuale trece din motive
distinge şi anumite funcţii psihice.
fiziologice şi psihologice drept in-
De regulă, dacă o funcţie ajunge
dispensabilă, există totuşi indivizi
să predomine, atunci apare şi o
atitudine tipică. Fiecare funcţie DEFINIŢII

diferenţiată provoacă o constelaţie

451
de conţinuturi care determină o

atitudine corespunzătoare. dine pur psihologică, al căror

Intelectualul, afectivul, senzitivul număr s-ar putea înmulţi, există şi

au, fiecare, o atitudine tipică. în tipuri sociale, anume acelea care

afară de aceste tipuri de atitu- poartă pecetea unei reprezentări

colective. Ele sînt caracterizate de

diferite „isme". Aceste atitudini

determinate colectiv sint oricum foarte

importante, în unele cazuri chiar

superioare ca însemnătate atitudinilor

individuale.

Colectiv. Numesc colective toate

acele conţinuturi psi

hice care particularizează nu un

individ, ci mai mulţi indivizi

concomitent, prin urmare o societate, un

popor sau chiar întrea

ga umanitate. Astfel de conţinuturi

sînt cele descrise de Levy-

Bruhl 18 sub numele de „reprezentări

colective mistice" (repre-

sentations collectives), proprii

primitivilor, ca şi noţiunile

generale de drept, stat, religie,

ştiinţă etc. Dar nu numai noţiu

nile şi reprezentările pot fi

denumite colective, ci şi sentimen

tele. Levy-Bruhl arată că la

primitivi, reprezentările colective

exprimă concomitent şi sentimente

colective. în virtutea acestei

valori afective colective, el califică Compensare înseamnă echilibrare sau

„reprezentările colective" înlocuire. Noţiu

drept „mystiques", deoarece nea a fost, de fapt, introdusă de A.

reprezentările nu sint doar intelec Adler20 în psihologia nevro-

tuale ci şi emoţionale.19 La cei

Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28 ş. urm.
civilizaţi, anumite noţiuni colec
Levy-Bruhl, loc. cit., pp. 28 ş. urm.
tive, precum ideea colectivă de
Adler, Ober den nervosen Charakter,
Dumnezeu, de drept sau de pa
1912.
trie, se leagă de sentimente

colective de acelaşi ordin.

Caracterul

colectiv este propriu nu doar

diferitelor elemente sau conţinuturi

psihice, ci şi unor întregi Juneţii (v.

mai jos). Aşa, de pildă, gîn

direa ca funcţie totală poate asuma

caracter colectiv în măsura

în care este o gîndire general

valabilă, de exemplu, corespunde

legilor logicii. Tot astfel, simţirea ca

funcţie totală poate fi co

lectivă în măsura în care se

identifică cu simţirea generală, cu

alte cuvinte corespunde aşteptărilor

generale, de pildă conştiin

ţei morale generale etc. Tot a,stfel,

este colectivă acea senzaţie

sau acea categorie de senzaţii şi

acea intuiţie care concomitent

sînt proprii unui grup mai mare de

oameni. Contrariul caracte

rului colectiv este cel individual (v. mai

jos).
452 TIPURILE PSIHOLOGICE Ficţiunea sau „linia fictivă de

conduită" este un sistem

zelor21. El înţelege prin compensare
psihologic care încearcă să
echilibrare funcţională a
transforme inferioritatea în
sentimentului de inferioritate
superioritate. Importantă în
printr-un sistem psihologic com-
această concepţie este existenţa
pensator, comparabil dezvoltării
indenega-bilă practic a unei funcţii
compensatoare a organelor în
compensatoare în domeniul
cazul insuficienţei organice. Adler
proceselor psihologice. Ea
afirmă: „O dată cu desprinderea
corespunde unei funcţii
de organismul matern, aceste
asemănătoare în domeniul
organe şi sisteme de organe
fiziologiei, respectiv
insuficiente intră în luptă cu lumea
autodirecţionării sau autoreglării
exterioară, luptă care izbucneşte
organismului.
inevitabil şi cu o violenţă mai
764. în vreme ce Adler limitează
mare decît în cazul unui aparat
noţiunea de compensare la
dezvoltat normal. [...] Totuşi
echilibrarea sentimentului de
caracterul foetal sporeşte totodată
inferioritate, eu îi atribui un sens
compensarea şi
general, înţelegînd prin ea o
supracompensarea, potenţează
echilibrare funcţională, generală,
capacitatea de adaptare la
o autoreglare a întregului aparat psihic.23
obstacolele obişnuite şi
După părerea mea, activitatea
neobişnuite şi asigură constituirea
inconştientului24 (v. mai jos)
de forme noi, superioare şi de
compensează şi exclusivismul
randamente noi, mai înalte"22.
atitudinii generale datorat funcţiei
Sentimentul de inferioritate al
conştiente. Conştiinţa este
nevroticului care, după Adler,
comparată adesea de psihologi cu
corespunde etiologic unei
ochiul; se vorbeşte de un cîmp de
insuficienţe organice, prilejuieşte o
vedere, de un punct de vedere al
„construcţie auxiliară", respectiv o
conştiinţei. Prin această
compensare care constă în
comparaţie este caracterizată
producerea unei ficţiuni destinate
perfect esenţa funcţiei conştiin-
să echilibreze insuficienţa.
 Aluzii la teoria compensaţiei şi la DEFINIŢII

Gross, care se inspiră de la

453
Anton.

Adler, Studie uber Minderwertigkeit von ţei; doar puţine sînt conţinuturile

Organe», 1907, p. 73. care pot să atingă gradul cel mai

Adler, Ober den nervosen Charakter, p. înalt de conştiinţă şi doar un număr

14. limitat de conţinuturi se poate

Jung, Ober die Bedeutung des menţine în cîmpul conştiinţei.

Unbewufiten in der Psychopathologie Activitatea acesteia este selectivă.

(GesommeUe Werke, III). Selecţia pretinde direcţie. Direcţia

însă pretinde excluderea a tot ceea ce

este neadecvat. De unde o anume unilatera-

litate a orientării conştiinţei.

Conţinuturile inhibate şi excluse de

la direcţia aleasă cad mai întîi în

inconştient, dar constituie, în

virtutea existenţei lor afective, o

contrapondere la orientarea

conştientă, care sporeşte o dată cu

creşterea unilateralităţii conştiente

şi duce în cele din urmă la o

tensiune perceptibilă. Această

tensiune echivalează cu o anume

frînare a activităţii conştiente, care

poate fi totuşi anulată printr-un

efort conştient sporit. Dar cu

timpul, tensiunea creşte în

asemenea măsură încît con-

ţinuturile inconştiente frînate intră

în conştiinţă, şi anume prin vise şi

imagini spontane. Cu cît

unilateralitatea atitudinii conştiente

este mai mare, cu atît i se opun mai

vehement conţinuturile de aspiraţiilor care tind să aşeze

provenienţă inconştientă, în aşa fel eul deasupra oricăror alte influenţe,

încît se poate vorbi de un contrast supraordonîndu-1 acestora,

efectiv între conştiinţă şi indiferent dacă ele vin din partea

inconştient. în acest caz oamenilor şi a împrejurărilor

compensarea apare sub forma unei sau izvorăsc din propriile instincte,

funcţii contrastante. Este vorba aici sentimente sau gînduri su

de un caz extrem. De regulă, biective.

compensarea prin inconştient nu

contrastează cu orientarea

conştientă, ci o echilibrează sau o

completează pe aceasta.

Inconştientul, de pildă, oferă în vis

toate conţinuturile constelate de

situaţia conştientă, dar frînate de

selecţia conştientă şi a căror

cunoaştere ar fi indispensabilă

conştientului în vederea unei

depline adaptări.

în stare normală compensarea

este inconştientă, adică

acţionează reglînd inconştient

activitatea conştientă. în nevroză,

inconştientul se află într-un contrast

atît de puternic cu conştiin

ţa, încît compensaţia este

tulburată. De aici faptul că terapia

analitică urmăreşte o conştientizare

a conţinuturilor inconştien

te, spre a restabili astfel compensarea.

Complexul puterii. Prin complexul

puterii înţeleg între

gul complex al reprezentărilor şi

454 TIPURILE DEFINIŢ 455

PSIHOLOGIC II

Concretism. Prin noţiunea de se ridică cel mult pînă la treapta

concretism înţeleg o anu analogiei. Tot astfel, simţirea

me particularitate de gîndire şi simţire, opusă primitivă este permanent raportată la

abstracţiunii. Con fenomenul material. Gîn

cret înseamnă de fapt „crescut direa şi simţirea se sprijină pe senzaţie

împreună". O noţiune concret şi se disting foarte puţin

gîndită este aceea pe care ne-o de ea. Concretismul este de aceea un arhaism

reprezentăm ca fiind concrescută (v. mai sus). In

sau contopită cu alte noţiuni. O fluenţa magică a fetişului nu este trăită

asemenea noţiune nu este nici ca o stare de afectivitate

abstractă, nici distinctă, nici gîndită în subiectivă, ci este resimţită ca acţiune

sine, ci raportată la ceva magică. Acesta este con

cu care se contopeşte. Nediferenţiată, cretismul sentimentului. Primitivul nu

noţiunea este împlîntată îşi dă seama că ideea lui

încă în materialul intuitiv mediat de Dumnezeu este un conţinut

senzorial. Gîndirea concretistă subiectiv, ci crede că arborele

se mişcă printre noţiuni şi intuiţii sacru este sălaşul lui Dumnezeu, ba

exclusiv concrete şi se rapor chiar Dumnezeu însuşi.

tează permanent la senzorialitate. Tot Acesta este concretismul gîndirii. La insul

astfel, şi simţirea concre civilizat, concretis

tistă este întotdeauna dependentă mul gîndirii stă, de pildă, în

senzorial. incapacitatea de a gîndi altceva

Gîndirea şi simţirea primitivă sînt dccît fapte nemijlocite senzorial, de

exclusiv concretiste, evidenţă imediată, sau în

raportate întotdeauna la incapacitatea de a distinge simţirea

senzorialitate. Gîndul primitivului nu subiectivă de obiectul sen

are autonomie distinctă, ci se lipeşte zorial dat al simţirii.

de fenomenul material. El Concretismul este o noţiune care

cade sub incidenţa ace velul unor funcţii pure, ci să rămînă

leia mai generale de „participation subordonate senzaţiei. Apare astfel o

mystique" (v. mai jos). După predominare a factorului senzaţie în

cum participarea mistică reprezintă o orientarea psihologică, (în legătură cu

contopire a individului cu importanţa factorului senzaţie v.

obiectele exterioare, tot astfel Senzaţie şi Tip).

concretismul reprezintă contopi Dezavantajul concretismului stă în

rea gîndirii şi simţirii cu senzaţia. ataşarea funcţiei de

Concretismul face ca obiectul senzaţie. Senzaţia fiind percepţia

gîndirii şi al simţirii să fie întotdeauna stimulilor fiziologici, concre

şi obiect al senzaţiei. tismul fie menţine ferm funcţia în sfera

Această contopire împiedică o senzorială, fie o reduce

diferenţiere a gîndirii şi simţirii, mereu la ea. Rezultă în felul acesta o

menţinînd ferm ambele funcţii în sfera ataşare a funcţiilor psiho

senzaţiei, adică în sfera logice de senzaţie care împiedică

raportării senzoriale, ceea ce face ca autonomia psihică a individu

ele să nu poată atinge ni- lui favorizînd faptele date senzorial.

Această orientare este fi

reşte preţioasă în ce priveşte

recunoaşterea faptelor, nu şi în ce

priveşte interpretarea lor şi a raportului

lor cu individul. Con

cretismul face să predomine

semnificaţia faptelor; el reprimă

astfel individualitatea şi libertatea

acesteia în favoarea procesu

lui obiectiv. Deoarece însă individul nu

este determinat doar de

stimuli fiziologici, ci şi de factori care

eventual se opun faptelor

exterioare, concretismul are drept efect

o proiecţie a acestor fac

tori interni asupra faptelor exterioare, iar prin

aceasta, o supra „constructiv" şi „sintetic"

evaluare superstiţioasă a faptului pur, pentru a desemna o metodă opusă

la fel ca în cazul primiti celei rcductive. Metoda con

vului. Un bun exemplu în acest sens structivă are în vedere prelucrarea

îl oferă concretismul produselor inconştiente (vise,

simţirii lui Nietzsche şi supraaprecierea fantezii). Ea porneşte de la produsul

derivată de aici a dietei, inconştient ca de la o ex

un altul, materialismul lui Moleschott („Omul presie simbolică (v. mai jos) care

este ceea ce mă- reprezintă, anticipînd, un frag

nîncă"). Un exemplu de supraevaluare ment de dezvoltare psihologică. 25

superstiţioasă a faptelor Maeder vorbeşte în acest sens

îl constituie ipostazierea noţiunii de de o adevărată funcţie prospectivă a

energie în monismul lui inconştientului, care anti-

Ostwald.
25 Un exemplu detaliat în acest sens
Constructiv. Utilizez noţiunea într-o
îl oferă Jung în: Zur Psychologie
accepţie sinonimă
und genanmer occulter
cu sintetic, cumva pentru a o explica pe
Phănomene (Gesammelte
aceasta din urmă. Con
Werke, 1).
structiv înseamnă „zidind". Folosesc
456 TIPURILE DEFINIŢ 457

PSIHOLOGIC II

cipează aproape în joacă dezvoltarea expresie generală şi inteligibilă.30 Ideile

psihologică viitoare.26 Şi Adler apărute spontan în minte în legătură

recunoaşte existenţa unei funcţii cu produsul inconştient sînt prin

anticipative a inconştientului.27 Sigur urmare examinate din unghiul ţelului

este faptul că produsul şi nu din acela al provenienţei lor. Ele

inconştientului nu trebuie considerat în sînt examinate din punct de vedere a

chip unilateral ca ceva împlinit, ca încheiat, ceea ce se face sau nu se face în

altminteri ar trebui să i se nege orice viitor, ţinîndu-se cu grijă seama de

semnificaţie adecvată scopului. raportul lor cu starea conştiinţei, căci

Freud însuşi atribuie visului un rol potrivit interpretării compensatoare a

teleologic, cel puţin de „păzitor al inconştientului, activitatea acestuia

somnului"28, în vreme ce funcţia are o semnificaţie în principal de

prospectivă este limitată de el mai cu echilibrare sau de completare a stării

seamă la „dorinţe". Caracterul de conştiinţă. Deoarece este vorba de

teleologic al tendinţelor inconştiente o orientare anticipativă, relaţia reală

nu poate fi, prin analogie cu alte cu obiectul e mult mai puţin

funcţii psihologice sau fiziologice, negat a importantă decît în cazul procedeului

priori. Noi considerăm de aceea că reductiv, care se ocupă de relaţiile

produsul inconştientului este o efective cu obiectul. E vorba mai

expresie orientată către un ţel sau degrabă de atitudinea subiectivă în

scop, pe care îl caracterizează în care obiectul este mai întîi doar un semn al

limbaj simbolic.29 772. Corespunzător tendinţelor subiectului.

cu această concepţie, metoda

Maeder, Ober das Traumproblem. în
constructivă de interpretare nu se
„Jahrbuch fur psychoanalytische
ocupă de sursele sau materialele
und psychopathologische Forschungen", voi.
originare ce le stau la baza
V, p. 647.
produsului inconştient, ci încearcă să
Adler, Ober den nervosen Charakter.
confere produsului simbolic o
Freud, Traumdeutung.
 Vorbind despre semnificaţia Metoda constructivă încearcă deci să

anagogică, Silberer se exprimă într- stabilească sensul produsului

un inconştient faţă de atitudinea viitoare

mod asemănător. Ci. Probleme der Mystik a subiectului. Deoarece, de regulă,

und ihrer Symbolik, 1914, pp. 149 inconştientul nu este capabil să

ş. urm. producă decît expresii simbolice,

Jung, Ober die Psychologie des metoda constructivă slujeşte la

Unbewuflten, pp. 145 ş. urm. (Gesam- clarificarea sensului exprimat

melte Werke, VII). simbolic, încît situează corect

orientarea conştientă; în felul acesta

ea procură subiectului acordul cu

inconştientul, de care el are nevoie

ca să poată acţiona.

Nici o metodă de interpretare

psihologică nu se sprijină

numai pe materialul asociativ al subiectului

analizat; metoda

constructivă utilizează şi ea anumite

materiale comparative. După

cum interpretarea reductivă se

foloseşte de reprezentări compa

rative din domeniul biologiei, al

fiziologiei, al folclorului, al li

teraturii etc, tot astfel şi interpretarea

constructivă a probleme

lor gîndirii se raportează la paralele

din domeniul filozofiei, iar

cea a problemelor intuiţiei la paralele

din domeniul mitologic şi

din acela al istoriei religiilor.

Metoda constructivă este în chip

necesar individualistă,

căci o atitudine viitoare se dezvoltă

doar cu pornire de la indi visul), încît ea atinge acea

vid, în schimb, metoda reductivă este limpezime care face posibilă

colectivă, căci ea duce de înţelegerea conştientă. îmbogăţită

la cazul individual înapoi la atitudini sau fapte astfel, expresia simbolică ajunge să

fundamentale ge fie întreţesută, şi deci asi

nerale. Metoda constructivă poate fi milată, în corelaţii mai generale.

aplicată direct de subiect 775. Conştiinţă. Prin conştiinţă

la materialele sale subiective. în înţeleg punerea în relaţie a

acest din urmă caz, ea este o conţinuturilor psihice cu eul (v. Eu);

metodă intuitivă, utilizată la există conştiinţă în măsura

elaborarea sensului general al unui în care ea este percepută ca atare de

produs inconştient. Această elaborare eu. 31 Relaţiile cu eul, în

se face prin înlănţuirea măsura în care nu sînt percepute de

asociativă (deci nu activ aperceptivă, v. acesta, sînt inconştiente

mai jos) de materiale

31 Natorp, Einleitung in die Psychologie, p.
care îmbogăţesc şi adîncesc în
11. Tot astfel Lipps, Leitfader, der Psyclwlogie,
asemenea măsură expresia sim
1906, p. 3.
bolică a inconştientului (de exemplu,
458 TIPURILE DEFINIŢ 459

PSIHOLOGIC II

(v. mai jos). Conştiinţa este funcţia gîndească independent de alte

sau activitatea32 care întreţine relaţia funcţii, adică în ea se amestecă fără

conţinuturilor psihice cu eul. încetare senzaţii, sentimente sau

Conştiinţa nu se identifică cu psihicul, intuiţii; o simţire nediferenţiată se

căci acesta reprezintă totalitatea amestecă, de pildă, cu senzaţii şi

conţinuturilor psihice, care nu sînt toate fantezii, precum sexualizarea

obligatoriu legate direct de eu, adică (Freud) simţirii şi a gîndirii în

nu sînt raportate la eu astfel încît să nevroză. De regulă, funcţia ne-

le revină calitatea de conştiinţă. diferenţiată este caracterizată şi de

Există o atitudine de complexe psihice faptul că posedă ambivalenţă şi

care nu toate sînt legate în mod necesar de atnbitendinţă34, cu alte cuvinte,

eu.33 fiecare poziţie este însoţită vizibil de

776. Diferenţiere înseamnă propria sa negaţie, de unde inhibiţiile

dezvoltarea deosebirilor, izolarea părţilor caracteristice în utilizarea funcţiei

din întregul de care aparţine. Utilizez nediferenţiate. Şi părţile acesteia

în această lucrare noţiunea de fuzionează între ele, de pildă, o

diferenţiere în principal în legătură capacitate senzorială nediferenţiată

cu funcţiile psihologice. Atîta timp cît este afectată de faptul că diferitele

o funcţie este în asemenea măsură sfere senzoriale se amestecă (au-

contopită cu o altă funcţie sau cu dition colore'e), o simţire nediferenţiată

mai multe, de pildă gîndirea cu este afectată de amestecul de ură şi

simţirea sau simţirea cu senzaţia etc, iubire. în măsura în care o funcţie

încît nu se poate manifesta izolat, ea este în întregime sau în mare măsură

are o condiţie arhaică (v. mai sus), inconştientă, ea nu este diferenţiată,

nu este diferenţiată, adică nu este ci păr-

separată de întreg ca parte şi nu

Cf. Riehl, în Zur Einfiihrung in die
există ca atare. 0 gîndire
Philosophie, p. 161, care concepe
nediferenţiată este incapabilă să
conştiinţa tot ca „activitate", ca
„proces". ţile ei se amestecă atît între ele, cît şi

Jung, Ober die Psychologie der Dementia cu alte funcţii. Diferenţierea constă în

praecox (Gesammelte izolarea unei funcţii de alte funcţii şi în

Werke, III). izolarea diferitelor ei elemente unele

Bleuler, Die negative Suggestibilităt faţă de altele. Fără diferenţiere, direcţia

în „Psychiatrisch-Neurologische este imposibilă, căci direcţia unei

Wochenschrift", 1904. Zur Theorie des funcţii, respectiv condiţia orientării ei

schizophrenen Negativismus în „Psy se bazează pe separarea şi

chiatrisch-Neurologische Wochenschrift", excluderea a ceea ce îi este

1910. Lehrbuch der Psychiatrie, impropriu. Prin contopirea cu ceea ce

1916, pp. 92, 285. e impropriu, orientarea devine

imposibilă; doar o funcţie diferenţiată

se dovedeşte a fi capabilă de

orientare.

Disimilare, v. Asimilare.

Emoţie, v. Afect.

Empatie. Empatia este o introiecţie (v. mai

jos) a obiec

tului. Pentru descrierea mai

amănunţită a noţiunii, v. capitolul

VII (v. şi Proiecţie).

Enantiodromie. Enantiodromie

înseamnă „a alerga în

sens contrar". Prin această noţiune,

filozofia lui Heraclit 35 de

semnează jocul contrariilor la nivelul

devenirii, anume concep

ţia după care tot ceea ce există trece

în contrariul său. „Viul

moare iar ceea ce a murit învie, ceea

ce e tînăr îmbătrîneşte şi

ceea ce a îmbătrînit întinereşte, ceea

ce veghează adoarme iar enantiodromia lui Heraclit, potrivit

ceea ce a dormit se trezeşte, fluxul interpreţilor săi avizaţi. Ne

zămislirii şi al pieirii nu se numărate fragmente din Heraclit o

opreşte niciodată." 36 „Căci zidire şi exprimă. Astfel: „Şi natura

nimicire, nimicire şi zidire tinde către ceea ce este antagonic;

constituie norma care îmbrăţişează de aici, iar nu din ceea ce

toate sferele vieţii naturii, pe este identic, izvorăşte armonia ei".

cele mai mici, ca şi pe cele mai mari. „Odată născuţi, ei se hotărăsc să

Cosmosul însuşi, după trăiască şi astfel să în

cum a ieşit din focul primordial, tot dure moartea."

astfel se va reîntoarce în el
Stobaeus, EkL, I, 60: citix*pti*«iv st Xi>yov in tnţ
— un proces dublu care se desfăşoară
Zeller, Die Philosophie der Grieclten, I,
şi se va desfăşura necon
1856, p. 456.
tenit la răstimpuri măsurabile, chiar
Gompera, Griechische Denker, I, 1911, p.
dacă uriaşe." Aceasta este
37
53.
460 TIPURILE PSIHOLOGICE vertirea lui la creştinism; tot astfel,

istoria convertirii lui Ray-

„Pentru suflete, a deveni apă
mundus Lullius, identificarea cu Cristos a
înseamnă moarte, pentru
lui Nietzsche bolnav,
apă a deveni pămînt înseamnă
zeificarea de către acelaşi a lui
moarte. Pămîntul se face apă, apa
Wagner şi mai tîrziu adversitatea
— suflet."
faţă de el, transformarea lui Swedenborg
„Schimbul se face alternativ, al
din savant în vizionar
întregului cu focul, al
etc.
focului cu întregul, după cum al
786. Eu. Prin „eu" înţeleg un
aurului cu marfa, al mărfii cu
complex de reprezentări care
aurul."
constituie centrul cîmpului
Aplicîndu-şi principiul psihologic,
conştiinţei mele şi care îmi pare a
Heraclit spune: „Efe-
poseda un grad înalt de
sieni, să nu vă lipsească niciodată
continuitate şi de identitate cu el
bogăţia, pentru ca depravarea
însuşi. Vorbesc de aceea de „complexul
voastră să apară la lumina zilei." 38
eului"39. Acesta este atît conţinut al
Prin enantiodromie înţeleg
conştiinţei, cît şi condiţie a
manifestarea opusului incon
conştiinţei (v. mai sus), căci sînt
ştient, anume în desfăşurare
conştient de un element psihic
temporală. Acest fenomen caracte
anume doar dacă el se raportează
ristic are loc aproape pretutindeni
la complexul eului. în măsura în
acolo unde viaţa conştientă
care eul nu este decît centrul
este dominată de o tendinţă
cîmpului conştiinţei mele, el nu este
unilaterală extremă, în aşa fel încît
identic cu totalitatea psihicului meu, ci
în timp se dezvoltă o contrapoziţie
doar un complex printre altele. Deosebesc de
inconştientă, la fel de puter
aceea între eu şi sine, în măsura în care
nică, ce se manifestă mai întîi prin
eul nu este decît subiectul
inhibiţia randamentului con
conştiinţei mele, iar şinele,
ştient, mai apoi prin întreruperea
subiectul întregului meu psi-
direcţiei conştiente. Un bun

exemplu de enantiodromie îl oferă Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker,

psihologia lui Pavel şi con I, 1912, pp. 79, 82.

 Jung, Ober die Psychologie der Dementia

praecox, p. 45 (Gesammelte DEFINIŢII 461

Werke, III).
hic, deci şi al celui inconştient. în

acest sens, şinele ar fi o mărime

ideală care înţelege eul în el însuşi.

Şinele apare în fantezia

inconştientă ca personalitate

supraordonată sau ideală, precum

Faust în cazul lui Goethe sau Zarathustra în

cel al lui Nietzsche. Din raţiuni de

idealitate, trăsăturile arhaice ale

sinelui au fost prezentate ca

existînd separat de şinele

„superior", precum la Goethe în

figura lui Mephisto, în Spitteler în

figura lui Epime-teu, în psihologia

creştină sub chipul diavolului sau al

lui Anticrist, la Nietzsche,

Zarathustra îşi descoperă umbra în

„omul cel mai slut".

Extraversie. Extraversia înseamnă

orientarea în afară a

Hbidoului (v. mai jos). Desemnez prin

această noţiune o relaţie

evidentă a subiectului cu obiectul în

sensul unei deplasări pozi

tive a interesului subiectiv faţă de

obiect. Cineva care se află

într-o stare extravertită gîndeşte,

simte şi acţionează în raport

de obiect, şi anume într-un mod

direct şi limpede perceptibil, în

aşa fel încît nu poate exista nici o reprezentări prin aceea că nu

îndoială în legătură cu atitu îi corespunde un conţinut exterior

dinea sa pozitivă faţă de obiect. real. Deşi ea se poate baza

Extraversia este de aceea într-o iniţial pe rememorarea unor

oarecare măsură un transfer al imagini legate de trăiri efective,

interesului de la subiect la obiect. conţinutul ei nu corespunde unei

Dacă extraversia este intelectuală, realităţi exterioare, ci este în

atunci subiectul se gîndeşte

pe sine în obiect; dacă ea este

afectivă, subiectul se simte pe

sine în obiect. în starea de extraversie

subiectul este puternic

determinat, chiar dacă nu exclusiv,

de obiect. Se poate vorbi de

o extraversie activă, atunci cînd ea

este intenţionată de subiect,

şi de o extraversie pasivă, atunci cînd

obiectul o impune cu for

ţa, adică atrage interesul subiectului,

eventual împotriva propriei

intenţii a acestuia.

O stare de extraversie habituală

duce la apariţia tipului

extravertit (v. Tip).

Fantezie. Prin fantezie înţeleg două

lucruri diferite, anu

me fantasma şi activitatea imaginativă.

Din textul lucrării mele

rezultă sensul atribuit de fiecare

dată termenului. Prin fantezie

în accepţia de fantasmă înţeleg un

complex de reprezentări care

se deosebeşte de alte complexe de

462 TIPURILE 463

PSIHOLOGIC

esenţă doar emanarea activităţii claritate şi relief; fanteziile pasive apar

creatoare a spiritului, o acţiune sau un de la început sub formă

produs al combinaţiei unor elemente de imagini, fără o atitudine intuitivă

psihice dotate cu energie. în măsura anterioară sau simultană a

în care energiei psihice i se poate subiectului cunoscător care rămîne

imprima o direcţie arbitrară, fantezia absolut pasiv. Aceste fante

poate fi declanşată conştient şi ar- zii aparţin „automatismelor" psihice

bitrar, fie în totalitate, fie în parte. în (Janet). Ele pot, fireşte, să

primul caz, ea nu este altceva dccît o apară doar la o disociere relativă a

combinaţie de elemente conştiente. psihicului, căci apariţia lor

Ceea ce reprezintă, de fapt, doar un presupune sustragerea de sub control

experiment artificial, semnificativ din conştient a unui cuantum

punct de vedere teoretic. în realitatea substanţial de energie care investeşte

experienţei psihologice de zi cu zi, materiale inconştiente.

fantezia este declanşată fie de o Astfel, viziunea lui Pavel presupune că,

atitudine intuitivă, de aşteptare, fie inconştient, el era deja

este o irumpere în conştiinţă a unor creştin, împrejurare care a scăpat

conţinuturi inconştiente. atitudinii sale conştiente. Fan

790. Se poate distinge o fantezie activă tezia pasivă este declanşată probabil

de una pasivă; fan întotdeauna de un produs

teziile active sînt provocate de intuiţie, inconştient, opus conştiinţei, care

adică de o atitudine per acumulează în sine aproxima

ceptiv orientată către perceperea tiv tot atîta energie cîtă posedă şi

conţinuturilor inconştiente, si atitudinea conştientă şi care,

tuaţie în care libidoul ia în primire în consecinţă, este aptă să învingă

toate elementele izvorîte din rezistenţa acesteia din urmă.

inconştient, conferindu-le, prin 791. Fantezia activă, în schimb, îşi

asocierea cu materiale paralele, datorează existenţa nu doar

unui proces inconştient intens

contrastant ci, în aceeaşi măsură, Dacă forma pasivă a fanteziei poartă

şi înclinării atitudinii conştiente de a nu rareori pecetea

prelua sugestii sau frag patologicului sau cel puţin a

mente de corelaţii inconştiente, relativ anormalului, forma activă aparţine

slab accentuate, şi de a adesea celor mai înalte activităţi

le conferi, prin asocierea cu elemente spirituale ale omului. Căci în

paralele, o deplină clari ea fuzionează, sub forma unui produs

tate, în cazul fanteziei active e vorba comun şi unificator, per

deci nu neapărat de o stare sonalitatea conştientă şi inconştientă

de disociere psihică, ci mai degrabă a subiectului. O fantezie

de o participare pozitivă a astfel constituită poate fi expresia

conştiinţei. supremă a unităţii unei indi

vidualităţi şi poate chiar să o producă

pe aceasta din urmă, fiind

tocmai expresia desăvîrşită a unităţii ei

(cf. cu noţiunea de „dis

poziţie estetică" a lui Schiller).

Fantezia pasivă nu este, de re

gulă, niciodată expresia unei

individualităţi ajunsă la unitate,

căci ea presupune, cum am spus, o

puternică disociere care, la

rîndu-i, nu se poate sprijini decît pe un

antagonism la fel de

puternic între conştient şi inconştient.

Fantezia izvorîtă dintr-o

astfel de stare prin irumperea în

conştiinţă nu va putea fi nicio

dată expresia deplină a unei

individualităţi unite, ci va reprezenta

precumpănitor punctul de vedere al

personalităţii inconştiente.
Viaţa lui Pavel oferă un bun exemplu în critică, ci doar de înţelegere.

acest sens: convertirea Ca şi în cazul visului (care nu este

lui la creştinism a corespuns asumării altceva decît o fan

punctului de vedere in tezie pasivă), fantezia are un sens

conştient de mai înainte şi refulării manifest şi unul latent. Primul

punctului de vedere anti rezultă din intuirea nemijlocită a

creştin de pînă atunci, acesta din urmă imaginii fanteziei, a enunţului

manifestat apoi în crizele nemijlocit al complexului de

sale de isterie. Fantezia pasivă are reprezentări imaginative. Sensul

întotdeauna nevoie să fie su manifest abia dacă merită de cele

pusă unei critici conştiente, altminteri mai multe ori acest nume,

ea pune în valoare doar deşi în fantezie el este mult mai

punctul de vedere antagonic al dezvoltat decît în vis, ceea ce

inconştientului. în schimb, fan decurge probabil din faptul că, de

tezia activă, ca produs pe de-o parte al regulă, fantezia onirică nu are

unei atitudini conştiente nevoie de o energie specială spre a se

neantagonice faţă de inconştient, pe de putea opune eficient con

altă parte al unor procese ştiinţei adormite, motiv pentru care

care se comportă nu antagonic, ci doar ajung să fie percepute mai

compensator faţă de con puţin tendinţele contrarii şi mai mult

ştiinţă, nu are nevoie de astfel de cele vag compensatoare.

464 TIPURILE PSIHOLOGICE înţelegere satisfăcătoare constituie

un motiv suficient pentru o

Fantezia stării de veghe, în
cercetare aprofundată. Această
schimb, trebuie să dispună de o
cercetare a sensului latent poate
energie considerabilă spre a putea
fi mai întîi de natură pur cauzală:
birui inhibiţia izvorită din atitudi-
ea se poate interesa de cauzele psihologice
nea conştientă. Opoziţia
ale apariţiei fanteziei. O astfel de
inconştientă trebuie să fie foarte
abordare duce, pe de o parte, la
puternică pentru a putea pătrunde
motivele îndepărtate care au
în conştiinţă. Dacă ar fi constituită
prilejuit fantezia, pe de altă parte,
doar din aluzii vagi, greu
la constatarea forţelor instinctive
sesizabile, ea nu ar putea să
răspunzătoare de apariţia ei. După
atragă atenţia (libidoul conştient)
cum se ştie, Freud a exploatat
în asemenea măsură asupra ei
deosebit de intens această
incit să poată întrerupe coerenţa
direcţie. Am denumit un atare
conţinuturilor conştiinţei.
mod de interpretare reductiv.
Conţinutul inconştient depinde de
Justificarea unei concepţii
o foarte puternică coerenţă
reductive este de la sine
interioară, care se exprimă tocmai
înţeleasă; după cum absolut de
printr-un sens manifest pronunţat.
înţeles este că pentru anumite
794. Sensul manifest are întotdeauna
temperamente acest mod de
caracterul unui proces intuitiv şi
interpretare a faptelor psihologice
concret, care din pricina irealităţii
este atît de mulţumitor încît ele
sale obiective nu poate satisface
renunţă la orice pretenţie de a
pretenţia conştiinţei de a fi
înţelege lucrurile mai adînc. Dacă
înţeleasă. Se va căuta de aceea o
cineva lansează un strigăt de
altă semnificaţie a fanteziei, o
ajutor, acest fapt este suficient şi
interpretare a acesteia, altfel spus,
satisfăcător explicat prin aceea că
un sens latent. Deşi existenţa unui
respectivul se află pe moment în
sens latent al fanteziei nu pare
pericol de moarte. Dacă cineva
pentru început deloc sigură şi
visează mese încărcate şi dacă se
nimic nu se opune unei eventuale
dovedeşte că înainte de culcare a
contestări a ei, a revendica o
fost chinuit de foame, o asemenea
explicaţie a visului apare ca DEFINIŢII
satisfăcătoare. Dacă cineva care
465
îşi reprimă sexualitatea, de pildă

un sfint din Evul Mediu, are fantezii 795. în schimb este puţin

sexuale, acest fapt este satisfăcător satisfăcătoare explicaţia după care

explicat prin reducere la viziunea lui Petru se poate reduce

sexualitatea reprimată. la faptul că, suferind de foame, el

a fost împins de inconştientul său

să consume animale impure sau

că hrana cu animale impure ar însemna

în genere doar împlinirea unei

dorinţe interzise. Tot astfel nu

poate satisface exigenţele noastre

încercarea de a reduce, de pildă,

viziunea lui Pavel la refularea invidiei pe

care i-ar fi trezit-o rolul jucat de

Cristos pe lîngă compatrioţii săi şi,

consecutiv, la identificarea lui cu

Cristos. Ambele explicaţii pot avea

ceva adevărat în sine, dar ele nu

se află în nici un fel de raport cu

psihologia istoriceşte determinată

atît a lui Petru, cît şi a lui Pavel.

Astfel de interpretări sînt prea simple

şi prea facile. Istoria universală nu

poate fi tratată ca o problemă de

fiziologie sau de cronică personală

scandaloasă. Acest punct de

vedere ar fi prea limitat. Sîntem de

aceea nevoiţi să ne lărgim

substanţial concepţia despre

sensul latent al fanteziei; mai întîi

într-o privinţă cauzală: psihologia

individului nu este niciodată toate acestea, ne declarăm, de

explicabilă exhaustiv prin el regulă, mulţumiţi. în viaţa

însuşi, ci trebuie să recunoaştem curentă adăugăm fără şovăială şi

limpede că ea este determinată, şi absolut instinctiv un punct de vedere final

este într-un anume fel oricărei explicaţii; nu rareori îl

determinată, de împrejurările considerăm pe acesta chiar

istorice corespunzătoare. Ea nu decisiv în paguba momen-

este doar o problemă fiziologică,

biologică sau personală, ci şi una

de natură istorică. Şi astfel, un

fapt psihologic oarecare nu poate

fi niciodată explicat total prin

cauzalitatea lui; el este un fenomen viu,

legat indestructibil de continuitatea

procesului vital, în aşa fel încît

este, pe de-o parte, întotdeauna

un ce care a devenit, pe de alta, un ce în

curs de devenire, un ce creator.

7%. Momentul psihologic are

chipul lui Janus: priveşte atît

înainte, cît şi înapoi. Fiind în

devenire, el pregăteşte şi viitorul.

Altminteri, intenţia, scopul,

punerea de ţeluri, antecalcularea

sau premoniţia ar fi tot atîtea

imposibilităţi psihologice. A

explica, de pildă, o opinie prin

faptul că alta a precedat-o este cu

totul insuficient din punct de

vedere practic; pentru a o înţelege

trebuie să cunoaştem nu doar

cauza care o dictează, ci şi sensul,

scopul şi intenţia ei; dacă ştim

466 TIPURILE DEFINI 467

PSIHOLOGI TII

CE

tului strict cauzal, probabil din pornirea cu misiunea lui univer

de a recunoaşte momentul creator sală şi ajungem la concluzia că el îi

propriu fiinţei psihice. Dacă în persecuta conştient pe creş

experienţa de fiecare zi noi acţionăm tini, dar că inconştient îmbrăţişase

astfel, atunci trebuie să existe şi o deja creştinismul, că a deve

psihologie ştiinţifică în măsură să dea nit creştin prin faptul că la el

seama de această împrejurare, şi inconştientul a predominat şi a

anume nu situîndu-se exclusiv în planul strict irupt, căci personalitatea sa

cauzal, preluat din domeniul ştiinţelor inconştientă aspira către acest ţel

naturii, ci luînd în considerare şi natura căruia i-a înţeles instinctiv necesitatea

finală a psihicului. şi importanţa, o atare ex

Dacă, în experienţa zilnică, plicaţie a însemnătăţii acestor stări de

orientarea finală a conţinu- fapt îmi pare mai adec

turilor conştiinţei se află deasupra vată decît explicaţia care reduce totul

oricăror îndoieli, nu există, la momente personale,

pînă la proba contrară, nici un motiv deşi, sub o formă ori alta, au jucat şi

să presupunem că acesta ele un rol oarecare, căci

ar fi cazul şi în ceea ce priveşte „preaomenescul" nu lipseşte de nicăieri.

conţinuturile inconştientului. Tot astfel, interpretarea

Potrivit experienţei mele, nu avem finalistă a viziunii sfîntului Petru,

motive să contestăm orien sugerată de Faptele Aposto

tarea finală a conţinuturilor lilor, este cu mult mai satisfăcătoare

inconştiente, dimpotrivă; cazurile în decît o ipoteză de fiziologie

care se ajunge la o explicaţie personală.

satisfăcătoare doar prin adoptarea în concluzie, putem spune că

unui punct de vedere final sînt foarte fantezia poate fi înţeleasă

numeroase. Dacă, de pildă, atît cauzal, cît şi finalist. Pentru

considerăm viziunea lui Pavel în raport explicaţia cauzală, fantezia apa

re ca simptom al unei stări fiziologice sau tor, căci operele sale au valoarea unor

personale, produs de simboluri care prefigurează linii de

evenimente anterioare. Pentru dezvoltare viitoare. Valoarea socială

explicaţia finalistă, în schimb, mai limitată sau mai generală depinde

fantezia apare ca un simbol care de capacitatea vitală mai limitată sau

încearcă să caracterizeze sau mai generală a individualităţii

să interpreteze cu ajutorul creatoare. Cu cît individualitatea este

materialelor existente un ţel anumit mai anormală, adică mai puţin viabilă,

sau mai degrabă o anume linie de cu atît mai limitată este valabilitatea

dezvoltare psihologică viitoa socială a simbolurilor produse de ea,

re. Deoarece fantezia activă este chiar dacă acestea au pentru

principala caracteristică a ac individualitatea respectivă o

tivităţii artistice, artistul nu este doar însemnătate absolută.

un interpret, ci şi un crea- Existenţa sensului latent al fanteziei

poate fi contestată

doar dacă se contestă şi acela al

proceselor naturale. Or, ştiinţele

naturii l-au demonstrat chiar sub forma

legilor naturii. Se admite

în general că acestea sînt ipoteze pe

care omul le elaborează

pentru a explica procesele naturale. în

măsura în care este sigur

că legile formulate concordă cu

procesul obiectiv, sîntem în

dreptăţiţi să vorbim de un sens al

fenomenului material. în mă

sura deci în care izbutim să

demonstrăm legalitatea fanteziei,

sîntem îndreptăţiţi să vorbim şi de un

sens al acesteia. Dar sen

sul descoperit este satisfăcător, cu alte

cuvinte legitatea demon

strată merită acest nume, doar atunci reproductivă sau creatoa

cînd redă adecvat esenţa re a spiritului în genere; ea nu este o

fanteziei. A visa cînd dormi este logic, facultate specială, căci se

dar această legitate nu poate manifesta în toate formele

ne spune nimic despre esenţa visului. Ea fundamentale ale fenomenului

este doar o simplă con psihic, în gîndire, în sentiment, în

diţie a visului. A dovedi că fantezia are senzaţie, în intuiţie. Fantezia

un izvor fiziologic este ca activitate imaginativă este pentru

o simplă condiţie a existenţei ei, nu şi mine pur şi simplu expresia

o lege a esenţei ei. Legea nemijlocită a activităţii vitale de natură

fanteziei ca fenomen psihologic nu psihică, a energiei psi

poate fi decît de natură hice care este dată conştiinţei doar

psihologică. sub formă de imagini sau

Ajungem acum la punctul al doilea al conţinuturi, după cum energia fizică

explicaţiei noastre nu se manifestă decît ca

privind noţiunea de fantezie, anume la stare fizică ce excită pe cale fizică

noţiunea de activitate organele de simţ. După cum

imaginară. Imaginaţia este activitatea din punct de vedere energetic orice

stare fizică nu este altceva

468 TIPURILE DEFINI 469

PSIHOLOGI ŢII

CE

decît un sistem de forţe, tot aşa şi un potenţială. Deosebesc, în mare, patru

conţinut psihic, considerat din unghi funcţii fundamentale, două

energetic, nu este altceva decît un raţionale şi două iraţionale; anume

sistem de forţe care apare conştiinţei. gîndirea şi simţirea, senzaţia

Din acest punct de vedere se poate şi intuiţia. Nu aş putea să ofer a priori

spune că fantezia ca fantasmă nu e nici un motiv pentru

nimic altceva decît o cantitate deter- care socotesc fundamentale aceste

minată de libido care nu poate apărea funcţii, ci doar să subliniez

conştiinţei niciodată altfel decît sub faptul că mi-am format această

forma unei imagini. Fantasma este o „idee- concepţie de-a lungul unor ani

force". Fantazarea ca activitate întregi de experienţă. Disting aceste

imaginativă este identică cu funcţii între ele, pentru mo

desfăşurarea procesului de energie tivul că ele nu se pot raporta, respectiv

psihică. reduce, unele la celelalte.

Funcţie, (v. şi Funcţie valoric Principiul gîndirii de pildă este absolut

inferioară). Prin funcţie diferit de acela al simţirii

psihologică înţeleg o formă anume de etc. Deosebesc, în principiu, această

activitate a psihicului, care funcţie de fantazare prin

în condiţii schimbate rămîne egală în faptul că fantazarea îmi apare ca o

principiu cu sine însăşi. formă particulară de activi

Din punct de vedere energetic, funcţia tate care se poate manifesta în toate cele

este o formă de manifes patru funcţii funda

tare a libidoului (v. mai jos), care în mentale. Voinţa îmi apare ca un

condiţii schimbate rămîne, fenomen psihic secundar, tot

în principiu, egală cu sine, asemenea astfel şi atenţia.

unei forţe fizice care poate Funcţie valoric inferioară. Prin funcţie

fi de fiecare dată considerată ca o valoric inferioară

formă determinată de energia înţeleg acea funcţie care în procesul

de diferenţiere rămîne în plet cu funcţia cea mai privilegiată şi

urmă. Din experienţă rezultă că este de aceea cea mai dezvoltată. Aici îşi

aproape imposibil ca, în au originea tipurile (v. mai jos) psihologice.

pofida condiţiilor generale, toate Unilateralitatea acestui proces de

funcţiile psihologice să se dez evoluţie întîrzie inevitabil maturizarea

volte concomitent. Chiar exigenţele unei funcţii sau a mai multora. Ele pot

sociale fac ca omul să-şi fi de aceea adecvat numite

diferenţieze în primul rînd şi cel mai „inferioare", şi anume în sens

mult acea funcţie pentru psihologic, nu psihopatologic; căci

care este de la natură cel mai dotat sau funcţiile rămase în urmă nu sînt nici

care îi oferă cele mai într-un caz patologice, ci doar

eficiente mijloace pentru succesul său întîrziate în raport cu funcţiile

social. Foarte adesea, sau favorizate. Ca fenomen, funcţia

aproape de regulă, ne identificăm mai inferioară este conştientă, dar nu este

mult sau mai puţin com- recunoscută în semnificaţia ei propriu-

zisă. Ea se comportă ca numeroase

conţinuturi refulate sau insuficient

luate în seamă, care pe de-o parte sînt

conştiente, pe de alta sînt

inconştiente, ca de pildă situaţiile în

care cunoaştem un ins anume după

înfăţişarea lui exterioară, fără ca să

ştim, de fapt, cine este. Astfel, în

cazuri normale, funcţia valoric

inferioară rămîne, cel puţin în efectele

ei, conştientă; în schimb, în nevroză

ea este în parte, sau în cea mai mare

parte, inconştientă. în măsura în care

întreaga masă de libido este

îndreptată către funcţia privilegiată,

funcţia valoric inferioară se dezvoltă

regresiv, adică se reîntoarce la stadiile

ei arhaice preliminare, situaţie în care

ea devine incompatibilă cu funcţia fanteziile corespunzătoare func

conştientă, privilegiată. Dacă o funcţie ţiei devenite arhaice. O eliberare pe

care în mod normal ar trebui să fie calea analizei a funcţiei va

conştientă cade în inconştient, atunci loric inferioare din inconştient poate

şi energia specifică ei trece în avea loc doar prin ridicarea

inconştient. O funcţie naturală, pre- la nivel conştient a formaţiilor

cum simţirea, are o energie care îi imaginative declanşate de funcţia

vine de la natură, ea este un sistem devenită inconştientă. Prin

viu, solid organizat, care nu poate fi conştientizarea acestor fantezii este

nicicum deposedat cu totul de energia lui. redusă în conştiinţă şi funcţia valoric

Prin trecerea în inconştient a funcţiei inferioară, conferindu-i-se

valoric inferioare, astfel posibilităţi de dezvoltare.

restul ei de energie ajunge în Funcţie transcendentă40, v. Simbol.

inconştient, însufleţindu-1 pe aces

40 Cf. Jung, Die transzendente Fwiktion
ta în mod nefiresc. Apar astfel
(Gesammelte Werke, VIII).
470 TIPURILE DEFINIŢ 471

PSIHOLOGIC II

Gînd. Gîndul este conţinutul tivă ar corespunde deci conceptului

determinat de discriminarea meu de gîndire orientată41.

intelectuală sau materia funcţiei în lucrarea mai jos citată am

gîndirii (v. Gîndire). caracterizat insuficient gîndirea pa

Gîndire. înţeleg prin gîndire una din sivă drept „fantazare" 42. Astăzi aş

cele patru funcţii numi-o gîndire intuitivă.

fundamentale (v. Funcţie). Gîndirea O succesiune simplă de

este acea funcţie psiholo reprezentări, denumită de unii

gică ce corelează (conceptual), psihologi gîndire asociativă, nu este

potrivit legilor ei proprii, conţi pentru mine gîndire, ci

nuturi date de reprezentări. Ea este o simplă reprezentare. Se poate vorbi de

activitate aperceptivă şi ca gîndire, după opinia

atare poate fi împărţită într-o formă mea, doar atunci cînd avem în vedere

activă şi una pasivă. Gîndi conexiunea unor repre

rea activă este o acţiune voliţională, zentări într-un concept, deci cu alte

cea pasivă o acţiune eve- cuvinte atunci cînd există

nimenţială. în primul caz supun un act de judecată, indiferent dacă el

conţinuturile reprezentării unui corespunde sau nu intenţiei

act de judecată voit, în cel de al noastre.

doilea caz, se ordonează core Denumesc intelect capacitatea gîndirii

laţii conceptuale, se formează judecăţi direcţionate, şi in

care eventual sînt în con tuiţie intelectuală, capacitatea gîndirii

tradicţie cu intenţia mea sau nu pasive sau nedirecţionate.

corespund ţelului meu şi sînt Mai departe, denumesc funcţie

lipsite de sentimentul direcţiei, deşi raţională (v. mai jos), gîndirea

ulterior printr-un act aper direct ionată, intelectul, în virtutea

ceptiv activ pot să-mi dau seama de faptului că ordonează în con

orientarea lor. Gîndirea ac cepte, potrivit condiţiilor normei mele

raţionale, conştiente, ca fiind conforme cu raţiunea. Eu pot

conţinuturile reprezentării. în schimb, eventual recunoaşte ulterior că şi

gîndirea nedirecţionată, actul intuitiv de judecată corespunde

intuiţia intelectuală, este pentru mine raţiunii, deşi el a apărut pe o cale

o funcţie iraţională (v. care mie îmi pare iraţională.

mai jos), în virtutea faptului că judecă Prin gîndire afectivă nu înţeleg

şi ordonează conţinuturile gîndirea intuitivă, ci gîn

reprezentării după norme inconştiente direa dependentă de simţire, deci o

şi ca atare nerecunoscute gîndire care nu îşi urmează

principiul său logic, ci care este

subordonată simţirii. în gîndirea

afectivă legile logicii există doar

aparent, în fapt ele sînt suspen

date în favoarea intenţiei afective.

Idee. Folosesc în această lucrare

uneori conceptul de

idee pentru a desemna un anume

element psihologic care se află

în relaţie strînsă cu ceea ce numesc

imagine (v. mai jos). Ima

ginea poate fi de provenienţă

personală sau impersonală. în ul

timul caz, ea este colectivă,

caracterizată de calităţi mitologice.

Eu o denumesc imagine primordială.

Dacă nu are caracter mi

tologic, respectiv dacă îi lipsesc

însuşirile plastice, concrete şi

este doar colectivă, atunci o

denumesc idee. Folosesc termenul

de idee ca expresie ce desemnează

sensul unei imagini primor

diale care a fost abstras din

concretismul acesteia. în măsura în conexiuni de gînduri. De ace

care ideea este o abstracţie, ea apare ea, potrivit esenţei şi nu formulării ei,

ca fiind derivată sau dez ideea este o mărime psiho

voltată din ceva mai elementar, ca logică, determinată, existînd aprioric.

un produs al gîndirii. în acest sens, ideea este

Wundt43 şi alţii dau ideii acest înţeles la Platon un arhetip al lucrurilor, la

de secundar şi derivat. Kant „prototipul utilizării

811. în măsura însă în care ideea intelectului", un concept

nu face altceva decît să transcendental care ca atare

formuleze sensul unei imagini primordiale, în depăşeşte

care ea era deja graniţa experimentabilului44, un

reprezentată simbolic, esenţa ei nu mai concept raţional „al cărui obiect

este un produs derivat; nu poate fi găsit în ordinea

examinînd lucrurile din unghi psihologic, ea experienţei" 45. Kant afirmă: „Deşi

apare ca existînd despre conceptele raţionale

aprioric, ca o posibilitate dată de transcendentale trebuie să spunem:

Jung, Wandlungen und Symbole der

Libido, pp. 7 ş. Philosophische Studieri, VII, 13.

Symbole der Wandlung (Gesammehe Kritik der reinen Vemunft. Ed.

Werke, VI). Kehrbach, pp. 279 ş. urm.

Loc. cit., p. 19. Logik, p. 140.

472 TIPURILE DEFINIŢ 473

PSIHOLOGIC II

ele nu sunt decît Idei, nu le vom considera ideea este oricum intuitivă, căci el o

totuşi nicidecum ca fiind de prisos şi concepe exact în sensul

zadarnice. Căci, deşi nici un obiect nu atribuit de mine imaginii primordiale,

poate fi determinat prin ele, ele pot ca fiind însă oricum in

totuşi servi în fond şi fără să se cognoscibilă individului, revelîndu-se

observe intelectului ca un canon care doar „subiectului pur al

să-i permită să-şi extindă folosirea lui cunoaşterii", înălţat deasupra voinţei

şi s-o facă uniformă, prin aceasta, el şi a individualităţii. 48

nu cunoaşte, ce-i drept, un obiect mai mult Hegcl ipostaziază total ideea şi îi

decît ar cunoaşte după conceptele lui, conferă atributul de

dar este mai bine şi mai departe unică fiinţă reală. Ea este „conceptul,

condus în această cunoaştere. Fără să realitatea conceptului şi

mai spun că, poate, aceste Idei fac unitatea amîndurora"49. Ea este „zămislire

posibilă o trecere de la conceptele eternă" 50.

despre natură la cele practice şi, în La Lasswitz, ideea este o „lege care

felul acesta, pot procura Ideilor indică direcţia pe

morale însele suport şi legătură cu care urmează să se dezvolte

cunoştinţele speculative ale raţiunii." 46 experienţa noastră". Ea este „rea

Schopenhauer afirmă: „înţeleg prin litatea cea mai sigură şi mai înaltă" 51.

idee oricare din trep La Cohen, ideea este „conştiinţa de

tele determinate şi fixe de sine a conceptului",

obiectivare a voinţei, în măsura în „fundamentarea" fiinţei. 52

care aceasta este lucrul în sine şi este Nu vreau să multiplic dovezile

ca atare străină de plura privitoare la natura pri

litate, trepte care se comportă faţă de mară a ideii. Citatele pe care le-am

lucrurile individuale la fel dat arată în suficientă mă-

ca formele sau ca prototipurile lor eterne."47 La

Kritik der reinen Vernunft. [Ed. cit., p. 301 —
Schopenhauer,
n. t.]
Die Welt als Wilie und Vorstellung. Voi. I, sură că ideea este concepută şi ca

25. mărime fundamentală, exis-tînd a

Loc. cit., § 49. priori. Această ultimă calitate ea o

Ăsthetik, I, 138. deţine de la treapta ce o premerge,

Logik, III, pp. 242 ş. urm. respectiv de la imaginea (v. mai jos)

Wirklichkeiten, pp. 152, 154. simbolică primordială. Natura

Logik der reinen Erkenntius, pp. 14, 18. secundară, de ordin abstract şi

derivat, ce îi este proprie, ideea o are

de la prelucrarea raţională pe care o

suferă imaginea primordială pentru a

fi aptă de utilizare raţională. Imaginea

primordială este întotdeauna şi

pretutindeni o mărime psihologică ce

se reînnoieşte în forme autohtone.

într-o anumită măsură acelaşi lucru se

poate spune şi despre idee. Totuşi, în

virtutea naturii sale raţionale, ideea

este mult mai supusă prelucrării

raţionale care, puternic influenţată de

timp şi de împrejurări, îi procură

expresiile adecvate, de fiecare dată,

spiritului vremii. Din pricina faptului că

provine din imaginea primordială, unii

filozofi îi atribuie o calitate

transcendentală, ceea ce de fapt nu

este propriu ideii aşa cum o concep

eu, ci mai degrabă imaginii

primordiale care este atemporală ca

parte componentă, dintotdeauna şi

pretutindeni, a spiritului uman. Auto-

nomia ideii vine de asemenea de la

imaginea primordială, care nu este

creată, ci există dintotdeauna, intrînd

în componenţa percepţiei, în aşa fel minologic adecvat să se vorbească de

îneît s-ar putea spune că ea tinde din determinarea prin imagi

sine însăşi către propria realizare, nea primordială atunci cînd avem de-a

resimţită fiind de spirit ca o potentă face cu determinarea

activ determinantă. Această concepţie apriorică a unei funcţii nediferenţiate.

nu este de altfel generală, ci depinde Natura dublă a ideii ca

probabil de atitudine (cf. cap. VII). un ce concomitent primar şi secundar

Ideea este o mărime psihologică provoacă ocazional con

care nu determină nu fundarea sa promiscuă cu „imaginea

mai gîndirea, ci (ca idee practică) şi primordială". Pentru atitu

simţirea. Folosesc termenul dinea introvertită, ideea este primum

de idee oricum doar atunci cînd vorbesc movens, pentru cea extra

despre determinarea vertită, ea este un produs.

gîndirii la cel care gîndeşte; tot astfel Identificare. Prin identificare se

aş vorbi de idee în cazul înţelege un proces psiho

determinării simţirii la cel care simte. logic în care personalitatea se disimilează (v.

Pe de altă parte, este ter Asimilare) parţial

474 TIPURILE DEFINIŢ 475

PSIHOLOGIC II

sau total de sine. Identificarea este o dezvoltarea. în acest caz, ea

înstrăinare a subiectului de sine acţionează diso-ciator, scindînd

însuşi în favoarea unui obiect în care personalitatea în două părţi, străine

subiectul se deghizează într-o una de cealaltă.

oarecare măsură. Identificarea cu 819. Identificarea nu se referă

tatăl semnifică practic adoptarea întotdeauna la persoane, ci şi la

modului de a fi al tatălui, ca şi cum lucruri (de pildă, la o mişcare

fiul ar fi asemenea părintelui său, iar spirituală, o afacere etc.) şi la funcţii

nu o individualitate diferită de a psihologice. Această eventualitate

acestuia. Identificarea se este cu deosebire importantă (cf.

deosebeşte de imitaţie prin aceea că cap. II). în acest caz, identificarea

este o imitaţie inconştientă, în timp ce duce la constituirea unui caracter

imitaţia este o copie conştientă. secundar, şi anume la faptul că

Imitaţia este un auxiliar individul se identifică în asemenea

indispensabil, in slujba personalităţii măsură cu funcţia sa cea mai bine

tinere, în curs de dezvoltare. Ea dezvoltată, încît se îndepărteză în

acţionează stimulator atîta timp cît mare parte sau total de caracterul

nu este o formă de comoditate, său iniţial, individualitatea sa propriu-

împiedicînd dezvoltarea unei căi zisă căzînd în inconştient. Este,

individuale adecvate. De asemenea aproape de regulă, cazul tuturor care

poate fi favorabilă atîta timp cît calea posedă o funcţie diferenţiată. Trebuie

individuală nu este încă practicabilă. chiar să se treacă prin această etapă

Dacă se iveşte însă o posibilitate pentru a se ajunge la individuaţie.

individuală mai bună, identificarea îşi Identificarea cu părinţii sau cu mem-

vădeşte caracterul patologic prin brii apropiaţi ai familiei este în parte

aceea că devine tot atît de un fenomen normal, în măsura în

stînjenitoare pe cît fusese înainte de care coincide cu „identitatea

stimulatoare, sus-ţinînd inconştient familială" existînd aprioric, într-o atare

situaţie e recomandabil să nu se adaptare şi de dezvoltare de un

vorbească de identificare, ci obstacol nu uşor de biruit; drept

corespunzător situaţiei de fapt, de urmare, apare o stază libidinală care

identitate. Identificarea cu membrii îşi caută treptat o cale regresivă. Prin

familiei se deosebeşte de identitate regresie sînt retrăite stări mai vechi,

prin aceea că nu este un fapt aprioric printre care identitatea familială.

dat, ci apare doar secundar prin Tocmai această identitate, aproape

următorul proces: individul care se depăşită şi trăită regresiv, constituie

dezvoltă cu pornire de la identitatea identificarea cu membrii familiei.

familială iniţială se loveşte în Toate identificările cu persoane

procesul său de urmează această cale. Identificarea

ţinteşte întotdeauna la obţinerea unui

avantaj, la înlăturarea unui obstacol sau la

rezolvarea unei probleme în maniera altcuiva.

Identitate. Vorbesc de identitate în cazul

unei echiva

lenţe patologice. Identitatea este

întotdeauna un fenomen incon

ştient, căci o echivalenţă conştientă

ar presupune întotdeauna

conştiinţa a două obiecte echivalente,

prin urmare separarea su

biectului de obiect, ceea ce ar

suprima fenomenul identităţii.

Identitatea psihologică are deci drept

condiţie prealabilă incon

ştienţa. Ea este o caracteristică a

mentalităţii primitive şi baza

propriu-zisă a „participării mistice",

care nu e nimic altceva de-

cît un reziduu al indistincţiei psihice

primordiale între subiect

şi obiect, deci al stării inconştiente

primordiale; astfel, ea este conştiinţei. Pe identitate se sprijină

o caracteristică a stării de spirit prejudecata naivă că psiho

proprie primei copilării şi, în logia unuia ar fi echivalentă cu

fine, o caracteristică a inconştientului psihologia altuia, că aceleaşi

civilizatului adult care, motive ar fi valabile pretutindeni, că

dacă nu a trecut în conţinutul ceea ce e plăcut pentru

conştient, rămîne permanent în mine e şi pentru altul, că ceea ce este

stare de identitate cu obiectele. Pe imoral pentru mine trebuie

identitatea cu părinţii se spri să fie în mod necesar şi pentru

jină identificarea (v. mai sus) cu ei; de ceilalţi. Pe identitate se înteme

asemenea, se întemeiază iază şi tendinţa general răspîndită de

pe ea posibilitatea proiecţiei şi a a voi să schimbi la altul

introiecţiei (v. mai jos). ce ar trebui să schimbi la tine. Pe

Identitatea este în primul rînd o identitate se întemeiază apoi

echivalenţă inconştientă posibilitatea sugestiei şi a contagiunii

cu obiectele. Ea nu este o punere pe psihice. Identitatea apare

aceeaşi treaptă, o identifi în cazuri patologice, de exemplu în delirul

care, ci o echivalenţă apriorică, ce nu paranoic de interpre

a fost niciodată obiect al tare, în care bolnavul presupune la

ceilalţi, fără să ezite, propriul

476 TIPURILE DEFINIŢ 477

PSIHOLOGIC 1I

său conţinut subiectiv. Identitatea acela cvasireal al haluci

deschide posibilitatea unui colectivism naţiei, adică ea nu stă niciodată în

conştient, a unei atitudini sociale locul realităţii şi este întot

conştiente care şi-a găsit expresia cea deauna, în calitate de imagine

mai înaltă în idealul iubirii creştine a „interioară", deosebită de realita

aproapelui. tea senzorială. De regulă, îi lipseşte

Imaginaţie, v. Fantezie. orice proiecţie în spaţiu, cu

Imagine. Cînd vorbesc în această toate că în cazuri excepţionale poate

lucrare de imagine, am să apară cumva din afară.

în vedere nu copia psihică a obiectului Acest mod de apariţie se cuvine

exterior, ci mai degrabă denumit arhaic (v. mai sus),

o reprezentare provenind din domeniul dacă nu este în primul rînd patologic,

terminologiei poetice, ceea ce însă nu-i suspendă

anume reprezentarea imaginară care se nicidecum caracterul arhaic. Pe o

referă doar indirect la treaptă primitivă, adică în

percepţia obiectului exterior. Ea se mentalitatea primitivului, imaginea

bazează mai degrabă pe ac interioară se transpune uşor

tivitatea imaginară a inconştientului; în spaţiu, sub forma unei viziuni sau a

se manifestă în conştiinţă unei halucinaţii auditive,

ca produs inconştient, şi anume mai fără a deveni însă patologică.

mult sau mai puţin subit,

oarecum ca o viziune sau ca o Dacă, de regulă, imaginea nu are o

halucinaţie, dar fără caracterul valoare reală, în

patologic al acesteia, adică fără a face schimb, ocazional, ea poate asuma o

parte vreodată din tabloul importanţă cu atît mai ma

clinic al unei boli. Imaginea are caracterul re pentru trăirea sufletească, adică o

psihologic al unei considerabilă valoare

reprezentări imaginare şi niciodată pe psihologică ce reprezintă o realitate

„interioară" care depăşeşte trată a situaţiei psihice globale şi nu

în anumite împrejurări importanţa doar sau precumpănitor a

realităţii „exterioare". în conţinuturilor inconştiente, dar nu a

acest caz, individul tinde să se tuturor conţinuturilor, ci doar a celor

adapteze nu la realitate, ci la constelate momentan. Această constelaţie

exigenţele interioare. rezultă, pe de-o parte, din activitatea

Imaginea interioară este o mărime proprie a inconştientului, pe de alta,

complexă, alcătuită din starea momentană a conştiinţei

din materialele cele mai diferite şi de care stimulează întotdeauna ac-

origini din cele mai felu tivitatea materialelor subliminale

rite. Ea nu este însă un conglomerat, corespunzătoare şi totodată le inhibă

ci un produs unitar care pe cele necorespunzătoare. în

îşi are propriul sens autonom. consecinţă, imaginea este o expresie

Imaginea este o expresie concen- atît a situaţiei momentane

inconştiente cît şi a celei conştiente.

Interpretarea sensului ei nu se poate

face numai cu pornire de la conştiinţă

sau numai de la inconştient, ci doar ţi-

nîndu-se cont de relaţia lor reciprocă.

Numesc primordială 53 imaginea care are un

caracter ar

haic. Vorbesc de caracter arhaic atunci

cînd imaginea prezintă

o remarcabilă concordanţă cu motive

mitologice cunoscute. în

acest caz, ea exprimă, pe de-o parte,

materiale precumpănitor

colectiv-inconştiente (v. mai jos), iar pe

de altă parte, indică fap

tul că situaţia momentană a

conştiinţei este supusă mai puţin

unei influenţe personale şi mai mult

uneia colective.
 Imaginea personală nu are caracter negrilor pur sînge, atinşi de boli

arhaic şi nici sem mintale54.

nificaţie colectivă, ci exprimă Din punctul de vedere al unei

conţinuturi personal-inconştiente cauzalităţi de ordinul ştiin

şi o situaţie personal-condiţionată a ţelor naturii, imaginea primordială

conştiinţei. poate fi interpretată ca un

Imaginea primordială pe care am

Termen împrumutat de la J. Burckhardt. Ci.
numit-o şi „arhetip"
Jung, Wandlungen uiid
este întotdeauna colectivă, adică este
Symbole der Libido, p. 35 (reeditare: Symbole
comună cel puţin unor în
der Wandlung [Gesammelte
tregi popoare sau epoci istorice. Motivele
Werke, Vj).
mitologice principale
Un exemplu remarcabil de imagine
sînt probabil comune tuturor raselor şi
arhaică în: Jung, Wandlungen und
tuturor timpurilor; am
Symbole der Libido, pp. 94 ş. urm.
izbutit să demonstrez existenţa unei
(reeditare: Symbole der Wandlung [Gesam
serii de motive din mitolo
melte Werke, V]).
gia greacă în visele şi fanteziile
478 TIPURILE PSIHOLOGICE la alternanţa perceptibilă prin

simţuri a anotimpurilor. Totuşi

precipitat mnemic, o engramă
astfel nu se poate explica de ce
(Semon), apărută prin condensa-
soarele şi metamorfozele sale
rea a nenumărate procese
aparente nu alcătuiesc nemijlocit
asemănătoare. în această viziune,
şi făţiş conţinutul mitului. Faptul că
imaginea este un precipitat, deci o
soarele sau luna sau fenomenele
formă tipică fundamentală, a unei
meteorologice apar cel puţin
anume trăiri sufleteşti, continuu
alegorizate traduce o colaborare
repetate. Ca motiv mitologic, ea
autonomă a psihicului care, drept
este o expresie permanent activă
urmare, nu poate fi nici un simplu
şi neîncetat reînnoită care fie
produs, nici o simplă copie a
evocă anumite trăiri sufleteşti, fie
condiţiilor de ambianţă. Căci de
conferă acestora formularea
unde ar avea psihicul facultatea de
adecvată. Din acest punct de
a se situa în afara percepţiei
vedere, ea este expresia psihică a
senzoriale? De unde ar avea el facultatea
unei situaţii anatomo-fiziologice
de a face mai mult, sau de a face
determinate. Dacă admitem că
altceva, decît de a confirma
orice structură anatomică se
mărturiile simţurilor? în faţa
datorează efectului pe care con-
acestor întrebări, teoria
diţiile ambiante îl au asupra
engramelor a lui Sc-mon, bazată
materiei vii, atunci putem
pe cauzalitatea ştiinţelor naturii,
considera că imaginea primordială
nu mai este suficientă. Sîntem,
în ocurenţa ei perpetuă şi
prin urmare, constrînşi să
universală răspunde unei influenţe
presupunem că structura dată a
exterioare tot atît de generale şi
creierului îşi datorează alcătuirea
de constante, care trebuie să aibă
nu doar influenţei condiţiilor
caracterul unei legi naturale. în
ambiante, ci şi constituţiei
felul acesta orice mit ar putea fi
specifice şi autonome a materiei
redus la natură — ceea ce
vii, adică unei legi date o dată cu
numeroşi mitologi au şi făcut — ,
viaţa. Constituţia dată a
de exemplu, miturile solare la
organismului este de aceea un
răsăritul şi apusul zilnic al soarelui,
produs, pe de-o parte, al condiţiilor
exterioare, pe de alta, al

determinărilor inerente viului. DEFINIŢII 479

Corespunzător, şi imaginea
în genere. Organismul opune
primordială este neîndoielnic de
luminii o nouă structură, ochiul, iar
raportat, pe de-o parte, la anumite
spiritul opune procesului naturii o
procese perceptibile ale naturii, în
imagine simbolică ce îl percepe pe
veşnică reînnoire şi deci
acesta precum ochiul percepe
neîntrerupt active, pe de altă
lumina. Şi după cum ochiul este o
parte, la anumite determinări
mărturie a activităţii creatoare
interioare ale vieţii spirituale şi ale
specifice şi autonome a materiei vii,
vieţii
tot astfel şi imaginea primordială

este o expresie a forţei creatoare,

proprii şi autonome a spiritului.

Imaginea primordială este astfel o

expresie care sinteti

zează procesul viu. Ea conferă

percepţiilor senzoriale şi celor

interioare ale spiritului, iniţial

haotice şi dezordonate, un înţeles

structuram care le leagă, eliberind

astfel energia psihică de legă

tura cu percepţia simplă şi

neînţeleasă. Ea leagă însă şi

energiile

descătuşate prin percepţia stimulilor

de un sens determinat care

conduce acţiunea pe căi

corespunzătoare lui.

Imaginea primordială este treapta

premergătoare a ideii

(v. mai sus), solul matricial al

acesteia. Pornind de aici şi prin

eliminarea concretismului (v. mai sus) tului. Dincolo de idee duce numai

propriu şi necesar al ima dezvoltarea funcţiei contrare,

ginii primordiale, raţiunea dezvoltă astfel spus, dacă ideea este

din acest sol matricial un sesizată intelectualmente, ea tinde

concept — e vorba tocmai de idee — să acţioneze asupra vieţii. Ea

care se deosebeşte de atrage de aceea simţirea care în

toate celelalte concepte prin faptul acest caz este mai puţin

că nu este dat prin experien diferenţiată şi, drept urmare, mai

ţă, ci se dovedeşte a fi un principiu con-

situat la baza oricărei ex cretistă decît gîndirea. Simţirea

perienţe. Această calitate ideea o este din acest motiv impură şi

deţine de la imaginea primor

dială care ca expresie a structurii

cerebrale specifice conferă

formă precisă oricărei experienţe.

832. Gradul de eficienţă

psihologică a imaginii primordiale

este determinat de atitudinea

individului. Dacă atitudinea este

introvertită, se produce, ca urmare

a abstragerii libidoului din

obiectul exterior, o accentuare

sensibilă a obiectului interior, res

pectiv a gîndului. De aici rezultă o

dezvoltare deosebit de in

tensă a gîndurilor pe linia trasată

anticipativ şi inconştient de

imaginea primordială. Aceasta iese

astfel indirect la lumină.

Continuînd dezvoltarea intelectuală

se ajunge la idee, care nu e

altceva decît imaginea primordială

formulată în ordinea intelec

480 TIPURILE PSIHOLOGICE cu „imagine primordială", pentru a

înţelege la ce mă refer.
contopită cu inconştientul, căci
„De individ ca atare, ea —
nediferenţiată. într-o atare
ideea — nu este niciodată
situaţie, individul este incapabil
recunoscută, ci doar de acela
să unească simţirea astfel
care s-a ridicat deasupra
constituită cu ideea. Atunci, în
oricărei
cîmpul vizual lăuntric, imaginea
individualităţi pînă la subiectul
primordială apare sub formă de
pur al cunoaşterii: deci ea este
simbol (v. mai jos). în virtutea naturii
accesibilă doar geniului şi
sale concrete, ea poate percepe
aceluia care prin intensificarea,
sentimentul concret încă nedife-
de
renţiat, iar în temeiul
cele mai multe ori prilejuită de
semnificaţiei sale, ea poate
operele geniului, a forţei sale
percepe ideea a cărei mamă
pure de cunoaştere se află într-o
este, contopind astfel ideea şi
stare de spirit genială: de unde
simţirea. Imaginea primordială
faptul că ideea nu este pur şi
asumă deci un rol mediator şi îşi
simplu, ci doar determinat,
demonstrează din nou eficienţa
comu
salvatoare pe care a avut-o
nicabilă, căci odată concepută şi
întotdeauna în religii. Motiv
repetată (de exemplu) în opera
pentru care aş raporta ceea ce
de artă, ea se adresează
Schopenhauer spune despre
fiecăruia doar potrivit cu
idee mai degrabă la imaginea
valoarea inte
primordială, deoarece, cum am
lectuală ce îi este acestuia
explicat în cadrul definiţiei ideii,
proprie" etc.
aceasta nu este în întregime şi exclusiv
„Ideea este, în virtutea formei
apriorică, ci trebuie interpretată
temporale şi spaţiale a
şi ca produs derivat care s-a
aprehensiunii, unitate prăbuşită
dezvoltat cu pornire de la ceva. îl rog deci
în pluralitate."
pe cititor ca, în citatul din

Schopenhauer ce urmează, să „Conceptul este asemenea

unui recipient fără viaţă în

înlocuiască termenul „idee" din text
care lucrurile introduse zac într-

adevăr alăturea, din care însă DEFINIŢII 481

nici nu se poate socoti altceva decît s-a

Schopenhauer a recunoscut
pus: ideea, în schimb,
limpede că „ideea", adică
dezvoltă în cel care a înţeles-o
imaginea primordială, după
reprezentări noi în raport de con
definiţia mea, nu este accesibilă în
ceptul omonim: ea este asemenea unui
modul în care este produsă o
organism viu, în dezvol
noţiune sau o „idee" („idee" în
tare, dotat cu forţă de zămislire,
accepţia lui Kant de „concept din
care produce ceea ce nu a fost
noţiuni"56, ci că la ea se poate
introdus în compartimentele sale."55
ajunge cu ajutorul unui element de dincolo

de intelectul formu-

lator, ceva în genul „stării de spirit

geniale" de care vorbeşte

Schopenhauer şi care nu e altceva

decît o stare afectivă. Căci

de la idee se ajunge la imaginea

primordială doar prin faptul că

drumul care duce la idee poate fi continuat,

trccînd peste pun

ctul ei culminant, pînă la funcţia

contrară.

Faţă de claritatea ideii, imaginea

primordială are avan

tajul de a fi vie. Ea este un

organism propriu, însufleţit, „dotat

cu forţă de zămislire", organizare

ereditară de energie psihică,

sistem solid care nu e doar

expresia, ci şi posibilitatea de des

făşurare a procesului energetic. Pe

de-o parte, ea caracterizează

felul mereu acelaşi în care s-a sufletului reprezintă un

desfăşurat din timpuri imemoriale caz special de imagini (v. mai sus)

procesul energetic, pe de altă psihice, produse de incon

parte, ea face reînnoit posibilă ştient. După cum persona,

această curgere regulată, mijlocind atitudinea exterioară, apare în vise

o aprehensiune sau o înţele în general sub chipul anumitor persoane

gere psihică de situaţii, în aşa fel posedînd într-un grad

îneît viaţa să poată fi mereu foarte marcat calităţile

continuată. Ea este cealaltă faţă a corespunzătoare, tot astfel

instinctului, acţiune de ordin inconştientul

teleologic, dar care presupune figurează sufletul, atitudinea

totodată şi o înţelegere, adecvată interioară, prin persoane prezen-

sensului şi scopului deopotrivă, a tînd calităţi corespunzătoare

situaţiei date. Aprehensiunea sufletului. O astfel de imagine se

situaţiei date este conferită de numeşte imagine a sufletului.

imaginea existînd aprioric. Ea re Ocazional e vorba de persoane

prezintă formula utilizabilă fără de complet necunoscute sau de

care aprehensiunea unei noi persoane mitologice. La bărbaţi, su

stări de fapt ar fi imposibilă. fletul este, de regulă, înfăţişat de

Imagine a sufletului. Imaginea inconştient sub forma unei per-

55 Die Weh als Wille und 56 Kritik der reinen Vemunft, ed

Vorstellung, voi. I, p. 49. Kehrbach, p. 279.

482 TIPURILE DEFINIŢ 483

PSIHOLOGIC II

soane feminine; invers la femei. în subiectul l-ar putea distinge de obiect

cazurile în care individualitatea este şi, în consecinţă, ar putea suspenda

inconştientă şi asociată de aceea efectele nemijlocite ale obiectului, căci

sufletului, imaginea acestuia va fi de acestea provin din proiecţia pe obiect

acelaşi sex. în toate împrejurările în a imaginii sufletului57

care subiectul se identifică cu persona 839. în real, suportul care se

(v. Suflet) şi deci sufletul este potriveşte cel mai bine imaginii

inconştient, imaginea acestuia este sufletului unui bărbat, în virtutea

transferată într-o persoană reală. calităţii feminine a sufletului său,

Această persoană este obiect de este o femeie, şi invers; pentru

iubire sau de ură sau chiar de spaimă femeie, un bărbat. întotdeauna acolo

intensă. Influenţele acestei persoane unde există o relaţie inevitabilă, de

au un caracter de imediatitate şi de efect, ca să spun aşa, magic între

constringere inevitabilă, căci suscită sexe, ne aflăm în prezenţa unei

întotdeauna un răspuns afectiv. proiecţii a imaginii sufletului. De

Afectul vine din aceea că o adaptare vreme ce aceste relaţii sînt frecvente,

conştientă efectivă la obiectul ce probabil că şi sufletul este frecvent

reprezintă imaginea sufletului este inconştient, adică trebuie să fie

imposibilă. Din pricina imposibilităţii, numeroşi oamenii care nu au

a inexistenţei unei relaţii obiective, conştiinţa atitudinii pe care o adoptă

libidoul se acumulează şi explodează în faţa proceselor psihice interioare.

într-o descărcare afectivă. în locul Inconştienţa fiind întotdeauna însoţită

unor adaptări eşuate apar întotdeauna de o identificare corespunzătoare cu

afecte. O adaptare conştientă la persona, această identificare trebuie

obiectul care reprezintă imaginea să fie de asemenea frecventă. Ceea

sufletului este imposibilă tocmai ce se produce într-adevăr, de vreme

fiindcă, pentru subiect, sufletul este ce numeroase persoane se identifică

inconştient. Dacă ar fi conştient, atît de complet cu atitudinea lor

exterioară, îneît ei nu mai au nici o sufletul propriu în măsura în care este

relaţie conştientă cu procesele lor convins că modul său de a se

interioare. Oricum, se produce şi comporta faţă de propriile procese

situaţia inversă; imaginea sufletului lăuntrice reprezintă caracterul său

nu se proiectează, ci rămîne în unic şi real. în acest caz, ca urmare a

subiect; acesta se identifică astfel cu stării sale de inconştienţă, persoana

este proiectată, anume asupra unui

57 Cf. Jung, Die Psychologie der
obiect de acelaşi sex. Este baza a
Vbertragung (Gesammelte Werke, XVI).
numeroase cazuri de homosexualitate

manifestă sau latentă; sau de transfer

patern la bărbaţi, respectiv de transfer

matern la femei. Astfel de transferuri

afectează întotdeauna oameni cu

adaptare exterioară defectuoasă şi cu

o lipsă relativă de relaţii, căci

identificarea cu sufletul creează o ati-

tudine care se orientează

precumpănitor în funcţie de percepţia

proceselor interioare, ceea ce răpeşte

obiectului influenţa sa determinantă.

Dacă imaginea sufletului este

proiectată, apare o legătu

ră afectivă necondiţionată cu obiectul.

Dacă nu este proiectată,

apare o stare de relativă neadaptare,

numită de Freud narcisism.

Proiectarea imaginii sufletului

dispensează de preocuparea lega

tă de procesele lăuntrice atîta vreme

cit comportamentul obiec

tului concordă cu imaginea sufletului.

Subiectul este pus astfel

în situaţia de a-şi trăi şi dezvolta mai

departe persona proprie, Dacă imaginea sufletului nu este

în timp, obiectul însă abia dacă va fi proiectată, apare cu

în stare să corespundă în timpul o diferenţiere de-a dreptul

totdeauna exigenţelor imaginii patologică în relaţiile cu in

sufletului, deşi există femei care conştientul. Subiectul este inundat în

izbutesc, în paguba propriei lor vieţi, măsură creseîndă de con

să joace pe lîngă soţii lor, ţinuturile inconştiente pe care nu le

de-a lungul a numeroşi ani, rolul poate nici utiliza şi nici pre

imaginii sufletului. în acest lucra în vreun fel, din cauza relaţiei

scop, ele sînt ajutate de instinctul lor sale defectuoase cu

biologic de femei. Acelaşi obiectul. E de la sine înţeles că astfel

lucru îl poate face inconştient un de conţinuturi prejudiciază

bărbat pentru soţia sa, dar în bună măsură raportul cu obiectul.

atunci el este determinat să facă fapte Aceste două atitudini re

ce-i depăşesc capacităţile, prezintă, fireşte, cazuri limită, între

atît în bine, cît şi în rău. Şi el este care se plasează atitudinile

ajutat de instinctul său bio normale. După cum se ştie, insul

logic masculin. normal nu este caracterizat de

484 TIPURILE PSIHOLOGICE ştiente decurge pentru mine

exclusiv din experienţă, şi anume

claritatea, puritatea sau adîncimea
mai întîi din experienţa
fenomenelor sale psihologice, ci
psihopatologiei care arată de o
mai degrabă de caracterul lor
manieră indiscutabilă că, de pildă,
atenuat şi estompat. La oamenii
într-un caz de amnezie isterică, eul
cu atitudine exterioară cordială şi
ignoră total existenţa unor
lipsită de agresivitate, imaginea
complexe psihice întinse, dar că o
sufletului are, de regulă, un
procedură hipnotică simplă este în
caracter răutăcios. Un exemplu
stare să determine, în momentul
literar în acest sens îl oferă femeia
imediat următor, reproducerea
demonică ce ii însoţeşte pe Zeus în
perfectă a conţinutului pierdut. Din
Primăvara olimpică a lui Spitteler.
miile de experienţe de acest fel
.Bărbatul decăzut este adesea
rezultă legitimitatea discuţiei
pentru femeile idealiste un
despre existenţa conţinuturilor
purtător al imaginii sufletului, de
psihice inconştiente. A şti în ce
unde, în astfel de cazuri, frecventele
stare se află un conţinut
„fantezii de salvare"; acelaşi lucru
inconştient, atîta timp cît el nu
la bărbaţii pentru care prostituata
este ataşat conştiinţei, scapă
este împodobită cu aureola
oricărei posibilităţi de cunoaştere.
sufletului ce trebuie salvat.
Este de aceea inutil a voi să
842. Inconştient. Noţiunea de
formulăm ipoteze în această pri-
inconştient este pentru mine de
vinţă. Unor astfel de fantezii le
natură exclusiv psihologică şi nu
aparţin, de pildă, supoziţia ce-
filozofică, în sens metafizic.
rebraţiei, a procesului fiziologic
Inconştientul este, după opinia
etc. Cu totul imposibil este să se
mea, o noţiune psihologică de
stabilească şi întinderea
graniţă ce acoperă toate
inconştientului, cu alte cuvinte, să
conţinuturile şi procesele psihice
se fixeze conţinuturile pe care el le
care nu sînt conştiente, adică nu
înglobează. în această privinţă
sînt raportate perceptibil la eu.
decide doar experienţa. Graţie ei
Legitimitatea în genere a discuţiei
ştim că, pierzîndu-şi valorile
despre existenţa proceselor incon-
energetice, conţinuturile
conştiente pot deveni DEFINIŢII

inconştiente. Acesta este procesul

485
normal al uitării. Că aceste
precum în vis, în hipnoză sau sub
conţinuturi care cad sub pragul
formă de criptomnezie 58 , ori prin
conştiinţei nu se pierd pur şi
reîmprospătarea asociaţiilor cu
simplu, aflăm tot din experienţă:
conţinut uitat.
după decenii de cufundare în
843. Experienţa ne învaţă mai
inconştient, ele se pot din nou
departe că conţinuturile conştiente,
ridica la suprafaţă, dacă
fără să-şi piardă considerabil din
împrejurările sînt adecvate,
valoare, pot cădea sub pragul

conştiinţei prin uitare intenţionată

— ceea ce Freud numeşte refularea

unui conţinut penibil. Un efect

asemănător îl are şi disocierea

personalităţii, adică destrămarea

unităţii conştiinţei ca urmare a unui

afect puternic, a unui şoc nervos

sau a disocierii conştiinţei în

schizofrenie (Bleuler).

844. Ştim astfel tot din

experienţă că percepţiile senzoriale,

ca urmare a unei intensităţi scăzute

sau a unei atenţii deviate, nu mai

ajung la nivelul apercepţiei

conştiente, devenind totuşi

conţinuturi psihice prin apercepţie

inconştientă, ceea ce iarăşi se

poate demonstra prin hipnoză.

Acelaşi lucru se petrece cu anumite

concluzii sau combinaţii care rămîn

inconştiente ca urmare a valorii lor

scăzute sau a devierii atenţiei. în

fine, tot experienţa ne învaţă că somnambulisme avec glossolalie, în:

există corelaţii psihice inconştiente, „Archives de Psycho-logie", I (1901), p.

de pildă, imagini mitologice, care, 101. Jung, Zur Psychologie und

nefiind niciodată obiecte ale Pathologie sogenannter occulter

conştiinţei, decurg în întregime din Phănomene. Cf. apoi articolul despre

activitatea inconştientă. Kryptomnesie (ambele în Ge-sammelte

Experienţa ne oferă deci puncte Werke, I).

de sprijin care confirmă

presupunerea că există conţinuturi

inconştiente. Ea nu poate însă

să ne spună nimic în legătură cu

ceea ce ar putea constitui con

ţinuturi inconştiente. E de prisos a

formula orice ipoteză în acest

sens, deoarece determinarea

întinderii cîmpului inconştientului

e cu neputinţă de aproximat. Unde

se situează graniţa unei per

cepţii senzoriale subliminale?

Există vreo măsură capabilă să

dea seama de gradul de subtilitate şi

de întindere al unor com

binaţii inconştiente? Cînd dispare cu

totul un conţinut uitat? Tot

atîtea întrebări fără răspuns.

Experienţa noastră de pînă acum

privind natura, conţinu

turilor inconştiente ne îngăduie o

anume clasificare generală.

58 Ci. Flournoy, Des îndes ă la

Planete Marş, 1900. Nouvelles

observa-tions sur un cos de

486 TIPURILE DEFINIŢ 487

PSIHOLOGIC II

Putem astfel să deosebim un ca atare, noi nu îl elaborăm conştient.

inconştient personal care cuprinde toate Evident că reproducerea conştientă

achiziţiile existenţei personale, deci tot sau chiar percepţia îl modifică

ceea ce a fost uitat sau refulat, precum sensibil, fără insă a suprima faptul

şi percepţii, gînduri şi sentimente fundamental, care este mişcarea pro-

subliminale. Alături de aceste ductivă de provenienţă inconştientă.

conţinuturi personale inconştiente Numim compensator (v. mai sus)

există altele care provin nu din raportul funcţional

achiziţii personale, ci din posibilitatea dintre procesele inconştiente şi

transmisă ereditar a funcţionării conştiinţă, căci, potrivit obser

psihice în genere, anume din structura vaţiei, procesul inconştient împinge la

cerebrală moştenită. Acestea sînt suprafaţă materialul sub

conexiuni mitologice, motive şi imagini liminal, constelat prin starea

care pot apărea oricînd şi oriunde, conştiinţei, deci toate acele conţi

dincolo de orice migraţie sau tradiţie nuturi care, dacă totul ar fi conştient,

istorică. Denumesc aceste conţinuturi ar trebui neapărat să facă

inconştient colectiv. Experienţa ne parte din situaţia conştientă. Funcţia

arată că, asemenea con-ţinuturilor compensatoare a incon

conştiente, şi cele inconştiente sînt ştientului apare cu atît mai limpede cu

angrenate într-o activitate precisă. cît atitudinea conştientă

După cum din activitatea psihică este mai unilaterală, împrejurare

conştientă decurg anumite rezultate ilustrată abundent în patologie.

sau anumite produse, tot astfel, şi din Individ. Individul este fiinţa în

activitatea inconştientă apar anumite singularitatea ei; indivi

produse, precum visele sau fanteziile. E dul psihologic este caracterizat de

inutil a se specula pe seama cuantumului de psihologia particulară şi, în

participare a conştiinţei, spre pildă, la anume privinţă, unică ce îi este

vise. Un vis oarecare ni se înfăţişează proprie. Particularitatea psihi

cului individual apare mai puţin la este un dat corelativ individualităţii

nivelul elementelor şi mai fizice; dar iniţial, cum am arătat, ea

mult la acela al structurilor sale complexe. este doar inconştientă. E nevoie de un

Individul psihologic^ proces conştient de diferenţiere, de

sau individualitatea psihologică, există individuaţie (v. mai jos), pentru ca individua-

inconştient a priori; el litatea să se conştientizeze, altfel spus

nu există conştient decît în măsura în să se desprindă din identitatea cu

care subiectul are con obiectul. Identitatea cu obiectul a

ştiinţa elementelor care îl individualităţii este echivalentă cu

particularizează, adică în măsura în inconştientul acesteia. Dacă

care se deosebeşte conştient de individualitatea este inconştientă, nu

ceilalţi. Individualitatea psihică există individ psihologic, ci doar o

psihologie colectivă a conştiinţei. în

acest caz, individualitatea inconştientă

apare ca fiind identică cu obiectul, ca

fiind proiectată asupra lui. Drept

urmare, obiectul are o valoare

hipertrofiată, iar influenţa lui

determinantă este prea puternică.

Individualitate. înţeleg prin

individualitate unicitatea şi

particularitatea individului din toate punctele de

vedere psiho

logice. Individual este tot ceea ce nu e colectiv,

deci tot ceea ce

aparţine unui singur individ şi nu unui

grup mai mare de indi

vizi. Nu s-ar putea vorbi de individualitatea

elementelor psiho

logice, ci doar de aceea a grupărilor

sau combinaţiilor lor sin

gulare şi unice.

Individuale. Noţiunea joacă un rol nu

lipsit de impor vidului. Individualitatea este însă deja

tanţă în psihologia noastră. dată fizic şi fiziologic, de

Individuaţia este, în genere, un pro unde şi expresia ei psihologică

ces de formare şi particularizare a corespunzătoare. O frînare con

individului, în special de dez siderabilă a individualităţii presupune

voltare a individului psihologic ca fiinţă de aceea o mutilare arti

distinctă de ansamblu, ficială. Este fără doar şi poate că un

de psihologia colectivă. Individuaţia grup social alcătuit din in

este deci un proces de di divizi estropiaţi nu poate fi o instituţie

ferenţiere, al cărei ţel stă în sănătoasă, viabilă în

dezvoltarea personalităţii individua timp; căci doar acea societate care îşi

le. Individuaţia este o necesitate poate conserva coerenţa

firească în măsura în care frîna- internă şi valorile colective, acordînd

rea ei prin reglementări excesive sau totodată individului maxi

chiar exclusive, potrivit ma libertate posibilă, are şanse de

normelor colective, ar prejudicia grav viaţă durabilă. Deoarece in

activitatea vitală a indi dividul nu este doar fiinţă individuală,

existenţa lui presupunînd

488 TIPURILE PSIHOLOGICE ci una întemeiată aprioric în

dispoziţia subiectului. Opoziţia cu

relaţii colective, procesul de
norma colectivă este însă doar
individuaţie nu duce la izolare, ci la
aparentă, căci la o examinare mai
o coeziune colectivă mai intensă şi
atentă, punctul de vedere individual
mai generală.
nu este contrar normei co
Procesul psihologic al
lective, ci este doar altfel orientat. Calea
individuaţiei este strîns conexat
individuală nici nu poa
de aşa-numita funcţie
te fi în opoziţie cu norma colectivă,
transcendentă, care determină
deoarece opoziţia cu aceasta
liniile in
din urmă nu ar putea fi decît o
dividuale de dezvoltare ce nu ar putea fi
normă contrară. Calea indivi
atinse doar pe calea
duală însă nu este niciodată o
normelor colective (v. Simbol).
normă. O normă apare pe baza
Individuaţia nu poate în nici un
totalităţii căilor individuale şi nu are
caz constitui unicul ţel
legitimitate existenţială şi
al educaţiei psihologice. înainte ca
efect vitalizant decît atunci cînd
ea să devină scop, este ne
există, în genere, căi individua
cesar ca educaţia să-1 fi atins pe al
le care tind să se orienteze din cînd
ei, respectiv adaptarea la un
în cînd după normă. Cînd
minim de norme colective necesare
are valoare absolută, o normă nu
existenţei: pentru ca o plan
slujeşte la nimic. Un conflict
tă să fie pusă în situaţia de a-şi
adevărat cu norma colectivă apare
dezvolta la maxim particula
doar atunci cînd calea indi
rităţile, trebuie mai întîi ca ea să
viduală este ridicată la rangul de
poată creşte în solul în care a
normă, ceea ce constituie in
fost sădită.
tenţia individualismului extrem. O
Individuaţia se află mai mult sau
astfel de intenţie este evident
mai puţin în opoziţie
patologică şi contrară vieţii. Ea nu
cu norma colectivă, căci ea este
are nimic a face cu indivi
separare şi diferenţiere de gene
duaţia care se angajează, ce-i
ral şi constituire a particularului, dar nu o
drept, pe o cale individuală lătu
particularitate căutată,
ralnică, dar nu se poate lipsi de
normă nici pentru orientarea

proprie faţă de societate, nici DEFINIŢII 489

pentru a stabili raportul colectiv

tilă într-o măsură din ce în ce mai
indispensabil vieţii indivizilor în
mare; de unde prăbuşirea
societate. Individuaţia duce de
moralităţii. Cu cît normarea
aceea la o preţuire firească a
colectivă a omului este mai puter-
normelor colective, în vreme ce
nică, cu atît imoralitatea sa
pentru o orientare colectivă,
individuală este mai mare. Indivi-
exclusivă a vieţii, norma este inu-
duaţia coincide cu dezvoltarea

conştiinţei din starea de identitate

primordială (v. Identitate).

Individuaţia semnifică deci o lărgire

a sferei conştiinţei şi a vieţii

psihologice conştiente.

854. Instinct. Atunci cînd vorbesc

aici sau în alte lucrări de

instinct, am în vedere ceea ce se

înţelege de obicei prin acest

termen: constringerea la anumite

acţiuni. Ea poate proveni de

la o excitaţie exterioară sau

interioară, declanşată de mecanis

mul instinctului sau poate avea

cauze organice situate în afara

sferei relaţiilor psihice cauzale.

Instinctiv este orice fenomen

psihic care nu îşi are originea într-o

cauză pusă intenţionat de

voinţă, ci într-o constrîngere

dinamică, indiferent dacă această

constrîngere provine direct din surse

extrapsihice sau este esen-

ţialmente determinată de energiile controleze procesele cele mai

declanşate doar de intenţia accentuate.

voliţională; în ultimul caz, cu 855. Nu le-aş considera procese

rezerva că rezultatul produs de instinctive, ci automate, pe

păşeşte efectul ţintit de voinţă. acelea care au fost cîndva

Noţiunea de instinct reuneşte, conştiente, iar cu timpul s-au auto-

după părerea mea, toate

fenomenele psihice de a căror
energie
conştiinţa nu poate să dispună.
Prin urmare, potrivit acestei
59 Cf. Jung, Instinkt und Unbewufltes, in:
Ober psychische Energetik und dos Wesen
der Traume, pp. 259 ş. urm.
59
(Gesammelte Werke, VIII).

concepţii, afectele (v. mai sus) aparţin

atît proceselor instinctuale

cît şi proceselor afective (v.

Simţirea). Procesele psihice care în

împrejurări obişnuite sînt funcţii

voliţionale (sînt deci subordo

nate în întregime controlului

conştiinţei) pot în împrejurări anor

male să devină procese instinctive

dacă li se asociază o energie

psihică inconştientă. Acest fenomen

apare atunci cînd sfera con

ştiinţei este limitată de refularea

unor conţinuturi incompatibile

sau cînd se produce un

„abaissement du niveau mental"

(Janet)

ca urmare a oboselii, a intoxicaţiilor

sau, în genere, a proceselor

cerebrale patologice, într-un

cuvînt, acolo unde conştiinţa nu

mai poate, sau nu poate încă, să

490 TIPURILE DEFINIŢ 491

PSIHOLOGIC II

matizat. în mod obişnuit, ele nu se o parte cit mai mare din

comportă ca instincte, căci în lumea exterioară şi făcînd din ea

condiţii normale nu apar niciodată obiectul unor fantezii in

sub formă de constrîngeri, ci doar conştiente." Primul mecanism este o

atunci cînd primesc o energie de proiecţie, ultimul, o intro

origine străină. iecţie. Introiecţia este un fel de

Intelect. Prin intelect înţeleg gîndire „proces de dilatare", o „lărgire

direcţionată (v. mai a cercului de interese". După Ferenczi,

sus). introiecţia este un proces

Introiecţie. Termenul a fost introdus de normal.

Avenarius60 ca Din punct de vedere psihologic, introieqia

omolog proiecţiei. Dar transferul în este deci un

obiect al unui conţinut su proces de asimilare (v. mai sus), în timp

biectiv pe care îl are în vedere ce proiecţia este un

introiecţia poate fi tot atît de bine proces de disimilare. Introiecţia

exprimat prin noţiunea de proiecţie reprezintă o asimilare a obiec

care este preferabilă pentru tului de către subiect, proiecţia, în

desemnarea acestui proces. Ferenczi a schimb, o diferenţiere a

definit noţiunea de intro obiectului de subiect prin transferarea

iecţie ca fiind opusă celei de în obiect a unui conţinut

„proiecţie", anume ca înglobare a subiectiv. Introiecţia este un proces

obiectului în cercul de interese subiective, în de extravertire, căci pentru

vreme ce „pro a asimila obiectul e necesară empatia

iecţia" semnifică o transpunere a — în genere, investirea

conţinuturilor subiective in obiectului. Deosebim o introiecţie

obiect.61 „în timp ce paranoicul pasivă de una activă; de pri

refulează din eu toate mişcările ma formă ţin procesele de transfer

neplăcute, nevroticul se ajută preluînd care se produc sub durata

tratamentului nevrozelor, în genere toate a subiectului cu obiectul. Interesul nu

cazurile în care obiec se îndreaptă către obiect, ci se

tul exercită asupra subiectului o retrage de la acesta şi revine la

atracţie necondiţionată; de ul subiect. Cine are o atitudine

tima formă ţine empatia ca proces de introvertită gîndeşte, simte şi

adaptare. acţionează într-un mod care lasă

Introversie. Introversia este limpede să se vadă că subiectul este

îndreptarea către interior a în primul rînd cel care motivează, în

Hbidoului (v. mai jos). Prin aceasta se vreme ce obiectului îi revine cel mult

exprimă o relaţie negativă o valoare secundară. Introversia

poate să aibă un caracter mai mult

Der menschliche Weltbegriff, 1905, pp.
intelectual sau mai mult sentimental,
25 ş. urm.
tot astfel ea poate fi caracterizată de
Ferenczi, Introjektion und Obertragung,
intuiţie sau de senzaţie. Introversia
1910, pp. 10 ş. urm.
este activă, atunci cînd subiectul vrea să

se închidă, într-o anume măsură, faţă

de obiect şi este pasivă, atunci cînd

subiectul nu este în stare să readucă

la obiect libidoul care se scurge din

el. Introversia obişnuită este

caracteristică tipului introvertit (v. Tip).

860. Intuiţie (de la intueri — a privi).

După părerea mea, intuiţia este o

funcţie psihologică de bază. Este

acea funcţie care mijloceşte percepţii

pe cale inconştientă. Obiectul unor

atare percepţii poate fi de orice

natură, exterioară, interioară sau de

ordinul conexiunii dintre acestea.

Particularitatea intuiţiei stă în faptul

că ea nu este nici senzaţie

senzorială, nici sentiment şi nici

deducţie intelectuală, deşi poate să

apară şi sub aceste forme, în cazul lui Spinoza să considere „scientia in-

intuiţiei, conţinutul ni se înfăţişează tuitiva" drept forma cea mai înaltă de

ca un întreg definitiv, fără ca noi să cunoaştere.62 Intuiţia împarte această

fim în stare să spunem sau să calitate cu senzaţia al cărei

înţelegem în ce fel el s-a constituit. fundament fizic constituie baza şi

Intuiţia este un fel de înţelegere in- cauza certitudinii ei. Tot astfel,

stinctivă a oricăror feluri de certitudinea intuiţiei se întemeiază

conţinuturi. Ea este, ca şi senzaţia pe anumite fapte psihologice, a căror

(v. mai jos), o funcţie iraţională (v. apariţie şi disponibilitate rămîn

mai jos) de percepţie. Conţinuturile ei inconştiente. Intuiţia apare sub formă

sînt date ca şi acelea ale senzaţiei, subiectivă sau obiectivă; prima este o

spre deosebire de conţinuturile percepţie de fapte psihice

afective şi intelective care au inconştiente, de provenienţă

caracter de „derivat", de „produs". csenţialmente subiectivă;

De aici, siguranţa şi certitudinea

itfel şi Bergson.
cunoaşterii intuitive care i-au permis
492 TIPURILE 493

PSIHOLOGIC

ultima, o percepţie de fapte care se cea din care se dezvoltă gîndirea şi

întemeiază pe percepţii subliminale simţirea ca funcţii raţionale.

referitoare la obiect şi pe sentimente Intuiţia este o funcţie iraţională, deşi

şi ginduri subliminale determinate de componentele ei pot fi ul

aceste percepţii. După gradul de terior analizate, iar apariţia ei poate

participare a senzaţiei se pot fi pusă de acord cu legile

deosebi forme concrete şi forme raţiunii. Cel care îşi orientează

abstracte de intuiţie. Intuiţia concretă atitudinea generală după princi

mijloceşte percepţii referitoare la piul intuiţiei, deci după percepţiile

realitatea lucrurilor; intuiţia abstractă, care trec prin inconştient,

în schimb, mijloceşte percepţia aparţine tipului intuitiv6* (v. Tip). Putem

corelaţiilor ideatice. Intuiţia concretă distinge intuitivi intro

este un proces reactiv, rezultînd pur şi vertiţi sau extravertiţi, după cum

simplu din stările date de fapt. Intuiţia intuiţia e valorificată în interior

abstractă, în schimb, necesită ca şi în vederea cunoaşterii sau a

senzaţia abstractă un anumit element contemplaţiei lăuntrice, ori în ex

de orientare, voliţional sau terior, în scopul acţiunii şi al

intenţional. executării. în cazuri anormale, in

Intuiţia este, alături de senzaţie, o tuiţia se contopeşte cu conţinuturile

caracteristică a psiho inconştientului colectiv care

logiei infantile şi primitive. o condiţionează intim; de aici faptul că

Contrabalansînd intensitatea impre tipul intuitiv poate părea

siei senzoriale, ea transmite copilului în acest caz iraţional şi

şi primitivului percepţia incomprehensibil în cel mai înalt grad.

imaginilor mitologice, treptele Iraţional. Utilizez acest termen pentru a

premergătoare ale ideilor (v. mai desemna nu ceea

sus). Intuiţia compensează senzaţia şi ce contravine raţiunii, ci ceea ce e în

este, ca şi aceasta, matri afara raţiunii, respectiv

nu poate fi motivat prin raţiune. Aici plicarea explicaţiei rezonabile îl poate

intră fapte elementare, de împinge tot mai departe, dar care complică

pildă că pămîntul are o lună, că clorul în cele din urmă explicaţia într-atît,

este un element, că apa îneît aceasta sfîrşeşte prin a depăşi

îşi atinge densitatea maximă la 4°C forţa comprehensivă a gîndirii raţio-

etc. Iraţional este mai apoi nale, atingînd limitele acesteia,

hazardul, chiar dacă ulterior înainte ca ea să fi putut îmbrăţişa

cauzalitatea sa raţională ar putea fi totalitatea universului prin legile

demonstrată.64 Iraţionalul este un raţiunii. O explicaţie pe deplin

factor al fiinţei pe care com- raţională a unui obiect fiinţînd cu

adevărat (şi nu a unuia doar pus) este o

Meritul de a fi descoperit acest tip îi revine
utopie sau un ideal. Doar un obiect care a fost
lui M. Moltzer.
pus poate fi raţional şi pe deplin
Cf. Jung, Synchronizităt als ein
explicat, căci el închide de la început
Prinzip akausaler Zusammenhănge
în sine doar ceea ce a pus în el logica
(Gesammelre Werke, VIII).
gîndirii. Ştiinţa empirică, de

asemenea, nu pune decît obiecte

raţional limitate, prin faptul că, lăsînd

intenţionat deoparte intîmplătorul, ea

nu ia în considerare obiectul real ca

totalitate, ci doar o parte a acestuia pusă

în vedetă de examinarea raţională.

Astfel, ca funcţie direcţională,

gîndirea este raţională, tot astfel şi

simţirea. Dacă însă aceste funcţii nu

tind către o selecţie logic

determinată de obiecte, de calităţi

sau de relaţii între obiecte, ci către

ceea ce este perceput întîmplător, şi

este propriu oricărui obiect real,

atunci ele îşi pierd direcţia şi prin

aceasta ceva din caracterul lor

raţional; asumînd caracter

întîmplător, ele devin parţial gîndirea şi simţirea, funcţii care ating

iraţionale. Gîndirea şi simţirea care se desăvîrşirea într-o deplină

orientează după percepţiile concordanţă cu legile raţiunii. 863.

întîmplătoare, şi tocmai de aceea Deşi iraţionalul nu poate constitui

iraţionale, sînt o gîndire şi o simţire niciodată obiectul vreunei ştiinţe,

intuitivă sau senzorială. Intuiţia ca şi pentru psihologia practică este de

senzaţia sînt funcţii psihologice care mare însemnătate să se aprecieze

îşi ating desăvîrşirca în percepţia corect momentul iraţional. Psihologia

absolută a ceea ce se petrece în genere. practică ridică multe probleme care

Potrivit naturii lor, ele trebuie să nu au o soluţie raţională, ci pretind o

adopte o atitudine corespunzătoare rezolvare iraţională, respectiv

fortuitului absolut ca şi oricărei neconformă cu legile raţiunii. Dacă se

posibilităţi; ele sînt de aceea în mod speră sau se nutreşte exclusiv

necesar lipsite cu totul de o direcţie convingerea că fiecare conflict se

raţională. Le denumesc din acest poate rezolva potrivit legilor raţiunii,

motiv funcţii iraţionale, în opoziţie cu există

494 TIPURILE DEFINIŢ 495

PSIHOLOGIC II

riscul de a se obstacula o soluţionare nota de la subsol.

reală de natură iraţională (v. Orientare. Numesc orientare principiul

Raţional). general al unei

Libido 65 . Prin libido înţeleg energia atitudini (v. mai sus). Orice atitudine se

psihică. Energia orientează după un anu

psihică este intensitatea procesului me punct de vedere, indiferent dacă

psihic, valoarea sa psiholo acesta e conştient sau in

gică. Nu este vorba de o valoare conştient. Aşa-numita atitudine de

morală, estetică sau intelec putere, de pildă, se orientează

tuală atribuită, ci de faptul că valoarea după punctul de vedere al forţei

psihologică este definită exercitate de eu asupra influen

în raport cu forţa determinantă a ţelor şi atitudinilor care tind să îl

numitului proces, care se ex subjuge. Atitudinea intelec

primă în efecte („randamente") psihice tuală se orientează, de exemplu,

precise. Nu concep libi după principiul logic ca lege

doul nici ca o forţă psihică, aşa cum supremă. Atitudinea senzitivă se

greşit procedează unii cri orientează după percepţia sen

tici. Nu ipostaziez noţiunea de zorială a faptelor date.

energie, ci o utilizez pentru a „Participation mystique"'. Acest termen este

desemna intensităţi sau valori. împrumutat

întrebarea dacă există sau nu o de la Levy-Bruhl 66 . Prin el se înţelege o

forţă psihică specifică nu are nimic a formă particulară de

face cu noţiunea de libido. legătură psihologică cu obiectul. Ea

Utilizez adesea termenul de libido cu constă în faptul că subiectul

sensul de „energie". Jus nu se poate distinge clar de obiect, ci

tificarea folosirii lui în accepţia de este legat de acesta printr-o

energie psihică am dezvol relaţie directă, care poate fi numită

tat-o amănunţit în lucrările indicate în identitate parţială. Aceasta

se sprijină pe o contopire apriorică obiect, ci doar la anumite cazuri în

dintre obiect şi subiect. Par care apare fenomenul acestei relaţii

ticiparea mistică este de aceea o speciale. Participarea mistică este

rămăşiţă a unei stări primor fireşte un fenomen care se poate

diale. Ea nu se referă la totalitatea observa cel mai bine la primitivi; ea

relaţiei dintre subiect şi apare însă foarte des şi în societăţile

civilizate, chiar dacă nu în aceeaşi

Cf. Jung, Wandlungen und Symbole der
proporţie şi cu aceeaşi intensitate. De
Libido, pp. 119 ş. urm. (reedi
regulă, ea se produce aici între per-
tare: Symboleder Wandlung [Gesammelte
soane, mai rar între o persoană şi un
Werke, V]) şi Oberpsychische Ener-
lucru. în primul caz, ea este relaţia
getik und das Wesen der Traume, pp. 7 ş.
aşa-zisă de transfer, în care obiectul
urm. (Gesammelte Werke, VIII).
exercită un efect cumva magic, adică
Levy-Bruhl, Les fonctions mentales dans Ies
necondiţionat, asupra subiectului. în
socie'te's infe'rieures, 1912.
ultimul caz, e vorba fie de un efect

asemănător al unui lucru, fie de un fel de

identificare cu un lucru sau cu ideea acestuia.

Persona, v. Suflet.

Planul obiectului. Prin interpretarea în planul

obiectului

înţeleg acea concepţie privind visul

sau fantezia în care persoa

nele sau relaţiile care apar aici sînt

raportate la persoane sau

situaţii obiectiv reale. Aceasta în

opoziţie cu interpretarea la

planul subiectului (v. mai jos) care leagă

persoanele şi situaţiile

onirice de valori subiective. Concepţia

freudiană a visului se

mişcă aproape exclusiv în planul obiectului

de vreme ce reduce

dorinţele onirice la obiecte reale sau

la procese sexuale apar- psihicului nostru şi pe care obiectul nu

ţinînd sferei fiziologice, deci face decît să le declan

extrapsihologice. şeze. Mărturia simţurilor noastre se

Planul subiectului. Prin interpretarea în planul acoperă, ce-i drept, după

subiectu cum ştim din experienţă, în bună

lui înţeleg acea concepţie privind visul măsură cu calităţile obiectului,

sau fantezia în care per apercepţia noastră însă se află sub

soanele sau relaţiile care apar aici sînt influenţe subiective care sca

raportate în întregime la pă aproape controlului nostru şi care

factori aparţinînd propriului nostru îngreunează foarte mult

psihic. Este cunoscut faptul cunoaşterea exactă a caracterului

că imaginea unui obiect din psihicul uman. O mărime psihologică

nostru nu este niciodată atît de complexă precum este un

identică cu obiectul, ci cel mult caracter uman oferă percepţiei

asemănătoare lui. Ea apare, de senzoriale doar foarte slabe puncte de

sigur, prin percepţia senzorială şi prin susţinere. Cunoaşterea lui

apercepţia acestor stimuli, pretinde empatie, reflecţie şi intuiţie.

dar prin intermediul unor procese de Ca urmare a acestor corn-

formare aparţinînd deja

496 TIPURILE DEFINI 497

PSIHOLOGI ŢII

CE

plicaţii, judecata finală este, fireşte, obiect real, ci tot

de valoare discutabilă, în aşa fel încît atît de bine, şi poate chiar

imaginea pe care ne-o formăm precumpănitor, de un complex func

despre un obiect uman este, în orice ţional subiectiv (v. Imagine a sufletului).

împrejurare, extrem de subiectiv Această interpretare în

condiţionată. Şi iată de ce este planul subiectului ne îngăduie o

esenţial ca în psihologia practică să se interpretare psihologică cuprin

distingă ferm imaginea, imago-u\ unui zătoare nu doa. a visului, ci şi a

om de existenţa sa reală. Ca urmare a operelor literare în care dife

constituirii sale extrem de subiective, ritele figuri reprezintă complexele

imago-ul este nu o dată mai degrabă funcţionale relativ autonome

imaginea unui complex funcţional su- din psihicul poetului.

biectiv decît aceea a obiectului însuşi. Proiecţie. Spre deosebire de

De aceea, în cazul tratării analitice a introiecţie (v. mai sus), pro

unui produs inconştient este esenţial iecţia desemnează transferarea unui

ca imago-u\ să nu se identifice pur şi proces subiectiv într-un

simplu cu obiectul, ci să se considere obiect. Prin urmare, proiecţia este un

mai degrabă o expresie a relaţiei pe proces de disimilare: un

care subiectul o întreţine cu obiectul. conţinut subiectiv este înstrăinat de

Aceasta este interpretarea în planul subiect şi încorporat cumva

subiectului. obiectului. Este vorba atît de conţinuturi

Tratarea unui produs inconştient in penibile, incompatibile,

planul subiectului de care subiectul se eliberează astfel,

demonstrează existenţa unor opinii şi cit şi de valori pozitive,

tendinţe subiective cu care care din anumite motive, de pildă ca

este investit obiectul. Dacă deci apare urmare a unei autodepre-

într-un produs inconştient cieri, sînt inaccesibile subiectului.

imago-u\ obiectului, e vorba eo ipso nu de un Proiecţia se bazează pe iden

titatea (v. mai sus) arhaică dintre de proiecţie. Expresia desemnează deci

subiect şi obiect, dar se poate o stare de identitate perceptibilă, devenită

vorbi despre ea ca atare doar în clipa în consecinţă obiect de critică, fie ea a

în care se manifestă ne subiectului, fie a altcuiva.

cesitatea destrămării identităţii cu Se poate deosebi o proiecţie pasivă

obiectul. Ceea ce se produce de una activă. Prima

atunci cînd identitatea devine este forma obişnuită a tuturor

supărătoare, adică atunci cînd ab proiecţiilor patologice şi a mul

senţa conţinutului proiectat tora din cele normale, care nu rezultă

prejudiciază considerabil adaptarea dintr-o intenţie anume, ci

şi face dezirabilă readucerea lui la sînt fenomene pur automate. Ultima

subiect. începînd cu acest este o importantă parte

moment, identitatea parţială de pînă componentă a actului empatetic. Empatia

acum dobîndeşte caracter (v. mai sus) este, ca

întreg, un proces de introiecţie prin

aceea că pune obiectul în

relaţie intimă cu subiectul. Pentru a

înfăptui această relaţie, su

biectul separă de sine un conţinut, de

pildă un sentiment, şi îl

transferă în obiect, pe care îl

însufleţeşte astfel şi îl atrage în

sfera subiectivă. Forma activă a

proiecţiei apare şi ca act de ju

decată care urmăreşte o separare a

subiectului de obiect. în acest

caz, o judecată subiectivă,

considerată ca circumstanţă valabilă,

este separată de subiect şi

transferată în obiect, ceea ce duce la

detaşarea subiectului de obiect.

Proiecţia este deci un proces de

introversie căci, spre deosebire de obişnuită a faptelor exterioare pe de-o

introiecţie, ea nu duce la in parte, a celor psihologice,

cluderea subiectului in obiect şi la interioare, de cealaltă parte. Aceste

asimilarea lor, ci la diferen experienţe nu pot oricum să

ţierea şi separarea lor. Din acest reprezinte „valori" obiective, dacă nu

motiv, proiecţia joacă un rol sînt evaluate ca atare de

important în paranoia, care de regulă subiect, ceea ce este deja un act al

duce la o totală izolare a raţiunii. Dar atitudinea raţio

subiectului. nală care ne permite în genere să

Psyclie, v. Suflet. declarăm valabile valorile

Raţional. Raţionalul este rezonabilul, obiective nu este opera unui singur subiect, ci

este ceea ce cores aceea a istoriei

punde raţiunii. înţeleg prin raţiune omenirii.

acea atitudine al cărei prin Majoritatea valorilor, obiective — şi în

cipiu stă în a modela gîndirea, felul acesta şi

simţirea şi acţiunea potrivit cu raţiunea — sînt complexe moştenite,

valori obiective. Valorile obiective se solid constituite, de repre

stabilesc prin experienţa zentări la a căror organizare au lucrat

nenumărate milenii, îm-

498 TIPURILE DEFINIŢ 499

PSIHOLOGIC II

pinse de aceeaşi necesitate care momentul reflecţiei. Ele îşi rea

prezidează reacţiile organismului viu la lizează deplin vocaţia într-o

media condiţiilor necontenit repetate concordanţă pe cît posibil perfectă

ale mediului, reacţii care îi opun cu legile raţiunii. Funcţii iraţionale, în

acestuia din urmă complexe schimb, sînt acelea care

funcţionale corespunzătoare, precum urmăresc percepţia pură, precum

ochiul, perfect acordat naturii luminii. S-ar intuiţia şi senzaţia, căci, pentru

putea vorbi de aceea de o raţiune a ajunge să perceapă complet

metafizică preexistînd în univers, dacă evenimenţialul, ele trebuie să se

reacţia adecvată a organismului viu la lipsească pe cît posibil de factorul

influenţa exterioară medie nu ar fi raţional care presupune ex

condiţia indispensabilă a existenţei sa- cluderea elementului extra-raţional.

le, idee formulată încă de Schopenhauer. Reductiv. Reductiv înseamnă „care

Raţiunea umană nu e altceva decît duce înapoi". Folo

expresia adaptării la media sesc acest termen pentru a desemna acea

evenimenţialului, sedimentat în metodă psihologică de

complexe de reprezentări, cu timpul intepretare care tratează produsul

solid organizate şi constituind valorile inconştient nu din unghiul ex

obiective. Legile raţiunii sînt deci presiei simbolice, ci din unghi semiotic, ca

acelea care desemnează şi reglează semn sau ca simp

atitudinea medie, „corectă", adaptată. tom al unui proces fundamental.

Raţional este tot ceea ce corespunde Corespunzător, metoda reduc-

acestor legi; iraţional (v. mai sus), în tivă tratează produsul inconştient' în

schimb, tot ceea ce nu se acoperă cu sensul reducerii lui la

aceste legi. elemente, la procesele fundamentale,

Gîndirea şi simţirea sînt funcţii fie că acestea sînt reminis

raţionale, în măsura în cenţe ale unor evenimente care au

care sînt decisiv influenţate de avut cu adevărat loc sau sînt

procese elementare care afectează procese de natură infantilă sau

psihicul. De unde faptul că, fiziologică. Produsului inconştient îi

spre deosebire de metoda constructivă revine în această viziune, în chip

(v. mai sus), cea reduc- necesar, doar valoarea unei expresii

tivă este orientată regresiv, fie în sens improprii, pentru care termenul de simbol (v.

istoric, fie în sensul fi mai jos) nu ar trebui de fapt utilizat.

gurat al reducerii unei mărimi Efectul reducţiei asupra semnificaţiei

complexe şi diferenţiate la gene produsului inconştient este dizolvant,

ral şi elementar. Metoda de căci el este fie readus la antecedentele

interpretare atît a lui Freud, cît şi a sale istorice şi deci distrus, fie este

lui Adler este reductivă, deoarece ambii integrat procesului elementar din care a

reduc totul la procese izvorît.

legate de dorinţă, respectiv de Sentiment. Sentimentul este

aspiraţie, în ultimă instanţă la conţinutul determinat sau

materia determinată de discriminarea

empatetică a funcţiei sim

ţirii (v. Simţire).

Senzaţie. După opinia mea, senzaţia

este una din funcţii

le psihologice fundamentale (v. Funcţie). Şi

Wundt atribuie sen

zaţia fenomenelor psihice

elementare. 67

Senzaţia este acea funcţie

psihologică ce transmite per

cepţiei un stimul fizic. De unde faptul

că se identifică cu per

cepţia. Senzaţia trebuie riguros

diferenţiată de sentiment, proces

cu totul deosebit de ea, dar care i se

poate asocia, de pildă sub

formă de „tonalitate afectivă".

Senzaţia nu se raportează numai

la stimuli fizici, externi, ci şi la cei corporale, senzaţia repre

interni, adică la schimbările zintă şi instinctele fiziologice, fără însă

din organele interne. Senzaţia este de a se identifica cu ele,

aceea în primul rînd sen fiind doar o funcţie perceptivă.

zorială, adică percepţie datorată E necesar să deosebim între o

organelor de simţ şi „simţurilor senzaţie senzorială sau

corporale" (senzaţii chinestezice, concretă şi una abstractă. Cea dintîi

vasomotorii etc). Ea este, pe cuprinde toate formele exa

de-o parte, un element al reprezentării, minate mai sus, ultima este abstractă

transmiţînd acesteia ima sau izolată de orice alt

ginea percepută a obiectului exterior,

67 Pentru istoria noţiunii de senzaţie
pe de altă parte, ea este
ef. Wundt, Grundzuge der physiolo-gischen
un element al sentimentului, care
Psychologie, 1, 1902, pp. 350 ş. urm.;
conferă acestuia caracter afec
Dessoir, Geschichte der neueren deutschen
tiv (v. Afect) prin percepţia modificărilor
Psychologie, 1894; Willa, Einleitung in die
corporale. Prin faptul
Psychologie der Gegen-wart, 1902. Von
că transmite conştiinţei modificările
Hartmann, Die moderne Psychologie, 1901.
500 TIPURILE DEFINIŢ 501

PSIHOLOGIC II

element psihologic. Senzaţia unicul sau principalul conţinut al

concretă nu se prezintă niciodată în conştiinţei, izolat de toate amestecurile

stare „pură", ci întotdeauna pomenite. Senzaţia abstractă este

amestecată cu reprezentări senti- proprie în special artistului. Ea este,

mente şi gînduri. Senzaţia abstractă, asemenea oricărei abstracţii, un

în schimb, reprezintă o formă produs al diferenţierii funcţionale,

diferenţiată de percepţie care ar deci nu are nimic primordial. Forma

putea fi numită „estetică", deoarece ea funcţională primordială este

se supune propriului principiu, întotdeauna concretă, adică

neamestecîndu-se nici cu elementele amestecată (v. Arhaism şi Concretism).

particulare ale obiectului perceput, nici cu Senzaţia concretă este un astfel de

sentimentele şi gîndurile subiective; fenomen reactiv. Senzaţia abstractă,

ea se ridică astfel la un grad de în schimb, nu este lipsită niciodată,

puritate pe care senzaţia concretă nu asemenea oricărei abstracţii, de

îl atinge niciodată. Senzaţia concretă voinţă, adică de element director.

a unei flori, de pildă, transmite nu Voinţa îndreptată către abstracţia

doar percepţia florii înseşi, ci şi a senzaţiei este expresia şi punerea în

tulpinei, a frunzelor, a habitatului ei acţiune a atitudinii estetice senzoriale.

ctc. Ea se amestecă imediat cu 882. Senzaţia caracterizează foarte

sentimentele de plăcere sau puternic fiinţa copilului şi a

neplăcere, trezite de vederea florii primitivului, în măsura în care, faţă

sau cu percepţii olfactive simultan de gîndire şi simţire, nu şi neapărat

determinate, sau cu gînduri privind, faţă de intuiţie, ea este

bunăoară, clasificarea ei botanică. predominantă. în ce mă priveşte,

Senzaţia abstractă, în schimb, relevă consider senzaţia drept o percepţie

pe loc trăsătura senzorială, conştientă, iar intuiţia drept o

evidenţiată a florii, cum ar fi culoarea percepţie inconştientă. Pentru mine,

roşie strălucitoare şi face din ea senzaţia şi intuiţia alcătuiesc o

opoziţie sau două funcţii ce se

compensează reciproc, precum Senzaţia, în calitate de fenomen

gîndirea şi simţirea. Din punct de elementar, este un dat

vedere ontoge-netic şi filogenetic, pur, nesupus legilor raţiunii, spre

funcţiile intelectuale şi afective, în deosebire de gîndire şi de sim

calitate de funcţii autonome, se ţire. Denumesc din acest motiv

dezvoltă cu pornire de la senzaţie (şi, senzaţia funcţie iraţională (v.

fireşte, şi de la intuiţie, ca replică mai sus), deşi raţiunea izbuteşte să

necesară a senzaţiei). înglobeze un mare număr de

senzaţii în corelaţii logice.

Omul a cărui atitudine generală este

orientată după prin

cipiul senzaţiei aparţine tipului

senzaţie (v. Tip).

Senzaţiile normale sînt relative,

altfel spus, ele cores

pund aproximativ intensităţii stimulului

fizic. Senzaţiile patolo

gice nu sînt relative, ci anormal de slabe

sau anormal de puter

nice; în primul caz, ele sînt inhibate, în

ultimul caz, exagerate.

Inhibarea apare prin predominanţa

unei alte funcţii, exagerarea

prin contopire cu o altă funcţie, de

pildă cu funcţia încă nedi

ferenţiată a simţirii sau a gîndirii.

Exagerarea senzaţiei dispare

de îndată ce funcţia cu care s-a

contopit se diferenţiază pe cont

propriu. Exemple deosebit de

elocvente oferă în acest sens

psihologia nevrozelor, în care se

constată foarte frecvent o se- semiotic. Brazda este un semn care stă

xualizare puternică (Freud) a altor pentru întreaga bucată

funcţii, adică o contopire a de pămînt. Tot astfel, roata cu aripi a

senzaţiei sexuale cu alte funcţii. funcţionarului de la gară

Simbol. Noţiunea de simbol trebuie, nu este un simbol al căii ferate, ci un

după părerea mea, semn al apartenenţei la

strict deosebită de noţiunea de semn. exploatarea feroviară. Simbolul

Semnificaţie simbolică şi presupune întotdeauna că ex

semnificaţie semiotică sînt lucruri diferite. presia aleasă este cea mai bună

într-un sens strict, denumire sau formulă pentru o

Ferrero 68 vorbeşte în cartea sa nu de stare de fapt relativ necunoscută, dar

simbol, ci de semn. De recunoscută ca existenţă

pildă, vechiul obicei, potrivit căruia cu sau ca necesară. Dacă deci roata cu

prilejul vînzării unei bu aripi a funcţionarului de la

căţi de pămînt se oferea căile ferate este declarată simbol,

cumpărătorului o brazdă, poate fi nu aceasta echivalează cu a spune

mit, în chip vulgar, „simbolic", dar potrivit

68 Ferrero, Les lois psychologiques du
naturii sale, el este
symbolisme, 1895.
502 TIPURILE 503

PSIHOLOGIC

că acel om are de-a face cu o fiinţă anume fapt încă necunos

necunoscută care nu se poate exprima mai cut şi incomprehensibil, mistic şi

bine altminteri. transcendent, deci în primul

Orice interpretare care consideră rînd psihologic, care nu poate fi reprezentat mai

expresia simbolică o exact altfel de

analogie sau o desemnare prescurtată cît prin cruce.

a unui fapt cunoscut este Atît timp cit este viu, simbolul

semiotică. O interpretare care exprimă un fapt care alt

socoteşte expresia simbolică drept minteri nu poate fi caracterizat mai bine. El

cea mai bună şi, în consecinţă, cea mai este viu atîta timp

clară sau mai caracteris cît este greu de semnificaţii. Dacă îşi

tică formulare a unui fapt relativ naşte sensul din el, altfel

necunoscut este simbolică. O spus, dacă se găseşte acea expresie

interpretare care consideră expresia care formulează lucrul cău

simbolică o transferare sau tat, aşteptat sau presimţit mai bine

o transformare intenţionată a unui fapt decît simbolul existent pînă

cunoscut este alegorică. în acea clipă, atunci acesta este mort,

A interpreta crucea drept simbol al iubirii divine adică nu mai posedă decît

este un demers o semnificaţie istorică. Se poate vorbi

semiotic, căci expresia „iubire divină" în continuare de el ca de

desemnează starea de un simbol, cu condiţia subînţeleasă de a

fapt ce trebuie exprimată, mai potrivit vorbi despre ceea ce a

şi mai bine decît crucea, fost el înainte de a-şi zămisli propria

care poate avea şi alte multe sensuri. expresie mai bună. Felul

Simbolică, în schimb, este în care Pavel şi speculaţia mistică mai

acea interpretare care, depăşind orice veche tratează crucea

altă explicaţie posibilă, arată că pentru ei aceasta era un

consideră crucea drept expresie a unui simbol viu, care reprezenta in

dicibilul într-un mod inegalabil. Pentru orice absolut imposibil ca un simbol viu,

interpretare ezote adică greu de înţelesuri, să ia naştere

rică, simbolul este mort, căci ea îl din raporturi cunoscute. Căci ceea ce

readuce întotdeauna la o ex decurge din aceste raporturi nu

presie pe care o consideră, adesea pe conţine decît ceea ce s-a introdus în

nedrept, mai potrivită; în ele. Orice produs psihic, care la un

felul acesta, ea face din simbol semnul moment dat exprimă cel mai bine o

convenţional al unor ra stare de fapt încă necunoscută sau

porturi care aiurea sînt mai deplin şi doar relativ cunoscută, poate fi

mai bine cunoscute. Sim interpretat ca simbol, în măsura în

bolul nu este viu decît pentru punctul de care se admite că el exprimă şi ceea

vedere ezoteric. ce este doar presimţit şi încă

Expresia folosită pentru a desemna nelămurit cunoscut, în măsura în care

ceva cunoscut este închide in sine o ipoteză sau este în

întotdeauna un simplu semn, consecinţă desemnarea anticipată a

niciodată un simbol. De aceea e unui fapt de natură încă necunoscută,

orice teorie ştiinţifică este un simbol.

Acelaşi lucru e valabil pentru orice

fenomen psihologic cu condiţia ca el

să enunţe sau să semnifice ceva în

plus care scapă cunoaşterii

momentului dat. Această ipoteză este

posibilă oriunde există o conştiinţă

care caută alte posibilităţi de

semnificare a lucrurilor. Ea nu este po-

sibilă — şi anume doar pentru

conştiinţa în chestiune — în cazul în

care aceasta a stabilit o expresie care

urmează să spună exact ceea ce a

intenţionat să spună, ca, de pildă, o

expresie matematică. Atare restricţie

însă nu există pentru altă cunoştinţă.

Aceasta poate concepe expresia

matematică drept simbolul unui fapt nu pară simbolic, dar să pară din

psihic ascuns şi necunoscut intenţiei unghiul altei conştiinţe. Şi invers.

care îl stabileşte, în măsura în care se Există oricum produse al căror caracter

poate demonstra că acest fapt nu era simbolic nu depinde doar de atitudinea

cunoscut celui care a creat expresia conştiinţei examinatoare, ci se

semiotică şi în consecinţă nu putea revelează din sine însuşi prin efectul

constitui obiectul unei utilizări simbolic exercitat asupra

conştiente. observatorului. Aceste produse sînt astfel

890. Dacă ceva are sau nu caracter constituite îneît, lipsite de simbolismul lor,

de simbol depinde mai întîi de atitudinea nu ar mai avea nici o semnificaţie. Un

conştiinţei examinatoare, a unui triunghi cu un ochi închis în el este ca

intelect bunăoară care consideră fapt pur atît de absurd îneît

starea de fapt dată nu doar ca atare, ci observatorul nu îl poate asimila unui

şi ca expresie a necunoscutului. Este de aceea joc întîmplător. O astfel de configuraţie

perfect posibil ca cineva să stabilească un impune o interpretare simbolică.

fapt care din unghiul său de vedere să Efectul ei este intensificat fie
504 TIPURILE DEFINIŢ 505

PSIHOLOGIC II

prin repetarea frecventă şi identică a există simbol acolo unde sen

aceleiaşi configuraţii, fie prin grija cu sul simbolic depinde doar de modul de

care ea este confecţionată, anume ca examinare. Ea recunoaş

expresie a unei valori particulare ce îi te simbolul doar atunci cînd acesta

este atribuită. invită observatorul să pre

Simbolurile care nu acţionează din supună un sens ascuns. în imaginea unui

ele însele în modul zeu cu cap de taur se

descris mai sus fie sînt moarte, adică poate, de pildă, vedea un corp

depăşite de formulări mai omenesc căruia i s-a înlocuit ca

potrivite, fie sînt produse a căror natură pul cu acela al unui taur; o astfel de

simbolică depinde ex explicaţie însă nu rezistă

clusiv de atitudinea conştiinţei în faţa unei intepretâri simbolice, căci

examinatoare. Putem numi pre simbolul este aici prea

scurtat această atitudine, care marcat pentru a putea fi trecut cu vederea.

concepe simbolic fenomenul dat, Un simbol care îşi subliniază propria

atitudine simbolică. Ea este doar în natură simbolică

parte justificată de atitudi nu e neapărat viu. El poate, bunăoară,

nea împrejurărilor exterioare; de să acţioneze doar asupra

cealaltă parte ea rezultă dintr-o laturii istorice sau filozofice a

anumită concepţie de viaţă, care intelectului, să suscite doar un

atribuie un sens oricărui eve interes intelectual sau estetic. Viu

niment, mic sau mare, şi conferă este un simbol doar atunci

acestui sens o valoare mai ma cînd pentru observator el exprimă în

re decît realului pur. Acestei chip suprem un fapt pre

concepţii i se opune o alta care simţit dar încă nerecunoscut. în

pune accentul întotdeauna pe realul pur, aceste condiţii el provoacă o

subordonîndu-i acestuia participare a inconştientului. El are un

sensul. Pentru această atitudine nu efect vitalizant şi stimu

lator. După cum spune Faust: „Dar ceea ce este încă necunoscut,

altfel ah! mă zguduie-acest expresie de nedesluşit într-un anume

semn! "* moment dat, el izvorăşte în chip

Simbolul viu traduce un fragment necesar din ceea ce este mai

esenţial de incon diferenţiat şi mai complex în

ştient, şi cu cît acest fragment este atmosfera spirituală a epocii sale.

mai răspîndit, cu atît efectul Cum, pe de altă parte, simbolul viu

său e mai general, căci face să vibreze închide în sine ceea ce este comun

în fiecare coarda comună. unui grup mai mare de oameni,

Deoarece simbolul este, pe de-o tocmai pentru a putea acţiona

parte, şi expresia supremă a asupra lor, el trebuie să sesizeze

exact atare elemente comune. Ele

nu pot fi niciodată de ordinul

diferenţierii şi achiţionării celei mai

înalte, căci acestea sînt accesibile şi

inteligibile doar unei minorităţi, ci

natura lor trebuie să fie ceva atît de

primitiv, îneît omniprezenţa ei să fie

indiscutabilă. Efectul simbolului este

universal doar atunci cînd el exprimă în

chip suprem un astfel de conţinut. în

aceasta constă efectul puternic şi

totodată eliberator al unui simbol

social viu.

894. Tot ceea ce am spus despre

simbolul social este valabil şi pentru

cel individual. Există produse psihice

individuale de caracter evident

simbolic care impun fără doar şi

poate o interpretare simbolică.

Pentru individ, ele au aceeaşi

semnificaţie funcţională pe care

simbolul social o are pentru un grup

mai mare de oameni. Aceste produse nu au o pe bună dreptate de „simptom" şi nu

provenienţă exclusiv conştientă sau de simbol. Freud a vorbit, perfect

exclusiv inconştientă, ci rezultă din legitim din punctul său de vedere, de

colaborarea egală a conştientului cu acte simptomatice69 şi nu simbolice, căci

inconştientul. Nici produsele pentru el aceste fenomene nu sînt

conştiente pure, nici cele exclusiv simbolice în sensul definit aici, ci semne

inconştiente nu sînt eo ipso simptomatice ale unui anume proces

convingător simbolice, ci atitudinii fundamental general cunoscut.

simbolice a conştiinţei examinatoare Există fireşte nevrotici care îşi

îi revine obligaţia de a le recunoaşte interpretează produsele inconştiente,

caracterul simbolic. Ele pot fi însă tot în principal şi în primul rînd

atît de bine interpretate ca fapte simptomele patologice, drept

determinate pur cauzal, cum, de simboluri extrem de semnificative, în

pildă, erupţia roşie a scarlatinei poate general însă, nu acesta este cazul.

fi interpretată ca un „simbol" al Dimpotrivă, nevro-

scarlatinei. Se vorbeşte în acest caz

Ed. cit., p. 60. 69 Freud, Zur Psychopathologie des

Alltagslebens.
506 TIPURILE DEFINI 507

PSIHOLOGI ŢII

CE

ticul de astăzi este mult prea înclinat exterioară. Fiind bogat în nresimţiri

să interpreteze doar ca „simptome" şi greu de semnificaţii, simbolul se

fenomene semnificative şi altminteri. adresează atît gîndirii, cît şi simţirii,

Faptul că în legătură cu ceea ce iar atunci cînd natura sa imagistică

semnifică sau nu semnifică lucrurile aparte capătă o formă senzorială,

există două concepţii contradictorii, aceasta stimulează atît senzaţia cît şi

violent atacate şi apărate de ambele intuiţia. Simbolul viu nu poate apărea

părţi, ne arată că, pe lingă procese într-un spaţiu obtuz, puţin evoluat,

care nu exprimă un sens anume, fiind căci acesta se mulţumeşte cu

simple consecinţe, doar simptome, simbolurile existente pe care i le

există şi altele care poartă în sine un oferă tradiţia. Doar dorinţa frecventă

sens ascuns, care nu doar provin din a unui spirit foarte evoluat, pentru care

ceva, ci tind să şi devină ceva, motiv simbolul oferit nu mai este expresia unică a

pentru care sînt simbolice. Cade în unirii supreme, poate crea un nou simbol. Dar

seama tactului şi discernămîntului izvorînd din cuceririle supreme şi ultime

nostru critic a decide cînd avem de-a ale spiritului şi totodată din

face cu simptome şi cînd cu străfundurile fiinţei, simbolul nu

simboluri. poate să apară doar din funcţiile

895. Simbolul are întotdeauna o spirituale cele mai diferenţiate, ci

natură extrem de complexă, fiind trebuie să-şi tragă rădăcinile, în

alcătuit din date proprii tuturor egală măsură, şi din mişcările cele

funcţiilor psihice. El nu este nici mai joase şi mai primitive. Pentru ca

raţional, nici iraţional. Are o latură această colaborare de stări

accesibilă raţiunii, dar şi una care contradictorii să fie în genere posi-

scapă acesteia, fiind constituit nu bilă, ele trebuie să stea alături şi să-

doar din date de factură raţională, ci şi facă în chip conştient şi deplin

şi din date iraţionale, venind de la opoziţie. O astfel de stare trebuie să

pura percepţie interioară şi fie o dezbinare violentă de sine, şi

anume în măsura în care teza şi care simbolul este doar simptom, el

antiteza se neagă reciproc, iar eul e îşi pierde acţiunea eliberatoare, căci

obligat să recunoască participarea sa nu exprimă dreptul deplin la existenţă

necondiţionată la fiecare din ele. al tuturor părţilor psihicului, ci

Dacă una din părţi este în in- aminteşte de reprimarea antitezei,

ferioritate, simbolul apare chiar şi în situaţia în care conştiinţa

precumpănitor ca produs al celeilalte nu îşi dă seama de aceasta.

părţi şi este în aceeaşi măsură mai 896. Dacă există însă o deplină

puţin simbol şi mai mult simptom, egalitate şi legitimitate a con

anume al unei antiteze reprimate. în trariilor, atestată de participarea

măsura însă în necondiţionată a eului

şi respectiv antiteză, se produce un

blocaj al voinţei: a mai este posibil,

căci orice motiv află în faţa lui un mot

trar de intensitate egală. Deoarece

viaţa nu tolerează niciodată

stagnarea, apare o stază de energie

vitală care ar duce la insuportabilă,

dacă din tensiunea contrariilor nu s-ar

ivi o nouă funcţie unificatoare,

capabilă să definească pe acestea. Ea

apare, fireşte, din regresia libidoului

provocată de stază. Deoarece prin

dezbinarea totală a voinţei progresul

este imposibil, libidoul refulează,

curentul curge înapoi spre sursă, adică

oprirea şi inactivitatea conştiinţei

produc o activitate a inconştientului,

din care îşi trag rădăcinile arhaice

comune toate funcţiile diferenţiate şi

în care există acel amestec de

conţinuturi pe care îl atestă

nenumărate reziduuri de mentalitate

primitivă. senzorială. Eul divizat între teză şi

897. Prin activitatea inconştientului antiteză îşi găseşte în baza

se pune în lumină un con medie propria replică, propria şi unica sa

ţinut constelat în egală măsură de expresie de care se va

teză şi de antiteză şi care, faţă prinde cu aviditate spre a scăpa de

de acestea, se comportă compensator (v. dezbinare. De aici faptul că

mai sus). Deoarece în tensiunea dintre contrarii se scurge în

treţine relaţii atît cu teza, cît şi cu expresia medie pe care o

antiteza, conţinutul se consti apără de lupta contrariilor care se

tuie într-o bază medie pe care declanşează curînd în ea şi în

contrariile se pot unifica. Dacă jurul ei, căci contrariile încearcă,

luăm drept exemplu opoziţia dintre fiecare, să rezolve noua ex

simţuri şi spirit, atunci con presie în propria accepţie. Factorul

ţinutul mediu izvorît din inconştient spiritual vrea să transforme

oferă tezei, în virtutea bo expresia inconştientului în ceva

găţiei sale de raporturi spirituale, o spiritual, simţurile vor să facă

expresie binevenită, iar în din ea ceva senzorial, una tinde să

virtutea evidenţei sale senzoriale, va creeze ştiinţă sau artă, cea-

cuprinde în ci şi antiteza
508 TIPURILE DEFINIŢ 509

PSIHOLOGIC II

laltă să obţină o trăire la nivel rioară care conferă stabilitate

sensibil. Dizolvarea produsului necondiţionată eului. în realitate

inconştient într-un sens sau în altul însă probabil că lucrurile se prezintă în

izbuteşte doar dacă eul nu este felul următor: stabilita

total disociat, ci înclină mai mult tea şi caracterul determinat al

într-o parte decît în alta. Dacă una din individualităţii, pe de-o parte, for

părţi reuşeşte să dizolve produsul ţa superioară a expresiei conştiente,

inconştient, atunci nu doar acesta înclină pe de alta, nu sînt dccît

cu totul în direcţia respectivă, ci şi eul, semnele unei aceleiaşi stări de fapt.

ceea ce duce la o identificare a eului Dacă expresia inconştientă se

cu funcţia cea mai favorabilă (v. conservă în asemenea mă

Funcţia inferioară). Drept urmare, procesul sură, atunci ea devine un fel de

de disociere se va repeta ulterior pe o materie primă indisociabilă, dar

treaptă mai înaltă. formativă care se constituie în

Dacă, în virtutea stabilităţii eului, obiectul comun al tezei şi anti

nici teza, nici antiteza tezei. Ea se transformă astfel într-un

nu izbutesc să dizolve produsul conţinut care domină în

inconştient, avem dovada că ex treaga atitudine, anulează disocierea

presia inconştientă este superioară şi constrînge forţa contra

atît uneia, cît şi celeilalte. riilor să se angajeze pe firul unei albii

Stabilitatea eului şi superioritatea comune. în felul acesta,

expresiei medii în raport de staza vieţii este suspendată, ea poate

teză şi antiteză îmi par a fi corelaţii ce curge mai departe cu forţe

se condiţionează reciproc. reînnoite şi ţeluri noi.

Uneori s-ar zice că stabilitatea Am numit procesul descris mai sus în

individualităţii înnăscute este de totalitatea lui:

terminată, alteori că expresia funcţie transcendentă; înţeleg prin

inconştientă posedă o forţă supe „funcţie" nu o funcţie funda

mentală, ci una complexă, compusă pe care materia o capătă sub

din alte funcţii, iar prin acţiunea contrariilor stă secretul

„transcendent" nu o calitate acţiunii sale asupra tuturor

metafizică, ci faptul că această funcţiilor psihice. Aluzii la funda-

funcţie operează o trecere de la o mentele procesului generator de

atitudine la alta. Materia primă simboluri găsim în puţinele re-

prelucrată de teză şi de antiteză care latări despre perioadele de iniţiere

reuneşte contrariile in pro ale întemeietorilor de religii, de

cesul ei formativ este simbolul viu. în pildă Isus şi Satana, Buddha şi

materia sa brută, multă Mara, Luther şi Diavolul, Zwingli şi

vreme indisolubilă, zace aspectul preistoria sa mireană, reînnoirea

său divinatoriu, iar în forma lui Faust prin contractul cu Mephisto, la

Goethe. La finele lui Zarathustra al lui

Nietzsche aflăm un exemplu

elocvent de reprimare a antitezei

în figura „omului celui mai slut".

901. Simţire. Socotesc simţirea ca

fiind una din cele patru funcţii

psihologice fundamentale. Nu mă

pot alătura acelei direcţii

psihologice care înţelege prin

simţire un fenomen secundar

dependent de „reprezentări" sau

de senzaţii, ci o concep, asemenea

lui Hoeffding, Wundt, Lehmann,

Kiilpe, Baldwin şi a altora, ca o

funcţie autonomă suigeneris.70

Sentimentul este mai întîi un

proces care are loc între eu şi un

conţinut dat, şi anume un proces

care atribuie conţinutului o anume

valoare, însemnînd acceptare sau

respingere („plăcere" sau

„neplăcere"); el este însă şi un conştiinţei, ci a stării momentane,

proces care, abstracţie făcînd de globale a acesteia, în sensul, iarăşi, de

conţinutul momentan al conştiinţei acceptare sau, respectiv, de

sau de senzaţii momentane, poate respingere. Simţirea este mai întîi

apărea izolat ca „stare de spirit". un proces strict subiectiv, care poate fi

în această din urmă situaţie, el se în

poate raporta cauzal la conţinuturi

70 Pentru istoria noţiunii de simţire
anterioare ale conştiinţei, dar nu
şi pentru teoria sistemului, cf. Wundt,
neapărat, putînd proveni tot atît
Grundrifi der Psychologie, 1902, pp. 35 ş.
de bine şi din conţinuturi
urm.; Nahlowsky, Das Gefuhlsleben in
inconştiente, după cum atestă din
seinen wesentlichsten Erscheinungen etc,
belşug psihopatologia. Dar şi
1907; Ribot, Psychologie der Gefuhle, 1903;
starea de spirit, fie că este o
Lehmann, Die Hauptgesetze des menschlichen
simţire generală sau doar parţial
Gejuhlslebens, 1908; Villa, Einleitung in die
dată, exprimă o evaluare, dar nu a
Psychologie der Gegenwart, 1902, pp. 208 ş.
unui anume conţinut particular al
urm.
510 TIPURILE DEFINIŢ 511

PSIHOLOGIC II

orice privinţă independent de stimulul foarte adesea cu senzaţii. în acest

exterior, deşi ea însoţeşte orice caz, ea poate fi numită afec

senzaţie. 71 Pînă şi o senzaţie tivă sau (aşa cum procedez în lucrarea

„indiferentă" are un „sunet afectiv", de faţă) senzaţie afectivă

anume acela al indiferenţei, prin care, (Gefiihlsempfindung), termen care

din nou, se exprimă o valorizare. desemnează o fuziune indi

Simţirea este deci o formă de solubilă a simţirii cu elemente

judecată, diferită însă de judecata senzoriale. Acest amestec carac

intelectuală prin aceea că ea nu teristic se găseşte pretutindeni acolo

urmăreşte să producă o relaţie unde simţirea se dovedeşte

conceptuală, ci un act subiectiv de a fi o funcţie nediferenţiată, cel mai

acceptare sau de respingere. clar el apare în cazul unui

Evaluarea prin simţire este proprie nevrotic cu gîndire diferenţiată. Deşi

oricărui conţinut conştient, indiferent simţirea este o funcţie în

de natura lui. Dacă intensitatea simţirii sine autonomă, ea poate să ajungă

sporeşte, apare afectul (v. mai sus), dependentă de o alta, de pildă

adică o stare a sentimentului însoţită de de gîndire; în această situaţie apare o

inervaţii corporale perceptibile. simţire care însoţeşte gîn

Sentimentul se deosebeşte de afect direa şi care se salvează de la a fi

prin faptul că el nu provoacă nici un refulată din conştiinţă doar

fel de inervaţii corporale perceptibile, în măsura în care se adaptează

adică provoacă tot atît de puţin sau tot conexiunilor de natură intelec

atît de mult ca un proces obişnuit de tuală.

gîndire. Simţirea concretă, obişnuită trebuie

Simţirea obişnuită, „simplă" este deosebită de simţi

concretă (v. mai sus), rea abstractă. După cum noţiunea

este adică amestecată cu alte abstractă (v. Gîndire) lasă de-o

elemente funcţionale, de pildă, parte diferenţele dintre lucrurile pe care ea

le concepe, tot astfel diferitele evaluări particulare. După

simţirea abstractă se ridică deasupra cum gîndirea ordonează sub formă de

deosebirilor dintre felurite noţiuni conţinuturile conştiente, tot

le conţinuturi de ea evaluate şi astfel simţirea le ordonează pe

produce o „stare de spirit" sau acestea din urmă în funcţie de

stare a sentimentului care închide în valoarea lor. Cu cit simţirea este mai

sine, şi suprimă astfel, concretă, cu atît mai subiectivă şi mai

personală este valoarea conferită de

71 Pentru deosebirea dintre sentiment
ea; în schimb, cu cît simţirea este mai
şi senzaţie, cf. Wundt, Grundzuge der
abstractă, cu atît valoarea conferită de
pltysiologischen Psychologie, I, 1902, pp.
ea este mai generală şi mai obiectivă.
350 ş. urm.
După cum o noţiune integral abstractă

nu mai coincide cu detaliile şi

particularitatea obiectelor, ci doar cu

elementele generale şi comune ale lor,

tot astfel simţirea integral abstractă

nu se acoperă cu elementul particular

şi cu însuşirile sale afective, ci doar cu

ansamblul tuturor elementelor şi cu

ne-diferenţierea lor. Ca şi gîndirea,

simţirea este o funcţie raţională, căci,

potrivit experienţei, legile raţiunii sînt

acelea care repartizează valorile, după

cum şi noţiunile se constituie în acord cu

legile raţiunii.

Evident, definiţiile de mai sus nu

caracterizează nicide

cum esenţa simţirii, ci îi trasează doar

liniile exterioare. Faculta

tea conceptuală a intelectului se

dovedeşte incapabilă să formu

leze esenţa simţirii într-un limbaj

conceptual, deoarece gîndirea

aparţine unei categorii pe care simţirea sentimentului. Cîte clase de conţinut

nu o poate măsura, după diferenţiate şi cunoscute de intelect,

cum în genere nici o funcţie tot atîtea sentimente, fără

psihologică fundamentală nu se însă ca să se ajungă la o clasificare

poate exprima pe deplin prin alta. exhaustivă a acestora, căci

Acestei împrejurări i se da dincolo de clasele de conţinuturi

torează faptul că o definiţie posibile, sesizabile prin inte

intelectuală nu va fi niciodată în lect, există şi sentimente care se

situaţia de a reda, fie şi aproximativ, sustrag oricărei rubricări inte

specificul sentimentului. lectuale. Ideea de clasificare este ea

Faptul că sentimentele sînt clasificabile însăşi de ordin intelectual

nu oferă nici un element şi de aceea incomensurabilă în raport

capabil să le elucideze esenţa, căci cu esenţa sentimentului.

cea mai precisă clasificare Trebuie de aceea să ne mulţumim cu

nu va putea să indice decît acel fixarea graniţelor noţiunii.

conţinut sesizabil intelectual- Modul de evaluare prin simţire este

mente de care sentimentele sînt comparabil cu aper-

legate, fără însă ca prin aceasta cepţia intelectuală, este o apercepţie a

să dea seama de specificul valorii. Se poate distinge

512 TIPURILE DEFINIŢ 513

PSIHOLOGIC II

o apercepţie activă şi, respectiv, tipul simţire (v. Tip).

pasivă a sentimentului. Actul pasiv al Şinele72. Ca noţiune empirică, şinele

simţirii este caracterizat de faptul că desemnează întreg

un conţinut psihologic excită sau cuprinsul fenomenelor psihice ale

atrage sentimentul, forţînd omului. El exprimă unitatea

participarea afectivă a subiectului. şi totalitatea personalităţii. în măsura

Actul activ al simţirii distribuie valori însă în care aceasta este,

cu pornire de la subiect, el evaluează în virtutea participării ei la

conţinuturile după intenţie, şi anume inconştient, doar parţial conştientă,

după o intenţie afectivă şi nu noţiunea de sine este de fapt în parte

intelectuală. Simţirea activă este deci empirică şi în parte un

o funcţie direcţională, o acţiune a postulat. Cu alte cuvinte, ea cuprinde

voinţei, de pildă a iubi în opoziţie cu a cognoscibil şi incognosci

fi îndrăgostit, această din urmă stare bil, respectiv ceea ce încă nu este

fiind o simţire pasivă, nedirecţionată, cunoscut. Aceste calităţi şi

după cum arată şi uzul lingvistic care nele le are în comun cu foarte multe

desemnează „iubirea" drept activitate noţiuni de ordinul ştiinţelor

şi „a fi îndrăgostit" drept stare. naturii, care sînt mai mult nomina decît idei. în

Simţirea nedirecţionată este o intuiţie măsura în care

afectivă. în sens strict deci, doar totalitatea, constînd din conţinuturi

simţirea activă, direcţionată poate fi atît conştiente cît şi incon

socotită raţională; simţirea pasivă, în ştiente, este un postulat, noţiunea ei

schimb, este iraţională, în măsura în este transcendentă; ea pre

care produce valori fără concursul, supune de aceea că factorii

uneori chiar fără intenţia, subiectului. inconştienţi decurg din cauze empi

Atunci cînd atitudinea generală a rice şi caracterizează astfel o esenţă

individului se orientea doar în parte descriptibilă,

ză după funcţia simţirii, vorbim de în parte însă pro tempore incognoscibilă

şi nelimitabilă. Deoa cum rege, erou, profet, mîntuitor etc,

rece practic există fenomene ale sau ca simbol al totalităţii, precum

conştiinţei şi fenomene ale in cerc, pătrat, quadratura circuli, cruce etc.

conştientului, şinele ca totalitate în măsura în care reprezintă o

psihică are atît un aspect con complexio oppositorum, o îmbinare de contra-

ştient, cît şi unul inconştient. Empiric, rii, şinele poate apărea şi ca o

şinele apare în vise, în dualitate unită, precum Dao, com-

mituri, în basme sub chipul binaţie de Yang şi Yin, perechea de

„personalităţii supraordonate", pre- fraţi, sau eroul şi adversarul său

(dragonul, fratele duşmănos,

duşmanul de moarte, Faust şi Mephisto

etc); cu alte cuvinte, şinele apare

empiric ca un joc între lumină şi

umbră, deşi conceptual el este înţeles

ca totalitate şi deci ca unitate în care

contrariile sînt unite. Nefiind evidentă,

o astfel de noţiune este — tertium nou

datur — din chiar acest motiv, transcendentă.

Ar fi chiar — logic — o speculaţie

inutilă, dacă nu ar desemna şi numi

simbolurile unităţii, apărute empiric.

Şinele nu este o idee filozofică, în

măsura în care nu îşi enunţă propria

existenţă, adică nu se ipostaziază.

Intelectual-mente, el nu are dccît

semnificaţia unei ipoteze. Simbolurile

sale empirice, în schimb, posedă

foarte adesea o numinozitate sem-

nificativă (de pildă, mandala), adică o

valoare afectivă apriorică (de

exemplu: „Deus est circulus...",

pitagoreica tetraktys, cua-ternitatea

etc); şinele se dovedeşte a fi astfel o

reprezentare arhetipală care diferă de plex funcţional determinat şi limitat

celelalte reprezentări de acelaşi tip care ar putea fi mai bine

prin faptul că ocupă un loc central în caracterizat de termenul „personalitate". Spre

virtutea importanţei conţinutului şi a a-mi preciza po

numinozităţii sale. ziţia, voi aduce în discuţie unele

Sintetic, v. Constructiv. puncte de vedere mai îndepăr

Suflet. în cursul cercetărilor mele m- tate de subiectul meu. E vorba mai

am simţit îndemnat ales de cercetările strălucite

să fac o deosebire conceptuală între ale şcolii franceze privind disocierea

suflet şi psyche. Prin psyche personalităţii, somnambu-

înţeleg totalitatea proceselor psihice, lismul, dedublarea caracterului etc.

atît a celor conştiente, cît care ne situează în prezenţa

şi a acelor inconştiente. Prin suflet, în ipotezei unei multitudini de

schimb, înţeleg un com personalităţi într-unui şi acelaşi in-

divid."

72 Această definiţie a fost scrisă 73 Azam, Hypnotisme, doubie conscience et

anume pentru volumul de faţă altdrations de la personnalite1, 1887. Morton

(1958). Prince, The Dissociation of a Personality, 1906.

Landmann, Die
514 TIPURILE DEFINIŢ 515

PSIHOLOGIC II

910. E limpede că la un individ mediului devine cu atît mai obişnuită

normal nu apare niciodată o cu cît este pretinsă mai

astfel de pluralitate a personalităţii; dar îndelung şi mai frecvent. Foarte mulţi

disocierea personalităţii, oameni din clasa cultivată

de nenumărate ori constatată, trebuie trebuie să se mişte în două medii total

să existe şi la indivizii nor diferite, în cercul domes

mali, cel puţin sub o formă vag tic, familial şi în sfera profesională.

schiţată. într-adevăr, în condiţii Cele două medii total dife

le unei examinări psihologice mai rite pretind două atitudini total diferite

atente, se pot identifica fără care, în funcţie de gradul

dificultăţi prea mari şi la indivizii de identificare (v. mai sus) a eului cu

normali urme cel puţin palide atitudinea respectivă, de

de disociere a caracterului. E termină dublarea caracterului.

suficient, de pildă, să urmărim Corespunzător condiţiilor şi ne

foarte atent pe cineva în condiţii cesităţilor sociale, caracterul social se

diferite pentru a descoperi cît orientează pe de-o parte

de izbitor i se schimbă personalitatea după aşteptările şi exigenţele

cînd trece dintr-un mediu mediului profesional, pe de alta

în altul, manifestîndu-şi de fiecare dată după intenţiile sociale şi aspiraţiile

un caracter puternic con subiectului. Caracterul do

turat şi clar diferit de precedentul. mestic ar trebui de regulă să se

Proverbul „înger pe stradă, formeze în funcţie de pretenţiile

diavol acasă" este o formulare, izvorîtă la cordialitate şi comoditate ale

din experienţa cotidiană, individului, de unde faptul că

a fenomenului de disociere a oameni care în viaţa publică sînt

personalităţii. Un mediu anume extrem de energici, curajoşi,

pretinde o atitudine anume. Această tenace, voluntari şi brutali, acasă, în

atitudine corespunzătoare familie sînt buni, delicaţi,

îngăduitori şi slabi. Care este care tratarea disocierii personalităţii şi

caracterul lor adevărat, personali ca o problemă a psihologiei normale

tatea lor reală? A răspunde la această este perfect îndreptăţită. După

întrebare e adesea impo părerea mea, pentru a continua

sibil. discuţia începută, la întrebarea de mai

911. Aceste scurte reflecţii arată sus s-ar putea răspunde că un astfel

că disocierea caracterului de om nu are un caracter real, adică el

este perfect posibilă şi în cazul nu este individual (v. mai sus), ci colectiv (v.

individului normal. Motiv pentru mai sus), co-respunzînd prin urmare

împrejurărilor şi aşteptărilor de ordin

Mehrheit geistiger Personlichkeiten im
general. Dacă el ar fi individual,
Individuum, 1894. Ribot, Die Person-lichkeit,
caracterul său ar rămîne neschimbat,
1894. Floumoy, Des îndes d la Planete
indiferent de diversitatea atitudinilor
Marş, 1909. Jung, Zur Psy-chologie und
sale. El nu s-ar identifica cu o atitudine
Pathologie sogenannter occulter
sau alta şi nu ar putea, şi nici nu ar voi,
Phănomene (Gesammelte Wer-ke, I).
să împiedice ca individualitatea lui să

se manifeste cumva într-o stare ori în

alta. El este într-adevăr individual, ca

orice fiinţă, dar este şi inconştient.

Identificîndu-se mai mult sau mai

puţin cu fiecare din atitudinile sale, el

îi înşală cel puţin pe cei din jur,

adesea şi pe sine, în legătură cu

caracterul său real; el îşi pune o mască

despre care ştie că răspunde, pe dc-o

parte, intenţiilor sale, pe de alta,

exigenţelor şi opiniilor mediului său,

în aşa fel încît în el predomină cînd

elementul personal, cînd influenţa

exterioară. Această mască, anume

atitudinea adoptată ad hoc, o numesc

persona14. în Antichitate, acest termen denumea

masca actorului.
 Ambele atitudini semnalate mai sus întreţine cu subiectul şi aceea pe care

sînt două persona el o are cu obiectele ex

lităţi colective pe care le rezumăm sub terioare, înţeleg prin subiect mai întîi

numele de persona sau acele porniri, sentimente,

personae. Am sugerat mai sus că gînduri şi senzaţii vagi sau tulburi care

individualitatea reală este di nu provin, de o manieră

ferită atît de una cît şi de cealaltă. demonstrabilă, din continuitatea trăirii

Persona este deci un complex conştiente în obiect, ci

funcţional constituit din raţiuni de răsar, mai degrabă tulburînd şi frinînd,

adaptare sau de comoditate alteori stimulînd, din în

necesară, dar care nu se identifică cu tunecimile interioare, din adîncurile şi

individualitatea. Acest fundalurile conştiinţei şi

complex funcţional se referă exclusiv

74 Cf. Die Beziehungen zwischen dem leh
la relaţia cu obiectele.
und dem Unbewufiten, pp. 61 ş. urm.
Este necesar să se distingă relaţia
{Gesammelte Werke, VII).
pe care individul o
516 TIPURILE DEFINI 517

PSIHOLOGI ŢII

CE

alcătuiesc în totalitatea lor percepţia procese inconştiente. Acestor feno-

pe care o avem despre viaţa mene le aparţin fireşte şi visele care,

inconştientului. Subiectul, conceput după cum se ştie, sînt adesea reduse

ca „obiect interior", este in- la cauze exterioare şi superficiale,

conştientul. După cum există o relaţie precum indigestii, supinaţie şi altele

cu obiectul exterior, o atitudine de acelaşi fel, deşi o astfel de

exterioară, tot astfel există şi o relaţie explicaţie nu rezistă niciodată unei

cu obiectul interior, o atitudine critici severe. Atitudinea oamenilor

interioară. E de înţeles că această faţă de aceste lucruri este diferită.

atitudine interioară este, în virtutea Unul nu se lasă cîtuşi de puţin tulburat

esenţei ei extrem de intime şi greu de procesele sale interioare, putîndu-le trece cu

accesibile, de departe mai puţin vederea, altul este cu totul dominat de ele; încă

cunoscută decît atitudinea exterioară de la sculare, o fantezie oarecare sau

pe care oricine o poate vedea fără un sentiment dezagreabil îi strică

probleme. Cu toate acestea nu mi se dispoziţia pe toată ziua, o senzaţie

pare dificil să ne facem o idee despre neplăcută îi sugerează ideea unei boli

această atitudine interioară. Toate ascunse, un vis îi lasă o presimţire

aşa-numitele inhibiţii, capricii, dispo- întunecată, deşi altminteri nu e

ziţii întîmplătoare, toate sentimentele superstiţios. Alţii sînt doar episodic

şi fragmentele imaginative care uneori afectaţi de aceste impulsuri

tulbură activitatea concentrată, inconştiente sau doar de o anume

alteori liniştea celui mai normal om şi categorie a lor. Cineva nu este

pe care obiceiul nostru de a conştient de faptul că ele sînt un

raţionaliza le reduce la cauze subiect posibil de reflecţie, pentru

corporale sau la altele de natură altcineva, în schimb, ele constituie o

diferită nu provin de regulă niciodată problemă de meditaţie cotidiană.

din surse pe care conştiinţa li le Unul le evaluează fiziologic sau le

atribuie; ele sînt percepţii ale unor atribuie comportamentului semenului

său, altul descoperă în ele o revelaţie trecute cu vederea nu sînt lipsite de

religioasă. atitudine interioară, după cum nici

914. Aceste moduri diferite de abordare a acelea care, ignorind constant obiectul exterior,

impulsurilor venite din inconştient sînt la realitatea faptelor, nu sînt lipsite de

fel de obişnuite ca atitudinile faţă de atitudine exterioară. în aceste din

obiectul exterior. Ca şi acestea, urmă cazuri, destul de frecvente,

atitudinea interioară corespunde de persona prezintă o defecţiune totală a

aceea unui complex funcţional la fel raporturilor, uneori chiar o

de bine definit. Acele cazuri în care brutalitate oarbă care nu cedează

procesele psihice interioare par a fi în decît în faţa unor lovituri dure ale

întregime destinului. Nu rareori, tocmai astfel

de indivizi a căror persona este

caracterizată de o brutalitate

inflexibilă au faţă de procesele

inconştientului o atitudine extrem de

influenţabilă. Pe cit de neinfluenţabili

şi de inaccesibili sint în afară, pe atît

de blînzi, de lipsiţi de vlagă şi de

determinabili sînt faţă de procesele

lor interioare. în aceste cazuri,

atitudinea interioară a indivizilor

corespunde deci unei personalităţi

interioare diametral opuse celei

exterioare. Cunosc, de pildă, un om

care a distrus fără cruţare şi cu orbire

fericirea celor apropiaţi lui, care însă

îşi întrerupe importante călătorii de

afaceri spre a se desfăta cu

priveliştea frumoasă a lizierei unei

păduri zărite din tren. Cazuri identice

sau asemănătoare sînt cu siguranţă

cunoscute oricui, aşa încît nu are rost

să mai multiplic exemplele.

 915. Dacă experienţa cotidiană ne puţin identifica. Limba exprimă plastic

autorizează să vorbim de o această stare de fapt; cînd cineva

personalitate exterioară, ea ne adoptă o atitudine obişnuită faţă de

autorizează, în egală măsură, să anumite situaţii, se spune: el devine

admitem existenţa unei personalităţi cu totul altul în cutare sau cutare

interioare. Acesta este modul de situaţie. în felul acesta se exprimă

comportare pe care îl are cineva faţă autonomia complexului funcţional al

de procesele psihice interioare, este unei atitudini obişnuite: este ca şi

atitudinea interioară, caracterul cuiva cînd o altă personalitate ar lua

întors către inconştient. Numesc individul în posesie, ca şi cînd „un alt

atitudinea exterioară, caracterul exte- spirit ar fi intrat în el". Aceeaşi

rior — persona; numesc atitudinea autonomie care-i revine foarte

interioară — anima, suflet. în măsura în frecvent atitudinii exterioare este

care este obişnuită, atitudinea revendicată şi de atitudinea

constituie un complex funcţional mai interioară, de suflet. Una din cele

mult sau mai puţin solid închegat cu mai dificile probe de

care eul se poate mai mult sau mai

518 TIPURILE DEFINIŢ 519

PSIHOLOGIC II

măiestrie pedagogică este cea mai influenţabilă. Sufletul său

schimbarea atitudinii exterioare, a conţine deci acele însuşiri general

persona-ei. Tot atît de dificilă este însă umane, precum determinabilitatea şi

şi schimbarea sufletului, căci slăbiciunea, care lipsesc cu totul persona-cl

structura acestuia obişnuieşte să fie sale. Dacă persona este intelectuală,

la fel de solidă ca şi aceea a persona-e\. sufletul este sigur sentimental.

După cum persona este o esenţă care Caracterul complementar al sufletului

constituie adesea întreg caracterul afectează şi sexul subiectului, aşa

aparent al unui om, însoţindu-1 cum am văzut de nenumărate ori. O

uneori invariabil de-a lungul întregii femeie foarte feminină are un suflet

sale vieţi, tot astfel şi sufletul este o masculin, un bărbat foarte viril are un

esenţă precis conturată, care uneori suflet feminin. Acest contrast vine din

are un caracter invariabil stabil şi faptul că, de pildă, bărbatul nu este

autonom ce poate fi foarte bine absolut şi în toate lucrurile viril, ci el

definit şi descris. posedă în mod normal şi anume

916. Pe baza experienţei mele cred, trăsături feminine. Cu cît atitudinea

în ce priveşte caracterul sufletului, că sa exterioară e mai virilă, cu atît

el se comportă în mare trăsăturile feminine sînt mai deplin

complementar faţă de caracterul înlăturate şi trec în inconştient.

exterior. Sufletul conţine toate Această împrejurare explică de ce

calităţile general umane care lipsesc tocmai bărbaţii foarte virili sînt

atitudinii conştiente. Tiranul muncit afectaţi de anumite slăbiciuni

de coşmaruri, de presimţiri sumbre şi caracteristice: faţă de impulsurile

spaime interioare este o figură tipică. inconştientului ei au un

în afară brutal, dur şi inaccesibil, este comportament feminin, determinabil

în interior prada fiecărei umbre, supus şi influenţabil. Şi invers, tocmai

oricărui capriciu, ca şi cum ar fi femeile cele mai feminine manifestă

făptura cea mai puţin autonomă şi adesea faţă de unele lucruri lăuntrice
o ignoranţă, o îndărătnicie şi o creteţea, sau cel puţin acestea sînt

obstinaţie pe care, la aceeaşi considerate ca idealuri, tot astfel la

intensitate, le întîlnim doar în femeie predomină sentimentul. în

atitudinea exterioară a bărbaţilor. suflet însă, lucrurile se inversează, în

Dacă vorbim deci în cazul bărbatului interiorul său bărbatul se lasă în voia

despre o anima, trebuie să ne referim în sentimentelor, în vreme ce femeia

cazul femeilor la un animus. După cum la reflectează. De aceea bărbatul dez-

bărbat prevalează, în genere, în nădăjduieşte total în împrejurări în

atitudinea lui exterioară, logica şi care femeia mai poate consola şi

con- spera, motiv pentru care el se

sinucide mai uşor decît ea. Pe cît de

lesne poate femeia să cadă victimă

împrejurărilor sociale, de pildă, ca

prostituată, pe atît de mult poate

bărbatul să sucombe impulsurilor

inconştientului, alcoolismului şi altor

vicii.

în ce priveşte însuşirile general

umane, caracterul sufle

tului se poate deduce din caracterul persona-e\.

Tot ceea ce în

mod normal ar fi trebuit să fie în

atitudinea exterioară, dar nu

este, poate fi în mod sigur întîlnit în

atitudinea interioară. Aceas

ta este o regulă fundamentală, care

mi se reconfirmă de fiecare

dată. în ce priveşte însă însuşirile

individuale, aici nu se poate

deduce nimic. Putem fi doar siguri că

dacă cineva se identifică

cu persona lui, atunci însuşirile sale

individuale sînt asociate

sufletului. Din această asociaţie alta, caracterul simbolic

izvorăşte simbolul, frecvent în şi prospectiv al acestuia. De aici,

vise, al gravidităţii sufletului care se „bogăţia de presimţiri" şi

sprijină pe imaginea pri „creativitatea" atitudinii interioare.

mordială a naşterii eroului. Copilul care Identitatea cu persona determină

trebuie să se nască sem automat o identitate in

nifică în acest caz individualitatea încă conştientă cu sufletul, căci dacă

neconştientizată. După subiectul, eul, este indistinct de

cum persona, ca expresie a adaptării la persona, el nu întreţine o relaţie

mediu, este de regulă conştientă cu procesele incon

puternic influenţată şi formată de ştientului. El este totuna cu aceste

acesta, tot astfel şi sufletul procese. Cel care se identifică

este puternic format de inconştient şi necondiţionat cu rolul său exterior

de calităţile acestuia. După este iremediabil căzut pradă

cum într-un mediu primitiv, persona asumă proceselor interioare, adică el se va

aproape inevitabil încrucişa în cazul dat în

trăsături primitive, tot astfel sufletul mod inevitabil cu rolul său exterior

preia, pe de-o parte, trăsă sau îl va duce pe acesta la

turile arhaice ale inconştientului, pe de absurd (v. mai sus Enantiodromiă).

Afirmarea liniei individuale

520 TIPURILE DEFINIŢ 521

PSIHOLOGIC II

devine astfel imposibilă, şi viaţa curge în măsura în care o astfel

în albia unor inevitabile antagonisme. în de atitudine devine obişnuită, punînd o

astfel de cazuri, şi sufletul este anume pecete pe carac

întotdeauna proiectat într-un obiect terul individului, vorbesc de un tip

real corespunzător, faţă de care există psihologic. Aceste tipuri ba

o neapărată relaţie de dependenţă. zate pe funcţiile fundamentale şi care

Toate reacţiile declanşate de acest se pot numi tipul gîndire,

obiect au asupra subiectului un efect direct, tipul simţire, tipul intuiţie şi tipul

care acţionează pe dinăuntru. E senzaţie se pot împărţi în două

adesea vorba de legături tragice (v. clase în raport de calitatea funcţiilor

Imagine a sufletului). fundamentale: în tipuri ra

Tip. Tipul este un exemplu sau un ţionale şi în tipuri iraţionale. în prima

model care redă în categorie intră tipul gîn

mod caracteristic particularităţile unei dire şi tipul simţire, în cea de a doua,

specii sau ale unei gene tipul intuiţie şi tipul sen

ralităţi, în sensul mai restrins al zaţie (v. Raţional, Iraţional). Sensul

lucrării de faţă, tip este un mo precumpănitor pe care îl ia

del caracteristic al unei atitudini (v. mai sus) mişcarea libidinală permite o nouă

generale, care se împărţire în alte două clase:

manifestă în numeroase forme introversie şi extraversie (v. mai sus). Toate

individuale. Dintre multiplele tipurile fundamen

atitudini posibile, am pus în evidenţă, tale pot aparţine atît unei clase cît şi

în cuprinsul acestei cer celeilalte, după cum atitudi

cetări, doar patru, anume acelea care nea lor dominantă este mai

se orientează în principal introvertită sau mai extravertită. Ti

după funcţiile psihologice pul gîndire, bunăoară, poate aparţine

fundamentale (v. Simţire), deci după atît clasei introvertite, cît

gîndire, sentiment, intuiţie şi senzaţie. şi celei extravertite, tot aşa, oricare

dintre celelalte tipuri. Dis respectiv extravertit, ci am identificat tipul

tincţia între tipuri raţionale şi gîndire cu introversia şi tipul simţire cu

iraţionale se sprijină pe alt punct extraversia. O dată cu prelucrarea

de vedere şi nu are nimic a face cu întregului material, mi-am dat seama

extraversia şi introversia. că atît tipul introversiei cît şi cel al

în două comunicări provizorii despre extraversiei trebuie tratate drept

tipologie75 nu am categorii supraordonate tipurilor

deosebit tipul gîndire, respectiv funcţionale. Această distincţie este

simţire de tipul introvertit, perfect justificată de experienţă; nu e

nici o îndoială că există, de pildă,

două tipuri de simţire, dintre care

unul se orientează mai degrabă după

trăirea afectivă, celălalt mai degrabă

după obiect.

921. Voinţă. înţeleg prin voinţă suma

de energie psihică aflată la dispoziţia

conştiinţei. Procesul voliţional ar fi

deci un proces energetic, declanşat

prin motivaţie conştientă. Nu aş

desemna deci prin voinţă un proces

psihic determinat de motivaţia

inconştientă. Voinţa este un fenomen

psihologic care îşi datorează

existenţa culturii şi educaţiei morale.

Ea lipseşte în bună măsură din

mentalitatea primitivă.

75 Jung, Zur Frage der psychologischen

Typen în „Archives de Psycholo-gie", voi.

XVI; apoi Die Psychologie der unbewufiten

Prozesse (Gesammelte Werke, VII).

CUVÎNT DE CUVÎNT DE 523

ÎNCHEIERE ÎNCHEIERE

922. în epoca noastră, în care o distribuire echitabilă a fericirii

s-a dezvoltat, cu pornire de la s-ar putea înfăptui prin

cuceririle Revoluţiei franceze, de reglementări uniforme ale vieţii.

la „libertate, egalitate, frater- Ar trebui ca cineva să aibă

nitate", un vast curent de gîndire mintea înceţoşată ca să-şi

socială care nu crede doar că închipuie că, de pildă, acelaşi

poate să coboare sau să înalţe cuantum al venitului, respectiv

drepturile politice la un acelaşi aceleaşi posibilităţi de viaţă au

nivel general, ci şi să juguleze pentru toţi aproximativ aceeaşi

nefericirea prin reglementări şi importanţă. Ce ar face un astfel de

niveluri exterioare, într-o astfel legislator cu toţi aceia ale căror

de epocă este o sarcină ingrată a posibilităţi mai mari de viaţă sînt

vorbi de perfecta inegalitate a situate înlăuntrul lor şi nu în

elementelor care constituie o naţiune. afară? Pentru a fi echitabil, el ar

Că oamenii sînt egali în faţa trebui să dea unuia de două ori

legii, că fiecare îşi are votul său mai mult decît altuia, căci ceea

politic, că nimeni nu poate prin ce e mult pentru unul e puţin

privilegii de clasă moştenite să-şi pentru altul. Nici o legislaţie socială

depăşească pe nedrept semenul nu va putea să treacă peste

e un lucru frumos; în schimb, a diversitatea psihologică a

extinde ideea de egalitate şi la oamenilor, acest factor necesar

alte domenii ale vieţii e mai energiei vitale a unei societăţi

puţin frumos. Ar trebui să ai o omeneşti. De aceea este util să

privire foarte tulbure sau să se vorbească de disparitatea oa-

priveşti societatea umană de la o menilor. Diferenţele determină

distanţă nebuloasă ca să crezi că diversitatea pretenţiilor la ferici-

re de o manieră care face ca nici să nu le poată, nici aproximativ,

o legislaţie, oricît de perfectă, satisface. De altfel, ar fi impo-

sibil de imaginat o formă de

viaţă exterioară, oricît de

echitabilă şi de justă, care să nu

fie injustă pentru un tip uman

sau pentru altul. Dacă, cu toate

acestea, nenumăraţi visători

politici, sociali şi religioşi

lucrează la descoperirea acelor

condiţii exterioare generale şi

egalitare, capabile să aducă o

mai mare posibilitate de fericire

universală, lucrul acesta se

datorează, cred, unei atitudini

generale branşate prea mult pe

exterior. Nu putem în cadrul de

faţă decît atinge în treacăt

aceste probleme, căci nu ne-am

propus să le tratăm aici. Scopul

nostni este de a ne ocupa doar

de problema psihologică. Iar

existenţa diferitelor atitudini

tipice este o problemă de prima

mînă nu doar pentru psihologie,

ci şi pentru toate domeniile

ştiinţei şi vieţii în care psihologia

umană joacă un rol hotărîtor.

Este, de pildă, evident pentru

mintea oricărui om obişnuit că

orice filozofie care nu este

numai istorie a filozofiei se

sprijină pe condiţia prealabilă a

unei psihologii personale. deplin înţeles sau măcar

Această condiţie prealabilă poate acceptat. Particularitatea gîndirii

fi de natură pur individuală, şi de înţelese şi admise de adepţi tre-

obicei ea este astfel interpretată, buie deci să corespundă unei

cel puţin din unghiul unei critici atitudini personale tipice, proprie în

psihologice. Şi lucrurile au rămas aceeaşi formă sau într-o formă

aici. S-a trecut însă cu vederea analoagă şi altor reprezentanţi în

că ceea ce s-a socotit a fi un societate. De regulă, lupta dintre

praeiudicium individual nu a fost de partide e pur exterioară, ţintind

fapt în nici o împrejurare, căci golurile din platoşa individuală a

punctul de vedere al unui filozof adversarului. O astfel de dispută

sau al altuia se dovedea asumat de este, de regulă, puţin rodnică.

o suită adesea considerabilă de Mai valoros ar fi să se transfere

adepţi. El plăcea nu pentru că opoziţia în plan psihologic, în

putea fi maşinal imitat, ci pentru planul din care ea şi provine.

că putea fi înţeles şi adaptat in- Transferul ar lăsa curînd să se

tegral. O astfel de înţelegere ar fi vadă că există diferite atitudini

cu neputinţă dacă punctul de psihologice, care au, toate, drept

vedere al filozofului ar fi doar individual de existenţă, deşi această

determinat, căci într-o asemenea existenţă duce la elaborarea

situaţie, el nu ar putea fi pe unor teorii incompatibile.

524 TIPURILE CUVlNT DE 525

PSIHOLOGIC ÎNCHEIERE

Atîta timp cit se încearcă aplanarea poate totuşi nega că progresul

conflictului prin compromisuri civilizaţiei a dus de la dreptul celui

exterioare nu se satisfac decît mai tare la legalitate şi astfel la

modestele exigenţe ale unor capete constituirea unei instanţe şi a unei

plate, incapabile să se înflăcăreze măsuri supraordonate partidelor în

pentru principii. O înţelegere reală se conflict. O bază pentru aplanarea

poate produce, după părerea mea, conflictului dintre concepţii ar putea-

doar atunci cînd este recunoscută o constitui, după părerea mea,

diversitatea condiţiilor psihologice recunoaşterea tipurilor de atitudine,

prealabile. dar nu numai a existenţei lor, ci şi a

923. în munca mea practică m-am faptului că fiecare individ este în

lovit mereu de faptul că omul este asemenea măsură prizonierul

aproape incapabil să înţeleagă şi să propriului tip, încît este incapabil să

preţuiască alt punct de vedere decît înţeleagă perfect punctul de vedere

acela care îi este propriu. în lucruri al altuia. Fără recunoaşterea acestei

mărunte, superficialitatea generală, o necesităţi, vom asista aproape sigur

indulgenţă şi toleranţă nu tocmai la siluirea punctului de vedere al

frecvente şi o bunăvoinţă de celuilalt. Tot aşa cum, la tribunal,

asemenea rară, permit să se întindă părţile adverse renunţă reciproc la a-

o punte peste abisul lipsei de şi face nemijlocit violenţă,

înţelegere. în lucruri mai importante încredinţînd legii şi judecătorului

însă şi mai ales în acelea în care e pretenţiile lor la dreptate, tot astfel

vorba de idealurile tipurilor, fiecare tip trebuie să se abţină de la

înţelegerea pare cel mai adesea de a-şi insulta, bănui şi demola

domeniul imposibilului. Fireşte, adversarul, avînd conştiinţa

disputa şi neliniştea vor ţine propriului mod părtinitor de a vedea

întotdeauna de recuzitele lucrurile. Prin conceperea problemei

tragicomediei umane, dar nu se atitudinilor tipice şi prin expunerea ei

în linii mari, mă străduiesc să îndrept epuizează numărul celor existente în

privirea cititorului meu către acest realitate. Altminteri, ar fi vorba de o

tablou, cu multiple posibilităţi, al neînţelegere. Nu mă îndoiesc că

constituirii concepţiilor, în speranţa există posibilitatea de a se examina

de a contribui astfel, fie şi cu puţin, la şi clasifica atitudinile date şi din alte

cunoaşterea variaţiilor şi nuanţelor, unghiuri de vedere. Am făcut în

aproape nesfîrşite, ale psihologiilor această cercetare unele aluzii la alte

individuale. Sper că din descrierea posibilităţi de clasificare, ca de

tipurilor mele, nimeni nu va trage exemplu, clasificarea sub specia

concluzia că, după mine, cele patru activităţii. Dar, indiferent de criteriul

sau opt tipuri descrise utilizat pentru stabilirea tipurilor,

compararea diverselor forme de

atitudini obişnuite va duce

întotdeauna la identificarea aceluiaşi

număr de tipuri psihologice.

924. Pe cît de uşor ar fi să se

cerceteze atitudinile existente din

alte unghiuri de vedere decît cele

adoptate aici, pe atît ar fi de greu să

se aducă dovezi capabile să conteste

existenţa tipurilor psihologice. Nu mă

îndoiesc că adversarii mei se vor

strădui să şteargă problema tipurilor

din lista tratatelor ştiinţifice, căci

pentru orice teorie a proceselor

psihice complexe care pretinde

valoare universală, chestiunea

tipurilor este un obstacol cel puţin

nedorit. Orice teorie a proceselor

psihice complexe presupune o

psihologie umană asemănătoare, în

analogie cu teoriile din domeniul

ştiinţelor naturii care pornesc de la

premisa uneia şi aceleiaşi naturi. ori doar din cauză că autorul ei vede

Pentru psihologie, lucrurile au un lucrurile subiectivmente altfel decît

caracter aparte prin aceea că, în predecesorii săi. El nu ţine seama de

constituirea conceptelor ei, procesul faptul că psihologia pe care o

psihic nu este doar obiect, ci şi cunoaşte este propria psihologie sau

subiect. Dacă se admite că în toate cel mult aceea a tipului său. El se

cazurile individuale subiectul este aşteaptă ca pentru procesul psihic,

unul singur, se poate presupune şi că care e obiectul cunoaşterii şi

procesul subiectiv de formare a cercetării sale, să existe o singură

conceptelor este pretutindeni acelaşi. explicaţie adevărată, tocmai aceea

Că lucrurile nu stau însă aşa rezultă care îi convine tipului său. Toate

convingător din existenţa diverselor celelalte interpretări — aş fi înclinat

teorii despre esenţa proceselor să spun toate cele şapte, care în

psihice complexe. Evident, orice nouă felul lor sînt tot atît de adevărate ca

teorie presupune îndeobşte că toate şi a sa proprie — sînt pentru el

cele care i-au premers au fost eronate. în interesul valabilităţii

greşite, şi anume, de cele mai multe

526 TIPURILE CUVÎNT DE 527

PSIHOLOGIC ÎNCHEIERE

teoriei pe care a elaborat-o, el va psihic pe care aspiră să-1 ex

simţi un fel de aversiune profundă, plice. Conceptul va concorda doar atunci cînd

omeneşte de înţeles, pentru stabilirea se va acorda cu

unei tipologii psihologice, căci astfel procesul de explicat în însuşi subiectul

teoria proprie şi-ar pierde, bunăoară, care gîndeşte. Dacă pro

şapte optimi din valoarea sa de cesul de explicat, sau altul analog, nu îi apare

adevăr; altminteri, ar trebui să autorului, acesta

accepte pe lîngă teoria sa încă alte s-ar afla în prezenţa unei enigme

şapte teorii, ca fiind la fel de adevăra- totale a cărei explicaţie ar tre

te sau, să spunem, cel puţin o a bui s-o lase în seama celui care

doua la fel de valoroasă. trăieşte el însuşi procesul. Nu

Sînt pe deplin convins că un o să aflu niciodată cu ajutorul unor

fenomen natural care este aparate obiective felul în

în mare măsură independent de care ia naştere o viziune; pot doar să

psihologia umană şi care din îi explic apariţia, aşa cum

acest motiv nu poate fi pentru ea decît un mi-o reprezint eu. în acest „cum mi-o

obiect nu are decît o reprezint" se ascunde o

singură explicaţie valabilă. Tot astfel, perplexitate, căci în cel mai bun caz,

sînt convins că un proces explicaţia mea izvorăşte

psihic complex care nu poate fi investigat cu din felul în care mi se înfăţişează mie

nici un fel de apa procesul unei viziuni.

rat de înregistrare obiectivă poate în Cine îmi dă însă dreptul să presupun

mod necesar să aibă drept că la altcineva procesul

explicaţie doar pe aceea pe care el viziunii se prezintă identic sau fie şi

însuşi, în calitate de subiect, numai analog?

o produce; adică autorul conceptului Cu anume întemeiere se va putea

poate produce numai acel aduce ca argument, în

concept care concordă cu procesul favoarea acestei generalizări a

judecăţii subiectiv determinate, merciant din Elveţia repetă în psihoza

asemănarea universală a psihologiei lui viziunea unui gnostic egiptean. Pe

umane din toate timpurile fondul acestei similitudini

şi din toate zonele. Sînt atît de fundamentale se detaşează o

profund convins de această ase disimilitudine la fel de mare a

mănare a psihicului uman, încît am psihicului conştient. Ce distanţe

gîndit-o ca făcînd parte din incomensurabile se întind între

noţiunea de inconştient colectiv, conştiinţa unui primitiv, a unui

respectiv ca substrat universal atenian din timpul lui Themistocle şi a

şi omogen, omogenitate care merge unui european din zilele noastre! Ce

atît de departe încît aceleaşi diferenţă între conştiinţa domnului

motive mitice şi fabuloase se găsesc profesor şi aceea a soţiei sale! Cum

în toate colţurile, oricît de ar arăta lumea noastră de astăzi, în

îndepărtate, ale lumii, iar un negru condiţiile in care ar exista identitate

din sudul Statelor Unite vi între spirite? Nu, ideea identităţii

sează motive din mitologia greacă, în psihismelor conştiente este o himeră

vreme ce un ucenic co- academică, ce simplifică sarcina unui

profesor în prezenţa elevilor săi, dar

care în faţa realităţii se prăbuşeşte în

neant. Independent de diversitatea

indivizilor a căror fiinţă intimă e

separată de aceea a vecinilor lor prin

distanţe astronomice, tipurile însele,

în calitate de clase de indivizi, sînt

într-o foarte mare măsură diferite

între ele, iar existenţei lor i se

datorează deosebirile dintre

concepţiile generale. Spre a descoperi

similitudinea dintre psihismele umane, trebuie

să cobor în străfundurile conştiinţei.

Acolo găsesc ceea ce le face

similare. Dacă îmi întemeiez teoria

pe factorul care le uneşte pe toate,

atunci explic psihicul prin ceea ce ansamblu ar produce o serie de in-

constituie fundamentul şi originea sa. teracţiuni absurde şi lipsite de scop.

Dar nu lămuresc nimic din ceea ce Fără îndoială că explicarea psihicului

este în el diferenţă istorică sau pe baza ideii de similaritate nu este

individuală. Cu o astfel de teorie, trec doar posibilă, ci şi pe deplin

cu vederea psihologia psihicului întemeiată. Dacă vreau însă să

conştient şi neg, de fapt, în întregime completez imaginea psihicului, atunci

celălalt aspect al psihicului, anume trebuie să nu pierd din vedere

diferenţierea lui faţă de dispoziţia eterogenitatea psihismelor, căci psihicul

embrionară primitivă. Eu reduc conştient al individului ţine, şi el, ală-

întrucîtva omul la situaţia lui turi de fundamentele sale

filogenetică sau îl disec în procesele inconştiente, de un tablou general al

sale elementare, iar dacă aş vrea să- psihologiei. Pentru a-mi constitui conceptele,

1 recompun după această reducţie, eu pot deci, tot atît de legitim, să iau ca

aş obţine, în primul caz, o maimuţă, punct de plecare diferenţierea psihis-

iar în ultimul, o acumulare de melor şi să examinez — acum din

procese elementare al căror punctul de vedere al dife-

528 TIPURILE PSIHOLOGICE în multe minţi, altminteri

capabile. în acea lucrare

rentierii — procesul pe care mai înainte îl
încercasem să înfăţişez, prin material
cercetasem din punctul de vedere al
concret, ambele concepţii. Cum însă
similitudinii. Ajung astfel, firesc, la o con-
realitatea, oricine o ştie, nu
cepţie opusă primei. Tot ceea ce
este constituită din teorii şi nici
acolo a fost lăsat deoparte ca
condusă de ele, cele două aspec
variantă individuală este aici
te pe care sîntem constrînşi să le
punctul de pornire pentru noi di-
gîndim separat sînt contopite
ferenţieri, şi tot ceea ce acolo avea
în suflet, iar în el tot ceea ce e viu
valoare ca expresie a identităţii îmi
sclipeşte în multiple culori.
pare aici fără valoare, ca fiind de
Orice lucru ţine deopotrivă de
natură doar colectivă. Adoptînd
tradiţie şi de viitor, şi despre ni
acest mod de examinare, urmăresc
mic nu se poate spune cu
doar către ceea ce se îndreaptă, şi
certitudine dacă este doar o
nu de unde vine ceva, în vreme ce
încheiere
în celălalt mod de examinare, mă
sau reprezintă deja şi un început.
preocupă nu scopul, ci exclusiv
Pentru cine crede că un proces
originea. Pot explica unul şi acelaşi
psihic nu poate avea decît o singură
proces psihic prin două teorii opuse
explicaţie adevărată, aceas
care se exclud reciproc, neputînd afirma
tă vitalitate a conţinutului psihic
despre nici una dintre ele că ar fi
care obligă recursul la două
nefondată, căci legitimitatea uneia
teorii opuse e ceva dezesperant,
se sprijină pe similitudinea
mai ales cînd persoana în cauză
psihismelor, a celeilalte pe
este un iubitor de adevăruri simple
disimilitudinea acestora.
şi necomplicate, incapabil
Aici începe însă mare dificultate
de a le gîndi concomitent.
care a creat probleme
Pe de altă parte, nu sînt de
atît profanului, cît şi publicului de
părere că cele două moduri
specialitate, la lectura cărţii
de examinare, pe care le-am numit
mele despre Metamorfozele şi
reductivă şi constructivă 76 ,
simbolurile libidoului, şi anume
epuizează posibilităţile de studiu.
de o manieră care a iscat confuzie
Dimpotrivă, cred că pentru
76 Jung, Der Inhalt der Psychose, ed. a CUVÎNT DE ÎNCHEIERE

H-a. Anexă (Gesammelte Werke,

529

procesul psihic mai pot fi invocate

şi alte explicaţii la fel de

„adevărate", şi anume tot atîtea

cîte tipuri există. Iar aceste ex-

plicaţii se vor comporta unele faţă

de altele asemenea tipurilor în

relaţiile lor personale. Dacă se

acceptă deci existenţa deosebirilor

tipice între psihismele umane — şi

nu văd de ce nu s-ar accepta —,

atunci teoreticianul domeniului

ştiinţific se vede pus în faţa

dilemei neplăcute, fie de a lăsa să

subziste alături mai multe teorii

contradictorii privitoare la acelaşi

proces, fie de a întemeia o sectă

care să întreprindă încercarea, de

la început lipsită de orice şansă,

de a revendica pentru sine unica

metodă şi teorie corectă. Prima

atitudine se loveşte nu doar de

dificultatea enormă amintită a unei

operaţii de gîndire duble şi

interiormente contradictorii, ci şi

de unul din primele principii

fundamentale ale moralei intelectuale:

principia explicandi non sunt multipli-

canda — praeter necessitatem. Necesitatea

unei multitudini de explicaţii este însă

hotărît dată în cazul unei teorii

psihologice, căci spre deosebire de simplă şi de a ne linişti astfel sau

o teorie oarecare din domeniul de a-i atribui un scop metafizic de

ştiinţelor naturii, obiectul natură soteriologică şi de a ne

explicaţiei este în psihologie de odihni apoi legănaţi de această

aceeaşi natură cu subiectul; un speranţă.

proces psihologic trebuie să-1 929. Dar tot ceea ce ne străduim

explice pe altul. Această dificultate să cercetăm Cu intelectul va sfirşi

delicată a constrîns de-a lungul în paradox şi relativitate, dacă e

timpului minţile gînditoare să vorba de un demers onest

caute subterfugii ciudate, precum,

de pildă, ipoteza unui „spirit

obiectiv" care s-ar afla dincolo de

procesul psihologic şi care, din

acest motiv, ar putea să gîndească

obiectiv psihicul subordonat lui,

sau presupunerea că intelectul ar

fi o facultate care s-ar putea situa

afară din sine şi s-ar putea gîndi

pe sine. Cu aceste subterfugii şi cu

altele de acelaşi fel ar urma să se

creeze acel punct arhimedic în

afara Pămîntului, cu ajutorul

căruia intelectul ar putea să iasă

singur din balamale. înţeleg nevoia

omenească profundă de

comoditate, dar nu înţeleg ca

adevărul să i se încline. înţeleg de

asemenea că esteticeşte ar fi mult

mai satisfăcător dacă, în loc de

paradoxul explicaţiilor care se

contrazic reciproc, ar exista

posibilitatea de a reduce procesul

psihic la o bază instinctivă cît mai

530 TIPURILE BIBLIOGRA

PSIHOLOGIC FIE

şi nu de o petitio principii în psihice trebuie să admită că

slujba comodităţii. Că nu este nici ea altceva decît

înţelegerea intelectuală a un proces psihologic, şi

procesului psihic trebuie să anume expresia unui tip de

ducă la paradox şi re- psihologie umană care

lativitate este un fapt există şi are drept la

incontestabil, fie şi numai existenţă. Abia din atare

pentru că intelectul este una descripţii tipice rezultă acele

din diferitele funcţii psihice materiale a căror cooperare

care prin însăşi natura sa îl face posibilă o sinteză

ajută pe om să-şi superioară.

construiască imaginile pe

care le are despre obiecte.

Să nu ne creăm impresia că

putem cunoaşte lumea doar

prin intelect; o înţelegem tot

atît de mult prin sentiment.

De aceea judecata intelectului nu

reprezintă decît cel mult o

jumătate de adevăr, iar

dacă este sinceră, ea

trebuie să-şi recunoască

insuficienţa.

930. A nega existenţa

tipurilor nu le anulează

acestora existenţa. Ţinînd

seama de această existenţă,

orice teorie despre procesele

ADLER, Alfred, Studie iiber libro apologetico, Tubin-gae,

Minderwertigkeit von 1858.

Organen, Berlin şi Viena, ATHANASIUS. Vezi BUDGE.

1907. Atharvaveda. Vezi DEUSSEN.

— Ober den nervosen AUGUSTINUS. Contra

Charakter, Wiesbaden, 1912. Epistolam Mankhaei. Migne

AMBROSIUS. De Institutione PL XLII, col. 173-206.

Virginis, în Migne PL XVI, col. — Sermones. Migne PL

315- XXXVIII, col. 1006.

348. Vezi şi Bibliothek AVENARIUS, Richard, Der

der Kirchenvăter. Ed. menschliche Weltbegriff, Leipzig,

O. Bardenhewer şi 1905. AZAM, Charles

alţii. Voi. 32. Kempten Mărie Etienne-Eugene,

şi Munchen, 1917. Hypnotisme, double con-

AMBROSIUS (Pseudo-). science et altdrations de la

Expositio beati Ambrosii personnalite, Paris, 1887.

Episcopi super Apo-calypsin, BALDWIN, James Mark,

Paris, 1554. Handbook of Psychology. Senses

ANGELUS SILESIUS (Johann and Intel-

Scheffler). Cherubinischer lect, Londra şi New

Wanders-mann. Sămtl. York, 1890.

poet. Werke III Ed. de BARLACH, Ernst, Der tote Tag.

H.L. Held, Munchen, 1924. Berlin, 1912, ed. a Il-a, 1918.

ANQUETIL DU PERRON, BARTSCH, Karl [Ed.]: Vezi

Abraham Hyacinthe. Vezi Meisterlieder der Kolmarer

Oupnek'hat, Dos. Handschrift. Bhagavad Gîtă

ANSELM VON CANTERBURY. în Sacred Books of the East

Proslogion seu Aloquium de VIII. Vezi şi M0LLER,

Dei Exis-tentia. în Sancti Max. Bhăgavata Purăna.

Anselmi Cantuariensis Tradus în engleză de S.

Monologium et proslogion nec Subbarau, Vyasa-Press,

non liber pro insipiente cum Tirupati, 1928.

532 TIPURILE BIBLIOG 533

PSIHOLOGIC RAFIE

BINSWANGER, Ludwig, Ober dos Brihadăranyaka-Upanishad. Vezi

Verhalten des DEUSSEN.

psychogalvanischen Phănomens Vezi şi Sacred Books of the East XV.

beim Assoziationsexperiment. în BUBER, Martin, Ekstatische Konfessionen,

JUNG (Ed.) Diagno-stische Jena, 1909.

Assoziationsstudien II (Leipzig, 1910), BUDGE, E. A. Wallis, The Book of Paradise.

pp. 113-196. 2 voi. Londra, 1904 (referitor la S.

BJERRE, Paul. Zur Radikalbehandlung der ATHANASIUS, The Life of St. Anthony I,

chronischen Paranoia. în Jahrbuch fur pp. 3-108).

psychoanalytische Forschungen III — The Gods of the Egyptians. 2 voi.,

(Leipzig şi Vie-na, 1911) pp. 795-847. Londra, 1904.

BLAKE, William. The Writings ofWilliam [BUTTNER, Hermann:] Meister Eckeharts

Blake. 3 voi., Londra, 1925. Schriften und Predigten.

BLEULER, Eugen. Die negative 2 voi. ed. şi trad. de

Suggestibilităt. în Psvchialrisch-neu- H.B., Jena, 1917.

rologische Wochenschrift VI (Halle, Cănkhăyana-

1904), pp. 249-269. Brăhmanam. Vezi

Affektivităt, Suggestibilităt, DEUSSEN. Catapatha-

Paranoia, Halle, 1906. Brăhmanam. Vezi

Zur Theorie des schizophrenen DEUSSEN. Chăndogya-

Negativismus. în Psychiatrisch- Upanishad. Vezi

neurologische Wochenschrift XII (Halle DEUSSEN. Vezi şi Sacred

1910/1911), pp. 171-176, 184, 189, 195. Books of the East I.

— Lehrbuch der Psychiatrie, Berlin, COHEN, Hermann, Logik der reinen

1916. Erkenntnis, Berlin, 1902. CUMONT, Franz,

BOUSSET, Wilhelm, Hauptprobleme der Textes et monuments figure's relatifs au.x

Gnosis. (Forschung zur Re-ligion und mysteres de

Literatur des Alten und Neuen Testaments Mithra. 2 voi. Bruxelles, 1896/1899.

10), Got-tingen, 1907. Cvetăcvatara-Upanishad. Vezi

DEUSSEN. Vezi şi Sacred Books of DlELS, Hermann. Die Fragmente der

the East XV. DANTE ALIGHIERI, Die Vorsokratiker griechisch und

gottliche Komodie. Traducere şi deutsch. 2 voi., ed. a IH-a, Berlin, 1912.

comentarii EBBINGHAUS, Hermann. Grundziige der

de Friedrich Notter. 2 voi., Stuttgart, Psychologie. 2 voi., Leipzig,

1871/1872. DESSOIR, Max, Geschichte der 1905/1913. EBERSCHWEILER, Adolf.

neueren deutschen Psychologie. 2 voi., Untersuchungen iiber die sprachliche Kom-

ed. a Il-a, Berlin, 1902. DEUSSEN, Paul, ponente der Assoziation. în Allgemeine

Allgemeine Geschichte der Philosophie. 2 Zeitschrift fi'ir Psychiatrie

voi. duble, und psychisch-gerichtliche Medizin LXV

ed a Il-a, Leipzig, 1906/1915. (Berlin, 1908), pp.

— Sechzig Upanishad's des Veda. 240-271.

Traducere din sanscrită, cu prefeţe ECKHART, Meister. Vezi BUTTNER, H.

şi note. Ed. a Ill-a, Leipzig, 1938. FERE, Charles Samson, Note sur des

modifications de la re'sistance

e'lectrique sous l'influence des

excitations sensorielles et des

e'motions. în Comptes rendus

hebdomadaires des se'ances el me-

moires de la Socie'te Biologie XL (Paris,

3. Mărz 1888), pp. 217-

219. FERENCZI, Sandor. Introjektion

und Ubertragung. în Jahrbuch fiir

psychoanalytische und

psychopathologische Forschungen I

(Leipzig şi Viena, 1909), pp. 422-

457.

FERRERO, Guillaume, Les Lois

psychologiques du Symbolisme. Traducere,

Paris, 1895. FlCHTE, Immanuel Hermann

V ON. Psvchologie. 2 voi., Leipzig,

1864/1873. FlNCK, Franz Nikolaus, Der

deutsche Sprachbau als Ausdruck deuts-

 cher Weltanschauitng, Marburg, 1899. — Die Traumdeutung. Gesammelte

FLOURNOY, Theodore. Des îndes â la Schriften II, Viena, 1925.

Planete Marş. Etude sur un cas FROBENIUS, Leo. Dos Zeitalter des

de somnambulisme avec glossolalie. Ed. Sonnengottes, Berlin, 1904.

a Ill-a, Paris şi Geneva, Garuda-Purăna Pretakalpa. Cf. Der

1900. Pretakalpa des Garuda-Purăna.

— Nouvelles Observations sur un cas Eine Darstellung des hinduistischen

de somnambulisme avec glos- Totenkultes und Jenseits-glaubens.

solalie. în Archives de Psychologie I Tradusă din sanscrită şi

(1901), pp. 101-255. comentată de Emil Abegg, ed. a

La Philosophie de William James, Saint- 11-a, Berlin, 1956.

Blaise, 1911. GOETHE, Johann Wolfgang VON: Werke.

Une Mystique moderne. în Archives de Vollstăndige Ausgabe letzter Hand.

Psychologie XV (1915), 31 voi. Cotta, Stuttgart, 1827-1834.

pp. 1-224. Prometheus. Dramatisches Fragment

FREUD, Sigmund. Zur Psychopathologie (1773), Bd. VII.

des Alltagslebens. Gesam-melte Schriften Pandora. Ein Festspiel. Voi. X.

IV, Viena, 1924. Geheimnisse. Voi. al H-lea.

534 TIPURILE BIBLIO 535

PSIHOLOGIC GRAFIE

— Briefwechsel mit Schiller in den Logik. voi. 4 şi 5. Citată de R.

Jahren 1794-1805. Ed. de Hans Eisler, Worterbuch der philosophi-

Heinrich Borcherdt. 2 voi., Berlin, schen Begriffe, ed. a III-a, Berlin, 1910.

Leipzig, Wien, Stuttgart, HERAKLIT, vezi DIELS. HERBART,

1914. GOMPERZ, Theodor, Johann Friedrich, vezi Psychologie als

Griechische Denker. Eine Geschichte Wissenschaft, neu

derantiken gegriindet auf Erfahrung,

Philosophie. 2 voi., ed. a IlI-a, Metaphysik und Mathematik.

Leipzig, 1911/1912. GROSS, Otto, Sămtliche

Die zerebrale Werke. Ed. de G. Hartenstein. voi. 6/11.

Sekundărfunktion, Leipzig, 1902. Leipzig, 1850. [HERMAS:] Hermae

— Ober psychopathische Pastor. Migne PG II, col. 891 ff. cf. şi,

Mindenvertigkeiten. Viena şi Leipzig, Der Hirt

1909. des Hermas. în HENNECKE, Edgar,

HARTMANN, Eduard VON, Die Neutestamentliche Apokry-

moderne Psychologie. phen. Ed. a Ii-a, Tubingen, 1924. Iţă-

Ausgewăhlte Upanishad. Vezi DEUSSEN. Vezi şi

Werke. voi. 13. Leipzig, 1901. Sacred Books of the East I. INOUYE,

HASE, Karl August. Kirchengeschichte. Tetsujiro. Die japanische Philosophie. în

Ed. a 10-a, îmbunătăţită, Leipzig, WUNDT ş. a., All-

1877. gemeine Geschichte der Philosophie. v.

HEGEL, Georg Wilhelm Friedrich, mai jos. JAMES, William, Pragmatism.

Sămtliche Werke. Ediţie A New Name for Some Old Ways of

jubiliară în 20 de volume, ThinMng, Londra şi New York,

îngrijită de Hermann Glockner, 1911. JERUSALEM, Wilhelm, Lehrbuch

Stuttgart, 1927/1940. der Psychologie. Ed. a V-a, Viena şi

Vorlesungen liber die Ăsthetik Leipzig, 1912. JODL, Friedrich,

I, voi. 12. Lehrbuch der Psychologie. 2 voi. Ed. a III-

a, Stuttgart JUNG, Cari Gustav*. Die Beziehung

şi Berlin, 1908. JORDAN, zwischen dem Ich und dem Un-

Furneaux. Character as Seen in Body and bewufiten, Darmstadt, Reichl, 1928.

Parentage, ed. a Reeditare Rascher, Zurich, 1933.

III-a, Londra, 1896. JULIANUS Reeditări 1935, 1939, 1945,

Apostata. Oratio IV, In regem Solem. 1950, 1960 şi (Paperback),

Juliani Imp. Opera 1966. Ediţie de studiu, Walter

omnia, Lipsiae 1696. Olten, 1971 [GW VII (1964, com-

— Oratio V, în Matrem deorum. plet revizuită 41989)]

Juliani Imp. Opera omnia. Lipsiae, — Diagnostische

1696. Assoziationsstudien. Beitrăge

zur experimentellen

Psychopathologie. Ed. de C. G. J.; lui îi

aparţin contribuţiile I (F. RIKLIN),

III, IV, VI, VIII şi IX. 2 voi., Leipzig,

1906/1910. Reeditare, 1911, 1915. [GW

II (1979, 31991)]

— Der Inhalt der Psychose.

(Schriften zur angewandten Seelenkunde

III), Deuticke, Leipzig şi Viena

1908. Reeditare lărgită, 1914.

[GWIII (1968, 41990)]

— Instinkt und Unbewufites. în

Ober die Energetik der Seele, 1928.

Resp. Ober psychische Energetik und

das Wesen der Traume. (Psychologische

Abhandlungen II) Rascher, Zurich,

1948. (Paperback), 1965. Ediţie

de studiu Walter, Olten 1971.

[GW VIII (1967, complet

revizuită 1976, 61991))

— Kryptomnesie. în Die Zukunft

XIII/50 (1905), pp. 325-334. [GW

 I (1966, 41989)] Wandlungen und Symbole der Libido

— Die Psychologie der Obertragung. (1912). [GW V (1973, 61991)]

Erlăutert an Hand einer alche- — Symbolik des Geistes.

mistischen Bilderserie fur Ărzte Studien iiber psychische

und praktische Psychologen, Rascher, Phănomenologie,

Zurich, 1946. [GW XVI (1958, mit einem Beitrag von Riwkah

complet revăzută^ 1991)] SCHĂRF. (Psychologische

— Die Psychologie der unbewufiten Abhandlungen VI) Rascher, Zurich,

Prozesse, 1917. Revizuită în Das 1948. Reeditare în 1953. [JUNGS

Unbewufite im normalen und kranken Beitrăge GW IX/l (1976,81992); XI

Seelenleben, 1926. Transformată în (1963, complet revizuită în 1988,

Ober die Psychologie des Unbewufiten. 6

1992) şi XIII (1978, 41993)]

(Vezi mai jos.) — Synchronizităt als ein

— Psychologie und Alchemie. Prinzip akausaler

(Psychologische Abhandlungen V) Ra- Zusammenhănge. în C. G.

scher, Zurich, 1944. Ediţie JUNG şi W. PAULI,

revăzută. 1952. [GW XII (1972, Naturerklărung und Psyche.

6
1990)] (Studien aus

— Symbole der Wandlung. Analyse

* Lucrările citate alfabetic în
des Vorspiels zu einer Schizo-
volumul de faţă. Numărul mic care
phrenie. Rascher, Zurich, 1952.
precedă ultimul an de apariţie
Ed. a IV-a revizuită a lucrării:
indică ediţia.
536 TIPURILE BIBLIOG 537

PSIHOLOGIC RAFIE

dem C. G. Jung-Institut IV) Rascher, logische Abhandlungen II) ed. a H-a, lărgită

Zurich, 1952. [GW VIII (1967, complet şi îmbunătăţită. Rascher, Zurich, 1948.

revizuită în 1976, 61991)] (Paperback) 1965. [GW VIII (1967,

—Die transzendente Funktion. în Geist und Werk. complet revăzută în 1976, 61991)]

Festschrift zum —Von den Wurzeln des Bewufitseins. Studien tiber

75. Geburtstag von D. Brody, 1958. [GW VIII den Archetypus.

(1967, complet revizuită, 1976, 61991)] (Psychologische Abhandlungen IX) Rascher,

—Ober die Bedeutung des Unbewuf iten in der Zurich, 1954. [Contribuţii distribuite în

Psychopathologie. în diverse volume: GW VIII (1967,

British MedicalJournal II (London 1914), pp. complet revizuită 1976, 61991), GW IX/l

964-966. Trad. din engleză de Hans (1976, 8

1992), GW XI (1963, complet

Tbfele-Dohrmann. [GW III (1968, revizuită, 1988, 61992), GW XIII (1978,

4
1990)J 1993) şi GW XVIII/2 (1981, 21993)]

—Ober die Psychologie der Dementia praecox, —Wandlungen und Symbole der Libido. Leipzig şi

Halle, 1907. [GW Viena, 1912. Vezi

III (1968, "1990)] Symbole der Wandlung.

—Ober die Psychologie des Unbewufiten, Zurich, —Zur Psychologie und Pathologie

1943. Ediţie lărgită sogenannter occulter Phănomene.

a lucrării Das Unbewufite im normalen und Diss. Leipzig Mutze, 1902. Ediţie de

kranken Seelenleben, Zurich, 1926. [GW studiu Walter, Olten 1971. [GW I

VII (1964, complet revăzută, 41989)] (1966,41989)]

—Ober die psychophysischen Begleiterscheinungen —şi Kari KERENY, Einfuhrung in das Wesen der

im Assoziations- Mythologie. Das

experiment. în Journal of Abnormal Psychology gottliche Kind / Das gdttliche Mădchen.

I (1907), pp. 247-255. Trad. din engleză Rhein-Verlag, Zurich, 1951. [JUNGS Beitrăge:

de Sabine Lucas. [GW II (1979), 31991)] GW IX/l (1976, 81992)] KANT, Immanuel. Kritik

—Ober psychische Energetik und das Wesen der der reinen Vernunfi, Ed. de Kehrbach, Halle, 1878.

Traume. (Psycho- —Kritik der praktischen Vernunft. Ed. de

Kehrbach. Halle şi Leipzig, Kaushîtaki-Upanishad I. Vezi DEUSSEN.

1878. KERENYI, Karl şi C. G. JUNG. Einfiihrung in

—Logik. Ein Handbuch zu Vorlesungen. Ed. das Wesen der Mythologie. Vezi JUNG.

de G. B. Jăsche. KING, Charles, William, The Gnostics and Their

Konigsberg, 1800. Citat de R. Eisler, Remains, Ancient and Mediaeval. Londra, 1864.

Worterbuch der philoso- KONIG, Eduard, Ahasver, „der ewige Jude",

phischen Begriffe. Ed. a IH-a Gutersloh, 1907.

Berlin, 1910. Kăthaka- sau Katha- KtJLPE, Oswald, Gmndrifi der Psychologie,

Upanishad. Vezi DEUSSEN. Vezi şi Leipzig, 1893.

Sacred Books ofthe East XV. LANDMANN, S., Die Mehrheit geistiger

Personlichkeiten in einem In-dividuum. Eine

psychologische Studie, Stuttgart, 1894.

LAO-TSE. Tao-te-King. Vezi DEUSSEN.

LASSWITZ, Kurd, Wirklichkeiten. Beitrăge

zum Welnerstăndnis, Leipzig, 1900.

LEHMANN, Alfred, Die Hauptgesetze des

menschlichen Gefiihlslebens. Ed. a Ii-a, Leipzig,

1914.

LEVY-BRUHL, Lucien. Les fonctions mentales dans

Ies socie'te's infe-rieures, Paris, 1912.

LIPPS, Theodor, Ăsthetik. Psychologie des

Schonen und der Kunst. 2 voi, Hamburg,

1903/1906.

—Leitfaden der Psychologie. Ed. a lila, Leipzig,

1909.

MAEDER, Alfons, Ober das ^raumproblem. în

Jahrbuch fitr psycho-

analytische und psychopathologische

Forschungen V (Leipzig şi

Viena, 1913), pp. 647-

686. Mahăbhărata. Vezi

DEUSSEN. Vezi şi Sacred

Books of the East.

Mănava-Dharmacăstra. Vezi Sacred Books —Das griine Gesicht, Leipzig, 1915.

of the East XXV. Manuscript. Oxford, Bodleian MlGNE, Jacques Paul, Patrologiae cursus

Library, Digby MS. 65. Von Godfrey, completus. Series Latina. 221 voi., Paris, 1844-

Prior of St. Swithun's Winchester. Secolul al 1880. [Citat aici ca PL]

Xlll-lea. MARS1LIUS FICINUS. Vezi SYNESIUS. —Series Graeca. 116 voi., Paris, 1857-1866.

MATTER, M. Jacques, Histoire critique du [Citat aici ca PG]

Gnosticisme. 2 voi., Paris, MULLER, G. E. şi F. SCHUMANN, Ober die

1828. Meisterlieder der Kolmarer Handschrift. psychologischen Grund-

Ed. de Karl Bartsch. Biblio- lagen der Vergleichung gehobener Gewichte. în

thek des Literarischen Vereins von Stuttgart. Pfliigers Archiv fur die gesamte Physiologie XLV

voi. 68., Stuttgart, (Bonn, 1889), pp. 37-112. MULLER, Max, Sacred

1862. MEYRINK, Gustav, Der Books of the East. (Vezi mai jos.)

Golem, Leipzig, 1915.

538 TIPURILE BIBLIOG 539

PSIHOLOGIC RAFIE

NAHLOWSKY, Joseph Wilhelm, Das Koniglichen Gesellschaft der

Gefiihlsleben in seinen wesentlich-sten Wissenschaften zu Gottingen. Phi-

Erscheinungen und Beziehungen. Ed. a lologisch-historische Klasse, Berlin,

IlI-a, Leipzig, 1907. 1916.

NATORP, Paul, Einleitung in die OSTWALD, Wilhelm, Grofie Mănner.

Psychologie nach kritischer Methode, Ed. a IlI-a şi a IV-a, Leipzig, 1910.

Freiburg im Breisgau, 1888. Oupnek'hat, Das. învăţătura despre

NIETZSCHE, Friedrich Wilhelm, Werke. Brahma, rezumată după Vede.

16 voi., Leipzig, 1899-1911. Traducere germană de F. Mischel,

Also sprach Zarathustra. voi. VI. după versiunea latină a lui An-

Die Geburt der Tragodie. voi. 1. quetil du Perron, întocmită după

Versuch einer Selbstkritik. în Die Geburt tălmăcirea sanscrit-persană a

der Tragodie. principelui Mohammed Daraschekoh,

Vom Nutzen und Nachteil der Historie fiir Dresda, 1882.

das Leben. Cea de a Pancavinca-Brăhmanam. Vezi

doua piesă din Unzeitgemăfie DEUSSEN.

Betrachtungen, voi. I. PFEIFFER, F., Deutsche Mystiker des

— Sanctus Januarius. în cea de a vierzehnten Jahrhunderts. 2 voi.,

patra carte din Frohliche Wissen- Leipzig, 1845/1857.

schafi. voi. V. NUNBERG, Hermann. PLATON: Symposion. Traducere de Rudolf

Ober korperlkhe Begleiterscheinungen Kassner. Ed. a 11-a Jena, 1906.

assozia- PORPHYRIUS, vezi SCHULTZ.

tiver Vorgănge. în JUNG (ed.) POWELL, John Wesley, Sketch of the

Diagnostische Assoziationsstu- Mythology of the North American

dien II (Leipzig, 1910), pp. 196-222. Indians. în First Annual Report of the

OLDENBERG, Hermann, Die Religion Bureau of Ethnology to the Secretary of

des Veda, Berlin, 1894. the Smithsonian Institution 1879-1880,

— Zur Religion und Mythologie des Washington, 1881, pp. 19-56.

Veda. în Nachrichlen von der PRINCE, Morton, The Dissociation of a

 Personality. A Biographical Study in RIEHL, Alois, Zur Einfiihrung in die

Abnormal Psychology. New York, Philosophie der Gegenwart. Ed.

Londra şi Bombay, 1906. a IV-a, Leipzig şi

Rămăvana (II, 84, 20). Traducere în Berlin, 1913.

engleză de T. H. Griffith, Benares Rigveda. Vezi

şi Londra, 1870/1874. DEUSSEN.

REMUSAT, Charles DE, Abelard. 2 voi., ROUSSEAU, Jean Jacques, Emile, ou de

Paris, 1845. l'e'ducation, Paris, 1851. Sacred Books of

RlBOT, Theodule Armând, Die the East. Ed. de Max Miiller. 50 voi.,

Personlichkeit. Pathologisch-psycho- Oxford,

logische Studien, Berlin, 1894. 1879/1910. SALZER, Anselm, Die

— Psychologie der Gefuhle, Sinnbilder und Beiworte Mariens in der

Altenburg, 1903. deuts-

chen Literatur und lateinischen

Hymnenpoesie des Mittelalters,

Linz, 1886. SCHĂRF, Riwkah, Die

Gestalt des Satans im Alten Testament. în

C. G. JUNG, Symbolik des Geistes

(vezi mai sus). SCHEFFLER, Johann. Vezi

ANGELUS SILESIUS. SCHILLER,

Friedrich VON, Ober die ăsthetische

Erziehung des Men-

şchen. Sămtliche Werke XVIII,

Stuttgart şi Tubingen, 1826.

— Ober naive und

sentimentalische Dichtung.

Sămtliche Werke

XVIII, Stuttgart şi Tubingen,

1826.

— Ober die notwendigen Grenzen

beim Gebrauch schoner Formen.

Sămtliche Werke XVIII,

Stuttgart şi Tubingen, 1826.

— Briefwechsel mit Goethe. Vezi 1916 (ed. I.

GOETHE.
STOBAEUS, Johannes, Eclogarum libri
SCHILLER, F.C.S., Humanism, Londra,
duo. Lugdunensi, 1609.
1906.
SULLY, James, The Human Mind. 2 voi.,
SCHOPENHAUER, Arthur, Die Weltals
Londra, 1892.
Wille und Vorstellung. în Sămtliche
SYNESIUS, De Somniis. în lamblichus De
Werke. Ed. de Eduard Grisebach. 6
Mysteriis Aegyptiorum...
voi., Leipzig, 1890/1891.
Traducere de Marsilius
SCHULTZ, Wolfgang, Dokumente der
Ficinus, Veneţia, 1497.
Gnosis, Jena, 1910.
Taittirîya-Aranyakam. Vezi
SEMON, Richard, Die Mneme als
DEUSSEN. Taittirîya-
erhaltendes Prinzip im Wechsel des
Brăhmanam. Vezi DEUSSEN.
organischen Geschehens, Leipzig,
Taittirîya-Samhită. Vezi
1904. SlLBERER, Herbert. Probleme der
DEUSSEN. Taittirîya-LJpanishad.
Mystik und ihrer Symbolik. Viena
Vezi DEUSSEN. Vezi şi Sacred
şi Leipzig, 1914. SPENCER, Sir
Books of the East XV.
Baldwin şi GlLLEN, F.J., The Northern
TALBOT, P. Amajiry, In the Shadow of the
Tribes of Central
Bush, Londra, 1912. TAYLOR, Henry
Australia, Londra, 1904. SPITTELER,
Osbom, The Mediaeval Mind. 2 voi.,
Cari, Prometheus und Epimetheus. Jena,
Londra, 1911.
540 TIPURILE

PSIHOLOGIC

Tejobi Migne

ndu- PL I,

Upani col.

shad. 2

Vezi 57-

DEUS 536

SEN. .

TERT —

ULLI De

AN, carne

Advers Christi

us .

Iudaeo Migne

s. PL II

Migne col.

PL II, 751-

col. 792.

595- Vezi

642. şi

— Bibliot

hek
Apolo
de
geticus
r
advers
Kirch
us
envă
gentes
ter,
pro
Ed. de
christi
Hch.
anis.
Kellne
r. 2 hogal

voi., vanis

Kempt che

en, Refle

1872. xphă

Tishtri nom

ya- en. în

Lied. Mo-

Vezi n

CUM ats

ONT. sch

Văjas rift

aneyi fur

- Psy

Sam chi

hită. atri

Vezi e

DEUS un

SEN. d

Vedic Ne

Hymn uro

s. Vezi log

Sacre ie

d XX

Books I/5

ofthe (Be

East rlin

XLVI. ,

VERA 190

GUTH 7),

, Otto, pp.

Das 387-

psyc 452.
VILL Johann

A, , Die

Guido, Religio

Einleit n der

ung in Batak.

die în

Psych Religio

ologie nsurku

der nden

Gegen der

wart, V

Leipzi olker

g, IV/I.

1 Ed. de

902. Julius

VISC Bohm

HER, er,

Friedri Leipzi

ch g,

Theod 1909.

or, WEBE

Auch R,

Einer. Albrec

2 voi., ht,

ed. a Indisc

IX-a he

Leipzi Studie

e n IX,

1 Leipzi

902. g,

WAR 1865.

NECK WER

, NICK
E, WULF

Cari, EN,

Grund Willem

rifi der VAN,

Psychi Der

atrie Genufi

in mensc

klinisc h. Ein

hen Cicero

Vorles ne im

ungen. rtick-

3 s

voi., ichtslo

Leipzi sen

g, Lebens

1894/1 genufi,

900. Munch

WOR en,

RING 1911.

ER, WUN

Wilhel DT,

m, Wilhel

Abstra m,

ktion Grund

und rifi der

Einfuhl Psych

ung. ologie.

Ed. a Ed. a

Hl-a, V-a,

Mun- Leipzi

c g,

hen,
—
1911.
 tho

Grund den

zuge wis

der sen

physio sch

logisc aftl

hen ich

Psych er

ologie. For

3 voi., sch

ed. a ung

V-a, .3

L voi.

eip ,

zig, ed.

190 a

2/1 IlI-

903 a,

. Stut

— t-

gart
Logik.
,
Eine
190
Unters
6/1
uchun
908
g der
.
Prinzi
Philos
pien
ophisc
der
he
Erkenn
Studie
tnis
n. Ed.
und
de W.
der
W., 20
Me
voi., wic

Leipzig klu

, ng

1883/1 dar

917. ges

(ş. tell

a.), t. 5

Allgem voi

eine .,

Geschi ed.

chte a

der H-

Philos a,

ophie, Tii

Leipzi bin

g, gen

1909. ,

ZELL 185

ER, 6/1

Eduard 868

, Die .

Philos

ophie

der

Griech

en in

ihrer

geschi

cht-

ich

en

Ent
 CUPRINS IC

HI
Cuvîn
TĂ
t
ŢII
înaint
ŞI
e la
A
ediţia
EV
a
UL
şapte
UI
a
........... M
...........
ED
5
IU
Prefa .....

ţă 15
...........
........... 1.

7
De
Introd
sp
ucere
........... re
...........
ps
9
ih
I.
ol

PROB og
LEMA ia
TIPU An
RILO tic
R ÎN hit
ISTO ăţi
RIA
i.
DE
T
IDEI
e
A
r
A
t
NT
u
 ll

i 27

a Pr

n ob

ş le

i m

O a

r tr

i an

g ss

e ub

n st

e an
..
.. ţie

1 rii

Co 30

ntr No

ov mi

ers na

ele lis

teo m

log şi

ice re

ale ali

Bis s

eri m

cii

vec 33
hi

... P
. r

o
b o

l b

e l

m e

a m

u a

n u

i n

v i

e v

r e
s r
a s
li a
il li
o il
r
o
î
r
n
î
A
n
n
s
ti
c
c
o
h
l
it
a
a
s
t
t
e
i

c
3
ă
4

P
4
r
6
î 5

n 5.

c
Co
e
nt
r
ro
c
ve
a
rs
r
a
e
eu
a
ha
d
ris
e
tic
u
ă
n
di
if
nt
i
re
c
Lu
a
th
r
er
e
şi
a
Z
l
wi
u

i ng

A li

b ..

e
74
l
II.
a

r DESP

d RE

IDEIL

5 E LUI
SCHI o

LLER m

ÎN ul

PR ui

O ...

BL .

E 77

M a

A )

TI
D
PU
e
RI
s
LO
p
R
..... r

77 e

1. f

u
Sc
n
ris
c
ori
ţ
le
i
de
a
sp
v
re
a
ed
l
uc
o
aţi
r
a
i
es
c
te
s
tic
u
ă
p
a
e r

r ă

i
7
o
7
a
b
r
)
ă

ş D

i e

f s

u p

n r

c e

ţ i

i n

a s

ti

v n

c
a
t
l
e
o
l
r
e
i
f
c
u

n
i
d
n
a
f
m
e
e
r
n
i
t
o
a
a
 l t

e i

t
1
u
0
d
9
i
2.
n

Tr e

at a

at n

ul a

de i

sp v

re ă

po
1
ez
4
ia
4
na
A
iv
t
ă
i
şi
t
po
u
ez
d
ia
i
se
n
nti
e
m
a
en
s
tal
e
ă.
n
14
t
3
i
A
m

e APOL

n INICU

t L ŞI

a DION

l ISIAC

ă UL

1 149

4 PROB

5 LEMA

I TIPU

d RILO

e R ÎN

a STUD

li IUL

s OMU

t LUI .

u 160

ş G

i en

r er

e ali

a tă

li ţi

s de

t sp

u re

l tip

ur
1
ile
4
lui
7
Jor şi

da cri

n tic

a
16
tip
0
ur
Pr
ilo
ez
r
en
lui
ta
Jor
re
da
sp
n
ec
.
ial
16
ă
6
542 CUPRINS Simbolul unificator în filozofia

chineză . . . . 232
Femeia introvertită
4.Relativitatea simbolului
166
240
Femeia extravertită
Slujirea femeii şi slujirea
169
sufletului
Bărbatul extravertit
240
174
Relativitatea noţiunii de
Bărbatul introvertit
Dumnezeu
177
la Meister Eckhart
V. PROBLEMA TIPURILOR ÎN .................................................... .
LITERATURĂ 261
180 5.Natura simbolului unificator la
Cari Spitteler: Prometeu şi Spitteler
Epimeteu 281
Preliminarii la tipizarea lui Spitteler VI. PROBLEMA TIPURILOR
180 ÎN PSIHOPATOLOGIE
..................................................... ......
Comparaţie între Prometeul lui
296
Spitteler
VII. PROBLEMA ATITUDINILOR
şi acela al lui Goethe
................................................... .....
TIPICE
187
ÎN ESTETICĂ
..................................................... ......
3.Semnificaţia simbolului
313
unificator
VIII. PROBLEMA TIPURILOR
205
ÎN FILOZOFIA MODERNĂ
a)Concepţia brahmanică
..................................................... ......
despre problema contrariilor
325
................................................ .....
Tipurile lui James
211
325
b) Concepţia brahmanică
Perechile de contrarii caracteristice
despre simbolul unificator
.................................................. ...
ale tipurilor lui James
................................................. .......
216
333
Simbolul unificator ca legitate
3.Privire critică asupra
dinamică . . . . 226
 concepţiei lui James

345 CUPRINS 543

PROBLEMA TIPURILOR ÎN c) Particularităţile funcţiilor

BIOGRAFIE
psihologice
349
fundamentale în atitudinea
DESCRIERE GENERALĂ A
extravertită
................................................. ....
TIPURILOR
370
358
Gîndirea / 370. Tipul gîndire

extravertită / 375.
Introducere
Simţirea / 384. Tipul simţire
358
extravertită / 386. Re
Tipul extravertit
zumatul tipurilor raţionale / 390.
361
Senzaţia / 392. Ti

Atitudinea generală a pul senzaţie extravertită / 393.

conştiinţei Intuiţia / 397. Tipul

361 intuiţie extravertită / 399.

Atitudinea inconştientului Rezumatul tipurilor

365 iraţionale / 402.

3. Tipul introvertit
........................................................ ...

405

Atitudinea generală a

conştiinţei

405

Atitudinea inconştientului

409

Particularităţile funcţiilor

psihologice

fundamentale în atitudinea

introvertită
................................................ .....

411

Gîndirea / 411. Tipul gîndire

 introvertită / 414. Simţirea/ Introversie. Intuiţie.

/419. Tipul simţire introvertită Iraţional. Libido. Orientare.

/ 420. Rezumatul tipurilor „Participation mys-tique".

raţionale / 424. Senzaţia / Persona. Planul obiectului. Planul

426. Tipul senzaţie subiectului. Proiecţie.

introvertită / 427. Intuiţia / Psyche. Raţional. Reductiv.

431. Tipul intuiţie introvertită Sentiment. Senzaţie.

/ 434. Rezumatul tipurilor ira- Simbol. Simţire. Şinele.

ţionale / 436. Funcţie Sintetic. Suflet. Tip. Voinţă.

principală şi funcţie auxiliară Cuvînt de încheiere

................................................................ .
/438.
522
XI. DEFINIŢII
................................................................ . Bibliografie
.............................................................. ...
441
531
Abstracţie. Afect.

Afectivitate. Anima.

Apercepţie. Arhaism. Arhetip.

Asimilare. Atitudine. Colectiv.

Compensare. Complexul puterii.

Concretism. Constructiv.

Conştiinţă. Diferenţiere.

Disimilare. Emoţie. Empatie.

Enantiodromie. Eu. Extraversie.

Fantezie. Funcţie. Funcţie

valoric inferioară. Funcţie

transcendentă. Gînd.

Gîndire. Idee. Identificare.

Identitate. Imaginaţie.

Imagine. Imagine a

sufletului. Inconştient.

Individ. Individualitate.

Individuaţie. Instinct.

Intelect. Introiecţie.
 Redactor

DANIELA

ŞTEFĂNESC

U Apărut

1997

BUCUREŞTI - ROMÂNIA

Tiparul executat la Regia Autonomă .Monitorul Oficial"

" 7 *
 ce «tipurile de atitudine » -
Operă capitală a lui
extravertit şi introvertit -
Jung, cuprinzînd
diferenţiază indivizii după
forma definitivă a
ponderea conferită « obiectelor
teoriei sale tipo-
» lumii exterioare (lucruri şi
logice şi
semeni) în raport cu
fundamentarea ei
evenimentele lăuntrice.
istorică, Tipuri
Interesul Tipurilor psihologice
psihologice apare în
depăşeşte cadrul îngust al
prima sa versiune
psihologiei clinice, în erudita
românească
incursiune pe urmele « problemei
integrală.
tipurilor » întreprinsă de Jung
Tipologia jungiană
de-a lungul istoriei ideilor, cititorul
este, probabil, cea
de astăzi va descoperi
mai puţin reductivă
dimensiunea culturală a
şi mai echilibrată din
acestei cărţi, iar în descrierea
cîte s-au construit în
propriu-zisă a tipurilor
psihologie. Cele opt
-dimensiunea ei profund
tipuri care o compun
umanistă, caracteristică de
sînt rezultatul
altfel pentru întreaga
combinaţiei a patru
psihologie analitică jungiană.
«tipuri funcţionale »

cu două «tipuri de

atitudine ». Primele

departajează
ISBN 973-28-0662-1
oamenii după funcţia

psihologică pe care o

folosesc de

preferinţă spre a se

orienta în lume

(gîndirea, simţirea,

senzaţia ori

intuiţia), în vreme
| CG.JUNG

| Tipuri

- psihologice