Seria

Daniel Goleman
DANIEL GOLEMAN (n. 7 martie 1946) este psiholog și cercetător în domeniul psihologiei
clinice și al științelor comportamentale, discipline în care și-a obținut doctoratul la
Harvard. A primit premiul Career Achievement (Premiul pentru Întreaga Carieră) din partea
American Psychological Association (Asociația Americană de Psihologie). A  colaborat cu
numeroase publicații prestigioase, printre care The New York Times, People, Time, Journal of
Social and Clinical Psychology, Psychology Today, Publisher’s Weekly, Journal of Transpersonal
Psychology, Observer, American Journal of Psychotherapy, Journal of Consulting and Clinical
Psychology și Journal of Applied Behavioral Science. Pentru articolele sale a fost nominalizat
de două ori la Premiul Pulitzer.
Dr. Goleman a publicat mai bine de 12 ani articole despre științele creierului și științele
comportamentale în The New York Times și a editat zeci de cărți de specialitate. Este
cofondator al Collaborative for Academic, Social and Emotional Learning și codirector al
Consortium for Research on Emotional Intelligence in Organizations.
RICHARD J. DAVIDSON (n. 12 decembrie 1951) este profesor de psihologie și psihiatrie la
Universitatea din Wisconsin-Madison și este fondatorul Center for Mind and Brain din
cadrul Universității California-Davis. A absolvit Universitatea Harvard, unde a obținut titlul
de doctor în psihologia personalității, psihopatologie și psiho ziologie.
În anul 2000, a primit premiul pentru întreaga activitate din partea Asociației Americane
de Psihologie. Șase ani mai târziu, a fost inclus de revista Time în Top 100 cei mai in uenți
oameni din lume. Este autorul a numeroase articole de specialitate și a editat 13 cărți.
Volumul Creierul și inteligența emoțională, scris în colaborare cu Sharon Begley, s-a numărat
printre bestsellerurile New York Times.
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
GOLEMAN, DANIEL
Însușiri modi cate : știința și arta meditației / Daniel Goleman, Richard J. Davidson ;
trad. din engleză de Mihaela Răileanu. - Bucureşti :
Curtea Veche Publishing, 2018
Index
ISBN print: 978-606-44-0069-7
ISBN epub: 978-606-44-0342-1
ISBN mobi: 978-606-44-0343-8
Carte publicată și în ediție digitală
I. Davidson, Richard J.
II. Răileanu, Mihaela (trad.)

159.9

Redactor: Alina Bâltâc

Tehnoredactor: Chirachița Dogaru

CURTEA VECHE PUBLISHING

str. Aurel Vlaicu nr. 35, București, 020091

redacție: 0744 55 47 63
distribuție: 021 260 22 87, 021 222 25 36, 0744 36 97 21
fax: 021 223 16 88
redactie@curteaveche.ro
comenzi@curteaveche.ro
www.curteaveche.ro

DanieL Goleman & Richard J. Davidson

Altered Traits. Science Reveals How Meditation
Changes Your Mind, Brain, and Body
Copyright © 2017 by Daniel Goleman and Richard Davidson
All rights reserved
© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2018
pentru prezenta versiune în limba română
 ÎN SERIA Daniel Goleman
LA CURTEA VECHE PUBLISHING:
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ ÎN LEADERSHIP
INTELIGENŢA SOCIALĂ. NOUA ŞTIINŢĂ A RELAŢIILOR UMANE
EMOŢII VINDECĂTOARE. DIALOGURI CU DALAI LAMA
DESPRE RAŢIUNE, EMOŢII ŞI SĂNĂTATE
INTELIGENŢA ECOLOGICĂ. CUNOAŞTE COSTUL ASCUNS
AL FIECĂRUI PRODUS CUMPĂRAT ŞI CUM INFLUENŢEAZĂ ACESTA
LUMEA ÎN CARE TRĂIM
EMOŢIILE DISTRUCTIVE. CUM LE PUTEM DEPĂŞI?
DIALOG ŞTIINŢIFIC CU DALAI LAMA
FOCUS. MOTIVAŢIA ASCUNSĂ A PERFORMANŢEI
FORŢA BINELUI. VIZIUNEA LUI DALAI LAMA PENTRU LUMEA DE AZI
LEADERSHIP. PUTEREA INTELIGENŢEI EMOŢIONALE
(SELECŢIE DE TEXTE)
CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII UN LIDER BUN.
DE CE ESTE IMPORTANTĂ INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ
CREIERUL ȘI INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ
Capitolul 1
Calea profundă și cea vastă

Într-o dimineață luminoasă de toamnă, Steve Z, locotenent-colonel

care lucra la Pentagon, a auzit „un zgomot foarte puternic“, pentru
ca, în clipa următoare, să se pomenească acoperit de moloz de la
tavanul care, în cele din urmă, a căzut peste el, lăsându-l
inconștient. Era 11 septembrie 2001, iar un avion de pasageri se
prăbușise peste clădirea uriașă, foarte aproape de biroul în care lucra
bărbatul.
Dărâmăturile care l-au acoperit pe Steve i-au salvat viața, pentru
că fuzelajul avionului a explodat, iar mingi de foc au cuprins întregul
birou. În ciuda șocului, Steve s-a reîntors la slujbă patru zile mai
târziu, muncind febril în timpul nopților, de la 6 seara la 6
dimineața, pentru că, în acel interval, în Afganistan era zi. Curând
după aceea, a plecat voluntar în Irak pentru un an.
„Ajunsesem să nu mai pot intra într-un centru comercial fără să
u hipervigilent, suspicios din cauza felului în care simțeam că mă
privește lumea, eram mereu în alertă. Acestea sunt motivele care m-
au determinat să plec în Irak“, își amintea Steve. „Nu mai puteam
folosi liftul și mă simțeam prins ca într-o capcană atunci când mă
a am în tra c, în propria mașină.“
Cele descrise de Steve sunt simptomele tulburării clasice de stres
post-traumatic (TSPT). Apoi a venit ziua în care și-a dat seama că nu
mai poate face acestei afecțiuni de unul singur. Așa a ajuns la o
psihoterapeută pe care o mai consultă din când în când și astăzi și
care l-a convins să încerce mindfulness*.
Minfulness, a povestit Steve, „m-a ajutat să u mai calm, mai
puțin stresat, m-a făcut să nu mai reacționez impulsiv“. Pe măsură
ce exersa, adăugând în această combinație bunătatea plină de iubire
și practicând retragerea, simptomele de TSPT au devenit treptat mai
puțin frecvente și și-au pierdut din intensitate. Deși iritabilitatea și
neliniștea încă nu au dispărut cu totul, acum le poate anticipa.
 Povești precum cea a lui Steve oferă informații încurajatoare cu
privire la meditație. Noi înșine am practicat acest exercițiu spiritual
pe tot parcursul vieții noastre adulte și, asemenea lui Steve, am
descoperit că are nenumărate bene cii.
Pregătirea noastră profesională nu este însă de ajuns. Nu orice se
încadrează în magia meditației poate face față testelor științi ce
riguroase. Prin urmare, am încercat să a ăm ce anume funcționează
și ce nu funcționează.
O parte dintre informațiile pe care le ai despre meditație pot
greșite, iar ceea ce este adevărat s-ar putea să nu știi.
Să ne întoarcem însă la relatarea lui Steve. Aceasta a fost spusă la
nesfârșit, în nenumărate variante, de nenumărați oameni care au
pretins că au găsit alinare în metode de meditație precum
mindfulness, nu numai în cazuri de TSPT, ci și în ce privește multe
alte tulburări emoționale.
Totuși, mindfulness, considerată parte a unei străvechi tradiții de
meditație, nu a fost menită să e un asemenea leac și abia recent a
fost luată în considerare pentru vindecarea formelor moderne de
angoasă. Scopul originar al acestei meditații, îmbrățișat de unele
grupuri până în zilele noastre, se referă la o explorare intensă a
minții și la o profundă schimbare a întregii noastre ințe.
Pe de altă parte, aplicațiile pragmatice ale meditației – precum
mindfulness, care l-a ajutat pe Steve să își revină în urma traumei
suferite – se bucură de interes la scară largă, dar acționează în
profunzime. Pentru că este accesibilă, foarte mulți oameni au găsit o
modalitate de a include în programul lor zilnic cel puțin o scurtă
meditație.
Putem vorbi, așadar, despre două căi: una profundă și una vastă.
Aceste căi sunt adesea confundate una cu cealaltă, în ciuda faptului
că diferă substanțial.
Calea profundă prezintă două niveluri: într-o formă pură, de
exemplu, în descendența antică a budismului Theravada, așa cum a
fost el practicat în Asia de Sud-Est sau printre yoghinii tibetani
(despre care vom prezenta câteva date interesante în capitolul al
unsprezecelea, „Creierul unui yoghin“). Vom numi acest exercițiu
foarte intens nivelul 1.
 La nivelul 2, tradițiile au fost împrumutate dintr-un anumit stil de
viață – al călugărilor sau al yoghinilor, de exemplu – și au fost
adaptate în forme mai accesibile pentru Occident. În acest caz, cei
care apelează la meditație ca la un exercițiu spiritual renunță la
unele părți din meditația asiatică originală, mai exact la acelea
pentru care transferul cultural nu se realizează foarte ușor.
De asemenea, există și abordări mai vaste. La nivelul 3, aceleași
exerciții de meditație sunt scoase din contextul lor spiritual, ind
răspândite mai larg – așa cum este cazul reducerii stresului prin
mindfulness (mai cunoscută ca MBSR**), metodă fondată de bunul
nostru prieten Jon Kabat-Zinn și predată în mii de clinici, centre
medicale și nu numai. Există și meditația transcendentală (MT), care
oferă lumii moderne mantre sanscrite clasice, într-o formă mai
prietenoasă.
Din necesitate, la nivelul 4, cele mai accesibile forme de meditație
sunt cele mai atenuate, pentru a putea mai lesne de exersat de un
număr cât mai mare de oameni. Moda tehnicilor de mindfulness la
birou sau prin intermediul aplicațiilor cu meditații care durează doar
câteva minute exempli că foarte bine acest nivel.
Preconizăm, de asemenea, apariția nivelului 5, care acum există
doar fragmentar, dar care, în timp, ar putea evolua. La acest nivel,
lecțiile pe care oamenii de știință le-au învățat studiind celelalte
niveluri vor conduce la inovații și adaptări care pot oferi bene cii
substanțiale – un potențial pe care îl explorăm în ultimul capitol, „O
minte sănătoasă“.
Transformările profunde de la nivelul 1 ne-au fascinat încă de la
prima noastră întâlnire cu meditația. Dan a cercetat texte străvechi
și a pus în practică metodele descrise de acestea, în special în timpul
celor doi ani de studii postuniversitare petrecuți în India și în Sri
Lanka și imediat după aceea. Richie (cum îi spune toată lumea) l-a
urmat pe Dan în Asia într-o vizită prelungită, optând, de asemenea,
pentru o retragere, întâlnindu-se cu mentori spirituali, și, mai
recent, scanând creierele celor care meditează mult în laboratorul
său de la Universitatea din Wisconsin.
Practica noastră de meditație este, în principal, de nivelul al
doilea. Calea cea vastă, respectiv nivelurile 3 și 4, trebuie spus de la
 ș
bun început, sunt, de asemenea, importante pentru noi. Maeștrii
spirituali asiatici consideră că, dacă vreun aspect al meditației poate
să aline suferința, acesta trebuie împărtășit tuturor oamenilor, nu
numai celor interesați de căutările spirituale. Disertațiile noastre
doctorale au oferit o aplicație practică acestui sfat, prin studierea
modurilor prin care meditația poate oferi bene cii cognitive și
emoționale.
Povestea pe care o spunem în cartea de față oglindește călătoria
noastră personală și profesională. Suntem buni prieteni și
colaboratori în ceea ce privește știința meditației încă din anii 1970,
când ne-am întâlnit în perioada studiilor la Harvard și am început să
practicăm această artă (în ciuda faptului că nu am ajuns niciodată la
perfecțiune).
Deși avem amândoi pregătire de psihologi, în timp, am dobândit
abilitățile complementare necesare pentru a spune această poveste.
Dan este specializat în jurnalism științi c și scrie pentru New York
Times de mai bine de un deceniu. Richie, neurolog, a fondat și
conduce Center for Healthy Minds [Centrul pentru Investigarea
Minților Sănătoase] de la Universitatea din Wisconsin, pe lângă
faptul că se ocupă de laboratorul de imagistică cerebrală de la
Centrul Waisman din cadrul aceleiași universității, folosind
imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fRMN), un scanner
PET și alte aparate de ultimă generație pentru programele de analiză
a datelor, împreună cu sute de servere necesare calculelor
complicate cerute de această investigație. Grupul său de cercetare
numără mai mult de o sută de experți, de la zicieni, statisticieni și
oameni de știință în domeniul informaticii, la neurologi și psihologi,
dar și inițiați în tradiția meditației.
Să i coautor al unei cărți poate o experiență inedită – a fost și
pentru noi, fără îndoială –, dar oricâte neajunsuri ar existat, toate
au fost puse în umbră de bucuria de a lucra împreună. Suntem
prieteni de câteva decenii, dar, cea mai mare parte a carierelor
noastre, am lucrat separat. Această carte ne-a ajutat să m din nou o
echipă, lucru care nu a făcut decât să ne umple de bucurie.
Ții în mână cartea pe care am vrut dintotdeauna s-o scriem, dar
nu am reușit decât acum. Partea teoretică și datele de care aveam
 ș ș
nevoie pentru a ne susține ideile nu au fost elaborate decât recent.
Acum, că ambele au ajuns într-o etapă avansată, suntem încântați să
ne împărtășim cunoștințele.
Bucuria noastră vine și din misiunea asumată de a transmite mai
departe informații: urmărim să aducem în discuție o reinterpretare
radicală a actualelor bene cii ale meditației – sau lipsa acestora – și
să subliniem adevăratul scop al acestui exercițiu spiritual.
Calea profundă
După întoarcerea din India, în toamna anului 1974, Richie a urmat
un seminar de psihopatologie tot la Harvard. Cu părul lung și
îmbrăcat după moda Cambridge a vremurilor – inclusiv cu o eșarfă
țesută pe care o purta pe post de centură –, s-a speriat când
profesorul a spus că „un indiciu al schizofreniei este dat de felul
bizar în care se îmbracă o persoană“ și i-a aruncat o privire cu
subînțeles.
Când Richie i-a mărturisit unui profesor că își dorea ca tema sa
pentru disertație să e meditația, răspunsul a venit pe loc și nu a
fost prea politicos: o astfel de decizie îl putea costa cariera, pe care,
de altfel, nici nu o începuse bine.
Dan a hotărât să cerceteze efectul meditațiilor care folosesc
mantre. Auzind asta, unul dintre profesorii de psihologie clinică l-a
întrebat nedumerit: „Cu ce este diferită o mantra de pacienții mei
obsedați care nu se pot abține să repete întruna cuvinte vulgare?“1
Explicația că înjurăturile sunt involuntare în psihopatologie, în
vreme ce repetarea liniștită a unei mantre este un exercițiu de
concentrare intenționat și voluntar, nu a reușit să-l facă pe
profesorul respectiv să-și schimbe părerea.
Aceste reacții au fost tipice pentru opoziția pe care am
întâmpinat-o din partea șe lor departamentelor noastre, care încă
respingeau pe un ton tăios și fără să se gândească prea mult orice
avea legătură cu conștiința – probabil o formă blândă de TSPT, după
episodul bine-cunoscut în care au fost implicați Timothy Leary și
Richard Alpert. Aceștia au fost demiși de conducerea
departamentului nostru din cauza unei cercetări care implicase
administrarea de substanțe psihedelice unor studenți de la Harvard.
Experimentul avusese loc cu cinci ani înainte de a ajunge noi acolo,
dar ecourile scandalului nu se stinseseră încă.
În ciuda faptului că mentorii noștri academici considerau că un
studiu asupra meditației era echivalentul unui drum închis, intuiția
ne spunea că o astfel de întreprindere putea aduce o contribuție
substanțială în domeniul științi c. Aveam o idee grozavă: dincolo de
starea plăcută pe care o produce mediația, adevăratele recompense
sunt reprezentate de însușirile de lungă durată care pot apărea.
O însușire modi cată – o nouă caracteristică rezultată în urma
meditației – se formează separat de meditația însăși. Însușirile
modi cate modelează felul în care ne comportăm în ecare zi, nu
numai în timp ce sau imediat după ce medităm.
Acest concept s-a dovedit a o preocupare constantă pe tot
parcursul vieții noastre profesionale, ecare dintre noi având un rol
bine determinat în desfășurarea cercetării de față. Deosebit de
importanți au fost anii petrecuți de Dan în India ca participant-
observator al rădăcinilor asiatice ale acestor metode care reușesc să
schimbe comportamente umane. Totuși, odată întors în America,
Dan nu a avut prea mult succes atunci când a încercat să explice
reprezentanților psihologiei contemporane schimbările bene ce
care pot apărea în urma meditației și a metodelor de lucru străvechi
care ajută la obținerea lor.
Experiențele lui Richard în ceea ce privește meditația au dus la
decenii de analiză a elementelor științi ce care să sprijine teoria
noastră privind însușirile modi cate. Grupul său de cercetare
generează date care susțin ceea ce, altfel, ar putea părea simple
fantezii. Punând bazele unui nou domeniu de studiu, neuroștiințele
contemplative, el a contribuit la apariția unei generații de savanți
care a venit cu dovezi surprinzătoare.
Ca o consecință a valului de entuziasm generat de abordarea căii
vaste, varianta alternativă, mai exact, calea profundă, considerată
adevăratul scop al meditației, este adesea trecută cu vederea. Așa
cum privim acum lucrurile, rezultatul cel mai important al
practicării meditației nu este o stare de sănătate mai bună sau
succesul în afaceri, ci, mai degrabă, un nivel superior atins în natura
noastră umană.
Valul de observații despre calea profundă a stimulat în mod
deosebit modelele științi ce privind limitele superioare ale
potențialului nostru pozitiv. Descoperirile ulterioare ale căii
profunde au cultivat calități de lungă durată precum altruismul,
echilibrul su etesc, o prezență iubitoare și compasiunea imparțială,
care nu sunt altceva decât trăsături pozitive modi cate.
 Când am început, toate acestea ar putut căpăta eticheta de
descoperiri importante pentru psihologia modernă, dacă s-ar ținut
seama de ele. Indiscutabil, inițial, conceptul de însușire modi cată
avea puține în comun cu practicienii asiatici, raportarea la textele
vechi de meditație și încercările noastre cu privire la această artă
interioară. După decenii de tăcere și nepăsare, în ultimii ani, au
apărut numeroase observații care ne-au con rmat ceea ce bănuiam.
Abia recent datele științi ce au fost su ciente, con rmând ceea ce
intuiția și textele ne spuseseră deja: aceste schimbări profunde nu
sunt altceva decât semne externe ale unei funcții foarte diferite a
creierului.
Multe dintre informații ne-au fost furnizate de laboratorul lui
Richie, singurul centru științi c care a adunat informații de la
numeroși maeștri ai practicilor spirituale contemplative, majoritatea
yoghini tibetani și cea mai importantă sursă de practicieni ai
spiritualității profunde.
Acești neobișnuiți parteneri de cercetare au avut o contribuție
esențială la construirea unei baze științi ce privind existența unui
mod de a care a scăpat gândirii moderne, deși era punctul central
al celor mai importante tradițiilor spirituale din lume. Acum avem
con rmarea acestor modi cări profunde ale inței, o transformare
care împinge dramatic limitele psihologice umane.
Pentru sensibilitatea modernă, chiar și ideea de „trezire“ – scopul
căii profunde – pare o poveste demodată. Totuși, datele furnizate de
laboratorul lui Richie (unele dintre acestea au văzut lumina tiparului
în diverse publicații în vreme ce cartea de față se a ă ea însăși în
curs de publicare) con rmă faptul că modi cările pozitive,
remarcabile, care au loc în creier și în comportament de-a lungul
etapelor descrise pentru calea profundă nu sunt un mit, ci o
realitate.

Calea vastă
Amândoi am fost, vreme îndelungată, membri în consiliul de
conducere al Mind and Life Institute [ Institutul pentru Minte și
Viață], fondat inițial pentru a crea un dialog susținut între Dalai
Lama și cercetători din diferite domenii.2 În anul 2000, am organizat
o discuție pe tema „emoțiilor distructive“ cu câțiva experți de prim
rang specializați în emoții, iar printre aceștia s-a a at și Richie3. În
toiul discuției, Dalai Lama s-a întors spre el și a lansat o provocare.
Tradiția spirituală pe care o reprezenta, a observat Dalai Lama,
propunea o paletă vastă de exerciții (veri cate în timp) pentru
îmblânzirea emoțiilor. Prin urmare, a propus el, duceți aceste
metode în laboratoare în forme eliberate de capcanele religioase,
testați-le riguros și, dacă acestea îi pot ajuta pe oameni să-și reducă
emoțiile distructive, atunci împărtășiți-le tuturor celor care pot
bene cia de pe urma lor.
Acest îndemn ne-a dat un imbold. La cina din acea seară – și în
următoarele nopți – am început să punem la punct structura
cercetării care a stat la baza cărții de față.
Provocarea lui Dalai Lama l-a făcut pe Richie să reorienteze
puterea formidabilă a laboratorului său pentru a analiza atât calea
profundă, cât și pe cea vastă. În calitate de director fondator al
Center for Healthy Minds, Richie a sprijinit crearea unor aplicații
folositoare, bazate pe dovezi, potrivite pentru școli, clinici, afaceri,
chiar și pentru polițiști – pentru oricine, într-o varietate de formule,
începând de la un program despre bunătate care se adresează
preșcolarilor, până la programe de tratament pentru veteranii cu
TSPT.
Îndemnul lui Dalai Lama a catalizat studiile care susțineau calea
vastă în termeni științi ci, iar aceasta a început să se bucure de
popularitate în întreaga lume. Între timp, a devenit virală, subiect
pentru bloguri, postări pe Twitter și aplicații. De exemplu, chiar în
vreme ce scriam această carte, undeva în lume, metoda mindfulness
era primită cu entuziasm, iar acum o practică sute de mii – poate
chiar milioane de oameni.
O abordare științi că a metodei mai sus amintite (sau a oricărei
varietăți de meditație) începe cu întrebări precum: când
funcționează și când nu funcționează? Ajută pe toată lumea? Sunt
bene ciile sale diferite în funcție de, să spunem, exercițiile făcute?
Aceste întrebări, dar și altele de același fel sunt cele care ne-au
determinat să scriem cartea de față.
Meditație este un termen care se folosește într-o varietate de
practici contemplative, așa cum sport se folosește pentru o gamă
largă de activități atletice. Și în sport, ca și în meditație, rezultatele
nale variază în funcție de ceea ce faci de fapt.
Câteva sfaturi practice atât pentru cei care vor să înceapă să
mediteze, cât și pentru cei care au încercat deja câteva exerciții:
țineți minte că, așa cum dobândiți aptitudini care vă conduc la
victorie într-un sport sau altul, identi carea unui tip de meditație
care vi se potrivește și practicarea ei timp îndelungat vă pot aduce
bene cii dintre cele mai importante. Găsiți un tip de meditație,
identi cați o perioadă de timp în care puteți face acest exercițiu
mintal în ecare zi – e și numai câteva minute –, practicați această
meditație vreme de o lună și vedeți cum vă simțiți la sfârșitul celor
treizeci de zile.
Așa cum exercițiile regulate dau mai multă vigoare zică, cele mai
multe tipuri de meditație vor îmbunătăți, într-o oarecare măsură,
sănătatea mintală. După cum vom vedea, bene ciile speci ce de un
tip sau altul devin mai evidente, cu cât se alocă mai mult timp
pentru meditație.

O poveste de luat aminte

Swami X***, cum îl numim noi, s-a a at în grupul învățătorilor
spirituali din Asia care au venit în America la mijlocul anilor 1970, în
vremea studenției noastre. A ajuns la noi spunând că era nerăbdător
ca aptitudinile sale yoghine să e studiate de oamenii de știință de
la Harvard, care îi puteau con rma abilitățile remarcabile.
Pe atunci era la modă o nouă tehnică de biofeedback****, care
oferea celor interesați informații instant cu privire la ziologia lor –
tensiunea arterială, de exemplu –, care, altfel, s-ar a at dincolo de
controlul nostru conștient. Cu ajutorul acestei tehnici inovatoare,
oamenii au fost capabili să-și stimuleze însănătoșirea. Swami X
pretindea că putea ajunge la un control asemănător fără ajutorul
unui feedback.
 Fericiți să dăm peste ceea ce părea un subiect de cercetare
desăvârșit, am folosit laboratorul de ziologie de la Massachusetts
Mental Health Center [Centrul de Sănătate Mintală Massachusetts],
din cadrul Harvard Medical School.4
A venit ziua în care trebuia să testăm dibăcia lui swami, iar când i-
am cerut să-și reducă tensiunea arterială, el a crescut-o. Când i-am
cerut să o crească, el a scăzut-o. Când i-am spus asta, swami ne-a
acuzat că l-am tratat cu „ceai toxic“, despre care susținea că i-a
sabotat abilitățile.
Monitorizările noastre ziologice au evidențiat faptul că nu putea
realiza niciuna dintre isprăvile cu care se lăudase. A reușit, în
schimb, să-și facă inima să intre în brilație atrială – un biotalent de
mare risc – cu o metodă pe care o numea dog samadhi, o denumire
care ne intrigă chiar și astăzi*****.
Din timp în timp, swami dispărea în toaleta bărbaților pentru a
fuma o bidi (aceste țigări ieftine, realizate din frunze de tutun
învelite într-o frunză, sunt foarte populare în India). Curând după
aceea, o telegramă de la prietenii din India a dezvăluit faptul că
swami al nostru era, de fapt, fostul director al unei fabrici de panto ,
care își abandonase soția și cei doi copii, cu gândul de a veni în
America și a face avere.
Fără îndoială, swami X era în căutarea unei metode de marketing
pentru a atrage discipoli. În aparițiile sale ulterioare, bărbatul nu a
uitat să menționeze că „savanții de la Harvard“ îi studiau puterea
meditativă. Acesta a fost începutul unei acțiuni intens promovate de
strângere a datelor privind capacitățile celor care meditează.
Având în minte acest incident, am adus minți sceptice, dar
deschise – minți de cercetător – în grupul de studiu asupra
meditației. În general, observăm cu mulțumire intensi carea
mișcării mindfulness și o creștere a interesului privind meditația în
școli, în lumea afacerilor și în viețile noastre (abordarea vastă). De
asemenea, deplângem felul în care informațiile sunt adesea
distorsionate sau exagerate, atunci când știința ajunge să e folosită
în scopuri de marketing.
 Amestecul dintre meditație și generarea de bani are faima tristă a
unei rețete care promovează sau vinde agresiv produse, dezamăgire
sau chiar scandal. Nu de puține ori, interpretări greșite, revendicări
discutabile, distorsionări ale studiilor științi ce sunt folosite pentru
a vinde meditația. Un site de afaceri, de exemplu, publică un articol
intitulat „Felul în care mindfulness îți repară creierul, îți reduce
stresul și îți îmbunătățește performanțele“. Sunt aceste a rmații
susținute de concluzii științi ce bine fundamentate? Da și nu – deși
„nu“ este adesea trecut cu vederea prea ușor.
Printre concluziile îndoielnice care au ajuns virale amintim:
meditația întărește centrul executiv al creierului, cortexul
prefrontal, în vreme ce micșorează amigdala, cea care declanșează
reacția „luptă sau fugi“; meditația deplasează punctul de referință al
creierului nostru pentru emoții într-o gamă pozitivă; meditația
încetinește îmbătrânirea; meditația poate folosită pentru a
vindeca boli, de la diabet la tulburarea de hiperactivitate cu de cit
de atenție.
La o privire mai atentă, toate studiile pe care se bazează aceste
teorii au probleme cu metodele utilizate; este nevoie de mai multe
testări și coroborări pentru a se ajunge la a rmații bine
argumentate. Asemenea concluzii pot face obiectul analizelor
ulterioare… sau poate că nu.
Cercetările care raportează contractarea amigdalei, de pildă,
folosesc o metodă de calcul pentru estimarea volumului care este
posibil să nu e foarte precisă. De asemenea, un studiu frecvent citat
care descrie încetinirea procesului de îmbătrânire recomandă un
tratament complex care include meditația, dar aceasta merge în
paralel cu o dietă specială și un program intensiv de exerciții, astfel
încât impactul meditației per se a fost imposibil de stabilit.
Cu toate acestea, rețelele sociale sunt obișnuite cu asemenea
exagerări, iar proliferarea informațiilor poate tentantă. Prin
urmare, ne dorim să oferim o imagine clară, bazată pe știința
adevărată, izolând rezultatele care nu sunt convingătoare, ca și
a rmațiile nesusținute care le însoțesc.
Chiar și adepții bine intenționați au di cultăți în a distinge între
ceea ce este corect și ceea ce este discutabil sau simple bazaconii.
 ș
Dat ind valul de entuziasm care e în creștere, modul nostru
rațional de a vedea lucrurile este oportun.
Notă pentru cititori: Primele trei capitole acoperă incursiunea
noastră inițială în meditație, precum și ipotezele științi ce pe care
ne bazăm cercetarea. Capitolele patru – doisprezece narează
călătoria științi că, ecare ind dedicat unui anumit subiect, cum ar
atenția sau compasiunea; toate capitolele au la sfârșit un rezumat
pentru cei care sunt mai interesați de concluzii decât de modul în
care am ajuns la ele. În capitolele unsprezece – doisprezece ajungem
la destinația îndelung căutată, împărtășind observațiile remarcabile
ale persoanelor din grupul de studiu care meditează de mult timp. În
capitolul treisprezece, „Modi carea însușirilor“, prezentăm
bene ciile meditației pe trei niveluri: începător, pe termen lung și
„olimpic“. În ultimul capitol facem speculații cu privire la ceea ce
poate aduce viitorul și la modul în care aceste concluzii pot deveni
importante nu doar pentru ecare dintre noi, cât și pentru societate,
în ansamblul ei.

Popularitatea
La începutul anilor 1830, Thoreau și Emerson, împreună cu colegii
lor transcendentaliști se arătau interesați de aceste arte orientale ale
spiritului. Erau stimulați de primele traduceri în limba engleză ale
vechilor texte spirituale asiatice, dar nu aveau niciun fel de
instrucțiuni cu privire la punerea în practică a acestora. Aproape un
deceniu mai târziu, Sigmund Freud i-a sfătuit pe psihanaliști să
adopte o „atenție detașată“, dar, din nou, nu oferea niciun fel de
metodă.
Angajamentul mai serios al lumii occidentale s-a manifestat în
urmă cu câteva decenii, pe măsură ce maeștri spirituali din Orient
soseau în Occident, iar o generație de occidentali călătorea în Asia
pentru studii asupra meditației, unii revenind acasă după ce
câștigaseră ei înșiși calitatea de mentori. Aceste incursiuni au
pregătit terenul pentru popularitatea de care se bucură în prezent
calea vastă și au adus în discuție noi posibilități pentru aceia, puțini
la număr, care sunt tentați să urmeze calea profundă.
Numărul de studii științi ce asupra meditației sau mindfulness, publicate în perioada
1970–2016

În anii 1970, când am început să publicăm cercetările noastre

asupra meditației, existau foarte puține articole pe această temă. La
ultima numărătoare, au fost înregistrate 6 838 de asemenea articole,
cele mai recente apărând într-un ritm accelerat. În anul 2014,
numărul studiilor a fost 925, în 2015, 1  098, iar în 2016, au existat
1  113 de asemenea publicații în literatura științi că de limbă
engleză.5

Pregătirea terenului
Era o după-amiază de aprilie, în 2001, și ne adunaserăm la cel mai
înalt etaj al Centrului Fluno, din campusul Universității Wisconsin-
Madison, pentru o întâlnire cu Dalai Lama, în vederea unui dialog
științi c cu privire la descoperirile cercetărilor asupra meditației.
Din încăpere lipsea Francisco Varela, un neurobiolog născut în
Chile, șeful unui laborator de neurobiologie cognitivă la Centrul
Național Francez pentru Cercetare Științi că din Paris. Cariera sa
remarcabilă includea și faptul că fusese unul dintre cei care puseseră
bazele Mind and Life Institute, organizatorul acelei întâlniri.
Practicant riguros al meditației, Francisco intuise posibilitatea
unei colaborări depline între cei care meditau ca niște profesioniști
și cercetătorii care îi studiau. Acest model a devenit standard în
laboratorul lui Richie, dar nu numai.
Francisco trebuia să participe la întâlnire, numai că, în acel
moment, se lupta cu o boală grea, cancerul de cat, care îl
împiedicase să e prezent zic, alături de noi. Se a a în pat, la
reședința sa din Paris, pregătindu-se de întâlnirea cu moartea.
 Evenimentul avea loc înainte de apariția Skype și a
teleconferințelor, dar grupul lui Richie a reușit un dialog video în
timp real între sala noastră de ședință și dormitorul lui Francisco de
la Paris. Dalai Lama i s-a adresat direct, uitându-se x în cameră.
Amândoi știau că era pentru ultima dată când se vedeau în această
viață.
Dalai Lama i-a mulțumit lui Francisco pentru tot ceea ce făcuse
pentru știință și pentru binele suprem, i-a spus să e puternic și l-a
asigurat că vor rămâne conectați pentru totdeauna. Richie și mulți
alții din acea încăpere aveau lacrimi pe obraji, impresionați de
momentul la care asistaseră. Câteva zile mai apoi, Francisco s-a
stins din viață.
Trei ani mai târziu, în 2004, unul dintre visurile despre care
Francisco vorbise adesea a devenit realitate. La Garrison Institute,
a at la o oră de mers de New York, în susul râului Hudson, o sută de
cercetători, absolvenți de facultate și postdoctoranzi s-au adunat la
prima dintr-o serie de întâlniri anuale, Summer Research Institute
(SRI), care avea drept scop ducerea mai departe a studiului riguros al
meditației.
Întâlnirile sunt organizate de Mind and Life Institute, în ințat în
1987 de Dalai Lama, Francisco și Adam Engle, un avocat devenit
ulterior om de afaceri. Noi eram membri ai consiliului fondator.
Misiunea Mind and Life era aceea de a „alina suferința și de a
promova prosperitatea, aducând laolaltă știința și spiritualitatea
contemplativă“.
Simțeam că Mind and Life Summer Institute putea un mediu
mai primitor pentru cei care, asemenea nouă în zilele de facultate,
doreau să facă cercetare asupra meditației. Pentru că fuseserăm
pionieri izolați, doream să punem bazele unei comunități de savanți
și cercetători care să gândească la fel. Aceștia puteau să se susțină
reciproc de la distanță, chiar dacă erau singurii din instituțiile unde
lucrau care împărtășeau acest punct de vedere.
Ideea despre SRI ne-a venit în timp ce discutam cu Adam Engle,
adunați în jurul mesei din bucătăria lui Richie, în casa acestuia din
Madison. Richie și o mână de cercetători și intelectuali organizau
atunci primul program de vară, care acoperea subiecte precum
neuroștiința cognitivă a atenției și imagistica mintală. De atunci au
urmat alte treisprezece întâlniri (dintre care două în Europa și două
programate pentru viitorul apropiat în Asia și America de Sud).
Începând chiar cu primul SRI, Mind and Life Institute a inițiat un
program de burse în onoarea lui Francisco. Aceste câteva modeste
premii pentru cercetare Varela (de până la 25  000 dolari, deși cele
mai multe studii de acest fel necesită o susținere nanciară mult mai
importantă) au atras nanțări de peste 60 de milioane de dolari din
partea fundațiilor și a agențiilor federale. Iar inițiativa a dat și
rezultate: mai bine de cincizeci de absolvenți ai SRI au publicat
câteva sute de lucrări despre meditație.
Pe măsură ce acești tineri savanți scriau lucrări academice,
numărul cercetătorilor care făceau asemenea studii sporea și el.
În același timp, cercetători consacrați și-au îndreptat interesul
către acest domeniu deoarece rezultatele obținute erau consistente.
Descoperirile în ceea ce privește creierul făcute în cadrul
laboratorului de cercetare condus de Richie în cadrul Universității
din Wisconsin, precum și în laboratoarele altor cercetători de la
școlile de medicină de la Stanford și Emory, Yale și Harvard și nu
numai – au ținut prima pagină a ziarelor.
Dată ind popularitatea în creștere a meditației, am simțit nevoia
unei înțelegeri mai aprofundate. Bene ciile neurologice și biologice
care sunt cel mai bine documentate din punct de vedere științi c nu
sunt neapărat cele de care auzim în presă, pe Facebook sau în e-
mail-urile de marketing. Unele dintre aceste informații mult
vehiculate au un merit științi c nesemni cativ.
Există numeroase persoane care susțin că un scurt episod de
meditație zilnică le schimbă în bine starea de sănătate și viața
emoțională. Aceste informații ajung virale și fac ca milioane de
oameni să includă meditația în viața lor de ecare zi.
Există însă posibilități mult mai mari și, de asemenea, și unele
pericole. A venit momentul să spunem adevărata poveste pe care, de
altfel, n-o a i din presă.
Sunt câteva lucruri în această dezbatere de care suntem
interesați. Unul poate văzut în povestea prieteniei noastre, care
durează de decenii, și a sentimentului că există un scop comun
 ș
important, la început mai îndepărtat și improbabil, dar care a
persistat în ciuda obstacolelor. Altele țin de apariția dovezilor
neurologice că experiența este cea care ne con gurează creierul,
ceea ce ne susține teoria că, pe măsură ce meditația antrenează
creierul, aceasta, de fapt, îl recon gurează. Apoi există un a ux de
date pe care le-am cercetat în ideea de a arăta amploarea acestei
schimbări.
La început, chiar și numai câteva minute de meditație pe zi pot
avea bene cii surprinzătoare (deși nu toate cele care sunt cel mai
adesea menționate). Dincolo de aceste recompense inițiale, acum
putem arăta și altceva: cu cât medităm mai multe ore, cu atât
însușirile noastre se modi că – la nivelul creierului, au loc schimbări
pe care știința nu le-a observat înainte, dar pe care le-am propus
spre cercetare în urmă cu câteva decenii.

Note:
* Termenul englezesc mindfulness nu are o traducere consacrată în limba
română, dar înseamnă trăirea conștientă sau conștientizarea clipei prezente.
Este o tehnică de relaxare și destresare. Înseamnă să trăim în prezent, să
conștientizăm acțiunile pe care le facem în prezent. Nu înseamnă să ne
gândim la prezent. Pentru a ușura lectura acestei cărți, voi folosi termenul de
mindfulness, mult mai cunoscut decât corespondentul românesc. (N. trad.)
** Mindfulness-based stress reduction (în lb. engleză). (N. trad.)

*** Un swami este un învățător spiritual hindus care a lăsat deoparte toate
preocupările lumești, considerate limitate, pentru a-și dedica întreaga
energie unei experiențe spirituale și ajutorării celorlalți. (N. trad.)
**** Biofeedback este o tehnică de medicină complementară sau alternativă,
cu ajutorul căreia o persoană se antrenează pentru a-și îmbunătăți starea de
sănătate, pe calea controlului voluntar. (N. trad.)

*****Samadhi este starea cea mai elevată a sistemului viu uman, este starea
supraconștientă de extaz divin. Asocierea acestui termen cu substantivul dog
(„câine“ în engleză) are o semni cație al cărei înțeles nu este clar nici în
limba engleză. (N. trad.)
1. El se referă, probabil, la ieșirile pe care le au câteodată cei care suferă de sindromul
Tourette, o tulburare care nu este obsesiv-compulsivă, dar cu care, la începutul anilor
 1970, psihologia clinică nu era încă familiarizată.
2. www.mindandlife.org.
3. Daniel Goleman, Destructive Emotions: How Can We Overcome Them?, Bantam, New York,
2003. Vezi, de asemenea, www.mindandlife.org.
4. Laboratorul era condus de David Shapiro, profesorul nostru de psihologie. Printre alții, în
grupul nostru de cercetare se a au Jon Kabat-Zinn, care se pregătea să predea ceea ce a
devenit reducerea stresului prin mindfulness, și Richard Surwit, pe atunci intern la
psihologie în cadrul Massachusetts Mental Health Center și care, mai târziu, avea să
devină profesor de psihiatrie și medicină comportamentală la Duke University Medical
School. David Shapiro a părăsit Harvard pentru a se alătura facultății din cadrul UCLA,
unde, printre alte teme, a studiat bene ciile psihologice ale yoga.
5. Cuvintele-cheie folosite în această cercetare erau: meditație, meditație mindfulness,
compasiune, meditație bunătate plină de iubire.
Capitolul 2
Indicii străvechi

Povestea noastră începe în 1970, într-o dimineață de noiembrie,

când turla unui templu budist din Bodh Gaya se pierdea în zare,
învăluită în ceața subțire care se ridica de pe uviul Niranjan, a at
în apropiere. Nu departe se a a un urmaș al smochinului sub care,
spune legenda, a stat Buddha, meditând pe măsură ce devenea
iluminat.
Prin ceața acelei dimineți, Dan a întrezărit un călugăr tibetan în
vârstă, plimbându-se agale în vreme ce înconjura sfântul lăcaș. Cu
părul cărunt tuns scurt și ochelari cu lentile la fel de groase precum
fundul sticlelor de cola, își răsucea mătăniile în vreme ce murmura o
mantra adresată înțeleptului Buddha, sau muni în sanscrită: Muni,
muni, muhamuni, mahamuniya swaha!
Câteva zile mai târziu, s-a întâmplat ca prietenii să-l ducă pe Dan
în vizită chiar la acel călugăr, Khunu Lama. Acesta locuia într-o
chilie neîncălzită, iar pereții din beton răspândeau în jur răcoarea
toamnei târzii. O scândură din lemn îi servea drept pat și canapea
pentru zi. Lângă aceasta se a a un suport pentru a așeza textele de
citit, dar altceva nimic. Foarte potrivit pentru un călugăr, în cameră
nu existau alte bunuri personale.
Din zorii zilei până târziu în noapte, Khunu Lama ședea pe acel
pat, având întotdeauna în față un text. Ori de câte ori în chilie intra
un vizitator – iar în lumea tibetană acest lucru se putea întâmpla în
orice moment –, el îi ura bun venit, însoțindu-și cuvintele calde de o
privire plină de bunătate.
Calitățile lui Khunu – o atenție plină de bunăvoință adresată
oricui venea să-l vadă, un fel de a special și o prezență blândă – l-
au impresionat în mod plăcut pe Dan, pentru că erau diferite de
trăsăturile de personalitate pe care le studiase în timpul facultății, la
Harvard. Acea pregătire teoretică se concentrase mai mult pe
aspectele umane negative: modele nevrotice, sentimentul de povară
copleșitoare, psihopatologie.
Pe de altă parte, Khunu emana discret partea frumoasă a naturii
umane. Smerenia sa părea ireală. Povestea spune că starețul
mănăstirii, recunoscându-i statutul spiritual, i-a oferit ca spațiu de
locuit un apartament a at la ultimul etaj al mănăstirii și un călugăr
care să-i servească drept slujitor. Khunu a refuzat, preferând
simplitatea chiliei sale mici, de călugăr.
Khunu Lama a fost unul dintre acei rari maeștri spirituali venerați
de toate școlile practicilor tibetane. Chiar și Dalai Lama l-a căutat
pentru învățăturile sale, primind recomandări pentru
Bodhicharyavatara lui Shantideva, ghidul care îi învață pe
bodhisattva* cum să ducă o viață plină de compasiune. De altfel, ori
de câte ori Dalai Lama pomenește această lucrare, una dintre
favoritele sale, amintește că mentorul său a fost Khunu.
Înainte de a-l întâlni pe Khunu Lama, Dan a petrecut câteva luni
în compania unui yoghin indian, Neem Karoli Baba, care îl
îndrumase spre India de la bun început. Neem Karoli, cunoscut ca
Maharaji onori c**, devenise cunoscut în Occident ca guru al lui
Ram Dass, care, în acei ani, făcea un turneu în întreaga țară cu o
fascinantă povestire a transformării sale, pe care o datora lui Richard
Alpert (profesorul de la Harvard concediat pentru experimentul
psihedelic, împreună cu colegul său, Timothy Leary), un devotat al
acestei vechi practici yoga. În timpul vacanței de Crăciun la Harvard
din anul 1968, Dan l-a cunoscut întâmplător pe Ram Dass, care
tocmai se întorsese din călătoria sa în India împreună cu Neem
Karoli, iar această întâlnire l-a încurajat pe Dan să întreprindă, la
rândul său, o călătorie în această țară.
Dan a reușit să obțină de la Harvard o bursă de călătorie
predoctorală pentru a pleca în India, în toamna anului 1970, și l-a
găsit pe Neem Karoli Baba într-un mic ashram de la poalele munților
Himalaya. Trăind viața unui sadhu***, averea lumească a lui
Maharaji părea a numai o dhoti**** albă de bumbac pe care o purta
în zilele erbinți și pătura de lână grea în care se înfășura în zilele
răcoroase. Nu avea un program prestabilit, o organizare, nici nu
oferea un program x pentru posturi yoga sau meditații. Asemenea
 ț
celor mai mulți sadhu, era rătăcitor, niciodată nu știai unde va pleca.
În principal, își petrecea timpul pe veranda oricărui ashram, templu
sau case pe care le vizita.
Maharaji părea întotdeauna cuprins de o stare de extaz discret și,
paradoxal, în același timp era atent la oricine se a a cu el1. Ce l-a
șocat pe Dan a fost pacea interioară și bunătatea lui Maharaji. Ca și
Khunu, era la fel de interesat de oricine venea la el, iar printre
vizitatori se numărau de la o ciali guvernamentali de rang înalt la
umili cerșetori.
Era greu de descris în cuvinte acea stare de spirit pe care Dan nu o
mai întâlnise la nimeni înainte de a-l cunoaște pe Maharaji.
Indiferent ce făcea, părea să rămână fără niciun efort într-un spațiu
al fericirii și al bunătății, având o seninătate permanentă. Indiferent
cum am numi starea de spirit a lui Maharaji, aceasta părea că nu este
o oază temporară a minții sale, ci una de durată: o stare de bine
absolută.

Dincolo de paradigmă
După două luni și mai bine de vizite zilnice la ashramul lui Maharaji,
Dan și prietenul lui, Jeff (acum foarte cunoscut în calitate de
interpret de muzică religioasă, pe numele său Krishna Das), au
plecat în călătorii împreună cu un alt occidental dornic să-și
reînnoiască viza după șapte ani petrecuți în India ca sadhu. Pentru
Dan, voiajul s-a sfârșit la Bodh Gaya, unde în curând avea să-l
cunoască pe Khunu Lama.
Situat în nordul statului indian Bihar, Bodh Gaya este un loc de
pelerinaj pentru budiștii din întreaga lume, iar cele mai multe țări
budiste au câte o clădire anume în oraș unde pelerinii pot poposi.
Lăcașul birmanez, sau casa de odihnă a pelerinilor, vihara, a fost
ridicată înaintea instalării dictaturii militare care a interzis
cetățenilor birmanezi să călătorească. Vihara avea foarte multe
camere, dar prea puțini pelerini, iar în curând avea să devină popas
de noapte pentru zdrențăroșii occidentali ce rătăceau prin oraș.
Când Dan a sosit acolo, în noiembrie 1970, a întâlnit un vechi
rezident american singuratic pe nume Joseph Goldstein, fost
lucrător în Armata Salvării din Thailanda. Joseph petrecuse mai bine
de patru ani studiind în acea vihara împreună cu Anagarika
Munindra, un maestru spiritual al meditației. Subțirel și întotdeauna
îmbrăcat în alb, Munindra aparținea castei Barua din Bengal, ai cărei
membri erau budiști încă din vremea lui Gautama însuși.2
Acesta studiase vipassana (meditația Theravadan și sursa mai
multor forme, devenite între timp populare, de mindfulness) cu
maeștri birmanezi renumiți. Munindra, care avea să devină primul
instructor al lui Dan în această metodă, tocmai îl invitase pe
prietenul lui, S. N. Goenka, un fost om de afaceri jovial și burtos,
devenit recent profesor de meditație, să conducă o serie de retragere
de câte zece zile.
Goenka a devenit profesor de meditație în tradiția stabilită de
călugărul birmanez Ledi Sayadaw, care a revoluționat meditația,
popularizând-o în rândul laicilor, ca parte a renașterii culturale de la
începutul secolului al XX-lea, menite să contraatace in uența
colonială. Cu toate că în cultura respectivă meditația fusese
rezervată călugărilor și călugărițelor, Goenka învățase vipassana de
la U Ba Khin (U este o titulatură onori că în birmaneză), cândva
contabil general în Burma, care fusese învățat de un fermier, care, la
rândul lui, învățase de la Ledi Sayadaw.
Dan a urmat cinci dintre cursurile de câte zece zile ale lui Goenka,
unul după altul, cufundându-se în această metodă profundă de
meditație și ind una dintre cele aproximativ o sută de persoane
care călătoriseră acolo în același scop. Adunarea din iarna lui 1970–
1971 a fost un moment important în transferul tehnicii mindfulness
de la practica ezoterică din țările asiatice la curentul larg răspândit
la nivel global de astăzi. Câțiva dintre studenții de atunci, cu Joseph
Goldstein deschizător de drumuri, au adus ulterior tehnica
mindfulness în Occident.3
Încă din facultate, Dan căpătase obiceiul de a face câte o sesiune
de meditație a câte douăzeci de minute, de două ori pe zi, dar zece
zile de continuă practică l-au dus la alte niveluri. Metoda lui Goenka
începea cu simpla conștientizare a senzației de a inspira și a expira –
nu numai pentru douăzeci de minute, ci ore întregi, în ecare zi.
Această cultivare a concentrării s-a transformat apoi într-o scanare
sistematică a senzațiilor care erau percepute la nivelul întregului
organism. Ceea ce fusese „corpul meu, genunchiul meu“ devenise o
mare de senzații care se modi cau – o schimbare radicală în ceea ce
însemna conștientizarea.
Asemenea momente de transformare marchează granițele
mindfulness, locul din care observăm retragerea și cursul minții, dar
și următorul popas, câștigând o nouă perspectivă asupra naturii
spiritului nostru.
Următorul pas, înțelegerea intuitivă, aduce în plus realizarea
modului în care percepem aceste senzații ca ind ale „mele“.
Înăuntrul durerii, de exemplu, înțelegem cum facem ca acea durere
să e „durerea mea“, mai curând decât doar o alăturare nefericită de
senzații care se schimbă permanent, de la un moment la altul.
Această călătorie interioară a fost explicată meticulos și în detaliu
în broșuri șapirogra ate care conțineau sfaturi practice – care au
circulat mult pe ascuns, din mână în mână – scrise de Mahasi
Sayadaw, profesorul birmanez de meditație al lui Munindra.
Pam etele necizelate dădeau instrucțiuni în detaliu despre
mindfulness și stagiile de după, etapele ulterioare ale meditației.
Acestea erau manuale practice făcute cu scopul de a transforma
mintea cu ajutorul rețetelor pentru „tocare“ mintală, folosite de
milenii.4 Când erau folosite cu învățături orale adaptate discipolului,
aceste manuale detaliate puteau instrui o persoană care medita
pentru a deveni maestru spiritual.
Manualele plecau de la premisa că a-ți petrece viața în meditație
sau exersând tot felul de tehnici de acest fel producea transformări
remarcabile ale inței. Calitățile pe care le aveau în comun Khunu,
Maharaji și alți câțiva maeștri spirituali la fel de importanți pe care
Dan i-a întâlnit în incursiunile sale par să susțină amintita
posibilitate.
Literatura spirituală de pe întreg cuprinsul Eurasiei adună
descrieri ale unei eliberări interioare de îngrijorări, obsesii,
concentrarea pe propria persoană, ambivalență și impulsivitate, o
eliberare care se manifestă prin lipsa preocupării obsesive față de
propria persoană, prezența echilibrului su etesc indiferent de
di cultățile întâlnite, conștientizarea momentului prezent și grija
față de toți ceilalți.
Prin contrast, psihologia modernă, care există doar de un secol,
nu ne dă niciun indiciu cu privire la posibilitățile descrise mai sus.
Psihologia clinică, domeniul lui Dan, a fost concepută să caute o
problemă anume, cum ar anxietatea pronunțată, și să încerce să o
rezolve izolând-o de întregul realității psihice a individului.
Psihologiile asiatice au obiective mai vaste în ceea ce privește viețile
noastre și oferă modalități de a ne spori abilitățile pozitive. Dan a
găsit o rezolvare la întoarcerea la Harvard, când i-a făcut pe colegii
lui conștienți de ceea ce părea a o actualizare interioară mai
pătrunzătoare decât visase cineva în psihologia noastră.5
Chiar înainte să plece în India, Dan scrisese un articol – bazat pe
primele lui experiențe legate de meditație din timpul facultății și
având la îndemână resursele insu ciente privind acest subiect care
existau atunci în limba engleză – care susținea existența unei forme
benigne de conștiință.6 Din perspectiva științei de atunci, stările
majore ale conștiinței erau trezitul, dormitul și visatul, ecăreia
corespunzându-i unde cerebrale distincte. Un alt tip de conștiință –
mult mai controversat și lipsit de orice susținere în ceea ce privește
dovezile științi ce – era concentrarea absolută, samadhi în sanscrită,
o stare modi cată la care se poate ajunge prin intermediul
meditației.*****
Exista un singur și oarecum discutabil studiu de caz legat de
samadhi, pe care Dan l-a putut cita în acel moment: raportul unui
cercetător care atingea cu un tub încălzit un yoghin a at în starea
samadhi și al cărui EEG****** indica faptul că rămânea imun la
durere.7
La acel moment, nu existau mai multe date cu privire la o durată
mai mare de folosire a abilităților pozitive umane. Prin urmare, Dan
și colegii săi nu au putut face decât speculații. Cu toate acestea, în
India, Dan a întâlnit persoane care puteau atinge acest grad atât de
înalt de conștientizare. Sau păreau a în stare să o facă.
 Budismul, hinduismul, jainismul – toate religiile care s-au născut
în creuzetul civilizației indiene – împărtășesc într-o formă sau alta
conceptul de „eliberare“. Cu toate acestea, psihologia știe că
ipotezele noastre in uențează ceea ce vedem. Cultura indiană e
fundamentată pe un model puternic al persoanei „eliberate“, iar
acea lentilă, știa Dan, putea da foarte ușor proiecțiile dorite – o falsă
imagine a perfecțiunii în serviciul unui sistem de credințe universale
și puternice.
Prin urmare, rămânea întrebarea cu privire la aceste deosebite
calități ale inței: erau reale sau închipuite?

Venirea pe lume a unui rebel

Nu doar ecare casă din India are un altar, ci și ecare mașină. Dacă
este vorba de un omniprezent camion Tata uriaș, folosit în
exploatările forestiere, iar șoferul se întâmplă să e un sikh*******,
imaginea îl va înfățișa pe Guru Nanak, veneratul fondator al acestei
religii. Dacă este un șofer hindus, atunci va o zeitate, poate
Hanuman, Shiva sau Durga și, de obicei, un sfânt favorit sau guru.
Această imagine face ca scaunul șoferului să devină o masă mobilă
puja, acel loc sacru dintr-o casă indiană în care se fac zilnic
rugăciuni.
Dubița VW roșie pe care Dan o conducea prin Cambridge după
întoarcerea din India, în toamna anului 1972, avea propriul panteon.
Printre imaginile lipite de bord cu bandă adezivă se a au Neem
Karoli Baba, dar și alți s nți despre care auzise: o imagine a lui
Nityananda, un deopotrivă zâmbitor și strălucitor Ramana Maharshi
și chipul ușor amuzat și mustăcios al lui Meher Baba, cu sloganul
său – mai târziu popularizat de cântărețul Bobby McFerrin – „Nu-ți
face griji, i fericit“********.
Dan parca dubița nu departe de locul unde se ținea cursul de
psiho ziologie pe care îl urma pentru a dobândi abilitățile de care
avea nevoie pentru disertația doctorală. Lucrarea trebuia să e un
studiu asupra meditației, văzută ca o intervenție în reacțiile pe care
le are corpul în situații de stres. Câțiva studenți stăteau în jurul unei
mese de seminar într-o încăpere a ată la etajul al paisprezecelea al
clădirii William James Hall. Din întâmplare, Richie alesese scaunul
de lângă Dan, iar prima noastră întâlnire a fost în acea seară.
Vorbind după curs, am descoperit că aveam același scop: doream
să folosim cercetarea pentru disertație ca pe o oportunitate de a ne
documenta asupra bene ciilor pe care le poate oferi meditația.
Urmam acel seminar de psiho ziologie pentru a învăța metodele
care ne puteau necesare.
Dan l-a condus pe Richie până la apartamentul pe care îl ocupa
împreună cu iubita lui de atunci, Susan (care, ulterior, i-a devenit
soție). Richie a făcut ochii mari când a văzut bordul mașinii VW, dar
a fost încântat de „șoferul“ său: încă din studenție, citea jurnalele de
psihologie, inclusiv obscurul Journal of Transpersonal Psychology,
unde, într-o zi, a dat peste un articol scris de Dan.
„Nu-mi venea să cred că cineva de la Harvard scrisese un astfel de
articol“, și-a amintit Richie. Când depusese dosarul pentru
admiterea la facultate, luase asta ca pe un semn că trebuia să aleagă
Harvard. În ceea ce-l privește pe Dan, acesta era încântat că exista
cineva care luase în serios acel articol.
Interesele lui Richie în ceea ce privește conștiința au fost
stimulate de operele unor scriitori precum Aldous Huxley, psihiatrul
britanic R. D. Laing, Martin Buber și, mai târziu, Ram Dass, a cărui
Be Here Now a fost publicată chiar la începutul studiilor sale
postuniversitare.
Aceste interese, însă, au fost cumva lăsate deoparte în timpul
anilor petrecuți în cadrul departamentului de psihologie al
Universității din New York, în campusul din Bronx, acolo unde
poposeau behavioriștii înverșunați, adepții lui B. F. Skinner, cei care
dominau departamentul de psihologie8. Credința lor fermă era aceea
că comportamentul observabil era unicul obiect de studiu al
psihologiei – să analizezi mintea era un efort discutabil, considerat
o pierdere de timp. Viața noastră mintală, susțineau ei, era
irelevantă pentru înțelegerea comportamentului.9
Când Richie s-a înscris la cursul de psihologia anormalului,
textele folosite erau în mare măsură behavioriste și susțineau că
toată psihopatologia era rezultatul unor tipuri de condiționări – un
comportament dorit aduce o recompensă (de pildă, o rimitură
pentru porumbelul care atinge butonul corect). Această abordare,
simțea Richie, era din start greșită: nu numai că ignora mintea, dar
ignora și creierul. Richie, care nu putea accepta această viziune, a
părăsit cursul după prima săptămână.
Convingerea fermă a lui Richie era aceea că psihologia trebuia să
studieze mintea – nu să explice comportamentele porumbeilor –,
prin urmare a devenit un rebel. Din perspectivă behavioristă,
interesele lui în ceea ce privește ceea ce se întâmpla la nivelul minții
erau pur și simplu de neacceptat10.
În vreme ce în cursul zilei se lupta cu valul de behavioriști, nopțile
lui Richie erau dedicate explorării lucrurilor care îl interesau cu
adevărat. S-a oferit voluntar în cercetarea somnului la Maimonides
Medical Center, unde a învățat să monitorizeze activitatea creierului
cu ajutorul EEG, cunoștințe care aveau să-i folosească în bună
măsură pe tot parcursul carierei lui în acest domeniu.
Coordonatorul lui științi c a fost Judith Rodin, alături de care
Richie a realizat cercetarea asupra legăturii dintre visarea cu ochii
deschiși și obezitate. Ipoteza sa era aceasta: pentru că visarea din
cursul zilei ne duce în afara realității prezente, devenim mai puțin
sensibili la indiciile privind sațietatea, așa că vom continua să ne
alimentăm în loc să ne oprim. Partea legată de obezitate exista din
cauza interesului pe care îl manifesta Rodin față de acest subiect.
Tematica visării din timpul zilei era, în cazul lui Richie, începutul
studierii conștiinței11. Pentru Richie, studiul a reprezentat o scuză
pentru a învăța ceea ce se întâmplă în interiorul minții, folosind
instrumente comportamentale și ziologice.
Richie a înregistrat ritmul cardiac și gradul de transpirație al
persoanelor monitorizate care își lăsau mintea liberă sau efectuau
diverse sarcini mintale. Aceasta a fost prima utilizare a
măsurătorilor ziologice pentru a trage concluzii asupra proceselor
mintale, o metodă radicală pentru perioada respectivă12.
Această invenție metodologică, adăugarea unui element din
cercetarea conștienței într-un studiu de altfel respectabil, a fost un
semn distinctiv al activității lui Richie pentru următorul deceniu și
mai bine, când interesul lui pentru meditație avea să găsească prea
puțină susținere în mediul academic.
Pregătirea unei disertații care să nu depindă ea însăși de
meditație, ci să e un studiu de sine stătător despre cei care nu
meditează, s-a dovedit a o mișcare inteligentă din partea lui
Richie. Și-a asigurat prima poziție academică la campusul Purchase
din cadrul Universității din New York, unde și-a păstrat viu interesul
pentru meditație în vreme ce lucra în domeniul neuroștiințelor
afective – despre cum operează emoțiile asupra creierului.
Cu toate acestea, Dan nu reușise să găsească un post didactic la o
universitate care să e în concordanță cu interesele lui privind
conștiința, așa că, în cele din urmă, a acceptat cu bucurie un post de
gazetar – o carieră care l-a făcut, în cele din urmă, să devină
jurnalist specializat în știință la New York Times. În timpul acesta, a
parcurs cercetarea lui Richie despre emoții și despre creier (printre
lucrările altor cercetători) și a scris cartea Inteligența emoțională13.
Dintre cele peste opt sute de articole pe care Dan le-a scris pentru
Times, doar câteva au de-a face cu meditația, în ciuda faptului că
amândoi practicăm retragerea în meditație în timpul nostru liber.
Am abandonat public conceptul, pentru un deceniu sau două, în
vreme ce, în particular, am continuat să m interesați de găsirea
unor dovezi că meditația intensă și prelungită poate modi ca felul
de a al unei persoane. Amândoi studiam asta fără să m observați
de ceilalți.

Stări modi cate

William James Hall domină Cambridge ca o greșeală arhitecturală, o
construcție modernistă de cincisprezece etaje, cu panouri albe,
bătătoare la ochi, în mijlocul caselor în stil victorian și al
construcțiilor scunde din piatră și cărămidă a ate în campusul
Harvard. La începutul secolului al XX-slea, William James devenea
primul profesor de psihologie, un domeniu în care a avut o
contribuție majoră, după ce a făcut saltul de la universul teoretic al
lozo ei la abordarea pe baze empirice și pragmatice a minții. Fosta
casă a lui James se mai a ă încă în vecinătate.
 În ciuda acestei istorii, ca studenți ai departamentului găzduit de
William James Hall, nu ni s-a impus să citim nici măcar o singură
pagină din ceea ce scrisese James – la momentul acela, nu mai era la
modă. Totuși, James a reprezentat o sursă de inspirație pentru noi
toți, în principal pentru că se ocupase de acel subiect ignorat de
profesorii noștri, dar care pe noi ne fascina: conștiința.
În vremea lui James, către sfârșitul secolului al XIX-lea și
începutul secolului al XX-lea, printre locuitorii din Boston era
obiceiul de a inhala protoxid de azot (sau gaz ilariant, cum i s-a mai
spus, atunci când dentiștii au început să-l folosească pe scară largă).
Momentele transcendentale ale lui James experimentate cu ajutorul
protoxidului de azot l-au condus la ceea ce a numit „o convingere de
nezdruncinat“ conform căreia „trezirea spirituală … este un tip de
conștiință foarte specială și de la ea pleacă alte potențiale forme de
conștiință, complet diferite“14.
După ce a punctat existența unor stări de conștiință modi cate
(deși nu cu acest nume), James a adăugat : „Putem trece prin viață
fără să m conștienți de existența lor, dar, dacă se aplică stimulul
necesar, la o simplă atingere, ele sunt acolo, în toată splendoarea
lor.“
Articolul lui Dan începea chiar cu acest citat din cartea lui
William James, The Varieties of Religious Experience, care făcea un
apel la cercetarea stărilor modi cate ale conștiinței. Așa cum a
descoperit James, acestea întrerup activitatea obișnuită a
conștiinței. Și, a observat el, „nicio formă de univers, în totalitatea
sa, nu poate completă dacă ignoră aceste forme diferite de
conștiință“. Chiar existența lor „înseamnă că nu permit o închidere
prematură a formelor noastre de realitate“.
Topogra a psihologiei minții împiedică apariția unor astfel de
forme de realitate. Experiențele transcendentale nu și-au găsit locul
nicăieri în acest spațiu; dacă au fost cumva menționate, au fost
transferate în domenii mai puțin dezirabile. Din primele zile ale
psihologiei, începând cu Freud însuși, stările modi cate au fost
considerate ca ind simptome ale unei forme de psihopatologie. De
exemplu, atunci când poetul francez și laureatul cu premiul Nobel
Romain Rolland a devenit discipol al sfântului indian Sri
Ramakrishna, cam pe la începutul secolulul trecut, i-a povestit lui
Freud starea mistică pe care o experimentase, iar Freud a
diagnosticat experiența ca ind regresie în copilărie15.
Până în anii 1960, psihologii respingeau în mod obișnuit stările
modi cate rezultate în urma consumului de medicamente ca ind
psihoze induse arti cial (termenul original pentru substanțele
psihedelice a fost medicamente „psihotomimetice“). Așa cum am
a at din proprie experiență, atitudini similare s-au aplicat
meditației – o cale nouă, despre care bănuiam că modi că mintea –,
cel puțin așa au procedat profesorii noștri din facultate.
Cu toate acestea, în 1972 era cumva în rea lucrurilor ca cei de la
Cambridge să arate un interes deosebit pentru studierea conștiinței.
Asta se întâmpla în perioada în care Richie era admis la Harvard, iar
Dan se întorcea din călătoria lui în Asia (prima din cele două
întreprinse acolo), pentru a-și începe teza de doctorat. Bestsellerul
lui Charles Tart, Altered States of Consciousness16, aduna articole
despre biofeedback, medicamente, autohipnoză, yoga, meditație și
alte asemenea trimiteri la „celelalte stări“ descrise de James,
reținând atenția tuturor. În știința creierului, entuziasmul se
învârtea în jurul descoperirii recente a neurotransmițătorilor, acele
substanțe chimice care trimit mesaje între neuroni, cum ar
serotonina, care in uențează direct dispoziția – moleculele magice
care ne pot arunca e în extaz, e în disperare17.
În cultura generală, munca de laborator făcută pe
neurotransmițători a devenit un pretext științi c pentru obținerea
stărilor modi cate prin intermediul drogurilor, cum ar LSD.
Acestea erau zilele revoluției psihedelice, care își are rădăcinile chiar
în departamentul nostru de la Harvard, ceea ce ne ajută să ne
explicăm de ce curajoșii care încă mai erau acolo au manifestat un
interes moderat în ceea ce privește stările modi cate ale minții.

O călătorie interioară
Orașul Dalhousie este așezat în partea inferioară a lanțului
Dhauladhar, o rami cație a munților Himalaya, care se întinde de-a
lungul statelor indiene Punjab și Himachal Pradesh. Întemeiat la
mijlocul secolului al XVIII-lea ca „stațiune montană“, în care
birocrații din British Raj se puteau adăposti de canicula verii care se
înregistra în câmpia Indo-Gangetică, a fost ales pentru peisajul
încântător. Cu bungalow-urile sale pitorești, care rezistă încă din
perioada colonială, această stațiune montană este, de multă vreme,
o veritabilă atracție turistică.
Dar nu împrejurimile i-au adus pe Richie și Susan la Dalhousie, în
vara anului 1973. Cei doi soți au venit pentru o retragere de zece zile
– prima lor experiență mai serioasă – cu S. N. Goenka, același
profesor cu care Dan făcuse retrageri succesive în Bodh Gaya cu
câțiva ani în urmă, în timpul primei sale călătorii în India, când
bene ciase de o bursă predoctorală. Richie și Susan tocmai îl
vizitaseră pe Dan în Kandy, Sri Lanka, unde avea o bursă
postdoctorală18, în cursul celui de-al doilea voiaj în Asia.
Dan a încurajat cuplul să considere cursul cu Goenka drept o ușă
deschisă către meditația intensivă. Cursul i-a dezorientat de la bun
început. De exemplu, Richie a dormit într-un cort mare destinat
bărbaților, iar Susan, într-unul pentru femei. Obligația „tăcerii
nobile“ din prima zi a însemnat ca Richie să nu știe cu cine împarte
acoperișul de deasupra capului – impresia lui era însă că majoritatea
ocupanților erau europeni.
În spațiul destinat meditației, Richie a găsit podeaua acoperită cu
perne zafu, în stilul zen. Una dintre aceste perne avea să e locul pe
care va sta Richie așezat ore întregi, meditând chiar și douăsprezece
ore, în perioada din zi destinată acestei activități.
Șezând pe o pernă zafu în poziția sa obișnuită, pe jumătate lotus,
Richie a simțit junghiuri în genunchiul drept, care fusese
întotdeauna cel mai vulnerabil. Pe măsură ce orele de meditație se
adunau, zi după zi, junghiurile s-au transformat într-un disconfort
major, extins nu numai la celălalt genunchi, ci și în partea lombară,
zona de durere des întâlnită la occidentalii neobișnuiți să stea ore
întregi pe podea, numai pe o pernă.
Sarcina mintală a lui Richie pentru restul zilei a fost să echilibreze
disconfortul cu respirația nazală. Impresia cea mai puternică nu era
respirația sa, ci durerea zică intensă și continuă pe care continua să
o resimtă în genunchi și în spate. Până la sfârșitul primei zile,
gândul care îl copleșea era acesta: nu pot să cred că mai am de
îndurat durerea asta încă nouă zile.
În ziua a treia însă s-a produs o schimbare importantă, odată cu
recomandarea lui Goenka de a-și „mătura“ cu o concentrare atentă
întregul corp, de la cap la degetele de la picioare și de la degetele de
la picioare înapoi la cap, înregistrând toate senzațiile variate pe care
le simte. Deși Richie a descoperit că atenția i se întorcea din nou și
din nou la durerea care îi pulsa în genunchi, el începea, de
asemenea, să perceapă o senzație de echilibru și o stare de bine.
Spre nalul retragerii, Richie a intrat într-o stare de concentrare
totală, care i-a permis să mediteze până la patru ore la o singură
ședință. Atunci când venea timpul, el se ducea în spațiul rezervat și
medita asupra senzațiilor corpului său în mod constant, câteodată
până la ora 1:00 sau 2:00 a.m.
Pentru Richie, retragerea a fost similară unei stări de extaz. El a
căpătat convingerea clară că există metode care ne pot transforma
mintea în sensul producerii unei stări profunde de bine. Nu trebuie
să m controlați de minte, cu asocierile ei întâmplătoare, adesea de
teamă sau furie și tot restul – putem să m cei care decidem noi să
m.
În zilele care au urmat retragerii, Richie a continuat să simtă
starea de bine dobândită, iar pe durata șederii la Dalhousie, mintea
sa a fost detașată. Starea aceasta avea să-l însoțească în autobuzul
care i-a purtat încet, pe el și pe Susan, până la poalele muntelui,
prin locuri și sate care aveau case cu pereții din chirpici și
acoperișuri de paie, până la drumurile aglomerate din Delhi.
În cele câteva zile pe care le-au petrecut în casa de oaspeți
nemobilată pe care și-o puteau permite din bursele de studenți,
aventurându-se pe străzile zgomotoase din Delhi doar pentru a
merge la croitor sau pentru a cumpăra suvenire, Richie a simțit că
starea de bine începe să dispară. Poate că factorul cel mai important
în declinul stării dobândite în cursul meditației a fost faptul că aveau
probleme cu stomacul. O viroză le-a dat bătăi de cap pe când
schimbau avioanele la Frankfurt, pentru a ajunge de la Delhi la
Aeroportul Kennedy. După o zi întreagă petrecută pe drum, au
aterizat în sfârșit la New York, unde au fost întâmpinați de părinții
amândurora, nerăbdători să-i revadă după vara petrecută în Asia.
Pe când Susan și Richie ieșeau din zona controlului vamal –
bolnavi, obosiți și îmbrăcați în stil indian – părinții i-au privit
șocați. În loc să-i îmbrățișeze cu dragoste, aceștia au exclamat
alarmați : „Ce-ați făcut? Arătați îngrozitor!“
Până să ajungă la vechea casă de la țară a familiei lui Susan, din
partea de nord a statului New York, dispăruse și ultima rămășiță a
acelei stări de bine, iar Richie arăta la fel de bolnav ca la coborârea
din avion.
În zadar a încercat să reînvie starea pe care o avusese la cursul de
la Dalhousie; aceasta dispăruse complet. Experiența i-a amintit de o
călătorie psihedelică: avea amintiri vii din timpul retragerii, dar
acestea erau izolate și nu avuseseră ca rezultat o transformare de
durată. Erau doar amintiri.
Experiența trăită pe îndelete a dus la ceea ce avea să devină o
întrebare cu caracter științi c: cât durează stările – asemenea stării
dobândite de Richie în timpul meditației? De la ce punct pot
considerate trăsături de durată? Ce permite ca o asemenea
transformare a inței să se încorporeze într-un mod durabil, înainte
să dispară în cețurile memoriei?
Și unde anume, pe domeniul minții, se a ase Richie în timpul
acelei stări?

Un ghid al celui care meditează

Revelațiile interioare ale lui Richie erau detaliate într-un volum gros
pe care Munindra îl încurajase pe Dan să-l studieze în timpul primei
călătorii în India, cu câțiva ani mai înainte: Visuddhimagga. Acest
text din secolul al cincilea, care, în pali (limba canoanelor de început
din budism), înseamnă Calea către puri care, a fost sursa pentru
acele manuale șapirogra ate în studiul cărora se cufundase Dan la
Bodh Gaya.
Deși au trecut secole, Visuddhimagga a rămas călăuza teoretică
pentru cei care meditează în locuri precum Burma și Thailanda, care
urmează tradiția Theravada și care, prin interpretări moderne, încă
oferă un model fundamental pentru meditația interioară, rădăcina a
ceea ce este cunoscut acum sub numele de mindfulness.
Acest manual al celor care meditează, care te învață cum să
traversezi cele mai necunoscute regiuni ale minții, oferea o
fenomenologie atentă a stărilor meditative și a progresiei lor spre
nirvana (nibbana, în pali). Drumul către marele câștig care este
liniștea interioară, spune manualul, este o minte concentrată, pe de
o parte, și o conștientizare atentă, de cealaltă parte.
Reperele experiențiale pe parcursul meditației au fost concepute
în mod concret. De exemplu, concentrarea începe cu o simplă
atenție acordată respirației (sau oricăruia dintre cele peste patruzeci
de puncte de focalizare sugerate, asemănătoare unor pete de culoare
– pentru a-ți concentra mintea). Pentru începători, acest lucru
înseamnă pași de dans nesiguri între o concentrare maximă și o
minte rătăcitoare.
La început, uxul de gânduri ia forma unei cascade și, din această
cauză, câteodată, începătorii se simt descurajați deoarece au
senzația că nu-și mai pot controla mintea. De fapt, felul în care
percepem torentul de gânduri pare să se datoreze unei atenții
acordate stării noastre naturale, ceea ce culturile asiatice numesc
„minte de maimuță“, pentru că este caracterizată de o frenezie
aleatorie.
Pe măsură ce reușim să ne concentrăm mai intens, gândurile
rătăcitoare dispar în loc să ne tragă după ele pe aleile lăturalnice ale
minții. Fluxul gândurilor curge mai încet, ca un râu, și, în nal,
ajunge să se calmeze într-un lac liniștit, după cum o veche metaforă
ne spune să ne liniștim mintea prin meditație.
Concentrarea susținută, notează manualul, aduce primul semn
major de progres, „concentrarea de acces“, în care atenția rămâne
xată pe ținta aleasă, fără să rătăcească. Odată cu acest nivel de
concentrare vin sentimentele de încântare și calm și câteodată
fenomenele senzoriale cum ar ash-urile de lumină sau senzația
de ușurare a corpului.
„Accesul“ presupune să i la limita concentrării totale,
concentrarea maximă numită jhana (înrudită cu samadhi din
sanscrită), în care ecare și toate gândurile care distrag atenția
dispar. În jhana, mintea se umple cu o imensă încântare, beatitudine
și o concentrare care nu pot nicicum stânjenite.
Visuddhimagga enumeră mai mult de șapte niveluri de jhana,
progresul ind marcat de trăirile subtile succesive de încântare și
extaz, precum și de o stare de detașare mai intensă, împreună cu o
concentrare mai mare și obținută fără efort. În cazul ultimelor patru
niveluri, chiar și în extaz, o senzație relativ puternică se eliberează,
lăsând în urmă doar concentrarea neștirbită și liniștea. Cel mai înalt
punct al acestei conștiințe mai ra nate care implică o asemenea
conștientizare este o jhana „nici a percepției, nici a nonpercepției“.
În timpul lui Gautama Buddha, concentrarea din timpul samadhi
era considerată un fel de autostradă a eliberării pentru yoghini.
Legenda spune că Buddha a practicat această metodă cu un grup de
asceți, dar a abandonat-o și a descoperit o variantă mai bună a
meditației: analiza profundă a însăși mecanicii conștiinței.
Jhana singură, se spune că a a rmat Buddha, nu este calea către o
minte liberă. Deși concentrarea intensă poate un ajutor important,
calea lui Buddha se poate schimba într-un tip diferit de concentrare
interioară: calea înțelegerii.
Aici, conștientizarea este deschisă spre orice apare în minte, mai
degrabă decât către un singur lucru – excluzându-le pe toate
celelalte –, ca în concentrarea totală. Abilitatea de a menține această
mindfulness, atenția alertă, dar nonreactivă, variază în funcție de
puterea noastră de concentrare.
Cu mindfulness, persoana care meditează pur și simplu notează
orice îi vine în minte fără să aibă nicio reacție, cum ar gândurile
sau impresiile senzoriale, de exemplu sunetele, și le lasă să plece.
Cuvântul operativ este pleacă. Dacă ne gândim mult la ceea ce
tocmai a apărut sau lăsăm asta să ne afecteze în vreun fel, am
pierdut starea de mindfulness, până când acea reacție sau gând
devine în schimb obiectul mindfulness.
Visuddhimagga descrie modul în care mindfulness atent susținută
– „conștientizarea singură și clară a ceea ce se întâmplă de fapt“ în
experiența noastră, în momente succesive – se ra nează într-un
exercițiu al cunoașterii mai nuanțat, care ne poate conduce printr-o
succesiune de etape spre epifania nală, nirvana/nibbana19.
Această trecere la înțelegerea meditației se realizează în cursul
relației dintre conștientizarea noastră și a gândurilor noastre. În
mod obișnuit, gândurile sunt cele care ne fac să reacționăm:
aversiunea sau dezgustul de sine, de exemplu, generează un set de
trăiri și de acțiuni; fanteziile noastre romantice un alt set. Dar, cu o
puternică mindfulness, putem experimenta un sens profund în care
dezgustul de sine și gândurile romantice sunt la fel: asemenea
tuturor celorlalte gânduri, acestea sunt momente mintale
trecătoare. Nu trebuie să ne lăsăm hărțuiți toată ziua de gândurile
noastre – acestea sunt o serie continuă de caracteristici scurte,
previzualizări și secvențe care se petrec într-un teatru al minții.
Odată ce înțelegem mintea ca pe un set de procese, mai degrabă
decât să m dați peste cap de seducția gândurilor, intrăm pe calea
înțelegerii. Apoi progresăm modi când iar și iar relația pe care o
avem cu acest spectacol interior – producând de ecare dată mai
multă înțelegere cu privire la natura conștiinței însăși.
Așa cum noroiul care se depune într-o baltă ne permite să vedem
apa limpede, la fel retragerea uxului de gânduri ne permite să
observăm mașinăria noastră mintală cu o și mai mare claritate. De-a
lungul timpului, de exemplu, persoana care meditează vede o
înșiruire năucitoare de momente ale percepției care se iau la
întrecere în minte, de obicei ascunse de conștiință în spatele unei
cortine.
Extazul dobândit de Richie în urma meditației poate localizat
mai mult ca sigur undeva între valorile de referință ale evoluției. Dar
această stare a dispărut undeva în cețurile memoriei. Sic transeunt
modi că stările.
În India se povestește despre un yoghin care a petrecut mulți ani
singur într-o peșteră, atingând rare atele stări ale samadhi. Într-o
zi, mulțumit indcă părea că ajunsese la sfârșitul călătoriei lui
spirituale, yoghinul a coborât de pe munte și a intrat în sat.
În acea zi, târgul era aglomerat. În vreme ce-și făcea loc prin
mulțime, yoghinul a fost prins într-un grup care se dădea din calea
unui nobil local călare pe un elefant. Înspăimântat, un băiețel s-a
dat înapoi din fața animalului, călcându-l pe yoghin pe piciorul gol.
Supărat și îndurerat, acesta și-a ridicat toiagul care-l ajuta la mers
pentru a-l lovi pe băiat. Dar, dintr-o dată, văzând ce era pe cale să
facă – și conștientizând furia care-i ridicase brațul –, yoghinul a
făcut stânga-mprejur și s-a reîntors în peștera sa pentru și mai
multă meditație.
Povestea spune, de fapt, diferența dintre stările de meditație
profundă și suportarea schimbării. Dincolo de stările tranzitorii
asemenea samadhi (sau, echivalentul lor, jhana concentrate) pot
exista schimbări de durată chiar în ința noastră. Vissudhimagga
consideră această transformare ca ind adevăratul fruct al atingerii
celor mai ridicate niveluri de înțelegere. De exemplu, așa cum spune
textul, stările negative puternice, precum lăcomia și egoismul, furia
sau reaua-voință, dispar. În locul lor se instalează însușiri pozitive
precum calmul, bunătatea, compasiunea și bucuria.
Lista rezonează cu pretențiile altor tradiții meditative. Dacă noile
trăsături se datorează unor experiențe transformatoare speci ce
acumulate în timpul atingerii amintitelor niveluri sau orelor
îndelungate de meditație realizate pe parcurs, nu putem spune. Dar
meditația care induce stările de extaz resimțite de Richie – probabil
undeva în apropierea concentrării de acces, dacă nu prima jhana – a
fost su cientă să producă aceste modi cări ale însușirii.
Descoperirea lui Buddha – atingerea iluminării prin intermediul
înțelegerii – a fost o provocare pentru tradiția yoghină din vremea
sa, care urma calea concentrării la diferite niveluri de samadhi,
starea de concentrare absolută. În vremea aceea, înțelegere versus
concentrare era un subiect viu discutat în dezbaterea asupra
conștiinței, discuțiile învârtindu-se în jurul descoperirii celei mai
bune modalități de a obține acele însușiri modi cate.
Pe repede înainte, ne îndreptăm către o altă „politică a
conștiinței“, din anii 1960, în timpul zilelor grele ale marotei
psihedelice. Revelațiile bruște date de stările modi cate induse de
droguri au condus la presupuneri precum cele făcute de un obișnuit
al LSD: „Cu LSD, am experimentat în numai 20 de minute ceea ce
unui călugăr tibetan i-ar luat 20 de ani“20.
Greșit! Problema cu stările induse de droguri este că, după ce
substanțele chimice se elimină din organism, tu rămâi cel
dintotdeauna. Și, așa cum a descoperit Richie, același lucru se
întâmplă în cazul stărilor de extaz produse de meditație.

Note:
* Un bodhisattva este, în budism, o persoană care își asumă existența și nu
fuge din fața durerilor reîncarnărilor. Conform Mahayanei, una dintre cele
două ramuri principale ale budismului, există două tipuri de bodhisattva:
pământești și cerești. Dacă orice om poate accede la condiția de bodhisattva
pământesc, cea de bodhisattva ceresc presupune puteri supraumane, care pot
obținute numai într-o viață ulterioară. (N. trad.)
** Lider spiritual. (N. trad.)
*** Ascet. (N. trad.)

**** Veșmântul tradițional al bărbaților, o bucată de material legată în jurul

taliei și al picioarelor. (N. trad.)
***** Samadhi desemnează starea de conștiință superioară celei de veghe (de
vis și de somn profund). Într-o asemenea stare se produce fuziunea celui care
meditează cu obiectul meditației sale. Să i capabil să trăiești cât mai des
această stare este o condiție indispensabilă a oricărei meditații yoghine
profunde. (N. trad.)
****** Electroencefalogramă. (N. trad.)
******* Un sikh este adeptul unei religii care se bazează pe convingerile lui
Guru Nanak, născut în 1469. (N. trad.)
******** „Don’t worry, be happy“. (N. trad.)
1. Pentru o înțelegere complexă a lui Neem Karoli Baba, așa cum a fost perceput de
occidentalii care l-au cunoscut, vezi: Parvati Markus, Love Everyone: The Transcendent
Wisdom of Neem Karoli Baba Told Through the Stories of the Westerners Whose Lives He
Transformed, San Francisco: HarperOne, San Francisco, 2015.
2.. Mirka Knaster, Living This Life Fully: Stories and Teachings of Munindra, Shambhala,
Boston 2010.
3. Mulțimea de persoane care meditează îi include și pe alții care au fost cu Maharaji,
inclusiv Krishna Das și Ram Dass însuși. Alții, inclusiv Sharon Salzberg, John Travis și
Wes Nisker, au devenit profesori de vipassana. Mirabai Bush, un alt participant, a fondat
mai târziu Center for Contemplative Mind in Society [Centrul pentru o Minte
Contemplativă în Societate], o organizație dedicată încurajării pedagogiei
contemplative la nivel superior, și a participat la proiectarea primului curs despre
mindfulness și inteligența emoțională la Google.
4. Ca să m sinceri, unele părți din aceste texte păreau prea fanteziste pentru a merita să le
acordăm atenție – în special, în ceea ce privește obținerea de puteri supranaturale –,
ind mai potrivite unei secțiuni similare din Yoga Sutras din Patanjali. Astfel de texte
înlătură asemenea „puteri“, cum ar capacitatea de a auzi la o distanță mare, ca
neavând nici o semni cație spiritual. Într-adevăr, în unele epopei indiene, cum este
Ramayana, se spune că ticăloșii ajung să aibă astfel de puteri prin ani de practică
ascetică, dar fără un cadru etic protector (și de aici ticăloșia lor).
5. Vezi Daniel Goleman, „The Buddha on Meditation and States of Consciousness, Part I:
The Teaching“, Journal of Transpersonal Psychology, 4 (1), 1972, pp. 1–44.
6. Daniel Goleman, „Meditation as Meta-Therapy: Hypotheses Toward a Proposed Fifth
Stage of Consciousness“, Journal of Transpersonal Psychology, 3(1), 1971, pp. 1–25.
Citind această lucrare câțiva ani mai târziu, Dan s-a simțit, pe de o parte, rușinat de
naivitatea manifestată, iar pe de alta, mulțumit de elementele preștiinți ce descoperite
în cursul elaborării acestui articol.
7. B. K. Anand et al., „Some Aspects of EEG Studies in Yogis“, EEG and Clinical
Neurophysiology 13,1961, pp. 452–456. Dincolo de faptul că este un raport anecdotic,
acest studiu apare cu mult înaintea unei analize de date computerizate.
8. Noțiunea-cheie a „behaviorismului radical“ al lui Skinner a fost că întreaga activitate
umană a rezultat din asocierile învățate dintre un stimul dat (renumitul experiment al
lui Pavlov sunând un clopoțel) și răspunsul speci c (câinele care salivează ca răspuns la
sunetul clopoțelului), care se consolidează de-a lungul timpului (inițial, prin hrană).
9. Președintele departamentului lui Richie a obținut titlul de doctor la Harvard sub
îndrumarea lui Skinner însuși și a adus la Universitatea din New York studiile sale
privind dresarea porumbeilor prin intermediul condiționării— împreună cu un laborator
plin de colivii cu porumbei. Președintele departamentului nu era atât de rigid în
perspectiva sa behavioristă, dar, din punctul de vedere al lui Richie, era mult prea
încăpățânat. În acei ani, curentul amintit domina multe prestigioase departamente de
psihologie, ca parte a unei mișcări generale în psihologia academică de a face domeniul
mai „științi c“ prin intermediul cercetării experimentale, ca reacție la teoriile
psihanalitice care dominau domeniul, acesta ind susținut în mai mare măsură de
anecdotele clinice decât de experimente.
10. Ca student al seminarelor președintelui de departament, Richie a fost îngrozit să a e că
textul făcea parte din cartea lui Skinner din 1957, Verbal Behavior, în care autorul
susținea că toate obiceiurile umane erau învățate prin consolidarea comportamentului
și cu ajutorul limbajului. Cu câțiva ani mai înainte, cartea lui Skinner fusese criticată
vehement și pe față de lingvistul de la MIT, Noam Chomsky. Critica puncta faptul că, de
exemplu, nu contează de câte ori un câine aude ceea ce spune omul, nicio recompensă
nu va obținută în urma vorbirii – în vreme ce copiii de pretutindeni învață să facă asta
fără niciun fel de pregătire. Acest lucru înseamnă că abilitățile cognitive înnăscute, nu
numai ceea ce este dobândit prin învățare, stimulează cunoașterea limbii. Pentru
 prezentarea seminarului său, Richie a reamintit critica lui Noam Chomsky la adresa
cărții lui Skinner – iar ulterior a simțit că președintele departamentului a încercat
continuu să-l submineze, dorind să-l dea afară din departament. Acel seminar l-a scos
din minți pe Richie; ajunsese să aibă fantezii despre cum se duce în laboratorul șefului
de departament, la ora trei dimineața, pentru a elibera de acolo toți porumbeii. Vezi
Noam Chomsky, „The Case Against Behaviorism”, New York Review of Books,
30 decembrie 1971.
11. Coordonatorul științi c al lui Richie, Judith Rodin, tocmai terminase doctoratul la
Universitatea Columbia. Rodin începuse o remarcabilă carieră în psihologie, devenind
decan la Graduate School of Arts and Science [Școala Doctorală de Arte și Științe], din
cadrul Yale, iar ulterior rectorul universității, ind și prima femeie președintă la Ivy
League College, din cadrul Universității din Pennsylvania. La momentul scrierii acestei
cărți, ea tocmai și-a încheiat mandatul de președinte al Fundației Rockefeller.
12. Pentru aceste metode, el s-a orientat spre John Antrobus, care preda în cealaltă parte a
orașului, la City College of New York. Richie a petrecut mult timp în laboratorul lui
Antrobus, la adăpost de atmosfera din propriul departament.
13. Daniel Goleman, Emotional Intelligence, Bantam, New York, 1995. Pentru versiunea în
limba română: Daniel Goleman, Inteligența emoțională, ediția a treia, trad. din engleză
Irina-Margareta Nistor, Curtea Veche Publishing, București, 2008.
14. William James, The Varieties of Religious Experience, CreateSpace Independent
Publishing Platform, 2013, p. 388.
15. Freud și Rolland: vezi Sigmund Freud, Civilization and Its Discontents. Mai târziu, totuși,
experiențele transcendentale au fost incluse în teoriile lui Abraham Maslow, care le-a
numit „experiențe de top“. Din anii 1970, s-a născut o mișcare la marginea deja
existentei mișcări periferice a psihologiei umaniste, numită psihologie
„transpersonală“, care a luat în serios stările modi cate (Dan fusese unul dintre
președinții de început ai Asociației Americane de Psihologie Transpersonală). Dan a
publicat primele sale articole despre meditație în The Journal of Transpersonal
Psychology.
16. Charles Tart, ed., Altered States of Consciousness, Harper & Row, New York, 1969.
17. Entuziasmul și fascinația culturală pentru substanțele psihedelice a fost într-o oarecare
măsură o descoperire a științei creierului, care a contribuit la avansarea pe drumul
cunoașterii neurotransmițătorilor. Zeci de neurotransmițători au fost identi cați la
începutul anilor 1970, cu toate că funcțiile lor au fost prea puțin înțelese. Patruzeci de
ani mai târziu, putem identi ca mai bine de o sută și avem o listă foarte so sticată a
efectelor pe care le au asupra creierului, dar și numeroase date privind complexitatea
interacțiunilor dintre ei.
18. O bursă acordată de Social Science Research Council, cu scopul de a studia sistemele
psihologice din tradițiile spirituale asiatice.
19. Această de niție a mindfulness este inspirată din Nyanaponika, The Power of
Mindfulness, Buddhist Publication Society, Kandy, Sri Lanka, 1986.
20. Luria Castell Dickinson, citată în Sheila Weller, „Suddenly That Summer“, Vanity Fair,
iulie, 2012, p. 72. În mod similar, neurologul Oliver Sacks scrie despre propriile cercetări
în care a fost inclusă o multitudine de substanțe care modi că mintea, „unele persoane
reușind să atingă stările transcendente prin intermediul meditației sau prin tehnici care
induc o asemenea stare de transă. Dar substanțele pot oferi o scurtătură; ele promit
transcendența la cerere“. Oliver Sacks, „Altered States“, The New Yorker, 27 august 2012,
p.  40. În vreme ce drogurile pot induce stările modi cate, ele nu ajută în cazul
trăsăturilor modi cate.
Capitolul 3
„După“ înseamnă „înainte“
pentru următorul „între“

A doua ședere a lui Dan în Asia a avut loc în 1973, de data aceasta în
cadrul unui proiect postdoctoral al Social Science Research Council,
chipurile o incursiune aventuroasă în „etnopsihologie“, cu scopul de
a studia sistemele asiatice care analizau mintea și a a a care sunt
limitele acesteia. Aventura a început cu șase luni petrecute în Kandy,
un oraș situat la poalele munților din Sri Lanka, unde Dan se
consulta, la ecare câteva zile, cu Nyanaponika Thera, un călugăr
Theravadan, născut german, a cărui învățătură era centrată pe teoria
și practica meditației. (Dan a continuat apoi, câteva luni, în
Dharamsala, India, unde a studiat la Library of Tibetan Works and
Archives).
Scrierile lui Nyanaponika se concentrau pe Abhidhamma, un
model al minții sub forma unei hărți, și pe metodele privind
transformarea conștiinței în direcția însușirilor modi cate. În vreme
ce Visuddhimagga și manualele de meditație pe care Dan le citise
cuprindeau recomandări pentru minte, Abhidhamma era o teorie
călăuzitoare pentru utilizarea acestor manuale. Acest sistem
psihologic venea cu o explicație detaliată a elementelor-cheie ale
minții și sfaturi despre cum să traversezi spațiul interior pentru a
face schimbări de durată chiar acolo, în adâncul inței noastre.
Anumite secțiuni erau convingătoare în ceea ce privește relevanța
lor pentru psihologie – mai ales dinamica dintre o minte
„sănătoasă“ și una „nesănătoasă“1*. Mult prea des, starea noastră
mintală uctuează într-o gamă care evidențiază dorințele,
egocentrismul, agitația și ceea ce ne place. Dar toate acestea sunt
printre cele mai nesănătoase stări pe harta minții.
Prin contrast, stările sănătoase includ mintea, liniștea interioară,
atenția continuă și o încredere realistă. În mod ciudat, un subgrup al
stărilor sănătoase poate aplicat atât minții, cât și corpului: buna
dispoziție, exibilitatea, adaptabilitatea și optimismul.
Stările sănătoase le inhibă pe cele nesănătoase și viceversa.
Semnul evoluției este reprezentat de reacțiile noastre în viața de zi
cu zi care semnalizează o schimbare către stadiile sănătoase. Scopul
este acela de a face ca stările sănătoase să devină predominante și să
se transforme în însușiri de durată.
În timp ce persoana este adâncită în meditația profundă, stările
nesănătoase sunt suprimate, dar, asemenea acelui yoghin coborât de
pe munte în bazar, pot reapărea mai puternice ca niciodată atunci
când starea de concentrare slăbește. Prin contrast, în conformitate
cu această veche psihologie budistă, atingerea nivelurilor profunde
de introspecție conduce la o transformare radicală, în cele din urmă
eliberând mintea celui care meditează de amestecul nesănătos. Un
practician al meditației avansat se va stabiliza fără efort pe partea
sănătoasă, care include încrederea, buna dispoziție și alte asemenea
stări.
Dan a văzut această psihologie asiatică asemenea unui model de
lucru al minții, testat de-a lungul secolelor, o teorie despre cum
antrenamentul mintal poate conduce la însușiri modi cate pozitive.
Teoria a ghidat practica meditației pentru mai bine de două milenii,
ind o dovadă entuziastă a conceptului.
În vara anului1973, Richie și Susan au venit la Kandy pentru o
vizită de șase săptămâni, înainte de a se îndrepta spre India, pentru
acea retragere tulburătoare cu Goenka. A ându-se amândoi în
Kandy, Richie și Dan au făcut drumeții prin junglă, pentru a se
consulta cu Nyanaponika2, la schitul îndepărtat al acestuia, cu
privire la modelul de stare de bine mintală.
Mai târziu în cursul acelui an, după ce Dan s-a întors din cea de-a
doua călătorie în Asia, unde a făcut cercetări în domeniul științelor
sociale, a fost angajat la Harvard ca lector vizitator. În semestrul din
toamna anului 1974, el a ținut un curs intitulat „Psihologia
conștiinței“, care se potrivea speci cului cultural al acelor vremuri,
cel puțin printre studenți, mulți dintre aceștia făcându-și propria
cercetare extracurriculară cu ajutorul substanțelor psihedelice, yoga,
chiar și cu ceva meditație.
Odată ce cursul de psihologia conștiinței a fost anunțat, sute de
studenți de la Harvard au început să e interesați de studiul
meditației și al stărilor modi cate provocate de aceasta, de sistemul
psihologic budist și de ceea ce era puțin cunoscut pe atunci,
dinamica atenției – toate aceste subiecte ind incluse în programa
de studiu. Cererea a fost atât de mare, încât cursul a fost mutat în
cea mai mare sală de la Harvard, care avea 1.000 de locuri, Sanders
Theatre.3 Richie, pe atunci în al treilea an de studii, era asistent la
acest curs.4
Cele mai multe subiecte despre care se discuta la Psihologia
conștiinței – și chiar și titlul cursului – se a au cu mult în afara
structurii convenționale a predării psihologiei din acele zile. Nu a
fost nicio surpriză că, la nalul semestrului, conducerea
departamentului nu l-a rugat pe Dan să mai rămână. Dar, până la
acel moment, noi scriseserăm și făcuserăm ceva cercetare împreună,
iar Richie a descoperit cu emoție că exact acesta urma să e drumul
științi c pe care dorea să îl urmeze.
Începută când ne a am în Sri Lanka și continuată în timpul
semestrului în care a fost predat acest curs de psihologia conștiinței,
am prezentat prima schiță a articolului nostru colegilor de la
universitate, mai ales partea legată de însușirile modi cate. În
vreme ce, din necesitate, Dan își fundamentase primul articol pe
dovezi minore, cercetări insu ciente și multe presupuneri, de data
aceasta, aveam un model pentru calea care ducea la trăsăturile
modi cate, un algoritm pentru transformarea interioară. Am făcut
eforturi serioase pentru a conecta ceea ce știam noi la datele risipite
pe care le produsese știința până atunci.
Înapoi la Cambridge, ne-am gândit la toate acestea în cursul unor
lungi discuții, adesea în Harvard Square. Fiind vegetarieni, mâncam
înghețată de caramel în magazinul de înghețată al lui Bailey din
Brattle Street. Acolo am lucrat la ceea ce urma să devină un articol
care aduna toate datele relevante pe care izbutiserăm să le găsim
pentru a ne susține prima variantă de teorie cu privire la însușirile
pozitive modi cate.
L-am intitulat „The Role of Attention in Meditation and Hypnosis:
A Psychobiological Perspective on Transformations of
Consciousness“. Cel mai important concept era cel numit
transformările conștiinței, sintagma pe care o foloseam pe atunci
pentru însușirile modi cate, pe care le vedeam ca pe o schimbare /
transformare psihobiologică (astăzi am spune neurologică).
Susțineam că hipnoza, spre deosebire de meditație, producea efecte
primare și nu efecte ale însușirilor, ca în cazul meditației.
În acea perioadă, fascinația nu era neapărat legată de însușiri, ci,
mai ales, de stările modi cate, e din cauza folosirii substanțelor
psihedelice, e din cauza meditației. Dar, după cum am stabilit în
urma discuțiilor de la Bailey, „după ce starea euforică trece, ești
aceeași persoană care erai și înainte“. Am formulat ideea într-un
mod mult mai formal în următorul articol publicat.
Ne refeream la o confuzie care se făcea adesea în legătură cu
modul în care meditația ne poate schimba. Unii oameni sunt
fascinați de stările remarcabile atinse în timpul sesiunii de meditație
– în special în timpul retragerilor îndelungate – și nu mai dau
importanță în ce mod sau dacă aceste stări se traduc și printr-o
schimbare de durată în mai bine după întoarcerea acasă. Prețuind
doar stările euforice, pierdeau chiar cea mai importantă parte a
exercițiului: cum putem să ne transformăm durabil, zi după zi.
Recent, acest punct ne-a ridicat mingea la leu când am avut
ocazia să-i povestim lui Dalai Lama despre stările meditative și
despre tiparele lor cerebrale pe care un practician vechi le-a
prezentat în laboratorul lui Richie. Deoarece acest expert era angajat
în anumite tipuri speci ce de meditație – de exemplu, concentrare și
vizualizare –, datele imagistice ale creierului au evidențiat un pro l
neurologic distinct pentru ecare stare modi cată obținută prin
meditație.
„Este foarte bine“, a comentat Dalai Lama, „pentru că a reușit să
arate unele semne de abilitate yoghină“, iar prin asta el înțelegea
meditația intensă vreme de câteva luni sau chiar de câțiva ani
practicată de yoghinii din peșterile din Himalaya, opusă varietăților
de yoga tness, atât de populare în zilele noastre.5
Apoi, Dalai Lama a adăugat: „Adevăratul semn al unei persoane
care meditează este acela că își disciplinează mintea, eliberându-se
de emoțiile negative.“
Această regulă a rămas constantă încă din vremea Visuddhimagga:
Nu starea de beatitudine de pe parcurs este cea care contează de
fapt. Contează ceea ce devii în urma meditației.
Neștiind cum să punem cap la cap harta meditației cu ceea ce am
experimentat noi înșine și cu insu cientele dovezi științi ce, am
formulat o ipoteză: „După“ este „înainte“ pentru următorul „între“.
Pentru a înțelege această ghicitoare, după se referă la schimbările
de durată datorate meditației care durează mult după terminarea
sesiunii. Înainte înseamnă starea pe care o aveam la început, înainte
de a ne dedica meditației. Între este ceea ce se întâmplă atunci când
medităm, schimbările temporare din starea noastră, care trec atunci
când nu mai medităm.
Cu alte cuvinte, practica repetată a meditației conduce la
obținerea unor trăsături de lungă durată – acel după.
Eram intrigați de posibilitatea existenței unei căi biologice în care
exercițiul repetat să ducă la intensi carea unor însușiri pozitive
importante cum ar bunătatea, răbdarea, prezența conștientă și
liniștea în orice circumstanțe. Meditația, spuneam noi, era un
instrument care avea grijă tocmai de aceste calități ale inței
umane.
Ne-am publicat articolul într-una dintre cele două sau poate trei
reviste interesate de aceste teme de cercetare exotice, așa cum era
considerată meditația în anii 19706. A fost prima scânteie a
cercetărilor noastre asupra însușirilor modi cate. Cu toate acestea,
baza științi că nu era una dintre cele mai solide. După cum se
spune, „probabilitatea nu este o dovadă“, adică noi nu aveam în
vedere decât o posibilitate, dar aceasta era prea puțin pentru a o
putea considera o probabilitate, iar dovada era zero.
Când am scris prima data despre asta, nu exista niciun studiu
științi c care să furnizeze tipul de dovadă de care aveam nevoie.
Abia la multe decenii după publicarea articolului, Richie avea să
descopere că, pentru persoanele care meditează conștiincios, starea
lor „de dinainte“ era, într-adevăr, considerabil diferită de cea a
persoanelor care nu au meditat niciodată sau petrec prea puțin timp
făcând asta, iar acesta era un indicator al unei însușiri modi cate
(așa cum vom vedea în capitolul doisprezece, „Comoara ascunsă“).
Nimeni în psihologia acelor vremuri nu vorbea despre însușiri
modi cate. În plus, materialul brut era neobișnuit pentru psihologi:
manuale de meditație vechi, pe atunci greu de trimis în afara Asiei,
plus experiența noastră în ceea ce privește retragerile intense în
meditație și întâlnirile întâmplătoare cu practicienii dedicați. Eram
complet diferiți de ceilalți care studiau domeniul psihologiei sau
ciudați, așa cum eram fără îndoială considerați de unii dintre colegii
de la Harvard.
Viziunea noastră cu privire la însușirile modi cate a făcut un salt
mult dincolo de știința psihologiei. A fost o întreprindere riscantă.

Știința vine din urmă

Când un cercetător cu multă imaginație lansează o idee inovatoare,
declanșează mai degrabă un lanț de evenimente decât o variație
naturală în evoluție, indcă testele empirice conțin idei noi,
eliminând ipotezele nesigure și punându-le în circulație pe cele
bune7.
Pentru ca asta să se întâmple, știința trebuie să ajungă la un
echilibru între sceptici și cei care fac speculații, adică acei oameni
care aruncă năvoade mari, gândesc imaginativ și îl iau în calcul pe
„și dacă“. Rețeaua cunoașterii crește odată cu testarea ideilor
originale aduse la lumină de cei care fac speculații, așa cum suntem
noi înșine. Dacă numai scepticii ar interesați de știință, am avea
parte de prea puțină inovație.
Economistul Joseph Schumpeter a devenit cunoscut pentru
conceptul de „distrugere creativă“, conform căruia, pe o piață, noul
distruge vechiul. Bănuielile noastre de început cu privire la însușirile
modi cate se potrivesc cu ceea ce Schumpeter numea „viziune“: un
act intuitiv care furnizează direcție și energie pentru susținerea
eforturilor analitice. O viziune îți permite să vezi lucrurile într-o
nouă lumină, după cum a spus, una „care nu se găsește în fapte,
metode și rezultate ale științei preexistente“8.
Sigur, am avut o viziune în acest sens, dar și metode sau date
insu ciente pentru explorarea acestei game pozitive de însușiri
schimbate. În plus, n-am avut nicio idee despre mecanismul
creierului care ar permite o asemenea modi care substanțială. Eram
hotărâți să construim raționamentul, dar era prea devreme pentru
descoperirea piesei științi ce cruciale în acest puzzle.
Datele tezei noastre de disertație erau rave – prea rave – și
susțineau următoarea idee: cu cât vei exersa mai mult cum să
generezi o stare meditativă, cu atât exercițiul îți va arăta mai
limpede in uențele de durată, dincolo de sesiunea de meditație
propriu-zisă.
Evident, pe măsură ce știința creierului a evoluat de-a lungul
deceniilor, și raționamentele noastre s-au dezvoltat.
Richie a participat la prima sa întâlnire cu Society for
Neuroscience [Societatea pentru Neuroștiință] în 1975, la New York,
împreună cu alți 2  500 de specialiști, cu toții entuziaști pentru că
asistau la nașterea unui nou domeniu (și niciunul visând că, în zilele
noastre, astfel de întâlniri ar putea atrage peste 30  000 de
neurologi)9. La mijlocul anilor 1980, unul dintre primii președinți ai
societății, Bruce McEwen, de la Universitatea Rockeffeler, ne-a
furnizat ceva material științi c.
McEwen a pus în aceeași cușcă, pentru douăzeci și opt de zile, un
Scandentia dominant cu un exemplar inferior în ierarhie– versiunea
din lumea rozătoarelor a celui care este prins în capcană la serviciu
cu un șef de coșmar, vreme de o lună, 24 de ore zilnic. Marele șoc
pentru studiul lui McEwen a fost acela că, în creierul rozătorului
dominant, dendritele s-au retras în hipocamp, o zonă crucială
pentru memorie. Aceste prelungiri rami cate ale corpului celulelor
nervoase ajung la și acționează asupra altor celule; o scădere a
numărului de dendrite înseamnă probleme de memorie.
Rezultatele lui McEwen au avut efect asupra studiului creierului și
asupra științelor comportamentale asemenea unui mic tsunami,
deschizând mintea asupra posibilității ca o experiență dată să-și lase
amprenta asupra creierului. McEwen reducea totul la găsirea
sfântului Graal în psihologie: cum evenimentele stresante puteau
produce cicatrici neurologice pe perioade lungi. Faptul că o
experiență de orice fel putea să-și lase amprenta asupra creierului
fusese, până în acel moment, de neconceput.
Ca să m mai exacți, stresul era parte a experimentului cu cobai,
iar McEwen nu a făcut altceva decât să crească intensitatea.
Con gurarea standard pentru cobai era echivalentul detenției
solitare a rozătorului: săptămâni sau luni petrecute într-o cușcă
mică de sârmă, iar, dacă animalul era norocos, primea și o roată de
alergare pentru exercițiu.
Compară această viață de veșnică plictiseală și izolare socială cu
un fel de stațiune de relaxare pentru rozătoare, cu o mulțime de
jucării, obstacole pe care să urce, pereți colorați, tovarăși de joacă și
spații interesante de explorat. Acesta este habitatul stimulator pe
care Marion Diamond, de la Universitatea Berkeley l-a construit
pentru cobaii ei. Lucrând cam în aceeași perioadă cu McEwen,
Diamond a descoperit că, în cazul cobailor săi, creierele acestora au
avut de câștigat, având ramuri dendritice mai puternice care
conectează neuronii și stimulează creșterea în regiunile creierului,
cum ar , de pildă, cortexul prefrontal, cruciale în ceea ce privește
atenția și reglementarea sinelui10.
În vreme ce munca lui McEwen a demonstrat cum pot
evenimentele negative să afecteze părți ale creierului, Diamond s-a
concentrat în studiile sale pe partea pozitivă. Cu toate acestea,
munca ei a fost răsplătită cu o simplă ridicare din umeri a colegilor
din domeniul neurologiei, poate pentru că a lansat o provocare
directă acestui domeniu. Pe atunci, teoria convențională era că, la
naștere, creierul nostru are numărul maxim de neuroni pe care apoi,
în mod inexorabil, începem să-i pierdem, proces care continuă pe tot
parcursul vieții. Experiența, se presupune, nu are nimic de-a face cu
asta.
Dar McEwen și Diamond ne fac să ne întrebăm următorul lucru:
dacă, în cazul cobailor, aceste schimbări în bine sau în rău au loc la
nivelul creierului, ar putea o experiență similară să schimbe creierul
uman în sensul formării unor însușiri modi cate bene c? Poate
meditația să e un asemenea exercițiu interior util?
Simplul gând la această posibilitate a fost entuziasmant.
Începeam să întrezărim ceva cu adevărat revoluționar care se a a
acolo, în fața noastră, dar avea să mai dureze câteva decenii până
când să adunăm dovezi care să ne susțină ipoteza.

Marele salt
Era anul 1992, iar Richie era îngrijorat pentru că Departamentul de
sociologie de la Universitatea din Wisconsin îl rugase să organizeze
un colocviu important. Știa că pășea în mijlocul unui taifun
intelectual, o bătălie între „natură“ și „evoluție“, care se ducea de
ani în științele sociale. Echipa care era de partea evoluției credea că
experiențele sunt cele care ne in uențează comportamentul;
cealaltă echipă susținea că genele noastre sunt cele care ni-l
determină.
Lupta avea o istorie lungă și deloc liniștită – rasiștii din secolul al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au folosit genetica pe post
de teren științi c pentru a porni o cruciadă împotriva negrilor, a
amerindienilor, a evreilor, a irlandezilor și lista celor care au devenit
ținte ale bigotismului este lungă. Rasiștii atribuiau orice rămânere în
urmă în realizările educaționale și economice destinului genetic,
ignorând dezechilibrele majore oferite de oportunități. Reacția
științelor sociale i-a făcut pe mulți din Departamentul de sociologie
să e profund sceptici în fața oricăror explicații biologice.
Richie însă a simțit că sociologii au comis o eroare științi că
atunci când au presupus că biologia reduce în mod necesar
diferențele grupului la genetică și de aceea acestea păreau de
nemodi cat. După părerea lui, savanții respectivi erau in uențați,
de fapt, de concepții amprentate ideologic.
Pentru prima dată, Richie a propus în mod public conceptul de
„neuroplasticitate“ drept un mijloc de a rezolva această confruntare
dintre natură și evoluție. Neuroplasticitatea, a explicat el, arată că
experiența repetată poate schimba creierul, in uențându-l. Nu
trebuie să alegem între natură și evoluție. Acestea interacționează și
se in uențează reciproc.
Conceptul a reconciliat elegant două puncte de vedere diferite.
Dar Richie o luase înaintea științei; informațiile privind
neuroplasticitatea umană erau abia la început.
Acest lucru s-a schimbat doar câțiva ani mai târziu, când s-au
făcut nenumărate descoperiri științi ce – de exemplu, s-a
demonstrat că o bună stăpânire a unui instrument muzical crește
numărul de centri cerebrali11. Violoniștii a căror mână stângă
continuă să atingă coardele în timp ce cântă sporesc regiunile
creierului care fac degetele să se miște. Cu cât cântă mai mult, cu
atât acestea se dezvoltă mai mult12.

Experimentul naturii
Încearcă acest exercițiu! Privește în față și ține ridicat un deget
având brațul întins. Încă uitându-te drept înainte, mișcă degetul
până ajunge cam la 60 de centimetri de nasul tău. Când îți miști
degetul mult în dreapta, dar te concentrezi cu privirea x în față,
intră în scenă vederea periferică, adică marginea exterioară a ceea ce
poate surprinde sistemul olfactiv13.
Multă lume pierde urma degetului în timp ce acesta se mișcă spre
dreapta sau spre stânga nasului. Dar există o categorie de persoane
la care acest lucru nu se întâmplă. Este vorba despre persoanele cu
de ciențe de auz.
Deși acest neobișnuit avantaj vizual al celor surzi este cunoscut
de multă vreme, abia recent a căpătat o explicație, iar aceasta este
neuroplasticitatea.
Studiile privitoare la creier, precum acesta de față, pro tă de așa
numitele „experimente naturale“, situații cum ar surzenia
congenitală. Interesată de plasticitatea creierului, Helen Neville,
neurolog la Universitatea din Oregon, a utilizat un scanner cerebral
MRI pentru a testa atât persoanele cu de ciențe de auz, cât și pe
cele care aud normal cu un simulator vizual care imită ceea ce vede o
persoană surdă atunci când citește limbajul semnelor.
 Semnele sunt gesturi extinse. Când o persoană surdă citește
semnele alteia, de obicei se uită la fața persoanei care face acele
semne, nu direct la mișcarea mâinilor. Unele dintre aceste gesturi
extinse se mută la periferia câmpului vizual, iar astfel se exersează
în mod natural capacitatea creierului de a percepe lucrurile până la
marginea vederii. Plasticitatea permite acestor circuite să preia o
sarcină vizuală pe măsură ce persoana surdă învață limbajul
semnelor: citirea a ceea ce se întâmplă la marginea vederii.
Cea mai mare parte a domeniul neurologic, care, de obicei,
operează ca un cortex auditiv primar (cunoscut ca girusul Heschl),
nu primește informații senzoriale în cazul persoanelor surde.
Creierul acestor persoane, a descoperit Neville, s-a modi cat astfel
încât ceea ce este parte a sistemului auditiv, acum funcționează
împreună cu circuitele vizuale14.
Asemenea descoperiri ilustrează felul în care creierul se poate
reinventa ca răspuns la experiențele repetate15. În cazul
muzicienilor și al persoanelor cu de ciențe de auz, dar și al altora,
ele oferă dovada de care aveam nevoie. Neuroplasticitatea
furnizează un cadru bazat pe dovezi și un limbaj care are sens în
termeni de gândire științi că actuală16. Aceasta a fost platforma
științi că de care aveam nevoie, un mod de gândire cu privire la felul
în care antrenamentul intenționat al minții, cum este meditația,
poate in uența creierul.

Spectrul însușirii modi cate

Putem să ne imaginăm însușirile modi cate sub forma unei hărți,
care pleacă din extremitatea negativă, unde se a ă tulburarea de
stres post-traumatică (TSPT). Atunci când vine vorba de amenințări,
amigdala acționează ca un radar neurologic. Traumele uriașe
resetează pragul de la care aceasta preia controlul asupra creierului,
ca răspuns la ceea ce este perceput ca ind o amenințare17. La
persoanele care suferă de TSPT, orice indiciu care le amintește de
experiența traumatică – și care pentru oricine altcineva nu ar în
mod obligatoriu observabil – declanșează o cascadă de reacții
neuronale exagerate care creează amintiri, provoacă insomnie,
iritabilitate, hipervigilență.
Urmând spectrul însușirilor spre partea pozitivă, ajungem la
impactul neurologic bene c ca rezultat al faptului de a un copil
sigur de sine, al cărui creier este modelat de părinți empatici,
preocupați și capabili să educe. Acest creier de copil poate face ca, la
maturitate, de exemplu, persoana respectivă să e capabilă să-și
păstreze ușor calmul atunci când este supărată18.
Interesul nostru în ceea ce privește însușirile modi cate merge
dincolo de spectrul pur și simplu sănătos, către o gamă și mai
interesantă – crearea însușirilor sănătoase ale inței. Aceste însușiri
modi cate pozitive, cum ar calmul și compasiunea, sunt un scop, al
minții la care se ajunge prin exercițiile contemplative. Folosim
conceptul de însușire modi cată ca pe o scurtătură pentru această
gamă pozitivă19.
Neuroplasticitatea oferă o bază științi că pentru felul în care
instruirea repetată poate crea aceste calități de durată pe care le-am
întâlnit numai la câțiva oameni din rândul yoghinilor, swami,
călugări și lideri spirituali din budismul tibetan. Însușirile lor
modi cate se potrivesc în cel mai înalt grad vechilor descrieri ale
transformărilor de durată.
O minte eliberată de tulburări poate ajuta la reducerea suferinței
umane, un scop împărtășit atât de știință, cât și de metodele
meditative. Dar, dincolo de visarea la piscurile inței, există o
dorință mai aproape de ecare dintre noi: o viață cel mai bine
descrisă ca ind în oritoare.

Calea prosperității
Pe când Alexandru cel Mare își conducea armatele prin ceea ce
cunoaștem azi sub numele Cașmir, legenda spune că a întâlnit un
grup de yoghini asceți, în Taxila, pe atunci un oraș prosper, a at pe
acea ramură a Drumului Mătăsii care ducea spre câmpiile Indiei.
Yoghinii au tratat cu indiferență apariția oroșilor soldați ai lui
Alexandru, spunând că și el, asemenea lor, putea să stăpânească
doar pământul pe care stă și că și el, asemenea lor, este muritor.
 Termenul grec derivat pentru acești yoghini este gimnoso ști,
care, în traducere liberă, înseamnă „ lozo în pielea goală“ (chiar și
astăzi, unele grupuri de yoghini indieni călătoresc dezbrăcați, ind
acoperiți doar de un strat de cenușă). Impresionat de calmul lor,
Alexandru a crezut că are de-a face cu „oameni liberi“ și chiar l-a
convins pe unul dintre ei, Kalyana, să-l însoțească în misiunea lui
militară de cucerire. Nu există nicio îndoială, stilul de viață al
yoghinului și perspectiva pe care o avea asupra vieții rezonau cu
educația lui Alexandru. Acesta din urmă luase lecții de la lozoful
grec Aristotel. Renumit pentru setea lui de a învăța, Alexandru ar
recunoscut în yoghini o altă sursă de înțelepciune.
Școlile grecești de lozo e împărtășeau un ideal de transformare
personală care, în mod remarcabil, era ecoul celor din Asia, așa cum
este posibil să a at Alexandru în schimburile sale de idei cu
Kalyana. Grecii și moștenitorii lor, romanii, desigur, au pus bazele
școlii de gândire occidentale.
Aristotel postulează scopul vieții ca ind bazat pe eudaimonia,
calitatea de a prospera, o abordare care are multe variante și în
școala de gândire modernă. Virtuțile, spunea el, sunt dobândite în
parte prin găsirea „mijlocului bun“ dintre extreme; curajul se a ă
între asumarea impulsivă a riscului și lașitate, o moderație
temperată între autoindulgență și negare ascetică.
Și, adăuga Aristotel, nu suntem virtuoși prin natură, dar cu toții
avem potențialul de a deveni astfel, prin efort adecvat. Acesta
include ceea ce astăzi numim monitorizare de sine, un exercițiu pe
care îl facem atunci când ne analizăm gândurile și faptele.
Alte școli lozo ce greco-romane au folosit exerciții similare de
gândire pentru a dobândi prosperitatea. Pentru stoici, a fost
important să descopere că sentimentele lor legate de evenimentele
vieții, și nu evenimentele însele, le determină fericirea; ne-am găsit
liniștea atunci când am înțeles ce putem controla în viață și ce nu
putem controla. Astăzi, această convingere are ecou prin
popularizarea versiunii „Doisprezece pași“ a rugăciunii teologului
Reinhold Niebuhr:
 Doamne, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,
Curajul de a schimba lucrurile pe care le pot să schimba
Și înțelepciunea de a ști să deosebesc între cele două.

Drumul clasic către „înțelepciunea de a ști să fac diferența“ trece

prin antrenamentul mintal. Aceste școli grecești au văzut lozo a ca
pe o artă aplicată și au predat exercițiile contemplative și disciplina
de sine ca modalități de a prospera. Asemenea semenilor lor din Est,
grecii au văzut că putem cultiva calități ale minții care să întrețină
bunăstarea.
Practicile grecești de a dezvolta virtuțile au fost, până la un punct,
predate deschis, în vreme ce altele au fost predate doar inițiaților, ca
Alexandru, care a observat că textele lozo lor erau mai bine
înțelese în contextul acestor învățături secrete.
În tradiția greco-romană, calități precum integritatea, bunătatea,
răbdarea, umilința au fost considerate chei pentru menținerea
prosperității Acești gânditori occidentali și aceste tradiții spirituale
asiatice, de asemenea, au văzut importanța de a cultiva o viață
virtuoasă prin intermediul unei transformări aproximativ
asemănătoare a inței. În budism, de exemplu, idealul în oririi
interioare se numește bodhi (în pali și în sanscrită), o cale de
autoactualizare care hrănește „ce este mai bun în noi“20.

Urmașii lui Aristotel

Astăzi, psihologia utilizează termenul de prosperitate ca pe o
versiune a termenului aristotelian în oritor. Raportându-se la
Aristotel, printre mulți alți gânditori, Carol Ryff, psiholog în cadrul
Universității din Wisconsin (și colegă a lui Richie), a propus un
model de obținere a bunăstării în șase pași:

Acceptare de sine, să i pozitiv cu privire la tine însuți, să i

conștient atât cu privire la calitățile, cât și la defectele tale
și să te simți bine așa cum ești. Acest lucru necesită o
conștiință de sine care nu judecă.
 Creștere personală, în sensul că tu continui să te schimbi și
să te dezvolți spre împlinirea întregului tău potențial –
simțindu-te din ce în ce mai bine pe măsură ce timpul trece
–, adoptând noi modalități de a vedea sau de a și
bene ciind de cele mai multe talente cu care ai fost
înzestrat. „Fiecare dintre voi este perfect așa cum este“, le-a
spus studenților săi maestrul zen Suzuki Roshi și a adăugat
„cu toate acestea, puteți avea parte de o ușoară
îmbunătățire“, reconciliind acceptarea cu creșterea.
Autonomie, adică independența gândirii și a faptei,
libertatea față de presiunea socială și utilizarea propriilor
standarde pentru a te măsura pe tine însuți. Acest lucru se
aplică cel mai bine culturilor individualiste cum ar cele
din Australia și SUA, în comparație cu japonezii, o cultură în
care armonia cu grupul este importantă.
Perfecționare, să te simți capabil să faci față situațiilor
complexe pe care ți le oferă viața, sesizând oportunitățile pe
măsură ce acestea îți ies în cale și creând situații care se
potrivesc nevoilor și valorilor tale.
Împlinire a relațiilor cu căldură, empatie și încredere,
împreună cu o grijă reciprocă unul de celălalt și capacitatea
de a ajunge la un compromis.
Scopul vieții, mai exact scopuri și credințe care îți dau un
sens și o direcție. Unii lozo susțin că adevărata fericire
vine ca un produs secundar al înțelesului și al scopului în
viață.

Ryff consideră aceste calități ca pe o versiune modernă a

eudaimoniei, „cel mai mare bine uman”, realizarea potențialului tău
unic21. Așa cum vom vedea în capitolele următoare, diferitele
varietăți de meditații par să cultive una sau mai multe dintre aceste
abilități. Mai mult decât atât, există câteva studii care s-au ocupat
de felul în care meditația îi poate face pe oameni să se situeze pe
poziții mai bune în ierarhizarea personală a lui Ryff, în ceea ce
privește bunăstarea.
 Potrivit Centers for Disease Control and Prevention [Centrul
pentru Prevenirea și Controlul Bolilor], mai puțin de jumătate dintre
americani au a rmat că au un mai pronunțat scop în viață dincolo de
locurile de muncă și de obligațiile de familie22. Acest aspect
particular al bunăstării poate avea implicații semni cative: Viktor
Frankl a scris despre cum un scop în viață i-a permis lui, dar și
altora, să supraviețuiască ani întregi într-un lagăr de concentrare
nazist, în vreme ce mii de oameni mureau în jurul lui23. Pentru
Frankl, continuarea muncii de psihoterapeut în relația cu alți
prizonieri din lagăr i-a dat un sens vieții; în cazul altui om în aceeași
situație, sensul a fost dat de un copil care îl aștepta afară; un altul a
găsit scopul în cartea pe care dorea să o scrie.
Sentimentul lui Frankl rezonează cu descoperirea recentă că,
după o retragere pentru meditație de trei săptămâni (aproximativ
540 de ore în total), cei care și-au găsit un scop în viață în acea
perioadă au arătat, de asemenea, o creștere a activității
telomerazei** în celulele imune, chiar și cinci luni mai târziu24.
Această enzimă protejează telomerii, care, la rândul lor, protejează
moleculele ADN, re ectând cât de mult va trăi o celulă.
Este ca și cum celulele corpului și-ar spune, adunați-vă, aveți
lucruri importante de făcut. Pe de altă parte, așa cum au notat
savanții care au făcut descoperirea, aceasta are nevoie să e repetată
în studii bine argumentate, înainte de a siguri.
Un lucru important: potrivit testului lui Ryff, opt săptămâni de
mindfulness par să mărească o zonă din trunchiul cerebral care se
corelează cu un impuls în ceea ce privește bunăstarea25. Dar studiul
nu este unul semni cativ – a fost realizat pe doar paisprezece
persoane – și ar trebui refăcut pe un grup mai mare de subiecți,
înainte să putem trage niște concluzii preliminare.
În mod similar, într-un studiu separat, persoanele care practică o
formă populară de mindfulness au raportat niveluri mai mari de
prosperitate și alte bene cii asemănătoare până la un an mai
târziu26. Cu cât faci mai mult exercițiu mindfulness în ecare zi, cu
atât mai mare va tendința personală în ceea ce privește
bunăstarea. Din nou, este vorba despre un studiu nesemni cativ, iar
o măsurare a creierului – care, după cum am spus, este mult mai
puțin susceptibilă schimbărilor psihologice decât autoevaluarea – va
și mai convingătoare.
Prin urmare, în vreme ce considerăm interesantă ideea că
meditația, pe care o și practicăm, in uențează în bine prosperitatea,
știința rămâne sceptică pentru că încă nu poate să con rme această
ipoteză.
Studii precum cele amintite sunt adesea citate ca „dovedind“
bene ciile meditației, mai ales acum, când acest obicei a devenit un
soi de avor du jour. Dar cercetarea în ceea ce privește meditația
diferă enorm atunci când vine vorba despre rigoare științi că, deși
atunci când suntem obișnuiți cu promovarea anumitor tipuri de
meditație, aplicații sau alte „produse“ contemplative, acest adevăr
incomod dispare.
În capitolele care urmează am folosit standarde riguroase pentru
a separa neadevărul de fapte. Până la urmă, ce ne spune știința
despre impactul meditației?

Note:
* Limba engleză are mai multe cuvinte pentru același înțeles: antonimia
sănătos – nesănătos poate exprimată atât prin healthy – unhealthy, cât și
prin wholesome – unwholesome. (N. trad.)
** Telomeraza este o enzimă din nucleul celular care împiedică scurtarea
telomerilor și reface secventele de ADN telomeric. (N. red.)
1. Sănătos și nesănătos: în diversele traduceri academice, acești doi termeni sunt, de obicei,
numiți „factori mintali“ „sănătoși“ și „nesănătoși“.
2. Numele original al lui Nyanaponika a fost Siegmund Feniger. Evreu născut în Germania
în 1901, devenise deja budist pe când avea douăzeci de ani și descoperise scrierile unui
alt budist născut german, Nyanatiloka Thera (Anton Gueth), cel care l-a inspirat în mod
deosebit. Odată cu venirea la putere a lui Hitler, Feniger a călătorit în ceea ce se numea
pe atunci Ceylon, cu scopul de a se alătura lui Nyanatiloka la o mănăstire lângă
Colombo. Nyanatiloka a studiat meditația cu un călugăr birmanez despre care se dusese
vestea că ar iluminat (adică arhant), iar, mai târziu, Nyanaponika a studiat cu maestrul
spiritual birmanez și erudit Mahasi Sayadaw, care a fost profesorul lui Munindra.
3. Cursul a atras, de asemenea, un mare număr de persoane care nu se numărau printre
studenți, inclusiv Mitch Kapor, care, mai târziu, a pus bazele Lotus, o companie de
software de succes.
4. Un alt asistent care a avut o frumoasă carieră a fost Shoshanah Zuboff, care a devenit
profesor la Harvard Business School și care a scris In The Age of the Smart Machine (Basic
Books, 1989), printre alte cărți. Un student pe nume Joel McCleary a devenit membru al
administrației lui Jimmy Carter și a jucat un rol crucial în obținerea aprobării
Departamentului de Stat pentru prima vizită a lui Dalai Lama în Statele Unite.
5. Milioanele de persoane care practică yoga în centrele moderne nu utilizează metodele
standard ale yoghinilor asiatici care chiar și astăzi caută locuri îndepărtate pentru a
putea medita în liniște. În mod tradițional, predarea acestor practici implică un singur
profesor (sau „guru“) și un singur discipol, nu o grupă întreagă într-un studio yoga. Și
seturile de posturi din abordările moderne diferă substanțial de practicile yoga
tradiționale: posturile în picioare reprezintă o inovație recentă, formatul de seturi de
posturi a fost împrumutat din exercițiile europene, iar yoghinii din pustietate utilizează
mai mult pranayama pentru a-și calma mintea și pentru a declanșa stările meditative
decât în cazul programele de yoga orientate mai degrabă către tness decât pentru a
susține lungile sesiuni de meditație (care a fost scopul original al asanei yoga). Vezi
William Broad, The Science of Yoga, Simon & Schuster, New York, 2012.
6. Richard J. Davidson și Daniel J. Goleman, „The Role of Attention in Meditation and
Hypnosis: A Psychobiological Perspective on Transformations of Consciousness“,
International Journal of Clinical and Experimental Hypnosis, 25(4), 1977, pp. 291–308.
7. David Hull, Science as a Process, University of Chicago Press, Chicago, 1990.
8. Joseph Schumpeter, History of Economic Analysis, Oxford University Press, NewYork,
1996, p. 41.
9. Aceștia erau anii în care domeniul neuroștiințelor abia se forma și se baza mai ales pe
cercetarea pe animale, nu pe oameni. Society for Neuroscience a ținut prima sa ședință
în 1971. Prima întâlnire la care a participat Richie a fost cea de-a cincea.
10. E. L. Bennett et al., „Rat Brain: Effects of Environmental Enrichment on Wet and Dry
Weights“, Science, 163(3869), pp. 825–26.
http://www.sciencemag.org/content/163/3869/825.short. În momentul de față știm că o
creștere presupune adăugarea de noi neuroni.
11. Pentru cercetări recente despre felul în care muzica modelează creierul, vezi C. Pantev
și S. C. Herholz, „Plasticity of the Human Auditory Cortex Related to Musical Training“,
Neuroscience Biobehavioral Review, 35 (10), 2011, pp. 2140–2154; doi:10.1016
/j.neubiorev.2011.06.010; S. C. Herholz și R. J. Zatorre, „Musical Training as a
Framework for Brain Plasticity: Behavior, Function, and Structure“, Neuron, 76(3), 2012,
pp. 486–502; doi:10.1016/j.neuron.2012.10.011.
12. T. Elbert et al., „Increased Cortical Representation of the Fingers of the Left Hand in
String Players“, Science, 270 (5234), 1995, pp. 305–3077;
doi:10.1126/science.270.5234.305. Șase instrumentiști la violă, doi violonceliști și un
chitarist, împreună cu șase persoane de vârstă apropiată care nu erau muzicieni și care
compuneau grupul de control au fost subiectul unuia dintre cele mai in uente studii
asupra impactului repetițiilor muzicale asupra creierului. Experiența muzicienilor era
de cel puțin șapte ani, iar cea mai îndelungată ajungea la șaptesprezece ani. Persoanele
din grupul de control aveau vârstele și sexul muzicienilor. Important de știut: toți
muzicienii cântau la instrumente cu coarde și toți erau dreptaci; mâna stângă a acestor
muzicieni a continuat să atingă cu degetele instrumentul, pe măsură ce cântau. Să cânți
la un instrument cu coarde necesită o dexteritate considerabilă și cultivă o sensibilitate
tactilă sporită, care este cheia performanței. Folosind o tehnică pentru a măsura
 semnalele magnetice generate de creier, ca și cum ar măsura semnalele electrice (deși
cu o mai mare rezoluție spațială), cercetătorii au arătat că mărimea suprafeței corticale
destinate reprezentării degetelor mânii stângi era considerabil mai mare la muzicieni,
comparativ cu cei care nu erau muzicieni. Mărimea acestei regiuni a fost cea mai mare la
acei muzicieni care au început să cânte mai devreme în viață.
13. În literatura de specialitate, aceasta este percepția parafoveală (vederea periferică).
Fovea este regiunea din retină cu cea mai mare acuitate vizuală și care primește
informații de la obiectele a ate în fața ta, în vreme ce informația care vine din partea
dreaptă sau stângă este parafoveală.
14. Neville a studiat zece persoane cu hipoacuzie profundă congenitală, cu vârsta medie de
treizeci de ani, și le-a comparat cu un grup alcătuit din persoane de sex și vârste
comparabile, fără de ciențe de auz. Echipa lui Neville a supus subiecții unui test care
trebuia să le evalueze vederea foveală. Pe un ecran apăreau cercuri galbene
intermitente, unele dintre ele rapid, altele mai încet. Sarcina participanților era să
apese un buton când vedeau cercul galben intermitent mai puțin mai rapid. Uneori
cercurile apăreau spre centrul ecranului, iar alteori spre marginea acestuia, în aria
parafoveală. Participanții cu de ciențe de auz au fost mai preciși decât cei din grupul de
control în a detecta cercurile galbene de la periferie. Această descoperire era de așteptat
din moment ce persoanele cu asemenea de ciențe erau experimentate în limbajul
semnelor și astfel, experiența lor vizuală era diferită de cea a persoanelor din grupul de
control și includea expunere regulată la informația bogată nelocalizată central. Dar
descoperirea cea mai neașteptată a fost aceea că sectorul cortical care primește
informații de la ureche a arătat o activare semni cativă ca răspuns la cercurile
prezentate în lateral, dar numai în cazul pacienților surzi. Cei fără de ciențe de auz nu
au arătat nicio activare a acestei regiuni auditive primare ca răspuns la informația
vizuală. Vezi G. D. Scott, C. M. Karns, M. W. Dow, C. Stevens, H. J. Neville, „Enhanced
Peripheral Visual Processing in Congenitally Deaf Humans Is Supported by Multiple
Brain Regions, Including Primary Auditory Cortex“, Frontiers in Human Neuroscience, nr.
8 (martie), 2014, pp. 1–9; doi:10.3389/fnhum.2014.00177.
15. Această cercetare pune capăt unui neuromit și anume că ecare zonă a creierului are un
set speci c de funcții, iar acestea nu se pot schimba.
16. Această idee a reprezentat o serioasă provocare pentru unele ipoteze din psihologie. De
exemplu, aceea că până la vârsta adultă, personalitatea se xează și că persoana care
ești la acel moment este ceea ce vei pentru tot restul vieții – personalitatea a fost
stabilă de-a lungul timpului și în diferite contexte. Neuroplasticitatea a sugerat altceva,
și anume că experiența ta de viață poate schimba însușirile de personalitate pe care le ai
până la un punct.
17. Vezi, de exemplu, Dennis Charney et al., „Psychobiologic Mechanisms of Post-Traumatic
Stress Disorder“, Archives of General Psychiatry, 50, 1993, pp. 294–305.
18. D. Palitsky et al., „The Association between Adult Attachment Style, Mental Disorders,
and Suicidality“, Journal of Nervous and Mental Disease, 201(7), 2013, pp. 579–586;
doi:10.1097/NMD.0b013e31829829ab.
19. Mai formal, o însușire modi cată reprezintă calitățile bene ce, susținute ale gândirii,
trăirilor și acțiunilor care rezultă din antrenarea cu un scop a minții, ind însoțite de
schimbări susținute și de durată ale creierului.
20. Cortland Dahl et al., „Meditation and the Cultivation of Wellbeing: Historical Roots and
Contemporary Science“, Psychological Bulletin, în presă, 2016.
21. Carol Ryff intervievată la http://blogs.plos.org/neuroanthropology/2012/07/19
/psychologist-carol-ryff-on-wellbeing-and-aging-the-fpr-interview/.
22. Rosemary Kobau et al., „Well-Being Assessment: An Evaluation of Well-Being Scales for
Public Health and Population Estimates of Well-Being among US Adults“, Applied
Psychology: Health and Well-Being, 2–3, 2010, pp. 272–297.
23. Viktor Frankl, Man’s Search for Meaning, Beacon Press, Boston, 2006.
24. Tonya Jacobs et al., „Intensive Meditation Training, Immune Cell Telomerase Activity,
and Psychological Mediators“, Psychoneuroendocrinology, 2010; doi:
10.1016/j.psyneurn.2010.09.010.
25. Omar Singleton et al., „Change in Brainstem Gray Matter Concentration Following a
Mindfulness-Based Intervention Is Correlated with Improvement in Psychological Well-
Being“, Frontiers in Human Neuroscience, 18 februarie, 2014; doi:
10.3389/fnhum.2014.00033.
26. Shauna Shapiro et al., „The Moderation of Mindfulness-Based Stress Reduction Effects
by Trait Mindfulness: Results from a Randomized Controlled Trial“, Journal of Clinical
Psychology, 67 (3), 2011, pp. 267–277.
Capitolul 4
Cel mai bun lucru pe care l-am avut

Scena: un atelier de prelucrarea lemnului și doi tipi – să-i numim Al

și Frank – discutând în vreme ce Al alimentează cu o bucată de
placaj dinții unui imens ferăstrău electric. Dintr-o dată, îți dai seama
că Al nu și-a luat măsurile de siguranță necesare în cazul folosirii
utilajului, iar ritmul tău cardiac se intensi că văzând cum degetul
lui mare se îndreaptă spre dinții de oțel.
Al și Frank sunt pierduți în conversația lor, niciunul nu realizează
pericolul, iar degetul lui Al se apropie tot mai mult de lama care
zbârnâie. Inima ta a luat-o razna și broboane de sudoare ți s-au
adunat deasupra sprâncenelor. Îți dorești să-l poți avertiza pe Al, dar
el este doar un actor în lmul pe care tocmai îl vizionezi.
It Didn’t Have to Happen, realizat de Canadian Film Board
[Consiliul Național Canadian pentru Cinematogra e], cu scopul de
a-i înspăimânta pe tâmplari și a-i convinge să folosească dispozitive
de protecție, înfățișează trei accidente de atelier pe durata celor
douăsprezece minute ale lmului. Asemenea imaginii în care
degetul se îndrepta inexorabil către lama ferăstrăului, ecare dintre
secvențe te ține cu su etul la gură până în ultimul moment: Al își
pierde degetul din cauza ferăstrăului circular; un alt muncitor se
alege cu degetele fracturate, iar un planșeu de lemn aproape
secționează un asistent.
Filmul a avut o soartă diferită de ceea ce se intenționase inițial,
prevenția în rândul tâmplarilor. Mai bine de un deceniu din perioada
dedicată cercetării sale, Richard Lazarus, psiholog la Universitatea
Berkeley, a prezentat aceste descrieri ale unor accidente macabre ca
ind un factor de stres emoțional credibil1. Plin de generozitate, el i-
a oferit lui Dan o copie a acestui lm, ca să-l folosească pentru
studiul realizat la Harvard.
 Dan a arătat lmul la aproximativ șaizeci de persoane, jumătate
dintre acestea oferindu-se voluntar (studenți la Harvard care urmau
cursurile de psihologie), care nu aveau experiență în ceea ce privește
meditația, cealaltă jumătate, profesori de meditație, având cel puțin
doi ani de practică. Jumătate dintre persoanele din ecare grup a
participat la o sesiune de meditație chiar înainte de vizionare; Dan i-
a învățat pe novicii de la Harvard să mediteze acolo, în laborator. El
le-a spus celor care făceau parte din grupul de control și care
fuseseră aleși la întâmplare pur și simplu să stea și să se relaxeze.
Ritmul lor cardiac și cantitatea de transpirație se intensi cau și
scădeau pe măsură ce vizionau lmul, iar Dan stătea în camera
învecinată monitorizând experimentul. Persoanele obișnuite cu
meditația au avut tendința de a-și reveni mai repede după stresul
indus de aceste evenimente supărătoare decât cele care nu fuseseră
obișnuite cu un astfel de exercițiu spiritual2. Sau cel puțin așa părea.
Cercetarea a fost su cient de bine realizată pentru a-i aduce lui
Dan un titlu de doctor la Harvard și pentru a publicată în cele mai
de seamă reviste ale momentului. Chiar și așa, dacă ne uităm înapoi
cu mai multă atenție, vedem o serie de chestiuni și probleme. Cei
care decid acordarea de burse și publicarea articolelor au standarde
stricte cu privire la identi carea celor mai bune lucrări de cercetare
– asta înseamnă lucrările care conduc la cele mai sigure rezultate.
Din acest punct de vedere, cercetarea lui Dan – la fel ca majoritatea
studiilor legate de meditație, inclusiv cele de astăzi – are scăpări.
De exemplu, Dan era persoana care-i învăța pe voluntari să
mediteze sau le spunea doar să se relaxeze. Dar Dan cunoștea
rezultatul dorit, acela că meditația ajută mai mult decât credem, iar
acest lucru putea in uența felul în care le vorbea celor două grupuri,
poate într-un mod care ducea la rezultate bune pentru cei care
meditaseră și slabe pentru cei din grupul de control, care doar se
relaxaseră.
Un alt punct: din cele 313 articole care au citat concluziile la care
ajunsese Dan, niciunul nu a încercat să refacă studiul pentru a vedea
dacă se obțineau rezultate similare. Autorii au presupus că
rezultatele erau destul de solide pentru a le putea folosi ca bază a
propriei argumentații.
Cazul lui Dan nu este singular; această atitudine se întâlnește și
astăzi. Capacitatea de replicare este considerată un atu al metodei
științi ce; oricare alt om de știință trebuie să poată reproduce un
experiment dat și să obțină aceleași rezultate sau să arate că nu a
ajuns la ele. Foarte puțini însă încearcă să facă asta.
Această lipsă a repetiției se dovedește a o problemă universală
în știință, mai ales atunci când este vorba despre studiul
comportamentului uman. În vreme ce psihologii au făcut tot felul de
propuneri pentru a face rezultatele cercetărilor psihologice mai
sigure, în prezent nu se cunoaște câte dintre cele mai citate studii ar
putea rămâne în picioare, deși poate că pentru multe dintre ele acest
lucru ar posibil3. În plus, numai un mic număr de studii
psihologice se au în vedere pentru a refăcute; stimulentele din
domeniu favorizează munca originală, nu repetarea. În plus,
psihologia, asemenea tuturor științelor, are adânc înrădăcinată o
tendință în ceea ce privește publicarea materialelor cu caracter
științi c: rareori savanții încearcă să publice studii atunci când nu
obțin rezultate semni cative. Cu toate acestea, chiar și un rezultat
nul poate avea o semni cație aparte.
Apoi, există o diferență esențială între unitățile de măsură „mai
puțin importante“ și cele „importante“. Dacă ceri oamenilor să se
raporteze la propriile comportamente, sentimente sau ceea ce
numim măsurile subiective mai puțin importante, factorii
psihologici cum ar dispoziția unei persoane la un moment dat,
dorința de a arăta bine sau de a face pe plac investigatorului pot
in uența enorm felul în care răspund. Pe de altă parte, este mai
puțin (sau deloc) probabil că asemenea tendințe pot in uența
procese psihologice precum ritmul cardiac sau activitatea creierului,
ceea ce le face să e unități de măsură importante.
Să luăm în considerare cercetarea lui Dan: într-o oarecare măsură,
el s-a bazat pe factori mai puțin relevanți, care presupuneau ca
oamenii să-și aprecieze propriile reacții. El a folosit o metodă de
evaluare a anxietății foarte întâlnită (printre psihologi), care îi făcea
pe oameni să se caracterizeze în termeni de „Sunt îngrijorat“ de la
„deloc“ la „foarte mult“ și de la „aproape niciodată“ la „aproape
întotdeauna“4. În ansamblu, această metodă a arătat că persoanele
sunt mai puțin stresate după prima ședință de meditație – o
descoperire des întâlnită de-a lungul anilor în studiile asupra
meditației. Dar, o asemenea autoevaluare este susceptibilă pe scară
largă de a „răspuns așteptării“, semnalele implicite mergând în
sensul raportării unui rezultat pozitiv.
Chiar și novicii în meditație raportează faptul că se simt mai
relaxați și mai puțin stresați odată ce au început acest exercițiu
spiritual. Asemenea autoevaluări ale unui management al stresului
devin vizibile în informațiile inițiale privind meditația mai degrabă
decât în măsurătorile importante care se fac la nivelul activității
creierului. Acest lucru poate însemna că anxietatea diminuată pe
care persoanele care meditează o simt are loc înainte ca modi cările
perceptibile să e con rmate sau ca așteptarea unor asemenea
efecte să in uențeze ceea ce raportează persoanele care meditează.
Dar inima nu minte. Studiul lui Dan a inclus măsurători
psihologice precum ritmul cardiac și transpirația, reacții care, în
mod obișnuit, nu pot controlate intenționat și care, astfel, produc
o imagine mai precisă a reacțiilor reale ale persoanei care le suportă,
mai ales prin comparație cu cei foarte subiectivi, mai înclinați spre
autoevaluare.
Pentru disertația lui Dan, unitatea de măsură psihologică de bază
a fost reacția galvanică a pielii, sau GSR, o intensi care a activității
electrice care presupune o cantitate semni cativă de transpirație.
GSR semnalizează creșterea stresului la nivelul corpului. Conform
unor speculații, în evoluția timpurie a omului, eliberarea
transpirației a făcut pielea mai puțin fragilă, protejându-i astfel pe
oameni în timpul confruntărilor corp la corp5.
Analizele făcute la nivelul creierului sunt chiar mai de încredere
decât cele psihologice „periferice“, cum ar ritmul cardiac. Era însă
prea devreme pentru aceste metode, cel mai puțin părtinitoare și
cele mai convingătoare dintre toate. În anii 1970, imagistica
creierului prin intermediul fRMN, SPECT și analizele computerizate
cum ar EEG nu fusese încă inventată6. Măsurarea reacțiilor care
aveau loc la distanță de creier – precum ritmul cardiac, respirator,
transpirația – era tot ceea ce avea Dan la îndemână7. Din cauză că
aceste răspunsuri psihologice re ectă un amestec complex de forțe,
ele sunt de obicei greu de interpretat8.
Un alt punct slab al studiului are de-a face cu modul de
înregistrare a datelor, cu mult înainte ca acestea să fost
digitalizate. Viteza de transpirație a fost monitorizată prin mișcarea
unui ac pe o bobină de hârtie. Dan a avut de lucru ore întregi pentru
a converti ceea ce înregistra aparatul electronic în numere necesare
analizării informațiilor obținute. Acest lucru însemna măsurarea
transpirației înainte și după ecare accident.
Și acum, întrebarea-cheie: a existat o diferență importantă între
cele patru condiții – expert versus novice, meditație versus simpla
ședere liniștită – în ceea ce privește viteza de recuperare în urma
accidentelor? Rezultatele, așa cum au fost acestea înregistrate de
Dan, au sugerat că meditația ar crește viteza de recuperare și că
persoanele care meditează constant își revin cel mai repede9.
Exprimarea aceasta, așa cum au fost înregistrate de Dan, indică o
altă potențială problemă: Dan a fost cel care a calculat punctajul, iar
întregul efort trebuia să-i susțină ipoteza. Această situație poate
in uența experimentul; când persoana care face studiul analizează
datele obținute, poate îndrepta rezultatele spre concluziile dorite.
Amintirile neclare (bine, foarte neclare) ale lui Dan, după aproape
cincizeci de ani, sunt că atunci când printre cei din grupul care a
meditat s-a înregistrat un GSR ambiguu – cel care putea să e la
vârful reacției la accident sau imediat după –, el l-a calculat ca și
cum ar fost în vârful, nu la începutul perioadei de recuperare.
Efectul unei astfel de părtiniri ar putea orientarea rezultatelor
către o reacție la transpirație mai accentuată în caz de accident a
celor care meditează și o recuperare mai rapidă (iar acesta este exact
modelul găsit la persoanele care meditează constant și care au fost
studiate până acum).
O astfel de atitudine părtinitoare are două niveluri: cel al
predilecțiilor noastre conștiente și, mai greu de contraatacat, cel al
predilecțiilor inconștiente. Nici până în ziua de azi, Dan nu poate
jura cu mâna pe inimă că rezultatele obținute nu sunt părtinitoare.
Dan s-a confruntat cu aceeași dilemă pe care o au mulți oameni de
știință care studiază meditația: ei înșiși meditează, ceea ce poate
încuraja plasarea, chiar dacă inconștientă, într-o tabără sau alta.

Știință nepărtinitoare
Ar putea o scenă desprinsă direct dintr-o versiune Bollywood a
lmelor cu Nașul: o limuzină Cadillac neagră adusă la un anumit
moment și într-un anume loc, portiera din spate se deschide și intră
Dan. Lângă el, așezat pe banchetă, marele șef – nu Marlon Brando /
Don Corleone, ci mai degrabă un yoghin mic de statură, cu barbă,
înfășurat într-o dothi albă.
Yoghinul Z a venit din Orient în America în anii 1960 și a ajuns
repede la notorietate intrând în cercurile celebrităților. A atras un
număr impresionant de adepți și a recrutat sute de tineri americani
în speranța că aceștia vor deveni maeștri ai metodei lui. În 1971,
chiar înainte de prima sa călătorie în India, Dan a participat la o
astfel de școală de vară condusă de Z.
Acesta, care auzise că Dan era student la Harvard și bene cia de o
bursă predoctorală în India, avea un plan. În concluzie, i-a înmânat
lui Dan o listă de nume și adrese cu adepții pe care îi avea în India și
l-a instruit să-i caute, să stea de vorbă cu ei și apoi să scrie o lucrare
de disertație din care să reiasă că metoda acestui yoghin era singura
modalitate de a deveni „iluminat“.
Lui Dan, ideea i s-a părut de-a dreptul îngrozitoare. O asemenea
deturnare scandaloasă a cercetării pentru a promova un anume tip
de meditație indica o fraudă care, în mod regretabil, caracterizează
un anume tip de „lider spiritual“ (amintește-ți de swami X). Când un
învățător se angajează într-un soi de autopromovare mai potrivită
unei mărci comerciale este semn că speră să folosească aparența
unui progres interior în serviciul marketingului. Atunci când
cercetătorii care promovează un anume tip de meditație raportează
rezultate pozitive, se ridică aceeași suspiciune, dar și o altă
întrebare: au existat și rezultate negative care nu au fost raportate?
 De exemplu, învățătorii spirituali din studiul lui Dan au predat
meditația transcendentală (MT). Cercetarea pe MT are o istorie
oarecum complicată din cauza faptului că cea mai mare parte a ei a
fost realizată de echipa de la Maharishi University of Management
(fosta Maharashi International University), care este parte a
organizației care promovează acest tip de meditație. Evident, asta
ridică suspiciuni privind existența unui con ict de interese, chiar și
în condițiile în care cercetarea a fost bine realizată.
Din acest motiv, laboratorul lui Richie a folosit în mod intenționat
mai mulți oameni de știință sceptici cu privire la efectele meditației,
care au ridicat probleme reale și au pus sub semnul întrebării ceea ce
„adevărații credincioși“ ar putea avea tendința de a ascunde sub
preș. Care a fost rezultatul: laboratorul lui Richie a publicat mai
multe nondescoperiri, adică studii care testau o anumită ipoteză cu
privire la efectul meditației, fără să ajungă la efectul scontat. De
asemenea, s-au publicat și alte tipuri de greșeli – studii care nu au
ajuns la aceleași rezultate când au duplicat metoda lucrărilor
anterior publicate care susțineau că meditația are efect bene c.
Asemenea eșecuri în a reproduce concluziile anterioare pun sub
semnul întrebării respectivele cercetări.
Folosirea scepticilor reprezintă numai una dintre numeroasele
metode de a minimiza rezultatele experimentelor. O alta ar să
studiezi un grup căruia i s-a vorbit despre practica meditației și
bene ciile acesteia, dar pe care nu l-a instruit nimeni în această
privință.
O altă dilemă a cercetării noastre de la Harvard, și care persistă
încă în psihologie, a fost aceea că studenții disponibili nu erau
reprezentativi pentru întreaga omenire. Experimentele noastre au
fost realizate cu subiecți cunoscuți ca ind CIUDAȚI: occidentali,
educați, preocupați, bogați și aparținând unei culturi democratice10.
În plus, folosirea studenților de la Harvard, cu atât mai mult
CIUDAȚI, face ca datele să e și mai puțin valoroase în cercetarea
asupra naturii umane universale.

Tipuri de experiențe meditative

În disertația sa, Richie a fost printre primii neurologi care au pus
întrebarea dacă putem identi ca o semnătură neuronală a atenției.
La momentul acela, întrebarea era justi cată.
Proiectul doctoral al lui Richie a fost în spiritul acelei aventuri
tăinuite în minte, rezultate din cercetarea începută în vremea
studenției. Exista un element ascuns, sub rosa, în studiu: dacă
atenția diferă la persoanele care meditează față de cele care nu
meditează. Sunt cei care meditează mai buni atunci când se
concentrează la ceva anume? Pe atunci, aceasta nu era o întrebare
obișnuită.
Richie a măsurat semnalele electrice din creier la persoanele care
meditează, pe măsură ce acestea auzeau tonuri și vedeau ash-uri de
lumină LED, în vreme ce le instruia să se concentreze asupra
sunetelor și să ignore luminile sau viceversa. Richie a analizat
semnalele electrice pentru ERP [o tehnică în care EEG este măsurat
când pacientul vede ceva]*, indicate de bipuri speci ce ca răspuns la
lumină și / sau ton. Încorporat în multitudinea de zgomote, ERP este
un semnal atât de mic, încât este măsurat în microvolți (un
microvolt este o milionime dintr-un volt). Aceste foarte slabe
semnale oferă o explicație cu privire la modul în care ne distribuim
atenția.
Richie a descoperit că mărimea acestor semnale slabe a fost
diminuată ca răspuns la ton atunci când oamenii care meditează au
acordat atenție luminii, în vreme ce semnalele declanșate de lumină
au fost reduse în mărime atunci când persoanele respective și-au
concentrat atenția pe ton. Această concluzie singură ar lipsită de
importanță; ne-am așteptat la asta. Dar modelul de a bloca un lucru
nedorit a fost mult mai puternic în cazul persoanelor care meditează
decât la cele care fac parte din grupul de control, aceasta ind una
dintre primele dovezi că persoanele care meditează au fost mai bune
la a se concentra asupra a ceva anume decât cele care nu meditează.
Pentru că selectarea unei ținte pentru concentrare și ignorarea
distragerilor reprezintă o abilitate-cheie a atenției, Richie a ajuns la
concluzia că semnalele electrice ale creierului – EEG – pot
utilizate pentru această evaluare (un lucru obișnuit în zilele noastre
dar, pe atunci, a reprezentat un pas înainte în domeniul științi c).
 ș ț
Totuși, dovada că persoanele care meditează erau mai capabile să
facă asta decât cele din grupul de control, format din persoane care
nu au meditat niciodată, a fost mai degrabă neconvingătoare.
Retrospectiv, putem identi ca un motiv pentru care această
dovadă a fost în esență discutabilă: Richie a recrutat persoane care
meditează în diferite moduri. În 1975, eram chiar naivi în ceea ce
privește importanța acestor variații ale tehnicilor de meditație.
Astăzi, știm că există multe aspecte ale atenției și că multiplele
tipuri de meditație antrenează o varietate de obiceiuri mintale care
au un impact diferit asupra abilităților noastre.
De exemplu, cercetătorii de la Max Planck Institute for Human
Cognitive and Brain Sciences [Institutul pentru Cogniție și Științe
Neurologice Max Planck] din Leipzig, Germania, au avut novici care
au practicat vreme de câteva luni trei tipuri diferite de meditație:
concentrarea pe respirație, exercițiul bunătate prin iubire și
monitorizarea gândurilor fără să e dominați de acestea11.
Concentrarea pe respirație, au descoperit ei, are efect de calmare și
pare să con rme ipoteza larg răspândită cu privire la bene ciile
meditației ca mijloc de relaxare. Dar, în contradicție cu acest
stereotip, nici practica bunătate prin iubire, nici monitorizarea
gândurilor nu au relaxat corpul, din câte se pare pentru că ecare
necesită un efort mintal: de exemplu, pe măsură ce accepți
gândurile, ești absorbit de acestea, iar atunci când observi că se
întâmplă asta, este nevoie să faci un efort conștient pentru a te
concentra din nou. În plus, exercițiul bunătate prin iubire, care
presupune să îți dorești ție, dar și altora bine, creează o stare
pozitivă, în vreme ce celelalte două metode nu fac asta.
Prin urmare, diferitele tipuri de meditație produc rezultate
diferite, un fapt care ar trebui să intre în rutină atunci când vrem să
identi căm tipul speci c pe care îl studiem. Cu toate acestea,
confuzia în ceea ce privește speci cul este mult prea întâlnită. Un
grup de cercetare, de exemplu, a colectat informații de ultimă oră
asupra anatomiei creierului în cazul a cincizeci de persoane care
meditează, iar acest set de date s-a dovedit neprețuit12. Numai că
numele tehnicilor de meditație care au fost studiate au evidențiat
mai multe tipuri – o amestecătură. Dacă efortul mintal speci c
solicitat de ecare tip de meditație în parte a fost metodic
înregistrat, aceste informații pot produce un set și mai prețios de
date. (Chiar și așa, este de apreciat dezvăluirea acestei informații,
care adesea trece neobservată).
Studiind vastul număr de lucrări științi ce dedicate meditației, nu
de puține ori se întâmplă să tresărim atunci când dăm peste
confuzia și naivitatea unor cercetători în legătură cu speci citatea
exercițiului. Mult prea adesea, aceștia pur și simplu greșesc,
asemenea articolului științi c care spune că atât în vipassana în
stilul Goenka, cât și în vipassana în stilul zen, persoanele care
meditează au ochii larg deschiși (ce e greșit aici: Goenka le cere să
închidă ochii).
Câteva studii au folosit o metodă „antimeditație“ pe post de grup
de control activ. Într-o versiune a acestei așa numite antimeditații,
voluntarilor li s-a cerut să se concentreze asupra a cât mai multe
gânduri pozitive cu putință, ceea ce seamănă cu unele metode
contemplative, cum ar meditația „bunătate prin iubire“ despre
care vom vorbi mai mult în capitolul șase. Faptul că
experimentatorii au crezut că acest lucru este diferit de meditație
spune multe despre confuzia lor în legătură cu ceea ce analizau ei de
fapt.
Regula empirică – mai exact, ceea ce poate repetat poate
îmbunătățit – subliniază importanța combinării unei strategii
mintale de meditație cu rezultatele obținute. Acest lucru este în
egală măsură adevărat pentru cei care studiază meditația și pentru
cei care meditează: cineva trebuie să e conștient de rezultatele
probabile ale abordării unui anume tip de meditație. Aceste tipuri
sunt diferite, în ciuda faptului că există neînțelegeri între unii
cercetători și chiar practicieni.
În regatul minții (și nu numai), ceea ce faci este ceea ce vei
căpăta. Concluzie: „meditația“ nu este o singură activitate, ci un set
complex de exerciții, ecare acționând în felul lui asupra creierului
și al minții.
Rătăcită în Țara Minunilor, Alice l-a întrebat pe motanul din
Cheshire: „Pe ce drum s-o apuc ca să pot pleca de aici?“
 Motanul a răspuns: „Depinde unde vrei să ajungi!“
Cu alte cuvinte, motanul a sfătuit-o pe Alice să mediteze.

Numărarea orelor
Fiecare dintre „experții“ în meditație ai lui Dan, toți maeștri în
meditația transcendentală, au practicat MT pentru cel puțin doi ani.
Dar Dan nu avea cum să știe câte ore de meditație adunaseră ei în
acest răstimp. Și nici nu avea cum să presupună care fusese calitatea
acelor ore.
Chiar și în zilele noastre, puțini cercetători au acces la aceste
informații cruciale. Dar, așa cum vom vedea pe îndelete în capitolul
treisprezece, intitulat „Modi care însușirilor“, modelul nostru de
schimbare urmărește câte ore de meditație a realizat cineva și dacă
acestea au fost realizate zilnic sau în cursul unei retrageri. Cumulul
de ore este apoi pus în legătură cu transformările apărute în
calitatea persoanei și în modi cările apărute la nivelul creierului
care provoacă aceste schimbări de comportament.
Adesea, persoanele care meditează sunt împărțite pe categorii de
experiență, cum ar „începători“ și „experți“, fără nicio altă
mențiune suplimentară. Un grup de cercetare a raportat timpul din
zi în care persoanele pe care le studia au meditat – de la zece minute
de câteva ori pe săptămână la 240 de minute zilnic –, dar nu și câte
luni sau ani au făcut acest lucru, element care este esențial pentru
calcularea orelor de exercițiu pe perioada vieții.
Totuși, aceste calcule lipsesc în cea mai mare parte a cercetărilor
asupra meditației. Prin urmare, studiul zen clasic din anii 1960, care
a demonstrat eșecul participanților în a se obișnui cu sunetele
repetate – unul dintre puținele care existau pe atunci și cel care ne-a
atras atenția de la bun început – a oferit, de fapt, prea puține date
asupra experienței meditației zen a călugărilor. A fost vorba de o oră
pe zi, zece minute, niciun minut sau șase ore în ecare zi? Cât de
multe retrageri (sesshins) de practică intensivă au făcut și câte ore de
practică a presupus ecare? Nu avem nici cea mai vagă idee.
Până în momentul de față, este posibil ca lista studiilor care
suferă de pe urma acestui tip de incertitudine să se mărit.
Obținerea de informații detaliate cu privire la numărul de ore
dedicate meditației pe parcursul vieții a devenit o procedură
standard în laboratorul lui Richie. Fiecare dintre persoanele care
meditează studiate aici oferă informații cu privire la tipul de
meditație pe care îl face, cât de des și cât de lungi sunt sesiunile în
decursul unei săptămâni și dacă experimentează retragerile în
meditație.
Dacă da, se notează câte ore pe zi se practică meditația în timpul
unei retrageri, cât de îndelungată este retragerea și câte astfel de
retrageri au fost făcute. Mai mult decât atât, persoanele care
meditează analizează ecare retragere și estimează timpul petrecut
practicând diferitele stiluri de meditație. Acest calcul permite
grupului Davidson să analizeze datele obținute în termeni de ore
totale de meditație și să separe timpul pentru diferitele stiluri și
pentru retragere versus orele de meditație realizate acasă.
După cum vom vedea, uneori vorbim despre o relație doză–
răspuns atunci când vine vorba de bene ciile pentru creier și pentru
comportament obținute în urma meditației: cu cât mai multe ore
faci, cu atât mai mari vor recompensele. Acest lucru înseamnă că,
atunci când cercetătorii nu reușesc să raporteze numărul de ore ale
celor care meditează și pe care îi studiază, pierd ceva important. La
fel, prea multe studii asupra meditației care includ un grup „expert“
prezintă variații importante în ceea ce privește semni cația acelui
termen și nu folosesc o măsurare precisă pentru cât de multe ore au
practicat „experții“.
Dacă persoanele studiate meditează pentru prima dată – să
spunem, sunt instruite să practice mindfulness –, numărul de ore
dedicate meditației este mai simplu de a at (orele de instruire plus
orele dedicate meditației acasă, pe cont propriu). Cu toate acestea,
multe dintre cele mai interesante studii analizează persoane care
meditează constant fără să calculeze numărul de ore pentru ecare
individ în parte, iar acesta poate să varieze foarte mult. De exemplu,
un grup reunește persoanele care au o experiență în ceea ce privește
meditația de la un an la douăzeci și nouă de ani!
Apoi, există problema cunoștințelor de specialitate printre cei
care dau instrucțiuni în ceea ce privește meditația. Câteva studii
 ț ș ț
dintre cele multe pe care le-am analizat s-au gândit să menționeze
câți ani de experiență în meditație au mentorii, deși niciunul nu a
calculat numărul total de ore dedicate acestui exercițiu spiritual
adunate pe parcursul vieții. Într-un studiu, cel mai mare număr era
cincisprezece ani, iar cel mai mic, zero.

Dincolo de efectul Hawthorne

În anii 1920, la Hawthorne Works, o fabrică pentru echipament
electric de lângă Chicago, experimentatorii au îmbunătățit, pur și
simplu, lumina și au ajustat ușor programul de lucru. Dar, chiar și cu
aceste mici schimbări în bine, lucrătorii au muncit din greu – cel
puțin pentru o perioadă.
Temă de gândit: orice intervenție pozitivă (poate, pur și simplu,
să ai pe cineva care să-ți observe comportamentul) îi va face pe
oameni să spună că se simt mai bine sau că viața lor s-a îmbunătățit
într-un mod sau altul. Totuși, un asemenea „efect Hawthorne“ nu
înseamnă că a existat vreo valoare adăugată rezultată în urma unei
intervenții; orice mișcare în bine s-ar înregistra ca urmare a unei
schimbări, oamenii ar privi-o ca ind pozitivă.
Laboratorul lui Richie, sensibil la chestiuni de felul efectului
Hawthorne, a dedicat mult timp și efort pentru a face comparații
adecvate în studiile dedicate meditației. Entuziasmul mentorului în
ceea ce privește o metodă îi poate in uența pe cei care o învață – și
astfel metoda „de control“ trebuie predată cu același nivel de
pozitivitate ca și cum ar o meditație adevărată.
Pentru a separa efectele străine precum acestea de impactul
meditației, Richie și colegii săi au dezvoltat Health Enhancement
Program (HEP) [Programul de ameliorare a sănătății] ca pe o metodă
de comparație utilă în studiile legate de reducerea stresului cu
ajutorul mindfulness. HEP constă în terapie muzicală cu relaxare,
educație nutrițională și exerciții de mișcare precum cele care vizează
îmbunătățirea posturii corpului, a echilibrului, întărirea
organismului, întinderi, mers pe jos sau jogging.
În studiile făcute în laborator, instructorii care au predat HEP au
crezut că metoda poate ajuta, măcar la fel de mult cum a ajutat
mindfulness. Un asemenea „control activ“ poate neutraliza factori
precum entuziasmul și astfel să identi ce mai bine bene ciile unice
ale oricărei intervenții – în acest caz, meditația –, pentru a vedea ce
s-a adăugat dincolo de și peste marginea Hawthorne.
Grupul lui Richie a ales la întâmplare voluntari, e pentru HEP, e
pentru reducerea stresului cu ajutorul mindfulness (MBSR). Înainte
și după instruire, voluntarii au fost rugați să completeze chestionare
care, în cercetarea anterioară, au re ectat îmbunătățirile în urma
meditației. Ambele grupuri au raportat îmbunătățiri comparabile
față de aspectele subiective de suferință generalizată, anxietate și
simptome medicale. Acest lucru a făcut ca grupul lui Richie să tragă
concluzia că dispariția stresului, pe care începătorii au pus-o pe
seama meditației, nu mai este atât de sigură13.
Mai mult decât atât, într-un chestionar care a fost realizat în mod
special pentru a măsura mindfulness, nu a fost identi cată nicio
diferență la nivelul îmbunătățirii de pe urma MBSR sau HEP14.
Asta i-a făcut pe oamenii din echipa lui Richie să tragă concluzia
că pentru această varietate de mindfulness și probabil pentru oricare
altă formă de meditație, multe dintre bene ciile raportate în stagiile
timpurii de practică se pot datora așteptărilor, atașamentului față de
grup, entuziasmului manifestat de mentor sau altor factori
asemănători. Mai curând decât să provină de la meditația per se,
orice bene ciu raportat poate , pur și simplu, un semn al faptului
că oamenii au speranțe și așteptări pozitive.
Astfel de date reprezintă un avertisment pentru oricine caută un
exercițiu de meditație, și anume să e precaut în ceea ce privește
pretențiile exagerate legate de bene cii. Este, de asemenea, și un
apel lansat către comunitatea științi că pentru ca aceasta să e mai
riguroasă în desemnarea studiilor asupra meditației. Simpla
concluzie că persoanele care practică unul sau altul dintre tipurile
de meditație raportează îmbunătățiri comparabile cu persoanele din
grupul de control care nu fac nimic nu înseamnă că bene ciile se
datorează meditației înseși. Totuși, aceasta este cea mai întâlnită
paradigmă, ind încă folosită în cercetarea asupra bene ciilor pe
care le are meditația, în ciuda faptului că întunecă imaginea
eventualelor avantaje ale exercițiului.
Ne putem aștepta la rapoarte entuziaste similare de la cineva care
speră la o îmbunătățire a stării lui în urma practicării exercițiilor
Pilates, a unor sporturi precum bowlingul sau a urmării dietei Paleo.

Ce este, mai exact, mindfulness?

Există o confuzie cu privire la ceea ce înțelegem prin midfulness,
poate cea mai populară metodă de meditație din zilele noastre
printre cercetători. Unii dintre oamenii de știință folosesc termenul
drept sinonim pentru toate tipurile de meditație în general, în ciuda
faptului că mindfulness este doar una dintr-o largă varietate de
metode.
Pentru a aprofunda un pic, mindfulness a devenit cea mai
întâlnită traducere englezească a cuvântului sati, din limba pali. Cu
toate acestea, savanții traduc sati în multe alte moduri –
„conștiință“, „atenție“, „retenție“, chiar „discernământ“15. Pe scurt,
nu există un singur echivalent în engleză pentru sati asupra căruia
experții să cadă de acord16.
Unele tradiții de meditație se referă la mindfulness atunci când se
observă că mintea rătăcește. În acest sens, mindfulness devine parte
dintr-o secvență mai mare care începe cu concentrarea asupra unui
lucru, apoi mintea trece rapid la altceva, pentru ca în nal să apară
conștientizarea: observarea faptului că mintea rătăcește. Secvența
se încheie cu întoarcerea atenției la punctul de focalizare.
Această secvență, familiară oricărei persoane care meditează, se
poate numi de asemenea „concentrare“, un exercițiu în care
mindfulness joacă un rol de susținere a efortului de concentrare
asupra unui singur lucru. În timpul xării asupra unei mantre, de
exemplu, uneori instrucțiunea este aceasta: „Ori de câte ori observi
că mintea o ia la sănătoasa, începe din nou și cu blândețe mantra
respectivă.“ În mecanica meditației, concentrarea asupra unui lucru
înseamnă și observarea momentului în care mintea începe să
rătăcească, astfel încât să poți să o aduci înapoi – astfel,
concentrarea și mindfulness merg mână în mână.
 Un alt înțeles comun al conceptului de mindfulness se referă la o
conștiință uctuantă care este martoră la ceea ce se întâmplă în
experiența noastră, fără să judece sau să reacționeze într-un fel sau
altul. De niția cel mai des întâlnită a fost dată de Jon Kabat-Zinn:
„Conștiința care apare prin concentrarea cu un scop anume, în
momentul prezent și fără să judece desfășurarea experienței“17.
Din punctul de vedere al științei cognitive, apare un alt element
neașteptat când vine vorba despre metodele precise utilizate: ceea
ce numesc „mindfulness“, atât cercetătorii, cât și cei care practică
exercițiul, se poate referi la modalități foarte diferite de a atenți.
De exemplu, felul în care mindfulness a fost de nită în contextul zen
sau Theravadan nu seamănă cu înțelegerea conceptului în unele
tradiții tibetane.
Fiecare se referă la tipuri de atenție diferite (uneori într-un mod
subtil) – și foarte posibil ca acestea să separe corelațiile creierului.
Prin urmare, este esențial ca oamenii de știință să înțeleagă ce fel de
mindfulness studiază de fapt sau dacă o anumită varietate a
meditației este într-adevăr mindfulness.
Înțelesul termenului mindfulness a luat o turnură neobișnuită în
cercetarea științi că. Una dintre cele mai folosite dimensiuni ale
sale nu s-a dezvoltat pe baza a ceea ce s-a întâmplat în timpul
meditației propriu zise, ci mai degrabă prin testarea sutelor de
studenți printr-un chestionar despre care cercetătorii cred că ar
surprinde diferitele fațete ale mindfulness18. De exemplu, se pune
întrebarea care dintre următoarele a rmații este adevărată pentru
tine: „Sunt conștient de ceea ce simt fără să mă las purtat de aceste
trăiri“ sau „Consider că este di cil să mă concentrez asupra a ceea ce
se întâmplă în momentul prezent“.
Amintitul test include calități precum să nu te judeci singur – de
exemplu, atunci când ai un sentiment inadecvat. Toate acestea par
excelente la prima vedere. O astfel de dimensiune a mindfulness ar
trebui să se coreleze (și chiar se corelează) cu progresul înregistrat
de oameni în însușirea unor programe precum MBSR, iar scorul
testelor s-a corelat cu cantitatea și calitatea exercițiului de
mindfulness19. Din punct de vedere tehnic este foarte bine – este
numită „validitatea construcției“ în procesul de testare.
Când cercetătorii din echipa lui Richie au supus această
dimensiune unui alt test tehnic, aceștia au identi cat probleme în
„validitatea discriminantă“, abilitatea unei măsurători de a se corela
nu numai cu ceea ce trebuie – MBSR, de pildă –, ci și de a nu se
corela când nu trebuie. În acest caz, testul nu trebuie să re ecte
schimbări precum cele apărute în grupul de control activ HEP, care a
fost proiectat în mod intenționat pentru a nu spori mindfulness în
vreun fel.
Rezultatele obținute de la persoanele din grupul HEP au fost
destul de apropiate de cele obținute în urma MBSR – o creștere nu
foarte importantă în mindfulness, așa cum a fost evaluată în testul
autoraportat. Formulat academic, nu exista nicio dovadă că această
dimensiune a avut validitate discriminantă. Vai!
Într-un studiu, o altă modalitate utilizată și autoraportată de a
măsura mindfulness a arătat o corelare pozitivă între consumul de
alcool și mindfulness – cu cât se bea mai mult, cu atât mai profundă
este mindfulness. Pare că se petrece ceva neobișnuit!20 Până și un
studiu mic, cu doar douăsprezece persoane care meditează constant
(cu o medie de 5 800 de ore de meditație) și încă doisprezece experți
în ceea ce privește meditația (cu o medie de 11  000 de ore de
meditație) a relevat că aceștia nu diferă de grupul care nu meditează
în cazul a două foarte des folosite chestionare prin intermediul
cărora se măsoară mindfulness, poate pentru că ei sunt mai
conștienți de rătăcirea gândurilor decât cei mai mulți oameni21.
Orice chestionar care le cere oamenilor să se autoevalueze poate
suspectat de subiectivism. Un cercetător a spus foarte clar: „Aceste
date pot aranjate.“ Din acest motiv, cercetătorii din grupul
Davidson au propus ceea ce consideră a o dimensiune
comportamentală mai sigură: abilitatea ta de a menține atenția la fel
cum îți numeri respirațiile, una câte una.
Acest lucru nu este la fel de ușor precum pare. În test, apeși
săgeata în jos de pe tastatură ori de câte ori expiri. La ecare a noua
expirare, apeși o tastă diferită, săgeata dreaptă. Apoi începi să
numeri respirațiile din nou de la unu la nouă22. Punctul forte al
acestui test: diferența dintre numărătoarea ta și numărul real al
respirațiilor este o măsură obiectivă mult mai puțin predispusă
in uenței psihologice. Când mintea ta rătăcește, precizia de
numărare are de suferit. Așa cum este de așteptat, cei care
obișnuiesc să mediteze realizează acest lucru mai bine decât cei care
nu meditează, iar rezultatele la acest test se îmbunătățesc odată cu
repetarea tehnicii mindfulness23.
Toată această analiză prevenitoare – necazurile cu primele
noastre încercări în ceea ce privește cercetarea asupra meditației,
avantajul de a avea un grup de control, nevoia unei rigori și unei
precizii mai mari în măsurarea impactului meditației – pare un
preludiu al progresului înregistrat de cercetarea asupra meditației.
Rezumând, am încercat să aplicăm standardele experimentale
cele mai stricte, care ne-au permis să ne concentrăm pe cele mai
evidente rezultate. Acest lucru înseamnă să lași deoparte
majoritatea studiilor dedicate meditației – inclusiv rezultatele pe
care cercetătorii le văd ca ind discutabile, neconcludente sau
afectate în vreun fel de ceva.
Așa cum am văzut, metodele noastre de cercetare cumva
defectuoase din vremea în care eram studenți la Harvard au re ectat
calitatea generală – sau lipsa acesteia – în primul deceniu de studii
asupra meditației, din anii 1970 și 1980. Astăzi, încercările noastre
științi ce inițiale nu ar întruni propriile standarde pentru a putea
menționate aici. Într-adevăr, într-un fel sau altul, multe dintre
studiile dedicate meditației nu reușesc să îndeplinească standardele
de aur în ceea ce privește metodele de cercetare esențiale pentru
publicarea în revistele științi ce de prestigiu.
Fără îndoială, pe măsură ce numărul de studii asupra meditației a
explodat la mai mult de o mie pe an, s-a înregistrat și o creștere în
calitate. Acest tsunami al cercetării creează un tablou neclar, cu o
harababură a rezultatelor, care poate crea confuzie. Dincolo de
concentrarea noastră asupra celor mai sigure concluzii, încercăm să
evidențiem tot ceea ce are sens, în ciuda acestui haos.
 Am întrerupt acest set de concluzii privind modi carea însușirilor
descrise în literatura clasică a multor tradiții spirituale importante.
Considerăm că astfel de texte nu fac altceva decât să le ofere
cercetătorilor de azi ipoteze de lucru vechi de când lumea.
De asemenea, am legat aceste modi cări ale însușirilor de
sistemele neuronale implicate, ori de câte ori datele au permis asta.
Cele patru căi neuronale principale pe care meditația le modi că
sunt, în primul rând, cele care reacționează la evenimentele
perturbatoare – stresul și recuperarea de pe urma acestuia (pe care
Dan a încercat fără prea mult succes să-l analizeze). Așa cum vom
vedea, un al doilea sistem cerebral, pentru compasiune și empatie,
se dovedește incredibil de pregătit pentru o actualizare. Al treilea,
circuitele pentru atenție, pentru care Richard a manifestat interes de
timpuriu, s-a îmbunătățit de asemenea în câteva feluri – nu e nicio
surpriză, dat ind faptul că meditația, în esența sa, recali că
abilitățile noastre privind atenția. Al patrulea sistem neurologic,
pentru sentimentul sinelui, este prea puțin menționat în discuția
despre meditație, deși reprezintă în mod tradițional o țintă majoră
pentru schimbare.
Când aceste aspecte ale schimbării sunt aduse laolaltă, există
două căi majore prin care oricine poate bene cia de pe urma
efortului contemplativ: să aibă o sănătate a corpului și a minții
bună. Dedicăm capitole cercetării ecărui aspect în parte.
Lăsând la o parte efectele de bază ale meditației, avem în fața
noastră o sarcină uriașă – una pe care o simpli căm limitându-ne
concluziile la cele mai bune studii. Această imagine riguroasă
contrastează cu des întâlnita practică de a accepta concluziile pur și
simplu pentru că sunt publicate într-un jurnal cu articole revizuite.
Dar să nu uităm, standardele prin care sunt revizuite articolele
variază de la o publicație academică la alta; noi preferăm publicațiile
de nivel A, cele care bene ciază de cele mai înalte standarde. Din alt
punct de vedere, am fost mai degrabă interesați de metodele
utilizate decât de limitările și dezavantaje acestor studii enumerate
la sfârșitul unor articole.
Pentru început, grupul de cercetare al lui Richie a adunat o
colecție exhaustivă de articole despre efectele meditației dedicate
 ț ț
unui anumit subiect, cum ar compasiunea. Apoi le-a selectat pe
cele care îndeplinesc cele mai înalte standarde. Prin urmare, din cele
231 de studii originale despre bunătatea prin iubire cultivată sau
compasiune, numai 37 au respectat standardele impuse. Când Richie
a privit prin lentilele puterii proiectate și ale importanței, a eliminat
suprapunerile și astfel le-a distilat, analiza lui aprofundată a redus
numărul la aproximativ opt studii despre ale căror concluzii vom
discuta pe larg în capitolul șase, „Pregătit pentru iubire“, împreună
cu câteva subiecte foarte interesante.
Colegii noștri cercetători s-ar putea să aștepte o prezentare –
bine, obsesiv – mai detaliată a tuturor studiilor relevante, dar nu
aceasta este scopul nostru. Asta înseamnă că ar trebui să dăm din
cap în semn de apreciere pentru eforturile pe care le-am făcut
pentru a nu include concluzii care se potrivesc cu punctul nostru de
vedere (sau nu se potrivesc sau adaugă o nuanță), unele excelente,
unele nu chiar.
Să ne concentrăm însă asupra unor lucruri simple.

Note:
* În original, Event-related potential (ERP). (N. trad.)
1. Richard Lazarus, Stress, Appraisal and Coping, Springer, New York, 1984.
2. Daniel Goleman, „Meditation and Stress“, teză de doctorat la Universitatea Harvard,
1973; Daniel Goleman și Gary E. Schwartz, „Meditation as an Intervention in Stress
Reactivity“, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 44(3), iunie 1976, pp. 456–466;
http://dx.doi.org/10.1037/0022-006X.44.3.456.
3. Daniel T. Gilbert et al., „Comment on «Estimating the Reproducibility of Psychological
Science»“, Science, 351(6277), 2016; doi: 10.1126/science.aad7243.
4. Autoevaluarea pe care a folosit-o Dan, numită The State-Trait Anxiety Measure,
continuă să e utilizată pe scară largă în cercetarea asupra stresului și a anxietății,
inclusiv în studiile asupra meditației. Charles. D. Spielberger et al., Manual for the State-
Trait Anxiety Inventory, Consulting Psychologists Press, Palo Alto, 1983.
5. Sfătuit de coordonatorul său științi c, Dan a petrecut săptămâni întregi în Biblioteca
Baker din cadrul Harvard Medical School, încercând să depisteze ce anume de la nivelul
creierului conduce la GSR, o intensi care a transpirației la nivelul pielii, care, la
momentul acela, era un circuit nu tocmai bine pus la punct în ceea ce privește
neuroanatomia. Coordonatorul lui Dan visa să poată publica un articol pe acest subiect,
lucru care însă nu s-a întâmplat niciodată.
6. Ca să m sinceri, cele mai importante analize electrice ale lui Richie erau avansate
pentru acele vremuri. Citind însă înregistrările de atunci puteam avea un sentiment de
 imprecizie cu privire la ceea ce se petrecea la nivelul creierului, comparativ cu actualele
sisteme de analiză EEG.
7. Și mai rău, în studiul lui Dan chiar și aceste analize periferice nu erau realizate corect
până la un punct. Dincolo de ritmul cardiac și reacția transpirației, Dan a realizat EMG,
sau electromiogra a, măsurând nivelul tensiunii la nivelul mușchilor frontali (cei care
ne apropie sprâncenele atunci când ne încruntăm sau suntem îngrijorați). Dar a trebuit
să nu se țină seama de rezultatele EMG pentru că lui Dan i s-au dat informații greșite cu
privire la substanța folosită pentru a atașa senzorii de frunte.
8. Coordonatorul lui Dan i-a recomandat acestuia să nu țină seama de măsurarea ritmului
cardiac în disertația sa. Abia mai târziu, pentru articolul pe care îl scriau spre publicare
într-un jurnal academic, coordonatorul a făcut eforturi ca să atragă fonduri de la
departament care i-au permis să angajeze câțiva studenți pentru a face măsurătorile
corecte. Dar nu au fost su ciente pentru a măsura ritmul cardiac pe întreaga perioadă a
evaluării – acest lucru nu s-a făcut decât în anumite perioade considerate de
coordonator ca ind critice, de pildă, atunci când a fost vorba de recuperarea în urma
unor accidente. Aici a existat o altă problemă: persoanele care meditează au avut o
reacție mai puternică la accidente decât au avut cele din grupul de control. Deși
capacitatea lor de recuperare era mai mare – ceea ce indica o mai rapidă întoarcere la
bază –, această măsură nu a demonstrat că ele ar deveni mai relaxate post-accident
decât cele din grupul de control. Acesta era un punct slab, după cum s-a precizat în
criticile ulterioare aduse acestui studiu. Vezi David S. Holmes, „Meditation and Somatic
Arousal Reduction: A Review of the Experimental Evidence“, American Psychologist,
39(1),1984, pp. 1–10.
9. Comparația esențială legată de efectul unei posibile însușiri ar putea făcută între
persoanele care meditează constant și cele care o fac întâmplător, în condițiile în care
nici unul dintre grupuri nu a participat la o sesiune de meditație înainte de a viziona
lmul cu accidentul.
10. Joseph Henrich et al., „Most People Are Not WEIRD“, Nature, 466(28), 2010. Publicat
online pe 30 iunie 2010; doi:10.1038/466029a.
11. Anna-Lena Lumma et al., „Is Meditation Always Relaxing? Investigating Heart Rate,
Heart Rate Variability, Experienced Effort and Likeability During Training of Three
Types of Meditation“, International Journal of Psychophysiology, 97, 2015, pp. 38–45.
12. Eileen Luders et al., „The Unique Brain Anatomy of Meditation Practitioners’
Alterations in Cortical Gyri cation“, Frontiers in Human Neuroscience, 6(34), 2012, pp.
1–7.
13. Presupunerea că schimbările care au loc se datorează unei intervenții date  – e
meditației, e psihoterapiei, e unui medicament anume, mai curând decât să e vorba
de efectele nespeci ce ale intervențiilor în general – continuă să e un punct crucial în
desfășurarea experimentelor.
14. S. B. Goldberg et al., „Does the Five Facet Mindfulness Questionnaire Measure What We
Think It Does? Construct Validity Evidence from an Active Controlled Randomized
Clinical Trial“, Psychological Assessment, 28(8), 2016, 1009– 14;
doi:10.1037/pas0000233.
15. R. J. Davidson și Alfred W. Kazniak, „Conceptual and Methodological Issues in Research
on Mindfulness and Meditation“, American Psychologist, 70(7), 2015, pp. 581–592.
16. Vezi, de asemenea, Bhikkhu Bodhi, „What Does Mindfulness Really Mean? A Canonical
Perspective“, Contemporary Buddhism, 12(1), 2011, pp. 19–39; John Dunne, „Toward an
Understanding of Non-Dual Mindfulness“, Contemporary Buddhism, 12(1), 2011, pp. 71–
88.
17. Vezi http://www.mindful.org/jon-kabat-zinn-de ning-mindfulness/. De asemenea, J.
Kabat-Zinn, „Mindfulness-Based Interventions in Context: Past, Present and Future“,
Clinical Psychology Science and Practice, 10, 2003, p. 145.
18. The Five Facet Mindfulness Questionnaire: R. A. Baer et al., „Using Self-Report
Assessment Methods to Explore Facets of Mindfulness“, Assessment, 13, 2009, pp. 27–
45.
19. S. B. Goldberg et al., „The Secret Ingredient in Mindfulness Interventions? A Case for
Practice Quality over Quantity“, Journal of Counseling Psychology, 61, 2014, pp. 491–497.
20. J. Leigh et al., „Spirituality, Mindfulness, and Substance Abuse“, Addictive Behavior,
20(7), 2005, pp. 1335–1341.
21. E. Antonova et al., „More Meditation, Less Habituation: The Effect of Intensive
Mindfulness Practice on the Acoustic Startle Re ex”, PLoS One, 10(5), 2015, pp. 1–16;
doi:10.1371/journal.pone.0123512.
22. D. B. Levinson et al., „Mind You Can Count On: Validating Breath Counting as
Behavioral Measure of Mindfulness“, Frontiers in Psychology, 5(1 202), 2014;
http://journal.frontiersin.org/Journal/110196/abstract.
23. Ibid.
Capitolul 5
O minte netulburată

„Orice faci, indiferent că este ceva important sau mai puțin

important, acel lucru reprezintă doar o optime din problemă“, l-a
dojenit un călugăr creștin din secolul al șaselea pe un altul care se
pregătea să renunțe, „pe câtă vreme a-ți păstra starea netulburat,
chiar dacă cineva eșuează în îndeplinirea sarcinii, reprezintă
celelalte șapte optimi“1.
O minte netulburată este unul dintre principalele scopuri ale
meditației în toate tradițiile spirituale importante. Călugărul trapist
Thomas Merton a scris propria versiune a unui poem împrumutat
din vechile anale ale taoismului care preamărea această calitate.
Opera spune povestea unui artist care putea să deseneze cercuri
perfecte fără să se folosească de un compas și a cărui minte era
„liberă și lipsită de îngrijorări“2.
O minte lipsită de îngrijorări este opusă angoasei pe care ne-o
impune ritmul vieții: temeri legate de bani, de prea multă muncă,
probleme de familie sau legate de sănătate. În natură, episoadele
stresante, cum ar întâlnirea cu un prădător, sunt temporare, dând
astfel corpului timp să se refacă în urma stresului. În viața modernă
însă, factorii de stres sunt mai ales psihologici, nu biologici și pot să
nu aibă sfârșit (poate doar în mintea noastră), cum ar un șef rău
sau necazuri cu familia. Astfel de factori de stres declanșează același
tip de reacții biologice ca în vechime. Dacă acestea durează un timp
îndelungat, ne pot face rău.
Vulnerabilitatea noastră la bolile care sunt agravate de stres,
precum diabetul sau hipertensiunea arterială, re ectă dezavantajul
felului în care este proiectat creierul nostru. Regiunea superioară
re ectă victoria cortexului uman, cel care a construit civilizații (și
computerul pe care scriem acum). Dar centrul executiv al creierului,
localizat în spatele frunții, în cortexul prefrontal, ne oferă un
avantaj unic care ne deosebește de toate animalele, dar și un
dezavantaj paradoxal: abilitatea de a anticipa viitorul – și grijile pe
care ni le facem cu privire la acesta –, precum și faptul că ne gândim
la trecut – și îl regretăm.
Așa cum a spus lozoful grec Epictet cu secole în urmă, nu
lucrurile care ni se întâmplă sunt cele care ne supără, ci felul în care
le percepem. O viziune mai modernă vine de la poetul Charles
Bukowski: nu lucrurile importante ne scot din minți, ci „șiretul care
se rupe atunci când suntem grăbiți“.
Datele științi ce din spatele acestei realități arată ceva: cu cât
aceste iritări sunt mai deranjante în viața noastră, cu atât mai
ridicate sunt nivelurile hormonilor de stres, cum ar cortizolul, pe
care le resimțim. Iar acest lucru nu prevestește nimic bun: dacă
nivelul cortizolului crește cronic, acesta are un impact vătămător
cum ar un risc fatal de boală de inimă3. Poate meditația să ajute?

De pe spatele unui plic

L-am cunoscut pe Jon Kabat-Zinn în timpul studiilor noastre la
Harvard, când el abia își terminase doctoratul în biologie moleculară
la MIT (Massachusetts Institute of Technology) și începuse să
cerceteze meditația și yoga. Jon fusese discipolul maestrului coreean
Seung Sahn, care avea un centru de meditație în zona din apropiere
de Cambridge, unde locuiam eu și Dan. Nu departe de acest loc, mai
exact în apartamentul lui Richie, situat la etajul al doilea al unei
clădiri din Piața Harvard, Jon i-a oferit proprietarului primele
instrucțiuni în ceea ce privește meditația și yoga, cu puțin timp
înainte de călătoria celui din urmă în India.
Cercetând meditația, Jon s-a alăturat echipei noastre pe când
studiam fenomenul swami X la Harvard Medical School. Jon obținuse
o bursă în anatomie și biologie celulară la nou deschisa University of
Massachusetts Medical School din Worcester, a ată la o oră de mers
cu mașina de Cambridge. Anatomia era ceea ce îl interesa cel mai
mult – Jon începuse deja să predea ore de yoga la Cambridge.
Pe vremea aceea, Jon se retrăgea adesea în cadrul Insight
Meditation Society (IMS), recent fondată, în Barre și a ată tot la
circa o oră depărtare de Boston și nu prea departe de Worcester. În
1974, la începutul unui aprilie friguros, cu câțiva ani înainte de
în ințarea IMS, Jon petrecuse două săptămâni într-o tabără a
cercetașelor din Berkshires, închiriată pentru un curs vipassana.
Instructorul, Robert Over, primise împuternicirea de a preda de la
maestrul birmanez U Ba Khin care, probabil îți amintești, a fost de
asemenea instructorul lui S. N. Goenka, la ale cărui retrageri Dan și
Richie au asistat în India.
Ca și în cazul lui Goenka, principalele metode pe care Hover le
preda erau, inițial, concentrarea asupra respirației, cu scopul de a
realiza concentrarea în primele trei zile ale retragerii, și apoi
scanarea sistematică a reacțiilor corpului, foarte încet, de la cap la
picioare, din nou și din nou, pentru următoarele șapte zile. În timpul
scanării, te concentrezi doar pe senzațiile zice ale corpului –
aceasta era regula meditației.
Instrucțiunile lui Hover au inclus câteva ședințe de câte două ore
în care cursanții promiteau să nu facă nicio singură mișcare
voluntară – un timp de două ori mai lung decât cel din cursurile lui
Goenka. Aceste sesiuni de nemișcare au produs un nivel de durere, a
recunoscut Jon, pe care nu îl mai simțise niciodată. Dar, în vreme ce
se confrunta cu acest disconfort și își scana corpul pentru a se
concentra pe ceea ce simțea, durerea s-a dizolvat în senzații
liniștitoare.
În timpul acelei retrageri, Jon a avut o viziune, pe care a și notat-o
pe spatele unui plic, și anume că poate există un mijloc de a
împărtăși bene ciile meditației cu pacienții, mai ales cu cei care
simt dureri cronice ce nu trec doar prin schimbarea poziției sau prin
încheierea meditației. Viziunea aceasta are legătură cu o imagine
care i-a apărut câțiva ani mai târziu, în cursul unei retrageri la IMS
și la nalul căreia a rezultat programul cunoscut acum pretutindeni
în lume ca ind reducerea stresului bazată pe mindfulness, sau
MBSR. Amintitul program a luat ință în septembrie 1979 la
University of Massachusetts Medical Center4.
În viziunea lui, Jon a realizat că instituțiile medicale în care se
tratează durerile sunt pline de oameni cu simptome chinuitoare și
care nu pot scăpa de suferință decât prin intermediul narcoticelor,
medicamente care au efecte secundare importante. El și-a dat seama
că scanarea corpului, precum și alte practici mindfulness i-ar putea
ajuta pe acești pacienți să deconecteze componentele emoțională și
cognitivă a experiențelor lor de senzațiile simțite, astfel încât să
rezulte o schimbare perceptivă care poate o ușurare semni cativă
în sine.
Cei mai mulți dintre acești pacienți – un segment aleatoriu de
persoane din clasa muncitoare din Worcester– nu puteau sta
nemișcați un timp prea îndelungat, asemenea persoanelor care
meditează și pe care le instruise Hover. Prin urmare, Jon a adaptat o
metodă din antrenamentul său yoga, și anume o meditație tip
scanare cu corpul întins pe jos, similară cu abordarea lui Hover, în
care te așezi în acea poziție și apoi miști anumite părți-cheie ale
corpului într-o secvență sistematică, începând cu degetele de la
piciorul stâng și ajungând, ușor, ușor, până la creștetul capului. De
reținut: este posibil să înregistrezi și apoi să investighezi și să
schimbi ceea ce simți într-o anumită zonă al corpului, chiar dacă
este extrem de neplăcut.
Împrumutând elemente atât din lozo a zen, cât și din vipassana,
Jon a adăugat o meditație șezând în care oamenii acordau atenție
respirației lor, lăsând să treacă gândurile și senzațiile care apăreau –
ind conștienți doar de participarea în sine, nu și de obiectul
atenției, la început respirația, apoi sunetele, gândurile, emoțiile și,
desigur, senzațiile de toate felurile pe care le înregistrează corpul.
Preluând și alte aspecte din yen și vipassana, el a adăugat plimbarea
conștientă, mâncatul conștient și, în general, o conștiință a
activităților vieții, inclusiv a relațiile pe care le avem.
Am fost încântați că Jon a considerat cercetarea noastră de la
Harvard o dovadă (de altfel insu cientă în acele zile) a faptului că
metodele preluate din căile contemplative și reformulate altfel, în
afara contextului lor spiritual, pot avea bene cii în lumea modernă5.
În perioada în care dovezile au devenit mai importante, MBSR a
ajuns meditația cea mai studiată din punct de vedere științi c. De
asemenea, poate considerată cea mai populară formă de
mindfulness, predată în lumea întreagă în spitale și clinici, școli și
chiar companii. Unul dintre bene ciile susținute de MBSR:
sprijinirea felului în care oamenii fac față stresului.
Într-un studiu timpuriu privind impactul MBSR asupra reacțiilor
la stres, Philippe Goldin (un participant SRI) și mentorul său de la
Universitatea Stanford, James Gross, au analizat un mic grup de
pacienți cu tulburări de anxietate socială care au urmat programul
MBSR standard de opt săptămâni6. Înainte și după instruire,
subiecții fost scanați de fRMN, în vreme ce li se prezentau factorii de
stres – a rmațiile preluate din propriile experiențe legate de
accidente sociale și gândurile lor la acel moment – de exemplu,
„Sunt un incompetent“ sau „Mi-e rușine de timiditatea mea“.
Pe măsură ce aceste gânduri stresante apăreau, pacienții foloseau
una dintre următoarele două atitudini atenționale diferite:
conștiința respirației lor sau distragerea gândurilor, prin intermediul
aritmeticii mintale. Numai mindfulness aplicată respirației scade, pe
de o parte, activitatea în amigdală – în principal printr-o recuperare
rapidă – și, pe de altă parte, o consolidează în rețeaua atențională a
creierului, în vreme ce pacienții raportează reacții mai puțin intense
la factorii de stres. Același model bene c a apărut atunci când
pacienții care au făcut MBSR au fost comparați cu persoane care au
făcut gimnastică aerobică7.
Acesta este numai unul dintre sutele de studii care au fost făcute
pe MBSR și care au scos în evidență o multitudine de bene cii, așa
cum vom vedea în această carte. Același lucru se poate spune despre
ruda apropiată a MBSR, meditația mindfulness însăși.

Atenția mindfulness
Când am început să participăm la dialogurile dintre Dalai Lama și
cercetătorii de la Mind and Life Institute, am fost impresionați de
precizia cu care unul dintre interpreții liderului spiritual, Alan
Wallace, era capabil să traducă termenii științi ci în tibetană, o
limbă căreia îi lipsește o asemenea terminologie tehnică. În cele din
urmă, am a at că Alan avea un doctorat în studii religioase obținut
la Universitatea Stanford, era familiarizat cu zica cuantică și avea
pregătire lozo că, în parte pentru că fusese călugăr tibetan budist
vreme de câțiva ani.
Pornind de la experiența lui în ceea ce privește contemplația, Alan
a dezvoltat un program unic, care a extras din contextul tibetan un
exercițiu de meditație accesibil oricui și pe care l-a numit Mindful
Attention Training. Acest program începe cu o concentrare totală
asupra respirației, apoi perfecționează atenția progresiv, spre a
observa uxul natural al minții, pentru ca, în nal, să se oprească în
conștiința subtilă a conștiinței însăși8.
Într-un studiu realizat la Emory, persoane care nu au meditat au
fost desemnate la întâmplare să practice atenția conștientă sau o
meditație de compasiune. Un al treilea grup, un grup de control
activ, a participat la o serie de discuții despre sănătate9.
Participanții au fost monitorizați înainte și după ce au trecut prin
cele opt săptămâni de instruire. În timpul cât erau monitorizați,
aceștia vedeau o serie de imagini – procedură standard în cercetarea
emoțională –, inclusiv o serie de imagini supărătoare din punct de
vedere emoțional, cum ar cele care înfățișau un pacient ars. Ca
răspuns la aceste imagini supărătoare, grupul care a practicat
atenția conștientă a arătat o activitate a amigdalei redusă.
Schimbările în funcția amigdalei petrecute pe durata acestui studiu
au fost considerate germenii unei modi cări a însușirilor.
Câteva cuvinte despre amigdală, care are un rol privilegiat, ind
un radar al creierului în ceea ce privește pericolele: primește imediat
informații de la simțurile noastre, pe care le scanează pentru
siguranță sau în caz de pericol. Dacă este percepută o amenințare,
amigdala declanșează o reacție din partea creierului de tipul „luptă
sau fugi“, care presupune un ux de hormoni precum cortizolul și
adrenalina care ne mobilizează pentru acțiune. De asemenea,
amigdala răspunde la orice este su cient de important pentru a ne
atrage atenția, indiferent dacă e vorba despre ceva care ne place sau
nu.
Transpirația pe care Dan a măsurat-o în studiul său a fost un
indicator îndepărtat al acestei reacții in uențate de amigdală. De
fapt, Dan încerca să schimbe funcția amigdalei – o recuperare rapidă
de pe urma excitației –, dar folosea un sistem de măsurare indirect,
fără legătură cu transpirația. Asta se întâmpla cu mult înainte de
inventarea scanerelor care înregistrează direct activitatea creierului.
Amigdala este conectată la circuitul cerebral atât pentru
concentrarea atenției, cât și în ceea ce privește reacțiile emoționale
intense. Rolul dual pe care îl are explică de ce, atunci când ne a ăm
în ghearele anxietății, suntem de asemenea foarte distrași, mai ales
de ceea ce ne provoacă această stare. În ceea ce privește rolul
amigdalei de radar cerebral pentru pericole, ea își xează atenția pe
ceea ce consideră că este supărător. Prin urmare, atunci când ceva ne
îngrijorează sau ne supără, mintea noastră se întoarce iar și iar
asupra acelui lucru, care devine aproape o obsesie – asemenea
spectatorilor lmului cu accidentul din atelier, când au văzut
degetul cel mare al lui Al apropiindu-se de lama erăstrăului.
Cam în aceeași perioadă cu descoperirile lui Alan privind faptul că
mindfulness calmează amigdala, alți cercetători aveau voluntari care
nu meditaseră niciodată de a practica mindfulness pentru douăzeci
de minute pe zi, vreme de o săptămână, ind apoi scanați cu
fRMN10. În timpul scanării, subiecților li s-au arătat imagini de toate
felurile, de la cele cu pacienți arși la altele cu iepurași drăgălași. Ei
au privit aceste imagini în stările lor de spirit de ecare zi și apoi în
vreme ce practicau mindfulness.
În timpul practicării atenției conștiente, răspunsul amigdalei lor a
fost semni cativ mai redus (comparativ cu al celor care nu
meditează) la toate imaginile. Acest semn de a mai puțin tulburat
a fost mai mare în amigdala de pe partea dreaptă a creierului (există
amigdala atât în emisfera dreaptă, cât și în cea stângă), care adesea
are un răspuns mai puternic la orice ne supără decât cea din partea
stângă.
În acest al doilea studiu, diminuarea reacției amigdalei a fost
identi cată numai în timpul practicării atenției conștiente și nu în
timpul atenției obișnuite, indicând un efect de stare și nu o însușire
modi cată. O schimbare de trăsătură, ține minte, este „înainte“, nu
„după“.
Durerea este în creier
Dacă te ciupești de dosul palmei, diferitele sisteme cerebrale se
mobilizează, unele pentru senzația pură de durere, iar altele pentru
faptul că ne displace acest disconfort. Creierul le uni că într-o
reacție viscerală, instantanee, de tipul Au!
Acest lucru nu se mai întâmplă atunci când practicăm
mindfulness, petrecând ore întregi pentru a observa în detaliu
senzațiile corpului nostru. Dacă vom continua această concentrare,
atunci conștiința noastră se va modi că ușor. Ceea ce era o ciupitură
dureroasă se va transforma, destrămându-se în fragmentele din care
este compusă: intensitatea ciupiturii, senzația de durere și senzația
emoțională – nu ne dorim durerea; vrem ca acea durere să înceteze
de îndată.
Dacă perseverăm cu analiza mindfulness, acea ciupitură devine o
experiență care merită studiată cu atenție și calm. Vom observa că
aversiunea noastră se diminuează și că durerea se transformă în
senzații mai subtile: pulsație, căldură, intensitate.
Imaginează-ți că auzi un zgomot ca și cum 18 litri de apă ar
începe să arbă și ar trimite un ux de lichid printr-un furtun de
cauciuc subțire care trece prin placa de metal de cinci centimetri
pătrați atașată la încheietura mâinii tale. Placa se încălzește, iar
senzația va , la început, plăcută. Dar acea plăcere se va transforma
repede în durere, pe măsură ce temperatura apei va crește cu câteva
grade în numai câteva secunde. În nal, nu vei mai putea suporta –
dacă, în schimb, ai atins un cuptor, cu siguranță te-ai îndepărtat
rapid de sursa erbințelii. În cazul de față, nu poți să te eliberezi de
acea placă. Simți o durere chinuitoare pentru zece secunde, care ți se
par incredibil de lungi, ind sigur că o să te arzi.
Acest lucru însă nu se întâmplă. Pielea ta nu a suferit nicio
vătămare. Tu doar ai atins pragul cel mai de sus al durerii, exact ceea
ce acest aparat, stimulatorul termal Medoc, trebuia să facă. Utilizat
de neurologi pentru a evalua probleme de sănătate precum
neuropatia, care evidențiază o deteriorare a sistemului nervos
central, stimulatorul termal este construit în așa fel încât să
identi ce pragul dureros al pacienților, fără să le producă vreo
vătămare la nivelul pielii. Pragul dureros al oamenilor este acum
aproape de temperatura care produce arsuri. De aceea, Medoc este
folosit cu voluntari pentru a determina felul în care meditația
modi că percepțiile noastre asupra durerii.
Printre componentele principale ale durerii se numără senzațiile
noastre ziologice, precum arderea, și reacțiile noastre psihologice
la aceste senzații11. Meditația, spune teoria, poate dezactiva
răspunsul nostru emoțional la durere și, astfel, poate face senzațiile
de căldură suportabile.
În meditația zen, de exemplu, practicienii învață să-și întrerupă
reacțiile mintale și orice ar putea să le vină în minte sau să se
întâmple în jurul lor, iar această atitudine devine o obișnuință
pentru viața de zi cu zi12. „Practicianul experimentat de zazen nu
trebuie numai să stea liniștit“, a spus Ruth Sasaki, expert în zen, și a
adăugat: „Starea de conștiință pe care o obții la început numai în
sala de meditație devine o obișnuință în toate celelalte activități“13.
Cei care practică de mult timp meditația zen și cărora li s-a scanat
creierul (și cărora li s-a cerut să „nu mediteze“) au făcut față
stimulării termale14. Deși cunoaștem motivele pentru care este bine
să existe un grup de control activ, această cercetare nu a avut
niciunul. Dar nu aceasta este problema aici, din cauza imagisticii
creierului. Dacă măsurătorile se bazează pe autoraportări (cel mai
ușor contrazise de așteptări) sau pe comportament observat de
altcineva (cineva puțin susceptibil de a in uențat), atunci
existența unui grup de control activ contează enorm. Însă, când vine
vorba de activitatea cerebrală, oamenii nu au nicio idee despre ce se
întâmplă acolo și, prin urmare, un grup de control contează mai
puțin.
Cei mai experimentați dintre discipolii zen nu numai că au fost în
stare să suporte mai multă durere decât au reușit cei din grupul de
control, dar au demonstrat, de asemenea, o activitate mai redusă în
zona executivă, evaluativă și emoțională în timpul durerii – adică
toate regiunile care, de obicei, semnalizează o activitate atunci când
ne a ăm sub un asemenea stres intens. Este evident, creierele lor
par a deconectat legătura obișnuită dintre circuitele executive
centrale pe care le evaluăm (Doare!) și circuitele resimțirii durerii
zice (Arde!).
Pe scurt, cei care practică meditația zen par a răspunde la durere
ca și cum ar o senzație neutră. Exprimat într-un limbaj tehnic,
creierele lor au arătat o „decuplare funcțională“ a regiunilor
superioare și inferioare care înregistrează durerea – în vreme ce
circuitul lor senzorial a simțit durerea, gândurile și emoțiile lor nu
au reacționat la ea. Acest lucru oferă o nouă imagine asupra
strategiei utilizate uneori în terapia cognitivă: reevaluarea stresului
sever – să te gândești la ceva într-un mod mai puțin amenințător –,
care poate reduce severitatea subiectivă ca răspuns al creierului. În
acest caz, totuși, persoanele care practică meditația zen par a aplica
o strategie neurologică nonevaluare – în conformitate cu setarea
minții dată chiar de zazen.
O citire mai atentă a acestui articol evidențiază o menționare în
trecere a unui efect semni cativ al însușirilor, respectiv diferența
dintre cei care practică zen și grupul de comparație. Inițial,
temperatura este crescută gradual, pentru a marca precis pragul
maxim de durere pentru ecare persoană în parte. Pragul de durere
pentru cei care practică meditația zen a fost cu două grade Celsius
mai mult decât la cei care nu meditează.
Este posibil ca această diferență să nu pară semni cativă, dar
modul în care simțim durerea în cazul căldurii înseamnă că o
creștere ușoară a temperaturii poate avea un efect important atât în
plan subiectiv, cât și în felul în care reacționează creierul nostru.
Deși această diferență de două grade Celsius poate părea
nesemni cativă, în lumea celor care simt durerea înseamnă enorm.
Evident, cercetătorii sunt sceptici pentru că selectarea celor care
aleg să mediteze și a celor care renunță pe parcurs este de mare
importanță pentru tragerea unor concluzii; poate că persoanele care
aleg să mediteze ani întregi sunt deja diferite în feluri care au
legătură cu efectele însușirilor. Maxima „corelație nu înseamnă
cauză“ se aplică aici.
Dar, dacă o însușire poate înțeleasă ca un efect îndelungat al
practicii, acest lucru poate oferi o explicație alternativă. Atunci când
grupuri de cercetare diferite ajung la concluzii similare, aceste
rezultate convergente ne fac să luăm și mai în serios rezultatul.
Să facem comparația cu cei care practică meditația zen ca mijloc
de a-și reveni de pe urma reacției la stres cu epuizare, acea stare de
sfârșeală fără speranță care vine ca urmare a presiunilor constante
apărute, de exemplu, din cauza unei slujbe prea solicitante.
Epuizarea profesională a devenit obișnuită la persoanele care
activează în domeniul sănătății, cum ar asistentele și doctorii sau
de exemplu cei care au grijă acasă de rudele suferinde de Alzheimer.
Desigur, ecare se poate simți epuizat atunci când trebuie să facă
față unor clienți nervoși sau termene limită inevitabile ori ritmului
încărcat pe care îl presupune un start-up.
Din câte se pare, un astfel de stres constant in uențează creierul
în rău15. Scanarea creierelor persoanelor care au fost nevoite să facă
față ani la rând unor slujbe care îi solicitau până la șaptezeci de ore
în ecare săptămână a evidențiat amigdala mărită și conexiuni slabe
între zonele din cortexul prefrontal care o pot calma într-un
moment deranjant. Când acestor persoane epuizate li s-a cerut să-și
reducă reacția emoțională la tabloul general supărător, ele au fost
incapabile să facă asta – tehnic vorbind, un eșec în ceea ce privește
reglarea.
Oamenii de știință au ajuns la rezultate interesante care susțin
indirect rolul meditației în capacitatea de creștere a rezistenței.
Laboratorul lui Richie și grupul de cercetare condus de Carol Ryff au
analizat împreună un subgrup de participanți dintr-un studiu la
nivel național dedicat persoanelor de vârstă mijlocie din Statele
Unite. Savanții au descoperit următorul fapt: cu cât scopul în viață al
unei persoane este mai precis determinat, cu atât acea persoană se
recuperează mai repede de pe urma unui factor de stres16.
Să ai un scop în viață și un sens îi poate ajuta pe oameni să facă
față mai bine provocărilor, să le reîncadreze în moduri care să le
permită o recuperare mai ușoară. Și, așa cum am văzut în capitolul
trei, potrivit analizei lui Ryff, care presupune un sens și un scop al
persoanei, meditația pare a spori bunăstarea. Prin urmare, care este
dovada directă că meditația ne poate ajuta să facem față supărărilor
și provocărilor cu mai multă încredere?

Dincolo de corelare
Când Dan a predat cursul de psihologia conștiinței, în 1975, la
Harvard, Richie, pe atunci în ultimul an de studii postuniversitare,
era, așa cum s-a menționat, asistent universitar. Printre studenții cu
care se întâlnea în ecare săptămână se număra și Cliff Saron,
student în ultimul an la Harvard. Cliff avea o aplecare pentru partea
tehnică a cercetării, inclusiv cea electronică (probabil o moștenire de
la tatăl lui, Bob Sauron, care avusese în grijă echipamentul de sunet
de la NBC). Talentul lui Cliff l-a făcut destul de repede coautor al
lucrărilor de cercetare, alături de Richie.
Atunci când Richie a obținut prima sa poziție universitară la State
University of New York at Purchase, acesta l-a luat cu el pe Cliff,
pentru a se ocupa de laborator. După acel popas – și după o serie de
lucrări științi ce realizate împreună cu Richie – Cliff și-a luat
doctoratul în neuroștiințe la Albert Einstein College of Medicine.
Acum conduce un laborator la Center for Mind and Brain din cadrul
University of California at Davis și a reprezentat adesea facultatea la
acțiunile Mind and Life Summer Research Institute.
Fără îndoială, capacitatea lui Cliff de a înțelege chestiunile
metodologice l-a ajutat să proiecteze și să conducă un aspect central
al cercetării, unul dintre puținele studii longitudinale asupra
meditației până la acea dată17. Cu Alan Wallace ca lider al retragerii,
Cliff a realizat evaluări riguroase ale studenților care au trecut
printr-un stagiu de pregătire de trei luni în meditația clasică,
inclusiv alte tipuri, asemenea mindfulness, sau meditația asupra
respirației, menită de a crește concentrarea, sau altele, cu scopul de
a cultiva stări pozitive precum bunătatea prin iubire și liniștea
interioară. În vreme ce acești „yoghini“ au urmat programul lor de
meditație șase sau mai multe ore în ecare zi vreme de trei luni,
Cliff i-a supus unui set de teste la începutul, la mijlocul și la sfârșitul
retragerii, dar și la cinci luni după ce retragerea a luat sfârșit18.
 Grupul de comparație era compus din persoane care au semnat
pentru participarea la retragerea de trei luni, dar care nu au început
până când primul grup nu a terminat. Un asemenea control „pe listă
de așteptare“ elimină îngrijorările cu privire la ceea ce se așteaptă de
la voluntari și la confuziile psihologice similare (dar nu adaugă un
grup de control activ ca HEP, care ar o povară logistică și nanciară
într-un astfel de studiu). Un obsedat în ceea ce privește precizia în
cercetare, Cliff a transferat persoane din grupul de pe lista de
așteptare la locul de retragere și le-a supus exact aceleiași evaluări
în contextul identic al celor care experimentau deja retragerea.
Un test era compus din linii de diferite lungimi în succesiune
rapidă, cu instrucțiunea de a apăsa un buton atunci când apărea
linia care era mai scurtă decât celelalte. Numai o linie din zece era
mai scurtă, provocarea ind aceea de a inhiba tendința de a apăsa
butonul pentru o linie mai scurtă atunci când, de fapt, apărea una
lungă. Pe măsură ce retragerea progresa, la fel se întâmpla și cu
abilitatea celor care meditau de a controla acest impuls – o oglindă
asupra unei abilități critice de a ne gestiona emoții, și anume
capacitatea de a acționa din capriciu sau din impuls.
Simpla abilitate, sugerează analizele statistice, conduce la o gamă
de îmbunătățiri a auto-raportărilor, de la mai puțină anxietate la un
sentiment general al bunăstării, inclusiv reglementarea emoțiilor,
așa cum au evidențiat rezultatele privind recuperarea mai rapidă în
urma supărărilor, și la mai multă libertate în urma impulsurilor.
Grăitor, grupul de control de pe lista de așteptare nu a arătat nicio
diferență în niciuna dintre aceste măsurători, dar a arătat aceleași
îmbunătățiri odată ce subiecții au trecut prin etapa retragere.
Studiul lui Cliff leagă în mod direct aceste bene cii de meditație,
oferind astfel un puternic sprijin teoriei însușirilor modi cate.
Argument decisiv: o analiză realizată la cinci luni după ce retragerea
s-a terminat a relevat faptul că îmbunătățirile în urma meditației s-
au păstrat.
Studiul risipește dubiile că toate însușirile pozitive găsite la
persoanele care meditează pe termen lung se datorează, pur și
simplu, autoselecției, în care oamenii care deja aveau respectivele
însușiri au ales să mediteze sau au făcut asta pe o perioadă
 ș
îndelungată. De la o asemenea dovadă, putem ajunge la ideea că este
probabil ca stările pe care le dobândim în urma meditației ajung să
ne in uențeze în viața de zi cu zi, inclusiv în ceea ce privește
trăsăturile – cel puțin atunci când vine vorba de a face față stresului.

O încercare chinuitoare
Imaginează-ți că descrii cali cările pe care le ai pentru un job, în
vreme ce ambele persoane desemnate să îți evalueze prestația la
interviu te xează cu privirea, fără să schițeze nici măcar un zâmbet.
Chipurile lor nu arată niciun fel de empatie, nu ai parte nici măcar
de o mișcare încurajatoare a capului. Aceasta este situația în cazul
Testului de stres social Trier (TSST)*, unul dintre cele mai de
încredere moduri cunoscute în știință de a declanșa circuitele de
stres ale creierului și cascada sa de hormoni speci ci.
Acum, imaginează-ți că, după acel descurajator interviu pentru o
slujbă, ai de făcut un exercițiu aritmetic, sub presiune: ai de scăzut
13 în succesiune rapidă dintr-un număr, să zicem 1 232. Iată a doua
parte din testul Trier. Aceleași persoane impasibile care ți-au luat
interviul te îndeamnă acum să faci aceste operațiuni de aritmetică
din ce în ce mai repede și de ecare dată când faci o greșeală, îți
spun s-o iei de la capăt, începând de la 1  232. Această încercare
chinuitoare furnizează o doză de stres social, adică sentimentul
îngrozitor pe care îl avem atunci când alte persoane ne evaluează, ne
resping sau ne exclud.
Alan Wallace și Paul Ekman au creat un program inovator pentru
profesori care combină pregătirea psihologică și meditația19. Așa
cum Dan a folosit lmul cu accidentul pentru a imprima stresul în
laborator, în acest caz, factorul de stres a constat în simularea unui
interviu pentru un loc de muncă, sub forma unui test Trier, urmat de
acea provocare matematică.
Cu cât acei profesori au practicat mai multe ore meditația, cu atât
mai repede tensiunea arterială a scăzut în timpul TSST. Acest lucru a
fost adevărat și la cinci luni după ce programul s-a încheiat, ceea ce
sugerează un efect ușor al modi cării însușirilor (același rezultat la
cinci ani după ar totuși o dovadă puternică a existenței acelei
însușiri).
Laboratorul lui Richie a folosit testul Trier cu persoanele care
practică meditația vipassana de obicei (într-o viață medie = 9 000 de
ore) și care au meditat opt ore într-o zi pentru ca în ziua următoare
să e supuși acelui test20. Persoanele care meditează, precum și
persoanele corespondente din grupul de control au trecut toate prin
TSST (la fel ca și testul pentru in amație – mai multe despre aceste
rezultate în capitolul nouă, „Minte, corp și genom“).
Rezultat: persoanele care meditează au avut o creștere mai mică a
nivelului de cortizol în timpul stresului. La fel de important,
persoanele care meditează au perceput îngrozitorul test Trier ca ind
mai puțin stresant decât au făcut-o persoanele care nu meditează.
Acest mijloc echilibrat de a vedea lucrurile a dezvăluit că factorii
de stres în rândul persoanelor care meditează de obicei nu au fost
exploatați în timpul practicii, ci în vremea cât nu făceau asta – ceea
ce considerăm noi ca ind „înainte”. Liniștea lor atât din timpul
interviului, cât și din timpul acelei provocări mintale de aritmetică
pare a un autentic efect al modi cării însușirilor.
O dovadă suplimentară pentru acest rezultat vine din cercetarea
cu aceleași persoane care meditează constant21. Creierele
persoanelor care meditează au fost scanate în vreme ce acestea
urmăreau imagini supărătoare cu oameni a ați în suferință, de
exemplu cu arși. Creierele celor care meditează constant au
evidențiat un nivel scăzut de reactivitate în amigdală; aceste
persoane erau mai imune la atacul emoțional.
Motivul: creierele lor au o conectivitate operativă mai puternică
între cortexul prefrontal, care gestionează reactivitatea, și amigdala,
care declanșează astfel de reacții. Așa cum știu toți neurologii, cu
cât legătura este mai puternică, cu atât o persoană va perturbată
mai puțin de emoțiile de toate felurile.
Această conectivitate ajustează nivelul de reactivitate emoțională
a unei persoane: cu cât legătura este mai puternică, cu atât persoane
respectivă reacționează mai puțin. Într-adevăr, relația este atât de
puternică, încât nivelul reactivității unei persoane poate prezis cu
ajutorul ei. Prin urmare, persoanele care au la activ foarte multe ore
de meditație văd imaginea în orătoare a unei victime arse și au o
reacție redusă a amigdalei. Voluntarii cu o vârstă similară nu au
arătat nicio asemenea conectivitate ridicată sau liniște interioară
atunci când au fost expuși la astfel de imagini supărătoare.
Atunci când grupul lui Richie a repetat acest studiu cu persoane
care fuseseră antrenate prin procedura MBSR (numai treizeci de
ore), plus un pic de practică zilnică acasă, acestea nu au reușit să
găsească nicio consolidare a conexiunii între regiunea prefrontală și
amigdala în timpul vizualizării imaginilor tulburătoare. Nu au găsit
așa ceva nici când grupul MBSR s-a odihnit pur și simplu.
În vreme ce pregătirea MBSR a redus reactivitatea amigdalei,
grupul care meditează constant a arătat atât o reducere a reacției
amigdalei, cât și o consolidare a conexiunii dintre cortexul
prefrontal și amigdală. Acest tipar implică faptul că, în perioade
stresante – cum ar , de exemplu, ca răspuns la o criză majoră în
viață, pierderea slujbei, de pildă –, abilitatea de a gestiona suferința
(care depinde de conectivitatea dintre cortexul prefrontal și
amigdala) va mai mare la persoanele care meditează pe termen
lung decât la cele care au făcut doar pregătirea MBSR.
Vestea bună este că această rezistență poate învățată. Ceea ce
nu știm însă este cât de mult poate dura efectul ei. Credem că ar
putea avea o viață scurtă dacă participanții nu continuă să mediteze,
acesta ind și secretul transformării unei stări în însușire.
Incluse în categoria celor care arată răspunsul cel mai scurt al
amigdalei, emoțiile vin și pleacă, adaptive și adecvate. Echipa lui
Richie a testat această posibilitate cu 31 de scanări cerebrale ale
persoanelor care meditează constant (media din decursul vieții ind
de 8 800 de ore de meditație, având în vedere un interval cuprins
între 1 200 și 30 000).
Subiecții au văzut derulându-se imagini de la cele care înfățișau
oameni în cumplită suferință la cele care înfățișau iepurași
drăgălași. La prima analiză a amigdalelor experților în meditație, nu
a existat nicio diferență în reacția avută față de răspunsul înregistrat
la voluntarii din grupul de control, format din persoane care nu au
meditat niciodată. Atunci când grupul lui Richie a împărțit
 ț
persoanele care meditează constant în cei cu cel mai redus număr de
ore de meditație (media în decursul vieții ind 1 849) și cel cu cel
mai mare număr de ore (media în decursul vieții ind de 7 118),
rezultatele au arătat că amigdala se recuperează în urma suferinței
cu atât mai repede cu cât se adună mai multe ore de meditație22.
Această recuperare rapidă este marca rezistenței. Pe scurt,
liniștea interioară este mai puternică dacă practica este mai
îndelungată. Printre bene ciile meditației pe termen lung, deducem
din aceste studii, se numără și cel pe care îl căutau Părinții
deșertului: o minte netulburată.

Concluzii
Amigdala, un nod-cheie în circuitul stresului în creier, indică o
activitate mai redusă numai de la treizeci de ore sau mai mult de
practică MBSR. Alte exerciții mindfulness arată un bene ciu similar
și există indicii în cercetare potrivit cărora aceste schimbări sunt
asemănătoare unor însușiri: ele nu apar, pur și simplu, în timpul
perceperii stimulilor stresului, ci chiar de la început, activitatea
amigdalei reducându-se cu până la 50 la sută. O asemenea
temperare a reacției creierului la stres apare ca răspuns nu numai la
vederea imaginilor cumplite arătate în laborator, ci și la provocările
vieții de zi cu zi, cum ar un interviu stresant Trier ținut în fața
unei audiențe. Exercițiul făcut zilnic se poate asocia cu o reacție la
stres mai redusă. O retragere de trei luni în vederea meditației aduce
indiciile unei reglementări emoționale mai bune, iar practica pe
termen lung a fost asociată cu o conectivitate funcțională mai mare
între regiunile prefrontale care gestionează emoția și zonele
amigdalei care reacționează la stres, ceea ce duce la o reacție mai
slabă la acesta. O abilitate mai bună de a regla atenția însoțește
unele dintre efectele bene ce ale meditației asupra reactivității la
stres. În cele din urmă, rapiditatea cu care se recuperează
meditatorii experimentați de pe urma stresului subliniază că
efectele modi cării însușirilor sunt strâns legate de practica
meditației de lungă durată.
Note:
* Trier Social Stress Test (în lb. engleză). (N. trad.)
1. St. Abba Dorotheus, citat în E. Kadloubovsky și G. E. H. Palmer, Early Fathers from the
Philokalia, Faber & Faber, Londra, 1971, p. 161.
2. Thomas Merton, „When the Shoe Fits“, The Way of Chuang Tzu, New Directions, New
York, 2010, p. 226.
3. Bruce S. McEwen, „Allostasis and Allostatic Load“, Neuropsychoparmacology, 22, 2000,
pp. 108–124.
4. Jon Kabat-Zinn, „Some Re ections on the Origins of MBSR, Skillful Means, and the
Trouble with Maps“, Contemporary Buddhism, 12(1), 2011; doi:10.1080
/14639947.2011.564844.
5. Ibid.
6. Philippe R. Goldin și James J. Gross, „Effects of Mindfulness-Based Stress Reduction
(MBSR) on Emotion Regulation in Social Anxiety Disorder“, Emotion, 10 (1), 2010, pp.
83–91; http://dx.doi.org/10.1037/a0018441
7. Phillipe Goldin et al., „MBSR vs. Aerobic Exercise in Social Anxiety: fMRI of Emotion
Regulation of Negative Self-Beliefs“, Social Cognitive and Affective Neuroscience Advance
Access, 27 august 2012; doi:10.1093/scan/nss054.
8. Alan Wallace, The Attention Revolution: Unlocking the Power of the Focused Mind, Wisdom
Publications, Somerville, MA, 2006. Pentru o analiză aprofundată a variatelor înțelesuri
ale mindfulness, vezi B. Alan Wallace, „A Mindful Balance“, Tricycle, primăvară 2008, p.
60.
9. Gaelle Desbordes, „Effects of Mindful-Attention and Compassion Meditation Training on
Amygdala Response to Emotional Stimuli in an Ordinary, Non-Meditative State“,
Frontiers in Human Neuroscience, 6(292), 2012, pp. 1–15; doi: 10.399/fnhum.2012.00292.
10. V. A. Taylor et al., „Impact of Mindfulness on the Neural Responses to Emotional
Pictures in Experienced and Beginner Meditators“, NeuroImage, 57 (4), 2011, pp. 1 524–
1 533; doi:10.1016/j.neuroimage.2011.06.001.)
11. Tor D. Wager et al., „An fMRI-Based Neurologic Signature of Physical Pain“, NEJM,
368(15), 11 aprilie 2013, pp.1 388–1 397.
12. Vezi James Austin, Zen and the Brain: Toward an Understanding of Meditation and
Consciousness, MIT Press, Cambridge, MA, 1999.
13. Isshu Miura și Ruth Filler Sasaki, The Zen Koan, Harcourt, Brace & World, New York,
1965, p. xi.
14. Joshua A. Grant et al., „A Non-Elaborative Mental Stance and Decoupling of Executive
and Pain-Related Cortices Predicts Low Pain Sensitivity in Zen Meditators“, Pain, 152,
2011, pp. 150–156.
15. A. Golkar et al., „The In uence of Work-Related Chronic Stress on the Regulation of
Emotion and on Functional Connectivity in the Brain“, PloS One, 9(9), 2014; e104550.
16. Stacey M. Schaefer et al., „Purpose in Life Predicts Better Emotional Recovery from
Negative Stimuli“, PLoS One, 8(11), 2013; e80329; doi:10.1371/journal. pone.0080329.
17. Clifford Saron, „Training the Mind — The Shamatha Project“, în A. Fraser (ed.), The
Healing Power of Meditation, Shambhala Publications, Boston, MA, 2013, pp. 45–65.
18. Baljinder K. Sahdra et al., „Enhanced Response Inhibition During Intensive Meditation
Training Predicts Improvements in Self-Reported Adaptive Socio-emotional
Functioning“, Emotion, 11(2), 2001, pp. 299–312.
19. Margaret E. Kemeny et al., „Contemplative/Emotion Training Reduces Negative
Emotional Behavior and Promotes Prosocial Responses“, Emotion, 1(2), 2012, p. 338.
20. Melissa A. Rosenkranz et al., „Reduced Stress and In ammatory Responsiveness in
Experienced Meditators Compared to a Matched Healthy Control Group“,
Psychoneuroimmunology, 68, 2016, pp. 117–125. Persoanele care meditează pe termen
lung au practicat vipassana și meditația bunătății prin iubire pe o perioadă de cel puțin
trei ani, au practicat în ecare zi cel puțin câte treizeci de minute și au făcut și câteva
retrageri de meditație intense. Fiecare persoană a avut corespondent în grupul de
control o persoană de aceeași vârstă și de același sex, un voluntar care nu meditează. De
asemenea, ecare a dat probe de salivă în anumite momente ale experimentului, care au
evidențiat nivelurile de cortizol. Nu a existat, în acest caz, un grup de control activ, din
două motive. Atunci când măsurătorile folosite sunt biologice mai curând decât
autoraportate, rezultatele sunt mult mai puțin susceptibile de a in uențate. Și, la fel
ca în cazul cursului de trei luni al lui Cliff, ar imposibil să creezi un grup de control
asemănător celui care a presupus 9 000 ore de meditație în decurs de trei ani sau mai
mult.
21. T. R. A. Kral et al., „Meditation Training Is Associated with Altered Amygdala Reactivity
to Emotional Stimuli“, sub revizie, 2017.
22. Dacă Richie ar analizat datele în același mod în care se obișnuia în multe alte studii,
nu ar apărut niciuna dintre aceste diferențe. Apogeul răspunsului amigdalei a fost
identic la aceste grupuri. Totuși, răspunsul persoanelor care meditează de cel mai mult
timp a arătat cea mai rapidă recuperare. Această descoperire ar putea un ecou al lipsei
de „adezivitate“, arătând un răspuns inițial adecvat la imaginile supărătoare, fără ca
acea senzație să persiste.
Capitolul 6
Pregătit pentru iubire

În vremurile străvechi, în regiunile aride, strugurii erau o raritate,

ind o delicatesă suculentă care creștea în regiuni îndepărtate.
Totuși, într-o zi, după cum ne spun consemnările din secolul al
doilea d.H., cineva a adus așa ceva în chilia din deșert a lui Macarie,
un pustnic creștin1.
Acesta însă nu a mâncat strugurii, ci i-a dat unui alt sihastru din
apropiere care se simțea slăbit și care avea mai multă nevoie de o
asemenea tratație.
Iar pustnicul, deși recunoscător pentru bunătatea lui Macarie, s-a
gândit că un altul dintre ei ar putea bene cia mai mult de pe urma
consumului de struguri, așa că i-a oferit unui alt călugăr. Și așa s-au
plimbat strugurii prin întreaga comunitate de sihaștri, până când au
ajuns din nou la Macarie.
Acești pustnici creștini timpurii, cunoscuți ca Părinții deșertului,
preamăreau aceleași moduri spartane de viață ca și yoghinii din
Himalaya astăzi, care urmează discipline, obiceiuri și practici de
meditație surprinzător de similare. Ei propovăduiesc altruismul etic
și generozitatea și trăiesc în izolare, cea mai bună cale pentru a se
cufunda în meditație.
Ce a stimulat călătoria acestor struguri zemoși prin deșert?
Factorii au fost compasiunea și bunătatea prin iubire, capacitatea de
a pune nevoile altora înaintea nevoilor tale. Tehnic vorbind,
„bunătatea prin iubire“ se referă la dorința ca toți ceilalți să e
fericiți; „compasiunea“, termenul înrudit, se referă la dorința ca
lumea să e eliberată de suferință. Ambele perspective (la care ne
vom referi prin termenul de „compasiune“) pot întărite prin
antrenamentul minții, iar dacă acesta are succes, rezultatul va de
ajutor pentru ceilalți, așa cum au demonstrat Părinții deșertului și
acea grămăjoară de struguri.
 Dar trebuie să luăm în considerare și o actualizare modernă.
Studenților de la un seminar teologic li s-a spus că vor evaluați pe
baza predicii susținute. Jumătate dintre ei a primit o selecție
întâmplătoare a unor teme din Biblie pentru predică. Celeilalte
jumătăți i-a fost atribuită parabola bunului samaritean, omul care s-
a oprit pentru a ajuta un străin a at la ananghie, care stătea pe
marginea unui drum, ignorat de ceilalți trecători.
După o vreme în care și-au adunat gândurile, studenții au mers,
unul câte unul, într-o altă clădire, unde era stabilită evaluarea. În
drum spre locul unde urmau să își susțină predica, ecare trebuia să
treacă printr-o curte în care se a a un bărbat care stătea ghemuit și
gemea de durere.
Întrebare: s-au oprit studenții pentru a-l ajuta pe cel care avea
nevoie?
Testul a demonstrat următorul lucru: capacitatea studentului de a
ajuta sau nu a depins de cât de în întârziere era studentul respectiv
– cu cât studentul era mai presat de timp, cu atât mai mare era
probabilitatea ca el să nu se oprească2. Când traversăm o zi
aglomerată, suntem preocupați să ajungem la următoarea destinație
la timp și avem tendința de a nu-i observa pe oamenii din jurul
nostru, ca să nu mai vorbim despre nevoile lor.
Există un spectru care ne poartă de la preocupările egocentrice
(Am întârziat!), la a-i observa pe oamenii din jurul nostru și, în
sfârșit, dacă aceștia au nevoie de ceva, la a-i ajuta.
Dacă avem capacitate de compasiune înseamnă că deja suntem
înzestrați cu această virtute; dovada compasiunii este acțiunea. Cel
mai probabil, studenții care au cugetat la bunul samaritean i-au
apreciat compasiunea, dar nu au fost mai înclinați să acționeze ei
înșiși cu compasiune.
Există câteva metode de meditație care au ca scop cultivarea
compasiunii. Întrebarea științi că (și etică) este dacă acest lucru are
importanță – reușește să miște lumea spre o implicare către
compasiune?

Fie ca toate ințele să e eliberate

de suferință
În timpul primei sale șederi în India, în decembrie 1970, Dan a fost
rugat să țină o prelegere în cadrul unei conferințe despre yoga și
știință organizate la New Delhi. Printre numeroșii călători
occidentali veniți să-l vadă s-a numărat și Sharon Salzberg, pe
atunci în vârstă de optsprezece ani, care obținuse un an de studiu
independent de la State University of New York at Buffalo. Sharon s-
a alăturat miilor de tineri care, în anii 1970, au făcut călătoria pe
uscat din Europa prin Orientul Apropiat spre India. În zilele noastre,
o astfel de întreprindere ar imposibilă din pricina războaielor și a
problemelor politice.
Dan a povestit că tocmai venise de la un curs de vipassana ținut de
S. N. Goenka în Bodh Gaya și că o retragere de zece zile era în plină
desfășurare. Sharon a fost printre acei puțini occidentali care au
plecat direct din Delhi către vihara birmaneză din Bodh Gaya pentru
a părtași la această experiență. Curând, tânăra a devenit o
susținătoare devotată a metodei și și-a continuat studiile asupra
meditației cu maeștri din India și Birmania. După ce s-a reîntors în
Statele Unite ale Americii, a devenit ea însăși profesoară, punând
bazele Insight Meditation Society din Massachusetts, împreună cu
Joseph Goldstein, pe care îl întâlnise la vihara.
Sharon avea să devină principalul susținător al unei metode de
meditație ale cărei taine le-a deprins, la început, de la Goenka. În
pali, această practică este numită metta și se traduce în engleză
aproximativ prin „bunătate prin iubire“, o bunăvoință
necondiționată și o atitudine prietenoasă, un sentiment de iubire
apropiat de grecescul agape3.
În versiunea de bunătate prin iubire pe care Sharon a promovat-o
în Occident, repeți în tăcere fraze precum „Să u în siguranță“, „Să
u sănătos“ și „Să am o viață liniștită“, mai întâi dorind asta pentru
tine, apoi pentru cei pe care îi iubești, apoi pentru persoanele neutre
și, în nal, pentru toată lumea, chiar și pentru cei pe care îi consideri
di cili sau care ți-au făcut rău. Indiferent de versiune sa, aceasta a
devenit cea mai populară formulă a meditației de tip compasiune.
 Versiune de bunătate prin iubire mai sus amintită include
câteodată dorința plină de compasiune ca oamenii să se elibereze de
suferință. Cu toate că există o diferență semni cativă între bunătate
prin iubire și compasiune, oamenii de știință acordă prea puțină
atenție acestei distincții.
În 1980, la câțiva ani de la întoarcerea ei din India, Sharon a
participat la un dialog cu Dalai Lama, la care Dan era moderator4. La
un anumit moment, Sharon i-a spus liderului spiritual tibetan că
mulți occidentali nutresc un anume sentiment de ură față de propria
persoană. El a fost mirat – era pentru prima dată când auzea despre
așa ceva. Dalai Lama a replicat că se gândise întotdeauna că oamenii
au tendința naturală de a se iubi pe ei înșiși.
Cu toate acestea, în engleză, cuvântul compasiune, a punctat Dalai
Lama, semni că dorința să le e bine altora, dar asta nu include și
propria persoană. El a explicat că în limba sa, tibetană, la fel ca în
limbile clasice pali și sanscrită, termenul compasiune implică acest
lucru în egală măsură pentru tine și pentru ceilalți. Engleza, a
adăugat el, are nevoie de un cuvânt nou, compasiune de sine.
Acest termen a apărut în domeniul psihologiei cu mai mult de un
deceniu în urmă, când Kristin Neff, psiholog la Universitatea din
Austin, Texas, a publicat un studiu dedicat compasiunii. În de niția
pe care a formulat-o, aceasta include să i bun cu tine în loc să i
critic; să-ți vezi eșecurile și greșelile ca parte a condiției umane mai
curând decât ca pe un eșec personal; și să-ți observi imperfecțiunile
în loc să meditezi asupra lor.
Opusul compasiunii de sine este critica față de sine constantă, de
exemplu, în modul deprimat de gândire. Bunătatea prin iubire
direcționată către tine, pe de altă parte, pare să ofere un antidot
direct. Un grup de cercetători israelieni a testat această idee și a
descoperit că predarea exercițiului bunătate prin iubire oamenilor
care sunt înclinați către autocritică diminuează aceste gânduri aspre
și crește gradul de autocompasiune5.

Empatia înseamnă
sentimentul „pentru“
Savanții din domeniul cercetării creierului semnalează existența a
trei tipuri de empatie6. Empatia cognitivă ne permite să înțelegem
felul în care gândesc alte persoane; vedem perspectiva acestora. În
empatia emoțională simțim ceea ce simte celălalt. Și a treia, grija
empatică, sau îngrijorarea, se a ă în chiar inima compasiunii.
Cuvântul empatie a intrat în limba engleză abia în primii ani ai
secolului al XX-lea, ca traducere a termenului german Einfühlung,
care ar putea tradus cu „sentimente pentru“. Empatia cognitivă
pură nu presupune asemenea sentimente de înțelegere, în vreme ce
empatia emoțională înseamnă să simți în propriul corp ce simte
persoana care suferă.
Dacă ceea ce simțim ne supără, mult prea adesea răspunsul nostru
este să ne deconectăm, ceea ce ne ajută să ne simțim mai bine, dar
ne blochează capacitatea de compasiune. În laborator, un mod de a
veri ca acest instinct de retragere constă în faptul că oamenii își
feresc ochii de imagini care înfățișează suferință intensă, cum ar
un om atât de ars, încât pielea i se desprinde de pe oase. În mod
similar, persoanele fără adăpost se plâng de faptul că au devenit
invizibile – trecătorii pur și simplu le ignoră, ceea ce reprezintă o
altă formă de a-ți îndepărta privirea de la suferință.
Cum compasiunea începe cu acceptarea a ceea ce se întâmplă fără
să te întorci cu spatele – un prim pas esențial spre implicare –, ar
putea meditația care încurajează compasiunea să încline balanța în
favoarea ei?
Cercetătorii de la Institutul German Max Planck din Leipzig au
predat voluntarilor o versiune de meditație bunătate prin iubire7.
Aceștia din urmă au practicat exercițiu spiritual într-o sesiune de
instruire care a durat șase ore, dar și acasă, pe cont propriu.
Înainte de a învățat această metodă de bunătate prin iubire, la
vederea unor lme cu oameni suferinzi, voluntarilor li s-au activat
numai circuitele pentru empatia emoțională: creierele lor au
re ectat stadiul suferinței victimelor ca și cum li s-ar întâmplat
lor. Iar acest lucru i-a făcut să se simtă rău; un ecou emoțional al
suferinței s-a transmis de la victime la ei.
 Apoi, oamenii au fost instruiți să empatizeze cu clipurile video, să
împărtășească emoțiile oamenilor pe care îi vedeau. Studiile fRMN
au scos în evidență că o astfel de empatie a activat circuitele care se
a ă în centrul insulei – adică acele circuite care se aprind atunci
când noi înșine suferim. Empatia înseamnă că oamenii simt durerea
celor care suferă.
Dar când, în schimb, un alt grup a primit instrucțiuni privind
compasiunea – să simți iubire pentru cei care suferă –, creierul lor a
activat un set diferit de circuite, acelea care corespund dragostei
părintești pentru copil8. În mod evident, semnătura lor cerebrală a
fost diferită de cea a celor care au primit instrucțiuni de empatie.
Și asta după numai opt ore!
O asemenea simpatie pentru o victimă a suferinței înseamnă că
ne putem confrunta și putem gestiona di cultatea cu care se
confruntă persoana respectivă. Acest lucru ne permite să ne mișcăm
de-a lungul acestui spectru, de la a observa ce se întâmplă până la
recompensa oferită, de fapt ajutându-le. În multe țări est-asiatice,
numele Kuan Yin, simbolul respectat al trezirii la compasiune, se
traduce astfel: „cel care ascultă și aude plânsetul lumii pentru a veni
și ajuta“9.

De la atitudine la acțiune
Cercetătorul sceptic trebuie să se întrebe dacă prezentarea acestui
tipar neurologic înseamnă că oamenii vor ajuta, mai ales dacă a face
asta înseamnă că este necesar să facă ceva inconfortabil, poate chiar
un sacri ciu. Faptul că măsori activitatea cerebrală a oamenilor în
vreme ce aceștia stau liniștiți în scanerul cerebral și descoperi că
pregătirea neuronală pentru bunătate și acțiune devine mai
puternică este ceva ce intrigă, dar nu convinge. La urma urmei, toți
acei studenți seminariști care au re ectat asupra bunului samaritean
nu au fost mai aproape să ajute pe cineva care avea cu adevărat
nevoie de asta.
Există câteva dovezi care sugerează un rezultat mai încurajator. În
laboratorul lui Richie, creierele celor care s-au oferit voluntar au fost
scanate înainte și apoi la două săptămâni e după meditația de
compasiune (un exercițiu care presupune să te gândești la alții), e
după reevaluarea cognitivă, o concentrare pe sine, în timpul căreia
ești învățat să gândești diferit în legătură cu motivele evenimentelor
negative. Apoi creierele subiecților au fost scanate în vreme ce
aceștia vedeau imagini ale oamenilor în suferință. După această
operațiune, voluntarii au jucat jocul redistribuirii, în care, la
început, au fost martori la păcăleala pusă la cale de un „dictator“
care înșela o victimă pentru zece dolari, cu numai o zecime din
sumă. Jocul a permis apoi participanților să renunțe la cinci dolari
din banii proprii pentru a ajuta victima, iar regulile jocului au permis
celui care conducea să ofere victimei dublul acestei sume.
Rezultat: cei care aveau exercițiul compasiunii au oferit victimei
de aproape două ori mai mult decât grupul care învățase să-și
reevalueze emoțiile. Creierul lor a arătat o activare crescută în ceea
ce privește circuitele atenției, perspectivei și ale sentimentelor
pozitive; cu cât această activare este mai importantă, cu atât este
mai puțin egoistă.
Așa cum a comentat Martin Luther King Jr. povestea bunului
samaritean, cei care nu au ajutat s-au întrebat: dacă mă opresc să
dau o mână de ajutor, ce mi se va întâmpla?
Dar bunul samaritean a întrebat: dacă nu mă opresc să dau o
mână de ajutor, ce se va întâmpla cu el?

Gata pentru iubire

Oricine are cât de cât inimă va considera că este dureros să privească
o fotogra e a unui copil pe punctul de a muri de foame, cu ochii săi
mari și triști larg deschiși, disperarea care i se citește în priviri,
abdomenul um at în vreme ce oasele devin vizibile prin corpul
împuținat.
Această imagine, asemenea celei cu o victimă arsă, a fost folosită
în câteva dintre studiile legate de compasiune ca parte a unui test
standard privind abilitatea de a te confrunta cu suferința. În paleta
aceea care merge de la a ignora suferința sau nevoia cuiva, la a
observa, a empatiza și apoi a încerca să ajuți, provocarea bunătății
prin iubire energizează ecare pas.
 Studii cu discipoli care învață bunătatea prin iubire evidențiază
semnele prevestitoare ale reacției amigdalei la imaginile cu durere și
suferință în cazul persoanelor care meditează constant10. Concluzia
nu a fost nicăieri mai evidentă decât la persoanele care meditează pe
termen lung – doar o ipoteză pe care modelul o va evidenția în
curând.
Cât de curând? Poate vorba de minute, cel puțin când vine vorba
despre starea su etească. Un studiu a relevat faptul că numai șapte
minute de exercițiu bunătate prin iubire impulsionează buna
dispoziție a unei persoane și sentimentul de conectare socială, chiar
dacă numai temporar11. Grupul Davidson a descoperit că, după
aproximativ opt ore de exercițiu bunătate prin iubire, voluntarii au
arătat modele cerebrale foarte asemănătoare cu ale persoanelor care
meditează și care sunt mai experimentate12. Ceea ce simt începătorii
poate anticiparea unor schimbări cerebrale mai frapante speci ce
persoanelor care practică bunătatea prin iubire de câteva săptămâni,
luni sau chiar de câțiva ani.
Să luăm în considerare un grup format aleatoriu din voluntari care
s-au oferit să urmeze online instrucțiunile pentru meditație timp de
două ore și jumătate (douăzeci de sesiuni de câte zece minute
ecare). Această practică redusă a exercițiului bunătate prin iubire
face ca oamenii să se simtă mai relaxați și mai generoși într-o
măsură mai mare decât persoanele din grupul de control care au
făcut în aceeași măsură exerciții ușoare, cum ar stretching13.
Dacă punem laolaltă concluziile echipei lui Richard, putem
construi, printre altele, un pro l neurologic al reacțiilor la suferință.
Circuitele suferinței, care sunt conectate la insulă, inclusiv
amigdala, răspund cu o putere deosebită un tipar speci c al empatiei
cuiva la durerea altor oameni. Insula monitorizează semnalele din
corp și, de asemenea, activează răspunsurile autonome precum
ritmul cardiac și respirația; pe măsură ce empatizăm, centrii noștri
neurologici pentru durere și suferință joacă rolul unui ecou la starea
pe care o percepem la cealaltă persoană. Amigdala semnalizează
ceva important în mediul înconjurător, în acest caz, suferința altei
persoane. Cu cât o persoană raportează că este mai adâncită în
meditația compasiunii, cu atât mai puternic a fost tiparul empatic –
compasiunea pare să ampli ce empatia la suferință, așa cum a
intenționat acea meditație.
Într-un alt studiu al echipei lui Richie, persoanele care meditează
de multă vreme și care generează compasiune au arătat o creștere
semni cativă a reacției amigdalei la sunete supărătoare (precum
țipătul unei femei), în timp ce pentru cele din grupul de control a
existat o mică diferență între compasiune și condiția neutră de
control14. Într-un alt studiu, participanților li s-a scanat creierul în
vreme ce se concentrau asupra unei lumini care nu era puternică,
auzind în același timp acele sunete deranjante15. La începătorii într-
ale meditației, amigdala reacționează la acele sunete, în vreme ce la
celelalte persoane care meditează, reacția ei a fost dezactivată, iar
concentrarea lor a fost mai puternică. Chiar și voluntarilor cărora li
s-a promis o recompensă dacă se concentrează asupra luminii,
indiferent de ceea ce aud, au fost totuși deranjați de țipete.
Dacă punem toate aceste date laolaltă, obținem câteva indicii cu
privire la modul în care funcționează pregătirea mintală. De pildă,
adesea, meditația vine în secvențe, nu ca un singur exercițiu. Cei
care practică meditația vipassana (majoritatea celor care au
participat la studiile despre care am pomenit în această carte), într-o
retragere obișnuită, pot amesteca mindfulness asupra respirației cu
bunătatea prin iubire. MBSR și programele similare oferă câteva
tipuri de pregătire mintală.
Aceste metode variate impulsionează creierul în moduri diferite.
În timpul exercițiului de compasiune, amigdalei i se mărește
volumul, în vreme ce atunci când ne concentrăm, de exemplu atunci
când ne concentrăm pe respirație, amigdala este tăcută. Persoanele
care meditează învață cum să schimbe relația pe care o au cu
emoțiile pe care le simți, prin intermediul diferitelor exerciții.
Circuitele amigdalei reacționează atunci când suntem în fața
cuiva care arată puternice emoții negative – frică, furie și altele
asemenea. Semnalul primit din partea amigdalei alertează creierul
că se întâmplă ceva important ; amigdala acționează asemenea unui
radar neurologic, detectând neobișnuitul indiferent de ceea situația
cu care ne confruntăm. Dacă ceea ce se întâmplă pare urgent, cum ar
țipătul de teamă al unei femei, amigdala are conexiuni extinse
pentru a activa alte circuite, cu scopul de a reacționa la mediu.
Între timp, insula folosește conexiunile sale pentru organele
viscerale (cum ar inima) pentru a pregăti corpul pentru angajare
activă (crescând uxul sângelui în mușchi, de exemplu). Odată ce
creierul pregătește corpul pentru a răspunde, cei care au meditat
asupra compasiunii se dovedesc mai capabili să acționeze pentru a
ajuta pe cineva.
Se ridică însă întrebarea cât de mult durează asemenea efecte ale
pregătirii mintale în ceea ce privește compasiunea. Este numai o
stare temporară sau devine o însușire de durată? La șapte ani de la
încheierea experimentului retragerii care a durat trei luni, Cliff
Saron i-a studiat pe participanți16. El a avut parte de o surpriză din
partea celor care, în timpul și imediat după retragere, au fost
capabili să suporte deranjantele imagini ale suferinței, o măsură
psiho ziologică de acceptare, opusă privirii ferite și expresiei de
dezgust pe care le-a observat la alții (și care sunt tipice oamenilor în
general).
Cei care nu și-au ferit privirea, dar au simțit în interior acea
suferință au fost, șapte ani mai târziu, mai capabili să-și amintească
imaginile. În știința cognitivă, asemenea amintiri sunt semnul unui
creier care a fost capabil să reziste unui atac emoțional și astfel, a
fost impresionat mai mult de acea imagine tragică, și-a amintit mai
bine de ea și, probabil, a și acționat într-un fel.
Spre deosebire de alte bene cii ale meditației care apar treptat –
cum ar o recuperare mai rapidă de pe urma stresului –, creșterea
compasiunii este mai ușoară. Cultivarea acesteia poate pro ta,
credem noi, de pe urma „pregătirii biologice“, o capacitate
programată de a învăța o anume competență, de exemplu,
rapiditatea cu care copiii învață o limbă străină. La fel, creierul pare
pregătit să învețe să iubească.
Totul se datorează în special circuitelor neuronale care au
legătură cu sentimentul nostru de grijă și pe care le avem în comun
cu alte mamifere. Acestea sunt rețelele care se aprind atunci când ne
iubim copiii, prietenii, pe oricine intră în cercul nostru natural de
grijă. Printre altele, amintitele circuite devin mai puternice chiar și
în cazul unor perioade scurte de meditație de compasiune.
Așa cum am văzut, creșterea compasiunii merge dincolo de o
simplă privire; oamenii devin mai dornici să ajute pe cineva în
nevoie, chiar dacă există un cost pe care trebuie să-l plătească
pentru asta. O astfel de atitudine privind suferința celorlalți a fost
identi cată la un alt grup notabil: altruiștii extraordinari, oamenii
care își donează, de exemplu, un rinichi unui străin care are nevoie
de transplant. Scanările cerebrale au demonstrat că aceste persoane
care demonstrează atâta compasiune au o amigdală cu o emisferă
dreaptă mai pronunțată în comparație cu alți oameni de aceeași
vârstă și de același sex17.
Pentru că această regiune se activează atunci când empatizăm cu
cineva care suferă, o amigdală mai mare poate conferi o abilitate
neobișnuită de a simți durerea celorlalți, ceea ce declanșează
altruismul oamenilor, chiar și cazurile atât de extraordinare de a
dona un rinichi pentru a salva viața altcuiva. Schimbările
neurologice care derivă din practica bunătate prin iubire (semnele
emergente care se regăsesc chiar și printre începători) se potrivesc
cu cele descoperite în creierele donatorilor de rinichi din rândul
supersamaritenilor18.
Cultivarea unei îngrijorări din iubire pentru bunăstarea altor
oameni prezintă un bene ciu unic și surprinzător: circuitele
neuronale responsabile pentru nivelul de fericire reacționează, la fel
și compasiunea19. Bunătatea prin iubire impulsionează și
conexiunile dintre circuitele neuronale pentru responsabile pentru
bucurie și fericire, și cortexul prefrontal, o zonă critică în ceea ce
privește ghidarea comportamentului20. Și cu cât este mai solidă
conexiunea dintre aceste regiuni, cu atât mai altruistă devine o
persoană care deprinde meditația compasiunii.

Alimentarea compasiunii
Când era tânără, Tania Singer credea că va avea o carieră artistică,
poate ca regizor de teatru și operă. Începând din anii facultății, a
început să practice retragerile de diferite tipuri, studiind cu diferiți
maeștri. Metodele utilizate variau de la vipassana la exercițiul
recunoștinței al părintelui David Stendl-Rast. Era atrasă de maeștri
care întruchipau calitatea iubirii necondiționate.
Misterele minții umane au condus-o pe Tania spre psihologie,
domeniu în care și-a luat și titlul de doctor; cercetarea sa doctorală
asupra învățării la vârste foarte înaintate i-a stimulat interesul în
cercetarea plasticității. Lucrarea Taniei asupra empatiei a evidențiat
faptul că, atunci când suntem martorii durerii și ai suferinței
altcuiva, activăm rețele care accentuează exact aceleași sentimente
în noi înșine – o descoperire care a atras atenția, punând bazele
cercetării empatiei în neuroștiințe21.
Rezonanța empatică pe care o avem cu durerea altora, a
descoperit ea, activează o alarmă neuronală care începe să sune
semnalându-ne suferința altora și alertându-ne în legătură cu un
potențial pericol. Dar compasiunea – să i îngrijorat din pricina
suferinței altei persoane – pare să implice un set diferit de circuite
ale creierului, acelea pentru sentimente de căldură, dragoste și grijă.
Descoperirea își are originile în experimentele pe care Tania le-a
realizat împreună cu Matthieu Ricard, un călugăr tibetan care are un
doctorat în științe și decenii de practică a meditației. Tania i-a cerut
să încerce o varietate de stări meditative în vreme ce se a a în
scannerul cerebral. Ea a dorit să vadă ce se întâmplă în creierul unui
maestru în meditație cu scopul de a proiecta un exercițiu spiritual pe
care îl poate încerca oricine.
Când el cultiva empatia, împărtășind suferința altcuiva, Tania a
văzut acțiunea în rețelele lui neuronale pentru durere. Dar, odată ce
Matthieu a început să genereze compasiune – sentimente de iubire
pentru cineva care se a a în suferință –, s-au activat circuite
neuronale pentru sentimente pozitive, cum ar recompensa și
a lierea.
Cercetătorii cu care colabora Tania au realizat apoi procesul
invers față ceea ce au descoperit în cazul lui Matthieu, pregătind
grupuri de meditație formate din persoane care empatizau pentru
prima dată cu o persoană în suferință sau simțeau compasiune
pentru durerea cuiva.
Compasiunea, a descoperit ea, anulează suferința empatică ce
poate conduce la epuizare emoțională și la colaps (cum se întâmplă
uneori în rândul celor care lucrează în domeniul medical). În loc să
simtă doar angoasa altcuiva, antrenarea compasiunii conduce la
activarea unor circuite cerebrale diferite, cum ar cele pentru
îngrijorarea iubitoare, și la sentimente pozitive și de rezistență22.
În prezent, Tania conduce Departamentul de neuroștiințe sociale
din cadrul Max Planck Institute for Human Cognitive and Brain
Sciences, din Leipzig, Germania. Combinând interesul ei privind
meditația și știința și bazându-se pe studiile ei anterioare asupra
plasticității în cazul pregătirii compasiunii și empatiei, Tania a făcut
o cercetare inovatoare privind meditația, văzută ca o modalitate de a
cultiva calități mintale cuprinzătoare precum atenția, mindfulness,
perspectiva, empatia și compasiunea.
În cadrul unui program de cercetare numit ReSourse Project,
grupul Taniei a recrutat aproximativ trei sute de voluntari care s-au
angajat să petreacă unsprezece luni practicând diferite tipuri de
exerciții contemplative, ecare dintre acestea în trei module de
câteva luni, plus un grup de control care nu a avut parte de nicio
pregătire, dar care a fost supus acelorași seturi de teste la ecare trei
luni.
Prima pregătire mintală, „Prezența“, a presupus o scanare a
corpului și o concentrare asupra atenției. O alta, „Perspectiva“, a
inclus observarea gândurilor prin intermediul unei practici
interpersonale noi de „diade contemplative“, în care partenerii își
împărtășesc uxul gândurilor pentru zece minute în ecare zi, e
prin intermediul unei aplicații de pe telefonul mobil, e în
persoană23. A treilea, „Emoția“, includea exercițiul bunătate prin
iubire.
Rezultate: scanarea a evidențiat o creștere a stării de conștiință a
corpului și a redus capacitatea minții de a rătăci. Observarea
gândurilor a crescut metaconștiința, un produs secundar al
mindfulness. Pe de altă parte, bunătatea prin iubire a impulsionat
gândurile calde și sentimentele pentru ceilalți. Pe scurt, dacă vrei
să-ți sporești sentimentele de bunătate într-un mod mai e cient,
practică astfel de exerciții – nimic altceva.

Care este ingredientul activ?

„Samantha are HIV“, citești. „Ea a contractat boala de la un ac
infectat din cabinetul unui doctor din străinătate. Acum participă la
mișcările pentru pace o dată pe lună. De asemenea, a avut note bune
la școală“. Lângă această schiță de prezentare, vezi fotogra a
Samanthei, o tânără de douăzeci și ceva de ani, cu părul lăsat să îi
cadă pe umeri.
Ai dona bani pentru a o ajuta?
Pentru a învăța ce factori interiori acționează aici, cercetătorii de
la Universitatea din Colorado au predat meditația prin compasiune
unui set de voluntari, în vreme ce grupul de control a luat zilnic o
doză de „placebo oxitocină“, un drog al creierului care dă o senzație
de bine înșelătoare despre care li s-a spus că ar intensi ca
sentimentele de conectare și compasiune. Falsul drog a creat
așteptări pozitive care s-au potrivit cu cele ale persoanelor care
exersează meditația prin compasiune24.
Fie după meditație, e după administrarea dozei, o aplicație de pe
telefonul mobil a arătat ecărei persoane o fotogra e și o schiță de
pro l a cuiva care avea o nevoie, asemenea Samanthei, cu opțiunea
de a dona pentru ei o parte din banii cu care fuseseră plătiți
voluntarii.
Evident, chiar dacă era vorba despre practicarea meditației
compasiunii nu a însemnat neapărat că cineva va și dona ceva. De
fapt, în acest studiu, cei care practicau meditația compasiunii nu au
fost mai înclinați să doneze decât cei care au primit puful de
oxitocină sau grupul care nu a făcut nimic. Acest lucru ridică o
problema-cheie cu privire la metodele utilizate în cercetarea
meditației. Deși acest studiu a fost un proiect foarte bun în multe
privințe (cum ar acel grup de control care a utilizat falsa
oxitocină), cel puțin într-o privință, este de neînțeles: natura
meditației compasiunii a fost nespeci cată, pare să suferit
modi cări de-a lungul studiului și a inclus meditația care a cultivat
echilibrul interior.
Aceste exerciții contemplative au fost preluate dintr-un set
desemnat pentru a-i ajuta pe cei care lucrează cu persoanele a ate
în ultima parte a vieții (consilieri pastorali, asistenți de azil) să
rămână sensibili la suferință, în vreme ce simt liniște interioară față
de o persoană a ată înainte de moarte – la urma urmei, există prea
puține lucruri sau chiar niciunul pe care să-l poți face pentru cel
suferind, în afară de a simți compasiune. Pentru că nu mai este
probabil să doneze bani, cei care practică meditația compasiunii
sunt mai sensibili față de persoanele care se a ă la ananghie. Ne
întrebăm dacă liniștea su etească poate avea un efect diferit asupra
donațiilor decât are compasiunea – poate făcând pe cineva mai
puțin probabil, să spunem, să ofere bani, chiar dacă rezonează cu
suferința.
Acest lucru ridică o problema din aceeași sferă, și anume dacă
trebuie să te concentrezi pe bunătatea prin iubire pentru a spori
faptele de compasiune. De exemplu, la Northeastern University,
voluntarii au fost învățați e mindfulness, e meditația bunătate
prin iubire25. După două săptămâni de cursuri, ecare a fost dus
într-o sală de așteptare cu o femeie în cârje și aparent având dureri;
alte două persoane a ate pe scaune au ignorat-o, iar în încăpere se
a au numai trei scaune. Asemenea studiului bunului samaritean,
ecare dintre persoanele care meditau avea posibilitatea de a-i da
propriul scaun, astfel încât persoana care avea cârje să se poată
așeza.
Cei care au învățat mindfulness și cei care au practicat bunătatea
prin iubire – în comparație cu un grup care nu a făcut nici una, nici
alta – au luat mai adesea calea bunătății, renunțând la propriul
scaun (în grupul de control care nu a practicat meditația, 15 la sută
dintre cei de acolo au renunțat la scaunul lor, în vreme ce pentru cei
care practică meditația, media a fost de aproximativ 50 la sută). Dar
numai din acest studiu nu ne putem da seama dacă mindfulness
crește empatia așa cum o face exercițiul bunătate prin iubire sau
dacă alte forțe interioare – cum ar o mai mare atenție la
circumstanțe – au realizat acel act de compasiune.
Primele semne sugerează că ecare varietate de meditație are
propriul său pro l neurologic. Să luăm rezultatele cercetării conduse
de Geshe Lobsang Tenzin Negi, care are o diplomă în tradiția
lozo că și practică împărtășită de Dalai Lama (un geshe tibetan
este echivalentul doctoratului nostru) și, de asemenea, un doctorat
obținut la Universitatea Emory, acolo unde predă. Geshe Negi s-a
bazat pe faptul că este cercetător și călugăr pentru a crea ansamblul
de procedee privind învățarea compasiunii pe baze cognitive
(CBCT)*, o serie de metode care ajută la înțelegerea felului în care
atitudinile cuiva sprijină sau împiedică o reacție de compasiune.
Este inclusă o varietate de meditație bunătate prin iubire, care-i
poate ajuta pe alții să e fericiți și eliberați de suferință, și hotărârea
de a acționa în consecință26.
În cercetarea de la Emory, un grup a făcut CBCT, în vreme ce un al
doilea a practicat metoda de meditație a lui Alan Wallace (am
descris-o în capitolul cinci, „O minte netulburată“). Concluzia
principală: partea dreaptă a amigdalei în grupul care a practicat
compasiunea a avut tendința de a-și spori activitatea ca răspuns la
imaginea suferinței și, cu cât se adunau mai multe ore de practică,
cu atât mai clar era răspunsul. Voluntarii împărtășeau chinul
persoanei a ate în suferință.
Dar, la un test al gândirii depresive, grupul compasiunii a
raportat, de asemenea, că este mai fericit în general. Împărtășind
necazul unei alte persoane nu trebuie să e un factor demoralizant.
Așa cum a spus dr. Aaron Beck, cel care a proiectat testul depresiei,
când te concentrezi pe suferința altcuiva, uiți de propriile necazuri.
Mai există apoi diferența de gen. Cercetătorii de la Universitatea
Emory, de exemplu, au descoperit că femeile arată niveluri mai
ridicate ale reactivității amigdalei decât bărbații, ca răspuns la toate
imaginile emoționale, fericite sau triste, inclusiv cele ale suferinței.
Această concluzie nu este neapărat o noutate în psihologie; studiile
pe creier au arătat că femeile sunt mai receptive la emoțiile altor
oameni decât sunt bărbații27. Acesta poate un alt caz de știință
care dovedește evidența: femeile, în medie, par a mai receptive la
emoțiile celorlalți decât sunt bărbații28.
În mod paradoxal, femeile nu par a dornice să ajute atunci când
au ocazia, poate din cauza faptului că, uneori, se simt mai
vulnerabile29. Există mai mulți factori care acționează în cazul
compasiunii, nu doar o simplă semnătură a creierului, situație cu
care cercetătorii din acest domeniu continuă să se lupte. Presiunea
timpului, dacă te identi ci cu persoana a ată în nevoie, dacă te a i
sau nu în mulțime sau singur – ecare dintre acești factori poate
conta. Dar, o întrebare rămâne deschisă: Cultivarea unei perspective
compasionale va pregăti o persoană su cient de mult pentru a
depăși toate celelalte forțe în fața nevoii cuiva?

Lărgirea cercului de îngrijire

Un maestru tibetan renumit, care a fost studiat de echipa lui Richie,
a spus cândva că o oră petrecută pentru a practica bunătatea prin
iubire îndreptată către o persoană di cilă este echivalentul unei sute
de ore pentru un prieten sau o persoană apropiată.
Meditația bunătate prin iubire generică ne poartă prin cercul tot
mai larg al oamenilor față de care încercăm să avem sentimente
afectuoase. Cel mai mare obstacol apare atunci când extindem
dragostea dincolo de cercul persoanelor pe care le cunoaștem și pe
care le iubim, la persoanele pe care nu le cunoaștem, lăsându-le la o
parte pe cele pe care le considerăm di cile. Apoi urmează marea
aspirație de a iubi pe toată lumea, de pretutindeni.
Cum putem să ne extindem compasiunea pe care o simțim pentru
cei apropiați, cei dragi, la întreaga familie a umanității, inclusiv la
persoanele care nu ne sunt simpatice? Acest mare obstacol în
bunătatea prin iubire – care tinde să devină mai mult decât o simplă
dorință – poate merge foarte departe în încercarea de a vindeca
multe lucruri care ne separă în această lume, producând durere și
con icte.
Dalai Lama a văzut o soluție: recunoașterea „unicității“
umanității, chiar și a grupurilor care ne displac, realizând astfel că,
„asemenea nouă, nimeni nu-și dorește suferința, ci fericirea“30.
 Ajută acest sentiment al unicității? Nu știm încă, din punctul de
vedere al cercetării. Ușor de spus, dar greu de realizat. Un test
riguros al acestei treceri către dragostea universală poate revela
in uențe conștiente – atunci când acționezi în afara conștiinței tale
într-un mod prejudiciat în ceea ce privește un anume grup, în ciuda
faptului că nu crezi să porți asemenea sentimente de dușmănie.
Aceste tendințe ascunse pot detectate prin intermediul testelor
inteligente. De exemplu, o persoană poate spune că nu are niciun fel
de prejudecată rasială, dar atunci când este supusă unui test de
reacție contra cronometru în care cuvintele care au conotații plăcute
și neplăcute sunt grupate cu termeni precum negru sau alb,
cuvintele cu înțeles plăcut sunt cuplate mai repede cu cuvântul alb
decât cu cuvântul negru și viceversa31.
Cercetătorii de la Yale au măsurat tendința implicită înainte și
după o pregătire de șase săptămâni în meditația bunătate prin
iubire32. Această cercetare a inclus și un puternic grup de control
format din participanți care erau învățați despre valoarea meditației
bunătate prin iubire fără a instruiți și în practica acesteia.
Asemănător studenților teologi care chibzuiseră asupra bunului
samaritean, acest grup care nu practica meditația a demonstrat zero
bene cii la testul de in uență implicită. Prejudecata inconștientă se
reduce prin bunătate prin iubire.
Dalai Lama ne-a făcut câteva mărturisiri privind jumătatea de
secol pe care a petrecut-o încercând să cultive compasiunea. La
început, a povestit el, avea o mare admirație pentru cei care
dezvoltaseră o compasiune autentică pentru toate ințele, dar nu
era sigur că putea realiza același lucru.
În plan intelectual, știa că dragostea necondiționată era posibilă,
dar își dădea seama că trebuia un efort interior considerabil pentru a
o realiza. Odată cu trecerea timpului, el a descoperit următorul
lucru: cu cât medita mai mult și cu cât se familiariza mai mult cu
sentimentele de compasiune, cu atât mai mult prindea curaj că el, de
asemenea, va putea dezvolta asta, la un nivel înalt.
Cu această penultimă varietate de compasiune, a adăugat, suntem
imparțiali în grija noastră, extinzând-o către toată lumea,
pretutindeni, chiar și către cei care reacționează cu animozitate
atunci când o îndreptăm spre ei. Mai mult decât atât, la modul ideal,
acest sentiment nu se manifestă sporadic, din când în când, ci mai
degrabă a devenit o forță convingătoare și stabilă, un principiu
central organizator al vieților noastre.
Indiferent dacă atingem sau nu acel apogeu al iubirii, există și alte
bene cii, cum ar energizarea circuitelor creierului responsabile
pentru fericire și compasiunea. Nu de puține ori l-am auzit pe Dalai
Lama spunând: „Prima persoană care bene ciază de pe urma
compasiunii este cea care o simte.“
Dalai Lama și-a amintit de o întâlnire la Montserrat, o mănăstire
de lângă Barcelona, cu părintele Vasile, un călugăr creștin care s-a
a at în retragere izolată într-un schit de pe munte vreme de cinci
ani. Ce a făcut acolo?
A meditat asupra iubirii.
„Am observat o strălucire în ochii lui“, a spus Dalai Lama,
adăugând că acest lucru indica profunzimea liniștii sale interioare și
a frumuseții de a deveni o persoană minunată. Dalai Lama a
remarcat că întâlnise oameni care aveau tot ce își doreau și, cu toate
acestea, se simțeau nefericiți. Sursa liniștii, a spus el, se a ă în
minte, care, mai mult decât circumstanțele vieții, determină
fericirea33.

Concluzii
Să înveți ce înseamnă compasiunea nu intensi că neapărat un
comportament în acest sens. În arcul de la a empatiza cu suferința
cuiva la a decide să-l ajuți, meditația compasiunii, dar și cea a
bunătății prin iubire cresc șansele de a ajuta. Există trei forme de
empatie – empatie cognitivă, empatie emoțională și îngrijorare
empatică. Adesea, oamenii empatizează emoțional cu suferința
cuiva, dar apoi se deconectează pentru a-și calma propriile
sentimente inconfortabile. Meditația compasiunii crește îngrijorarea
empatică, activează circuitele pentru sentimentele bune și pentru
dragoste, ca și circuitele care captează suferințele altora și pregătesc
o persoană să acționeze atunci când aceasta întâlnește suferința.
Compasiunea și bunătatea prin iubire cresc activarea amigdalei la
suferință, în vreme ce atenția concentrată asupra a ceva neutru, cum
ar respirația, îi descrește activitatea. Bunătatea prin iubire
acționează rapid, în mai puțin de opt ore de exercițiu; reducerile
in uențelor inconștiente di cile apar după numai șaisprezece ore.
Cu cât meditează mai mult oamenii, cu atât mai puternic devin
creierul și tendințele comportamentale orientate spre compasiune.
Puterea acestor efecte din primele zile de meditație pot semnala
pregătirea noastră biologică pentru bunătate.

Note:
* Cognitively- Based Compassion trening (în lb. engleză). (N. trad.)
1. Părinții deșertului erau pustnici creștini timpurii care trăiau în comunități din regiuni
îndepărtate ale Egiptului în primele secole după Hristos. Acolo se puteau concentra mai
bine asupra practicilor lor religioase, mai ales asupra recitării Kyrie Eleison (în grecește
înseamnă „Doamne, miluiește“), o „mantra“ creștină. Aceste comunități de pustnici au
fost predecesoarele istorice ale ordinelor creștine de călugări și călugărițe; repetarea
Kyrie Eleison a rămas un obicei esențial în rândul călugărilor ortodocși, de pildă al celor
de pe Muntele Athos. Dovezi istorice sugerează că, din Egipt, călugării creștini s-au
stabilit pe Muntele Athos în secolul al șaptelea, refugiindu-se din calea cuceririi
islamice. Helen Waddell, The Desert Fathers, University of Michigan Press, Ann Arbor,
1957.
2. Bunul samaritean a fost un experiment, unul dintr-o serie de studii sistematice,
extensive asupra condițiilor care încurajează sau inhibă acțiunile altruiste. Daniel
Batson, Altruism in Humans, Oxford University Press, New York, 2011.
3. Sharon Salzberg, Lovingkindness: The Revolutionary Art of Happiness, Shambhala, Boston,
2002.
4. Arnold Kotler (ed.), Worlds in Harmony: Dialogues on Compassionate Action, Parallax
Press, Berkeley, 1992.
5. Cercetătorii arată că autocritica nu se reduce la depresie; devine evidentă printr-o gamă
de probleme emoționale. Asemenea acestor cercetători, ne-ar plăcea să vedem un studiu
despre o meditație care să inducă o creștere a auto-compasiunii împreună cu o mișcare
similară în circuite neuronale asociate. Vezi Ben Shahar, „A Wait-List Randomized
Controlled Trial of Loving-Kindness Meditation Programme for Self-Criticism“, Clinical
Psychology and Psychotherapy (2014); doi:10.1002 /cpp.1893.
6. Vezi, de exemplu, Jean Decety, „The Neurodevelopment of Empathy“, Developmental
Neuroscience 32 (2010) 257 – 67.
7. Olga Klimecki et al., „Functional Neural Plasticity and Associated Changes in Positive
Affect after Compassion Training“, Cerebral Cortex, 23(7), iulie 2013, pp. 1552–1561.
8. Olga Klimecki et al., „Differential Pattern of Functional Brain Plasticity after Compassion
and Empathy Training“, Social Cognitive and Affective Neuroscience, 9(6), iunie 2014, pp.
 873–879; doi:10.1093/scan/nst060.
9. Thich Nhat Hanh, „The Fullness of Emptiness“, Lion’s Roar, 6 august 2012. „Kuan“ este
scris uneori „Kwan“, „Guan“ sau „Quan“.
10. Gaelle Desbordes, „Effects of Mindful-Attention and Compassion Meditation Training
on Amygdala Response to Emotional Stimuli in an Ordinary, Non-Meditative State“,
Frontiers in Human Neuroscience, 6(292), 2012, pp. 1–15; doi: 10.399/fnhum.2012.00292.
11. Cendri A. Hutcherson et al., „Loving-Kindness Meditation Increases Social
Connectedness“, Emotion, 8(5), 2008, pp. 720–724.
12. Helen Y. Weng et al., „Compassion Training Alters Altruism and Neural Responses to
Suffering“, Psychological Science, publicat online 21 mai 2013; http://
pss.sagepub.com/content/early/2013/05/20/0956797612469537.
13. Julieta Galante, „Loving-Kindness Meditation Effects on Well-Being and Altruism: A
Mixed-Methods Online RCT“, Applied Psychology: Health and Well-Being, 2016;
doi:10.1111/aphw.12074.
14. Antoine Lutz et al., „Regulation of the Neural Circuitry of Emotion by Compassion
Meditation: Effects of Meditative Expertise“, PLoS One 3(3), 2008; e1897;
doi:10.1371/journal.pone.0001897.
15 J. A. Brefczynski-Lewis et al., „Neural Correlates of Attentional Expertise in Long-Term
Meditation Practitioners“, Proceedings of the National Academy of Sciences, 104(27),
2007, pp. 11 483–11 488.
16. Clifford Saron, prezentare la Second International Conference on Contemplative
Science, San Diego, noiembrie 2016.
17. Abigail A. Marsh et al., „Neural and Cognitive Characteristics of Extraordinary
Altruists“, Proceedings of the National Academy of Sciences, 111 (42), 2014, pp.  15  036–
15 041; doi: 10.1073/pnas.1408440111.
18. Există numeroși factori care acționează în cazul altruismului, dar abilitatea de a simți
suferința altcuiva pare să e un ingredient-cheie. Cu siguranță, schimbările care au loc
în rândul persoanelor care meditează nu au fost atât de semni cative, nici atât de
îndelungate precum tiparele cerebrale structurale unice care se regăsesc la donatorii de
rinichi. Vezi Desbordes, „Effects of Mindful-Attention and Compassion Meditation
Training on Amygdala Response to Emotional Stimuli in an Ordinary, Non-Meditative
State“, 2012.
19. Tania Singer și Olga Klimecki, „Empathy and Compassion“, Current Biology, 24(15),
2014, R875–R878.
20. Helen Y. Weng et al., „Compassion Training Alters Altruism and Neural Responses to
Suffering“, 2013.
21. Tania Singer et al., „Empathy for Pain Involves the Affective but Not Sensory
Components of Pain“, Science, 303(5661), 2004, pp. 1 157–1 162; doi:10.1126
/science.1093535.
22. Klimecki et al., „Functional Neural Plasticity and Associated Changes in Positive Affect
after Compassion Training“.
23. Bethany E. Kok și Tania Singer, „Phenomenological Fingerprints of Four Meditations:
Differential State Changes in Affect, Mind-Wandering, Meta-Cognition, and
Interoception Before and After Daily Practice Across 9 Months of Training“, Mindfulness,
publicat online 19 august 2016; doi: 10.1007/ s12671-016-0594-9.
24. Yoni Ashar et al., „Effects of Compassion Meditation on a Psychological Model of
Charitable Donation“, Emotion, publicată online 28 martie 2016, http:///
dx.doi.org/10.1037/emo0000119.
25. Paul Condon et al., „Meditation Increases Compassionate Response to Suffering“,
Psychological Science, 24(10), august 2013, pp. 1 171–1 180;
doi:10.1177/0956797613485603.
26. Desbordes et al., „Effects of Mindful-Attention and Compassion Meditation Training on
Amygdala Response to Emotional Stimuli in an Ordinary, Non-Meditative State“, 2012.
Ambele grupuri au practicat cel puțin douăzeci de ore. Voluntarilor li s-a scanat creierul
înainte și după instruire; al doilea grup a fost scanat în vreme ce membrii lui se
odihneau, nu meditau.
27. Vezi, de exemplu, Derntl et al., „Multidimensional Assessment of Empathic Abilities:
Neural Correlates and Gender Differences“, Psychoneuroimmunology, 35, 2010, pp. 67–
82.
28. L. Christov-Moore et al., „Empathy: Gender Effects in Brain and Behavior”, Neuroscience
& Biobehavioral Reviews 4:46 (2014, pp. 604–27; doi:10.1016/j
.neubiorev.2014.09.001.Empathy.
29. M. P. Espinosa și J. Kovářík, „Prosocial Behavior and Gender“, Frontiers in Behavioral
Neuroscience, 9, 2015, pp. 1–9; doi:10.3389/fnbeh.2015.00088.
30. Dalai Lama a extins acest sentiment la in nit. Deși nu avem nicio dovadă, în galaxiile
mai apropiate și mai îndepărtate, pot exista alte lumi, cu propriile forme de viață. Dacă
este adevărat, atunci acestea, de asemenea, își pot dori să evite suferința și găsească
fericirea.
31. A. J. Greenwald și M. R. Banaji, „Implicit Social Cognition: Attitudes, Self-Esteem, and
Stereotypes“, Psychological Review, 102(1), 1995, pp. 4–27; doi:10.1037 /0033-
295X.102.1.4.
32. Y. Kang et al., „The Nondiscriminating Heart: Lovingkindness Meditation Training
Decreases Implicit Intergroup Bias“, Journal of Experimental Psychology, 143(3), 2014),
pp. 1 306–1 313; doi:10.1037/a0034150.
33. Dalai Lama a făcut aceste remarci la Dunedin, Noua Zeelandă, în 10 iunie 2013, conform
înregistrării realizate de Jeremy Russell, www.dalailama.org.
Capitolul 7
Atenție!

Într-o zi, un discipol i-a cerut maestrului său zen să caligra eze ceva
pentru el, „ceva de o mare înțelepciune“.
Fără nicio ezitare, maestrul și-a luat pensula și a scris Atenție!
Consternat, discipolul a îngăimat: „Atât?“
Fără niciun cuvânt, maestrul a luat pensula din nou și a scris
Atenție! Atenție!
Simțind că nu era destul de profund, discipolul s-a arătat
nemulțumit, plângându-se maestrului că nu era nimic înțelept în
acele cuvinte.
Și, din nou, maestrul a răspuns prin tăcere, scriind Atenție!
Atenție! Atenție!
Frustrat, discipolul a vrut să știe ce vrea să spună prin cuvântul
atenție. La această întrebare, maestrul a răspuns: „Atenția însemnă
atenție“1.
William James a explicat ceea ce maestrul zen a vrut să transmită:
„Abilitatea de aduce înapoi o atenție rătăcitoare, din nou și din nou,
constă chiar în rădăcina rațiunii, natura omului și voință“, a susținut
el în lucrarea sa, Principles of Psychology/Principiile psihologiei,
publicată în 1890. Mai mult, James a susținut că „o educație care ar
îmbunătăți această abilitate ar Educația par excellence“.
După această a rmație îndrăzneață, a făcut însă un pas înapoi,
adăugând: „Dar este mai ușor să de nești acest ideal decât să dai
sfaturi practice despre cum să-l realizezi.“
Richie a citit pasajul mai sus amintit înainte de a pleca în India,
iar după momentele lui transformatoare din timpul retragerii
petrecute cu Goenka, aceste cuvinte l-au străfulgerat.
Acela a fost un moment de inspirație, un punct de sprijin
intelectual pentru Richie. El a intuit că a găsit acea educație prin
excelență pe care o căutase James: indiferent de formele speci ce pe
care le ia, aproape toate tipurile de meditație implică folosirea
atenției.
În anii 1970, pe vremea când ne pregăteam pentru susținerea
lucrărilor de licență, lumea cercetării știa însă foarte puțin despre
atenție. Singurul studiu care lega meditația de o îmbunătățire a
atenției a fost realizat de o echipă de cercetători japonezi2. Savanții
au adus un echipament EEG într-un zendo* și au măsurat activitatea
cerebrală a călugărilor în timpul meditației, în timp ce aceștia
auzeau o serie monotonă de sunete. În vreme ce la majoritatea
călugărilor nu a apărut nimic deosebit, la trei dintre cei mai
„avansați“ s-a constatat următoarea situație: creierele lor au avut
aceeași reacție la sunetul cu numărul 20 ca în cazul primului sunet.
Aceasta era o veste extraordinară: în mod obișnuit, creierul s-ar
deconecta, nu ar mai reacționa nici măcar la al zecelea bing, cu atât
mai mult la al douăzecilea.
Lipsa de atenție acordată unui sunet care se repetă demonstrează
existența procesului neuronal cunoscut sub numele de deprindere. O
astfel de descreștere a atenției la orice este monoton poate
dăunătoare pentru operatorii radar, de exemplu, care trebuie să
rămână vigilenți în mod constant în vreme ce scanează semnalele
care vin din spațiu. Oboseala atenției în cazul lor a fost motivul
practic pentru care acest aspect a fost intens cercetat în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, când psihologii au fost întrebați cum
să mențină funcțională vigilența operatorilor. Numai atunci a ajuns
atenția o temă pentru studiul științi c.
De obicei, observăm ceva neobișnuit destul de repede,
asigurându-ne astfel că nu reprezintă o amenințare sau pentru a
încadra respectiva situație într-o categorie. O astfel de deprindere
conservă energia cerebrală nedând nicio atenție unui lucru despre
care știm deja că este sigur sau familiar. Un dezavantaj al acestei
dinamici cerebrale: ne obișnuim cu orice ne este familiar – pereții
casei noastre, același fel de mâncare seară de seară, poate chiar și cei
care ne sunt dragi. Obișnuința face viața gestionabilă, dar și un pic
plictisitoare.
 Creierul se obișnuiește cu ceva folosind circuite pe care oamenii
le au în comun cu reptilele: sistemul reticular de activare (SRA) al
trunchiului cerebral, unul dintre puținele circuite cunoscute
odinioară care au legătură cu atenția. În obișnuință, circuitele
corticale inhibă SRA, păstrând această regiune fără nicio reacție
atunci când vedem un lucru cunoscut din nou și din nou.
La polul opus se a ă sensibilizarea, atunci când întâlnim ceva nou
sau surprinzător. În această situație, circuitele corticale activează
SRA, care apoi angajează alte circuite cerebrale, cu scopul de a
analiza obiectul nou, ca și cum o nouă piesă de artă ar apărea în
locul uneia foarte cunoscute.
Elena Antonova, un neurolog britanic care a participat la SRI, a
descoperit că persoanele care meditează și care au realizat o
retragere de trei ani în tradiție tibetană sunt mai puțin înclinate să
închidă ochii atunci când aud un zgomot puternic3. Cu alte cuvinte,
clipitul lor a continuat. Acest experiment este replica (cel puțin la
nivel conceptual) unui studiu realizat în Japonia în care persoanele
care practică intens meditația zen nu se obișnuiesc cu sunetele
repetitive.
Pentru noi, studiul zen original a fost o sursă de inspirație.
Creierele zen păreau că susțin atenția atunci când alte creiere nu
mai reușeau să facă asta, lucru care ne con rmă experiențele din
timpul retragerilor mindfulness, în care petreceam ore întregi
educându-ne atenția să observe orice detaliu cât de mic al
experienței, mai curând decât să se deconecteze de la mediul
înconjurător.
Mărind în detaliu ceea ce vedeam, auzeam, simțeam și senzațiile
cu care în mod normal eram obișnuiți, mindfulness transforma ceea
ce era familiar și obișnuit pentru noi în ceea ce era nou și ne stârnea
curiozitatea. Acest antrenament al atenției, am observat, putea să ne
îmbogățească viața, dându-ne șansa de a inversa deprinderea,
concentrându-ne profund aici și acum, făcând ca „vechiul să
redevină nou“.
Inițial, vedeam mindfulness ca pe o transformare voluntară a
deconectării re exive. Dar acest lucru însemna deja mai mult decât
ne imaginam noi și deja tenta limitele gândirii științi ce acceptate.
În anii 1970, știința considera atenția ca pe ceva condus de stimuli,
automat, inconștient și de „jos în sus“, o funcție a trunchiului
cerebral, o structură primitivă care se a ă chiar deasupra măduvei
spinării, mai curând decât „de sus în jos“, plecând din zona corticală.
Această părere face ca atenția să e involuntară. Se întâmplă ceva
în jurul nostru – un telefon care sună – și atenția noastră este
captată imediat de sursa acelui sunet. Un sunet care continuă până
devine monoton face să ne obișnuim cu el.
Nu exista un concept științi c pentru controlul voluntar al
atenției, în ciuda faptului că psihologii înșiși au scris că nu există o
asemenea abilitate! Păstrând standardele științi ce din prezent,
realitatea propriei lor experiențe a fost pur și simplu ignorată în
favoarea a ceea ce poate observat în mod obiectiv.
Această părere trunchiată asupra atenției redă numai o parte a
poveștii. Deprinderea descrie o varietate a atenției asupra căreia nu
avem niciun control, dar mai sus, în circuitul nostru neuronal,
deasupra acestor mecanisme de la baza creierului, au loc diferite
procese.
Să luăm de exemplu centrii emoționali din sistemul limbic al
mezencefalului, unde își are originea cea mai mare parte a acțiunii
atunci când emoțiile ne sustrag atenția. Când Dan a scris Inteligența
emoțională, s-a bazat mult pe cercetarea lui Richie și a altor
neurologi în ceea ce privește pe atunci noua descoperire a dansului
amigdalei, radarul creierului în ceea ce privește amenințarea (în
circuitele emoționale ale mezencefalului) cu circuitul prefrontal (din
spatele frunții), centrul executiv al creierului, care poate învăța,
re ecta, decide și urmări scopuri pe termen lung.
Atunci când furia sau anxietatea se declanșează, amigdala preia
controlul circuitului prefrontal; atunci când aceste emoții
perturbatoare ating punctul culminant, amigdala deturnează funcția
executivă. Dar atunci când deținem controlul activ al atenției
noastre – ca atunci când medităm, de exemplu –, lansăm acest
circuit prefrontal și reducem la tăcere amigdala. Richie și echipa sa
au descoperit această amigdală liniștită atât în cazul persoanelor
care meditează vipassana pe termen lung, cât și în cazul, deși mai
puțin puternic, al persoanelor antrenate cu MBSR4.
Richie a încercat să depisteze din punct de vedere științi c locul
atenției pe măsură ce aceasta urca la nivelul creierului, constant. În
anii 1980, el a contribuit la fondarea neurologiei tulburărilor
afective, un domeniu care studiază circuitele emoționale ale
mezencefalului și felul în care emoțiile resping și atrag atenția. Până
în 1990, când au apărut neuroștiințele contemplative, iar
cercetătorii au început să studieze creierul în timpul meditației,
aceștia știau cum circuitele din cortexul prefrontal dirijează atenția
voluntară. Această zonă este astăzi cea mai studiată regiune din
creier în cercetarea privind meditația, ecare aspect al atenției
implicând, într-un fel sau altul, cortexul prefrontal.
În cazul oamenilor, cortexul prefrontal ocupă un spațiu mai mare
din neocortex decât la alte specii și este locul în care au loc
schimbările evolutive majore care ne-au făcut să devenim oameni.
Această regiune neurologică, după cum vom vedea, conține germenii
conștientizării bunăstării, dar se împletește, de asemenea, și cu
suferința emoțională. Putem întrevedea posibilități minunate, dar
putem și tulburați de gânduri îngrijorătoare, ambele ind semnul
activității cortexului prefrontal.
În vreme ce William James s-a referit la atenție ca și cum ar fost
o singură entitate, știința de acum ne descrie conceptul referindu-se
nu numai la o singură abilitate, ci la mai multe. Printre acestea se
numără:

Atenția selectivă, capacitatea de concentrare pe un singur element și de

ignorare a celorlalte.
Vigilența, menținerea unui nivel constant al atenției pe măsură ce trece
timpul.
Distributivitatea atenției, astfel încât observăm schimbări rapide sau
minore în ceea ce experimentăm.
Concentrarea pe scop, sau „controlul cognitiv“, păstrarea unui scop
speci c sau a unei sarcini speci ce, în ciuda distragerilor.
Metaconștiința, abilitatea de a determina calitatea conștienței proprii –
de exemplu să observi atunci când mintea începe să rătăcească sau când
 faci o greșeală.

Atenția selectivă
Amishi Jha își poate aminti cum, în copilărie, părinții ei meditau în
ecare dimineață, utilizând șiraguri de mătănii pentru a rosti
mantra, așa cum au învățat în India natală. Dar Amishi nu era
interesată de meditație; ea a devenit neurolog specialist în
tulburările cognitive și a studiat riguros atenția.
Pe când era studentă la Universitatea din Pennsylvania, Richie a
ținut acolo o prelegere în timpul căreia nu a folosit niciodată
cuvântul meditație, dar a arătat imagini fRMN a două creiere – unul
afectat de depresie, celălalt fericit. Amishi l-a întrebat: „Cum faci să
schimbi starea unui creier de la una la cealaltă?“
„Prin meditație“, a răspuns Richie.
Acest răspuns i-a trezit lui Amishi atât interesul personal, cât și
pe cel profesional. A început să mediteze și să cerceteze felul în care
metoda poate avea impact asupra atenției. Colegii ei însă i-au oprit
avântul, avertizând-o că era prea riscant și că subiectul s-ar putea să
nu e de interes în domeniul psihologiei.
Anul următor, tânăra a participat la a doua întâlnire a Mind and
Life Summer Research Institute, care s-a dovedit a o decizie foarte
inspirată. Profesorii, studenții și postdoctoranzii pe care i-a întâlnit
acolo au reprezentat au încurajat-o pe Amishi să-și urmeze visul.
Richie își amintește foarte bine cum, emoționată, Amishi a
povestit la acea întâlnire despre cum meditația era parte a culturii
sale. Când a avut ocazia să se dedice unei astfel de cercetări la
universitate, s-a simțit ca și cum făcea parte din aceeași familie cu
savanții care se dedicaseră acestui subiect. Amishi a devenit un lider
al noii generații de cercetători implicați în neuroștiințele
contemplative și al bene ciilor acestora pentru societate.
Ea și colegii ei au realizat unul dintre cele mai riguroase studii
despre cum meditația are un impact important asupra atenției5.
Echipa de savanți din laboratorul ei, situat acum la Universitatea din
Miami, a descoperit că novicii care se antrenează în MBSR își
îmbunătățesc orientarea, o componentă a atenției selective care
direcționează mintea să selecteze una dintre teoretic in nitele
informații senzoriale.
Să spunem că te a i la o petrecere ascultând muzică și
deconectându-te de la o conversație care se poartă chiar în dreapta
ta. Dacă cineva te întreabă despre ce au vorbit cei de lângă tine,
habar nu ai. Dar este su cient să-ți auzi pronunțat numele pentru ca
imediat să oprești toate acele sunete plăcute pentru a da atenție
persoanelor care vorbesc.
Cunoscut în știința cognitivă drept „efectul cocktail party“,
această conștiință bruscă ilustrează în mare măsură fel în care sunt
construite sistemele din creier responsabile cu atenția: primim mai
multe informații decât avem nevoie. Acest lucru face să ne
deconectăm de la sunetele irelevante, dar chiar și așa, continuăm să
le analizăm relevanța undeva în minte. Iar numele nostru este
întotdeauna relevant.
Atenția, așadar, are diverse canale: unul pe care îl selectăm în
mod conștient și cele de la care ne deconectăm. Disertația lui Richie
a avut drept temă felul în care meditația poate întări abilitatea
noastră de a ne concentra, așa cum ne dorim. El le-a cerut
voluntarilor să acorde atenție la ceea ce văd (o lumină scânteietoare)
și să ignore ceea ce simt (o vibrație la încheietura mâinii) sau
viceversa, în vreme ce le înregistra activitățile cortexului tactil sau
vizual cu ajutorul EEG-ului pentru a măsura capacitatea de
concentrare. (Apropo, faptul că a utilizat EEG-ul pentru a examina
acest lucru la oameni a fost ceva inedit – până atunci se făcuse așa
ceva doar pe șoareci și pisici).
Voluntarii care obișnuiau să mediteze au demonstrat o creștere
modestă în ceea ce se numește „speci citate corticală“ – mai multă
activitate în partea adecvată a regiunii senzoriale a cortexului. Așa
că, de exemplu, atunci când acordau atenție lucrurilor pe care le
vedeau, cortexul vizual era mai activ decât cel tactil.
Atunci când alegem să ne concentrăm pe senzațiile vizuale și să
ignorăm ceea ce atingem, luminile reprezintă „semnalul“, iar
atingerea „zgomotul“. Atunci când suntem distrași, zgomotul îneacă
semnalul; concentrarea înseamnă mai mult semnal decât zgomot.
Richie nu a descoperit nicio creștere a semnalului, dar a existat o
 ș
reducere în zgomot, proporția ind diferită. Mai puțin zgomot
înseamnă un semnal mai puternic.
Disertația lui Richie, ca și a lui Dan, a sugerat efectul pe care
încerca să îl găsească. Ajungem pe repede înainte cu câteva decenii
la metodele și mai so sticate de măsurare ale conștienței senzoriale
precis direcționate pe care Richie încercase să o demonstreze. Un
grup de cercetători de la MIT [Massachusetts Institute of
Technology, Institutul Tehnologic (al statului) Massachusetts] a
folosit MEG – o măsurătoare EEG magnetică cu o depistare mai
precisă a regiunilor cerebrale decât permisese vechiul EEG al lui
Richie – cu voluntari care au fost desemnați, în mod aleatoriu, e să
participe la un program în MBSR de opt săptămâni, e să aștepte să
e instruiți după ce experimentul avea loc6.
MBSR, ne aducem aminte, includea mindfulness pentru
respirație, practicând o scanare sistematică la nivelul întregului
corp, yoga atentă și o stare conștientă în ceea ce privește gândurile
și senzațiile, așa cum au loc acestea de la un moment la altul, cu
recomandarea de a practica acest antrenament al atenției zilnic.
După opt săptămâni, cei care au trecut prin programul MBSR au
demonstrat o mai mare abilitate de a se concentra pe senzații – în
acest caz, o mișcare mai atent calibrată a mâinii sau piciorului –
decât aveau înainte de antrenamentul MBSR, dar și mai bine decât
cei care așteptau încă realizarea MBSR-ului.
Concluzie: mindfulness (cel puțin în această formă) întărește
abilitatea creierului de a se concentra pe un singur lucru și de a
ignora ceea ce-l poate distrage. Circuitele neuronale ale atenției
selective pot instruite, contrar teoriei standard potrivit căreia
atenția a fost deja conectată și, astfel, se a ă dincolo de orice
încercare de modi care.
O consolidare similară a atenției selective a fost descoperită la
persoanele care practică meditația vipassana la Insight Meditation
Society, ind testată înainte și după o retragere de trei luni7. Această
retragere a încurajat capacitatea de a pe deplin atent nu numai în
cele opt ore pe zi de meditație formală, ci pe parcursul întregii zile.
 Înainte de retragere, când participanții acordau atenție în mod
selectiv sunetelor, ecare dintre acestea având un ton diferit,
precizia lor în captarea tonurilor țintă nu a fost mai bună decât a
celorlalți. Dar după trei luni, atenția celor care au practicat
retragerea a devenit mai puternică, cu o creștere în acuratețe de
douăzeci la sută.

Susținerea atenției
Savantul zen D. T. Suzuki a participat la un simpozion ținut în aer
liber. Așezat la masă, alături de ceilalți vorbitori, a stat perfect
nemișcat, cu privirea ațintită asupra unui punct a at undeva în fața
lui, aparent pierdut într-o lume numai a lui. Dar când o bruscă
adiere de vânt a răvășit foile de pe masă, Suzuki singur, dintre toți
cei care se a au acolo, a făcut gestul de a le prinde. De fapt, el nu era
complet străin de acea realitate, doar că acorda atenție în stilul zen.
Abilitatea de a susține atenția fără a deveni o deprindere, ne
amintim, a fost una dintre descoperirile științi ce minore cu privire
la meditație pe care le-am făcut la începuturile cercetării științi ce.
Deși avea limitele lui, acel studiu zen ne-a stimulat să mergem mai
departe.
Atenția se revarsă în mintea noastră ca printr-un gât de sticlă, iar
noi împărțim cu zgârcenie acel ux limitat. Partea leului către lucrul
asupra căruia alegem să ne concentrăm în acel moment. Dar în timp
ce ne păstrăm atenția pe acel lucru, concentrarea noastră scade
inevitabil, iar mintea zboară spre alte gânduri și plăceri. Meditația
s dează această inerție mintală.
Unul dintre scopurile meditației de orice fel este acela de a susține
atenția într-un fel ales sau asupra unei ținte alese, cum ar
respirația. Numeroase rapoarte, atât anecdotice, cât și științi ce,
susțin ideea că meditația conduce la o mai bună susținere a atenției,
sau, ca să folosim termenul tehnic, vigilență.
Un sceptic însă ar putea întreba: este meditația acea practică ce
sporește atenția sau este vorba de alți factori? Iată motivul pentru
care avem nevoie de grupurile de control. Și pentru a mai
convingători că acea legătură dintre meditație și atenția susținută
nu este pur și simplu o asociere, ci mai degrabă o cauzalitate, avem
nevoie de un studiu longitudinal.
Cerința aceasta a fost îndeplinită de studiul lui Clifford Saron și
Alan Wallace, în care voluntarii au participat la o retragere pentru
meditație de trei luni, avându-l instructor pe Wallace8. Ei au
practicat concentrarea pe respirație cinci ore pe zi, iar Saron i-a
testat la începutul retragerii, o lună după ce aceasta începuse și în
sfârșit, cinci luni mai târziu.
Persoanele care meditează și-au îmbunătățit vigilența, mai ales în
prima lună a retragerii. La cinci luni după ce retragerea a luat sfârșit,
ecare persoană care meditează a dat un test de vigilență, și,
impresionant, îmbunătățirea dobândită în timpul retragerii era încă
puternică.
Fără îndoială, câștigul a fost menținut prin intermediul unei ore
zilnice de practică, pe care cei care meditează au respectat-o. Chiar
și așa, acesta este unul dintre cele mai bune teste directe pe care le
avem în ceea ce privește meditația care induce modi care însușirilor
cu privire la atenție. Firește, dovada ar și mai evidentă dacă aceste
persoane care meditează ar arăta același câștig și peste cinci ani!

Când atenția clipește

Privește o fetiță de patru ani care analizează plină de curiozitate
mulțimea din desenul Where’s Waldo? și i atent la momentul de
bucurie în care îl recunoaște pe Waldo, îmbrăcat în hainele lui
vărgate în alb și roșu. Acel moment de entuziasm marchează un
moment-cheie în antrenarea atenției; creierul ne recompensează
pentru o astfel de victorie cu o doză de substanțe neurochimice care
ne fac să ne simțim bine.
În aceste puține momente, spun cercetătorii, sistemul nervos ne
deconectează concentrarea și se relaxează, ca și cum ar avea loc o
scurtă petrecere neuronală. Dacă un alt Waldo ar apărea în timpul
acestei petreceri, pur și simplu ar trece neobservat.
Momentul de orbire temporară este asemănător unei clipiri a
atenției, o scurtă pauză în abilitatea minții de a scana mediul (tehnic
vorbind, o „perioadă refractară“). În timpul acestei clipiri, abilitatea
minții de a observa ce se a ă în jurul nostru dispare, iar atenția își
pierde din sensibilitate. O schimbare slabă care, altfel, ne-ar atras
atenția acum poate trece neobservată. Măsurarea acestei clipiri
re ectă „e ciența creierului“, în sensul că, ne ind prea captivați de
ceva anume, ne lasă resurse ale atenției disponibile pentru orice
altceva.
Practic vorbind, lipsa acestei clipiri re ectă o mai mare abilitate
de a observa schimbările minore – de exemplu, indiciile nonverbale
ale unei persoane care își schimbă starea emoțională rapid, dar
sesizabil prin intermediul modi cărilor rapide care au loc la nivelul
mușchilor din jurul ochilor. Insensibilitatea la asemenea semnale
poate însemna că pierdem mesaje importante.
Într-un test al acestui scurt moment, vezi un șir lung de litere
intercalate cu numere. Fiecare literă sau număr este prezent
individual un timp foarte scurt – pentru 50 milisecunde, ceea ce
înseamnă 1/20 dintr-o secundă. Ești avertizat că ecare șir de litere
conține unul sau două numere, la intervale întâmplătoare.
După ecare șir de aproximativ cincisprezece semne, ești întrebat
dacă ai văzut vreun număr și care era acesta. Dacă într-o secvență
rapidă au fost prezente două numere, cei mai mulți oameni au
tendința de a rata al doilea număr. Iată ce este clipirea atențională.
Cercetătorii care studiază atenția au crezut mult timp că această
lipsă de atenție imediat după ce au identi cat un obiectiv îndelung
căutat reprezintă un aspect al sistemului nervos central, inevitabil și
constant. Apoi, a avut loc ceva surprinzător.
Să ne gândim la persoanele care meditează la cursul de vipassana
de trei luni de la Insight Meditation Society, aceleași care s-au
descurcat atât de bine la testul atenției selective. Din câte se pare,
meditația vipassana poate reduce clipirea, din moment ce cultivă o
conștiință nonreactivă continuă a orice intervine în experiență, o
„monitorizare deschisă“ la tot ce are loc în minte. Un curs vipassana
intensiv creează ceva asemănător cu mindfulness asupra steroizilor:
o hipervigilență la orice se întâmplă în mintea noastră.
Grupul lui Richie a măsurat clipirea atențională la persoanele care
meditează vipassana înainte și după acea retragere de trei luni. După
retragere, a existat o scădere semni cativă, de 20 la sută, în clipirea
atențională9.
Schimbarea neurologică cheie a fost o scădere a răspunsului
privind apariția primului număr (ei doar i-au observat prezența),
prin urmare, mintea rămâne destul de calmă pentru a observa, de
asemenea, cel de-al doilea număr, chiar dacă la un interval atât de
rapid de primul.
Acest rezultat a fost o surpriză uriașă pentru cercetătorii
cognitivi, care au crezut că clipirea atențională a fost conectată și,
astfel, nu putea redusă prin niciun fel de antrenament. Imediat ce
știrea a depășit cercurile științi ce, un grup de cercetători din
Germania și-a pus întrebarea dacă meditația ar putea compensa
deteriorarea care apare odată cu înaintarea în vârstă în ceea ce
privește clipirea atențională, ce devine mai frecventă și creează
decalaje mai lungi în conștiință pe măsură ce persoanele
îmbătrânesc10. Da: persoanele care meditează și care practică
regulat o formă de „monitorizare deschisă“ (o conștiință spațioasă a
orice vine în minte) anulează escaladarea obișnuită a clipirilor
atenționale care au loc odată cu vârsta, descurcându-se mai bine
chiar decât un alt grup compus numai din tineri.
Poate, au speculat cercetătorii germani, conștiința deschisă
nonreactivă – simpla observare și acordarea permisiunii oricărui
lucru care apare în minte „doar să e“, mai curând decât să e urmat
de un șir de gânduri – devine o abilitate cognitivă care ajută la
înregistrarea unei ținte, cum ar literele și numerele din cadrul
unui test, fără să i absorbit de el. Asta permite atenției să e
pregătită pentru următoarea țintă din șir, o modalitate mai e cientă
de a martor la ceea ce se a ă în jurul nostru.
Odată ce s-a demonstrat că clipirea atențională este reversibilă,
cercetătorii germani s-au întrebat care este cel mai scurt
antrenament care poate avea efecte de reducere asupra clipirii? Ei i-
au învățat pe cei care nu au meditat niciodată cum să-și
monitorizeze mintea, folosind o variantă de mindfulness11. Sesiunile
de pregătire au durat numai șaptesprezece minute, după care
voluntarii au fost testați în ceea ce privește clipirea atențională. Ei
au clipit mai puțin decât grupul cu care s-a făcut comparația, care a
fost învățat o meditație de concentrare fără niciun fel de efect
asupra abilității mintale.

Mitul multitasking
Cu toții suferim de catastrofa epocii digitale: valul de e-mailuri care
ne inundă căsuța poștală virtuală, textele presante, mesajele de pe
telefon și altele, toate dând buluc odată, fără să mai spunem la
socoteală postările de pe Facebook, de pe Instagram și toate
lucrurile precipitate din universul nostru personal din social media.
Dată ind răspândirea telefoanelor inteligente și a altor dispozitive
de acest fel, oamenii par a acumula mult mai multă informație decât
o făceau înainte de epoca digitală.
Cu câțiva zeci de ani înainte de a luați de valul distracțiilor,
cercetătorul cognitiv Herbert Simon a făcut următoarea previziune:
„Informația consumă atenție. O bogăție de informații înseamnă o
sărăcire a atenției.“
Apoi, de asemenea, există modalitățile prin care conexiunile
noastre sociale suferă. Ai avut vreodată impulsul de a spune unui
copil să lase telefonul și să privească în ochii persoanei cu care
vorbește? Nevoia unui astfel de sfat a devenit ceva obișnuit pe
măsură ce amuzamentele digitale fac noi victime: abilitățile umane
de bază cum ar empatia și prezența socială.
Înțelesul simbolic al contactului vizual, să lași deoparte ceea ce
făceai pentru a te conecta astfel, constă în respect, grijă, chiar și
iubire. O lipsă de atenție față de cei din jurul nostru trimite un mesaj
de indiferență. Asemenea norme sociale în ceea ce privește atenția
față de oamenii alături de care ne a ăm s-au schimbat pe nesimțite.
Cei mai mulți dintre noi suntem insensibili la aceste efecte. Mulți
locuitori ai lumii digitale, de exemplu, își fac un titlu de glorie din
faptul că sunt în stare să se achite de mai multe sarcini în același
timp, făcându-și treaba chiar dacă sunt conectați la toate canalele
virtuale. Dar cercetări serioase care au avut loc la Universitatea
Stanford au demonstrat că această idee nu este nimic altceva decât
un mit – creierul nu poate să facă multitasking, ci doar sare rapid de
la o sarcină (ceea ce trebuie să fac) la altele (toate acele lmulețe
nostime, postările prietenilor, mesajele urgente...)12.
Atenția nu merge chiar în paralel, așa cum presupune
multitasking-ul; în schimb, ea are nevoie să treacă rapid de la un
lucru la altul. După ecare astfel de schimbare, când atenția noastră
se reîntoarce la sarcina inițială, puterea sa este diminuată în mod
apreciabil. Poate să dureze și câteva minute să ajungă din nou la
concentrarea maximă.
Răul făcut astfel se revarsă asupra întregii noastre vieți. Ca să
dăm un singur exemplu, inabilitatea de a ltra zgomotul (toate acele
lucruri care ne perturbă) de semnal (acel lucru pe care trebuie să te
concentrezi) creează o stare de confuzie cu privire la ceea ce este
important, prin urmare, o picătură din abilitatea noastră de a reține
ceea ce contează. Cei care fac frecvent multitasking, a descoperit
grupul de cercetători de la Stanford, sunt în general mai ușor de
distras. Iar atunci când încearcă să se concentreze asupra acelui
lucru pe care trebuie să-l facă, creierul lor activează mai multe
regiuni decât acelea care sunt relevante sarcinii care trebuie
îndeplinită – un indicator neurologic a ceea ce ne distrage atenția.
Chiar și abilitatea de a face multitasking e cient are de suferit. Așa
cum a spus regretatul Clifford Nass, unul dintre cercetători, cei care
fac multitasking sunt „adevărate aspiratoare de irelevanță“, care
împiedică nu numai concentrarea, ci și înțelegerea analitică și
empatia13.

Controlul cognitiv
Controlul cognitiv, pe de altă parte, ne permite să ne concentrăm
asupra unui scop speci c sau asupra unei sarcini speci ce și să le
păstrăm în minte în vreme ce rezistăm distragerilor, chiar acele
abilități care sunt afectate de multitasking. O asemenea concentrare
este esențială în meserii precum cea de controlor de tra c aerian, în
care monitoarele pot pline de distrageri de la elementul la care
trebuie să e atent angajatul, respectiv un avion care sosește, sau te
ajută să parcurgi lista de sarcini zilnice.
 Vestea bună pentru cei care practică multitasking-ul: controlul
cognitiv poate deveni mai puternic. Studenții s-au oferit voluntari
pentru sesiuni de câte zece minute dedicate e concentrării pe
numărarea respirației lor, e pe realizarea unei sarcini de
comparație: navigarea pe Huf ngton Post, Snapchat, sau BuzzFeed14.
Doar trei sesiuni de câte zece minute de numărare a respirației au
fost de ajuns pentru a crește în mod apreciabil abilitățile lor de
concentrare asupra unor teste. Cele mai importante câștiguri s-au
înregistrat în rândul celor care practică des multitasking-ul și care,
inițial, s-au descurcat mai puțin bine la aceste teste.
Dacă multitasking-ul are ca rezultat o atenție de citară, o
concentrare precum numărătoarea respirațiilor oferă o modalitate
de a întări atenția, cel puțin pe termen scurt. Nu există însă niciun
indiciu că un stimul în ceea ce privește atenția ar dura, deși
îmbunătățirea s-a observat imediat după „antrenament“, prin
urmare s-a înregistrat pe radarul nostru ca un efect de stare, nu o
însușire de durată. Circuite neuronale ale atenției au nevoie, după
cum vom vedea, de eforturi sustenabile pentru a crea o însușire
stabilă.
Cu toate acestea, chiar și începătorii în ale meditației își pot
ascuți abilitățile atenției, cu câteva bene cii surprinzătoare. De
exemplu, cercetătorii de la Universitatea din Santa Barbara,
California, au oferit voluntarilor opt minute de instrucțiuni
mindfulness asupra respirației și au descoperit că această scurtă
sesiune de concentrare (comparată cu citirea unui ziar sau doar
simpla relaxare) a diminuat modul în care mintea lor a rătăcit după
aceea15.
Deși această descoperire este de interes, ceea ce a urmat a fost și
mai convingător. Aceiași cercetători le-au ținut voluntarilor un curs
de două săptămâni de mindfulness asupra respirației, dar și a altor
activități zilnice precum mâncatul, pentru un total de șase ore, la
care s-au adăugat sesiuni zilnice de impuls, de câte zece minute,
realizate acasă16. Grupul de control activ a studiat nutriția pe
aceeași perioadă de timp. Din nou, mindfulness a îmbunătățit
concentrarea și a redus capacitatea de a rătăci cu mintea.
 Surpriză: mindfulness a îmbunătățit, de asemenea, și memoria de
lucru – reținerea informației pentru a transferată memoriei de
lungă durată. Atenția este crucială pentru memoria de lucru; dacă
nu acordăm atenție, acele cifre nu se vor înregistra de la bun
început.
Acest antrenament în ceea ce privește mindfulness a avut loc în
vreme ce studenții prinși în acest studiu erau încă în școală.
Impulsul dat atenției și memoriei lor de lucru a lăsat loc pentru o
surpriză și mai mare: mindfulness le-a crescut scorul cu mai mult de
30 la sută la GRE, examenul de admitere la universități. Elevi, luați
aminte!
Un alt mod în care controlul cognitiv ne ajută constă în
gestionarea impulsurilor, tehnic cunoscute ca ind „inhibiția
răspuns“. Așa cum am văzut în capitolul cinci, „O minte neliniștită“,
în studiul lui Cliff Saron, practica a crescut abilitatea unei persoane
care meditează să inhibe impulsul pe parcursul a trei luni și,
impresionant, să rămână activat și cinci luni după aceea17. O mai
bună inhibiție a adus cu sine o creștere mai mică în ceea ce privește
starea emoțională de bine.

Metaconștientizarea
Când am urmat primul nostru curs de vipassana în India, ne-am
descoperit cufundați, oră de oră, în observarea gândurilor care
veneau și plecau, practicând o formă de stabilitate prin aceea că
observam mai degrabă decât luam calea acelor gânduri, impulsuri,
dorințe sau sentimente. Această atenție intensivă acordată
mișcărilor minții noastre face să se ajungă la metaconștientizarea
pură.
În metaconștientizare, nu contează pe ce anume ne concentrăm
atenția, ci mai degrabă că recunoaștem conștientizarea însăși. De
obicei, ceea ce percepem noi este o schiță, conștientizarea ind
undeva în fundal. Metaconștientizarea schimbă imaginea și reține
percepția, astfel încât conștiința însăși devine primordială.
O asemenea conștiință a conștiinței însăși ne permite să ne
monitorizăm mintea fără să m luați de valul gândurilor și al
trăirilor pe care le observăm. „Cel care este conștient de tristețe nu
este trist“, a remarcat lozoful Sam Harris. „Cel care este conștient
de frică nu este temător. În momentul în care sunt copleșit de
gânduri, totuși, sunt la fel de confuz ca ceilalți“18.
Cercetătorii se referă la activitatea creierului re ectând mintea
noastră conștientă și activitățile ei mintale „de sus în jos“. „De jos în
sus“ se referă la ceea ce vine în minte cel mai mult în afara
conștientei, în ceea ce în limbajul de specialitate se numește
„inconștientul cognitiv“. O surprinzătoare cantitate din ceea ce
gândim că este de sus în jos este, de fapt, de jos în sus. Părem să
impunem un sens de sus în jos conștiinței noastre, în condițiile în
care felia subțire de inconștient cognitiv care ne atrage atenția
creează iluzia că aparține minții întregi19.
Rămânem neștiutori în ceea ce privește mașinăria mintală mult
mai vastă a proceselor care au loc de jos în sus – cel puțin în
conștiința convențională (a vieții noastre de ecare zi).
Metaconștiința ne permite să vedem o parte mai mare din procesele
care au loc de jos în sus.
În plus, ne oferă posibilitatea să ne urmărim propria atenție –
observând, de exemplu, când mintea se îndepărtează de ceva asupra
căruia vrem să ne concentrăm. Această abilitate de ne a monitoriza
mintea, fără să ne pierdem concentrarea, introduce o alegere
crucială în momentul în care gândurile încep să rătăcească: putem
să ne concentrăm din nou la ceea ce făceam înainte de a întrerupți.
Această simplă competență mintală are legătură cu o bună parte din
ceea ce ne face să m e cienți în cursul vieții, de la a învăța la a
vedea un proiect realizat până la capăt.
Există două tipuri de experiență: „experiența simplă“ a unui
lucru, pe care ne-o dă conștiința noastră obișnuită versus să știi că
ești conștient de acel lucru, adică recunoașterea conștiinței însăși,
fără să judeci și fără să ai alte reacții emoționale. De exemplu, se
întâmplă să ne uităm la un lm și să m atât de prinși de acțiune,
încât pierdem din vedere faptul că ne a ăm într-o sală de
cinematograf. De asemenea, este posibil să urmărim atent un lm în
vreme ce suntem conștienți de faptul că ne a ăm în sala de
cinematograf uitându-ne la lm. Această conștiință de fundal nu ne
diminuează aprecierea și implicarea în acțiunea lmului – este doar
un tip diferit de conștiință.
La lm, se poate întâmpla ca persoana care stă lângă tine cu o
pungă de oricele în mâini, să crănțăne în timp ce le consumă, iar tu
poți face abstracție de aceste sunete, deși creierul tău le
înregistrează. În timpul unui asemenea proces mintal inconștient,
activitatea se diminuează în zona corticală cheie, cortexul prefrontal
dorsolateral, sau pe scurt, CPFDL. Pe măsură ce devii mai conștient
că ești conștient, devine mai activ.
Să ne gândim acum la in uențele inconștiente, prejudecățile pe
care le avem, dar pe care nu credem că le avem (așa cum am
menționat în capitolul șase, „Pregătit pentru iubire“). Meditația
poate atât să intensi ce funcția CPFDL, cât și să diminueze
in uențele inconștiente20.
Psihologii cognitivi testează metaconștiința dând oamenilor
sarcini atât de grele, încât erorile sunt inevitabile, apoi numără
aceste greșeli și încearcă să depisteze dacă persoana în cauză și-a
dat seama că a făcut o eroare (acesta este unghiul metaconștiinței).
Aceste sarcini, în mod intenționat foarte grele, sunt proiectate și
calibrate pentru a siguri că indiferent cui vor date, persoana
respectivă va face greșeli, și, mai mult decât atât, că încrederea ei în
răspunsurile date va diferită.
Imaginează-ți, de exemplu, că ai 160 de cuvinte într-o succesiune
de 1,5 secunde pentru ecare. Apoi vezi un alt set de 320 de cuvinte,
dintre care jumătate au apărut și în prezentarea anterioară. Tot ce
trebuie să faci este să apeși un buton din cele două pe care le ai la
dispoziție dacă ești de părere că acel cuvânt pe care îl vezi în al
doilea set a existat și în primul. Apoi evaluezi încrederea în
acuratețea răspunsurilor date, o modalitate de măsurare a
metaconștiinței care merge până acolo încât ai încredere și în ceea
ce spui, și dai și răspunsul corect.
Psihologii de la Universitatea din Santa Barbara au folosit un
astfel de exercițiu mintal cu persoanele care învățau pentru prima
dată mindfulness, dar și cu un grup care participa la un curs de
nutriție21. Metaconștiința s-a îmbunătățit în grupul de meditație,
dar nicidecum în cel care a urmat cursul de nutriție.

Va dura?
Laboratorul lui Amishi Jha a testat efectul unei retrageri
mindfulness intensive în care oamenii au meditat mai mult de opt
ore în ecare zi, vreme de o lună22. Retragerea a impulsionat
capacitatea participanților de a „alerți“, o stare de vigilență
necesară pentru a putea răspunde la orice situație ar apărut. Deși
într-un studiu anterior Amishi a descoperit o îmbunătățire în ceea ce
privește capacitatea de orientare în cazul începătorilor care
participaseră la un scurt curs de mindfulness, surprinzător,
participanții la retragere nu au arătat o astfel de ameliorare.
Această lipsă reprezintă o informație importantă dacă vrem un
tablou complet al însemnătății meditației. Ne ajută să ne facem o
idee cu privire la diferitele aspecte ale schimbării atenției – sau nu –
în funcție de diferite tipuri și niveluri de meditație.
Unele schimbări pot avea loc imediat, în vreme ce altele pot
apărea după un timp: în timp ce orientarea poate funcționa la
început pentru ca apoi să se blocheze, alertarea pare să se
îmbunătățească odată cu practica. Și, credem noi, mediația
susținută poate nevoită să păstreze schimbări în ceea ce privește
atenția, pentru ca aceasta să nu cumva să dispară.
Cam în vremea în care Richie își făcea cercetarea la Harvard
asupra schimbărilor semnal-zgomot în cazul persoanelor care
meditează, specialiștii în neuroștiințe cognitive Anne Treisman și
Michael Posner au arătat că „atenția“ este un concept mult prea
simpli cat. În schimb, au argumentat ei, trebuie să analizăm
diferitele subtipuri de atenție și circuitul neuronal al ecăruia.
Meditația, au demonstrat studiile, pare să îmbunătățească multe din
aceste subtipuri, în ciuda faptului că nu avem încă întreg tabloul.
Rezultatele lui Amishi ne spun că acesta va unul foarte nuanțat.
Avertisment: deși unele aspecte ale atenției se îmbunătățesc după
numai câteva ore (sau, se pare, minute) de practică, asta nu
înseamnă că ameliorările vor rezista în timp. Suntem sceptici cu
privire la faptul că intervențiile unilaterale contează mult după ce
îmbunătățirile temporare dispar. Nu există nicio dovadă, de
exemplu, că o ștergere a clipirii atenționale indusă de 17 minute de
mindfulness va produce o diferență detectabilă câteva ore mai
târziu, după ce această stare intră în declin. Un lucru similar se
întâmplă cu sesiunile de câte zece minute de mindfulness care
anulează eroziunea concentrării în cazul multitasking. Suntem de
părere că dacă nu vei continua să faci acest exercițiu spiritual în
ecare zi, activitatea de multitasking îți va slăbi concentrarea.
Bănuiala noastră este aceea că, pentru a face ca un sistem
neurologic precum atenția să dureze, nu este nevoie numai de scurte
pregătiri și exerciții zilnice, ci și de sesiuni intense, cum este cazul
celor care au participat la retragerea shamatha și au fost apoi testați
cinci luni mai târziu pentru studiul lui Cliff Saron. Altfel, circuite
neuronale vor regresa până la statutul anterior: o viață plină de
distrageri, punctată cu perioade de concentrare.
Chiar și așa, este încurajator că astfel de doze reduse de meditație
îmbunătățesc atenția. Faptul că aceste îmbunătățiri vin cu asemenea
rapiditate con rmă supoziția lui William James, și anume că atenția
se poate cultiva. Astăzi, există câteva centre de meditație în
Cambridge, la doar cincisprezece minute de mers pe jos de locul
unde a trăit cândva savantul. Dacă s-ar a at acolo și în vremea lui
William James, cu siguranță, acesta le-ar frecventat și, fără
îndoială, ar găsit educația par excellence.

Concluzii
La origini, meditația recali că atenția, iar diferitele sale tipuri
impulsionează variatele aspecte ale acesteia. MBSR întărește atenția
selectivă, în vreme ce practicarea îndelungată a meditației vipassana
o îmbunătățește și mai mult. Chiar și la aproape jumătate de an
după o retragere shamatha de trei luni, cei care meditează s-au
bucurat de vigilență, abilitatea de a-și susține atenția. În ceea ce
privește clipirea atențională, aceasta s-a diminuat mult la trei luni
de la o retragere vipassana, dar începutul acestei diminuări a existat,
de asemenea, și după numai 17 minute de mindfulness în cazul
începătorilor, fără îndoială un stadiu tranzitoriu pentru nou-veniți și
mai mult o însușire de durată pentru cei care practică retragerea.
Aceeași practică are aceleași aplicații perfect realizabile în cazul
altor tipuri de meditație: o sesiune de numai zece minute de
mindfulness depășește vătămarea rezultată din concentrarea în caz
de multitasking – cel puțin pe termen scurt; numai opt minute de
mindfulness reduc, pentru o vreme, rătăcirea gândurilor.
Aproximativ zece ore de mindfulness în decurs de două săptămâni
îmbunătățesc atenția și memoria de lucru și conduc la rezultate mai
bune la examenele de admitere. Deși meditația ameliorează multe
aspecte ale memoriei, acestea sunt câștigurile pe termen scurt;
bene ciile pe termen lung necesită un exercițiu continuu.

Note:
* Sală de meditație. (N. trad.)
1. Charlotte Joko Beck, Nothing Special: Living Zen, HarperCollins, New York, 1993, p. 168.
2. Akira Kasamatsuand și Tomio Hirai, „An Electroencephalographic Study on Zen
Meditation (Zazen)“, Psychiatry and Clinical Neurosciences, 20(4), 1966, pp. 325–336.
3. Elena Antonova et al., „More Meditation, Less Habituation: The Effect of Intensive
Mindfulness Practice on the Acoustic Startle Re ex,” PLoS One, 10(5), 2015, pp. 1–16;
doi:10.1371/journal.pone.0123512. Persoanele care meditează au fost instruite să-și
păstreze „conștiința trează“ în timp ce aud zgomotele, în vreme ce persoanelor care
făceau parte din grupul de control li s-a cerut să „rămână atente și conștiente pe tot
parcursul experimentului și să redevină atente la ceea ce se întâmpla în jur dacă se
surprindeau cu mintea rătăcind“.
4. T. R. A. Kral et al., „Meditation Training Is Associated with Altered Amygdala Reactivity
to Emotional Stimuli“, supus revizuirii, 2017.
5. Amishi Jha et al., „Mindfulness Training Modi es Subsystems of Attention“, Cognitive,
Affective, & Behavioral Neuroscience, 7(2), 2007, pp. 109–119; http://www
.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17672382.
6. Catherine E. Kerr et al., „Effects of Mindfulness Meditation Training on Anticipatory
Alpha Modulation in Primary Somatosensory Cortex“, Brain Research Bulletin, 85, 2011,
pp. 98–103.
7. Antoine Lutz et al., „Mental Training Enhances Attentional Stability: Neural and
Behavioral Evidence“, Journal of Neuroscience, 29 (42), 2009, pp. 13 418–13 427; Heleen
A. Slagter et al., „Theta Phase Synchrony and Conscious Target Perception: Impact of
Intensive Mental Training“, Journal of Cognitive Neuroscience, 21(8), 2009, 1 536–1 549.
Un grup de control activ, căruia i s-a predat mindfulness într-o sesiune de o oră la
începutul și la sfârșitul unei perioade de trei luni și ai cărui membri au fost instruiți să
practice douăzeci de minute pe zi nu au avut rezultate mai bune după terminarea
instruirii decât înainte.
8. Katherine A. MacLean et al., „Intensive Meditation Training Improves Perceptual
Discrimination and Sustained Attention“, Psychological Science, 21(6), 2010, pp. 829–
839.
9. H. A. Slagter et al., „Mental Training Affects Distribution of Limited Brain Resources“,
PLoS Biology, 5(6), 2007; e138; doi:10.1371/journal.pbio.0050138. Printre subiecții care
nu meditează din grupul de control, testați la aceleași intervale, nu s-a înregistrat nicio
schimbare în ceea ce privește clipirea atențională.
10. Sara van Leeuwen et al., „Age Effects on Attentional Blink Performance in Meditation“,
Consciousness and Cognition, 18, 2009, pp. 593–599.
11. Lorenzo S. Colzato et al., „Meditation Induced States Predict Attentional Control over
Time”, Consciousness and Cognition 37 (2015, pp. 57–62.
12. E. Ophir et al., „Cognitive Control in Multi-Taskers“, Proceedings of the National
Academy of Sciences, 106(37), 2009, pp. 15 583–15 587.
13. Clifford Nass, într-un interviu NPR, citat în Fast Company, 2 februarie 2014.
14. Thomas E. Gorman și C. Shawn Gree, „Short-Term Mindfulness Intervention Reduces
the Negative Attentional Effects Associated with Heavy Media Multitasking“, Scienti c
Reports, 6, 2016, p. 24 542; doi:10.1038/srep24542.
15. Michael D. Mrazek et al., „Mindfulness and Mind Wandering: Finding Convergence
through Opposing Constructs“, Emotion, 12(3), 2012, pp. 442–448.
16. Michael D. Mrazek et al., „Mindfulness Training Improves Working Memory Capacity
and GRE Performance While Reducing Mind Wandering“, Psychological Science, 24(5),
2013, pp. 776–781.
17. Bajinder K. Sahdra et al., „Enhanced Response Inhibition During Intensive Meditation
Predicts Improvements in Self-Reported Adaptive Socioemotional Functioning“,
Emotion 11(2), 2011, pp. 299–312.
18. Sam Harris, Waking Up: A Guide to Spirituality Without Religion, Simon & Schuster, New
York, 2015, p. 144.
19. Vezi Daniel Kahneman, Thinking, Fast and Slow, Farrar, Straus and Giroux, New York,
2011.
20. R.C. Lapate et.al., „Awareness of Emotional Stimuli Determines the Behavioral
Consequences of Amygdala Activation and Amygdala-Prefrontal Connectivity“, Scienti c
Reports, 20(6), 2016, p. 25 826; doi:10.1038/srep25826.
21. Benjamin Baird et al., „Domain-Speci c Enhancement of Metacognitive Ability
Following Meditation Training“, Journal of Experimental Psychology: General, 143(5),
2014, pp. 1 972–1 979; http://dx.doi.org/10.1037/a0036882. Atât grupul de control cât și
în cel mindfulness au fost instruite patruzeci și cinci de minute de patru ori pe
săptămână pentru două săptămâni, plus exerciții făcute acasă, vreme de cincisprezece
minute zilnic.
22. Amishi Jha et al., „Mindfulness Training Modi es Subsystems of Attention“, Cognitive
Affective and Behavioral Neuroscience, 7(2), 2007, pp. 109–119; doi: 10.3758/
cabn.7.2.109.
Capitolul 8
Iluminarea inței

Să ne întoarcem la retragerea lui Richie la Dalhousie cu S.  N.

Goenka. Richie a avut o revelație, în ziua a șaptea, în timpul orei de
nemișcare, care începea cu jurământul să nu faci niciun singur gest
voluntar, indiferent de cât de chinuitor ar disconfortul.
Chiar de la începutul acelei ore interminabile, durerea obișnuită
pe care Richie o simțea în genunchiul drept, acum intensi cată de
nemișcare, a trecut de la pulsații la chin. Apoi, chiar când durerea
atinsese punctul culminant, ceva s-a schimbat: intervenția
conștiinței.
Dintr-odată, ceea ce fusese durere s-a topit într-o paletă de
senzații – furnicături, arsuri, presiune –, iar genunchiul nu mai
durea. Suferința se dizolvase în valuri de vibrație fără nicio urmă de
reacție emoțională.
Să te concentrezi pe senzațiile simțite înseamnă, de fapt, să
reevaluezi natura durerii: în loc să te xezi asupra durerii, chiar și
noțiunea de durere s-a descompus în senzații brute. Ceea ce lipsea
era un element critic: rezistența psihologică la și sentimentele
negative pentru aceste senzații.
Durerea nu a dispărut, doar că Richie a modi cat relația pe care o
avea cu ea. Era așadar o senzație neprelucrată – nu durerea mea,
împreună cu un ux obișnuit de gânduri negre.
Deși atunci când stăm în mod obișnuit, în mod normal, nu
suntem conștienți de schimbările subtile de poziție, acele mici
mișcări eliberează stresul care se acumulează în corp. Când nu miști
niciun mușchi, stresul se poate transforma într-o durere
în orătoare. Și dacă, asemenea lui Richie, scanezi aceste senzații,
poate apărea o schimbare remarcabilă în relația pe care o ai cu
propria experiență exact atunci când sentimentul de „durere“ se
topește într-un amestec de senzații zice.
 În timpul acelei ore, Richie, care are o bună educație științi că,
și-a dat seama în realitatea lui cea mai intimă că ceea ce numim
„durere“ este, de fapt, o imensitate de senzații somatice. Cu noua lui
percepție modi cată, „durerea“ a devenit doar o idee, o etichetă
mintală care a pus o spoială conceptuală asupra a ceea ce s-a ridicat
de pe o coincidență pestriță de senzații, percepții și gânduri legate
de rezistență.
Această experiență l-a făcut pe Richie să înțeleagă cât de multă
activitate mintală are loc „sub scu e“, fără să m conștienți de ea. În
plus, Richie a înțeles că experiența noastră nu este bazată pe
percepția directă a ceea ce se întâmplă, ci, într-o mai mare măsură,
pe așteptările și proiecțiile noastre, pe gândurile obișnuite și
reacțiile pe care am învățat să le avem ca răspuns și pe un număr
uriaș de procese neuronale. Trăim într-o lume pe care mintea
noastră o construiește mai degrabă decât să perceapă detaliile
nesfârșite a ceea ce se întâmplă.
Acest lucru l-a condus pe Richie la o teorie științi că: conștiința
operează asemenea unui integrator, adunând laolaltă o mare
cantitate de procese mintale elementare, multe dintre ele pe care
nici nu le realizăm. Cunoaștem eventual rezultatul lor – durerea mea
–, dar, în mod tipic, nu avem nicio conștiință a nenumăratelor
elemente care se combină în acea percepție.
În vreme ce amintita teorie a devenit un fapt în știința cognitivă
de astăzi, pe vremea retragerii de la Dalhousie nu exista o asemenea
înțelegere a fenomenului. Richie nu avea niciun indiciu cu excepția
propriei transformări în ceea ce privește conștiința.
În timpul primelor zile ale retragerii, Richie își schimba poziția
din când în când pentru a elibera disconfortul acumulat în genunchi
și în spate. Dar, după acele câteva nesocotiri ale nemișcării impuse,
putea sta nemișcat ca o stâncă în timpul sesiunilor maraton de până
la trei ore sau chiar mai mult. Cu această schimbare interioară
radicală, Richie a căpătat convingerea că putea sta oricât de mult.
El a înțeles că dacă acordăm atenție în sensul bun naturii
experienței noastre, aceasta se poate schimba dramatic. Ora
nemișcării arată că ecare moment din viață în care suntem
conștienți, construim o experiență în jurul unei povești în care noi
 ș ț ț ș
suntem personajele principale și că putem deconstrui acea poveste
dacă aplicăm tipul de conștiință adecvat.

Felul în care creierul

ne construiește sinele
Marcus Raichle a fost surprins și neliniștit. Neurolog la Universitatea
din St. Louis, Washington, el a dedicat studii de-a dreptul
revoluționare identi cării zonelor neurologice active în timpul
diferitelor activități mintale. Pentru a face astfel de cercetări în
2001, Raichle a utilizat o strategie comună în acele vremuri: a
comparat sarcina activă cu starea de referință în care participantul
nu făcea „nimic“. Ce l-a tulburat: în timpul sarcinilor cognitive care
aveau cerințe înalte – cum ar , de pildă, numărătoarea înapoi din
13 în 13 începând de la 1  475 –, exista un set de regiuni cerebrale
care se dezactivau.
Ipoteza standard a fost că un asemenea efort mintal ar crește
întotdeauna activitatea cerebrală în zonele respective. Dar Raichle a
descoperit că dezactivarea a fost un tipar sistematic, unul care
însoțește trecerea de la starea de referință de a nu face „nimic“ la a
îndeplini orice fel de sarcină mintală.
Cu alte cuvinte, în vreme ce noi nu facem nimic, există regiuni ale
creierului puternic activate și care sunt chiar mai active decât cele
implicate în timpul unei sarcini cognitive di cile. În vreme ce
lucrăm la o provocare mintală cum ar o scădere complicată, aceste
regiuni se liniștesc pur și simplu.
Observația sa a con rmat o informație falsă care a tot circulat o
vreme în mediul științi c: deși creierul cântărește doar doi la sută
din masa corpului, ne consumă aproximativ 20  la sută din energia
metabolică, măsurată după cantitatea de oxigen folosită, iar media
acestuia rămâne mai mult sau mai puțin constantă indiferent de
ceea ce facem – chiar dacă nu facem nimic. Creierul, se pare, stă la
fel de ocupat și când suntem relaxați, ca și cum ne-am a a sub o
presiune mintală.
Prin urmare, unde sunt toți acei neuroni, care mișună înainte și
înapoi în vreme ce noi nu facem nimic deosebit? Raichle a identi cat
o serie de arii, cele mai multe mCPF (prescurtarea pentru linia medie
a cortexului prefrontal**) și CPC (cortexul postcingular), un nod care
se conectează la sistemul limbic. El a numit acest circuit „rețeaua
implicită“ a creierului1.
În vreme ce creierul se angajează într-o sarcină activă, e că este
vorba despre matematică, e despre meditație, ariile implicite se
liniștesc, pentru ca acelea care sunt esențiale pentru sarcină să se
pregătească, apoi ariile implicite se intensi că din nou, când sarcina
este terminată. Acest lucru rezolvă problema cum poate creierul să-
și mențină nivelul de activitate în vreme ce „nu se întâmplă nimic“.
Când oamenii de știință le-au cerut subiecților să „nu facă nimic“
în timpul acestor perioade, ce se petrecea în mintea lor nu era nimic!
De obicei, ei au raportat că mintea lor rătăcea; cel mai adesea,
această rătăcire a minții se concentra pe sine – Cum mă voi
comporta în cadrul acestui experiment? Mă întreb ce anume vor a a
despre mine? Trebuie ca eu să răspund la mesajul lui Joe – toate
acestea re ectau activitatea mintală concentrată pe „eu“ și „mine“2.
Pe scurt, mintea noastră rătăcește cel mai adesea la ceva ce are
legătură cu noi înșine – gândurile mele, emoțiile mele, relațiile mele,
cui i-a plăcut ultima mea postare de pe Facebook – toate detaliile
vieții noastre. Încadrând evenimentele în funcție de impactul pe
care îl au asupra noastră, modul implicit al gândirii face ca ecare
dintre noi să e centrul universului cunoscut de noi. Aceste gânduri
croșetează sentimentul de „sine“ din fragmente de amintiri,
speranțe, visuri, planuri și așa mai departe, care se centrează pe eu,
mie și mine. Modul implicit al gândirii rescrie la nesfârșit un
scenariu de lm în care ecare dintre noi este personajul principal,
jucând din nou și din nou în scenele favorite sau în cele care ne
deranjează.
Modul implicit al gândirii se declanșează atunci când ne relaxăm,
atunci când nu facem nimic din ceea ce ar necesita concentrare și
efort din partea noastră și se a ă la apogeu atunci când mintea se
a ă în pauză. În schimb, atunci când ne confruntăm cu o provocare,
ca, de exemplu, atunci când încercăm să ne dăm seama ce se
întâmplă cu semnalul Wi-Fi, modul implicit al gândirii se liniștește.
 Atunci când nu are ce să ne capteze atenția, mintea noastră
rătăcește, cel mai adesea la ce anume ne supără, necazurile ind, de
altfel, cauza angoaselor noastre de ecare zi. Din acest motiv, când
cercetătorii de la Harvard au cerut unor mii de persoane să raporteze
gradul lor de concentrare și dispoziția avută în anumite momente
din zi, concluzia lor a fost că „o minte rătăcitoare este o minte
nefericită“.
Acest sistem care are în centrul atenției sinele ne domină viața –
în special problemele pe care le întâmpinăm, di cultățile,
îngrijorările și anxietăți cu care ne confruntăm. Pentru că sinele se
concentrează pe ceea ce ne supără, ne simțim relaxați atunci când
putem închide sursa acestor îngrijorări. Una dintre elementele de
atracție ale sporturilor de mare risc, cum ar alpinismul, pare să e
tocmai acest lucru – periculozitatea sportului necesită o concentrare
totală: unde să pui mâna sau piciorul la următoarea mișcare. Toate
celelalte probleme cotidiene ajung, astfel, pe un plan secund în
mintea noastră.
Același lucru se petrece în timpul uxului de gânduri, stadiu în
care oamenii performează cât de bine pot. Concentrându-ne pe ceea
ce se a ă la îndemâna noastră, rezultă din cercetările făcute, ne
concentrăm, de fapt, pe ceea ce se a ă în capul listei și creează o
stare de bucurie. Sinele, în forma sa de minte rătăcitoare, devine o
distracție, suprimată pentru moment.
Gestionarea atenției, așa cum am văzut în capitolul precedent,
este un ingredient esențial al oricărui tip de meditație. Când suntem
pierduți în gânduri în timpul meditației ajungem în modul implicit,
iar mintea ne-o ia la goană.
Una dintre instrucțiunile fundamentale în aproape toate formele
de meditație ne îndeamnă să observăm când mintea începe să se
rătăcească și când reușim din nou să ne concentrăm la ținta aleasă,
de pildă o mantra sau respirația noastră. Acest moment este de o
familiaritate universală atunci când te a i pe calea contemplativă.
Această mișcare mintală simplă are o corelație neurologică:
activarea conexiunii dintre cortexul prefrontal dorsolateral și modul
implicit – o conexiune care s-a descoperit că este mai puternică în
cazul persoanelor care meditează de mult timp decât în cazul
începătorilor3. Cu cât mai puternică este această conexiune, cu atât
mai probabil circuitele de reglare din cortexul prefrontal inhibă
zonele implicite, liniștind mintea de maimuță – susurul continuu al
minții despre sine care ne umple atât de des mintea atunci când nu
avem la ce să ne gândim în mod presant.
Un poem su t indică această schimbare, pomenind de trecerea de
la „o mie de gânduri“ la unul singur: „Acolo nu există niciun zeu, ci
Dumnezeu“4.

Deconstrucția sinelui
Un înțelept indian din secolul al cincilea, Vasubhandu, a observat:
„Atât timp cât rămâi concentrat pe sine, rămâi prizonierul
suferinței“.
În vreme ce majoritatea modalităților de a ne elibera de povara
sinelui sunt temporare, căile meditației țintesc să facă această
eliberare un fapt de viață continuu – o însușire care durează. Căile
de meditație tradiționale sunt diferite de stările noastre mintale de
ecare zi – acel ux de gânduri, cele mai multe încărcate de
angoase, sau liste de activități care trebuie îndeplinite și care nu se
termină niciodată – din cauza unei stări de eliberare de toate aceste
poveri. Fiecare cale vede într-un mod speci c iluminarea sensului
nostru de sine ca ind cheia unei asemenea eliberări interioare.
Când durerea din genunchiul lui Richie s-a transformat din a
chinuitoare în a brusc suportabilă, a existat o schimbare paralelă
în felul în care el s-a identi cat cu ea. Nu mai era durerea „lui“;
simțul de sine se evaporase.
Ora de liniște a lui Richie oferă o idee cu privire la felul în care
„sinele“ obișnuit poate redus la o iluzie optică a minții. Pe măsură
ce această observație profundă capătă mai multă putere, la un
anumit moment, simțul nostru de sine solid se destramă. Această
modi care în felul în care ne percepem pe noi înșine – durerea
noastră și tot ceea ce îi atașăm – indică spre unul dintre scopurile
importante ale practicii spirituale: reducerea sistemului care
construiește sentimentele noastre legate de eu, mie, mine.
 Pomenind despre această cunoaștere, Buddha a comparat sinele
cu un car, o imagine (o idee) care apare atunci când roțile,
platforma, jugul și așa mai departe sunt puse laolaltă, dar care nu
există dacă elementele amintite nu sunt combinate. Pentru a
actualiza metafora, nu există niciun „car“ în anvelope, sau în tabloul
de bord, sau în caroseria de oțel, dar toate acestea asamblate,
împreună cu o multitudine de alte elemente, realizează ceea ce
numim mașină.
În același mod, ne spune știința cognitivă, percepția noastră de
sine apare ca ind o proprietate a multelor subsisteme neurologice
care se adună laolaltă, printre alte șuvoaie, amintirile noastre,
percepțiile noastre, emoțiile noastre și gândurile noastre. Fiecare
dintre acestea ar insu cient pentru a realiza percepția sinelui, dar,
în combinația corectă, avem percepția confortabilă a unicității inței
noastre.
Tradițiile meditative de toate felurile împărtășesc un singur scop:
eliberarea de dominarea constantă – „adezivitatea“ gândurilor
noastre, a emoțiilor noastre,și a impulsurilor – exact ceea ce ne
ghidează în viață. În mod tehnic numită „derei care“, această
abordare-cheie îl face pe cel care meditează să realizeze că
gândurile, sentimentele și impulsurile sunt trecătoare, sunt
evenimente mintale inconsistente. Având în minte acest lucru, nu
trebuie să credem ceea ce gândim; în loc să urmăm toate aceste
gânduri pentru un timp, le putem lăsa să dispară.
Dōgen, fondatorul Școlii Soto Zen, ne învață: „Dacă apare un
gând, ia notă de el, apoi eliberează-l. Atunci când vei uita în mod
constant toate sentimentele, abia atunci vei deveni în mod natural
zazen“.
Multe alte tradiții consideră iluminarea sinelui ca ind calea către
eliberarea interioară. L-am auzit adesea pe Dalai Lama vorbind
despre „vacuitate“, ceea ce, în viziunea lui, înseamnă starea în care
„sinele“ nostru – și toate obiectele aparente din lumea noastră – se
formează, de fapt, din combinarea tuturor componentelor.
Unii teologi creștini folosesc termenul de kenosis pentru golirea
sinelui, în care propriile dorințe și nevoi se diminuează în vreme ce
deschiderea noastră către nevoile altora se transformă în
compasiune. Un înțelept su t a spus: „Atunci când ești ocupat cu
sine nu poți cu Dumnezeu. Drumul către Dumnezeu are un singur
pas; pasul în afara ta însuți“5.
Un asemenea pas în afara sinelui, tehnic vorbind, sugerează o
șubrezire a activării circuitului implicit care realizează mozaicul
compus din amintiri, gânduri, impulsuri și alte procese mintale
semidependente în simțul de „mine“ sau „al meu“.
Viețile noastre devin mai puțin atașate pe măsură ce ne detașăm
de toate aceste lucruri. La apogeul meditației, pregătirea minții
diminuează activitatea „sinelui“ nostru. „Al meu“ și „eu“ își pierd
puterea autohipnotică; îngrijorările noastre devin mai puțin
împovărătoare. Deși nota de plată încă trebuie achitată, acel „sine“
mult ușurat, ne vom face mai puține griji și ne vom simți cu atât mai
eliberați. Vom găsi o modalitate de a o plăti, dar fără o încărcătură
suplimentară de bagaj emoțional.
Deși oricare dintre căile contemplative consideră ușurarea inței
ca ind un scop esențial, în mod paradoxal, cercetarea științi că
vorbește foarte rar despre așa ceva. Citirea puținelor studii care au
fost realizate până acum sugerează că ar putea trei etape ale
felului în care meditația conduce la un mai mare altruism. Fiecare
dintre aceste stadii folosește o strategie neurologică diferită cu
scopul de a liniști modul implicit al creierului și de a ne elibera astfel
un pic de sub tirania sinelui.

Datele
David Creswell, acum la Universitatea Carnegie Mellon, a fost un alt
tânăr cercetător al cărui interes pentru meditație a fost alimentat de
participarea la Mind and Life Summer Research Institute. Pentru a
evalua etapa timpurie, în care se a au novicii într-ale meditației,
grupul de cercetători condus de Creswell a măsurat activitatea
cerebrală a celor care s-au oferit voluntari pentru un curs de
meditație intensiv de trei zile6. Subiecții nu mai meditaseră
niciodată, dar în cadrul acestui curs mindfulness, ei au învățat că
dacă ești pierdut într-o melodramă personală (o temă favorită a
modului implicit) poți renunța la ea în mod voluntar – o poți numi
sau poți să-ți transferi atenția către monitorizarea respirației sau
către conștientizarea clipei prezente. Toate acestea sunt intervenții
active, eforturi de a liniști mintea de maimuță.
Astfel de eforturi intensi că activitatea în zona prefrontală
dorsolaterală, un circuit-cheie pentru gestionarea modului implicit.
Așa cum am văzut, această regiune intră în acțiune ori de câte ori
încercăm în mod intenționat să ne liniștim mintea agitată – de
exemplu atunci când dorim să ne gândim la ceva mai plăcut decât un
con ict supărător care revine din nou și din nou în mintea noastră.
Cele trei zile de practică a acestor metode mindfulness au condus
la intensi carea conexiunilor dintre acest circuit de control și CCP al
zonei implicite**, o regiune primară pentru gândirea centrată pe
sine. Novicii în meditație, s-a descoperit, își liniștesc mintea din
hoinăreală activând conexiunile neuronale ce pot liniști zona
implicită.
Odată cu persoanele mai experimentate care meditează,
următoarea etapă de reducere a sinelui adaugă o activitate mai
redusă în secțiunile cheie ale modului implicit – o slăbire a
mecanicii sinelui – în timp ce continuă intensi carea conexiunilor
din zonele de control. Iată un caz: cercetătorii conduși de Judson
Brewer, pe atunci la Yale (și care a făcut parte din SRI), au explorat
corelarea creierului cu practica mindfulness, comparând persoanele
experimentate care meditează (în medie cam 10  500 de ore în
decursul vieții) cu novicii7.
În timpul meditației, toți cei care au fost testați au fost încurajați
să facă distincția dintre simpla observare a unei experiențe (poate
apărea o mâncărime) și identi carea cu acea experiență (eu mă
scarpin) și apoi să lase senzația să dispară. Această distincție pare un
pas crucial în descompunerea sinelui, prin activarea metaconștiinței
– un „sine minim“, care poate numai să observe mâncărimea în loc
să o integreze în povestea noastră, mâncărimea mea.
După cum am menționat, atunci când urmărim un lm și suntem
pierduți în acțiune, iar apoi ne dăm seama că ne a ăm, de fapt, într-
un cinematograf, am pășit din lumea lmului într-un cadru mai
mare care include și lmul, dar include și multe alte lucruri. Având o
asemenea metaconștiință ne permite să ne monitorizăm gândurile,
sentimentele și acțiunile, să le gestionăm după bunul plac și să m
interesați de dinamica lor.
Sensul nostru de sine se găsește într-o narațiune personală a ată
în plină desfășurare care țese laolaltă părțile disparate ale vieții într-
o poveste care să aibă cap și coadă. Acest r narativ se a ă mai ales
în modul implicit, dar aduce laolaltă informații dintr-o paletă largă
de zone ale creierului care, separat, nu au nimic de-a face cu sensul
sinelui.
Persoanele din studiul lui Brewer care meditează în mod constant
au avut aceeași conexiune puternică între circuitul de control și
modul implicit identi cat la începători, dar, în plus, și o mai slabă
activare în înseși zonele modului implicit. Acest lucru a fost în mod
special adevărat atunci când au practicat meditația bunătate prin
iubire – cu cât ne gândim mai mult la binele celorlalți, cu atât mai
puțin ne concentrăm asupra noastră8.
Ceea ce intrigă este faptul că persoanele care meditează constant
au părut a avea aproximativ aceeași conectivitate scăzută în circuitul
modului implicit în vreme ce se odihneau înainte de efectuarea
testului la fel cum au avut în timpul practicării mindfulness. Acesta
este, probabil, un efect al însușirii și un semn bun: persoanele care
meditează intenționat se pregătesc să e la fel de atente în viața de
zi cu zi așa cum sunt în timpul sesiunilor de meditație. Aceeași
conectivitate diminuată comparată cu a celor care nu meditează a
fost identi cată de cercetătorii creierului din Israel, care au studiat
persoanele care practică mindfulness constant și care au în medie
aproximativ 9 000 de ore de practică9.
O altă dovadă indirectă a acestei schimbări în cazul persoanelor
care meditează vine de la un studiu realizat la Universitatea Emory
asupra persoanelor care practică în mod constant meditația (au mai
bine de trei ani de practică, dar numărul de ore nu este cunoscut),
care, comparate cu cele din grupul de control, au părut a indica o
activitate mai redusă în părțile ariilor implicite în vreme ce se
concentrau pe respirație în timpul scanării creierului. Cu cât este
mai mare acest efect, cu atât mai bine s-au comportat ele la un test
de atenție susținută în afara scannerului, sugerând o pierdere de
durată în cazul rătăcirii gândurilor10. Și în sfârșit, un studiu mai mic,
dar sugestiv realizat la Universitatea din Montreal asupra celor care
meditează zen a descoperit o conectivitate a ariei implicite mai
reduse în cazul celor care numai se relaxau printre cei care meditau
zen (și care aveau o medie de 1  700 de ore de practică), în
comparație cu un grup de voluntari antrenați să practice zazen
pentru numai o săptămână11.
Există o teorie potrivit căreia ceea ce ne reține atenția semni că,
de fapt, un atașament și cu cât mai atașați suntem, cu atât vom
captivi mai des. Într-un experiment care testează această ipoteză,
unui grup de voluntari și persoane care meditează constant (4 200 de
ore) li s-a spus că vor plătiți ori de câte ori vor recunoaște o formă
geometrică într-o mulțime12. Acesta a fost, într-un fel, crearea unui
atașament mai mic. Apoi, într-o fază ulterioară, când li s-a spus să
se concentreze simplu doar pe respirația lor și să ignore acele forme,
cei care meditează au fost mai puțin distrași decât cei din grupul de
control.
De-a lungul acestei cercetări, echipa lui Richie a descoperit că
persoanele care meditează în medie 7 500 de ore de-a lungul vieții,
prin comparație cu persoanele cu aceeași vârstă, și-au redus volumul
materiei cenușii într-o regiune-cheie: nucleus accumbens13. Aceasta
a fost singura regiune a creierului care a arătat o diferență în
structura creierului în comparație cu persoanele din grupul de
control. Un mai mic nucleus accumbens reduce conectivitatea dintre
regiunile conectate la sine și alte module neurologice care, în mod
obișnuit, acționează pentru crearea propriului sine.
Există aici o mică surpriză: nucleus accumbens joacă un rol central
în circuitele de „recompensare“ ale creierului, o sursă de sentimente
plăcute în viață. Dar aceasta este, de asemenea, o regiune-cheie
pentru „adezivitat“, adică dependențele și atașamentele noastre
emoționale – pe scurt, ceea ce ne captivează. Descreșterea
volumului de materie cenușie în nucleus accumbens poate re ecta o
diminuare a atașamentului la persoanele care practică meditația, în
special la sinele narator.
 Prin urmare, lasă această modi care persoanele care meditează
reci și indiferente? Dalai Lama și alți practicanți importanți care ne
vin în minte – precum cei care s-au perindat pe la laboratorul lui
Richie – au avut, în mare parte, tendința spre veselie și căldură.
Textele de meditație îi descriu pe practicienii de lungă durată
realizând compasiunea și extazul de durată, dar odată cu
„vacuitatea“, în sensul lipsei oricărui atașament. De exemplu, căile
contemplative hinduse descriu vairagya, un stagiu de practică
ulterior în care atașamentele dispar – renunțarea, în acest sens, are
loc spontan mai curând decât prin intervenția voinței. Odată cu
amintita schimbare apare o sursă alternativă de încântare în ința
pură14.
Poate acest lucru să indice un circuit neurologic care să aducă o
delectare liniștită, chiar pe măsură ce atașamentele noastre din
nucleus accumbens intră în declin? Vom analiza o astfel de
posibilitate în capitolul doisprezece, „Comoara ascunsă“, când vom
discuta despre studierea creierelor yoghinilor avansați.
Arthur Zajong, al doilea președinte al Mind and Life Institute,
zician cuantic și lozof, a spus, la un moment dat, că dacă mai
renunțăm la strânsoare, „devenim mai deschiși către propriile
experiențe, dar și către experiențele altor oameni. Această
deschidere – o formă de iubire – ne apropie mai mult de suferința
celorlalți“.
„Su etele mari“, a adăugat el, „par a încorpora abilitatea de a
implica suferința și de a o mânui fără niciun colaps. Să te eliberezi
de controlul tău este eliberator, creează o axă morală necesară
acțiunii și compasiunii“15.
Hoțul din casa goală
Vechile manuale de meditație spun că a te elibera de aceste gânduri
este, la început, asemenea unui șarpe care se descolăcește; este
nevoie de un oarecare efort. Totuși, mai târziu, indiferent care sunt
gândurile care ne vin în minte, acestea sunt asemenea unui hoț care
intră într-o casă goală: nu are nimic de făcut acolo, prin urmare
pleacă.
Trecerea de la a face mai întâi un efort la lipsa ulterioară a
oricărui efort pare o temă universală, deși puțin știută în meditație.
Bunul simț ne spune că, ori de câte ori, învățăm o nouă abilitate,
aceasta necesită, la început, multă muncă și devine din ce în ce mai
ușoară pe măsură ce exersăm. Neuroștiințele cognitive ne spun că
această trecere la lipsa de efort marchează o tranziție neurologică în
perfecționarea unei deprinderi: ariile prefrontale nu mai fac un efort
pentru a realiza această muncă, pentru că ganglionii bazali inferiori
din creier preiau controlul – un mod neurologic care marchează
lipsa de efort.
Practica extenuantă din primele etape ale meditației activează
circuitele regulatorii prefrontale. Totuși, transferul către o practică
lipsită de efort poate merge împreună cu o dinamică diferită:
conectivitate redusă printre variatele noduri ale circuitului implicit
și o activitate redusă în CCP care se datorează faptului că nu mai
este nevoie de efortul controlului – în această etapă, mintea începe
să se liniștească, iar sinele narator este mai puțin adeziv.
Descoperirea s-a făcut într-un alt studiu realizat de Judson
Brewer, în care persoanele care meditează de obicei și-au raportat
experiențele, ceea ce a permis oamenilor de știință să vadă ce
activitate a creierului se corelează cu aceste experiențe. Când
persoanele care meditează au arătat o activitate redusă în CCP,
acestea au raportat sentimente precum „conștientizare care nu
poate distrasă“ și „fără efort“16.
În studiul științi c al oricărei deprinderi pe care o practică
oamenii, de la stomatologie la șah, când vine vorba de a distinge
între nătărăi și profesioniști, orele de practică sunt esențiale. Un
model al efortului însemnat la început, devenit apoi un efort mai
puțin important odată cu apariția competenței în realizarea unei
sarcini, este vizibil la experții din diferitele domenii, de la înotători
la violoniști. Și, după cum am văzut deja, creierele celor cu cele mai
multe ore de meditație au demonstrat un efort mai redus pentru a se
concentra asupra unui lucru, chiar în ciuda elementelor care le pot
distrage atenția, în timp ce aceia care au la activ mai puține ore de
meditație necesită un efort mai consistent. Și chiar la început,
începătorii au arătat o creștere în marcatorii biologici ai efortului
mintal17.
Regulă: creierul unui începător lucrează mai greu în vreme ce
acela al unui expert are nevoie de mai puțină energie. Pe măsură ce
devenim experți într-o activitate, creierul își conservă energia
punând acea activitate pe „pilot automat“; pe măsură ce exersăm
acea activitate, se face trecerea de la circuitele din partea superioară
a creierului către ganglionii bazali a ați sub neocortex. Cu toții am
experimentat tranziția de la foarte greu la început la lipsit de efort
atunci când am învățat să mergem – și la fel s-a întâmplat cu multe
alte deprinderi pe care acum le stăpânim. Ceea ce la început cere
atenție și efort devine ulterior o activitate pe care o facem în mod
automat și fără niciun efort.
În al treilea stagiu, cel nal, legat de renunțarea la referențierea
de sine, presupunem noi, rolul circuitului de control devine
insigni ant, pe măsură ce activitatea principală se transferă către o
conectivitate mai slabă în modul implicit, casa sinelui. Echipa lui
Brewer a identi cat o asemenea descreștere.
Odată cu trecerea spontană la lipsa de efort vine o schimbare în
relația cu sinele: nu mai e atât de „adeziv“. Aceleași tipuri de
gânduri îți pot trece prin minte, dar acestea și-au pierdut din putere:
nu mai sunt atât de convingătoare, și-au pierdut din atractivitate,
prin urmare este mai ușor să te debarasezi de ele. În orice caz, asta
re ectă ceea ce am auzit la yoghinii avansați studiați de echipa lui
Davisdon, dar și ce am citit în manualele de meditație clasice.
Dar nu avem niciun fel de date la acest moment, ceea ce înseamnă
că acesta rămâne un subiect deschis. Iar ceea ce studiile viitoare pot
a a poate surprinzător – de exemplu, cu această schimbare în
relația cu sinele, putem experimenta o schimbare nu atât în
„sistemele neuronale curente ale sinelui“, ci mai degrabă în alte
circuite care urmează să e descoperite.
Eliberarea de puterea sinelui, întotdeauna o țintă majoră a celor
care practică meditația, a fost, în mod curios, ignorată de
cercetătorii asupra meditației, care, foarte probabil, s-au concentrat
în schimb asupra bene ciilor mai populare, cum ar relaxarea și o
sănătate mai bună. Prin urmare, în ceea ce privește scopul-cheie al
meditației – altruismul –, există puține date, în vreme ce alte
bene cii, cum ar îmbunătățirea sănătății, sunt cercetare îndelung,
după cum vom vedea în capitolul care urmează.

Lipsa adezivității
Odată, Richie a văzut cum pe obrajii lui Dalai Lama au început să
curgă lacrimi atunci când a auzit despre situația tragică din Tibet –
autoincendierea tibetanilor care protestau împotriva ocupării
teritoriului lor de către China comunistă.
Apoi, câteva clipe mai târziu, Dalai Lama a observat pe cineva din
încăpere făcând ceva amuzant și a început să râdă. Nu era o lipsă de
respect pentru tragedia care îi adusese lacrimile în ochi, ci mai
degrabă o tranziție energică de la o emoție puternică la alta.
Paul Ekman, expert de talie internațională în ceea ce privește
emoțiile și exprimarea lor, a povestit că această exibilitate afectivă
remarcabilă a lui Dalai Lama l-a uluit într-un mod excepțional de la
prima lor întâlnire. Dalai Lama re ectează asupra emoțiilor pe care
le are pentru o persoană și apoi renunță imediat la acel sentiment
pentru că în următorul moment se confruntă cu o altă realitate
emoțională18.
Viața emoțională a lui Dalai Lama pare să includă o dinamică
remarcabilă de emoții puternice și foarte diverse, de la tristețe
intensă la bucurie fără margini. Trecerile sale uluitoare de la o
emoție la alta sunt cu adevărat unice, iar acest lucru demonstrează
lipsa adezivității.
 Adezivitatea pare să re ecte mișcările circuitului emoțional al
creierului, inclusiv amigdala și nucleus accumbens. Aceste regiuni
este foarte probabil să susțină ceea ce textele tradiționale consideră
ca ind rădăcina cauzelor suferinței – atașamentul și aversiunea –,
unde mintea se xează să vrea ceva care pare a o recompensă sau
să scape de ceea ce este neplăcut.
Spectrul adezivității se întinde de la a complet blocat, incapabil
să se elibereze de emoțiile dureroase sau dorințele care creează
dependență, la libertatea instantanee a lui Dalai Lama față de orice
fel de atașament. Orice însușire care apare fără să e blocată pare să
e ceva pozitiv de durată, poate chiar bucuria.
Când Dalai Lama a fost întrebat care a fost cea mai mare bucurie a
vieții sale, acesta a răspuns: „Cred că acum!“

Concluzii
Modul implicit al creierului se activează atunci când nu facem nimic
din ceea ce ar necesita un efort mintal din partea noastră, doar
lăsăm uxul gândurilor să curgă; ne încurcăm în gânduri și trăiri
(adesea neplăcute) care ne privesc, construind astfel narațiunea pe
care o identi căm cu „sinele“ nostru. Circuitele modului implicit se
liniștesc în cursul midfulness și în timpul meditației bunătate prin
iubire. În etapele timpurii ale meditației, această liniștire a noastră
solicită circuitele neuronale care inhibă zonele implicite; în etapele
practicii de mai târziu, conexiunile și activitatea din aceste zone
intră în declin.
Această liniștire a autocircuitelor începe ca un efect al unei stări,
văzute în timpul sau imediat după meditație, dar odată cu cei care
practică meditația pe perioade lungi, a devenit o însușire de durată,
împreună cu activitatea redusă din modul implicit. Descreșterea
rezultată în adezivitate înseamnă că gândurile și sentimentele
concentrate asupra noastră care ne apar în minte au o adezivitate
mai redusă și o mai redusă abilitate de a deturna atenția.

Note:
* Midline of the prefrontal cortex (în lb. engleză). (N. trad.)
** Cortexul cingular posterior. În limba engleză, posterior cingulate cortex. (N.
trad.)
1. Marcus Raichle et al., „A Default Mode of Brain Function“, Proceedings of theNational
Academy of Sciences, 98, 2001, pp. 676– 682.
2. M. F. Mason et al., „Wandering Minds: The Default Network and Stimulus- Independent
Thought“, Science, 315(581), 2007, pp. 393–395; doi:10.1126/science.1131295.
3. Judson Brewer et al., „Meditation Experience Is Associated with Differences in Default
Mode Network Activity and Connectivity“, Proceedings of the National Academy of
Sciences, 108(50), 2011, pp. 1–6; doi:10.1073/pnas.1112029108.
4. Fakhruddin Iraqi, un poet su t din secolul al XIII-lea, citat în James Fadiman și Robert
Frager, Essential Su sm, HarperCollins, New York, 1997)
5. Abu Said of Mineh, citat în P. Rice, The Persian Su s,Allen & Unwin, Londra, 1964, p. 34.
6. David Creswell et al., „Alterations in Resting-State Functional Connectivity Link
Mindfulness Meditation with Reduced Interleukin-6: A Randomized Controlled Trial“,
Biological Psychiatry, 80, 2016, pp. 53–61.
7. Brewer et al., „Meditation Experience Is Associated with Differences in Default Mode
Network Activity and Connectivity“.
8. Kathleen A. Garrison et al., „BOLD Signals and Functional Connectivity Associated with
Loving Kindness Meditation“, Brain and Behavior, 4(3), 2014, pp. 337–347.
9. Aviva Berkovich-Ohana et al., „Alterations in Task-Induced Activity and Resting-State
Fluctuations in Visual and DMN Areas Revealed in Long-Term Meditators“, NeuroImage,
135, 2016, pp. 125–134.
10. Giuseppe Pagnoni, „Dynamical Properties of BOLD Activity from the Ventral
Posteromedial Cortex Associated with Meditation and Attentional Skills“, Journal of
Neuroscience, 32(15), 2012, pp. 5 242–5 249.
11. V. A. Taylor et al., „Impact of Meditation Training on the Default Mode Network during
a Restful State“, Social Cognitive and Affective Neuroscience, 8, 2013, pp. 4–14.
12. D. B. Levinson et al., „A Mind You Can Count On: Validating Breath Counting as a
Behavioral Measure of Mindfulness“, Frontiers in Psychology, 5, 2014,
http://journal.frontiersin.org/Journal/110196/abstract.
13. Cole Koparnay, Center for Healthy Minds, Universitatea din Wisconsin, în pregătire.
Acest studiu aplică un set de criterii stricte pentru schimbările care au loc la nivelul
creierului în comparație cu cele anterioare, care au raportat creșteri variate în volumul
creierului persoanei care meditează.
14. Apoi din nou, un subgrup de persoane care meditează a mers pe o potecă caree îi face
mai puțini prietenoase, mai reci sau indiferente. Echilibrarea acestei tendințe ar putea
motivul pentru care atât de multe tradiții pun accent pe compasiune și devotament.
15. Arthur Zajonc, dialog personal.
16. Kathleen Garrison et al., „Effortless Awareness: Using Real Time Neurofeedback to
Investigate Correlates of Posterior Cingulate Cortex Activity in Meditators’ Self-Report“,
Frontiers in Human Neuroscience, 7(440), august 2013, pp. 1–9.
17. Anna-Lena Lumma et al., „Is Meditation Always Relaxing? Investigating Heart Rate,
Heart Rate Variability, Experienced Effort and Likeability During Training of Three
Types of Meditation“, International Journal of Psychophysiology, 97, 2015, pp. 38–45.
18. Vezi Daniel Goleman, Destructive Emotions: How Can We Overcome Them?, Bantam, New
York, 2003.
Capitolul 9
Minte, corp și genom

Când Jon Kabat-Zinn a dezvoltat prima dată MBSR la Centrul

Medical al Universității din Worcester, Massachusetts, a mers pas cu
pas, discutând cu ecare dintre doctorii de acolo. I-a rugat să-i
indice pacienții care se luptau cu boli cronice, cu dureri care nu se
puteau trata – cei care erau considerați „eșecuri“ medicale, pentru
că, în cazul lor, nici măcar narcoticele nu erau de ajutor – sau cei
care trebuiau să înfrunte o boală pe toată perioada vieții, cum este
diabetul sau o boală de inimă. Jon nu a susținut niciodată că ar putea
vindeca astfel de boli. Misiunea sa era aceasta: să îmbunătățească, în
cazul acestor pacienți, calitatea vieții.
Surprinzător, poate, Jon nu a întâmpinat niciun fel de rezistență
din partea doctorilor. Chiar de la început, directorii importanți ai
clinicii (îngrijire primară, durere, ortopedie) au fost dornici să
trimită asemenea pacienți la ceea ce Jon numea pe atunci Stress
Reduction and Relaxation Program, [Programul de Reducere a
Stresului și Relaxare],care-și avea sediul într-o încăpere a ată la
subsolul clădirii, un spațiu închiriat de la Departamentul de terapie
zică.
Jon conducea ședințe acolo numai de câteva ori pe săptămână.
Dar, pe măsură ce se ducea vestea (datorită pacienților care lăudau
metoda ce le făcea viața suportabilă), în ciuda bolilor incurabile de
care sufereau, programul a căpătat amploare și, în 1995, s-a extins,
devenind Center for Mindfulness in Medicine, Health Care, and
Society [Centrul pentru Mindfulness în Medicină, Sănătate și
Societate] pentru a găzdui programele educaționale profesionale,
clinice și de cercetare. Astăzi, spitalele și clinicile din întreaga lume
oferă MBSR, una dintre practicile de meditație care se dezvoltă cel
mai repede și, până acum, abordarea cu cea mai puternică dovadă
empirică a bene ciilor rezultate de pe urma ei. În afară de îngrijirea
sănătății, MBSR a devenit omniprezentă, este vârful de lance al
popularizării mișcării mindfulness în psihoterapie, educație și chiar
afaceri.
Acum predată la cele mai multe centre academice medicale din
America de Nord și în multe locuri din Europa, MBSR oferă un
program standard care îl face interesant pentru studiul științi c.
Până în prezent, există mai mult de șase sute de studii publicate
asupra metodei, evidențiind o largă varietate de bene cii, dar și
câteva avertismente interesante.
De exemplu, medicina șovăie, uneori, când este vorba despre
tratarea bolilor cronice. Aspirina și alte medicamente care nu
necesită prescripții medicale pot avea prea multe efecte secundare
pentru a putea folosite zilnic, ani la rând; steroizii oferă o alinare
de moment, dar, la fel, au efecte secundare dăunătoare; opioidele s-
a dovedit că dau dependență pentru a putea folosite pe scară largă.
MBSR, totuși, poate de ajutor fără asemenea consecințe neplăcute,
din moment ce nu există efecte secundare în cazul practicării
mindfulness, iar dacă exercițiul este făcut urmând programul MBSR
de opt săptămâni, el îi poate ajuta pe oamenii să aibă o viață bună în
ciuda bolilor cronice de care suferă și chiar în cazul tulburărilor
provocate de stres care nu se pot vindeca în lipsa unui tratament sau
chiar urmându-l pe cel convențional. Un element-cheie pentru
bene ciul de lungă durată este continuitatea practicii, iar în ciuda
lungii istorii a MBSR, noi încă nu avem destule informații dacă cei
care au urmat un curs MBSR nu continuă să practice acest exercițiu
și după aceea.
Să ne gândim la durerea care apare la persoanele în vârstă. Unul
dintre cele mai temute efecte ale vârstei a treia este pierderea
independenței din cauza problemelor legate de mobilitate și a
durerii care apare în cazurile de artrită la șold, genunchi sau coloană
vertebrală. Metoda MBSR s-a dovedit foarte e cientă atât în
reducerea durerii suportate de pacienți, cât și a gradului de
dizabilitate pe care l-au suportat drept consecință a bolii1. Nivelul
mai scăzut al durerii a durat și până la șase luni.
La fel ca în cazul tuturor programelor MBSR, participanților li s-a
recomandat să continue exercițiul acasă, în ecare zi. Faptul că
exista o terapie pe care acești pacienți o puteau utiliza atunci când
doreau pentru a-și alina durerile le-a dat un sentiment de
„autoe cacitate“, cu alte cuvinte senzația că își pot controla viața
într-o oarecare măsură. Acest lucru îi ajută pe pacienți să aibă o
viață mai bună, în ciuda durerii care nu dispare.
Când cercetătorii germani au analizat duzini de studii asupra
mindfulness ca tratament contra durerii cronice, au ajuns la
concluzia că amintita abordare a fost o alternativă bună la
tratamentul medical clasic2. Chiar și așa, nicio cercetare de până
acum nu a evidențiat că medicația produce îmbunătățiri clinice în
durerea cronică prin îndepărtarea cauzei biologice a durerii –
alinarea vine numai din modul în care pacienții relaționează cu
durerea.
Fibromialgia este un bun exemplu în acest caz. Această boală este
un mister medical: nu există nicio explicație biologică cunoscută
pentru simptomele tipice ale acestei tulburări – durerea cronică,
oboseala, rigiditatea și insomnia – care produce debilitate. Singura
excepție pare a deteriorarea funcției cardiace regulate (deși chiar și
acest aspect este supus dezbaterii). Un studiu standard care a
utilizat MBSR la femeile suferinde de bromialgie nu a reușit să
identi ce niciun impact al activității cardiace3.
Chiar și așa, un alt studiu important a descoperit că MBSR a adus
îmbunătățiri semni cative în simptomele psihologice, cum ar , de
exemplu, cât de mult stres resimt pacienții diagnosticați cu
bromialgie și le-a diminuat pe mare parte dintre le4. Cu cât au
folosit mai des MBSR pe cont propriu, cu atât s-au simțit mai bine.
Totuși, nu a existat nicio schimbare în funcționarea zică a
pacienților sau în ceea ce privește hormonul-cheie al stresului,
cortizolul, care a rămas la un nivel ridicat. Relația pacienților cu
durerea lor s-a îmbunătățit cu MBSR, dar nu și cauza biologică ce
cauzează durerea de la început.
Dorește cineva cu o tulburare precum durerea cronică sau
bromialgia să încerce MBSR sau vreun alt tip de meditație?
Depinde pe cine întrebi.
 A ați în permanență în căutarea unor rezultate de nitive,
cercetătorii în medicină au un set de criterii; pacienții au un altul. În
vreme ce doctorii ar putea interesați să vadă cifre și gra ce care să
arate îmbunătățirile medicale, pacienții doresc să se simtă mai bine,
mai ales dacă există ceva care le poate îmbunătăți condiția clinică,
e și cât de puțin. Din punctul de vedere al unui pacient, prin
urmare, mindfulness este o cale către alinare, chiar dacă studiile
medicale le spun doctorilor că nu există dovezi clare în ceea ce
privește îndepărtarea cauzei biologice a durerii.
Deși suferinzii pot simți o alinare în ceea ce privește durerea după
ce au trecut prin cele opt săptămâni de MBSR, mulți renunță la
exercițiu după un timp. Acesta poate motivul pentru care unele
studii au evidențiat rezultate bune la pacienți imediat după ce
aceștia au urmat MBSR, dar rezultate mai puțin bune în decurs de
șase luni după aceea. Prin urmare – cum v-ar spune Jon – cheia unei
vieți relativ eliberate de durere, atât zică, cât și emoțională, este
continuarea exercițiilor mindfulness în ecare zi, în următoarele
luni, ani sau decenii.

Ce dezvăluie pielea
Pielea noastră oferă informații surprinzătoare privind felul în care
stresul are un impact asupra sănătății. Fiind un țesut barieră care
este în contact direct cu agenții externi din jurul nostru (la fel cum
sunt tracul intestinal și plămânii ), pielea este parte a primei linii
defensive împotriva germenilor invadatori. In amația semnalează o
manevră defensivă biologică ce ține la distanță infecția de țesuturile
sănătoase, în așa fel încât să nu se răspândească. O zonă roșie
in amată semnalează că pielea a fost atacată de un agent patogen.
Gradul de in amare în creier și corp joacă un rol important pentru
cât de gravă va o boală precum Alzheimer, astm sau diabet. Deși
adesea de natură psihologică, stresul face un rău și mai mare
in amației, aparent parte a unui răspuns biologic străvechi, cu
scopul de a avertiza asupra pericolului care va dispune de resursele
corpului pentru însănătoșire. (Un alt semnal al acestui răspuns:
faptul că vrei să te odihnești când ai gripă). În vreme ce, în
preistorie, amenințările care declanșau aceste reacții erau zice, ca
de exemplu ceva ce ne putea mânca, în zilele noastre, cauzele
psihologice sunt elementul declanșator– un partener furios sau un
comentariu critic. Cu toate acestea, reacțiile corpului sunt aceleași,
inclusiv supărarea emoțională.
Pielea umană are un număr neobișnuit de mare de terminații
nervoase (aproximativ cinci sute pe doi centimetri pătrați), ecare
ind o cale prin care creierul trimite semnale pentru ceea ce se
numește in amație „neurogenică“, provocată de creier.
Dermatologii au observat că stresul poate avea ca rezultat semnale
luminoase sau tulburări in amatorii cum ar psoriazisul sau
eczemele. Asta face ca pielea să e un laborator minunat pentru
studierea impactului supărător asupra sănătății noastre.
Se pare că această cale nervoasă care permite creierului să
semnaleze pielii apariția in amației este sensibilă la capsaicină, o
substanță care face ca ardeii să e „iuți“. Echipa lui Richie a folosit
informația pentru a crea zone de in amație atent controlată, cu
scopul de a vedea cum stresul va crește sau meditația va diminua
această reacție. Între timp, Melissa Rosenkranz, cercetător din
cadrul laboratorului, a inventat o metodă inteligentă pentru a testa
substanțele chimice care determină in amația, prin crearea
arti cială (și nedureroasă) în zona in amată a unor bășici care se
umplu cu lichid.
Acestea au fost realizate într-o mașinărie construită de Melissa
care folosește un sistem de vid pentru a ridica primul strat de piele
în zone circulare mici, pe parcursul a patruzeci și cinci de minute.
Atunci când este executată încet, metoda nu este dureroasă, iar
pacienții abia dacă o simt. Lichidul folosit permite măsurarea
nivelurilor de citokine proin amatorii, tipul de proteine care
cauzează direct acele in amații roșii.
Laboratorul lui Richie a comparat un grup căruia i s-a predat
MBSR cu un altul, care a trecut prin HEP (administrarea de
tratament activ de control), trecând și prin chinul Trier – un interviu
descurajant ca pentru o slujbă, urmat de un exercițiu de matematică
greu – o metodă sigură pentru a declanșa iadul stresului5. Și mai
precis, radarul amenințării din creier, amigdala, semnalează axa
HPA (adică circuitul hipotalamic-pituitar-suprarenal, dacă chiar vrei
să știi) pentru a elibera epinefrina, un inhibitor chimic important al
reacției creierului de tip „luptă sau fugi“, împreună cu hormonul
stresului, cortizolul, care, în schimb, crește cantitatea de energie a
corpului pentru a putea răspunde factorului de stres.
În plus, pentru ca organismul să poată îndepărta bacteriile din
răni, citokinele proin amatorii cresc uxul de sânge către acea zonă,
pentru a livra elementele imune care pot îndepărta substanțele
străine. In amația rezultată semnalizează creierul în feluri care
activează câteva circuite neurologice, inclusiv insula și conexiunile
extinse ale acesteia din creier. Una dintre aceste zone declanșate de
mesajele venite de la insulă este cortexul cingular anterior (CCA),
care modulează in amația și, de asemenea, conectează gândurile și
sentimentele și controlează activitatea autonomă, inclusiv ritmul
cardiac. Cercetătorii din echipa lui Richie au descoperit că atunci
când CCA se activează ca răspuns la un alergen, persoanele cu astm
vor avea mai multe atacuri douăzeci și patru de ore mai târziu6.
Să ne întoarcem la studiul despre in amare. Nu au existat niciun
fel de diferențe în rapoartele subiective ale celor două grupuri, nici
în ceea ce privește nivelurile citokinei care declanșează in amația,
nici în cortizol, acel precursor hormonal al bolilor care se
înrăutățesc în urma stresului cronic, ca diabetul, îngroșarea
arterelor și astmul.
Dar grupul MBSR a obținut un rezultat mai bun la un altfel de
test: participanții au avut o zonă de in amație semni cativ mai
redusă după testul stresului, iar pielea lor a fost mai rezistentă și s-a
vindecat mai rapid. Diferența s-a manifestat chiar și patru luni mai
târziu.
Deși bene ciile subiective ale MBSR și unele bene cii biologice
nu par să e unice, impact asupra in amației are, cu siguranță, un
efect pozitiv. Cei care sunt angajați în practicarea MBSR pentru
treizeci și cinci de minute sau chiar mai mult zilnic, acasă, în
comparație cu cei care fac HEP, au arătat o mai mare descreștere a
citokinei proin amatorii, proteina care declanșează zona roșie. În
mod curios, acest lucru susține o descoperire timpurie a lui Jon
Kabat-Zinn și a unor dermatologi, și anume că MBSR poate ajuta la
creșterea vitezei de vindecare de pe urma psoriazisului, o boală care
se înrăutățește din cauza citokinelor in amatorii ( în urmă cu circa
treizeci de ani, acest studiu nu a fost refăcut de către cercetătorii
dermatologi)7.
Pentru a avea o idee și mai bună asupra felului în care practica
meditației poate vindeca astfel de boli in amatorii, laboratorul lui
Richie a repetat studiul stresului folosind persoane experimentate
care practică meditația vipassana8. Rezultat: cei care au meditat nu
numai că au găsit temutul test Trier mai puțin stresant decât novicii
de aceeași vârstă și de același sex, (așa cum am văzut în capitolul
cinci), dar s-au ales și cu zone mai mici de in amație. Cel mai
semni cativ, nivelul hormonului de stres cortizol a fost cu 13 la sută
mai redus decât în cazul persoanelor din grupul de control, o
diferență substanțială care are sens din punct de vedere clinic.
Persoanele care au meditat au raportat că se a ă într-o stare de
sănătate mintală mai bună decât voluntarii de aceeași vârstă și de
același sex care nu au meditat.
Important: persoanele care meditează nu au făcut acest lucru
când au fost luate măsurile amintite – a fost un efect al însușirii.
Practica mindfulness, se pare, reduce in amația zi după zi, nu
numai în timpul practicării meditației. Bene ciile par să apară chiar
și numai cu patru săptămâni de practică mindfulness (cam treizeci
de ore în total), la fel ca în cazul meditație bunătate prin iubire9. În
vreme ce persoanele care abia începeau MBSR au înregistrat o
ușoară tendință spre micșorarea cortizolului, o reducere importantă
a acestuia în cazul stresului s-a înregistrat la un moment dat, odată
cu realizarea unui exercițiu continuu. Se pare că există o con rmare
biologică a ceea ce spun cei care meditează: devine mai ușor să te
ocupi de problemele vieții.
Stresul constant și îngrijorarea au un efect negativ asupra
celulelor noastre, îmbătrânindu-le. Același efect nociv îl au și
distragerile continue și gândurile rătăcitoare, din pricina efectelor
toxice ale re ectării, când mintea noastră gravitează în jurul
necazurilor, fără a le putea rezolva vreodată.
David Creswell (despre a cărui cercetare am vorbit în capitolul
șapte) a recrutat persoane care își căutau de lucru și care erau
șomere – un grup care era foarte stresat – și le-a oferit e un
program intensiv de trei zile de pregătire mindfulness, e un
program comparabil de relaxare10. Mostrele de sânge luate înainte și
după au evidențiat că persoanele care au ales meditația, nu cele care
au optat pentru relaxare, au înregistrat o reducere a citokinei
proin amatorii.
Scanarea fRMN a arătat următorul lucru: cu cât este mai
importantă creșterea în conectivitate între regiunea prefrontală și
zona implicită care generează uxul nostru interior de schimbare, cu
atât mai mare este reducerea nivelului citokinei. Probabil, punând
frână propriilor gândurilor depresive și fără speranță care ne inundă
– ceea ce este de înțeles în cazul șomerilor – scad, de asemenea,
nivelurile citokinei. Felul în care ne raportăm la propriile gânduri
negre are un impact direct asupra sănătății.

Hipertensiune? Relaxează-te!
Atunci când te trezești, inspiri sau expiri?
Această întrebare la care este greu de răspuns a fost pusă unei
persoane care practica retragerea la îndemnul răposatului călugăr
birmanez și maestru al meditației Sayadaw U Pandita. Întrebarea era
o dovadă a extremei conștiințe și a versiunii precise de mindfulness
pe care era renumit că o preda altora.
Sayadaw era discipolul marelui învățător birmanez Mahasi
Sayadaw, ca și al liderului spiritual Aung San Suu Kyi, în perioada în
care a fost arestată la domiciliu, înainte de a deveni șeful guvernului
birmanez. În ocazionalele sale călătorii în Occident, Mahasi
Sayadaw i-a instruit pe mulți dintre cei mai buni învățători în ceea
ce înseamnă lumea vipassana.
Dan a petrecut câteva săptămâni într-o tabără de vară din
deșertul Arizona preocupat de învățăturile lui U Pandita. Iată ce a
povestit Dan mai târziu în New York Times Magazine: „Sarcina mea
cea mai importantă de ecare zi era să dau atenție precisă respirației
mele, observând ecare nuanță a ecărei inspirări și expirări: viteza,
ușurința, asprimea, căldura“11. Ce era important pentru Dan:
limpezește-ți mintea și, astfel, liniștește-ți corpul!
Cu toate că retragerea era una dintr-o serie pentru care Dan a
încercat să găsească loc în agenda sa anuală în deceniile de după
întoarcerea din călătoriile asiatice din timpul facultății, el nu era
interesat doar de progresul în ceea ce privește meditația. La aproape
cincisprezece ani de la îndelungata sa ședere în India, avea încă
tensiunea arterială mare și spera că această retragere o va micșora,
cel puțin pentru un timp. Doctorul său era îngrijorat atunci când
vedea peste 140/90, marja inferioară a hipertensiunii. Atunci când
Dan s-a întors acasă după retragere, a fost încântat să descopere alte
valori, mult mai reduse.
Noțiunea că oamenii își pot reduce tensiunea arterială cu ajutorul
meditației își are originea în opinia doctorului Herbert Benson, un
cardiolog absolvent al Harvard Medical School. Când am fost la
Harvard, Benson tocmai își publicase unul dintre primele sale studii
asupra acestui subiect, arătând că meditația putea ajuta la scăderea
tensiunii arteriale.
Herb, așa cum era cunoscut, a făcut parte din echipa de examinare
a disertației lui Dan și a fost unul dintre puținii membri ai facultății
de la Harvard care a simpatizat cu studiile asupra meditației. Așa
cum au arătat cercetările ulterioare asupra meditației și tensiunii
arteriale, a avut dreptate.
Să luăm, de exemplu, un studiu bine realizat cu privire la bărbații
afro-americani, care au în mod deosebit risc de a hipertensivi,
cardiaci și de a suferi de boli de rinichi. Numai paisprezece minute
de practică mindfulness într-un grup care deja suferise de afecțiuni
ale rinichilor a scăzut tiparul metabolic care, dacă ar fost susținut
an după an, ar condus la aceste boli12.
Următorul pas, desigur, ar acela de a încerca mindfulness (sau
oricare altă varietate de meditație) cu un grup similar, dar care nu a
dezvoltat încă o boală, comparându-l cu un grup cu aceleași vârste și
sex care au făcut ceva asemănător HEP, și de a-i urmări vreme de
câțiva ani pentru a vedea dacă meditația a pus capăt bolii (așa cum
am spera – dar hai să vedem acest studiu pentru a siguri).
Pe de altă parte, când ne uităm la un set mai mare de studii,
noutățile sunt amestecate. Într-o meta-analiză de unsprezece studii
clinice în care pacienții care sufereau de infarcturi și ischemie
cardiacă au fost desemnați în mod aleatoriu e să facă parte dintr-
un grup de meditație, e dintr-un grup de control, rezultatele au
fost, conform spuselor cercetătorilor, „încurajatoare“, dar nu
concludente13. Ca de obicei, meta-analiza necesită studii mai
extinse și mai riguroase.
Există un corp mare de studii, dar și un randament slab atunci
când suntem interesați numai de cercetările bine întocmite.
Majoritatea au programate veri cări aleatorii, ceea ce e un lucru
bun, dar, de obicei, le lipsește un grup de control activ, care ar mai
indicat. Numai cu un control activ am putea ști dacă bene ciile se
datorează meditației înseși, mai curând decât impactului
„nespeci c“ de a avea un instructor ca să îți dea curaj și un grup de
sprijin.

Genomica
„Este pur și simplu naiv“, i-a spus fără menajamente un referent lui
Richie, invitându-l să se gândească dacă se vor observa schimbări în
felul în care acționează genele după numai o zi de meditație. Richie
tocmai primise aceeași părere negativă de la un referent de la
National Institute of Health [Institutul Național al Sănătății], care-i
respinsese propunerea pentru acel studiu.
Iată care era contextul. După ce geneticienii au realizat harta
genomului uman, aceștia au înțeles că nu era su cient să știm dacă
avem o anume genă sau nu. Întrebarea adevărată era alta: este
această genă activată? Produce ea proteina pentru care a fost creată?
Și cât de mult? Unde este „controlul volumului“ la setările genei?
Acest lucru înseamnă că exista un alt pas important: găsirea
acelui element care activează sau inhibă genele. Dacă moștenim o
genă care ne face susceptibili la o boală precum diabetul, este posibil
să nu o dezvoltăm niciodată dacă, de exemplu, avem toată viața
obiceiul să facem sport și să nu mâncăm zahăr.
Acesta din urmă acționează asupra genelor care declanșează
diabetul zaharat; sportul le inhibă. Zahărul și sportul sunt
elementele care in uențează „epigenetic“, printre mulți factori care
controlează dacă o genă este sau nu activată. Epigenetica a devenit o
frontieră a studiilor genomice. Richie a crezut că meditația ar putea
avea un impact epigenetic, „liniștind“ genele responsabile cu
răspunsul in amator. Așa cum am văzut, meditația pare să facă asta,
dar mecanismul genetic pentru efect a fost un adevărat mister.
Nedescurajat de sceptici, laboratorul său a mers mai departe,
testând schimbările în activarea genelor-cheie înainte și după o zi de
meditație într-un grup alcătuit din persoane care practicau
vipassana de multă vreme (cu o medie de 6  000  de ore în decursul
vieții)14. Ele au urmat sesiuni xe de opt ore de practică de-a lungul
zilei și au ascultat înregistrări cu mesaje inspiratoare și recomandări
ale lui Joseph Goldstein.
După o zi de practică, persoanele care au meditat au înregistrat o
liniștire a genelor in amatorii – ceva ce nu se mai văzuse niciodată
ca răspuns la un exercițiu care fusese doar mintal. Dacă ar
susținută pe tot parcursul vieții, o asemenea realizare ar putea ajuta
la combaterea bolilor cu debuturi marcate de in amații cronice
scăzute. Așa cum am văzut, acestea includ multe dintre problemele
de sănătate majore, de la tulburări cardiovasculare la artrită și de la
diabet la cancer.
Acest impact epigenetic, îți amintești, a fost o idee „naivă“ care s-
a opus teoriei care prevala la acel moment în genetică. În ciuda
presupunerilor contrare, grupul lui Richie a arătat că un exercițiu
spiritual, meditația, poate duce la un set de bene cii la nivelul
genelor. Genetica ar trebui să-și schimbe ipotezele cu privire la felul
în care mintea poate ajuta la dirijarea corpului.
Câteva alte studii au descoperit că meditația pare a avea efecte
epigenetice. Singurătatea, de exemplu, stimulează niveluri ridicate
de gene proin amatorii; MBSR poate să reducă nu numai aceste
niveluri, ci și sentimentul singurătății15. Deși erau studii pilot, în
cercetare a fost identi cat un impuls epigenetic cu ajutorul a alte
două metode de meditație. Una este „răspunsul de relaxare“ al lui
Herb Benson, care însemna ca o persoană să repete în liniște un
cuvânt precum pace, ca și cum ar rosti o mantra16. Cealaltă este o
„meditație yoghină“, în care cel care meditează recită o mantra în
sanscrită, mai întâi cu voce tare, apoi în șoaptă și, la nal, în liniște,
terminând cu o tehnică de relaxare pe baza unor respirații
profunde17.
Există și alte recomandări promițătoare în ceea ce privește
meditația ca forță în actualizarea epigeneticii. Telomerii sunt
fragmentele de la capătul segmentelor de ADN care arată cât de
mult va trăi o celulă. Cu cât e mai lung telomerul, cu atât mai lungă
va durata de viață a acelei celule.
Telomeraza este enzima care încetinește scurtarea vieții
telomerilor; cu cât mai multă telomerază, cu atât e mai bine pentru
sănătate și longevitate. O meta-analiză a patru studii alese la
întâmplare, care implică un total de 190 de persoane care meditează,
a ajuns la concluzia că practicarea mindfulness a fost asociată cu o
creștere a activității telomerazei18.
Proiectul lui Cliff Saron a descoperit același efect după trei luni de
practică intensă a mindfulness și a meditației tip compasiune19. Cu
cât ești mai prezent în experiența imediată și cu cât mai puțin
rătăcesc gândurile în timpul sesiunilor de concentrare, cu atât mai
important este bene ciul telomerazei. Un promițător studiu-pilot a
descoperit telomeri mai lungi la femeile care aveau o medie de patru
ani de practică regulată a meditației bunătate prin iubire20.
Apoi există panchakarma, termenul care, în sanscrită, înseamnă
„cinci tratamente“ și care presupune tratamente naturiste, masaj,
schimbări ale dietei și yoga cu meditație. Această abordare își are
rădăcinile în medicina ayurveda, un sistem de însănătoșire indian
străvechi, și este la mare căutare în câteva stațiuni de lux din Statele
Unite (și, dacă te interesează, în multe stațiuni balneare low-cost din
India).
Un grup care urmează tratamentul panchakarma de șase zile,
comparat cu un altul care doar se relaxează la aceeași stațiune, a
arătat o nesperată îmbunătățire în ceea ce privește măsurile
metabolice so sticate care re ectă atât schimbările epigenetice, cât
și manifestarea actuală a proteinei21. Asta înseamnă că genele sunt
direcționate în moduri bene ce.
Aici însă intervine problema noastră: deși poate exista un efect
pozitiv asupra sănătății de pe urma panchakarma, amestecul
tratamentelor face imposibil să spunem cât de mult a fost ecare
dintre ele un agent activ. Studiul a utilizat cinci moduri diferite de
intervenții, care se fac împreună. O asemenea combinație (care,
tehnic, poate genera confuzii) face imposibil să spunem dacă
meditația a fost forța activă sau poate vreo plantă din tratament, sau
dieta vegetariană, sau poate altceva. Bene ciile există, dar nu știm
de ce apar.
Există, de asemenea, și decalajul dintre îmbunătățirile care apar
la nivel genetic și dovedirea faptului că meditația are bene cii
biologice care contează din punct de vedere medical. Niciunul dintre
aceste studii nu a dus conexiunea mai departe.
În plus, mai este problema impactului psihologic al tipului de
meditație. Grupul Taniei Singer a comparat meditația care se
concentrează asupra respirației cu exercițiul bunătate prin iubire și,
de asemenea, mindfulness, încercând să a e felul în care ecare
dintre ele in uențează ritmul cardiac și cât de mult efort raportează
persoanele care meditează că necesită aceste metode22. Meditația
respirației a fost cea mai relaxantă, bunătate prin iubire și
mindfulness ind asemenea unui ușor stimulent pentru inimă, semn
că acestea necesită un efort mai mare. Echipa lui Richie a înregistrat
o creștere similară a ritmului cardiac în cazul persoanelor
experimentate în procesul meditației (mai mult de 30 000 de ore în
decursul vieții) care practică compasiunea23.
În vreme ce o bătaie de inimă mai alertă pare a un efect
secundar al acestor meditații – un efect de stare –, atunci când vine
vorba despre respirație, recompensa însușirii merge în altă direcție.
Știința a știut mereu că persoanele cu probleme precum tulburări de
anxietate și durere cronică respiră mai repede și mai puțin regulat
decât majoritatea oamenilor. Dacă deja respiri precipitat, este mai
probabil să declanșezi o reacție de tipul „luptă sau fugi“ atunci când
te confrunți cu ceva stresant.
Să analizăm ce a evidențiat echipa lui Richie atunci când a
analizat persoanele care meditează de mult timp (în medie 9 000 de
ore de practică în decursul vieții)24. Comparate cu cineva de aceeași
vârstă și de același sex care nu meditează, persoanele care au acest
obicei au înregistrat în medie cu 1,6 respirații mai puțin. Acest lucru
s-a întâmplat în vreme ce stăteau liniștite, așteptând să înceapă
testul cognitiv.
În decursul unei singure zile, diferența în ritmul respirator a
însemnat mai mult de 2 000 de respirații în plus pentru persoanele
care nu meditează și mai mult de 800 000 de respirații suplimentare
în cursul unui an. Aceste respirații suplimentare au nevoie de o taxă
suplimentară și pot avea un efect asupra sănătății de-a lungul
timpului.
Pe măsură ce exercițiul continuă și respirația devine tot mai
înceată, corpul se ajustează și el, modi când punctul de referință
pentru respirație în mod corespunzător, iar acesta este un lucru bun.
În vreme ce respirația rapidă cronică semni că o anxietate în
desfășurare, o respirație mai domoală indică reducerea activității
autonome, o dispoziție și o stare de sănătate mai bune.

Creierul celui care meditează

Probabil că ai auzit deja că meditația îngroașă părțile-cheie ale
creierului. Raportul științi c al acestui bene ciu neurologic a venit
în 2005, de la Sara Lazar, o absolventă a Mind and Life’s Summer
Research Institute, care a devenit cercetător la Harvard Medical
School25.
În comparație cu persoanele care nu meditează, a raportat grupul
ei de cercetători, cele care au acest obicei au prezentat o grosime
corticală mai mare în zonele importante pentru detectarea a ceea ce
se întâmplă în propriul corp și pentru atenție, în special insula
anterioară și zonele din cortexul prefrontal.
Raportul lui Lazar a fost urmat de altele, multe (dar nu toate)
raportând dimensiuni crescute în părți-cheie din creierul
persoanelor care meditează. Mai puțin de un deceniu mai târziu (un
timp foarte scurt dat ind cât de mult ia unei asemenea cercetări să
e realizată, analizată și publicată), au apărut destule studii de
imagistică la nivelul creierului pentru a justi ca o meta-analiză, în
care 21 de studii au fost combinate pentru a vedea ce e de reținut și
ce nu26.
Rezultate: anumite zone din creier au părut a mai mari la
persoanele care meditează. Printre acestea:

Insula, care ne pune în relație cu starea noastră internă și

întărește conștiința emoțională de sine, sporind atenția în
cazul unor asemenea semnale interne.
Zonele somatomotorii, punctele centrale corticale pentru
simțirea atingerii și a durerii, probabil un alt bene ciu al
conștiinței crescute a corpului.
Părți din cortexul prefrontal care operează în cazuri de
atenție și în metaconștiință, abilități care sunt cultivate în
aproape toate formele de meditație.
Regiuni din cortexul cingular, instrumentul de autoreglare,
o altă competență practicată în meditație.
Cortexul orbitofrontal, de asemenea parte a circuitului care
se autoreglează.

Vestea cea mai mare în ceea ce privește meditația pentru

persoanele vârstnice vine de la un studiu realizat la UCLA, conform
căruia meditația încetinește îmbătrânirea creierului: la vârsta de
cincizeci de ani, creierul cuiva care meditează constant este cu 7,5
ani „mai tânăr“ comparativ cu cel al cuiva care nu meditează și care
are aceeași vârstă27. Bonus: pentru ecare an peste cincizeci,
creierele celor care meditează au fost mai tinere decât ale
corespondenților lor cu o lună și douăzeci și două de zile.
Meditația, au decretat cercetătorii, ajută la menținerea unei bune
funcționări a creierului, încetinind atro a. Deși ne îndoim de faptul
că atro a cerebrală poate oprită, avem motive să credem că
aceasta poate încetinită.
 Iată însă care este necazul cu dovezile de până acum. Aceste
concluzii legate de meditație și de creierul care îmbătrânește au fost,
de fapt, o reanalizare a unui studiu mai vechi, realizat la UCLA, care
a recrutat cincizeci de persoane care să mediteze și cincizeci
persoane cu aceleași vârste și de același sex care nu au meditat
niciodată. Echipa de cercetare le-a scanat atent creierele și a
descoperit că persoanele care meditează au arătat niveluri mai
ridicate de giri care (plierea neocortexului) și, astfel, au parte de o
dezvoltare mai substanțială a creierului28. Cu cât s-a meditat mai
mult, cu atât mai mare este această pliere.
Dar așa cum au observat cercetătorii, aceste descoperiri ridică la
rândul lor numeroase semne de întrebare. Varietățile speci ce de
meditație practicate de aceste cincizeci de persoane sunt de la
vipassana și zen la forme de kriya și kundalini. Aceste practici pot
varia semni cativ în ceea ce privește abilitatea mintală folosită a
celui care meditează, de exemplu prezența deschisă când orice poate
ajunge în minte versus concentrarea atentă asupra unui singur
lucru, sau metode care gestionează respirația versus cele care permit
respirației să e naturale. Miile de ore de practică pentru ecare tip
în parte pot avea un impact cu adevărat unic, inclusiv în
neuroplasticitate. Nu știm, din acest studiu, ce metodă conduce la
care schimbare – oricare tip de meditație conduce la creșterea care
cauzează mai multă pliere sau doar o parte din acestea?
Contopirea diferitelor tipuri de meditație ca și cum ar
asemănătoare (și, astfel, ar avea un impact similar asupra creierului)
se referă de asemenea la meta-analiză. Pentru că studiile incluse au
fost, de asemenea, un amestec de tipuri de meditație, există dilema
că doar câteva dintre descoperirile imagisticii creierului să e
„secționate transversal“, obținându-se o imagine a creierului de la
un anumit moment.
Diferențele se pot datora unor factori precum educația sau
exercițiul, ecare dintre ei având efecte de tamponare asupra
creierului. Intervine apoi autoselecția: poate oamenii cu modi cări
la nivelul creierului în aceste studii au continuat să mediteze, poate
unii un, poate faptul că ai insula mai mare de la început te-a făcut să
alegi meditația. Fiecare dintre aceste cauze potențiale alternative nu
are nimic de-a face cu meditația în sine.
Ca să m cinstiți, cercetătorii au numit câteva din aceste
dezavantaje în studiul lor. Dar le repetăm aici pentru a sublinia felul
în care o descoperire științi că complicată, puțin înțeleasă, dar
tentantă, poate ajunge la public sub forma unui mesaj simpli cat,
precum „meditația construiește creierul“. Diavolul, cum se spune, se
ascunde în detalii.
Prin urmare, a venit vremea să luăm în calcul câteva rezultate
promițătoare din trei studii care au urmărit cum doar puțină
meditație a părut să crească volumul în anumite regiuni ale
creierului, bazându-ne pe diferențele de dinainte și de după
efectuarea exercițiului29. Rezultate similare ale creșterii în grosime
și asemănare ale regiunilor cerebrale apropiate apar în urma unor
alte tipuri de pregătire mintală, cum ar exercițiile de memorie și
neuroplasticitatea, ceea ce înseamnă că acest lucru este posibil cu
ajutorul meditației.
Dar aici este problema cu toate aceste studii: au un număr de
subiecți foarte mic, insu cient pentru a ajunge la un set de concluzii
de nitive. Avem nevoie de mult mai mulți participanți la aceste
studii și din cauza unei alte probleme: dimensiunile creierului sunt
relativ nesustenabile, ind realizate pe baza analizelor statistice a
circa 300  000 de voxeli (voxel este unitatea volumului, în mod
esențial un pixel tridimensional, ecare având un milimetru cubic
din materia neurologică).
Există șanse ca o mică parte din aceste 300  000 de analize să ne
indice o su ciență „semni cativă“, în condițiile în care subiecții
sunt, de fapt, aleși la întâmplare, o problemă care se diminuează pe
măsură ce crește numărul de creiere scanate. Pentru moment, nu
există nicio posibilitate să știm dacă descoperirile legate de
creșterea creierului din aceste studii sunt reale sau sunt doar un
artefact al metodelor utilizate. O altă problemă: cercetătorii au
tendința de a-și publica descoperirile pozitive, nu și pe cele negative
– acele cazuri în care nu descoperă niciun efect30.
 Și, în sfârșit, dimensiunile creierului au devenit mai precise și mai
so sticate de când au fost realizate mare parte dintre aceste studii.
Nu știm dacă măsurătorile care folosesc cele mai noi și mai exacte
criterii ar conduce la aceleași rezultate. Ipoteza noastră este că
studiile mai bune vor evidenția schimbări pozitive în structura
creierului în cazul meditației, dar este prea devreme să susținem
acest lucru. Vom aștepta să vedem dacă se con rmă.
O corecție în ceea ce privește meditația și creierului: echipa lui
Richie a încercat să repete descoperirile Sarei Lazar asupra îngroșării
corticale în cazul persoanelor care meditează pe termen lung,
persoane din țări occidentale care au slujbe de zi și cel puțin cinci
ani de practică a meditației – un grup cu, în medie, 9 000 de ore de
meditație de-a lungul vieții31. Dar îngroșarea pe care a raportat-o
Sara nu a apărut și nici alte câteva schimbări structurale care au fost
raportate pentru MBSR.
Există mult mai multe întrebări decât răspunsuri referitoare la
acest subiect. Unele dintre răspunsuri pot veni din datele care sunt
analizate chiar în momentul scrierii cărții de față de către
cercetătorii din laboratorul Taniei Singer, de la Max Planck Institute
for Human Cognitiv and Brain Sciences. Aceștia au examinat cu
atenție și sistematic schimbările în grosimea corticală (revăzută în
capitolul șase „Pregătit pentru iubire“) într-un studiu masiv, cu o
structură riguroasă și un număr mare de participanți care practică
meditația de mai bine de nouă luni.
Iată la ce concluzii s-a ajuns încă de la începutul cercetării:
diferitele tipuri de practică sunt asociate cu diferitele efecte
anatomice asupra creierului. De exemplu, s-a descoperit că o metodă
care subliniază empatia cognitivă și înțelegerea felului în care o
persoană vede evenimentele vieții mărește grosimea corticală într-o
regiune speci că a cortexului din partea din spate a creierului, între
lobii temporal și parietal, zonă cunoscută ca joncțiunea
temporoparietală, sau TJP. În cercetarea anterioară efectuată de
echipa Taniei, TJP a fost identi cat ca ind deosebit de activ atunci
când împrumutăm perspectiva unei alte persoane32.
 Amintita modi care la nivelul creierului a fost identi cată
exclusiv cu această metodă. Astfel de descoperiri subliniază
importanța studiilor asupra meditației, cu scopul de a distinge
diferitele tipuri de practică, mai ales atunci când este vorba de a
repera cu precizie schimbările înrudite.

Neuromitologie
În vreme ce vom trece în revistă câteva neuromituri despre
meditație, vom arunca o privire la ceva ce ne duce cu gândul la
cercetarea lui Richie33. Cât despre amintita lucrare, cel mai bun
studiu realizat de echipa lui Richie are 2  813 citări, o realizare
uimitoare pentru un articol academic. Dan a fost printre primii care
au făcut referire la această cercetare în cartea sa despre discuția din
anul 2000 cu Dalai Lama asupra emoțiilor distructive. Atunci a
amintit de această lucrare, pe atunci a ată în lucru34.
Cercetarea a devenit virală în afara zonei academice, reverberând
în presă, dar și în zona de media socială. Astfel, în rândul
companiilor, s-a răspândit ideea că mindfulness îi poate ajuta pe
angajați .
Cu toate acestea, studiul ridică mari întrebări în ochii
cercetătorilor, în special ai lui Richie însuși. Vorbim despre perioada
în care Jon Kabat-Zinn îi învăța pe voluntari MBSR în cadrul unui
start-up despre biotehnologia cu stres ridicat, în care oamenii erau
realmente pe fugă 24 de ore din 24, șapte zile din șapte.
Iată contextul! Vreme de câțiva ani, Richie urmărise informațiile
privind activitatea din cortexul prefrontal din partea dreaptă versus
activitatea din stânga, în vreme ce subiecții se odihneau. O activitate
mai intensă pe partea dreaptă era corelată cu stări depresive precum
depresia și anxietatea; o activitate mai intensă pe partea stângă a
fost asociată cu energia și entuziasmul.
Raportul poate să prezică starea de spirit a unei persoane pe tot
parcursul zilei. Pentru majoritatea, gra cul aferent ar avea forma
unei distribuții normale, cei mai mulți dintre noi ind situați în
partea de mijloc – asta înseamnă că avem zile bune, dar și mai puțin
bune. Foarte puțini oameni se a ă la extremele curbei; dacă se a ă
în partea stângă, se îndepărtează de posibilitatea de a avea moralul
scăzut, dacă au tendința de a merge spre dreapta un este exclus să
e anxioși și depresivi din punct de vedere clinic.
Studiul pare a indica o remarcabilă schimbare în funcția cerebrală
după meditație: de la o înclinare spre dreapta la una spre stânga, dar
și raportarea unei stări mai relaxate. Nu au existat astfel de tendințe
în grupul de control al celor trecuți pe lista de așteptare cărora li s-a
spus că vor instruiți pentru a începe meditația mai târziu.
A existat însă un impediment major. Această cercetare nu a fost
niciodată refăcută și nu a fost proiectată decât ca un studiu pilot. Nu
știm, de pildă, dacă în cazul unui grup de control activ, asemenea
HEP, ar rezulta bene cii similare.
Deși acest studiu nu a fost niciodată refăcut, există alte cercetări
care par a susține concluziile privind raportul cerebral și schimbările
apărute. Un studiu german realizat asupra pacienților cu episoade
recurente de depresie severă a relevat că tendința este mult spre
dreapta, ceea ce este un indicator neurologic al tulburării35. Aceiași
cercetători germani au descoperit că poate exista și o orientare spre
stânga, dar numai dacă se practică mindfulness, nu în celelalte
cazuri36.
Problemă: laboratorul lui Richie nu a reușit să arate că această
aplecare spre activarea din partea stângă devine mai puternică cu
cât meditezi mai mult. Richie a dat o lovitură atunci când a început
să aducă la laboratorul lui persoane considerate experți în meditație,
yoghini tibetani (mai multe despre ei în capitolul doisprezece,
„Comoara ascunsă“). Acești oameni, care au spart tiparele în ceea ce
privește orele dedicate meditației, nu au arătat înclinarea așteptată
spre stânga, în ciuda faptului că sunt printre cei mai optimiste și mai
fericite persoane pe care Richie le-a întâlnit vreodată.
Descoperirea a zguduit încrederea lui Richie în aceste măsurători,
pe care le-a și întrerupt. El nu reușea să înțeleagă de ce tendința
stânga/dreapta nu a arătat așa cum era de așteptat în cazul
yoghinilor. O posibilitate: o tendință spre stânga poate avea loc la
începutul meditației, dar dincolo de o tendință minoră
stânga/dreapta, aceasta nu are o relevanță prea mare. Poate re ecta
presiunile temporare sau temperamentul de referință, dar nu pare să
e asociată cu însușirile de durată ale inței sau cu schimbările mai
complexe care au loc la nivelul creierului descoperite la cei cu
niveluri înalte de experiență în meditație.
Credem mai curând că, în etapele de mai târziu ale meditației,
intervin alte mecanisme, prin urmare ceea ce se schimbă este relația
noastră față de oricare dintre emoții, mai degrabă decât raportul
dintre cele pozitive și cele negative. În cazul nivelurilor înalte ale
meditației, emoțiile par a-și pierde puterea de a ne implica în
melodrama lor.
O altă posibilitate: diferitele tipuri de meditație au efecte
disparate, prin urmare se poate să nu existe o linie clară de
dezvoltare continuă de la, să spunem, mindfulness, în cazul
începătorilor, la practicanții de vipassana pe termen lung și la
experții tibetani care au fost analizați în laboratorul lui Richie.
Apoi se pune problema celor care predau mindfulness. Așa cum
ne-a spus Jon, există mari diferențe de experiență între cei care
predau tehnica MBSR, în funcție de cât de mula u meditat în timpul
retragerilor și chiar și de calitățile umane pe care le au. Compania de
biotehnologie l-a avut ca instructor pe Jon însuși – dincolo de
cunoașterea tehnicilor MBSR, acesta având talentul de a comunica o
perspectivă a realității care poate să modi ce experiența studenților
în moduri care e posibil să conteze în schimbarea asimetriei
creierului.

Observații nale
Să ne întoarcem la Dan și la retragerea la care a recurs în speranța că
va reuși să-și reducă hipertensiunea arterială. Cu toate că a izbutit
să o diminueze într-o oarecare măsură, așa cum au arătat analizele
de după întoarcere, este imposibil de știut dacă acest lucru s-a
datorat meditației sau „efectului de vacanță“, ușurare pe care o
simțim cu toții atunci când ne depărtăm de presiunile cotidiene și să
ne eliberăm într-o oarecare măsură programul37.
În numai câteva luni, valorile tensiunii sale arteriale erau la fel de
crescute și au rămas așa până când un doctor isteț și-a dat seama că
de vină s-ar putea să r una dintre rarele cauze ale hipertensiunii, o
tulburare suprarenală ereditară. O medicație care să corecteze acest
dezechilibru metabolic i-a adus de nitiv la valori normale tensiunea
arterială – asta în condițiile în care meditația nu reușise să facă asta.
Întrebările noastre sunt simple atunci când vine vorba dacă
meditația conduce într-adevăr la o stare de sănătate mai bună: ce
este adevărat, ce nu este adevărat și ce anume nu este cunoscut?
Atunci când am realizat o cercetare care a cuprins sute de studii care
legau meditația de efectele sale asupra sănătății, am aplicat
standarde foarte stricte. La fel ca în cazul majorității cercetărilor
privind această practică spirituală, metodele folosite nu au reușit să
atingă cele mai înalte standarde. Am fost mirați să vedem cât de
puțin putem a rma cu certitudine, dat ind entuziasmul inițial
intens cu privire la meditație ca un mijloc de a da un impuls
sănătății.
Studiile cele mai solide, am descoperit noi, se concentrează mai
curând pe reducerea suferinței psihologice decât pe vindecarea
sindromurilor medicale sau pe încercarea de a susține mecanismele
biologice. Prin urmare, atunci când vine vorba despre o mai bună
calitate a vieții pentru persoanele care suferă de boli cronice, se
poate merge pe varianta meditației. O asemenea îngrijire paleativă
este ignorată prea des în medicină, dar pentru pacienți contează
enorm.
Cu toate acestea, poate meditația să ofere o ușurare biologică? Să
ne gândim la Dalai Lama, care are acum peste optzeci de ani, merge
la culcare la 7:00 p.m. și doarme opt ore înainte de a se trezi, în jur
de 3:30 pentru patru ore de exercițiu spiritual, inclusiv meditația. Să
mai adăugăm o altă oră de meditație, făcută înainte de a merge la
culcare, ceea ce înseamnă cinci ore pe zi de exercițiu contemplativ.
Totuși, pentru Dalai Lama, artrita dureroasă localizată la nivelul
genunchilor face ca urcatul și coborâtul scărilor să e un chin, ceea
ce nu este chiar așa de neobișnuit pentru cineva a at în al nouălea
deceniu de viață. Când a fost întrebat dacă meditația ajută stării sale
de sănătate, el a replicat  : „Dacă meditația ar bună pentru toate
problemele de sănătate, nu m-ar mai durea genunchii“.
 Atunci când ne întrebăm dacă meditația face mai mult decât să
ofere ajutor paleativ, nu suntem siguri – și, dacă da, în ce situații
medicale?
La câțiva ani după ce Richie a suferit acea usturătoare respingere
a planului său de a măsura schimbările genetice în cursul unei zile
de meditație, a fost invitat să susțină prestigioasa prelegere Stephen
E. Strauss de la National Institutes of Health, o discuție anuală în
onoarea fondatorului National Center for Complementary and
Integrative Health38.
Subiectul lui Richie, „Change Your Brain by Training Your Mind“*,
a stârnit oarecare controverse, ca să m eleganți, printre acei mulți
sceptici a ați în campusul NIH. Dar, în ziua discursului său,
magni cul auditorium era plin, cu mulți cercetători urmărind
transmisiunea live din birourile lor, ceea ce probabil a prevestit
schimbarea statutului meditației într-un subiect serios de cercetare.
Prelegerea lui Richie s-a concentrat pe descoperirile din zona sa
de interes, cele mai multe realizate în laboratorul său și descrise în
această carte. Richie a lămurit schimbările neurologice, biologice și
de comportament realizate prin intermediul meditației și cum pot
acestea să ajute la păstrarea sănătății – de exemplu, la o mai bună
reglare a emoțiilor și o atenție sporită. Și, așa cum am încercat să
facem aici, Richie a fost foarte atent la linia de demarcație dintre
rigoarea critică și convingerea autentică că există „ceva“ acolo: că
meditația are un impact bene c care merită să e investigat din
punct de vedere științi c.
La sfârșitul discursului său, în ciuda tonului academic, Richie a
primit ovații în picioare.

Concluzii
Niciuna dintre numeroasele forme de meditație studiate aici nu a
fost proiectată pentru a trata boli, cel puțin noi, cei din Occident, nu
am a at așa ceva. Cu toate acestea, literatura științi că de azi este
plină de studii care evaluează dacă practicile străvechi pot de folos
în tratarea unor boli. MBSR și metodele similare pot reduce
componenta emoțională a suferinței bolii, dar nu o pot trata. Totuși,
practica mindfulness – chiar și numai de trei zile – produce o
reducere pe termen scurt a citokinelor proin amatorii, moleculele
responsabile pentru in amație. Și cu cât meditezi mai mult, cu atât
coboară nivelul lor. Acest lucru pare a deveni un efect al însușirii cu
practică extinsă, cu studii de imagistică care indică în cazul
persoanelor care meditează și se a ă în stare de relaxare niveluri
mai mici de citokine proin amatorii, împreună cu o conectivitate
crescută între circuitul regulator și sectoarele creierului care au în
grijă sinele, în special cortexul cingular posterior.
Printre practicienii experimentați ai meditației, o zi de practică
mindfulness intensivă reglează în jos genele implicate în in amație
Telomeraza, care încetinește îmbătrânirea celulară, crește după trei
luni de practică mindfulness intensă și meditație bunătate prin
iubire. În sfârșit, meditația pe termen lung poate conduce la
modi cări structurale bene ce la nivelul creierului, deși dovezile
curente nu lămuresc dacă asemenea efecte apar odată cu practica
MBSR pe termen relativ scurt sau sunt rezultatul practicii pe termen
lung. Una peste alta, ipoteza reconectării neuronale care susține
însușirile modi cate pare credibilă din punct de vedere științi c,
deși suntem în așteptarea studiilor viitoare pentru con rmare și
detalii.

Note:
*Schimbă-ți creierul antrenându-ți mintea! (N. trad.)
1. Natalie A. Morone et al., „A Mind-Body Program for Older Adults with Chronic Low Back
Pain: A Randomized Trial“, JAMA Internal Medicine, 176(3), 2016, pp. 329–337.
2. M. M. Veehof, „Acceptance – and Mindfulness-Based Interventions for the Treatment of
Chronic Pain: A Meta-Analytic Review, 2016“, Cognitive Behaviour Therapy, 45(1), 2016,
pp. 5–31.
3. Paul Grossman et al., „Mindfulness-Based Intervention Does Not In uence Cardiac
Autonomic Control or Pattern of Physical Activity in Fibromyalgia in Daily Life: An
Ambulatory, Multi-Measure Randomized Controlled Trial“, Clinical Journal of Pain,
2017; doi: 10.1097/AJP.0000000000000420.
4. Elizabeth Cash et al., „Mindfulness Meditation Alleviates Fribromyalgia Symptoms in
Women: Results of a Randomized Clinical Trial“, Annals of Behavioral Medicine, 49(3),
2015, pp. 319–330.
5. Melissa A. Rosenkranz et al., „A Comparison of Mindfulness-Based Stress Reduction and
an Active Control in Modulation of Neurogenic In ammation“, Brain, Behavior, and
 Immunity, 27, 2013, pp. 174–184.
6. Melissa A. Rosenkranz et al., „Neural Circuitry Underlying the Interaction Between
Emotion and Asthma Symptom Exacerbation“, Proceedings of the National Academy of
Sciences, 102(37), 2005, pp. 13 319–13 324; http://doi.org/10.1073 /pnas.0504365102.
7. Jon Kabat-Zinn et al., „In uence of a Mindfulness Meditation-Based Stress Reduction
Intervention on Rates of Skin Clearing in Patients with Moderate to Severe Psoriasis
Undergoing Phototherapy (UVB) and Photochemotherapy (PUVA)“, Psychosomatic
Medicine, 60, 1988, pp. 625–632.
8. Melissa A. Rosenkranz et al., „Reduced Stress and In ammatory Responsiveness in
Experienced Meditators Compared to a Matched Healthy Control Group“,
Psychoneuroimmunology, 68, 2016, pp. 117–125.
9. E. Walsh, „Brief Mindfulness Training Reduces Salivary IL-6 and TNF-α in Young Women
with Depressive Symptomatology“, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 84(10),
2016, pp. 887–897; doi:10.1037/ccp0000122; T. W. „Effect of Compassion Meditation on
Neuroendocrine, Innate Immune and Behavioral Responses to Psychological Stress”,
Psychoneuroimmunology 34 (2009, pp. 87–98.
10. David Creswell et al., „Alterations in Resting-State Functional Connectivity Link
Mindfulness Meditation with Reduced Interleukin-6: A Randomized Controlled Trial“,
Biological Psychiatry, 80, 2016, pp. 53–61.
11. Daniel Goleman, „Hypertension? Relax“, New York Times Magazine, 11 decembrie 1988.
12. Jeanie Park et al, „Mindfulness Meditation Lowers Muscle Sympathetic Nerve Activity
and Blood Pressure in African-American Males with Chronic Kidney Disease“, American
Journal of Physiology—Regulatory, Integrative and Comparative Physiology, 307(1), 1 iulie
2014, R93–R101; publicat online 14 mai 2014; doi:10.1152/ajpregu.00558.2013.
13. John O. Younge, „Mind-Body Practices for Patients with Cardiac Disease: A Systematic
Review and Meta-Analysis“, European Journal of Preventive Cardiology, 22(11), 2015, pp.
1 385–1 398.
14. Perla Kaliman et al., „Rapid Changes in Histone Deacetylases and In ammatory Gene
Expression in Expert Meditators“, Psychoneuroendocrinology 40, 2014, pp. 96–107.
15. J. D. Creswell et al., „Mindfulness-Based Stress Reduction Training Reduces Loneliness
and Pro-In ammatory Gene Expression in Older Adults: A Small Randomized
Controlled Trial“, Brain, Behavior, and Immunity, 26, 2012, pp. 1 095–1 101.
16. J. A. Dusek, „Genomic Counter-Stress Changes Induced by the Relaxation Response“,
PLoS One, 3(7), 2008; e2576; M. K. Bhasin et al., „Relaxation Response Induces
Temporal Transcriptome Changes in Energy Metabolism, Insulin Secretion and
In ammatory Pathways“, PLoS One, 8(5), 2013; e62817.
17. H. Lavretsky et al., „A Pilot Study of Yogic Meditation for Family Dementia Caregivers
with Depressive Symptoms: Effects on Mental Health, Cognition, and Telomerase
Activity“, International Journal of Geriatric Psychiatry, 28(1), 2013, pp. 57–65.
18. N. S. Schutte și J. M. Malouff, „A Meta-Analytic Review of the Effects of Mindfulness
Meditation on Telomerase Activity“, Psychoneuroendocrinology, 42, 2014, pp. 45–48;
http://doi.org/10.1016/j.psyneuen.2013.12.017.
19. Tonya L. Jacobs et al., „Intensive Meditation Training, Immune Cell Telomerase
Activity, and Psychological Mediators“, Psychoneuroendocrinology, 36(5), 2011, pp 664–
681; http://doi.org/10.1016/j.psyneuen.2010.09.010.
20. Elizabeth A. Hoge et al., „Loving-Kindness Meditation Practice Associated with Longer
Telomeres in Women“, Brain, Behavior, and Immunity, 32, 2013, pp. 159–63.
21. Christine Tara Peterson et al., „Identi cation of Altered Metabolomics Pro les
Following a Panchakarma-Based Ayurvedic Intervention in Healthy Subjects: The Self-
Directed Biological Transformation Initiative (SBTI)“, Nature: Scienti c Reports, 6, 2016,
p. 32 609; doi:10.1038/srep32609.
22. A.L. Lumma et al., „Is Meditation Always Relaxing? Investigating Heart Rate, Heart Rate
Variability, Experienced Effort and Likeability During Training of Three Types of
Meditation“, International Journal of Psychophysiology, 97(1), 2015, pp. 38–45.
23. Antoine Lutz et al., „BOLD Signal in Insula Is Differentially Related to Cardiac Function
during Compassion Meditation in Experts vs. Novices“, NeuroImage, 47(3), 2009, pp. 1
038–1 046; http://doi.org/10.1016/j.neuroimage.2009.04.081.
24. Wielgosz et al., „Long-Term Mindfulness Training Is Associated with Reliable
Differences in Resting Respiration Rate“, Scienti c Reports, 6, 2016; p. 27533;
doi:10.1038/srep27533.
25. Sara Lazar et al., „Meditation Experience Is Associated with Increased Cortical
Thickness“, Neuroreport, 16, 2005, pp. 1  893–1  897. Studiul a comparat douăzeci de
persoane care practică meditația vipassana (circa 3 000 de ore de meditație în decursul
vieții) cu persoane de aceeași vârstă și de același sex din grupul de control.
26. Kieran C. R. Fox, „Is Meditation Associated with Altered Brain Structure? A Systematic
Review and Meta-Analysis of Morphometric Neuroimaging in Meditation Practitioners“,
Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 43, 2014, pp. 48–73.
27. Eileen Luders et al., „Estimating Brain Age Using High-Resolution Pattern Recognition:
Younger Brains in Long-Term Meditation Practitioners“, Neuro- Image, 2016;
doi:10.1016/j.neuroimage. 2016.04.007.
28. Eileen Luders et al., „The Unique Brain Anatomy of Meditation Practitioners’
Alterations in Cortical Gyri cation“, Frontiers in Human Neuroscience, 6(34), 2012, pp.
1–7.
29. De exemplu, B. K. Holzel et al., „Mindfulness Meditation Leads to Increase in Regional
Grey Matter Density“, Psychiatry Research: Neuroimaging, 191, 2011, pp. 36–43.
30. Coronado-Montoya et al., „Reporting of Positive Results in Randomized Controlled
Trials of Mindfulness-Based Mental Health Interventions“, PLoS One, 11(4), 2016;
e0153220; http://doi.org/10.1371/journal.pone.0153220.
31. Cole Korponay, în pregătire.
32. A.Tusche et al., „Decoding the Charitable Brain: Empathy, Perspective Taking, and
Attention Shifts Differentially Predict Altruistic Giving“, Journal of Neuroscience, 36(17),
2016, pp. 4 719–4 732. doi:10.1523/JNEUROSCI.3392-15.2016.
33. S. K. Sutton și R. J. Davidson, „Prefrontal Brain Asymmetry: A Biological Substrate of
the Behavioral Approach and Inhibition Systems“, Psychological Science, 8(3), 1997, pp.
204–210; http://doi.org/10.1111/j.1467-9280.1997.tb00413.x.
34. Daniel Goleman, Destructive Emotions: How Can We Overcome Them?, Bantam, New
York, 2003.
35. P. M. Keune et al., „Mindfulness-Based Cognitive Therapy (MBCT), Cognitive Style, and
the Temporal Dynamics of Frontal EEG Alpha Asymmetry in Recurrently Depressed
Patients“, Biological Psychology, 88(2–3), 2011, pp. 243–252;
http://doi.org/10.1016/j.biopsycho.2011.08.008
36. P. M. Keune et al., „Approaching Dysphoric Mood: State-Effects of Mindfulness
Meditation on Frontal Brain Asymmetry“, Biological Psychology, 93(1), 2013, pp.  105–
113; http://doi.org/10.1016/j.biopsycho.2013.01.016.
37. E.S. Epel et al., „Meditation and Vacation Effects Havean Impact on Disease-Associated
Molecular Phenotypes“, Nature, 6, 2016; e880; doi:10.1038/tp. 2016.164.
38. The Stephen E. Straus Distinguished Lecture in the Science of Complementary Health
Therapies.
Capitolul 10
Meditația ca psihoterapie

Doctorul Aaron Beck, fondatorul terapiei cognitive, avea o întrebare:

„Ce este mindfulness?“
Se întâmpla pe la mijlocul anilor 1980, iar Beck o întreba pe Tara
Bennett-Goleman, soția lui Dan. Aceasta a venit la locuința din
Ardmore, Pennsylvania, la cererea doctorului Beck, pentru că
judecătoarea Judith Beck, soția lui, urma să se supună unei
intervenții chirurgicale elective. Dr. Beck bănuia că meditația ar
putea să o ajute să se pregătească mai bine mintal și, poate, chiar și
zic.
Tara a dat instrucțiuni cuplului de îndată. Urmându-le, Aaron și
Judith Beck au stat liniștiți și s-au concentrat asupra ritmului
respirației, apoi au încercat o meditație chiar acolo, în camera lor de
zi.
Acesta a fost un moment important în ceea ce a devenit o mișcare
puternică în „terapia cognitivă bazată pe meditația de tip
mindfulness“*, sau MBCT. Cartea Tarei, Emotional Alchemy: How the
Mind Can Heal the Heart, a fost prima care a adus laolaltă
mindfulness și terapia cognitivă1.
Tara studiase, ani la rând, meditația vipassana, iar recent
încheiase o retragere intensivă de o lună împreună cu un maestru în
meditație birmanez, U Pandita. Cufundarea profundă în interiorul
minții, a dus la o mai bună înțelegere, inclusiv cu privire la
limpezimea gândurilor atunci când sunt văzute prin lentilele
mindfulness. Această perspectivă re ectă un principiu al terapiei
cognitive de „descentrare“, respectiv observarea gândurilor și a
senzațiilor fără să i pe deplin identi cat cu acestea. Ne putem
reconsidera suferința.
Beck auzise de Tara de la un student mai apropiat, doctorul
Jeffrey Young, care, la acel moment, punea bazele primului centru de
terapie cognitivă din New York. Tara, care bene cia de o recent
obținută diplomă de master în consiliere, lucra împreună cu Young
la centrul acestuia. Cei doi trataseră împreună o tânără femeie care
suferea de atacuri de panică.
Dr. Young a folosit o abordare a terapiei cognitive, ajutând-o să se
distanțeze de gândurile ei catastro ce – Nu pot respira, cred că mor –
și să se lupte cu ele. Tara a introdus în terapie practica mindfulness,
completând tratamentul cu această unică abordare a minții.
Învățând-o să-și observe respirația în mod conștient – cu calm și
claritate, fără panică –, a ajutat-o pe pacientă să depășească
atacurile de panică.
Lucrând independent, psihologul John Teasdale, de la
Universitatea Oxford, împreună cu Zindel Segal și Mark Williams, a
scris Mindfulness-Based Cognitive Therapy for Depression, un alt
exemplu de integrare2. Cercetarea acestuia a scos în evidență faptul
că, pentru pacienții cu depresie atât de severă, încât medicamentele
și chiar tratamentele cu electroșocuri nu erau de niciun folos,
terapia cognitivă bazată pe meditația de tip mindfulness (MBCT) a
redus la jumătate rata de recidivă – mai mult decât a făcut orice
medicație.
Astfel de descoperiri remarcabile au dus la ceea ce a devenit un
val de cercetare asupra MBCT. Un lucru însă era adevărat în cazul
celor mai multe studii despre meditație și psihoterapie: multe dintre
ele (inclusiv cel original Teasdale) nu au reușit să îndeplinească
standardele de aur ale cercetării clinice în ceea ce privește
rezultatele – grupuri de control impredictibile și tratamente de
comparare echivalente ale practicienilor care credeau că metoda lor
putea da rezultate.
Câțiva ani mai târziu, un grup de savanți de la Universitatea John
Hopkins a analizat un număr de 47 de studii numai despre meditație
(asta înseamnă fără terapia cognitivă inclusă) și pacienți care aveau
o paletă largă de suferințe, de la depresie și durere la tulburări de
somn cu efecte asupra calității vieții, precum și boli de la diabet și
boală arterială la tinitus și sindrom de intestin iritabil.
 Această analiză a fost foarte bine realizată în ceea ce privește
calcularea orelor de practică a meditației. MBSR a inclus de la 20 la
27 de ore de practică în decurs de opt săptămâni, în timp ce alte
programe de mindfulness, doar jumătate din acest timp. Sesiunile de
meditație transcendentală au adunat de la 16 la 39 de ore într-o
perioadă de la trei la 12  săptămâni, iar alte meditații mantra cam
jumătate din acest număr.
Într-un articol remarcabil apărut într-una dintre publicațiile
JAMA (publicațiile o ciale ale American Medical Association),
cercetătorii au ajuns la concluzia că mindfulness (dar nu și meditația
bazată pe mantre, cum ar MT, pentru care existau prea puține
studii bine realizate pentru a putea elabora orice fel de concluzii) ar
putea reduce anxietatea, depresia și, de asemenea, durerea. Gradul
de ameliorare era asemănător celui rezultat din medicație, dar fără
problemele cauzate de efectele adverse, ceea ce, în aceste condiții,
făcea din terapiile bazate pe mindfulness un tratament alternativ
viabil.
Dar astfel de bene cii nu s-au identi cat și pentru alți indicatori
ai stării de sănătate cum ar obiceiurile alimentare, cele legate de
somn, folosirea de diferite substanțe sau problemele de greutate.
Când a fost vorba despre alte probleme psihologice, cum ar stări de
indispoziție, dependențe, atenție slabă, această meta-analiză nu a
descoperit dovezi sau, mai degrabă, a descoperit dovezi
nesemni cative că orice tip de meditație ar putea ajuta – cel puțin în
scurtele intervenții folosite în cercetare. Practica meditației pe
perioade lungi de timp, au notat cercetătorii, ar putea oferi mai
multe bene cii, deși existau prea puține date pentru a putea trage o
concluzie în acest sens.
Principala problemă: ceea ce părea promițător pentru depășirea
problemelor în studiile anterioare asupra meditație a dispărut ca
prin farmec atunci când s-a făcut o comparație cu bene ciile unui
exercițiu care presupunea existența unui grup de control activ.
Concluzia pentru o serie de probleme care au la bază stresul: „dovezi
insu ciente ale oricărui efect“, cel puțin până acum3.
 Din perspectivă medicală, aceste studii erau echivalentul unei
tentative de medicație de tipul „doză mică, termen scurt“.
Recomandarea aici: ar trebui realizată mai multă cercetare, folosind
un număr mai mare de persoane și pentru perioade mai lungi. Acest
lucru este chiar foarte nimerit pentru studii pe tratamente, cum se
întâmplă în cazul medicamentelor – modelul de cercetare dominant
în medicină. Dar astfel de studii sunt foarte costisitoare, de ordinul
milioanelor de dolari, și sunt plătite de companiile farmaceutice sau
de National Institutes of Health. Când vine vorba despre meditație,
un există o astfel de șansă.
Un alt punct important, dar și acesta problematic: meta-analiza a
început prin colectarea a 18  753 de articole de toate tipurile cu
privire la meditație (un număr imens, dat ind că în anii 1970, le
puteam număra pe degete, iar acum sunt peste 6 000 – s-a folosit un
număr mult mai mare de cuvinte-cheie decât am făcut noi). În
jumătate dintre cele identi cate de autori, totuși, nu erau raportate
informații actuale; din cele care raportau date empirice, cam 4  800
nu aveau niciun grup de control sau erau făcute la întâmplare. După
o cernere atentă, numai trei la sută (asta înseamnă 47) – dintre
studii s-au dovedit su cient de bine întocmite pentru a putea
incluse în cercetare. Așa cum a punctat grupul de la Hopkins,
această concluzie subliniază pur și simplu nevoia de a îmbunătăți
studiile asupra meditației.
Acest tip de cercetare presupune o mare răspundere din partea
doctorilor, într-o perioadă în care medicina face eforturi pentru a se
baza mai mult pe dovezi. Grupul de la Hopkins a realizat această
meta-analiză pentru Agency for Healthcare Research and Quality
[Agenția pentru Cercetarea și Calitatea Sănătății], ale cărei
recomandări doctorii încearcă să le respecte.
Concluzia studiului: meditația (și în special mindfulness) poate
avea un rol important în tratarea depresiei, a anxietății și a durerii –
la fel de important ca și medicația – , numai că fără efectele adverse
ale medicamentelor. De asemenea meditația poate, într-o mai mică
măsură, să reducă numărul cazurilor de stres psihologic. În mare,
meditația nu s-a dovedit mai bună pentru tulburările de stres decât
tratamentele medicamentoase, deși dovezile pe care le avem nu
permit concluzii de nitive.
Acest lucru însă era valabil în 2013 (studiul a fost publicat în
ianuarie 2014). Cu un ritm mai rapid al cercetării asupra meditației,
mai multe studii, mult mai bine argumentate, asemenea judecăți pot
răsturnate, cel puțin până la un punct.
Depresia rămâne totuși un caz aparte.

Alungarea depresiei… cu mindfulness

Remarcabilele descoperiri ale grupului lui John Teasdale de la
Oxford, respectiv că MBCT reduce recidiva în depresia severă cu
aproximativ 50 de procente, a stimulat alte cercetări foarte
importante. La urma urmelor, reducerea recidivei cu 50 de procente
depășește de departe realizările oricărui alt medicament folosit în
tratarea depresiei severe. Dacă acest efect bene c s-ar înregistra
pentru un medicament, unele companii farmaceutice ar scoate bani
frumoși de pe urma lui.
Nevoia de studii mai riguroase era clară; studiul pilot originar
Teasdale nu includea niciun grup de control și cu atât mai puțin o
activitate de comparare. Mark Williams, unul dintre partenerii
cercetării originale Teasdale de la Oxford, a condus cercetarea de
care era nevoie. Echipa sa a recrutat aproape trei sute de persoane
care sufereau de depresie atât de puternic, încât medicația nu-i
putea face să nu recidiveze – același tip de pacienți greu de tratat ca
și în studiul original.
De această dată, însă, pacienții au fost alocați la întâmplare e
pentru MBCT, e unuia dintre cele două grupuri de control active
unde ori învățau fundamentele terapiei cognitive, ori aveau parte de
tratamentele psihiatrice obișnuite4. Pacienții au fost urmăriți vreme
de șase luni, pentru a vedea dacă înregistrează vreo recidivă. MBCT
s-a dovedit mai e cientă atunci când a fost vorba despre peroane
care aveau în istoric traume din perioada copilăriei (care puteau
agrava mult depresia) și cam la fel de e cientă ca tratament
standard pentru depresia mai des întâlnită.
 Curând după aceea, un grup european a descoperit că, pentru un
grup similar cu depresie atât de severă, încât nici un tip de medicație
nu dădea rezultat, MBCT a ajutat5. Acesta a fost, de asemenea, un
studiu care a implicat o selecție la întâmplare și a bene ciat de un
grup de control activ. Până în 2016, o meta-analiză de nouă astfel de
studii, cu un total de 1  258 de pacienți a ajuns la concluzia că,
aproximativ un an după aceea, MBCT a fost un mijloc e cient de a
reduce rata de recidivă în depresia severă. Cu cât mai severe sunt
simptomele depresiei, cu atât mai mari sunt bene ciile de pe urma
MBCT6.
Zindel Segal, unul dintre colaboratorii lui John Teasdale, a
cercetat mai în profunzime de ce MBCT părea atât de e cient7. El a
folosit fRMN pentru a compara pacienții care își reveniseră în urma
unei crize majore de depresie, unii dintre ei practicând MBCT, în
vreme ce alții au primit terapia cognitivă standard (adică fără
mindfulness). Acei pacienți care, după tratamente, au arătat o
creștere mai substanțială în activitatea insulei din cortexul cerebral
au avut cu 35 de procente mai puține recidive.
Motivul? Într-o analiză de mai târziu, Segal a descoperit că cele
mai bune rezultate s-au înregistrat la pacienții care au avut
capacitatea de a se „descentra“, adică de a se detașa de gândurile și
trăirile lor su cient pentru a le percepe ca venind și plecând, mai
curând decât ind dominați de „gândurile și sentimentele mele“. Cu
alte cuvinte, acești pacienți erau mai conștienți. Cu cât acordau mai
mult timp practicării mindfulness, cu atât mai scăzute erau șansele
lor de a suferi o recidivă în depresie.
Spre satisfacția lumii medicale sceptice, cel puțin o masă critică a
cercetării a demonstrat că o metodă bazată pe mindfulness poate
e cientă pentru tratarea depresiei.
Există câteva varietăți de aplicații promițătoare a MBCT pentru
depresie. De exemplu, femeile care sunt însărcinate și au traversat
episoade depresive doresc să e sigure că nu vor redeveni depresive
pe perioada sarcinii sau după aceea, așadar este de înțeles de ce au
tendința de a lua antidepresive în timpul sarcinii. Există vești bune:
o echipă condusă de Sona Dimidjian, o altă absolventă a Summer
Research Institute, a descoperit că MBCT ar putea reduce riscul de
depresie la aceste femei, prin urmare poate oferit ca o alternativă
ușor de utilizat a medicamentelor8.
Când cercetătorii de la Universitatea Internațională Maharishi au
predat MT deținuților cu programe de detenție standard, pe post de
grup de comparație, au descoperit că, patru luni mai târziu, deținuții
care au practicat TM au avut mai puține simptome de traumă,
anxietate și depresie; de asemenea, aceștia au dormit mai bine și au
perceput zilele ca ind mai puțin stresante9.
Un alt exemplu: anii adolescenței plini de angoase pot însemna
debutul simptomelor depresive. În 2015, 12,5 la sută din populația
SUA cu vârste cuprinse între 12 și 17 ani a avut cel puțin un episod
major de depresie în anul precedent. Asta înseamnă cam trei
milioane de adolescenți. În vreme ce semnele de depresie cele mai
evidente includ gândirea negativă, critica de sine severă, uneori
acestea iau o formă subtilă, cum ar tulburări de somn sau de
gândire ori di cultăți de respirație. Un program mindfulness
proiectat special pentru adolescenți reduce depresia și astfel de
semne subtile, chiar și la șase luni după ce s-a încheiat10.
Toate aceste studii, chinuitoare așa cum sunt ele, necesită
răspunsuri și actualizări, dacă vrem ca ele să e acceptate drept
standardele medicale stricte. Cu toate acestea, pentru persoana care
suferă de episoade de depresie – sau anxietate, sau durere – MBCT
(sau poate MT) oferă posibilitatea unei alinări.
Se pune apoi problema dacă MBCT sau meditația în forme
repetate poate ușura simptomele sau alte boli psihice. Și dacă da,
care sunt mecanismele care explică asta?
Să revizuim acea cercetare pe MBSR pentru persoanele cu
anxietate socială, realizată de Philippe Goldin și James Gross de la
Universitatea Stanford (l-am revăzut în capitolul cinci). Anxietatea
socială, care se poate manifesta de la emoții pe scenă la timiditatea
în public, s-a dovedit a o problemă emoțională surprinzător de des
întâlnită, care afectează mai bine de șase procente din populația
SUA, adică în jur de 1,5 milioane de persoane11.
 După cursul MBSR de opt săptămâni, pacienții au raportat că au
simțit mai puțină anxietate, ceea ce era un lucru bun. Dar trebuie
reamintit următorul pas, care face studiul și mai interesant:
pacienților li s-a scanat creierul în timpul unei meditații pe durată
căreia au conștientizat respirația, cu scopul de a-și gestiona emoțiile
când aud fraze supărătoare precum „oamenii mă judecă mereu“, una
din temerile comune ale celor care suferă de anxietate socială. Acești
pacienți au raportat că s-au simțit mai puțin anxioși decât de obicei
auzind asemenea declanșatoare emoționale. În același timp,
activitatea creierului s-a redus în amigdala lor și a crescut în
mecanismul atenției.
Această observare a activității cerebrală de bază poate oferi indicii
asupra modalității prin care meditația poate ajuta în cazul
problemelor mintale. Timp de câțiva ani – cel puțin în ceea ce
privește cartea de față –, National Institute of Mental Health
(NIMH), sursa importantă de nanțare pentru studiile în această
zonă, nu a ținut cont de cercetarea care se bazează pe vechile
categorii ale psihiatriei, listate în lucrarea Diagnostic and Statistical
Manual (DSM) [Manualul de diagnostic și clasi care statistică a
tulburărilor mintale].
În vreme ce tulburările mintale cum ar „depresia“, în toate
formele sale, sunt menționate în DSM, NIMH favorizează cercetarea
care se concentrează pe mănunchiul de simptome speci ce și pe
circuite neuronale de bază – nu numai pe categoriile menționate în
DSM. Iată de ce ne întrebăm, de exemplu, dacă în rezultatele
obținute de grupul de la Oxford, MBCT lucrează bine cu pacienții
a ați în stare de depresie care au în istoricul bolii traume, sugerând
că o amigdală excesiv de reactivă poate mai implicată în acest
subgrup rezistent la tratament decât în altele care recidivează în
depresie.
În vreme ce punem la cale cercetările viitoare, iată alte câteva
întrebări: care este valoarea adăugată a mindfulness în comparație
cu terapia cognitivă? Ce tulburări alină meditația (inclusiv folosirea
de MBSR și MBCT) mai mult decât tratamentele psihiatrice
standard? Pot aceste metode să e folosite împreună cu intervențiile
standard? Ce tipuri de meditație speci că funcționează cel mai bine
 ț ț
pentru a ușura care probleme mintale – și, indcă tot suntem aici,
care sunt circuitele neuronale fundamentale?
Pentru moment, acestea sunt întrebări care nu și-au găsit
răspuns. Așteptăm să le găsim.

Meditația de tip iubire pentru traumă

Amintește-ți că pe 11 septembrie 2001, un avion s-a izbit de clădirea
Pentagonului chiar lângă Steve Z., iar ceea ce fusese un birou
deschis a explodat instantaneu, transformând total într-o mare de
resturi de avion și clădire, mirosind a combustibil ars. Când biroul a
fost reconstruit, bărbatul s-a mutat înapoi în încăperea pe care o
ocupase în acea zi de 11  septembrie, dar locul părea mult mai trist
acum – cei mai mulți colegi fuseseră uciși în cursul impactului.
Steve și-a amintit emoțiile care l-au încercat: „Eram copleșiți de
furie: ticăloșii aceia – o să punem mâna pe ei! A fost un moment
cumplit, tragic“.
TSPT-ul lui sever era cumulativ; Steve servise anterior în teatrele
de luptă din Furtună în deșert și Irak. Catastrofa din 11 septembrie a
intensi cat trauma care deja apăruse.
Mulți ani după aceea, furia, frustrarea, neîncrederea
hipervigilentă l-au dat peste cap. Dar dacă cineva îl întreba dacă era
bine, Steve răspundea: „Da, nicio problemă!“ Încercase să
amelioreze ceea ce simțea cu alcool, alergare intensivă, vizite la
rude, lectură – încercase orice ca să scape.
Steve era la un pas de sinucidere atunci când a cerut ajutor la
Walter Reed Hospital, a trecut printr-o cură de dezintoxicare din
cauza dependenței de alcool și apoi, încetul cu încetul, a început
drumul spre refacere. El a înțeles care erau problemele sale și a fost
de acord să se întâlnească cu psihoterapeutul pe care încă îl mai
vizitează și acum, cel care i-a făcut cunoștință cu meditația de tip
mindfulness.
După două sau trei luni de cumpătare, Steve a încercat să se
alăture unui grup local de mindfulness, care se reunea o dată pe
săptămână. De câteva ori s-a dus acolo ezitant, a veri cat locul, a
constatat că „oamenii aceștia nu sunt asemenea mie“ și a plecat. Mai
mult decât atât, el suferea de claustrofobie.
Când, în sfârșit, a încercat o scurtă retragere mindfulness, a
descoperit că aceasta i-a fost de folos. Ceea ce l-a ajutat în mod
special a fost practica plină de iubire și bunătate, o modalitate
funcțională de a avea compasiune pentru el și pentru alți oameni.
Datorită acestei metode el s-a simțit „din nou acasă“, și-a reamintit
cum se simțea când era foarte tânăr jucându-se cu prietenii și a
căpătat un puternic sentiment că lucrurile vor bine.
„Exercițiul m-a ajutat să am aceste sentimente și să înțeleg că
perioada aceasta grea va trece. Dacă eram cuprins de furie, puteam
simți un pic de compasiune și bunătate plină de iubire pentru mine
și pentru cealaltă persoană.“
Ultima dată când ne-am întâlnit, Steve se întorsese la școală
pentru un program de consilierea în sănătatea mintală, obținuse
diplomă ca psihoterapeut și urma doctoratul clinic. Tema disertației
sale era: „vătămarea morală și bunăstarea spirituală“.
A luat legătura cu Veteran Administration [Administrația
Veteranilor], a susținut grupurile de militari care sufereau, asemenea
lui, de TSPT și a obținut recomandări de la ei pentru micul său
cabinet privată. Steve se simțea capabil să-i ajute pe alții.
Primele rezultate au spus că instinctele lui Steve fuseseră corecte.
La spitalul Seattle Veterans Administration, 42 de veterani care
sufereau de TSPT au urmat un curs de 12 săptămâni de meditație
axată pe bunătate și iubire, exact metoda care îl ajutase pe Steve12.
Trei luni mai târziu, simptomele TSPT s-au ameliorat, iar depresia –
un simptom comun – s-a redus.
Rezultatele obținute sunt promițătoare, dar nu putem spune dacă
un program de control activ precum HEP ar putea la fel de e cient.
Precauțiile în ceea privește cercetarea asupra TSPT se învârt destul
de mult grija în jurul validării științi ce a tratamentului pentru cele
mai multe tulburări psihice.
Cu toate acestea, există multe argumente în favoarea exercițiul
compasiunii ca antidot la TSPT, începând cu povești precum cea a lui
Steve13. Multe sunt practice. Numeroși veterani suferă de TSPT; în
 ecare an, între 11 și 20 la sută dintre foștii militari sunt
diagnosticați cu TSPT, iar în decursul vieții unui veteran, iar
numărul crește la 30 de procente. Dacă meditația bunătate prin
iubire dă rezultat, aceasta oferă un tratament de grup la un preț
rezonabil.
Un alt motiv: printre simptomele TSPT se numără și amorțirea
emoțională, înstrăinarea și un fel de „surzenie“ în relațiile cu ceilalți
– toate acestea pot rezolvate prin cultivarea unor sentimente
pozitive în relația cu ceilalți. Și încă unul: multor veterani nu le plac
efectele adverse ale medicamentelor care li se dau pentru TSPT, prin
urmare nu le iau, și obișnuiesc să caute singuri tratamente
netradiționale. Bunătatea prin iubire se potrivește ambelor situații.

Nopți întunecate
„Am simțit un val de ură de sine atât de șocant, de intens, încât a
schimbat felul în care m-am raportat...la dharma** și la însuși sensul
vieții“. Astfel și-a amintit Jay Michaelson, într-o lungă și liniștită
retragere vipassana, momentul când a căzut în ceea ce a numit el „o
noapte întunecată“, o stare mintală di cilă și foarte intensă14.
Visuddhimagga marchează acestei crize, cel mai probabil în
momentul în care persoana care meditează experimentează drumul
tranzitoriu al gândurilor. Michaelson a experimentat noaptea
întunecată la țanc, după ce a navigat printr-un teritoriu miraculos și
liniștit pe acea cale, locul unde gândurile „apar și pleacă”, adică
dispar de îndată ce se ivesc, într-o succesiune rapidă.
La scurtă vreme după aceea, a plonjat în această așa numită
noapte întunecată, caracterizată ca un fel de strat gros de îndoială
morbidă, dezgust de sine, furie, vinovăție și anxietate. La un
moment dat, amestecul toxic a fost atât de puternic, încât n-a mai
rezistat și a izbucnit în lacrimi.
Apoi, încet, încet, și-a observat mintea, mai curând decât să e
aspirat de propriile gânduri și sentimente. A început să vadă aceste
trăiri ca pe niște stări mintale trecătoare, asemenea multor altora.
Episodul a trecut.
 Nu toate relatările privind nopțile întunecate de meditație au
întotdeauna o astfel de rezolvare; suferința persoanei care
meditează poate să continue mult după ce aceasta a părăsit centrul
de meditație. Deoarece alte efecte pozitive ale meditației sunt mult
mai bine cunoscute, mulți dintre cei care parcurg astfel de episoade
nu pot înțelege sau crede că sunt în suferință. Cel mai adesea,
psihoterapeuții ajută prea puțin sau chiar deloc.
Realizând această nevoie acută, Willoughby Britton, psiholog la
Universitatea Brown (și absolvent al SRI), a condus proiectul
„Noapte întunecată“, gândit să vină în ajutorul oamenilor care se
confruntă cu probleme psihologice în urma meditației. Varietățile
proiectului „Experiență contemplativă“, așa cum este numit formal,
adaugă la efectele bene ce foarte cunoscute ale meditației un
avertisment: Când poate face rău?
În acest moment, nu există răspunsuri ferme. Britton a cules
studii de caz și i-a ajutat pe cei a ați în suferință de pe urma „nopții
întunecate“ să înțeleagă prin ce trec, să conștietizeze că nu sunt
singuri și, cu optimism, se vor reface. Subiecții ei în acest studiu au
fost recomandați de instructorii de la centrele de meditație
vipassana unde, de-a lungul anilor, au existat, ocazional, cazuri de
„noapte întunecată“ în timpul retragerilor intensive, în ciuda
faptului că se încercase eliminarea persoanelor vulnerabile,
solicitând, la înscriere, informații cu privire la istoricul psihiatric.
Este foarte posibil ca nopțile întunecate să nu aibă nicio legătură cu
un astfel de istoric.
Nopțile întunecate nu sunt unice pentru vipassana; cele mai
multe metode tradiționale de meditație avertizează cu privire la ele.
În iudaism, de pildă, textele cabalistice avertizează că metodele
contemplative sunt recomandate mai degrabă persoanelor de vârstă
mijlocie, pentru a evita pericolul ca un ego neformat să se destrame.
În clipa de față, nimeni nu știe dacă practica meditației intensive
în sine reprezintă un pericol pentru anumiți oameni sau dacă acele
persoane care suferă „nopți întunecate“ este posibil să avut o
cădere de un anume fel, indiferent de circumstanțe. În vreme ce
studiile de caz ale lui Britton sunt anecdotice, existența lor este
convingătoare.
 Proporția de „nopți întunecate“ printre cei care practică retrageri
prelungite sunt foarte mici, în ciuda faptului că nimeni nu poate
spune cu siguranță care este această proporție. Din perspectivă
științi că, una dintre necesități este aceea de a stabili media pentru
astfel de di cultăți, atât printre persoanele care meditează, cât și în
general în rândul populației.
National Institute of Mental Health a ajuns la concluzia că
aproximativ unul din cinci adulți din SUA, adică aproape 44 de
milioane de persoane, suferă de o boală mintală, indiferent la ce an
ne-am raporta. Atât bobocii din primul an de la universitate, cât și
cei din taberele militare – și chiar și psihoterapia – pot prezenta o
intensi care a crizelor psihologice într-un procentaj relativ mic.
Întrebarea care se pune este următoarea: este ceva în legătură cu
meditația profundă care reprezintă un pericol pentru oameni,
dincolo de această medie?
Pentru aceia care au trăit o „noapte întunecată“, programul lui
Willoughby Britton oferă sfaturi practice și alinare. Și în ciuda
riscului (mai degrabă scăzut) de „nopți întunecate“, mai ales în
timpul retragerilor prelungite, meditația a devenit o modă printre
psihoterapeuți.

Meditația ca metaterapie
În primul articol al lui Dan despre meditație, el a propus că această
practică spirituală să e folosită în psihoterapie15. Studiul respectiv,
„Meditation as Meta-Theraphy“, a apărut în timpul călătoriei din
1971 al lui Dan în India și abia dacă a existat un psihoterapeut care
să îi acorde ceva mai multă atenție. Cu toate acestea, la întoarcerea
sa, Dan a fost invitat să țină prelegeri pe această temă la o întâlnire
a Massachusetts Psychological Association.
După ce a terminat de vorbit, un bărbat tânăr, zvelt, cu ochii
strălucitori, purtând o jachetă sport care nu se potrivea nicicum, s-a
apropiat spunând că este absolvent de psihologie și are pasiuni
similare. Câțiva ani, fusese călugăr în Thailanda, unde studiase
meditația, supraviețuind acolo numai prin generozitatea poporului
thailandez. Thailanda este o țară în care în ecare casă este o onoare
să hrănești călugării. Nu există un asemenea noroc și în New
England.
Acest absolvent considera că, în calitate de psiholog, ar putea
adapta instrumentele de meditație sub masca psihoterapiei, pentru a
atenua suferința oamenilor. El era bucuros să audă că și altcineva
crea o punte între meditație și aplicațiile terapeutice.
Acel absolvent era Jack Korn eld, în a cărui comisie de susținere a
disertației se a ase și Richie. Jack a devenit unul dintre fondatorii,
mai întâi, ai Insight Meditation Society din Barre, Massachusetts, iar
apoi a pus bazele Spirit Rock, un centru de meditație din zona
golfului San Francisco. Jack a fost un pionier în ceea ce privește
traducerea teoriilor budiste ale minții într-un limbaj adecvat
sensibilității moderne16.
Jack, împreună cu un grup care îl includea pe Joseph Goldstein, a
structurat și a condus programul de instruire urmat de instructorii
care, ani mai târziu, l-au ajutat pe Steve Z să se recupereze de pe
urma TSPT. Singura explicație a teoriilor psihologice budiste, The
Wise Heart, arată felul în care această perspectivă a minții și lucrul
cu meditația pot utilizate în psihoterapie sau pe cont propriu.
Amintita sinteză a fost prima dintre multele sale cărți care aduc
laolaltă abordarea estică tradițională cu abordările moderne.
O altă voce importantă în această mișcare a fost cea a psihiatrului
Mark Epstein. Mark a urmat cursul de psihologia conștiinței ținut de
Dan, și, ajuns în anii terminali la Harvard, l-a rugat pe Dan să e
îndrumătorul său pe perioada facultății, pentru un proiect dedicat
psihologiei budistei. Dan, care la acel moment, era singurul membru
al Departamentului de psihologie de la Harvard interesat de subiect
și avea și ceva cunoștințe în domeniu, a fost de acord; Mark și Dan
au scris ulterior un articol într-o publicație care a avut o viață
scurtă17.
Într-o serie de cărți care reunesc psihanaliza cu abordările
budiste, Mark a continuat să e deschizător de drumuri în acest
domeniu. Prima sa carte avea un titlu care intriga, Thoughts Without
a Thinker [Gânduri fără gânditor], o frază împrumutată de la
teoreticianul relațiilor obiectuale, Donald Winnicott, de asemenea
susținătorul unei perspective contemplative18. Cercetările Tarei, ale
lui Mark și ale lui Jack sunt emblematice pentru o mișcare mai largă,
formată din nenumărați terapeuți, care acum combină practici
contemplative variate cu propria abordare în psihoterapie.
În vreme ce știința a rămas oarecum sceptică în ceea ce privește
potențialul meditației ca tratament pentru tulburările inventariate
de DSM, marea masă a psihoterapeuților entuziaști, care aduc
laolaltă meditația și psihoterapia, continuă să crească. Deși
cercetătorii așteaptă studiile aleatorii cu controale active,
psihoterapeuții le oferă deja clienților lor tratamente care conțin
sesiuni de meditație.
De exemplu, de la această lucrare, au existat cam 1 125 de articole
în literatura științi că dedicată terapiei cognitive bazate pe
mindfulness. Grăitor este faptul că mai bine de 80  la sută dintre
studii au fost publicate în ultimii cinci ani.
Desigur, meditația are propriile limite. În timpul facultății,
interesul inițial al lui Dan în ceea ce privește meditația a fost pentru
că se simțea îngrijorat. Această practică a părut să calmeze acea
stare într-o oarecare măsură, dar a continuat să apară și să dispară.
Mulți oameni ajung la psihoterapeut exact pentru aceste
probleme. Nu a fost și cazul lui Dan. Ani mai târziu însă a fost
diagnosticat cu de ciență suprarenală, cauza îndelungatei lui
probleme cu tensiunea crescută. Unul dintre aceste simptome:
niveluri crescute de cortizol, hormonul stresului care declanșează
sentimentul de anxietate. Împreună cu anii săi de meditație, un
medicament care reglează problema suprarenală pare să țină sub
control cortizolul și anxietatea.

Concluzii
Deși intenția inițială a meditației nu a fost să trateze problemele
psihologice, în timpurile moderne, s-a dovedit o soluție
promițătoare atunci când a fost inclusă în tratamentul câtorva
afecțiuni, mai ales în cazul depresiei și al tulburărilor de anxietate.
Într-o meta-analiză de 47 de studii despre aplicațiile metodelor de
meditație în tratamentul pacienților cu probleme de sănătate
mintală, rezultatele arată că acestă practică spirituală poate conduce
la descreșterea depresiei (mai ales în cazul depresiei severe), a
anxietății și a durerii – aproape la fel de mult ca medicația, dar fără
să existe efectele secundare care apar în cazul celei din urmă. De
asemenea, meditația poate să reducă într-o măsură mai mică riscul
stresului psihologic. Meditația bunătate prin iubire poate de ajutor
în mod deosebit pacienților care au suferit traume, în special cei cu
TSPT.
Combinarea mindfulness cu terapia cognitivă, sau MBCT, a
devenit cel mai validat tratament psihologic empiric bazat pe
meditație. Această integrare continuă să aibă un impact semni cativ
în domeniul clinic, de la teste empirice ale aplicațiilor până la o
gamă mai mare a tulburărilor psihologice în curs. În vreme ce,
ocazional, există rapoarte asupra efectelor negative ale meditației,
rezultatele de până acum subliniază rezultate promițătoare ale
strategiei bazate pe meditație și enormul potențial al cercetării
științi ce în aceste domenii.

Note:
*Mindfulness- based cognitive therapy (în lb. engleză). (N. trad.)

**Dharma este un concept spiritual și religios indian. În sanscrită înseamnă

scopul vieții. (N. trad.)
1. Tara Bennett-Goleman, Emotional Alchemy: How the Mind Can Heal the Heart, Harmony
Books, New York, 2001. În limba română: Tara Bennett-Goleman, Alchimia emoțională,
trad. Sabina Dorneanu, Curtea Veche Publishing, București, 2002.
2. Zindel Segal, Mark Williams, John Teasdale, et al., Mindfulness-Based Cognitive Therapy
for Depression, Guilford Press, New York, 2003; John Teasdale et al., „Prevention of
Relapse/Recurrence in Major Depression by Mindfulness- Based Cognitive Therapy“,
Journal of Consulting and Clinical Psychology, 68(4), 2000, pp. 615–623.
3. Madhav Goyal et al., „Meditation Programs for Psychological Stress and Well-Being: A
Systematic Review and Meta-Analysis“, JAMA Internal Medicine, publicat online 6
ianuarie 2014; doi:10.1001/jamainternmed.2013.13018.
4. J. MarkWilliams et al., „Mindfulness-Based Cognitive Therapy for Preventing Relapse in
Recurrent Depression: A Randomized Dismantling Trial“, Journal of Consulting and
Clinical Psychology, 82(2), 2014, pp. 275–286.
5. Alberto Chiesa, „Mindfulness-Based Cognitive Therapy vs. Psycho-Education for Patients
with Major Depression Who Did Not Achieve Remission Following Anti-Depressant
Treatment“, Psychiatry Research, 226, 2015, pp. 174–183.
6. William Kuyken et al., „Ef cacy of Mindfulness-Based Cognitive Therapy in Prevention of
Depressive Relapse“, JAMA Psychiatry, 27 aprilie 2016;
doi:10.1001/jamapsychiatry.2016.0076.
7. Zindel Segal, prezentare la Conferința Internațională a Științelor Contemplative, San
Diego, 18-20 noiembrie 2016.
8. Sona Dimidjian et al., „Staying Well During Pregnancy and the Postpartum: A Pilot
Randomized Trial of Mindfulness-Based Cognitive Therapy for the Prevention of
Depressive Relapse/Recurrence“, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 84(2),
2016, pp. 134–145.
9. S. Nidich et al., „Reduced Trauma Symptoms and Perceived Stress in Male Prison Inmates
through the Transcendental Meditation Program: A Randomized Controlled Trial“,
Permanente Journal, 20(4), 2016, pp. 43–47; http://doi.org /10.7812/TPP/16-007.
10. Filip Raes et al., „School-Based Prevention and Reduction of Depression in Adolescents:
A Cluster-Randomized Controlled Trial of a Mindfulness Group“, Mindfulness, martie
2013; doi:10.1007/s12671-013-0202-1.
11. Philippe R. Goldin și James J. Gross, „Effects of Mindfulness-Based Stress Reduction
(MBSR) on Emotion Regulation in Social Anxiety Disorder“, Emotion, 10(1), 2010, pp.
83–91; http://dx.doi.org/10.1037/a0018441.
12. David J. Kearney et al., „Loving-Kindness Meditation for Post-Traumatic Stress
Disorder: A Pilot Study“, Journal of Traumatic Stress, 26, 2013, pp. 426–434. Cercetătorii
VA au punctat faptul că rezultatele lor promițătoare aveau nevoie de un studiu ulterior,
la care încă se lucrează. Această cercetare include 130 de veterani cu PTSD, selectați în
mod aleatoriu într-un grup de control activ, pe o perioadă de patru ani. Meditația
bunătate prin iubire este comparată cu ceea ce este considerat un tratament „standard
de aur“ pentru PTSD, o varietate a terapiei cognitive, în grupul activ de control. Ipoteză:
bunătatea prin iubire va funcționa de asemenea, dar prin intermediul unor mecanisme
diferite.
13. Un alt raport anecdotict: P. Gilbert și S. Procter, „Compassionate Mind Training for
People with High Shame and Self-Criticism: Overview and Pilot Study of a Group
Therapy Approach“, Clinical Psychology & Psychotherapy, 13, 2006, pp. 353–379.
14. Jay Michaelson, Evolving Dharma: Meditation, Buddhism, and the Next Generation of
Enlightenment, Evolver Publications, Berkeley, 2013). În sens spiritual, expresia „dark
night“ are un alt sens decât cel obișnuit, de „noapte întunecată“. Misticul spaniol din
secolul al șaptesprezecelea Juan de la Cruz a folosit prima dată acest termen, dar pentru
a descrie ascensiunea mistică de la un teritoriu necunoscut la o contopire miraculoasă
cu divinitatea. Astăzi, totuși, „noapte întunecată“ semni că afundarea în temeri și alte
trăiri care ne pot amenința identitatea lumească.
15. Daniel Goleman, „Meditation as Meta-Therapy: Hypotheses Toward a Proposed Fifth
State of Consciousness“, Journal of Transpersonal Psychology, 3(1), 1971, pp. 1–26.
16. Jack Korn eld, The Wise Heart: A Guide to the Universal Teachings of Buddhist Psychology,
Bantam, New York, 2009.
17. Daniel Goleman și Mark Epstein, „Meditation and Well-Being: An Eastern Model of
Psychological Health“, ReVision, 3(2), 1980), pp. 73–84. Republicat în Roger Walsh și
Deane Shapiro, Beyond Health and Normality, Van Nostrand Reinhold, New York, 1983.
18. Thoughts Without a Thinker: Psychotherapy from a Buddhist Perspective, Basic Books, New
York, 1995) a fost prima carte a lui Mark Epstein; Advice Not Given: A Guide to Getting
over Yourself, Penguin Press, New York, 2018) avea să e următoarea.
Capitolul 11
Creierul unui yoghin

Pe dealurile abrupte care se ridică deasupra satului himalayan

McLeod Ganj, dai de mici colibe sau peșteri retrase unde s-au
adăpostit de multă vreme yoghini tibetani care trăiesc departe de
ochii lumii. În primăvara anului 1992, o echipă întreprinzătoare de
cercetători, printre care se numărau Richie și Cliff Saron, a făcut o
călătorie până acolo pentru a evalua activitatea creierului ecărui
yoghin în parte.
Un voiaj de trei zile i-a adus la McLeod Ganj, stațiunea deluroasă
de la poalele munților Himalaya, care este casa lui Dalai Lama și a
guvernului tibetan în exil. Acolo cercetătorii și-au stabilit cartierul
general într-o casă de oaspeți deținută de un frate de-ai lui Dalai
Lama, care locuiește în apropiere. Câteva camere au fost cedate
pentru depozitarea și asamblarea echipamentului care avea să e
transportat apoi, în rucsacuri, în schiturile de pe munte.
În acele zile, astfel de măsurători cerebrale necesitau un amestec
de electrozi EEG și ampli catori, monitoare de computere,
echipament de înregistrare video, baterii și generatoare. Acest
echipament, mult mai voluminos decât cel de astăzi, cântărea câteva
sute de kilograme. Călătorind cu aceste aparate în husele lor de
protecție, cercetătorii semănau cu o trupă de rock. Nu existau
drumuri pe care ar putut merge; yoghinii în retragere alegeau cele
mai îndepărtate locuri pe care le puteau găsi. Și astfel, cu mari
eforturi și cu ajutorul câtorva însoțitori, savanții au reușit să ajungă
cu echipamentele la yoghini.
Dalai Lama însuși îi numise pe acești yoghini maeștri în lojong, o
metodă de antrenament sistematic al minții; după părerea lui, erau
subiecți ideal pentru studiu. Mai mult, le și trimisese o scrisoare
îndemnându-i să coopereze și chiar trimisese un emisar personal, un
călugăr de la biroul său privat, pentru a con rma rugămintea sa de
mare importanță de a participa la studiu.
 Ajungând în sihăstrie, cercetătorii au prezentat scrisoarea și, cu
ajutorul unui translator, au cerut îngăduința de a monitoriza creierul
yoghinilor în vreme ce aceștia meditau.
Au primit același răspuns din partea ecărui yoghin: Nu.
Desigur, toți erau deosebit de prietenoși și deschiși. Unii s-au
oferit să îi învețe pe cercetători practicile pe care aceștia doreau să le
monitorizeze. Unii au spus că se vor mai gândi la asta. Dar niciunul
nu a acceptat atunci și acolo.
Poate că unii dintre ei auziseră despre un alt yoghin care, cândva,
fusese convins de o scrisoare similară a lui Dalai Lama să-și
părăsească locul de retragere și să călătorească la o universitate din
îndepărtata Americă pentru a-și demonstra abilitatea de a-și ridica
temperatura corpului după cum dorea. Acel yoghin a murit la scurt
timp după întoarcere, iar zvonurile de pe munte spuneau că
experimentul jucase un rol important în tragedie.
Pentru cei mai mulți dintre acești yoghini, știința era un domeniu
străin; niciunul nu era familiarizat cu rolul științei în cultura
occidentală modernă. Mai mult decât atât, din cei opt yoghini pe
care echipa i-a întâlnit în expediție, numai unul văzuse un computer
înainte de venirea lui Richie și a echipei care îl însoțea.
Câțiva dintre ei și-au argumentat foarte șiret refuzul spunând că
nu știau de fapt ce măsoară, cu adevărat, acele mașinării. Dacă
măsurătorile erau irelevante pentru ceea ce făceau ei sau dacă
creierele lor nu reușeau să con rme așteptările științi ce, ar putut
părea că metodele lor nu foloseau la nimic. Iar asta nu era exclus să-
i descurajeze pe cei care doreau să meargă pe această cale.
Indiferent de motive, rezultatul nal al acestei expediții a fost un
răsunător nimic.
În ciuda eșecului de a coopera, ca să nu mai vorbim despre
culegerea de informații, și deși zadarnic, pe termen scurt, exercițiu
s-a dovedit instructiv, ind începutul unei curbe de învățare
abruptă. Inițial, era mai bine să aduci persoanele care meditează la
echipament, în special într-un foarte laborator bine echipat,
presupunând că voiau să vină.
Mai mult decât atât, cercetarea pe asemenea adepți avea de
înfruntat provocări unice, dincolo de raritatea acțiunii, izolarea lor
 ț
intenționată, lipsa de familiaritate sau dezinteresul față de efortul
științi c. În vreme ce abilitatea lor în acest domeniu seamănă cu
situarea pe primele locuri în ierarhiile sportive, în acest „sport“, cu
cât ești mai bun, cu atât îți pasă mai puțin de locul ocupat, de statut,
de bogăție sau de faimă.
Această listă de indiferențe include orice orgoliu personal poți
avea legat de orice măsurători făcute realizărilor tale interioare.
Ceea ce contează pentru ei este felul în care rezultatele îi pot
in uența pe ceilalți, în bine sau în rău.
Perspectivele pentru studiile științi ce erau tulburi.

Om de știință și călugăr
Să facem cunoștință cu Matthieu Ricard. Acesta și-a obținut diploma
în genetică moleculară la Institutul Pasteur din Franța sub
coordonarea științi că a lui François Jacob, care, mai târziu, avea să
obțină Premiul Nobel pentru Medicină1. Ca postdoctorand, Matthieu
a abandonat o promițătoare carieră în biologie pentru a deveni
călugăr; în deceniile scurse de atunci, el trăiește în centre de
retragere, mănăstiri și schituri.
Matthieu era un vechi prieten de-ai noștri; adesea participase
(asemenea nouă) la dialoguri (organizate de Mind and Life Institute)
între Dalai Lama și variate grupuri de oameni de știință, unde
prezenta punctul de vedere budist asupra oricărui subiect era în
dezbatere2. S-ar putea să îți amintești că în timpul dialogului cu
privire la „emoțiile distructive“, Dalai Lama l-a sfătuit pe Richie să
testeze riguros meditația și să extragă din informațiile adunate ceea
ce era în bene ciul întregii lumi.
Îndemnul la acțiune lansat de Dalai Lama l-a impresionat pe
Matthieu la fel de mult cum l-a impresionat pe Richie, producând în
mintea lui de călugăr (spre surpriza lui) o analiză îndelung ocolită în
ceea ce privește metoda științi că. Matthieu era primul călugăr care
venise în laboratorul lui Richie pentru acest studiu și petrecuse
câteva zile ca subiect și colaborator la metodele care aveau ca scop
perfecționarea testului folosit pe alți yoghini. Matthieu Ricard a fost
coautor al primului articol în care erau prezentate rezultatele
inițiale obținute de yoghini3.
În cea mai mare parte a timpului, Matthieu și-a petrecut timpul în
calitate de călugăr în Nepal și Bhutan, ind însoțitorul personal al
lui Dilgo Khyentse Rinpoche, unul dintre maeștrii în meditația
tibetană respectat la nivel mondial4. Mulți, foarte mulți lideri din
Tibet, dintre cei care trăiau în exil – inclusiv Dalai Lama – îl căutau
pe Dilgo Khyentse pentru instrucțiuni particulare.
Acest lucru l-a plasat pe Matthieu în centrul unei vaste rețele a
meditației tibetane. El știa pe cine să recomande ca potențial subiect
al studiului și, poate cel mai important, era cel în care aveau
încredere experții în meditație. Participarea lui Matthieu a făcut
toată diferența în ceea ce privește recrutarea acelor adepți evazivi.
Matthieu nu putea decât să-i reasigure că exista un motiv
întemeiat pentru care să traverseze jumătate de glob având ca punct
nal campusul universității Madison, Wisconsin, un loc de care
mulți tibetani lamas și yoghini nu auziseră niciodată, darămite să-l
mai și vadă. În plus, mai trebuiau și să se adapteze hranei ciudate și
obiceiurilor unei culturi străine.
Ca să m cinstiți, unii dintre cei recrutați predaseră în Occident și
erau familiarizați cu normele culturale de aici. Dar, dincolo de
călătoria în sine spre un tărâm exotic, mai erau și ritualurile ciudate
ale oamenilor de știință – în ochii yoghinilor un efort complet inutil.
Mai obișnuiți cu schiturile de pe Himalaya decât cu lumea modernă,
nu găseau niciun sens acestei acțiuni.
Asigurarea repetată a lui Matthieu că eforturile lor vor răsplătite
a fost cheia întregii cooperări. Pentru acești yoghini, „răsplata“ nu
însemna că participarea lor le va aduce un bene ciu personal – le va
crește faima sau le va hrăni orgoliul personal –, ci mai degrabă îi vor
putea ajuta pe alții. Așa cum înțelesese Matthieu, motivația lor era
compasiunea, nicidecum interesul personal.
Matthieu a evidențiat motivația oamenilor de știință care s-au
dedicat pentru că au crezut că dacă dovezile științi ce susțin
e cacitatea acestor practici, ar ajuta la promovarea includerii lor în
cultura occidentală.
 Asigurările lui Matthieu au adus până acum 21 dintre cele mai
avansate persoane care meditează la laboratorul lui Richie. Sunt
incluși aici șapte occidentali, care au făcut cel puțin unul-trei ani de
retragere la centrul din Dordogne, Franța, unde a practicat și
Matthieu, precum și 14 adepți tibetani care au călătorit la
Wisconsin, din India sau Nepal.

Persoana întâi, a doua și a treia

Pregătirea lui Matthieu în biologia moleculară i-a adus o ușurință în
ceea ce privește rigorile și regulile metodelor științi ce. El s-a
aventurat în sesiunile de plani care pentru a ajuta la realizarea
metodelor care ar putea folosite pentru a testa cobai – adică pe el
însuși. Fiind atât colaborator, cât și voluntar, el a încercat testul
științi c la elaborarea căruia a contribuit.
Deși este extrem de neobișnuit în analele științei, există totuși
cazuri de cercetători care au fost cobai în propriile experimente, în
special pentru a se asigura de efectele bene ce ale unor noi
tratamente medicale5. În acest caz, argumentul, totuși, nu a fost
acela de a nu-i expune pe alții unui risc necunoscut, ci mai degrabă o
considerație unică, legată de faptul că avem ocazia de a studia felul
în care putem antrena mintea și adapta creierul.
Ceea ce s-a studiat ține de viața privată – experiența personală a
unei persoane – , în vreme ce instrumentele folosite pentru a
măsura sunt mașini care produc măsurători obiective ale realității
biologice, dar nu ale celei interioare. Tehnic vorbind, evaluarea
interioară necesită un raport scris „la persoana întâi“, în vreme ce
analiza reprezintă un raport la persoana „a treia“.
Eliminarea decalajul dintre persoana întâi și persoana a treia a
fost ideea lui Francisco Varela, strălucitul biolog și cofondator al
Mind and Life Institute. În lucrările sale academice, Varela a propus
o metodă pentru a combina lentilele persoanei întâi și a treia cu cele
ale „persoanei a doua“, un expert în subiectul studiat6. Și, a
argumentat el, persoana care este studiată trebuie să aibă o minte
foarte antrenată și care să producă informații mai bune decât cineva
care nu este atât de bine antrenat.
 Matthieu a fost, în același timp, expert și posesor al unei minți
bine antrenate. Astfel, de exemplu, când Richie a început să studieze
diferitele tipuri de meditație, el nu a realizat că „vizualizarea“
solicită mai mult decât o imagine mintală. Matthieu i-a explicat lui
Richie și echipei acestuia că o persoană care meditează cultivă, de
asemenea, o stare emoțională particulară care merge împreună cu o
imagine dată – să spunem, cu o imagine a zeiței Tara –, starea care
contopește compasiunea cu iubirea-bunătate. Astfel de consultări au
făcut ca grupul lui Richie să treacă de la a se ghida în știința
creierului după normele venite de sus în jos, la colaborarea cu
Matthiew în detaliile proiectării testului experimental7.
Cu mult înainte ca Matthew să devină colaborator, ne-am mutat
în această direcție, cufundându-ne în ceea ce studiam – meditația –,
pentru a genera ipoteze pentru testarea empirică. În zilele noastre,
știința cunoaște această abordare generală ca un exemplu al
generării „teoriei fundamentate pe date“*, care își are rădăcinile în
starea personală și directă a ceea ce se întâmplă.
Abordarea lui Varela a făcut un pas mai departe, necesar atunci
când ceea ce s-a studiat antrenează gândirea științi că a cuiva, dar
nu pare deloc cunoscut celui care face cercetarea. Având experți
precum Matthieu în acest domeniu privat a permis precizie
metodologică acolo unde, altfel, ar fost doar presupunere.
Ne recunoaștem aici propriile greșeli. În anii 1980, pe când Richie
era un tânăr profesor la Universitatea de Stat din New York la
Purchase, iar Dan era jurnalist și lucra la New York, ne-am întâlnit
cu ocazia unei singure cercetări dedicate unei singure persoane
talentate care meditează. Acest student al lui U Ba Khin (profesorul
lui Goenka) devenise el însuși profesor și susținea că putea intra
oricând dorea în starea de nibbana, punctul nal al acestei căi
meditative birmaneze. Intenționam să găsim corelații importante
ale acestei stări de veghe.
Exista însă o problemă: unealta principală pe care o aveam era un
test al nivelului de cortizol din sânge, un subiect important pentru
cercetarea din zilele noastre. Am folosit-o drept instrumentul nostru
de bază, indcă împrumutam un laborator de la unul dintre
principalii investigatori ai cortizolului – nu indcă exista o ipoteză
puternică care lega nibbana de cortizol. Dar măsurarea nivelurilor de
cortizol cerea ca persoana care medita – a ată în siguranță într-un
salon de spital de cealaltă parte a unei oglinzi cu unic sens – să e
conectată la un IV care să ne permită să-i luăm sânge în ecare oră;
am făcut cu schimbul cu alți doi cercetători pentru a acoperi cele 24
de ore, un program pe care l-am urmat vreme de câteva zile.
Persoana care medita a semnalat cu un uier de câteva ori în
decursul acestor câteva zile că intrase în nibbana. Dar nivelurile de
cortizol nu s-au clintit – au rămas irelevante. Am lansat și o
măsurare a creierului, dar aceasta, de asemenea, nu a fost atât de
relevantă după standardele de astăzi. Aveam de parcurs un drum
lung.
Ce ar putea urma în condițiile în care știința contemplativă
continuă să evolueze? Cu ochii scânteind, Dalai Lama i-a spus
cândva lui Dan că într-o zi „persoana care este studiată și persoana
care face cercetarea vor una și aceeași“.
Poate că, în parte cu acest scop în minte, Dalai Lama a încurajat
un grup de cercetători de la Universitatea Emory să introducă în
programa științi că un curs de limba tibetană pentru cei îi studiau
pe călugării din mănăstiri8. O mișcare radicală: prima astfel de
schimbare în șase sute de ani!

Bucuria de a trăi
Într-o dimineață răcoroasă de septembrie, în 2002, un călugăr
tibetan ajungea pe aeroportul din Madison, Wisconsin. Călătoria lui
începuse cu mai mult de șapte mii de kilometri în urmă, la o
mănăstire de la marginea orașului nepalez Kathmandu. Voiajul
efectiv a durat optsprezece ore, s-a întins pe parcursul a trei zile și a
traversat zece fusuri orare.
Richie îl cunoscuse pe călugăr în Dharamsala, la întâlnirea din
1995 a Mind and Life pe tema emoțiilor distructive, dar uitase cum
arăta. Cu toate acestea, i-a fost ușor să-l repereze în mulțime. Era
singurul bărbat din aeroport care era ras pe cap și purta o robă aurie
cu purpuriu. Numele său era Mingyur Rinpoche și călătorise atâta
drum pentru a avea creierul testat în vreme ce medita.
După o noapte de odihnă, Richie l-a adus pe Mingyur în sala EEG
a laboratorului, unde undele cerebrale sunt măsurate cu ceea ce pare
a o piesă de artă suprarealistă: un capac de duș pe care ies niște
re asemănătoare unor spaghete. Acest capac special realizat ține
laolaltă 256 de re subțiri, ecare conducând la un anume loc de pe
scalp. O legătură strânsă între senzor și scalp face diferența dintre
înregistrarea datelor utilizabile cu privire la activitatea electrică a
creierului și a avea un electrod pe post de antenă pentru zgomot.
Așa cum i s-a spus lui Mingyur când un tehnician din laborator a
început să-i atașeze senzorii de scalp, asigurând o conexiune strânsă
pentru ecare în parte și plasându-i exact la locul care trebuie, nu
avea să dureze mai mult de cincisprezece minute. Dar când Mingyur,
un călugăr ras pe cap, și-a oferit scalpul lui pleșuv, s-a dovedit că o
asemenea piele expusă este mai groasă și mai bătătorită decât una
protejată de păr. Pentru a realiza conexiunea crucială electrod-scalp
su cient de bine pentru a reuși citirea viabilă prin pielea mai groasă
a fost nevoie de un timp mai îndelungat decât se preconizase.
Cei mai mulți oameni care vin la laborator ar deveni nerăbdători,
dacă nu iritați, de asemenea întârzieri. Dar Mingyur nu a fost deloc
deranjat, lucru care l-a liniștit pe tehnicianul nervos – și pe toți cei
care participau la scenă –; avea sentimentul că orice s-ar întâmpla
pentru el este bine.
Aceea a fost primul indiciu privind felul răbdător de a al
călugărului, un sentiment palpabil al promptitudinii relaxate pentru
orice i-ar rezervat viața. Impresia durabilă pe care Mingyur a
transmis-o a fost o nesfârșită răbdare și o gentilă bunătate.
După ce a petrecut o eternitate ca să se convingă că senzorii sunt
în contact cu scalpul, experimentul a fost gata să înceapă. Mingyur a
fost primul yoghin studiat după această inițială sesiune cu Matthieu.
Echipa s-a înghesuit în camera de control, nerăbdătoare să vadă
dacă exista ceva acolo. O analiză precisă a ceva ca, de pildă,
compasiunea, cere un test exact, unul pe care cineva să poată
detecta tiparul speci c al activității creierului, în mijlocul cacofoniei
furtunii electrice a orice altceva se petrecea acolo. Testul l-a făcut pe
Mingyur să alterneze un minut de meditație de compasiune și
treizeci de secunde de relaxare. Pentru a se asigura că orice efect
detectat era credibil mai curând decât o descoperire întâmplătoare,
el trebuia să facă asta de patru ori, în succesiune rapidă.
De la început, Richie s-a îndoit că acest experiment va funcționa.
Cei din echipa de cercetare care meditaseră, inclusiv Richie, știau că
e nevoie de ceva timp, adesea considerabil mai mult de câteva
minute, e și numai să te xezi cu mintea pe ceva. Era de
neconceput, gândeau ei, ca o persoană, chiar ca Mingyur, să e în
stare să ajungă la aceste stări instantaneu și să nu aibă nevoie de o
anumită perioadă pentru a se liniști interior.
În ciuda scepticismului lor, atunci când au realizat acest test,
savanții l-au ascultat pe Matthieu, care era familiarizat atât cu
cultura științei, cât și cu cea a sihăstriei. El i-a asigurat că această
gimnastică mintală nu ar nicio problemă pentru cineva care are
experiența lui Mingyur. Dar Mingyur a fost primul călugăr care a fost
testat în acest fel, iar Richie și tehnicianul erau nesiguri, chiar
îngrijorați.
Richie a fost norocos că John Dunne, un budist erudit de la
Universitatea din Wisconsin – care bene cia de o combinație rară de
interese științi ce, cultură umanistă și uență în tibetană – s-a
oferit să traducă9. John a dat instrucțiuni precise în ceea ce privește
timpul pe care trebuia să îl respecte Mingyur, semnalându-i când să
înceapă meditația de compasiune, când cele treizeci de secunde
pentru dedicate relaxării și așa mai departe, pentru încă trei cicluri.
Tocmai când Mingyur a început meditația, a existat o dezlănțuire
a activității cerebrale pe monitorul computerului, unde s-au a șat
semnalele venite de la creier. Toată lumea a presupus că asta
însemna că s-a mișcat; asemenea mișcări reprezintă o problemă
majoră în cercetarea având la bază EEG-ul, care înregistrează ca
tipare de unde activitatea electrică de la baza superioară a
creierului. Orice mișcare care antrenează senzorii – schimbarea unui
picior, o aplecare a capului – ampli că aceste unde într-un vârf
ascuțit, care pare a o undă cerebrală și care trebuie ulterior
eliminate, pentru a avea o analiză curată.
 În mod ciudat, această prezență a părut să dureze pe întreaga
perioadă a meditației de compasiune și în măsura în care cineva
putea vedea, Mingyur nu se mișcase absolut deloc. Mai mult decât
atât, vârfurile ample s-au diminuat, dar nu au dispărut atunci când
el a intrat în perioada de odihnă, din nou, fără o schimbare vizibilă a
poziției corpului.
Cele patru persoane care observau în camera de control
supravegheau, încremenite, în vreme ce era anunțată următoarea
perioadă de meditație. Cât timp John Dunne traducea următoarea
instrucțiune de a medita în tibetană, echipa studia monitoarele în
tăcere, uitându-se când la monitorul care înregistra undele
cerebrale, când la cel care îl arăta pe Mingyur.
Dintr-odată, a apărut același semnal electric puternic. Și din nou
Mingyur era perfect liniștit, fără nicio schimbare vizibilă a poziției
corpului la trecerea de la perioada de relaxare la cea de meditație. Cu
toate acestea, monitorul arăta același vârf cerebral. Pentru că acest
tipar se repeta de ecare data când călugărul era instruit să genereze
compasiune, membrii echipei s-au uitat unii la alții într-o tăcere
mirată, aproape sărind de la locurile lor de surpriză.
Cercetătorii știau la acel moment că erau martorii a ceva profund,
ceva ce nu mai văzuseră până atunci în vreun laborator. Nimeni nu
putea prezice la ce se putea ajunge, dar toată lumea a realizat că
aceasta urma să e o schimbare importantă în istoria
neuroștiințelor.
Noutățile cu privire la acea sesiune au creat un adevărat freamăt
în comunitatea științi că. De la acea scriere, articolul care anunța
descoperirile a fost citat de mai bine de 1  100  de ori în literatura
științi că internațională10. Știința era cu ochii pe noi.

Un tren pierdut
Cam pe vremea în care știrile despre datele remarcabile privitoare la
Mingyur Rimpoche intrau în lumea științi că, acesta a fost invitat în
laboratorul unui foarte cunoscut cercetător cognitiv care pe atunci
lucra la Harvard. Acolo, Mingyur a trecut prin două teste: într-unul i
s-a cerut să genereze o imagine vizuală elaborată; în celălalt a fost
evaluat privind eventuale abilități privind percepția extrasenzorială.
Cercetătorul cognitiv avea speranțe uriașe că va reuși să realizeze un
studiu dedicat unui subiect extraordinar.
Între timp, traducătorul lui Mingyur era supărat pentru că testul
nu numai că dura ore întregi și era împovărător, dar era și dureros de
irelevant pentru experiența în meditație a lui Mingyur – din punctul
de vedere al traducătorului, era o lipsă de respect din perspectiva
normelor tibetane privind modul de a trata un învățător precum
Mingyur (care oricum își păstrase tot timpul obișnuita seninătate).
Rezultatul nal al zilei petrecute de Mingyur în laborator: a picat
ambele teste, rezultatele nu au fost mai bune decât cele obținute de
studenții din anul al doilea care erau subiecți de studiu obișnuiți
acolo.
Mingyur, s-a dovedit, nu mai făcuse niciun exercițiu privind
vizualizarea de foarte mult timp, mai exact din primii săi ani de
practică. Odată cu trecerea timpului, stilul său de meditație a
evoluat. Metoda sa actuală, deschidere prezentă (care se exprimă ea
însăși ca un fel de bunătate în viața de zi cu zi), încurajează
depășirea tuturor gândurilor mai degrabă decât generarea oricăror
imagini vizuale speci ce. Practica lui Mingyur nu mai avea nimic în
comun cu scopul generării unei imagini, iar speranța s-a dus odată
cu acest gând, inversând orice abilitate pe care ar avut-o cândva în
acest sens. Circuitul său pentru memoria vizuală nu a avut nevoie de
niciun fel de antrenament, în ciuda miilor de ore petrecute cu tot
felul de antrenamente mintale.
În ceea ce privește „percepțiile senzoriale“, Mingyur nu a avut
niciodată pretenția că are astfel de puteri supranormale. Într-adevăr,
textele tradiției sale menționează foarte clar că orice fascinație în
fața acestor abilități reprezintă un capăt de drum.
Nu era niciun secret. Dar nimeni nu l-a întrebat. Mingyur a dat
practic o lovitură paradoxului cercetării de astăzi asupra conștiinței,
minții și pregătirii în ceea ce privește meditația: cei care fac studii pe
meditație sunt adesea complet neștiutori în ceea ce privește obiectul
analizei lor.
În mod obișnuit, în neuroștiințele cognitive, un „subiect“
(termenul pentru cineva care se oferă voluntar pentru studiu) trece
printr-un test experimental desemnat de cercetător. Acesta
inventează testul fără să-i confere vreun subiect, în parte din cauza
faptului că subiecții au tendința de a naivi în ceea ce privește
scopul (pentru a evita un potențial factor in uențabil), dar, de
asemenea, și pentru că savanții au propriile puncte de referință –
ipotezele lor, alte studii făcute în domeniu pe care speră să le
folosească și altele de acest fel. Cercetătorii nu-i consideră pe
subiecții lor ca ind în mod special bine informați cu privire la toate
aceste lucruri.
Unei astfel de atitudini științi ce tradiționale îi lipsește șansa de a
evalua actualele abilități ale lui Mingyur în ce privește meditația, așa
cum eșecul nostru anterior ne-a îndemnat să luam măsura nibbanei.
În ambele cazuri, înstrăinarea primei persoane și a celei de a treia
conduce la judecarea greșită a puterilor remarcabile ale persoanelor
care meditează și la măsurarea acestora într-un mod asemănător cu
testarea unui legendar jucător de golf, Jack Nicklaus, și a dibăciei
sale de a face aruncări libere în baschet.

„Dibăcia“ neuronală
Să revenim însă la timpul petrecut de Mingyur în laboratorul lui
Richie. Următorul element care a uimit a venit când călugărul a
trecut printr-o serie de alte teste, de data aceasta cu fRMN, care
arăta pe un ecran video 3D activitatea cerebrală. Acest fRMN dă
științei o lentilă care completează EEG-ul cu informații privind
activitatea electrică a creierului. Interpretările EEG sunt mai precise
în timp, fRMN este mai precis în zonele neuronale.
Un EEG nu evidențiază ceea ce se întâmplă adânc în creier, ca să
lăsăm deoparte unde anume în creier au loc schimbările – acea
precizie spațială vine de la fRMN, care realizează o hartă a regiunilor
în care activitatea creierului are loc cu o detaliere de minute. Pe de
altă parte, fRMN, deși spațial exact, urmărește timpul producerii
schimbărilor la una-două secunde, mult mai încet decât EEG-ul.
În timp ce creierul lui era testat cu ajutorul fRMN-ul, Mingyur a
primit indicația să înceapă meditația de compasiune. Din nou,
Richie și ceilalți care supravegheau din camera de control au
încremenit. Motivul: circuitul cerebral al lui Mingyur pentru
empatie (care, în mod tipic, este mai vizibil în timpul exercițiului
mintal) se ridică la un nivel de activitate cu 700 – 800 la sută mai
mare decât a fost în timpul perioadei de relaxare sau înainte.
O asemenea creștere extremă dă peste cap știința; intensitatea cu
care aceste stări erau activate în creierul lui Mingyur depășește tot
ce am văzut în studiile oamenilor „normali“. Cea mai apropiată
asemănare este în cazul crizelor epileptice, dar aceste episoade
durează secunde, nicidecum un minut. Și dincolo de asta, creierele
sunt con scate de crize, în contrast cu a șarea din cazul Mingyur, a
controlului intențional al activității sale cerebrale.
Mingyur fost o minune în domeniul meditației, pentru că echipa
de cercetători număra orele de practică în vreme ce le povestea
despre el: la acel moment 62 000. Mingyur crescuse într-o familie cu
experți în meditație; fratele său, Tsoknyi Rinpoche, și frații vitregi,
Chokyi Nyima Rinpoche și Tsikey Chokling Rinpoche, sunt
considerați pe drept maeștri în arta contemplării.
Tatăl lor, Tulku Urgyen Rinpoche, a fost o personalitate foarte
respectată în comunitatea tibetană, nd unul dintre puținii maeștri
în viață în această artă spirituală care era învățată în Tibetul vechi,
dar apoi („stimulați“ de invazia chineză) au trăit în afara țării. În
vreme ce, atunci când am scris această carte, Mingyur trăise retras
zece din cei patruzeci și doi de ani pe care îi avea, Tulku Urgyen
probabil petrecuse retras mai mult de douăzeci de ani de-a lungul
vieții; despre bunicul lui Mingyur – tatăl lui Tulku Urgyen – s-a spus
că a trăit retras mai mult de treizeci de ani11.
Fiind băiat, distracția preferată a lui Mingyur era să joace rolul
unui yoghin meditând într-o peșteră. El a intrat într-o meditație de
trei ani când avea numai treisprezece ani, cu un deceniu mai repede
decât cei mai mulți care dau curs unei asemenea provocări. Până
aproape de sfârșitul acelei retrageri, a devenit atât de competent,
încât a fost numit maestru în meditație în următoarea rundă de trei
ani care a început curând după prima.

Pribeagul se întoarce
În iunie 2016, Mingyur Rinpoche a revenit în laboratorul lui Richie.
Trecuseră opt ani de când fusese cercetat aici. Fusesem fascinați să
vedem ceea ce poate arăta o tomogra e a creierului său.
Cu câțiva ani mai înainte, el anunțase că va începe o altă
retragere pe o perioadă de trei ani – a treia. Spre surprinderea
tuturor, în loc să meargă într-un schit îndepărtat împreună cu un
însoțitor care să gătească și să aibă grijă de el așa cum este obișnuit
în mod tradițional, Mingyur a dispărut într-o noapte de la
mănăstirea sa din Bodh Gaya, India, luând cu el numai mantiile,
puțini bani și un act de identitate.
În timpul odiseii sale, Mingyur a trăit ca un călugăr cerșetor,
petrecând iernile ca un sadhu pe câmpiile Indiei, iar în timpul
lunilor mai calde locuind în peșterile himalayene în care stătuseră
neasemuiții maeștri tibetani. O astfel de retragere rătăcitoare, deloc
neobișnuită în vechiul Tibet, a devenit rară, mai ales printre
tibetanii precum Mingyur care au ajuns în lumea modernă.
În timpul acestor ani rătăcitori nu a existat niciun singur cuvânt
din partea lui, cu excepția unei singure date, când a fost recunoscut
de o călugăriță taiwaneză la o peșteră de retragere. El i-a înmânat o
scrisoare (rugând-o să o trimită după ce el se va muta de acolo) în
care spunea că nimeni nu are motive de îngrijorare, este bine, și îi
îndemna pe discipolii săi să practice meditația. O fotogra e care a
ieșit la iveală când un călugăr, un prieten de o viață, a reușit să se
alăture lui Mingyur arată un chip care radiază, cu o barbă nă și păr
lung, expresia sa ind de extaz exuberant.
Apoi, dintr-odată, în noiembrie 2015, după aproape patru ani și
jumătate de când rătăcea, Mingyur a reapărut la mănăstirea sa din
Bodh Gaya. Auzind vestea, Richie a aranjat să-l vadă în timpul
vizitei pe care intenționa s-o facă în India, în decembrie.
Câteva luni mai târziu, Mingyur s-a oprit la Madison în timpul
unui turneu american și a stat în casa lui Richie. În primele minute
de la sosirea în acea casă, Mingyur a fost de acord să mai e scanat o
dată. La numai câteva luni distanță de la întoarcerea din viața grea,
părea să se simtă în largul lui în acest laborator performant.
Când Mingyur a intrat în echipamentul RMN, tehnicianul
laboratorului i-a urat bun venit, spunând: „Eu sunt tehnicianul care
te-a scanat data trecută.“ Mingyur i-a dăruit zâmbetul lui electric. În
timp ce aștepta ca aparatul să se încălzească, Mingyur a glumit cu un
alt membru al echipei lui Richie, un cercetător indian de la
Hyderabab.
Mingyur și-a lăsat sandalele la capătul scării de două trepte care îl
ajutase să urce pe platforma RMN și s-a aplecat în așa fel încât
tehnicianul să-i atașeze rele în vederea evaluării, prinzându-i capul
într-un mecanism su cient de strâns care nu-i permitea o mișcare
mai amplă de doi milimetri – totul pentru a obține imagini clare ale
creierului său. Mușchii, deveniți mai puternici odată cu trecerea
anilor și datorită mersului pe pantele abrupte ale munților
Himalaya, ieșeau în evidență prin roba călugărească și apoi
dispăreau pe măsură ce platforma aluneca în interiorul aparaturii
medicale.
Tehnologia se îmbogățise de la ultima sa vizită. Monitoarele
arătau imagini mai clare. Altădată ar durat luni întregi să
comparăm aceste date cu cele colectate cu ani în urmă, încercând ne
dăm seama de schimbările de la nivelul creierului de-a lungul
timpului, confruntându-le cu schimbările înregistrate în creierele
bărbaților de aceeași vârstă cu el.
După întoarcerea din ultima retragere, fusese bombardat cu cereri
de a-și lăsa creierul scanat de mai multe laboratoare din toată
lumea, dar Mingyur refuzase mare parte din propuneri, de teamă să
nu devină un subiect permanent. A consimțit totuși să-i e scanat
creierul de către Richie și echipa lui, pentru că știa că aceștia aveau
datele longitudinale de la scanările anterioare și puteau analiza dacă
creierul său arăta schimbări atipice.
Prima scanare a lui Mingyur în laboratorul lui Richie fusese în
2002; mai fusese una în 2010, iar cea mai recentă era cea de acum, în
2016. Aceste trei monitorizări au furnizat echipei laboratorului
oportunitatea de a examina declinul înregistrat odată cu vârsta al
densității materiei cenușii, precum și date despre mașinăria
moleculară a creierului. Pe măsură ce îmbătrânim, ecare dintre noi
înregistrează o descreștere în densitatea materiei cenușii, așa cum
am văzut în capitolul nouă, „Minte, corp și genom“, iar un anumit
creier poate comparat cu o vastă bază de date de creiere ale
oamenilor cu vârste comparabile.
Odată cu dezvoltarea înaltei rezoluții RMN, oamenii de știință au
descoperit că pot utiliza reperele anatomice pentru a estima vârsta
creierului cuiva. Creierele oamenilor de o anumită vârstă se
grupează într-o distribuție normală, o curbă în formă de clopot; cele
mai multe persoane se a ă în apropierea vârstei lor cronologice.
Totuși, creierele unora îmbătrânesc mai repede decât ceea ce spune
vârsta cronologică, situație care îi plasează într-o zonă de risc
pentru tulburări premature ale creierului asociate vârstei, cum ar
demența. Asta, în vreme ce creierele altor oameni îmbătrânesc într-
un ritm mai lent comparativ cu vârsta lor cronologică.
Cele mai recente scanări ale creierului lui Mingyur erau încă
procesate la data scrierii acestei cărți, dar chiar și așa, Richie și
echipa sa au văzut deja foarte clar unele tipare, utilizând indicii
anatomice cantitative riguroase. Comparând creierul călugărului cu
ceea ce era normal pentru vârsta sa, dacă am avut 100 de persoane
care să aibă aceeași vârstă cronologică (patruzeci și unu de ani avea
Mingyur, la data scanării), creierul său ar fost cel mai tânăr dintre
toate. După ultima sa retragere ca rătăcitor, atunci când laboratorul
a comparat schimbările creierului lui Mingyur cu cele ale unui grup
de control din aceeași perioadă de timp, a fost evident că creierul
călugărului îmbătrânea mai încet.
Deși vârsta sa cronologică era de 41 de ani la acea dată, creierul
său se potrivea mai bine normelor pentru cei a căror vârstă
cronologică ar fost 33.
Acest fapt mai degrabă remarcabil evidențiază țintele viitoare ale
neuroplasticității, chiar baza unei însușiri modi cate: un mod de
durată de a re ecta o schimbare susținută în structura creierului.
Numărul total de ore de practică realizate de Mingyur în timpul
retragerii sale ca rătăcitor este di cil de calculat. La acest nivel de
experiență, „meditația“ devine o trăsătură continuă a conștiinței – o
însușire – nu mai este un act distinct. Într-un sens foarte real, el
meditează continuu, zi și noapte. De fapt, în viziunea sa, distincția
făcută nu este ecuația convențională a meditației, adică timpul
petrecut într-o sesiune șezând pe o pernă versus viața obișnuită, ci
 ș ț ș
mai degrabă între a într-o stare meditativă sau nu, indiferent ce
altceva faci.
De la prima vizită a lui Mingyur în laborator, acesta a oferit date
convingătoare cu privire la puterea exercițiului mintal, susținut,
intenționat, cu scopul de a reproiecta circuitul neuronal. Dar datele
obținute de la Mingyur erau numai anecdotice, era un singur caz
care putea explicat în mai multe moduri. De exemplu, poate că
remarcabila sa familie avea o predispoziție genetică misterioasă
care, pe de o parte, îi motiva pe membrii ei să mediteze și, pe de altă
parte, le permitea să atingă o asemenea performanță.
Mai convingătoare sunt rezultatele obținute de la un grup mai
numeros de persoane care meditează constant, adepți asemenea lui
Mingyur. Performanța sa neuronală remarcabilă este parte a unei
povești mai cuprinzătoare, un program de cercetare cerebrală care a
adunat informații de la acești experți în meditație de talie mondială.
Laboratorul lui Richie continuă să studieze și să analizeze datele
provenite de la yoghini. Acestea duc la o serie de descoperiri care nu
seamănă cu nimic din istoria tradițiilor comtemplative, ca să nu mai
vorbim de știința creierului.

Concluzii
La început, laboratorului lui Richie i-a fost imposibil să lucreze cu
cei mai experimentați yoghini din lume. Dar, când Matthieu Ricard,
el însuși yoghin, cu un doctorat în biologie, și-a asigurat confrații că
o astfel de cooperare ar bene că oamenilor, 21 de yoghini au fost
de acord. În urma unei colaborări cu laboratorul lui Richie, Matthieu
însuși a ajutat la realizarea testului experimental. Următorul yoghin
care a venit la laborator, Mingyur Rinpoche, a fost, de asemenea, cel
care avea cel mai mare număr de ore de meditație la activ – 62 000 la
acel moment. Când a realizat meditația compasiunii, echipamentul
EEG a înregistrat ceva surprinzător în activitatea electrică a
creierului său; imaginile fRMN au scos în evidență faptul că, în
timpul acestei meditații, circuitul său pentru empatie a sărit în
activitate cu 700–800  la sută comparativ cu nivelul obișnuit. Iar
când, mai târziu, a realizat o retragere în calitate de călugăr
rătăcitor, îmbătrânirea creierului său a încetinit, astfel încât la 41 de
ani, creierul său semăna cu norma pentru 33 de ani.

Note:
* Grounded Theory. (N. trad.)
1. François Jacob a descoperit că nivelurile de expresie ale enzimei din celule au loc prin
intermediul mecanismelor de transcriere ADN. Pentru această descoperire, a primit
premiul Nobel în 1965.
2. Pentru câțiva ani, Matthieu s-a a at în comitetul de conducere al Mind and Life Institute
și a fost în contact direct cu acea comunitate. De asemenea, s-a implicat în numeroase
dialoguri științi ce cu Dalai Lama.
3. Antoine Lutz et al., „Long-Term Meditators Self-Induce High-Amplitude Gamma
Synchrony During Mental Practice“, Proceedings of the National Academy of Sciences,
101(46), 2004, p. 16 369; http://www.pnas.org/content/101/46/16369 .short.
4. Dilgo Khyentse Rinpoche (1910–1991).
5. Lawrence K. Altman, Who Goes First?, Random House, New York, 1987.
6. Francisco J. Varela și Jonathan Shear, „First-Person Methodologies: What, Why, How?“,
Journal of Consciousness Studies, 6(2–3),1999, pp. 1–14.
7. H. A. Slagter et al., „Mental Training as a Tool in the Neuroscienti c Study of Brain and
Cognitive Plasticity“, Frontiers in Human Neuroscience, 5(1), 2011;
doi:10.3389/fnhum.2011.00017.
8. Acest curriculum a fost dezvoltat de Tibet-Emory Science Project, sub coordonarea lui
Geshe Lobsang Tenzin Negi. Pentru a celebra noul curriculum, Richie a participat la o
întâlnire a lui Dalai Lama cu cercetători, lozo , persoane care meditează la Mănăstirea
Drepung, un avanpost tibetan budist în statul indian sudic Karnataka. Mind and Life
XXVI, „Mind, Brain, and Matter: A Critical Conversation between Buddhist Thought and
Science“, Mundgod, India, 2013.
9. În acea perioadă, John Dunne era profesor asistent al Departamentului de limbii și
culturi asiatice din cadrul Universității din Wisconsin; în prezent, deține postul de
profesor asociat invitat, specialitatea științe umaniste contemplative, a liat la
programul de cercetare pe care Richie îl avea acolo.
10. Antoine Lutz et al., 1Long-Term Meditators Self-Induce High-Amplitude Gamma
Synchrony During Mental Practice“, Proceedings of the National Academy of Sciences,
101(46), 2004, p. 16 369. http://www.pnas.org/content/101/46/ 16369.short.
11. Tatăl lui Tulku Urgyen, în schimb, se spune că ar petrecut, de-a lungul vieții, mai mult
de treizeci de ani în retrageri. Și stră-străbunicul lui Tulku Urgyen, legendarul Chokling
Rinpoche, a fost un gigant spiritual care a pus bazele unei descendențe uluitoare. Vezi
Tulku Urgyen, trans. Erik Pema Kunzang, Blazing Splendor, Blazing Splendor
Publications, Kathmandu, 2005).
Capitolul 12
Comoara ascunsă

Vizita lui Mingyur la Madison a condus la rezultate surprinzătoare,

dar călugărul nu a fost singurul ale cărui capacități au fost veri cate.
De-a lungul anilor, în laboratorul lui Richie, acei 21 de yoghini au
venit pentru a testați în mod formal. Ei s-au a at la apogeul
acestei arte interioare, ajungând la un număr de ore de meditație
cuprins între 12 000 și cele 62 000 ale lui Mingyur (numărul pe care
l-a realizat în vreme ce a trecut prin aceste studii și în timpul celor
patru ani de pribegie și retragere).
Fiecare dintre acești yoghini a realizat cel puțin o retragere de trei
ani, în timpul căreia a meditat cel puțin opt ore pe zi vreme de trei
ani la rând – de fapt, vreme de trei ani, trei luni și trei zile. Acest
lucru echivalează, estimativ, cu 9 500 de ore pe retragere.
Toți au fost supuși aceluiași test științi c, constând în acele patru
cicluri de câte un minut pentru trei tipuri de meditație care au
produs un munte de date. Cercetătorii au petrecut luni întregi
analizând schimbările dramatice pe care le-au văzut în timpul
acestor scurte perioade în cazul acelor practicieni profesioniști.
Asemenea lui Mingyur, ei au intrat în stările de meditație
speci ce din proprie inițiativă, ecare ind marcată de o semnătură
neurologică distinctă. Și tot asemenea lui Mingyur, au arătat o
remarcabilă dexteritate mintală, mobilizând aceste stadii
instantaneu și cu o ușurință copleșitoare: generând sentimente de
compasiune, echilibrul deschiderii complete față de orice se poate
întâmpla sau concentrare impenetrabilă, ascuțită precum laserul.
Ei au intrat în și au părăsit aceste di cil de realizat niveluri de
conștiință în doar câteva secunde. Modi cările în conștiință au fost
acompaniate de schimbări la fel de puternic pronunțate în ceea ce
privește activitatea măsurabilă a creierului. Până acum, știința nu a
înregistrat o asemenea caracteristică a gimnasticii mintale colective.
O surpriză științi că
Îți amintești că țintuitul la pat Francisco a fost nevoit să anuleze
participarea la întâlnirea cu Dalai Lama de la Madison. Asta s-a
întâmplat cu numai o lună înainte să moară. El l-a trimis ca
reprezentant pe cel mai apropiat student, Antoine Lutz, care tocmai
primise titlul de doctor sub coordonarea lui științi că.
Richie și Antoine au făcut cunoștință cu numai o zi înaintea acelei
întâlniri și, de la început, concepțiile lor științi ce s-au potrivit.
Pregătirea lui Antoine în inginerie și a lui Richie în psihologie și
neuroștiințe s-au completat.
Antoine a sfârșit prin a petrece următorii zece ani în laboratorul
lui Richie, unde și-a pus celebra sa minte analitică în slujba analizei
EEG și fRMN pentru yoghini. La fel ca Francisco, Antoine practica el
însuși meditația, iar combinația dintre introspecția lui și modul de
gândire științi c l-a făcut să e un extraordinar coleg în echipa lui
Richie.
Acum profesor la Centrul de Cercetare în Neuroștiințe din Lyon,
Antoine continuă să facă cercetare în domeniul neuroștiințelor
contemplative. A fost implicat de la început în cercetarea cu yoghini
și este coautor la o serie de articole, multe raportând o serie de
observații interesante.
Pregătirea datelor neprelucrate obținute de la yoghini, pentru a
analizate în detaliu de către programele statistice so sticate, a
necesitat o muncă minuțioasă. Putem doar să ne imaginăm că
diferențele dintre starea de odihnă și activitatea lor cerebrală din
timpul meditației a reprezentat o sarcină statistică solicitantă. Prin
urmare, Antoine și Richie au avut nevoie de o perioadă destul de
lungă pentru a identi ca un model ascuns în acel ux important de
informații, dovezi empirice care să se pierdut în mijlocul agitației
cu privire la capacitatea yoghinilor de a-și modi ca activitatea
cerebrală în timpul stărilor de meditație. De fapt, tiparul căutat a
ieșit la suprafață numai ca un gând ulterior în timpul unui moment
mai puțin agitat, câteva luni mai târziu, când echipa analitică a
cercetat din nou informațiile obținute.
 Tot timpul echipa statistică s-a concentrat asupra efectelor stării
temporare, calculând diferențele dintre activitatea de bază a
creierului și cea produsă în timpul perioadei de meditație de un
minut. Richie a revizuit datele cu Antoine și a cerut o veri care de
rutină pentru a se asigura că rezultatele EEG inițiale de bază – cele
luate în perioada de odihnă, înainte de începerea experimentului –
au fost aceleași în grupul de control format din voluntari care au
încercat să practice același tip de meditație pe care îl făcuseră
yoghinii. El a cerut să vadă doar calculele de bază făcute de ei.
Când Richie și Antoine s-au așezat pentru a revizui ceea ce
computerele tocmai analizaseră, aceștia s-au uitat la numere și apoi
unul la altul. Ei știau exact ceea ce vedeau și au exclamat un singur
cuvânt: „Extraordinar!“
Toți yoghinii au înregistrat oscilații gamma crescute, nu numai în
timpul meditației pentru prezență deschisă și compasiune, dar și în
timpul primei măsurări, înainte de a făcută prima meditație.
Tiparul entuziasmant a fost în frecvența EEG cunoscută ca ind
gamma „amplitudine înaltă“, cea mai puternică și mai intensă
formă. Aceste valuri au durat întregul minut al măsurării de
referință, înainte de a începe meditația.
Acesta a fost chiar valul de EEG pe care Mingyur l-a prezentat în
acel șuvoi surprinzător atât în timpul prezenței deschise, cât și al
compasiunii. Echipa lui Richie a văzut același tipar cerebral
neobișnuit la toți yoghinii ca o caracteristică standard a activității
lor neurologice de ecare zi. Cu alte cuvinte, Richie și Antoine
dăduseră peste sfântul Graal: semnătura neurologică care arată o
transformare de durată.
Există patru tipuri principale de unde EEG, clasi cate după
frecvența lor (tehnic, măsurate în hertzi). Delta, cele mai lente unde,
oscilează între unu și patru cicluri pe secundă și au loc mai mult în
timpul somnului; theta, următoarea cea mai lentă, poate semni ca
somnolență; alpha au loc când gândim relaxați; iar beta, cele mai
rapide, acompaniază gândirea, vigilența sau concentrarea.
Gamma, cele mai rapide unde cerebrale, au loc numai atunci când
regiuni cerebrale diferite se armonizează, asemenea momentelor de
înțelegere în care diferitele piese ale unui puzzle mintal se leagă.
 ț
Pentru a da un sens acestei întrepătrunderi, încearcă acest exercițiu:
Care este singurul cuvânt care poate transforma următoarele cuvinte
într-un substantiv compus: sauce, pine, crab?*
În clipa în care mintea ta a identi cat răspunsul, creierul produce
un semnal luminos distinct gamma. Ai realizat, de asemenea, și o
undă gamma cu o viață foarte scurtă. De exemplu, îți imaginezi că
muști dintr-o piersică zemoasă și coaptă, iar creierul tău pune
laolaltă amintiri stocate în diferite regiuni ale cortexurilor olfactive,
insulare, somato-senzoriale, temporale, occipitale pentru a împleti
văzul, mirosurile, gustul, ceea ce simți și auzi într-o singură
experiență. Pentru acel scurt moment, razele gamma din ecare
dintre aceste regiuni corticale oscilează într-o sincronizare perfectă.
De obicei, razele gamma din, să spunem, o cunoaștere creativă nu
durează mai mult de o cincime dintr-o secundă, nu minutul observat
la yoghini.
EEG-ul oricărui om va arăta, din când în când, unde gamma
distincte pentru scurt timp. În mod obișnuit, în timpul stării de
trezire, prezentăm un amestec de unde cerebrale diferite care cresc
și descresc la frecvențe diferite. Aceste oscilații re ectă activitatea
mintală completă, ca procesarea informației, iar frecvențele lor
variate corespund unor funcții în mare diferite. Localizarea acestor
oscilații variază; putem avea alpha într-o zonă corticală și gamma în
alta.
În cazul yoghinilor, oscilațiile gamma sunt o trăsătură mai
accentuată a activității creierului decât la ceilalți oameni. Undele
noastre gamma obișnuite nu sunt nici pe departe atât de ample ca
acelea observate de echipa lui Richie la yoghini precum Mingyur.
Diferența dintre yoghini și grupul de control în ceea ce privește
amplitudinea razelor gamma a fost imensă: în medie, yoghinii au
avut o amplitudine a oscilațiilor gamma de 25 de ori mai mare în
timpul perioadei de referință, în comparație cu grupul de control.
Putem face numai presupuneri cu privire la starea conștiinței pe
care o re ectă acest lucru. Yoghinii precum Mingyur par a
experimenta o continuă stare de deschidere și cunoaștere bogată în
timpul vieții cotidiene, nu numai atunci când meditează. Yoghinii
înșiși au descris acest lucru ca pe o amplitudine și o vastitate a
 șș ș
experiența lor, ca și cum toate sensurile lor au fost deschise larg
experienței pline și bogate.
Sau, așa cum descrie acest lucru un text tibetan din secolul al
XIV-lea:

...o stare de conștientizare goală, transparentă;

fără efort și strălucit de viu, o stare de înțelepciune relaxată, fără trecut;
xare liberă și limpede, o stare fără cel mai mic punct de referință;
claritate goală, spațioasă, o stare de deschidere necon rmată;
îngrăditele simțuri...1

Starea creierului gamma pe care Richie și Antoine au descoperit-o

a fost mai mult decât neobișnuită, a fost fără precedent – un uau!
Niciun alt laborator care se ocupă de cercetarea creierului nu
remarcase până atunci oscilațiile gamma care persistă minute mai
degrabă decât fracțiuni de secundă, atât de ample și de sincronizate
în diferite regiuni ale creierului.
În mod uimitor, acest tipar gamma care pregătește creierul există
chiar și atunci când yoghinii dorm și a fost identi cat de grupul
Davidson într-o altă cercetare la care au participat persoane care au
practicat vipassana o perioadă îndelungată și au o medie de circa
10 000 de ore de meditație în decursul vieții. Oscilațiile gamma care
continuă în timpul somnului profund sunt, din nou, ceva ce nu s-a
observat până atunci și par a re ecta o calitate neutilizată a
conștiinței care persistă zi și noapte2.
Tiparul yoghin al oscilației gamma contrastează cu felul în care,
în mod obișnuit, aceste unde apar rapid și într-o zonă neurologică
izolată. Experții au înregistrat un nivel ridicat de unde gamma care
oscilează sincron în creier, independent de oricare alte acțiuni
mintale. Nu s-a mai auzit de asta până acum.
Richie și Antoine au văzut pentru prima dată un ecou neurologic
al transformării de durată pe care anii de meditație au imprimat-o
creierului. Aici a fost comoara, ascunsă în tot acest timp în date: o
însușire modi cată autentică.
Stare după trăsătură
Într-unul dintre numeroasele studii supervizate de Antoine, atunci
când voluntarii care meditau pentru prima dată au fost pregătiți
vreme de o săptămână în aceeași practică pe care o realizau și
yoghinii, nu a existat absolut nicio diferență între creierul
voluntarilor în perioada de odihnă și în perioada în care încercau să
mediteze în același mod în care o făceau yoghinii3. Această
descoperire contrastează cu diferența remarcabilă dintre perioada de
odihnă și cea de meditație în cazul yoghinilor. De vreme ce orice
abilitate mintală care se poate învăța are nevoie de o practică
susținută pentru a perfecționată, date ind multele ore de
meditație din timpul vieții pe care le realizează yoghinii, nu suntem
surprinși de această mare diferență dintre novici și maeștri.
Există însă și o altă surpriză aici: talentul remarcabil al yoghinilor
de a intra într-o anumită stare meditativă la momentul oportun, în
decurs de o secundă sau două, semnalează o însușire modi cată.
Această caracteristică mintală nu se regăsește la cele mai multe
persoane care meditează, asemenea nouă, care, în raport cu
yoghinii, suntem începători: atunci când medităm, avem nevoie de
ceva timp pentru a ne pregăti mințile, a lăsa să plece gândurile
asupra cărora ne concentrăm în acel moment și a intra într-o anume
stare pentru a capabili să medităm.
Uneori, avem parte de ceea ce considerăm o „bună“ experiență
meditativă. Și, din când în când, este posibil să mai tragem cu ochiul
la ceas pentru a vedea cât a mai rămas din respectiva sesiune.
Acest lucru nu se întâmplă niciodată în cazul yoghinilor.
Remarcabila lor calitate de a medita ține de ceea ce, tehnic, este
cunoscut sub numele de „interacțiunea stare prin intermediul
însușirii“, sugerând că schimbările de la nivelul creierului care stau
la baza însușirii dau naștere unor abilități speciale care se activează
în timpul stărilor meditative – aici, o viteză sporită a începerii, o mai
mare intensitate, o durată extinsă.
În știința contemplativă, o „stare modi cată“ se referă la
schimbările care au loc numai în timpul meditației. O însușire
modi cată indică faptul că practica meditației transformă creierul și
biologia astfel încât schimbările induse de meditație sunt observate
înainte de a începe să meditezi.
Astfel, un efect „stare prin însușire“ se referă la schimbările
temporare de stare care sunt observate numai la aceia care au
însușiri modi cate de durată – e persoane care meditează vreme
îndelungată, e yoghini. Unii dintre aceștia au călcat pragul
laboratorului lui Richie în timpul cercetărilor.
Un exemplu. Îți amintești, desigur, că yoghinii au arătat o
activitate gamma în timpul prezenței deschise și a meditației de
compasiune mult mai pronunțată decât în cazul celor din grupul de
control. Această creștere a fost o schimbare fundamentală a
nivelurilor lor de ecare zi, marcând un alt efect „stare prin
însușire“.
Mai mult decât atât, în vreme ce se odihneau în starea de
„prezență deschisă“, chiar distincția dintre o stare și o însușire
devine confuză: în tradiția lor, yoghinii sunt în mod explicit instruiți
să combine starea de prezență deschisă cu viața lor de ecare zi
pentru a preschimba starea într-o însușire.

Gata de acțiune
Unul câte unul, yoghinii au intrat în scanner, capetele lor ind
ținute nemișcate prin intermediul unor căști stânjenitoare. A existat
un grup de începători în ceea ce privește meditația și un altul format
din yoghini occidentali și tibetani (media orelor de meditație de-a
lungul vieții ind 34  000); ecăruia dintre ei (bărbați sau femei,
pentru că da, există și femei care practică yoga) i s-a scanat creierul
în vreme ce realiza o meditație de compasiune4.
Metoda speci că pe care au folosit-o a fost descrisă de Matthieu
Ricard, cel care a colaborat la studiu, după cum urmează. Mai întâi,
gândește-te la cineva la care ții mult și eliberează sentimentul de
compasiune către acea persoană, și apoi păstrează acea bunătate
prin iubire către toți oamenii, fără să te gândești la cineva anume5.
În timpul sesiunii de bunătate prin iubire, ecare persoană a auzit
la întâmplare o serie de sunete, unele vesele, ca un râs de bebeluș;
altele neutre, precum zgomotul ambiental dintr-o cafenea, iar altele,
sunete ale suferinței umane (precum țipete, asemănătoare celor din
studiile despre care am pomenit în capitolul șase). La fel ca în cazul
studiilor anterioare despre empatie și creier, pentru toată lume,a
circuitul neurologic care se reglează în cazul suferinței s-a activat
mai puternic în timpul meditației compasiunii decât atunci când
semnalele vocale ale suferinței au venit în vreme ce persoana se a a
în perioada de relaxare.
În mod semni cativ, această reacție a creierului de a împărtăși
sentimentele unei alte persoane a fost mai mare în cazul yoghinilor
comparativ cu începătorii. În plus, experiența lor în ceea ce privește
compasiunea a impulsionat acțiunea în circuitul implicat de obicei
atunci când simțim starea mintală a altei persoane sau privim
lucrurile din perspectiva acesteia. În sfârșit, a existat un impuls în
regiunile creierului, mai ales în amigdală, cheia pentru ceea ce este
important; simțim că suferința unei alte persoane este importantă și
îi acordăm mai multă atenție.
Cu alte cuvinte, yoghinii, nu începătorii au arătat cum
funcționează creierul, un salt în ceea ce privește activitatea care
ghidează corpul atunci când suntem gata să intervenim – să
acționăm de exemplu pentru a ajuta, chiar dacă subiecții se a ă încă
întinși în scanner și incapabili să facă vreo mișcare. Chiar și în
aceste condiții, yoghinii au arătat un impuls uriaș în circuite.
Implicarea regiunilor neuronale pentru acțiune, în special cortexul
premotor, pare uluitoare: la rezonanța emoțională la suferința unei
persoane care suferă adăugăm disponibilitatea de a ajuta.
Pro lul neurologic al yoghinului în timpul compasiunii pare a
re ecta un punct nal pe calea schimbării. Pentru persoanele care
nu au meditat niciodată, cei care sunt începătorii perfecți, modelul
nu apare în cazul meditației prin compasiune – aceasta necesită
ceva timp. Există un răspuns doză aici: tiparul apare puțin la
începători, mai mult la persoanele care au la activ mai multe ore de
meditație și în cea mai mare măsură la yoghini.
Surprinzător, faptul că yoghinii au auzit zgomotele făcute de cei
a ați în suferință în vreme ce practicau meditația bunătate prin
iubire a arătat o activitate mai redusă decât a celorlalți în cortexul
postcingular (CPC), o regiune-cheie pentru gândurile îndreptate
spre sine6. La yoghini, să auzi sunetele suferinței înseamnă să acorzi
atenție celorlalți.
De asemenea, ei arată o conexiune mai puternică între CPC și
cortexul prefrontal, practic un tipar general care sugerează o
„reducere“ a preocupării „ce se va întâmpla cu mine?“, care poate
limita acțiunea compasiunii7.
Unii dintre yoghini au explicat mai târziu că antrenamentul lor
implică să e pregătiți pentru acțiune, prin urmare, în momentul în
care se întâlnesc cu suferința, sunt predispuși să acționeze fără nicio
ezitare pentru a ajuta persoana în cauză. Această educație, împreună
cu bunăvoința de a interesați de durerea altcuiva, contrazice
tendința normală de retragere, de a da înapoi din fața unei persoane
în suferință.
Iată sfatul maestrului tibetan (și principalul profesor al lui
Matthieu) Dilgo Khyentse Rinpoche către yoghini: „Dezvoltați o
completă acceptare și deschidere către toate situațiile și emoțiile și
către toți oamenii, simțind totul la modul absolut, fără nicio rezervă
mintală sau blocaje de vreun fel…“8.

Prezența la durere
Un text tibetan din secolul al XVIII-lea îi îndeamnă pe cei care
meditează să facă acest exercițiu spiritual „indiferent de răul care îți
iese în cale“, adăugând, „Când ești bolnav, meditează la acea boală…
Când ești răcit, meditează asupra acelei răceli. Atunci când practici
astfel, toate situațiile vor deveni pretexte pentru meditație“9.
De asemenea, Mingyur Rinpoche ne încurajează să ne facem toate
senzațiile prieteni, inclusiv durerea, folosind-o ca bază pentru
meditație. Din moment ce esența acestui exercițiu spiritual este
conștiința, orice senzație care are nevoie de atenție poate folosită
ca suport, iar durerea în mod special poate foarte e cientă atunci
când vine vorba despre concentrare. Atunci când o tratezi ca pe un
prieten „faci relația noastră mai „blândă și mai caldă“, așa după cum
s-a exprimat, pe măsură ce învățăm pas cu pas să acceptăm durerea
mai curând decât să încercăm să scăpăm de ea.
 Cu acest sfat în minte, să ne gândim ce s-a întâmplat atunci când
grupul lui Richie a utilizat stimulatorul termal pentru a crea durere
intensă yoghinilor. Fiecare yoghin (inclusiv Mingyur) a fost
comparat cu un voluntar fără experiență în meditație, dar care se
potrivește ca vârstă și sex. Înainte de a veni pentru a studiați,
acești voluntari au învățat, timp de o săptămână, să genereze o
„prezență deschisă“, adică o stare atențională care înseamnă să lași
orice îți aduce viața să vină și să plece, fără gânduri suplimentare și
reacții emoționale. Simțurile noastre sunt deschise, și noi suntem
conștienți de ceea ce se întâmplă, fără să ne lăsăm purtați încoace
sau încolo.
Toate acestea au fost mai întâi testate pentru a se identi ca
punctul individual maxim de referință în ceea ce privește căldura.
Apoi, subiecților li s-a spus că vor simți timp de zece secunde o
căldură puternică, precedată de o încălzire ușoară a plăcii
dispozitivului de testare – un avertisment de zece secunde. Între
timp, creierul lor a fost scanat.
În momentul în care placa s-a încălzit un pic – ceea ce prevestea
durerea care va veni – grupele de control au activat matricea durerii
din creier, ca și cum ar simțit o arsură intensă. Reacția la ceea ce
părea a o durere – tehnic, „anxietate anticipativă“ – a fost atât de
puternică încât, atunci când senzația de arsură a început, activarea
matricei durerii lor a devenit doar un pic mai puternică. În perioada
de recuperare de zece secunde, matricea a rămas aproape activă – nu
a existat o recuperare imediată.
Această secvență de anticipare-reactivitate-recuperare ne oferă
câteva informații în ceea ce privește reglarea emoției. De exemplu,
îngrijorarea intensă pentru ceva cum ar o viitoare procedură
medicală dureroasă poate să cauzeze ea însăși o suferință
anticipativă, numai imaginându-ne cât de rău ne vom simți. Și după
evenimentul real putem continua să m stresați pentru că am trecut
prin acea intervenție. În acest sens, răspunsul durere poate începe
mult înainte de și să dureze mult după momentul real – exact tiparul
arătat de voluntarii din grupul de control.
Yoghinii, pe de altă parte, au avut un răspuns diferit. Asemenea
celor din grupul de control, au fost într-o stare de prezență deschisă
 ț
– fără nicio îndoială una mai ampli cată decât în cazul novicilor.
Pentru yoghini, matricea durerii a arătat o schimbare
nesemni cativă în activitate atunci când plăcuța s-a încălzit un pic,
chiar dacă acest indiciu însemna că durerea extremă era la o distanță
de doar zece secunde. Creierele lor păreau că, pur și simplu,
înregistrează acel indiciu fără nicio altă reacție.
În timpul momentelor de căldură puternică, yoghinii au avut un
răspuns surprinzător de intens, mai ales în ariile senzoriale care
primesc senzația granulară a unui stimul – furnicătură, presiune,
căldură și alte senzații brute asupra pielii încheieturii, acolo unde se
a a plăcuța erbinte. Regiunile emoționale ale matricei durerii se
activează puțin, dar nu la fel de mult precum circuitul senzorial.
Acest lucru sugerează o încetinire a componentei psihologice,
cum ar îngrijorarea pe care o simțim ca anticipație a durerii,
împreună cu intensi carea senzațiilor de durere. Imediat după ce
căldura s-a oprit, toate regiunile matricei durerii au căzut rapid la
nivelurile de dinainte, iar acest lucru s-a întâmplat mult mai repede
decât în cazul celor din grupul de control. Pentru persoanele care
meditează constant, recuperarea de pe urma durerii a fost aproape
ca și cum nimic important nu s-ar întâmplat.
Acest model inversat în formă de V, o mică reacție în timpul
anticipării unui eveniment dureros, urmat de un val de intensitate în
momentul efectiv, apoi începerea recuperării, se poate adapta. Asta
ne face să m pe deplin receptivi la o provocare care tocmai are loc,
fără să ne lăsăm reacțiile emoționale să interacționeze înainte sau
după, când nu mai sunt de folos. Acest lucru pare un tipar optim al
reglării emoției.
Îți amintești teama pe care o simțeam la șase ani atunci când
trebuia să mergem la dentist ca să ne pună o plombă? Asta punea să
ne dea coșmaruri pe atunci. Lucrurile s-au schimbat însă când am
crescut. Când avem douăzeci și șase, ce era o traumă în copilărie
devine ceva plictisitor, o programare de făcut într-o zi și așa
aglomerată. Ca adulți, suntem foarte diferiți de cum eram eram în
copilărie – avem moduri de gândire și modalități de a reacționa mai
mature la ceea ce ni se întâmplă.
 În același mod, în cazul yoghinilor care au participat la studiu,
numeroșii lor ani de practică a meditației sugerează că starea în care
se a au în timp ce simțeau durerea re ectă schimbările de durată
dobândite prin pregătirea lor. Fiindcă au fost angajați într-un
exercițiu spiritual de tipul prezență deschisă, aceasta, de asemenea,
se cali că drept o stare rezultată în urma însușirii.

Fără efort
La fel ca în cazul unei abilități pe care o perfecționăm, în cursul
primelor săptămâni de practică a meditației, începătorii observă o
ușurare importantă. De exemplu, atunci când voluntarii care încep
meditația o practică zi de zi, vreme de zece săptămâni, ei raportează
că exercițiul progresiv devine mai ușor și mai plăcut, indiferent dacă
se concentrează pe respirația lor, pe generarea bunătății prin iubire
sau, pur și simplu, observă curgerea uxului gândirii10.
Și așa cum am văzut în capitolul opt, Judson Brewer a pus bazele
unui grup de meditație pe termen lung (cu o medie a practicii pe
durata vieții de circa 10 000 de ore) care a raportat o conștiință fără
efort în timpul meditației în asociere cu o activitatea descrescută în
CPC, acea parte a rețelei active implicite în timpul operațiilor
mintale personale11. Atunci când scoatem sinele din tablou, pare că
lucrurile necesită un efort mai mic.
Când persoanele care meditează pe termen lung au raportat „o
conștiință netulburată“, realizată „fără efort“ și o starea de
mulțumire, activarea în CPC a mers în jos. Pe de altă parte, atunci
când au raportat „o conștiință tulburată“, „efort“, „lipsa mulțumirii“,
activarea CPC a mers în sus12.
Un grup alcătuit din persoane care meditează pentru prima dată a
raportat, de asemenea, o creștere a ușurinței, deși numai atunci
când erau în mod activ atente – un efect al stării care, altfel, nu ar
persista. Pentru începători, „ușurința sporită“ apare ca ind relativă:
plecând de la a face eforturi mari – în mod special de a estima
tendința minții de a rătăci – și ajungând la se descurca din ce în ce
mai bine, odată cu trecerea timpului. Dar ușurarea eforturilor lor nu
are nicio legătură cu lipsa de efort identi cată la yoghini, așa cum
am observat în cadrul testului de laborator.
Lipsa de efort apare, de pildă, când ești în stare să-ți păstrezi
concentrarea asupra unui punct sau să reziști tendinței naturale de a
rătăci cu ajutorul unui fel de tren al gândului sau să i impulsionat
de un sunet, în vreme ce nu simți și nu faci nimic. Ușurarea de tipul
acesta pare să devină mai puternică odată cu practica.
Inițial, grupul de cercetători conduși de Richie a comparat
persoanele care meditează și sunt experți cu persoanele din grupul
de control în ceea ce privește activitatea prefrontală înregistrată în
timpul atenției concentrate asupra unei lumini palide. Persoanele
care meditează pe termen lung au arătat o creștere modestă,
comparativ cu cele din grupul de control, deși diferența a fost, în
mod ciudat, nu tocmai impresionantă.
Într-o după-amiază, în vreme ce Richie și echipa sa stăteai în
jurul unei mese de conferință analizând aceste date oarecum
dezamăgitoare, au început să se gândească la gama largă de
experiențe din sânul așa numitului grupul expert al celor care
meditează. Persoanele din acest grup aveau între 10 000 și 50 000 de
ore de practică, o paletă extrem de vastă. Richie se întreba ce ar
putea găsi dacă ar compara aceste date cu cele mai puține ore de
practică. El descoperise deja un fapt interesant: cu cât experiența
este mai mare, cu atât există acolo o lipsă de efort care, de fapt, ar
re ectată în mai puțină activare prefrontală decât mai multă.
Când cercetătorii au făcut o comparație între cei cu mai multe ore
de practică și cei cu mai puține, aceștia au descoperit ceva cu
adevărat uluitor: persoanele cu cele mai puține ore de practică au
înregistrat creșterile din activarea prefrontală. Pentru cei care aveau
la activ cele mai multe ore de practică, a existat o foarte redusă
activitate prefrontală.
În mod curios, activarea avea tendința de a se petrece numai la
începutul perioadei de practică, în vreme ce mintea era xată asupra
obiectului concentrării, acea lumină palidă. Odată ce lumina era
focalizată, activarea prefrontală se reducea. Această secvență poate
reprezenta ecoul neuronal al concentrării fără efort.
 Un alt lucru pe care am dorit să îl a ăm în acest studiu a fost să
vedem cât de distrași sunt cei care meditează de sunetele
emoționale – râs, țipat, plâns – pe care le-au auzit în timp ce se
concentrau asupra luminii. Cu cât amigdala se activa ca răspuns la
aceste sunete, cu atât slăbea concentrarea. Printre cei care
meditează și care au cele mai multe ore de ore de practică în
decursul vieții – o medie de 44 000 ore (echivalentul a 12 ore pe zi
vreme de 10 ani) – amigdala cu greu poate răspunde la sunetele
emoționale. Dar în cazul celor care au bene ciat de mai puțină
practică (deși numărul orelor continuă să e ridicat – 19  000)
amigdala a înregistrat și ea un răspuns clar. A existat o diferență
uluitoare de 400% între mărimea răspunsului amigdalei între
grupurile studiat!
Acest lucru indică o extraordinară selectivitate a atenției: un
creier care este în stare să țină departe fără efort sunetele străine și
reacțiile emoționale la care, în mod normal, ar răspunde.
Mai mult decât atât, înseamnă că însușirile continuă să se
modi ce chiar și în cazul unui nivel de practică superior. Relația
doză-răspuns nu pare să se sfârșească nici măcar la 50 000 de ore de
practică.
Descoperirea unui comutator la lipsa de efort în funcția cerebrală
printre yoghinii cei mai experimentați a fost posibilă numai pentru
că grupul lui Richie a evaluat numărul total de ore de meditație din
cursul vieții. Dacă amintita valoare ar lipsit, această descoperire
importantă ar rămas ascunsă în datele comparative dintre novici și
experți.

Mintea inimii
În 1992, Richie și acel grup de cercetători curajoși și-au adus tonele
de echipament în India, sperând să-i studieze pe maeștrii în
meditație din apropierea lui Dalai Lama. La doi pași de reședința
acestuia se a a Namgyal Monastery Institute of Buddhist Studies
[Institutul Monahal de Studii Budiste Namgyal], un important loc de
studiu pentru călugării-cercetători în tradiția Dalai Lama. Richie și
prietenii lui savanți, îți amintești, desigur, nu au reușit să adune
date științi ce reale de la yoghinii care sălășluiau în munți.
Dar atunci când Dalai Lama i-a rugat pe Richie și pe colegii
acestuia să țină un discurs cu privire la activitatea lor în fața
călugărilor din mănăstire, Richie s-a gândit că poate echipamentul
pe care îl aduseseră în India ar putea totuși de folos. Mai degrabă
decât să ofere o prezentare academică neatractivă, mai bine ar oferi
călugărilor o demonstrație în timp real despre felul în care
semnalele electrice ale creierului pot înregistrate.
Și astfel, două sute de călugări s-au așezat respectuoși pe pernele
de pe podea, atunci când Richie și prietenii lui au sosit aducând cu ei
cuferele care conțineau echipamentele EEG. A durat ceva timp până
au reușit să așeze electrozii pe toată suprafața capului. Richie și un
alt cercetător au lucrat cât de repede au putut pentru a pune toți
electrozii la locul lor.
Demonstrația din acea seară l-a folosit ca subiect pe neurologul
Francisco Varela. Câtă vreme Richie a plasat electrozii pe scalpul lui
Francisco, acesta nu a putut văzut de călugări. Dar când Richie a
terminat ce avea de făcut și s-a îndepărtat de Francisco, un cor de
râsete a erupt din rândul călugărilor, de altfel foarte serioși.
Richie a crezut că râsetele erau din cauza faptului că Francisco
arăta caraghios cu toți electrozii aceia care îi ieșeau din cap și îl
făceau să semene cu un ghem de spaghete. Dar nu de asta se amuzau
călugării.
Aceștia râdeau pentru că Richie și echipa lui le spuseseră că
doreau să studieze compasiunea, dar plasaseră electrozii pe cap și nu
pe inimă!
Echipa lui Richie a avut nevoie de cincisprezece ani pentru a
înțelege punctul de vedere al călugărilor. Odată ce yoghinii au
început să vină în laboratorul lui Richie, ei au căpătat informațiile
care i-au ajutat să își dea seama că sentimentul de compasiune era o
stare integrată, că existau legături puternice între creier și corp și, în
special, între creier și inimă.
Dovada acestei relații a venit dintr-o analiză care lega activitatea
cerebrală de ritmul cardiac – urmare a descoperirii neașteptate că
inima yoghinilor bate mai rapid comparativ cu cea a novicilor atunci
când aud zgomote făcute de oameni în suferință13. Ritmul cardiac al
unui yoghin a fost cuplat cu activitatea unei zone importante din
insulă, o regiune a creierului care acționează ca un portal în care
informația despre corp este transmisă creierului și viceversa.
Într-un fel, călugării Namgyal avuseseră dreptate când
izbucniseră în râs. Echipa lui Richie avea date care să sugereze că
pregătirea yoga făcea creierul să e mai acordat la inima, mai ales în
timpul meditației compasiunii.
Din nou, această descoperire era o stare prin intermediul însușirii,
una care avusese loc în yoghini numai atunci când aceștia meditau
asupra compasiunii (dar nu și atunci când practicau alte tipuri de
meditație, se odihneau sau se a au în rândul celor care alcătuiau
grupul de control).
Pe scurt, la yoghini, compasiunea intensi ca sensibilitatea
acestora la emoțiile altor oameni, mai ales dacă aceștia erau
supărați, iar sensibilitatea corpului lor creștea – în special inima, o
sursă-cheie a rezonanței empatice cu suferința celorlalți.
Varietatea tipurilor de compasiune este foarte importantă. În
acest caz, cei care practicau meditația erau implicați în compasiunea
nonreferențială. În cuvintele lui Matthieu, ei „generau o stare în
care dragostea și compasiunea străbăteau întreaga minte fără alte
gânduri digresive“. Ei nu se concentrau pe o persoană anume, ci mai
degrabă generau calitatea de fundal a compasiunii; acest lucru poate
în mod special important atunci când se antrenează circuitele
neuronale care acordează creierul la inimă.
Să i atent la o altă persoană – să ai o atenție susținută și plină de
grijă – poate considerată o formă fundamentală de compasiune.
Atenția plină de grijă față de altă persoană sporește, de asemenea,
empatia, permițându-ne să surprindem mai mult din expresiile
faciale și alte astfel de indicii care ne dau o idee despre cum se simte
cu adevărat acea persoană la acel moment. Dar, dacă atenția noastră
„clipește“, este posibil să pierdem aceste semnale. După cum am
văzut în capitolul șapte, persoanele care meditează constant au mai
puține astfel de clipiri decât oamenii obișnuiți.
 Această anulare a clipirii atenționale se numără printre foarte
multele funcții mintale care se schimbă odată cu pregătirea
riguroasă a minții și despre care cercetătorii au crezut că sunt
proprietăți fundamentale, înghețate, imuabile ale sistemului nervos.
Cele mai multe dintre acestea sunt puțin cunoscute în afara
cercurilor științi ce, unde sunt considerate elemente care nu se pot
nicicum schimba – o provocare la adresa acestui statut afectează
sistemul de ipoteze al științei cognitive. Dar să renunți la ipotezele
vechi în lumina noilor descoperiri este chiar motorul științei.
Un alt punct. Ne așteptăm ca iluminarea sinelui și reducerea
atașamentului la yoghini să se coreleze cu o contractare a nucleus
accumbens, după cum am descoperit la persoanele din Occident care
meditează. Dar Richie nu a cules astfel de informații de la yoghini, în
ciuda faptului că eliberarea de atașamente este un scop explicit al
practicii lor.
Descoperirea modului implicit, cum îl analizăm, ca și rolul său
crucial în sistemul cerebral al sinelui s-a produs atât de recent, încât
atunci când yoghinii au venit unul câte unul în laborator, echipa lui
Richie nu avea nicio bănuială că vor vrea să folosească referințele
pentru a măsura această schimbare. Numai spre nal savanții au
avut nevoie de informații legate de starea de odihnă și prea puțini
yoghini au furnizat date importante pentru analiză.
Știința progresează în parte prin măsuri inovative care scot în
evidență date nemaivăzute până acum. Exact asta avem în acest caz.
Dar asta înseamnă, de asemenea, că descoperirile pe care le-am
făcut pe yoghini au avut mai degrabă legătură cu dezvoltarea
instrumentelor la care am avut acces decât cu analiza atentă a
topogra ei acestei experiențe umane.
Se evidențiază o slăbiciune în ceea ce, altfel, ar putea părea chiar
o descoperire importantă în ceea ce-i privește pe yoghini: aceste
date sunt licăriri de însușiri modi cate produse de meditația
prelungită și intensă. Nu dorim să reducem această calitate a inței
la ceea ce suntem capabili să analizăm.
Perspectiva științei asupra însușirilor modi cate ale acestor
yoghini este asemănătoare cu parabola orbilor și a elefantului.
Descoperirea gamma, de exemplu, este entuziasmantă, dar este ca și
 ș
cum ai pipăi trompa elefantului fără să știi nimic despre restul
corpului. Și la fel se întâmplă cu clipirea atențională, stările
meditative realizate fără efort, recuperarea ultrarapidă după durere,
promptitudinea de a ajuta pe cineva a at în nevoie – toate acestea
sunt secvențe ale unei realități mult mai vaste pe care nu o
înțelegem încă pe deplin.
Ceea ce contează cel mai mult, totuși, poate înțelegerea faptului
că stările noastre obișnuite de conștiință trează – așa cum a
observat William James, cu mai bine de un secol în urmă – sunt
numai o opțiune. Însușirile modi cate sunt o alta.
Un cuvânt și despre semni cația internațională a acestor yoghini.
Acești oameni sunt foarte puțini, sunt ceea ce culturile asiatice
numesc niște„comori vii“. Întâlnirea cu ei este extrem de hrănitoare
în plan spiritual și adesea inspiratoare, nu indcă vine la pachet cu
un anume statut al celebrității, ci datorită calităților interioare pe
care aceștia le răspândesc. Sperăm că națiunile și culturile care
adăpostesc asemenea ințe vor vedea necesitatea de a le proteja pe
ele și comunitățile lor, dar și de a conserva atitudinile lor culturale
care valori că aceste însușiri modi cate. Pierderea drumului spre
această experiență interioară ar o tragedie globală.

Concluzii
Nivelurile masive de activitate gamma în cazul yoghinilor și
sincronizarea oscilațiilor gamma de-a lungul vastelor regiuni
cerebrale sugerează vastitatea și calitatea panoramică a conștiinței
pe care aceștia o raportează. Conștiința lor în momentul de față –
fără să e captivi în considerații asupra viitorului sau a trecutului –
pare re ectat în puternicul răspuns „V inversat“ la durere, în care
yoghinii au un răspuns anticipat și o recuperare foarte rapidă. De
asemenea, yoghinii oferă dovada neuronală a concentrării fără efort;
e nevoie de o simplă pâlpâire a circuitului neuronal pentru a-și plasa
atenția asupra unui obiect ales și nu trebuie să facă niciun efort
pentru a păstra concentrarea pe el. În sfârșit, atunci când generează
compasiune, creierul yoghinilor devine mai conectat la corpul lor, în
special la inimă, ceea ce indică o rezonanță emoțională.
Note:
* Răspuns: apple. (N. a.)
1. Al treilea Dzogchen Rinpoche, trad. Cortland Dahl, Great Perfection, Volume Two:
Separation and Breakthrough, Snow Lion Publications, Ithaca, NY, 2008, p. 181.
2. F. Ferrarelli et al., „Experienced Mindfulness Meditators Exhibit Higher Parietal-
Occipital EEG Gamma Activity during NREM Sleep“, PLoS One, 8(8), 2013; e73417;
doi:10.1371/journal.pone.0073417 . Aceste informații se potrivesc cu ceea ce raportul
yoghinilor și noi înșine credem că am putea descoperi acolo, de asemenea (studiul
asupra somnului yoghinilor tibetani nu a fost încă nalizat, deși aceștia realizează un
exercițiu cu scopul de a cultiva conștiința meditativă în timpul somnului).
3. Antoine Lutz et al., „Long-Term Meditators Self-Induce High-Amplitude Gamma
Synchrony During Mental Practice“, Proceedings of the National Academy of Sciences,
101(46), 2004, p. 16 369; http://www.pnas.org/content/101/46/16369.short.
4. Antoine Lutz et al., „Regulation of the Neural Circuitry of Emotion by Compassion
Meditation: Effects of Meditative Expertise“, PLoS One, 3(3), 2008; e1897;
doi:10.1371/journal.pone.0001897.
5. În săptămâna de dinaintea sesiunii de scanare a creierului, începătorii au petrecut
douăzeci de minute pe zi generând această stare de pozitivitate îndreptată spre tot ce
este în jurul lor.
6. Lutz et al., „Regulation of the Neural Circuitry of Emotion by Compassion Meditation:
Effects of Meditative Expertise“.
7. Judson Brewer et al., „Meditation Experience Is Associated with Differences in Default
Mode Network Activity and Connectivity“, Proceedings of the National Academy of
Sciences, 108(50), 2011, pp. 1–6; doi:10.1073/pnas.1112029108.
8.
https://www.freebuddhistaudio.com/texts/meditation/Dilgo_Khyentse_Rinpoche/FBA13
_Dilgo_Khyentse_Rinpoche_on_Maha_Ati.pdf.
9. Al treilea Khamtrul Rinpoche, trad. Gerardo Abboud, The Royal Seal of Mahamudra,
Shambhala, Boston, 2014, p. 128.
10. Anna-Lena Lumma et al., „Is Meditation Always Relaxing? Investigating Heart Rate,
Heart Rate Variability, Experienced Effort and Likeability During Training of Three
Types of Meditation“, International Journal of Psychophysiology, 97, 2015, pp. 38–45.
11. R. van Lutterveld et al., „Source-Space EEG Neurofeedback Links Subjective Experience
with Brain Activity during Effortless Awareness Meditation“, NeuroImage, 2016;
doi:10.1016/j.neuroimage.2016.02.047.
12. K.A. Garrison et al., „Effortless Awareness: Using Real Time Neurofeedback to
Investigate Correlates of Posterior Cingulate Cortex Activity in Meditators’ Self-Report“,
Frontiers in Human Neuroscience, 7, august 2013, pp.  1–9; doi:10.3389/
fnhum.2013.00440.
13. Antoine Lutz et al., „BOLD Signal in Insula Is Differentially Related to Cardiac Function
during Compassion Meditation in Experts vs. Novices“, NeuroImage, 47(3), 2009, pp.  1
038–1 046; http://doi.org/10.1016/j.neuroimage.2009.04.081.
Capitolul 13
Însușiri modi cate

„La început, nimic nu vine, la mijloc nimic nu stă, la sfârșit, nimic

nu merge“. Această enigmatică ghicitoare vine de la Jetsun Milarepa,
eminentul înțelept, yoghin și poet tibetan din secolul al XII-lea1.
Matthieu Ricard a rezolvat ghicitoarea lui Milarepa astfel: la
începutul exercițiului contemplativ, puțin sau nimic nu pare să se
schimbe în noi. Dacă vom continua să exersăm, vom observa unele
schimbări în felul nostru de a , dar acestea vin și pleacă. În nal,
atunci când practica se stabilizează, schimbările sunt constante și
durabile, încetând să mai uctueze. Acestea sunt însușiri modi cate.
Luate ca întreg, informațiile asupra meditației merg pe urmele
unui vector al transformărilor progresive, de la începători, trec pe la
cei care meditează pe termen lung și ajung la yoghini. Această boltă
a îmbunătățirii pare să re ecte atât orele de practică a meditației,
cât și timpul petrecut în retragere, bene ciind de îndrumările
expertului.
Studiile asupra începătorilor se referă, de obicei, la impactul a mai
puțin de 100 de ore de practică, dar minimum șapte. Persoanele din
grupul pe termen lung, în principal cei care meditează vipassana, au
avut o medie de 9 000 de ore de exercițiu (de la 1 000 la 10 000 de
ore și mai mult).
Yoghinii studiați în laboratorul lui Richie au făcut cu toții cel
puțin o retragere de trei ani în stil tibetan, orele ajungând la 62 000,
ca în cazul lui Mingyur. Aceștia au, în medie, cam de trei ori mai
multe ore de meditație în decursul unei vieți decât cei care
meditează pe termen lung – 9 000 de ore versus 27 000.
Câțiva dintre cei care meditează vipassana pe termen lung au
acumulat mai mult de 20 000 de ore, iar unul sau doi chiar mai mult
de 30 000, deși niciunul nu a realizat o retragere de trei ani, ceea ce a
devenit o trăsătură de facto a grupului de yoghini. În ciuda
suprapunerii rare a numărului de ore, marea majoritate din cele trei
grupe s-a încadrat în aceste categorii mari.
Nu există întreruperi stricte în cazul acestor trei niveluri, dar
cercetarea asupra lor se înscrie în sfere distincte. Am prezentat
bene ciile meditației pe trei niveluri doză-răspuns, parcurgând
toată gama, de la novici la amatori și la profesioniști, descoperiți în
tot felul de experți, de la balerine la campioni de șah.
Majoritatea celor care meditează în Occident se înscrie în primul
nivel: oameni care meditează pentru o scurtă perioadă de timp – de
la câteva minute la jumătate de oră sau mai mult, în cele mai multe
zile. Un grup mai mic continuă la nivelul de meditație pe termen
lung. Și doar o mână de oameni ating experiența yoghinilor.
Să aruncăm o privire la efectul asupra celor care abia au început
practica meditației. Când este vorba despre recuperarea în urma
stresului, dovada unor bene cii în primele câteva luni de practică
zilnică este mai mult o chestiune subiectivă decât obiectivă – și, în
plus, destul de șubredă. Pe de altă parte, amigdala, un punct nodal
în circuitele de stres ale creierului, arată o mai redusă activitate
după treizeci și mai bine de ore pe parcursul a opt săptămâni de
practică MBSR.
Meditația compasiunii are bene cii mai puternice chiar de la
început; numai șapte ore pe durata cursului de două săptămâni
conduc la creșterea conectivității în circuitele importante pentru
empatie și sentimente pozitive, ceea ce e su cient pentru a arăta
starea de meditație per se. Acesta este primul semnal a unei stări
care se transformă în însușire, deși efectele probabil nu vor rezista în
lipsa unui exercițiu zilnic. În plus, faptul că aceste semnale apar în
afara stării formale de meditație poate re ecta înclinația noastră
înnăscută pentru bunătatea esențială.
Începătorii descoperă, de asemenea, îmbunătățiri în ceea ce
privește atenția, și asta foarte devreme, precum și o mai redusă
tendință de a-și lăsa mintea să rătăcească după numai
Opt minute de mindfulness, un bene ciu care are viață scurtă,
fără îndoială. Chiar mai puțin de două săptămâni de practică
reprezintă o perioadă su cientă pentru a produce o minte mai puțin
rătăcitoare, o concentrare mai atentă și o memorie de lucru mai
 ș
bună, destul pentru a înregistra o creștere semni cativă a scorului
GRE, examenul de admitere la universitate. Într-adevăr, unele
observații sugerează descreșteri în activarea regiunilor relevante ale
sinelui, în cazul modului implicit, cu numai două luni de practică.
Atunci când vine vorba de sănătatea zică, există mai multe vești
bune: îmbunătățiri mici în ceea ce privește indicatorii moleculari ai
îmbătrânirii celulare par să își facă apariția după numai 30 de ore de
meditație.
Cu toate acestea, este puțin probabil ca efectele să persiste fără o
practică susținută. Chiar și așa, amintitele bene cii par să e
surprinzător de puternice în cazul începătorilor. De reținut:
practicarea meditației poate să-și arate bene ciile destul de repede
în unele cazuri, chiar dacă ești începător.

Pe termen lung
Preocuparea pentru meditație de-a lungul anilor oferă mai multe
bene cii persoanelor care meditează pe termen lung, adică între 1
000 și 10 000 de ore. Această performanță poate însemna o cel puțin
o sesiune de meditație în ecare zi, susținută pe mai mulți ani.
Efectele timpurii devin mai pronunțate, în vreme ce altele apar mai
târziu.
De exemplu, în acest sens vedem apariția indicatorilor neurologici
și hormonali de reducere a reacției la stres. Mai mult, conectivitatea
funcțională din creier într-un circuit important pentru reglarea
emoțională este întărită, iar cortizolul, un hormon-cheie secretat de
glanda suprarenală ca răspuns la stres, scade.
Bunătatea prin iubire și practicarea compasiunii pe termen lung
sporesc rezonanța neurologică la suferința unei alte persoane,
împreună cu îngrijorarea și o mai mare probabilitate a ajutorului
efectiv. De asemenea, atenția devine mai puternică în multe aspecte
de-a lungul practicii pe termen lung: atenția selectivă se ascute,
clipirea atențională se diminuează, atenția susținută devine mai
ușoară, iar promptitudinea la răspuns crește. În plus, practicienii pe
termen lung dovedesc o abilitate sporită de a regla rătăcirea minții și
gândurile obsedante ale modului implicit, ca și slăbirea
conectivității din aceste circuite, ceea ce semni că o mai mică
preocupare față de sine. Adesea, aceste îmbunătățiri apar în timpul
stărilor meditative și, de obicei, au tendința de a deveni însușiri.
Modi cările în procesele biologice fundamentale, cum ar un
ritm respirator mai lent, au loc numai după câteva mii de ore de
practică. Unele dintre aceste efecte par mai intense prin practica
intensă a retragerii, mai curând decât prin practica zilnică a
meditației.
Deși dovezile rămân neconcludente, neuroplasticitatea de pe
urma practicării meditației pe termen lung pare să creeze schimbări
structurale și funcționale ale creierului, cum ar o mai bună
conexiune de lucru între amigdală și circuitele de reglementare din
ariile prefrontale. Și circuitele neurologice ale nucleus accumbens
asociate cu „dorința“ sau atașamentul par să se restrângă ca
dimensiune odată cu practica pe termen lung.
Atunci când, în general, observăm diferite modi cări datorate mai
multor ore de meditație, suspectăm că există mai multe ritmuri de
schimbare în sistemele neurologice disparate. De exemplu,
bene ciile compasiunii vin mai devreme decât consecințele
stresului. Ne așteptăm ca studiile viitoare să umple în detaliu
dinamica doză-răspuns pentru variatele circuite ale creierului.
Semnale neobișnuite sugerează că persoanele care meditează pe
termen lung până la un anumit punct suferă efecte „stare prin
însușire“ care sporesc potența practicilor lor. Unele elemente ale
stării meditative, cum ar razele gamma, pot continua în timpul
somnului. Și o zi de retragere în cazul persoanelor care meditează a
însemnat că acestea au bene ciat de un răspuns imun la nivel
genetic – o concluzie care a surprins comunitatea medicală.

Yoghinii
La acest nivel global (de la 12 000 la 62 000 de ore de practică,
inclusiv mulți ani petrecuți în retragere severă), apar cu adevărat
efecte remarcabile. Practica meditației gravitează în jurul convertirii
stărilor meditative în însușiri – termenul tibetan pentru aceasta se
traduce prin „familiarizarea“ cu modul de gândire meditativ. Stările
meditative se îmbină cu activitățile zilnice, pentru că stările
schimbate se stabilizează în însușiri modi cate și devin
caracteristici de durată.
Aici grupul de cercetători conduși de Richie a depistat semnale de
însușiri modi cate în funcția și chiar în structura creierului
practicantului de yoga, dar și calități umane pozitive bine conturate.
De asemenea, a fost identi cat saltul în oscilațiile gamma
sincronizate, inițial observate în timpul meditației de compasiune,
cu toate că mai puțin extins, în stadiul de referință. Cu alte cuvinte,
pentru yoghini, această stare a devenit o însușire.
Însușirile „stare prin însușire“ înseamnă că ceea ce se întâmplă în
timpul meditației poate foarte diferit pentru yoghini, dovedindu-
se un semnal puternic atunci când este comparat cu novicii care fac
același tip de exercițiu. Poate că dovada cea mai puternică vine de la
răspunsul yoghinilor la durere în timpul acelui simplu exercițiu de
tip mindfulness: un „V întors“ ascuțit, cu o activitate cerebrală
redusă în timpul anticipării durerii, un vârf foarte scurt și intens în
timpul durerii, urmat de o recuperare rapidă.
Pentru majoritatea persoanelor care meditează, concentrarea
necesită un efort mintal, dar pentru yoghinii care au adunat cele mai
multe ore de practică în decursul vieții, concentrarea se face fără
niciun fel de strădanie. Odată ce atenția lor se prinde de un stimul-
țintă, circuitele neuronale pentru atenția care necesită efort se
liniștesc, în vreme ce ei se concentrează fără probleme.
Atunci când yoghinii meditează asupra compasiunii, se realizează
o legătură extrem de puternică între inimă și creier, dincolo de ceea
ce se cunoștea în mod obișnuit. În sfârșit, există un set de informații
tentante care arată o restrângere a nucleus accumbens în cazul celor
care meditează pe termen lung, ceea ce sugerează că ar trebui să
identi căm alte schimbări structurale în cazul creierelor yoghinilor
care să susțină o slăbire a atașamentului, a dorinței de acaparare și a
concentrării pe sine. Este nevoie de cercetări ulterioare pentru
descifrarea acestor modi cări neuronale.

După
Aceste date remarcabile sunt doar un indiciu al în oririi depline a
căii contemplative. Unele dintre informații au fost descoperite din
întâmplare, așa cum s-a întâmplat atunci când Richie a decis să
veri ce datele de referință pentru yoghini sau să arunce o privire la
datele grupului de experți comparativ cu restul de date.
Apoi este vorba despre dovezile anecdotice: când cineva din
echipa lui Richie i-a cerut unui yoghin o mostră de salivă pentru a
evalua nivelul cortizolului în perioada în care s-a a at în retragere,
acesta a fost atât de redus, încât nu a făcut față măsurătorii
standard, iar laboratorul a trebuit să ajusteze în jos intervalul de
analiză.
Unele tradiții budiste vorbesc despre acest nivel de stabilizare ca
despre o recunoaștere a „bunătății de bază“ interioare care
impregnează mintea și activitatea unei persoane. Așa cum un lama
tibetan a spus despre propriul profesor, un maestru venerat de toți
descendenții implicați în arta contemplativă: „Cineva asemenea lui
are conștiința pe două niveluri“, în care realizările lui meditative
reprezintă un fundal constant pentru orice altceva ar face.
Câteva laboratoare – inclusiv al lui Richie și al lui Judson Brewer
– au observat că, spre deosebire de începători, în timp ce se
odihnesc, experții în meditație au un tipar cerebral foarte
asemănător cu cel al unei stări meditative precum mindfulness sau
bunătatea prin iubire.2 Comparația datelor de referință ale unui
expert în meditație cu ale unui novice în această practică reprezintă
semnul distinctiv al cercetării însușirilor modi cate, în ciuda
faptului că oferă doar un instantaneu.
Poate că, într-o zi, un studiu cuprinzător ne va oferi echivalentul
unui lm despre cum apar aceste însușiri modi cate. Pentru
moment însă, așa cum a presupus echipa Brewer, meditația pare să
transforme odihna – modul implicit al creierului – pentru a o
asemăna cu starea meditativă.
Or, așa cum am spus cu mult timp în urmă, „după“ este „înainte“
pentru următorul „între“.

În căutarea schimbării care durează

„Dacă inima începe să rătăcească sau este distrasă“, avertiza sfântul
catolic Francisc de Sales (1567 –1622), „o poți aduce înapoi cu
blândețe... și chiar dacă nu vei face nimic altceva în timpul orei tale
decât să-ți aduci inima înapoi... Deși se scurge de ecare dată, ora ta
va foarte bine folosită“3.
Practic, toți cei care meditează execută o serie comună de pași,
indiferent de speci cul meditației. Aceștia încep cu o focalizare
intenționată, iar după un timp, mintea va începe să rătăcească.
Atunci când îți dai seama că ai pierdut din concentrare, poți face
pasul nal: îți poți aduce mintea înapoi la ținta originală.
Cercetarea făcută la Universitatea Emory de către Wendy
Hasenkamp (absolvent SRI și în prezent director științi c la Mind
and Life Institute) a revelat că în cazul celor care meditează mai
mult, conexiunile dintre regiunile creierului implicate în acești pași
sunt mai puternice.4Important de știut, diferențele dintre cei care
meditează și cei din grupul de control au fost găsite nu doar în
partea legată de meditație, ci și în starea obișnuită de „odihnă“, ceea
ce sugerează un posibil efect al însușirii.
Calcularea numărului de ore dedicate meditației în decursul vieții
oferă o oportunitate extraordinară de a corela acel număr cu, să
spunem, schimbările care au loc la nivelul creierului. Dar ca să m
siguri că o astfel de asociere nu se datorează autoselecției sau altor
factori, se cere un alt pas: un studiu longitudinal în care, la modul
ideal, impactul crește pe măsură ce continuă practica (plus un grup
de control activ, urmărit aceeași perioadă și la care nu s-au văzut
aceste schimbări).
Două studii longitudinale – cel coordonat de Tania Singer, care
lucrează pe empatie și compasiune, și cel al lui Cliff Saron, centrat
pe shamatha – au oferit unele dintre cele mai convingătoare
informații asupra puterii meditației cu scopul creării de însușiri
modi cate. Apoi au apărut câteva surprize.
Să ne gândim la o descoperire din cercetarea Taniei. Aceasta a
observat că unii cercetători s-au întrebat de ce persoanele care
meditează și care au făcut o scanare zilnică a corpului
(asemănătoare metodei Goenka) nu au reușit să arate nicio
îmbunătățire în cazul numărării bătăilor inimii, un test standard al
acordajului la corp.
Tania a găsit un răspuns în ReSource Project. Capacitatea de a
conștient la semnalele corpului, cum ar bătăile inimii, nu a crescut
după trei luni de practică zilnică a „prezenței“, care include o
scanare mindfulness a corpului. Totuși, aceste îmbunătățiri au
început să apară după șase luni, iar bene ciile au fost și mai mari
după nouă luni. Unele dintre aceste efecte pozitive au nevoie de
timp pentru a ajunge la maturitate – este ceea ce psihologii numesc
efectul „de dormit“.
Să ne gândim la povestea yoghinului care a petrecut câțiva într-o
peșteră din Himalaya în timpul unei retrageri. Într-o zi, un călător s-
a nimerit pe acolo și, văzându-l pe yoghin, l-a întrebat ce face.
„Meditez asupra răbdării“, a răspuns yoghinul.
„În acest caz“, a replicat călătorul, „poți să te duci în iad!“
„Ba tu să te duci în iad!“ a răspuns nervos yoghinul.
Secole de-a rândul, această poveste (la fel și cea cu yoghinul care
coboară de pe munte la târg) a servit ca poveste de avertizare pentru
cei care practicau serios meditația, reamintindu-le că testul lor este
însăși viața, nu orele izolate de meditație. O însușire ca răbdarea ar
trebui să ne aducă o stare de calm, indiferent ce ne oferă viața.
Dalai Lama a spus această poveste completând: „Există o zicală în
tibetană care spune că, în unele cazuri, cei care practică meditația
par a s nți, ceea ce este credibil atunci când totul e bine, când
soarele strălucește și burta e plină. Dar când se confruntă cu o criză
reală, atunci devin la fel ca toți ceilalți“5.
„Catastrofa întreagă“ din zilele noastre oferă cel mai bun test de
durabilitate pentru însușirile modi cate. În timp ce nivelul foarte
redus de cortizol al unui yoghin în timpul retragerii ne spune cât de
destins poate să e, nivelul de cortizol din timpul unei zile agitate ar
evidenția dacă relaxarea a devenit permanentă, o însușire
modi cată.

Experienţa
Cu toții am auzit că o persoană are nevoie de 10 000 de ore de
practică pentru a atinge perfecțiunea în ceea ce privește
programarea computerizată sau golful, nu?
Greșit!
În realitate, știința găsește că, în unele domenii (cum ar
memorizarea), poți ajunge la perfecțiune după numai 200 de ore.
Mai exact, cercetătorii din laboratorul lui Richie au descoperit că și
printre adepții meditației – cu toții având cel puțin 10 000 de ore de
practică –, experiența continuă să crească ușor odată cu numărul
orelor de meditație realizate.
Acest lucru nu ar o surpriză pentru Anders Ericsson,
cercetătorul cognitiv al cărui cercetări asupra experienței – spre
plictiseala lui – au dat naștere la această imprecisă, dar atât de
răspândită credință în puterea magică a celor 10 000 de ore pentru
atingerea perfecțiunii6. Mai curând decât acest număr de ore de
practică rezervate respectivei activități, evidențiază cercetarea lui
Ericsson, este important cât de deștept îți petreci acele ore.
Ceea ce numea el practică „deliberată“ implică un antrenor cu
experiență care să-ți ofere feedback la ceea ce faci, astfel încât să
poți să practici acea activitate îmbunătățind-o într-o manieră care să
corespundă progresului pe care îl înregistrezi. De pildă, o persoană
care joacă golf poate sfătuită cum să-și îmbunătățească balansul;
la fel, un chirurg poate învăța de la chirurgi mai experimentați cum
să-și îmbunătățească tehnica medicală. Și odată ce persoana care
joacă golf și chirurgul au ajuns cu tehnica lor la perfecțiune, cei care
îi instruiesc le pot oferi un feedback referitor la următoarele lor
ținte.
De aceea atât de mulți profesioniști – din sport, teatru, șah,
muzică și multe alte domenii – continuă să aibă astfel de instructori
pe toată durata carierei lor. Nu contează cât de bun ești, poți
întotdeauna să i un pic mai bun. În zona competitivă, micile
îmbunătățiri fac mereu diferența dintre a câștiga și a pierde. Iar dacă
nu ești competitiv, atunci rezultatele tale cele mai bune te pot face
mai bun.
 Același lucru se întâmplă cu meditația. Să luăm cazul nostru,
Richie și Dan. Am continuat să medităm regulat vreme de decenii,
iar în mulți dintre acești ani am avut câte o retragere de o
săptămână sau două. Amândoi am meditat dimineața pentru mai
bine de patruzeci de ani (cu excepția zilelor în care ceva cum ar un
zbor cu avionul la ora 6:00 ne-a perturbat rutina). În vreme ce
amândoi am putea considerați persoane care meditează pe termen
lung, niciunul dintre noi nu simte că a evoluat atunci când vine
vorba despre însușiri extrem de pozitive modi cate. De ce?
Mai întâi, datele sugerează că meditația într-o repriză zilnică este
cu totul altceva față de mai multe reprize zilnic sau o retragere
îndelungată. Să ne gândim la descoperirea care a apărut dintr-odată
în ceea ce-i privește pe cei care meditează constant (9 000 de ore în
medie) și la reacția lor la stres7 (vezi capitolul cinci „O minte
netulburată“). Cu cât conexiunea dintre zona prefrontală a celui care
meditează și amigdala este mai puternică, cu atât acesta
reacționează mai puțin. Surpriză: cea mai mare creștere în
conectarea prefrontală a amigdalei a fost corelată cu numărul de ore
pe care un meditator le petrece în retragere, dar nu și acasă.
Pe lângă acest lucru, mai apare o observație surprinzătoare din
studiul asupra respirației. Orele de meditație din timpul retragerii s-
au corelat mai puternic cu respirația mai domoală decât în cazul
exercițiului zilnic8.
O diferență importantă în ceea ce privește meditația în timpul
retragerii este că există instructori disponibili care pot oferi ajutor,
asemenea unui antrenor. Și apoi mai este vorba și despre
intensitatea exercițiului din timpul retragerii, când persoanele care
meditează petrec de obicei până la opt ore (și uneori mai mult) pe zi
exersând formal, adesea mai multe zile la rând. În plus, multe sau
cele mai multe dintre aceste retrageri sunt cel puțin parțial în tăcere,
ceea ce contribuie la creșterea intensității lor. Toate acestea se
adaugă la oportunitatea unică de a te a a pe partea ascendentă a
curbei din gra c.
O altă diferență între amatori și experți are de-a face cu felul în
care se meditează. Amatorii învață elementele de bază ale
respectivei deprinderi – indiferent că este vorba despre golf, șah sau,
să spunem, mindfulness și tot ce e legat de asta – și foarte adesea
renunță după 50 de ore de perfecționare prin practică. În restul
timpului, gradul lor de competență rămâne la același nivel – mai
multă practică nu duce la un progres prea mare.
Experții, pe de altă parte, acționează diferit. Ei fac sesiuni intense
sub ochiul vigilent al unui instructor care le sugerează cum să facă
data viitoare pentru a obține rezultate mai bune. Acest lucru
conduce la o linie continuă a învățării, cu îmbunătățiri constante.
Observațiile conduc la ideea necesității unui instructor, cineva
mai avansat decât tine care te poate instrui cum să performezi. De-a
lungul anilor, amândoi am primit o astfel de îndrumare din partea
profesorilor de meditație, dar oportunitatea aceasta nu a apărut de
prea multe ori în decursul vieții.
Visuddhimagga îi sfătuiește pe practicanți să găsească pe cineva
care este mai experimentat decât ei dacă își doresc un îndrumător.
În mod ideal, lista aceasta veche de potențiali profesori începe cu
sfaturile date de un arhant (de la cuvântul din pali pentru cineva pe
deplin realizat în meditație, cineva care se a ă deja la nivel de
expert). Dacă nu există o asemenea persoană, suntem sfătuiți să
găsim pe cineva mai bun decât noi, care să citit cel puțin o sutra,
un pasaj din textul sfânt, dacă noi nu am făcut asta. În zilele
noastre, acest lucru ar putea echivala cu a primi instrucțiuni de la
cineva care a încercat să mediteze cu ajutorul unei aplicații – e mai
mult decât nimic.

Potrivirea creierului
„Programul tău“, i-a scris Dan lui Jon Kabat-Zinn, „ar putea
răspândit în sistemul medical“. Habar n-avea el ce urma să se
întâmple. Era anul 1983, iar Jon încă făcea eforturi să-i convingă pe
doctorii de la centrul său medical să-i trimită pacienți.
Dan îl încuraja pe Jon să facă ceva cercetare asupra e cienței
programului – probabil insigni ant în comparație cu sutele de studii
asupra MBSR care se fac astăzi. Dan și Richie, împreună cu
îndrumătorul lor științi c de la Harvard, au propus un procedeu prin
care să se identi ce dacă oamenii simt anxietatea mai mult în
mintea sau în corpul lor. Arătând că programul MBSR oferă atât
practică cognitivă, cât și somatică, Dan i-a sugerat lui John să
studieze „care elemente se potrivesc mai bine cărui tip“.
Jon a mers mai departe cu acest studiu; una dintre observații a
fost aceea că persoanele care se a ă la apogeul îngrijorării și al
gândurilor anxioase (aceasta este anxietatea cognitivă) își pot găsi
alinarea practicând yoga prin programul MBSR9. Acest lucru ridică o
întrebare pentru toate tipurile de meditație, dar și pentru mult mai
folositele versiunile prietenoase care derivă din ele: care forme de
practică sunt mai folositoare și cărei categorii de persoane?
Să găsești practica potrivită ecărui discipol în parte este o
abilitate cu rădăcini antice. În Visuddhimagga, de exemplu,
profesorii de meditație sunt sfătuiți să-și observe foarte bine
învățăceii pentru a evalua în care categorie s-ar potrivi – „lacom“
sau „urâcios“, acestea sunt două categorii  –;  este mai bine să-i
încadrezi la circumstanțe și categorii care li se potrivesc cel mai
bine. Potrivirile, care ar putea părea un pic medievale sensibilităților
moderne, includ: pentru lacomi (care, de exemplu, mai întâi observă
ce este frumos), hrana proastă și locuințele care nu sunt
confortabile, precum și părțile mai puțin plăcute ale corpului
devenite obiecte ale meditației. Pentru urâcioși (care observă mai
întâi ceea ce este rău), cea mai bună hrană și o cameră cu un pat
confortabil pentru a dormi și a medita asupra unor subiecte plăcute,
cum ar bunătatea prin iubire sau pacea su etească.
O potrivire optimă bazată pe criterii științi ce ar putea începe
folosind măsurile existente în stilurile emoționale și cognitive ale
oamenilor, așa cum au propus Richie și Cortland Dahl10. De
exemplu, pentru cei care au tendința de a se gândi și de a-și face griji
cu privire la propria persoană, un bun exercițiu de început ar
mindfulness pentru gânduri, în care să învețe că gândurile sunt
„doar gânduri“, fără să se lase dominați de conținutul acestora (sau
yoga, așa cum a spus Jon). Și, poate, ar putea de ajutor și un alt fel
de răspuns, al transpirației, o măsură a deturnării emoționale a
gândurilor. O persoană cu o atenție puternică și concentrată, dar cu
un de cit în îngrijorarea empatică ar putea începe cu exercițiul
compasiunii.
Într-o zi, n-ar exclus ca aceste potriviri să se bazeze pe o
scanare a creierului care ar putea orienta oamenii spre cea mai bună
opțiune. Asemenea lucruri se realizează deja în anumite centre
universitare medicale în care tratamentele se prescriu personalizat
ecărui pacient, în funcție de harta sa genetică.

Tipologii
Neem Karoli Baba, remarcabilul yoghin pe care Dan l-a întâlnit în
prima sa vizită în India, a stat întotdeauna în temple hinduse și
ashramuri dedicate lui Hanuman, zeul maimuță. Discipolii lui au
practicat bhakti, yoga devoțiunii dominante în părțile Indiei în care
locuia.
În vreme ce acesta nu vorbea niciodată despre propria sa istorie
spirituală, astfel de informații ieșeau la lumină când și când. Se
spunea că a trăit vreme îndelungată ca yoghin al junglei; unii
spuneau că a practicat meditația vreme de câțiva ani într-o peșteră
de sub pământ. Meditațiile sale erau dedicate lui Rama, eroului din
epopeea indiană Ramayana; el putea uneori auzind recitând
„Rama, Rama, Rama ...“ în ritmul respirației sau calculând mantra
pe degete.
Se spune, de asemenea, că a călătorit la Mecca în anii 1930, cu un
credincios musulman. Pentru occidentali, el s-a rugat lui Hristos.
Pentru doi ani l-a luat sub protecția sa și a devenit bun prieten cu
Lama Norla, care a părăsit Tibetul pentru India în 1957, cu mult
înainte de a exista așezări pentru acești refugiați. (Lama Norla a fost
un maestru al retragerii pe linia meditației pe care o practica
Mingyur Rinpoche).
Dacă exista cineva care dorea să urmeze o anume cale interioară,
Neem Karoli îl încuraja negreșit. Din perspectiva sa, principala
realizare era ca tu să faci acel exercițiu, nu să încerci să identi ci
„cea mai bună cale“.
Ori de câte ori Neem Karoli era întrebat despre care cale e mai
bună, el răspundea „Sub ek!“, ceea ce, în hindi, înseamnă „Sunt unul
și același lucru“. Avem preferințe, nevoi și plăceri dferite. Doar alege
una și mergi pe acea cale.
Din acea perspectivă, căile contemplative sunt mai mult sau mai
puțin același lucru, o cale de acces către ceea ce se a ă dincolo de
experiența obișnuită. Practic vorbind, toate formele de meditație
împărtășesc o esență comună cu antrenamentul minții – de
exemplu, să înveți cum să te detașezi de multitudinea de distrageri
care îți inundă mintea și să îți concentrezi atenția asupra unui lucru
sau asupra unei poziții.
Dar pe măsură ce ne familiarizăm cu mecanica variatelor căi,
acestea se divid și se grupează. De exemplu, cineva care recită o
mantra în liniște și ignoră orice altceva folosește operațiuni mintale
diferite de o persoană care folosește mindfulness pentru a observa
cum gândurile vin și pleacă.
La cel mai înalt nivel, ecare cale este unică în felul ei. Un
discipol care practică yoga bhakti și care cântă cântecele evlavioase
bhajans unei zeități poate împărtăși anumite aspecte cu un
practician Vajrayana care generează în tăcere imaginea unei zeități,
cum ar Tara cea miloasă, precum și încercarea de a genera
calitățile care derivă din acea imagine.
Ar trebui să observăm că cele trei niveluri de practică pe care le-
am studiat până acum – începător, pe termen lung și yoghin – sunt
grupate în jurul diferitelor tipuri de meditație: în principal
mindfulness pentru începători, vipassana pentru termen lung (și
unele studii de zen, de asemenea), iar pentru yoghini, căile tibetane
cunoscute sub numele de Dzogchen și Mahamudra. Propria noastră
călătorie în arta meditației a urmat în mare această traiectorie, iar în
experiența noastră există diferențe semni cative între cele trei
metode.
Mindfulness, de exemplu, face ca persoana care meditează să e
martorul oricăror gânduri și trăiri care vin și pleacă din mintea
noastră. Vipassana începe acolo, apoi se mută într-o metaconștiință
a proceselor minții, fără a schimba însă conținutul. Dzogchen și
Mahamudra includ în etapele timpurii ambele variante – dar și alte
tipuri de meditație – ,dar sfârșesc într-o atitudine care nu este
duală, ajungând la un nivel mai subtil de „metaconștiință“.
 ș ț
Acest lucru duce la o întrebare științi că legată de vectorul
transformării: putem extrapola cunoașterea din mindfulness și să o
aplicăm în vipassana (o tranziție tradițională neîntreruptă) și din
vipassana în practicile tibetane?
Taxonomiile ajută știința să organizeze asemenea întrebări, iar
Dan a încercat aplice asta pentru meditației11. Cufundarea sa în
Visuddhimagga i-a oferit lentilele potrivite pentru a categorisi
amestecul năucitor de tipuri de meditație și metode întâlnite în
călătoriile sale prin India. A construit o clasi care în jurul
diferențelor între o concentrare asupra unei ținte și conștiința care
plutește liber din mindfulness, o diviziune majoră în practica
vipassana (și, de asemenea, în căile tibetane, dar cu înțelesuri foarte
diferite – devine complicat).
O tipologie mai incluzivă – și mai actuală – realizată de Richie și
de colegii lui Cortland Dahl și Antoine Lutz organizează gândirea
asupra tipurilor de meditație pe baza unor descoperiri din știința
cognitivă și psihologia clinică12. Ei au stabilit trei categorii:

Atențională. Aceste meditații se concentrează pe aspectele

atenției, chiar dacă este vorba despre concentrare, pe
respirație, pe o observare conștientă a experienței, o mantra
sau meta-conștiință, ca în prezența deschisă.
Constructivă. Cultivă calitățile practice, cum ar bunătatea
prin iubire, întruchipează aceste metode.
Deconstructivă. Ca practică spirituală, aceste metode
folosesc observația de sine pentru a pătrunde în natura
experienței. Ele includ abordările neduale care se transferă
într-un mod în care cunoașterea obișnuită nu mai este
dominantă.

O asemenea tipologie demonstrează într-un mod evident cum

cercetarea asupra meditației se concentrează pe un subset îngust de
metode, ignorând universul mai larg al tehnicilor. O mare parte din
cercetare a fost făcută pe MBSR și pe abordările bazate pe
mindfulness și au existat multe studii asupra bunătății prin iubire și
MT, plus câteva cercetări dedicate meditației zen.
Dar numeroasele varietăți de meditație existente în afară de cele
menționate pot, de asemenea, să țintească propria gamă de circuite
cerebrale și să cultive propriul lor set de calități particulare. Sperăm
că pe măsură ce știința contemplativă se va dezvoltă, cercetătorii vor
studia o varietate largă de tipuri de meditație, nu numai câteva
ramuri ale întregului arbore. În vreme ce descoperirile de până acum
sunt încurajatoare, sunt și altele pe care probabil nici măcar nu le
bănuim.
Cu cât e mai mare rețeaua, cu atât mai bine vom înțelege modul
în care meditația con gurează creierul și mintea. Care sunt, de
exemplu, bene ciile meditației în ritm rapid din unele școli de
su sm, sau ale cântărilor devoționale caracteristice ramurii bhakti
din hinduism? Sau ale meditației analitice practicate de unii budiști
tibetani, ca și în unele școli ale yoghinilor hinduși?
Indiferent de particularitățile metodei de meditație, acestea au un
scop comun: însușirile modi cate.

Lista de veri care

a însușirilor modi cate
Aproximativ 40 de reporteri, fotogra , operatori TV erau adunați
într-o încăpere mică de la subsol, parte a unei cripte a ate sub etajul
principal al Catedralei Westminster din Londra. Cu toții se a au
acolo pentru o conferință de presă cu Dalai Lama, care trebuia să
primească Premiul Templeton – mai bine de un milion de dolari
oferiți în ecare an ca recunoaștere a unei „excepționale contribuții
în a rmarea dimensiunii spirituale a vieții“.
Richie și Dan au sosit la Londra pentru această conferință pentru
a oferi reporterilor date cu privire la preocuparea de-o viață a lui
Dalai Lama pentru cunoașterea științi că, dar și la opinia acestuia că
știința și religia împărtășeau același scop – urmărirea adevărului – și
faptul că ambele se a ă în slujba umanității.
Ca răspuns la ultima întrebare din conferința de presă, Dalai Lama
a anunțat ce va face cu premiul: va renunța la el de îndată. A
explicat că nu are nevoie de bani – este un simplu călugăr, și dincolo
de asta, este oaspete al guvernului indian, acesta având grijă de
toate nevoile lui.
Așa că în momentul în care a primit premiul, a donat mai bine de
un milion de dolari organizației Save the Children [Salvați Copiii],
drept apreciere pentru eforturile globale depuse în bene ciul celor
mai săraci copii, și pentru că i-a ajutat pe refugiații tibetani atunci
când aceștia au părăsit China. Apoi a oferit ce-a mai rămas către
Mind and Life Institute și Universitatea Emory, pentru programul lor
de limbă tibetană, realizat pentru a-i educa pe călugării tibetani în
domeniul științi c.
L-am văzut făcând asta de mai multe ori. Generozitatea lui pare
spontană și fără nici cel mai mic regret, lipsit de reținere ori
încercarea de a păstra e și o mică sumă de bani pentru el însuși. O
astfel de generozitate, instantanee și fără nicio părere de rău este
una dintre cele câteva calități găsite în listele tradiționale de
paramitas („deplinătatea perfecțiunii“; literalmente, „plecat spre
celălalt mal“), însușiri virtuoase care marchează progresul în
tradițiile contemplative.
O lucrare cuprinzătoare asupra paramitas, numită The Way of the
Bodhisattva, a fost scrisă de Shantideva, un călugăr din secolul al
VIII-lea la Universitatea Nalanda din India, unul dintre primele
centre de învățământ superior din lume. Adesea, Dalai Lama face
referire la acest text, întotdeauna însă amintind faptul că datorează
mult pentru înțelegerea lui tutorelui său, Khunu Lama, același umil
călugăr întâlnit în Bodh Gaya.
Printre paramitas, îmbrățișată de practicile tradiționale ale
yoghinilor care au venit la laboratorul lui Richie, se a ă
generozitatea, e materială, asemenea lui Dalai Lama, care a
renunțat la premiul său în bani, e chiar simpla prezență, dăruirea
de sine; un comportament etic, fără să te rănești pe tine sau pe
ceilalți și urmând principiile pentru autodisciplină.
Altele: răbdarea, toleranța și calmul. Acest lucru include o
seninătate interioară. „Adevărata pace“, a spus Dalai Lama
publicului de la MIT, „este atunci când mintea ta merge douăzeci și
patru de ore pe zi fără frică și fără anxietate“.
 ș
Există efort și sârguință; concentrare și lipsa de distracție; și
înțelepciune, în sensul cunoașterii care vine prin intermediul
meditației profunde.
Această noțiune care actualizează ce e mai bun în noi ca însușiri
de durată rezonează în linii mari cu tradițiile spirituale. După cum
am văzut în capitolul trei, „«Dup㻓 înseamnă «înainte»“ pentru
următorul «între»“, lozo i greco-romani au anunțat un set de
practici suprapuse. Iar un proverb su t spune „Bunătatea
caracterului este o prosperitate su cientă“13.
Să ne gândim la povestea lui Rabbi Leib, un discipol al lui Rabbi
Dov Baer, un maestru hasidic din secolul al VIII-lea. Pe atunci,
studenții din acea tradiție studiau în principal tomuri religioase și
asistau la prelegeri despre pasaje din Tora, cartea lor sfântă. Dar
Leib avea un alt scop.
El nu s-a dus la Dov Baer, mentorul său religios, pentru a studia
texte sau pentru a auzi predici, a spus Leib. Mai degrabă, el a mers
pentru „a a a cum să-și încheie panto i“14.
Cu alte cuvinte, el a dorit să e martorul și să absoarbă calitățile
de a un maestru pasionat.
Între datele științi ce și hărțile antice ale însușirilor modi cate
există însă coincidențe care intrigă. De exemplu, un text tibetan din
secolul al XVIII-lea recomanda ca printre semnele progresului
spiritual să se a e bunătatea prin iubire și compasiunea puternică
către toată lumea, mulțumirea și „dorințele slabe“15.
Aceste calități par a se potrivi cu indicatorii schimbărilor
cerebrale care au fost urmărite în capitolele anterioare: îngrijorare
empatică și dragoste parentală, o amigdală mai relaxată și un volum
scăzut al circuitelor neuronale asociate cu atașamentul.
Yoghinii veniți în laboratorul lui Richie au practicat cu toții
meditația în tradiția tibetană, care oferă o părere ceea ce, uneori,
poate crea confuzie, respectiv că noi toți avem o natură budistă, dar
nu realizăm asta. Din acest punct de vedere, numărul de ore de
practică devine o calitate intrinsecă recunoscută, care este mai
degrabă prezentă decât dezvoltarea oricărei alte abilități interioare.
Din această perspectivă, descoperirile biologice și neuronale printre
yoghini sunt semne nu neapărat de dezvoltare a unei abilități, ci mai
curând ale acestei calități a recunoașterii.
Sunt însușirile modi cate completări la natura noastră sau
aspecte nedescoperite care au existat dintotdeauna acolo? În această
etapă de dezvoltare a științei contemplative este di cil de cântărit
de care parte ar trebui să ne poziționăm. Există, totuși, un corp
științi c destul de solid de descoperiri care arată că, de exemplu,
dacă un copil privește cățelușii cum încearcă să se apropie într-un
mod prietenos sau, dimpotrivă, au o atitudine agresivă, atunci când
li se dă șansa să aleagă un cățeluș, aproape toți copiii vor opta
pentru unul dintre cei prietenoși16. Această tendință naturală
continuă și în restul copilăriei.
Aceste descoperiri sunt importante dacă le privim prin lentilele
virtuților preexistente, precum bunătatea de bază intrinsecă, și
indică posibilitatea ca îndrumarea în bunătate prin iubire și
compasiune să implice recunoașterea timpurie a unei calități de
bază care este prezentă și o întărește. În acest sens, cei care practică
meditația pot să nu dezvolte o nouă abilitate, ci mai degrabă să
alimenteze o competență de bază, în același fel în care este dezvoltat
și limbajul.
Dacă întreaga paletă de calități cultivată de diferitele tipuri de
meditație este văzută mai degrabă astfel sau ca o dezvoltare a
deprinderii sunt întrebări ale căror răspunsuri vor date în urma
cercetărilor ulterioare. Noi doar susținem ideea că cel puțin unele
aspecte ale practicii meditației pot să nu presupună învățarea unei
noi deprinderi, ci să e legate mai mult de recunoașterea unei
predilecții de bază.

Ce lipsește?
Din punct de vedere istoric, meditația nu a fost gândită să
îmbunătățească sănătatea sau să ne sporească succesul. Deși aceste
aspecte sunt cele care fac meditația atât de populară în zilele
noastre, de-a lungul secolelor, aceste bene cii au fost accidentale,
efecte secundare greu observabile. Adevăratul scop contemplativ a
fost dintotdeauna obținerea însușirilor modi cate.
 Cele mai puternice semne ale acestor calități se înregistrează în
grupul yoghinilor care au venit în laboratorul lui Richie. Acest lucru
a ridicat o întrebare crucială pentru înțelegerea felului în care
funcționează exercițiul contemplativ. Toți acești yoghini practică o
tradiție spirituală într-un mod „profund“. Totuși, în ziua de azi, cei
mai mulți dintre noi preferă varianta mai ușoară (și scurtă), o
abordare pragmatică ce tinde să împrumute numai elementele care
funcționează, lăsând restul la o parte.
Și chiar a fost lăsat deoparte foarte mult pe măsură ce tradițiile
contemplative au devenit forme mai prietenoase. Pe măsură ce
meditația a migrat dinspre formele sale originale spre adaptările
populare de azi, ceea ce s-a pierdut pe drum este ignorat și uitat.
Unele componente importante din exercițiul contemplativ nu
înseamnă meditația per se. În sensul profund, acest exercițiu
spiritual reprezintă doar o parte dintr-o gamă de mijloace care ajută
la creșterea conștiinței de sine, câștigând cunoaștere în ceea ce
privește subtilitățile conștiinței, și, în cele din urmă, realizând o
transformare de lungă durată a inței. Aceste scopuri propuse
necesită un devotament de o viață.
Yoghinii care au venit în laboratorul lui Richie au practicat cu toții
meditația în tradiția tibetană de care ține și idealul că, în cele din
urmă, oamenii de pretutindeni pot eliberați de suferința de toate
felurile și că persoanele care meditează încearcă să îndeplinească
această sarcină prin instruirea minții. Parte din acest mod de
gândire yoghin implică dezvoltarea unui echilibru interior în lumea
emoțiilor noastre, ca și convingerea că meditația și practicile care au
legătură cu ea pot produce transformări de durată – însușirile
modi cate.
În vreme ce unii dintre cei care apucă pe calea „profundă“ în
Occident pot ei înșiși să aibă asemenea convingeri, alții care se
pregătesc în aceleași metode fac același lucru pe o cale de reînnoire
– un fel de vacanță interioară –, mai degrabă decât ca pe o chemare
de-o viață. (Asta înseamnă că motivațiile se pot schimba pe măsura
progresului, prin urmare, ceea ce aduce pe cineva la meditație poate
să nu e același scop care îl va face să continue exercițiul).
 Sensul vieții s-a centrat, printre altele, pe practicarea pașilor
printre acele elemente atât de des lăsate deoparte, dar care ar putea
să conteze foarte mult. Printre cele care ar putea, de fapt, să e
cruciale pentru cultivarea însușirilor modi cate la nivelul întâlnit la
yoghini se numără:

o atitudine etică, un set de principii morale care înlesnesc

schimbările interioare pe calea spirituală. Multe tradiții
stimulează apariția unei asemenea busole interioare și mai
puțin deprinderile dezvoltate pentru a folosite pentru
obținerea câștigului personal.
intenția altruistă, în care practicanții invocă motivația
puternică de a face ceva în bene ciul altora, nu în bene ciul
personal.
credința fundamentală, modul de gândire că o anume cale
are valoare și te va conduce spre transformarea pe care o
dorești. Unele texte avertizează împotriva credinței oarbe și
îi sfătuiesc pe discipoli să facă ceea ce numim azi o
veri care prealabilă atunci când sunt în căutarea unui
îndrumător.
ghidare personalizată. Un profesor informat care te
instruiește pe calea spirituală, oferindu-ți sfaturi ori de câte
ori trebuie să faci următorul pas. Științele cognitive știu că,
pentru a atinge perfecțiunea într-un domeniu, ai nevoie de
un asemenea feedback.
devotament, o profundă apreciere pentru toți oamenii, toate
principiile și orice face posibilă o asemenea practică.
comunitate. Un cerc de susținători din rândul adepților
acestei căi, ei înșiși dedicați acestei practici. Pune asta în
balanță cu izolarea multora dintre cei care meditează în
epoca modernă.
o cultură care oferă sprijin. Culturile tradiționale asiatice au
recunoscut de mult valoarea oamenilor care și-au devotat
viața pentru a se transforma pe ei înșiși cu scopul de a
întruchipa virtuțile atenției, răbdării, compasiunii și așa mai
departe. Cei care lucrează și au familie îi susțin de bunăvoie
 pe cei care își dedică timpul căii profunde, oferindu-le bani,
hrănindu-i și încercând să le facă viața mai ușoară. Acest
lucru nu se întâmplă în societățile moderne.
potențial pentru însușirile modi cate. Ideea că aceste
practici pot conduce la o eliberare din starea minții noastre
obișnuite – nu numai autoîmbunătățire – a fost întotdeauna
prezent, promovând respectul sau reverența pentru acea
cale și pentru toți cei care au adoptat-o.

Nu avem cum să știm câți dintre cei „lăsați în urmă“ ar putea ,

de fapt, ingrediente active în însușirile modi cate despre care
cercetarea științi că a început să se documenteze în laborator.

Trezirea
Curând după ce Siddhartha Gautama și-a terminat călătoria
interioară la Bodh Gaya, acesta a întâlnit câțiva yoghini rătăcitori.
Recunoscând că Gautama a suferit ceva ce poate considerat o
transformare remarcabilă, ei l-au întrebat: „Ești zeu?!
„Nu, sunt treaz!“ a răspuns el.
Cuvântul sanscrit pentru „treaz“, bodhi, i-a dat lui Gautama
numele sub care îl cunoaștem astăzi, Buddha Cel Treaz. Nimeni nu
poate ști cu absolută siguranță ce presupunea trezirea, dar datele
noastre cu privire la cei mai avansați yoghini ar putea să ne ofere
câteva indicii. De exemplu, avem în vedere acel înalt nivel de
gamma, care pare a da un sens de spațiu vast, de deschidere, de
îmbogățire a experienței de ecare zi, chiar și în somnul profund,
ceea ce sugerează calitatea de a treaz permanent17.
Metafora conștiinței noastre obișnuite văzute ca un tip de somn și
transformările interioare care conduc la starea de trezire se bucură
deopotrivă de o lungă istorie și vastă circulație. În vreme ce
diferitele școli de gândire susțin acest punct de vedere, noi nu
suntem pregătiți, nici cali cați să plonjăm în nenumăratele
dezbateri cu privire la sensurile exacte ale „trezirii“, și nici nu
susținem că știința poate arbitra dezbaterile meta zice.
 La fel cum matematica și poezia sunt modalități diferite de a
cunoaște realitatea, știința și religia reprezintă magisteria disparate,
domenii de autoritate, arii de investigare și modalități de
cunoaștere, religia făcând referiri la valori, credințe, transcendență,
iar știința, la fapte, ipoteze și rațiune18. Atunci când analizăm
schimbările survenite în mintea celui care meditează, nu avem în
vedere și validitatea valorilor diferitelor religii agreate de acesta.
Avem în vedere ceva mai pragmatic: ce anume din aceste procese
de transformare din calea profundă poate extras pentru a de
folos la nivel universal? Putem avea în vedere mecanismele căii
profunde pentru a crea bene cii?

Concluzii
Din primele ore, zile și săptămâni de meditație încep să apară și
câteva bene cii. De exemplu, creierul începătorilor arată o
reactivitate mai scăzută a amigdalei la stres. Îmbunătățirile în
atenție după numai două săptămâni de practică includ o mai bună
concentrare, mai puțină rătăcire a gândurilor și o memorie de lucru
mai bună, cu o recompensă concretă în îmbunătățirea scorurilor la
examenele de admitere la facultate. Unele dintre bene ciile timpurii
se datorează meditației compasiunii, inclusiv conectivității crescute
în circuitul empatiei. În plus, indicatorii pentru in amație se reduc
puțin cu ajutorul a 30 de ore de practică. În vreme ce aceste efecte
pozitive apar chiar cu un număr modest de ore de practică, sunt
destul de fragile și au nevoie de sesiuni zilnice de meditație pentru a
susținute.
Pentru persoanele care meditează pe termen lung, cele care au
efectuat circa 1  000 sau mai multe ore de meditație, bene ciile
documentate până în prezent sunt mai importante și sunt
îmbogățite de câteva descoperite mai nou. Există indicatori
hormonali și cerebrali ai reactivității scăzute la stres și o in amație
redusă, o întărire a circuitelor prefrontale pentru gestionarea
suferinței și niveluri mai scăzute ale hormonului stresului,
cortizolul, ceea ce semnalează o mai redusă reactivitate la stres în
general. La acest nivel, meditația compasiunii aduce un acord
neurologic mai mare cu cei care sunt în suferință, dar și o mai mare
probabilitate de a face ceva pentru a ajuta.
Când vine vorba de atenție, există mai multe bene cii: o atenție
selectivă mai puternică, o clipire atențională redusă, o ușurință mai
mare de a susține atenția, o promptitudine mai mare de a răspunde
la orice ar putea apărea, o mai redusă capacitate a gândurilor de a
hoinări. Împreună cu mai puține gânduri obsedate de sine vine o
trezire a circuitului pentru atașament. Alte schimbări biologice și
celebrale includ o rată a respirației mai lentă (ceea ce indică o
reducere a ratei metabolismului). O zi de retragere întărește
imunitatea organismului, iar semnele stării meditative continuă în
somn. Toate aceste schimbări sugerează apariția însușirilor
modi cate.
În sfârșit, sunt yoghinii experți, de nivel „olimpic“, cei care
înregistrează o medie de 27 000 de ore de meditație pe tot parcursul
vieții. Ei demonstrează semne clare de însușiri modi cate, cum ar
raze gamma ample sincrone în regiuni cerebrale diferite, un tipar
cerebral care nu s-a mai observat la nimeni – și care au loc, de
asemenea, în timpul odihnei în cazul acelor yoghini care au efectuat
cele mai multe ore de meditație. Fiind cele mai puternice în timpul
meditației prezenței deschise și a compasiunii, gamma continuă, în
vreme ce mintea se a ă în stare de odihnă, deși la un nivel inferior.
De asemenea, creierul yoghinilor pare a îmbătrâni mai încet în
comparație cu creierele persoanelor de aceeași vârstă.
Alte semne ale experienței yoghine includ oprirea și începerea
stagiilor de meditație în decurs de secunde, dar și lipsa efortului în
meditație (mai ales printre cei mai antrenați). Reacția lor la durere,
de asemenea, îi face mai speciali pe yoghini: nu dau semne de
anxietate anticipativă, au o scurtă, dar intensă reacție în timpul
durerii însăși, iar apoi o recuperare rapidă. În timpul meditației
compasiunii, creierul și inima yoghinilor se cuplează într-un mod
care nu se regăsește și la restul oamenilor. Mai semni cativ, în
timpul odihnei, creierul yoghinilor seamănă cu creierul altor oameni
care se a ă în stare de meditație – starea a devenit, de fapt, o
însușire.
Note:
1. Milarepa în Matthieu Ricard, On the Path to Enlightenment, Shambhala, Boston, 2013, p.
122.
2. Judson Brewer et al., „Meditation Experience Is Associated with Differences in Default
Mode Network Activity and Connectivity“, Proceedings of the National Academy of
Sciences, 108(50), 2011; pp. 1–6; doi:10.1073/pnas.1112029108. V. A. Taylor et al.,
„Impact of Mindfulness on the Neural Responses to Emotional Pictures in Experienced
and Beginner Meditators“, NeuroImage, 57(4), 2011, pp. 1 524–1 533;
doi:101016/j.neuroimage.2011.06.001
3. Francis de Sales, citat în Aldous Huxley, The Perennial Philosophy, Harper & Row, New
York, 1947, p. 285.
4. Wendy Hasenkamp și echipa ei au folosit fMRI pentru a identi ca regiunile creierului
implicate în ecare dintre acești pași. Wendy Hasenkamp et al., „Mind Wandering and
Attention during Focused Meditation: A Fine-Grained Temporal Analysis during
Fluctuating Cognitive States“, NeuroImage, 59(1), 2012, pp. 750–760; Wendy
Hasenkamp și L. W. Barsalou, „Effects of Meditation Experience on Functional
Connectivity of Distributed Brain Networks“, Frontiers in Human Neuroscience, 6(38),
2012; doi: 10.3389/fnhum.2012.00038.
5. Dalai Lama a spus această poveste și a explicat implicațiile sale în a XXIII-a întâlnire din
cadrul Mind and Life de la Dharamsala, 2011. Daniel Goleman și John Dunne (ed.),
Ecology, Ethics and Interdependence, Wisdom Publications, Boston 2017.
6. Anders Ericsson și Robert Pool, Peak: Secrets from the New Science of Expertise, Houghton
Mif in Harcourt, New York, 2016.
7. T.R.A. Kral et al., „Meditation Training Is Associated with Altered Amygdala Reactivity to
Emotional Stimuli“, sub revizie, 2017.
8. J. Wielgosz et al., „Long-Term Mindfulness Training Is Associated with Reliable
Differences in Resting Respiration Rate“, Scienti c Reports, 6, 2016; 27533;
doi:10.1038/srep27533.
9. Jon Kabat-Zinn et al., „The Relationship of Cognitive and Somatic Components of
Anxiety to Patient Preference for Alternative Relaxation Techniques“, Mind/ Body
Medicine, 2, 1997, pp. 101–109.
10. Richard Davidson și Cortland Dahl, „Varieties of Contemplative Practice“, JAMA
Psychiatry, 74(2), 2017; 121; doi:10.1001/jamapsychiatry.2016.3469.
11. Vezi Daniel Goleman, The Meditative Mind,Tarcher /Putnam, New York 1996; publicată
prima dată în 1977 cu titlul The Varieties of the Meditative Experience. Dan consideră
acum acea categorizare limitată din multe puncte de vedere. De exemplu, această
tastare binară omite sau contopește câteva metode contemplative importante cum ar
vizualizarea, în care generezi o imagine și un set de sentimente și atitudini care se
potrivesc acesteia.
12. Cortland J. Dahl, Antoine Lutz și Richard J. Davidson, „Reconstructing and
Deconstructing the Self: Cognitive Mechanisms in Meditation Practice“, Trends in
Cognitive Science, 20, 2015, pp. 1–9; http//dx.doi.org/10.1016/j.tics.2015.07.001.
13. Hazrat Ali, citat în Thomas Cleary, Living and Dying in Grace: Counsel of Hazrat Ali,
Shambhala, Boston,1996).
14. Parafrazat din Martin Buber, Tales of the Hasidim, Schocken Books, New York, 1991, p.
107.
15. Al treilea Khamtrul Rinpoche, trad. Gerardo Abboud, The Royal Seal of Mahamudra,
Shambhala, Boston, 2014.
16. J. K. Hamlin et al., „Social Evaluation by Preverbal Infants“, Nature, 450(7169 ), 2007,
pp. 557–559; doi:10.1038/nature06288.
17. F. Ferrarelli et al., „Experienced Mindfulness Meditators Exhibit Higher Parietal-
Occipital EEG Gamma Activity during NREM Sleep“, PLoS One 8(8), 2013; e73417;
doi:10.1371/journal.pone.0073417.
18. Punctul de vedere că știința și religia au autorități și modalități de cunoaștere diferite și
că acestea nu se suprapun a fost susținut, de exemplu, de Stephen Jay Gould în Rocks of
Ages: Science and Religion in the Fullness of Life, Ballantine, New York, 1999.
Capitolul 14
O minte sănătoasă

Dr. Susan Davidson, soția lui Richie, este specialistă în obstetrica de

mare risc și, asemenea lui Richie, meditează de mult timp. În urmă
cu câțiva ani, Susan și alte câteva persoane au decis să organizeze un
grup de meditație pentru doctorii din spitalul ei din Madison. Grupul
se reunea în ecare vineri dimineață. Susan trimitea e-mailuri
regulate doctorilor pentru a le reaminti de această întâlnire. Adesea
era oprită pe coridoare de unul sau altul, care îi spunea „Sunt atât de
fericit că faci asta“.
Apoi, adăuga: „Dar eu nu pot participa!“
Desigur, existau motive bine întemeiate. În acea perioadă a zilei,
doctorii erau și mai ocupați decât de obicei, întrucât încercau să
pună în funcțiune înregistrarea electronică a șelor înainte de a
exista modele gata făcute. Iar specialitatea medicală care pregătea
doctori de spital și personal auxiliar care furnizau îngrijire completă
pacienților, preluînd din sarcinile celor care erau de gardă nu exista
încă. Cu siguranță, grupul de meditație ar reprezentat un avantaj
pentru acei doctori hărțuiți, o șansă de a-i repune un pic pe picioare.
Cu toate acestea, de-a lungul anilor, numai șase sau șapte doctori
participau regulat la sesiunile de meditație. În cele din urmă, Susan
și ceilalți și-au pierdut răbdarea; realizând că grupul nu-și va atinge
niciodată scopul pentru care fusese creat au pus capăt întâlnirilor.
Senzația aceea de lipsă de timp poate scuza cel mai des întâlnită
în rândul celor care doresc să mediteze, dar nu se și apucă să o facă.
Recunoscând asta, Richie și echipa sa dezvoltă o platformă
digitală numită Healthy Minds**, care predă strategiile de bază ale
meditației cu scopul de a cultiva bunăstarea, chiar și pentru cei care
spun că „nu au timp“. Dacă insiști că ești prea ocupat pentru
meditația formală, Healthy Minds poate adaptată în așa fel încât să
poți să-ți faci exercițiul în timp ce oricum ești ocupat cu altceva, de
exemplu ești în tra c sau faci curat. Atât timp cât acea activitate nu-
ți solicită întreaga atenție, poți asculta instrucțiunile exercițiului în
fundal. Din moment ce unele dintre cele mai importante
recompense ale meditației sunt acelea că ne antrenează oricum
pentru viața de ecare zi, șansa de a exersa atunci când suntem
ocupați cu rezolvarea a cine știe ce probleme poate un atu în plus.
Healthy Minds, desigur, se adaugă la lunga listă de aplicații care
predau meditația. Dar în vreme ce multe alte aplicații folosesc
concluziile științi ce în favoarea meditației ca pe niște puncte de
convingere suplimentare, Healthy Minds face un important pas mai
departe: laboratorul lui Richie cercetează științi c efectul
meditației, analizând cât de bine funcționează acest exercițiu dacă
este făcut în paralel cu o altă activitate.
De exemplu, cum se pot compara 20 de minute petrecute pe drum
cu 20 de minute petrecute acasă, într-un loc liniștit? Nu cunoaștem
răspunsul la această întrebare simplă. Oare este mai bine să exersezi
într-o sesiune de 20 de minute, două sesiuni de câte zece minute sau
patru sesiuni de câte cinci minute ecare? Iată întrebările cel mai
des întâlnite și la care Richie și echipa sa încearcă să răspundă.
Vedem această platformă digitală și cercetarea care o evaluează ca
pe un prototip al următorului pas în lărgirea căii de acces la
numeroasele bene cii pe care știința le poate avea de pe urma
exercițiului contemplativ. Deja MBSR, MT și formele generice de
mindfulness sunt la îndemâna oricui dorește să bene cieze de pe
urma lor, fără să trebuiască să accepte sau să cunoască rădăcinile
asiatice ale acestor tipuri de meditație.
Multe companii, de exemplu, au adoptat aceste abordări ca ind
bene ce pentru angajații lor, dar nu numai, oferind metode
contemplative ca parte a pregătirii lor și a programelor de
dezvoltare; unele dintre aceste companii chiar au camere de
meditație, în care angajații pot petrece timp pentru a se concentra
mai bine. (Desigur, astfel de facilități necesită o anumită cultură a
muncii – la una dintre companiile la care muncitorii trudeau ore în
șir, până la epuizare, lui Dan i s-a spus, în particular, că oamenii care
erau văzuți folosind prea des camera de meditație erau în pericol de
a concediați).
 Grupul Amishi Jha’s, de la Universitatea din Miami, oferă acum
pregătire mindfulness grupurilor care sunt afectate de stres, de la
trupele de luptă la fotbaliști, pompieri și profesori. Institutul
Garrison, situat în afara New York, oferă un program care se bazează
pe mindfulness pentru a veni în sprijinul celor care lucrează în
Africa sau în Orientul Mijlociu, luptându-se cu epidemia de Ebola
sau ajutându-i pe refugiații disperați. Iar Fleet Maull, în vreme ce își
ispășea cei 14 ani de detenție pentru tra c de droguri, a pus bazele
Prison Mindfulness Institute [Institutul Mindfulness pentru
Deținuți], care acum îi pregătește pe deținuții din aproape 80 de
închisori din întreaga Americă.
Vedem știința contemplativă ca pe un set de informații de bază cu
privire la modalitățile deloc puține prin care mintea și creierul
nostru pot modelate pentru o viață mai sănătoasă în cel mai larg
sens. „Sănătatea“, așa cum este ea de nită de Organizația Mondială
a Sănătății, ajunge dincolo de absența unei boli sau a unei
disabilități pentru a include „completa bunăstare socială, mintală și
zică“. Meditația și derivatele ei pot ingrediente active ale unei
asemenea prosperități în câteva feluri.
Concluziile științelor contemplative pot duce la abordări
inovative bazate pe dovezi, dar aceasta nu înseamnă meditația per
se. Meditația prin intermediul aplicațiilor, care ajută la rezolvarea
dilemelor personale și sociale, sunt, fără îndoială, un lucru bun. Dar
ceea ce ne poate aduce viitorul ne fascinează în egală măsură.
Distanțarea acestor metode de originile lor poate un lucru bun,
atâta vreme cât ceea ce apare își are rădăcinile în știință – făcând
aceste soluții și mai populare în rândul unor mari categorii de
populație care pot bene cia de pe urma lor. De ce, la urma urmei, ar
trebui ca aceste metode și bene ciile lor să e doar pentru cei care
meditează?

Ghidul neuroplasticității
„De ce anume au nevoie plantele ca să crească“, a întrebat Laura
Pinger, instructor coordonator la centrul lui Richie, care a dezvoltat
Kindness Curriculum pentru preșcolari.
 În acea dimineață, mulți dintre cei 15 preșcolari care învățau cum
să-și sporească bunătatea își uturau cu nerăbdare mâinile în aer
pentru a răspunde.
„Lumina soarelui“, a spus unul.
„Apa“, a răspuns altul.
Iar un al treilea, care avusese probleme de atenție, dar bene ciase
din plin de pe urma acestui program, a ridicat mâna și a spus fără să
se gândească: „Dragostea“.
A fost un moment vizibil de apreciere pentru ceea ce a devenit un
moment pedagogic. Lecția învățată a fost despre bunătate ca formă a
iubirii.
Planul de studii pentru acest subiect începe cu exerciții de
mindfulness fundamentale, corespunzătoare cu vârsta, în care copii
de patru ani ascultă sunetul unui clopot și se concentrează pe
respirația lor, în vreme ce stau întinși pe spate, având câte o piatră
mică așezată pe burtică, ridicându-se și lăsându-se în jos cu ecare
respirație.
Apoi copiii își folosesc această atenție conștientă pentru a se
concentra asupra corpului lor, învățând cum să acorde atenție acelor
trăiri în vreme ce se joacă împreună, mai ales dacă unul dintre ei
este supărat. Asemenea supărări devin oportunități pentru a-i face
pe cei mici nu numai să înțeleagă ce se petrece în corpul lor, ci și să-
și imagineze ce se poate întâmpla în corpul colegului lor supărat –
este ca o aventură în empatie.
Copiii sunt încurajați să se ajute unul pe altul și, de asemenea, să-
și exprime recunoștința. Când un micuț apreciază ajutorul altuia,
acesta pot recompensa actul de bunătate spunând educatoarei, care
va da copilului care ajută un abțibild pe un poster cu „grădina
prieteniei“.
Pentru a evalua efectul acestui program, grupul Davidson a invitat
copiii să împartă autocolantele (etalon monetar important pentru
cei mici) cu patru copii: preferatul lor din clasă; cel pe care îl
apreciază cel mai puțin din clasă; un străin – un copil pe care nu l-
au întâlnit niciodată – și un copil care are o înfățișare bolnăvicioasă.
Copiii înscriși în programul prieteniei împart mai mult cu cel care
nu este favoritul lor și cu cel bolnav, în comparație cu alți copii din
 ș ț ț
grupul pre-K standard, care dau cele mai multe autocolante copiilor
preferați1. O altă concluzie: spre deosebire de cei mai mulți copii, cei
mai prietenoși nu devin egoiști atunci când vin la grădiniță.
Să ajuți copiii să-și dezvolte bunătatea pare o idee evident bună,
dar, în prezent, această abilitate umană valoroasă este uitată de
sistemul nostru educațional. Multe familii, desigur, inculcă aceste
valori copiilor, dar multe altele nu o fac. Desfășurarea unor
asemenea programe în școli reprezintă o asigurare că toți copiii
bene ciază de lecțiile care le vor întări acest mușchi al inimii2.
Bunătatea, grija și compasiunea, toate urmează o linie de
dezvoltare pe care sistemul nostru educațional în general o ignoră –
împreună cu atenția, autoreglarea, empatia și abilitatea pentru
conectarea umană. În vreme ce facem un lucru destul de bun în ceea
ce privește deprinderile academice tradiționale, cum ar cititul sau
matematica, de ce să nu extindem materiile pe care le învață copiii,
incluzând și unele care îi învață, de exemplu, abilitățile esențiale
pentru a duce o viață împlinită?
Psihologii dezvoltării ne spun că există rate de maturizare diferite
pentru atenție, pentru empatie și bunătate, pentru calm și pentru
conectare socială. Semnalele comportamentale ale acestei
maturizări – cum ar neastâmpărul copiilor de la grădiniță versus
comportamentul copiilor de clasa a patra – sunt semne exterioare de
creștere care subliniază rețele neuronale. Iar neuroplasticitatea ne
spune că toate aceste circuite cerebrale pot ghidate în cea mai
bună direcție prin pregătiri, cum ar Programul prieteniei.
În prezent, felul în care copiii noștri își dezvoltă aceste abilități
vitale este lăsat la voia întâmplării. Putem mai deștepți în modul
în care îi ajutăm pe copii să și le cultive. De exemplu, toate metodele
de meditație sunt, la baza lor, practici de întărire a atenției.
Adaptarea acestor tehnici pentru a deveni exerciții ce întăresc
atenția la copii prezintă o gamă largă de avantaje. Atenția este baza
învățăturii.
E remarcabil cât de puțină considerație este folosită pentru
consolidarea atenției la copii, mai ales deoarece copilăria oferă o
lungă perioadă de oportunități de creștere în circuite neuronale, iar
orice ajutor poate întări aceste circuite. Știința cultivării atenției
este chiar bine fundamentată, prin urmare calea către realizarea
acestui scop se a ă la îndemâna noastră.
Iar noi avem și mai multe motive: societatea noastră suferă de pe
urma unui de cit de atenție. Copiii de astăzi cresc cu dispozitive
digitale la îndemână, iar aceste instrumente oferă distrageri
constante (și un ux mai mare de informații decât a avut oricare altă
generație până acum), prin urmare considerăm că stimularea
atenției nu reprezintă decât o nevoie urgentă de sănătate publică.
Dan a fost cofondator al mișcării intitulate „învățarea
socială/emoțională“** sau SEL; astăzi există mii de școli care oferă
SEL, peste tot în lume. Creșterea atenției și grija empatică, susține
el, reprezintă următorii pași3. Există o mișcare puternică pentru
introducerea mindfulness în școli și în special în rândul tinerilor
săraci sau cu probleme4. Dar acestea sunt eforturi sau proiecte pilot
izolate. Noi avem în vedere ca programe care au în vedere atenția și
bunătatea să e, într-o zi, parte a educației standard pe care o
oferim tuturor copiilor.
Dat ind timpul pe care copiii de școală îl petrec jucând jocuri
video, această inițiativă are în vedere o altă abordare. Chiar și
jocurile sunt uneori demonizate ca ind cele care contribuie la
de citul de atenție de care suferim colectiv în cultura modernă. Dar
imaginează-ți o lume în care puterea lor poate valori cată în bine,
pentru că ele ar cultiva stări și însușiri sănătoase. Grupul lui Richie
colaborează cu proiectanții specializați în jocuri video educaționale
pentru a crea unele pentru adolescenți5.
Tenacity este numele unui joc video bazat pe cercetarea din
laboratorul lui Richie asupra concentrării pe respirație.6 S-a dovedit
că, dacă ți se cere să atingi cu un deget ecranul unui iPad de ecare
dată când tragi aer în piept, cele mai multe persoane pot face asta
într-un mod foarte precis. Cu toate acestea, dacă li se cere să atingă
ecranul cu două degete la ecare a noua respirație, la această sarcină
dau greș, ceea ce demonstrează că mintea lor nu mai este
concentrată asupra acțiunii.
 Richie și colegii săi au folosit această informație atunci când au
dezvoltat Tenacity. Copiii ating iPad-ul cu un deget de ecare dată
când trag aer în piept și cu două degete la ecare a cincea respirație.
Din moment ce majoritatea copiilor dau dovadă de precizie atunci
când ating tableta în ritmul ecărei respirații, echipa lui Richie au
putut determina dacă atingerea cu două degete se realizează corect
la ecare a cincea respirație. Cu cât mai multe apăsări corecte cu
două degete, cu atât mai mare a fost scorul obținut. Și cu ecare
apăsare cu două degete corectă, ecranul iPad-ului primea mai multe
decorațiuni; într-o versiune, ori minunate începeau să apară într-
un peisaj de deșert.
Să joci acest joc 20 sau 30 de minute în ecare zi, vreme de două
săptămâni, a descoperit grupul de cercetare condus de Richie, a
crescut conectivitatea dintre centrul executiv al creierului din
cortexul prefrontal și circuitele pentru atenția concentrată.7 În alte
teste, jucătorii au fost mult mai capabili să se concentreze pe
expresia facială a cuiva și să ignore distragerile, semne ale unei
empatii crescute.
Nimeni nu crede că aceste schimbări vor dura în absența unui
exercițiu continuu de vreun fel (în mod ideal, nu prin intermediul
jocului). Dar faptul că schimbările bene ce au loc atât în creier, cât
și în comportament este o dovadă a faptului că jocurile video pot
îmbunătăți atenția preocupată și empatia.

Gimnastica mintală
Atunci când Richie a ținut această prelegere la National Institutes of
Health, în promovarea făcută evenimentului a existat următoarea
speculație neobișnuită: „Ce-ar dacă ne-am putea antrena mintea
așa cum ne antrenăm corpul? “
Industria tness în orește de pe urma dorinței noastre de a
sănătoși; condiția zică bună este un țel pe care ecare dintre noi îl
are în vedere (indiferent dacă facem sau nu destul în acest sens). Iar
obiceiurile de igienă personală, cum ar baia regulată și spălatul pe
dinți, sunt o a doua noastră natură. De ce nu s-ar întâmpla așa și cu
sănătatea mintală?
 Neuroplasticitatea – modelarea creierului prin exercițiu repetat –
se realizează involuntar pe parcursul vieții, numai că, de obicei, nu
suntem conștienți de aceste forțe care acționează. Petrecem ore
întregi acumulând ceea ce se a ă pe ecranele dispozitivelor noastre
electronice sau în alte situații relativ lipsite de rațiune. Între timp,
neuronii noștri întăresc sau slăbesc circuite neuronale ale creierului.
Cel mai probabil, un astfel de haos mintal va conduce la schimbări la
fel de haotice care au loc în mușchii minții.
Științele contemplative ne spun că ar trebui să m mai
responsabili în ceea ce privește grija față de propriile minți.
Bene ciile de pe urma faptului că ne modelăm mintea în mod
intenționat se pot manifesta repede, așa cum am văzut în datele
despre exercițiile bunătății prin iubire.
Să ne gândim la lucrările lui Tracy Shors, neurologul care a
dezvoltat un program de pregătire despre care a crezut că poate
intensi ca neurogeneza – apariția de noi neuroni –, numit Mental
and Physical (MAP) trening8. Participanții la studiu au făcut 30 de
minute de meditație prin care și-au concentrat atenția, urmate de 30
de minute de exercițiu aerobic intens moderat de două ori pe
săptămână, vreme de opt săptămâni. Bene ciile au inclus
îmbunătățirea funcției executive, susținând noțiunea că creierul a
fost modelat pentru însușirile pozitive.
În vreme ce practicarea de exerciții zice intensive întărește
mușchii și ne crește rezistența, dacă ne oprim, știm că vom rămâne
din nou fără su u și vom redeveni asci. Un proces asemănător are
loc în minte și în creier în ceea ce privește exercițiul interior,
meditația și consecințele acestora.
Creierul este asemenea unui mușchi care devine mai puternic pe
măsură ce este antrenat, așadar, de ce să nu existe un echivalent al
programelor de antrenament zic – gimnastică mintală? Aceasta nu
ar un spațiu zic, ci mai degrabă un set de aplicații pentru exerciții
interioare care ar putea realizate oriunde.
Sistemele digitale pot oferi bene ciile exercițiului contemplativ
unui număr foarte mare de persoane. Deși aplicațiile în ceea ce
privește meditația sunt foarte populare, nu există evaluări științi ce
directe ale acestor metode. În loc de asta, de obicei, aplicațiile
citează studii realizate pe alte meditații (și nu neapărat cele mai
bune astfel de studii), dar nu sunt transparente în ceea ce privește
propria e ciență. Creatorii unei astfel de aplicați, care se
presupunea că are capacitatea de a întări funcțiile mintale, au fost
nevoiți să achite o amendă consistentă atunci când reprezentanții
agențiilor guvernamentale au pus sub semnul întrebării ceea ce
susțineau, lucruri care s-au dovedit a nu adevărate.
Pe de altă parte, dovezile de până acum arată că dacă proiectele
digitale sunt testate riguros, ele pot e ciente. De exemplu, studiul
asupra exercițiului bunătate prin iubire (despre care am amintit în
capitolul șase, „Pregătit pentru iubire“), a demonstrat că a făcut ca
oamenii să e și mai relaxați, dar și mai generoși9.
Și grupul condus de Sona Dimidjian a apelat la persoane din
mediul online care aveau ușoare simptome de depresie – un grup
care prezenta riscul de a dezvolta o criză majoră de depresie. Echipa
Sonei a dezvoltat un curs online, derivat din MBCT, numit Mindful
Mood Balance; cele opt sesiuni au redus simptomele depresiei și
anxietății, ca și îngrijorarea și gândurile negre constante10.
Dar astfel de povești de succes nu înseamnă în mod automat că
toate cursurile online de meditație sau derivatele lor sunt bene ce.
Sunt unele dintre acestea mai e ciente decât altele? Dacă da, de ce?
Acestea sunt întrebări empirice.
Este bine de știut că nu există nici măcar o singură publicație
științi că actuală care să evaluat în mod direct e ciența vreuneia
dintre nenumăratele aplicații asupra meditației. Sperăm că, într-o
zi, o asemenea evaluare va deveni un standard pentru orice aplicație.
Cu toate acestea, cercetarea asupra meditației susține
recompensele care derivă din antrenarea creierului. Ne imaginăm un
viitor în care cultura va trata mintea în același fel în care tratează
corpul, cu exerciții care să aibă grijă de ea și care să se integreze în
programul nostru zilnic.

Hărțuire neurologică
Zăpada din New England era ceva între gheață și zăpadă topită în
acea dimineață de martie, iar camera de zi din casa construită în stil
victorian din campusul Amherst College adăpostea o mică arcă a lui
Noe a disciplinelor. Existau acolo cercetători care studiau religia,
psihologi experimentali, neurologi și lozo .
Grupul se adunase sub auspiciile Mind and Life Institute cu scopul
de a explora acea regiune a minții în care se găsesc dorințele noastre
de ecare zi. Câteodată, căile acestea pot duce chiar la dependențe,
indiferent dacă avem în vedere drogurile, pornogra a sau
cumpărăturile.
Savanții teologi au punctat problema în momentul înțelegerii,
impulsul emoțional care ne face să apelăm la plăcere, indiferent de
forma pe care aceasta o poate lua. În acel moment, mai ales pe
măsură ce alunecă în intensitate până la a ajunge la dependență,
există o neliniște care conduce gândurile seducătoare și
convingătoare conform cărora obiectul particular al dorințelor
noastre ne va elibera de disconfort.
Momentele în care suntem dominați de aceste trăiri pot atât de
subtile, încât să treacă neobservate în furtuna lucrurilor care ne
distrag atenția și care ne domină starea mintală. Foarte probabil,
arată cercetătorii, vom atinge apogeul acestui moment de plăcere în
clipele în care suntem mai distrași, iar dependența este foarte
probabil să caute următorul impuls cu ajutorul căruia să se poată
instala, asemenea cămășii pe care o purtau în timpul unui moment
de extaz, care s-a dus cu amintirile ultimei lor recuperări.
Această stare contrastează, a observat lozoful Jake Davis, cu
senzația de ușurare pe care o resimțim atunci când ne eliberăm de
motivații compulsive. O minte care „nu acaparează“ ne face imuni la
aceste impulsuri, noi ind mulțumiți cu ceea ce avem.
Mindfulness ne permite să observăm ce se petrece în minte mai
degrabă decât să ne lăsăm dominați de aceasta. Impulsurile de a
domina încep să iasă în evidență. „Trebuie să înțelegi ce se întâmplă
ca să poți rezista“, este de părere Davis. Atunci când suntem atenți,
observăm apariția unor asemenea impulsuri, dar le tratăm în același
fel în care tratăm și alte gânduri spontane.
 Acțiunea neuronală implicată are legătură cu CPC (cortexul
postcingular), a sugerat psihiatrul și neurologul Judson Brewer, care
tocmai a devenit director de cercetare la Centrul pentru Mindfulness
din cadrul University of Massachusetts Medical School din
Worcester, locul nașterii pentru MBSR. Activitățile mintale în care
CPC joacă un rol important include și faptul de a distras, lăsarea
minții în voia ei, pentru a ne gândi la noi înșine, optând pentru o
alegere chiar dacă aceasta este imorală și chiar dacă ne simțim
vinovați. Și, oh da, râvnind.
Așa cum am văzut în capitolul opt, „Iluminarea inței“, grupul
condus de Brewer și-a imaginat creierele oamenilor în timpul
mindfulness, găsind metoda care liniștea CPC-ul. Cu cât practicarea
mindfulness necesita mai puțin efort, cu atât mai liniștit era CPC-
ul11. În laboratorul lui Brewer, mindfulness i-a ajutat pe subiecții
dependenți de nicotină să renunțe la fumat12. Brewer a dezvoltat
două aplicații – pentru cei care mănâncă prea mult și pentru cei care
fumează –, aplicând concluziile sale referitoare la CPC cu scopul ca
dependența să dispară.
Brewer a mers mai departe, până la a traduce aceste concluzii
neurologice într-o abordare practică folosind „neurofeedbackul“,
care monitorizează activitatea creierului unei persoane și care
anunță instantaneu dacă o anumită regiune devine mai mult sau mai
puțin activă. Acest lucru permite unei persoane să experimenteze ce
poate face cu mintea sa pentru a face CPC mai puțin activ. În mod
obișnuit, suntem uituci în ceea ce privește ce se întâmplă în creierul
nostru, mai ales la nivelul citit de scannerele cerebrale. Iată motivul
principal pentru care concluziile neurologiei au o asemenea
importanță. Dar neurofeedbackul străpunge bariera minte-creier,
deschizând o fereastră în ceea ce privește activitatea cerebrală. Acest
lucru ne permite să ne dăm seama cum o manevră mintală poate
avea impact asupra a ceea ce se petrece în interiorul creierului.
Credem că va apărea o nouă generație de aplicații privind meditația
care să folosească feedbackul dat de procesele biologice și
neurologice, cu neurofeedbackul CPC realizat de Brewer ca prototip.
 O altă țintă a neurofeedbackului ar putea razele gamma, acel
model EEG tipic creierului yoghinilor avansați. Cu toate acestea,
deși razele gamma ar putea avea ca rezultat simularea unei mari
deschideri, în cazul unui yoghin nu vedem neurofeedbackul ca pe o
scurtătură a realizării însușirilor modi cate. Oscilațiile gamma, sau
orice măsură luată de mintea unui yoghin, oferă în cel mai bun caz o
felie arbitrară și subțire din bogăția de care se pare că se bucură
yoghinii. În vreme ce feedbackul razelor gamma ar putea oferi un
contrast cu starea noastră mintală obișnuită, în orice caz, ele nu
echivalează cu fructele care rezultă din exercițiul contemplativ
realizat în decursul anilor.
Dar mai există și alte posibile recompense. Să ne gândim la
șoarecii care meditează.
Șoareci care meditează? Această posibilitate ridicolă – sau pe-
acolo – a fost analizată de neurologii de la Universitatea din Oregon.
Bine, șoarecii nu meditează cu adevărat; cercetătorii au folosit o
lumină strobe specială pentru a induce creierul șoarecelui pe o
anumită frecvență, metoda ind numită inducere fotică, în care
ritmul undelor EEG se adună într-un fascicul de lumină puternică.
Șoarecele pare să găsească acest lucru destul de relaxant, dacă
judecăm după semnele de anxietate scăzută pe care le dă
rozătorul13. Când alți cercetători au indus creierul în frecvența
gamma cu ajutorul luminii, ei au descoperit semne ale bolii
Alzheimer, cel puțin la șoarecii în vârstă14.
Ar putea feedback-ul razelor gamma (care abundă în cazul
yoghinilor) să încetinească sau chiar să împiedice apariția bolii
Alzheimer? Analele cercetării farmaceutice sunt pline de exemple de
medicamente care au părut a avea succes când au fost administrate
șoarecilor, dar care s-au dovedit un eșec atunci când s-a început
administrarea lor în cazul oamenilor15.
Dar modelul de bază, acele aplicații neurofeedback care au avut
efect asupra a nenumărați oameni, par a mai promițătoare. Și aici
mai există întrebări, nu în ultimul rând aceea că astfel de dispozitive
este foarte probabil să producă efecte temporare, nu de durată. Ca să
nu mai vorbim de uriașa diferență dintre anii de meditație intensă și
folosirea unei noi aplicații pentru un timp.
Cu toate acestea, credem că în curând va apărea o nouă generație
de aplicații, toate derivate din metodele și informațiile dezvăluite de
științele contemplative. Ce forme vor avea acestea, nu putem ști .

Călătoria noastră
Dovada cea mai importantă a însușirilor modi cate s-a produs în
timp, de-a lungul deceniilor. Eram studenți când am început această
cercetare și abia acum, când am ajuns la ceea ce poate o probă
convingătoare, ne a ăm într-o perioadă a vieții în care lumea se
gândește să se pensioneze.
În cea mai mare parte a acestui timp, a trebuit să avem în vedere o
ipoteză științi că susținută de puține date. Dar ne-am consolat cu
ideea că „absența unei dovezi nu înseamnă dovada absenței“.
Rădăcinile convingerii noastre se a ă în propria experiența în ceea
ce privește retragerile pentru meditație, cei câțiva yoghini pe care i-
am întâlnit și care păreau că au însușiri modi cate și în citirea
textelor de meditație care evidențiau aceste transformări pozitive
ale inței.
Totuși, din punct de vedere academic, toate acestea duceau la
lipsa dovezii: nu existau date empirice imparțiale. Când am început
această călătorie științi că, existau insu ciente metode disponibile
pentru a analiza însușirile modi cate. În anii 1970, eram descurajați
– puteam studia numai ceea ce era tangențial cu ideea noastră. În
principal pentru că nu aveam acces la subiecți potriviți – în loc să
utilizăm yoghini dedicați din schiturile din munții îndepărtați, a
trebuit să ne mulțumim cu studenți de anul al doilea.
Și mai important, neuroștiințele se a au abia în faza de început.
Metodele pe care le aveam la îndemână pentru a studia creierul erau
primitive în comparație cu standardele de azi; pe atunci, „de ultimă
oră“ însemna analize vagi și indirecte ale activității creierului.
În deceniul anterior sosirii noastre la Harvard, lozoful Thomas
Kuhn a publicat The Structure of Scienti c Revolutions, susținând că
știința se deplasează câteodată, abrupt, așa cum noile idei și
paradigme radicale forțează modi cări la nivelul gândirii. Această
idee ne-a aprins imaginația pe când căutam paradigme care
postulau posibilități la care nu se visase în psihologie. Ideile lui
Kuhn, intens discutate în lumea științi că, ne-au dat un impuls, în
ciuda opoziției manifestate de conducerea departamentului din
facultate de care aparțineam.
Știința are nevoie de pionieri. Exact asta au fost Richie, când
stătea pe perna sa zafu fără să se miște, meditând cu Goenka, și Dan,
în vremea în care își petrecea timpul în compania yoghinilor și a
altor lideri spirituali, studiind luni la rând Visuddhimagga, textele
din secolulul al V-lea cu îndrumări pentru cei care meditează. Am
ltrat concluziile prin lentilele experienței, menționând alte
implicații, pe măsură ce acestea deveneau evidente.
Știința operează în cadrul unor ipoteze cu rădăcini culturale, care
ne limitează cunoașterea cu privire la ce este posibil, mai ales în
cazul științelor comportamentale. Psihologia modernă nu a știut că
sistemele orientale oferă mijloace care pot transforma
comportamentul unei persoane. Atunci când ne uităm prin aceste
lentile orientale alternative, vedem noi posibilități, neexplorate
încă.
Până acum, studiile empirice con rmă ipotezele noastre timpurii:
antrenamentul susținut al minții modi că atât din punct de vedere
structural, cât și funcțional creierul, dovadă a conceptului pentru
fundamentele neurologice ale însușirilor modi cate pe care
practicanții textelor le-au descris de milenii. Mai mult decât atât, cu
toții ne putem deplasa de-a lungul acestui spectru, care pare să
urmeze un algoritm doză-răspuns, câștigând bene ciile în acord cu
eforturile noastre.
Neuroștiințele contemplative, apariția specialității care
alimentează știința de dincolo de însușirile modi cate, au ajuns la
maturitate.

Concluzii
„Ce-ar dacă, prin transformarea propriei minți, am putea nu doar
să ne îmbunătățim propriei sănătatea și bunăstarea, ci și pe a celor
din comunitatea noastră sau din lumea întreagă?“
Acestă întrebare retorică vine dintr-un document intern al
National Institutes of Health, cu ocazia unei prelegeri susținute
acolo de Richie.
Prin urmare, ce-ar dacă?
Noi avem în vedere o lume în care antrenamentul mintal
răspândit pe scară largă poate schimba societatea în bine. Sperăm că
această lucrare, susținută de dovezi științi ce, arată potențialul
enorm pentru oameni de a-și prețui propriile minți și creiere, și te va
convinge că un exercițiu mintal zilnic poate însemna mult pe
termen lung pentru cultivarea prosperității dorite.
Semnele unei astfel de prosperități includ generozitate, bunătate,
concentrare și o diviziune mai puțin rigidă între „noi“ și „ei“. În
lumina creșterii în empatie și perspectivă cu ajutorul diferitelor
tipuri de meditație, credem că este probabil ca aceste practici să
producă un mai mare sens al interdependenței noastre de ele și de
planetă.
Când sunt educate pe scară mare, aceste calități – în special
bunătatea și compasiunea – conduc inevitabil la schimbări pentru
binele comunităților, națiunilor și societăților noastre. Aceste
însușiri modi cate pozitive au potențialul de a transforma lumea în
moduri în care vor spori nu numai bunăstarea individuală, ci și
șansele de supraviețuire ale speciei noastre.
Suntem inspirați de viziunea lui Dalai Lama, acum că a atins
optzeci de ani. El ne încurajează să facem trei lucruri: să ne câștigăm
calmul, să avem mai multă compasiune și să acționăm pentru binele
acestei lumi. Primul, echilibrul interior, și al doilea, să avem
compasiune, pot obținute prin meditație, la fel și al treilea prin
intermediul unei acțiuni care se bazează pe abilitățile noastre. Exact
ce acțiuni întreprindem, cu toate acestea, ține de noi înșine și
depinde de abilitățile și posibilitățile individuale – ecare dintre noi
poate agent al forței binelui16.
Vedem acest plan de studii ca pe singura soluție de care are nevoie
urgentă sănătatea publică: reducerea lăcomiei, a egoismului, a
gândurilor îndreptate spre noi/ei și iminența calamităților ecologice,
promovarea prieteniei, a clarității și a calmului. Direcționarea și
actualizarea acestor abilități umane pot ajuta la spargerea ciclului
unor maladii sociale di cile precum sărăcia continuă, ura dintre
categoriile sociale, dezinteresul față de bunăstarea planetei17.
Ca să m siguri, există nenumărate întrebări despre cum
însușirile modi cate au loc și este nevoie de mult mai multă
cercetare în această direcție. Dar datele științi ce care susțin
însușirile modi cate au ajuns într-un punct în care orice cercetător
rezonabil ar de acord că acest schimb interior pare posibil. Totuși,
prea puțini dintre noi realizează acest lucru, ca să nu mai vorbim că,
în multe cazuri, păstrăm această posibilitate doar pentru noi.
Chiar dacă sunt necesare, datele științi ce nu sunt și su ciente
pentru schimbarea pe care o avem în vedere. Într-o lume care devine
din ce în ce mai fracturată și mai periculoasă, avem nevoie de o
alternativă la gândirea cinică și supărătoare, reprezentată de opinii
întreținute de atenția acordată răului care are loc în ecare zi mai
degrabă decât mult mai numeroaselor acte de bunătate. Pe scurt,
avem mai multă nevoie de calitățile umane care întrețin însușirile
modi cate.
Avem nevoie de mai mulți oameni de bună credință, care sunt mai
toleranți și mai răbdători, mai amabili și mai plini de compasiune.
Iar acestea pot deveni calități pe care nu numai le adoptăm, dar le și
incorporăm.
Noi, împreună cu mulți alții pionieri care s-au înrolat în această
aventură – analizăm însușirile modi cate, pe teren, în laborator, în
propriile minți, de mai bine de patruzeci de ani. Prin urmare, de ce
această carte și de ce acum?
Simplu. Cu cât au loc amintitele actualizări la nivelul creierului, al
minții și al inței, cu atât pot schimba lumea în bine. Ce anume
stabilește această strategie pentru îmbunătățirea umană dincolo de
lunga istorie a schemelor utopice eșuate ajunge la știință.
Am prezentat dovada că este posibil să cultivăm aceste calități în
adâncul inței noastre și că oricare dintre noi poate începe o
călătorie interioară. Este posibil ca mulți dintre noi să nu e în stare
să facă față efortului necesar pentru parcurgerea căii profunde. Dar
căile populare arată că unele calități precum echilibrul interior și
compasiunea sunt abilități care pot deprinse de copiii noștri și pe
care le putem îmbunătăți atunci când vine vorba de noi.
Orice pas facem în această direcție reprezintă un dar necesar pe
care îl oferim vieții și lumii în care trăim.
Note:
*Minți sănătoase. (N. trad.)
**Social / emotional learning (în lb. engleză). (N. trad.)
1. L. Flook et al., „Promoting Prosocial Behavior and Self-Regulatory Skills in Preschool
Children through a Mindfulness-Based Kindness Curriculum“, Developmental
Psychology, 51(1), 2015, pp. 44–51; doi:http://dx.doi.org/10.1037 /a0038256.
2. R. Davidson et al. „Contemplative Practices and Mental Training: Prospects for American
Education“, Child Development Perspectives, 6(2), 2012, pp. 146–153; doi:10.1111/j.1750-
8606.2012.00240.
3. Daniel Goleman și Peter Senge, The Triple Focus: A New Approach to Education,
MoreThanSound Productions, Northampton, MA, 2014.
4. Daniel Rechstschaffen, Mindful Education Workbook, W.W. Norton, New York, 2016;
Patricia Jennings, Mindfulness for Teachers, W. W. Norton, New York, 2015); R. Davidson
et al., „Contemplative Practices and Mental Training: Prospects for American
Education“
5. Acest proiect este abia la început și, de la această lucrare, primele articole științi ce care
evaluează jocurile sunt pregătite pentru publicare.
6. D.B. Levinson et al., „A Mind You Can Count On: Validating Breath Counting as a
Behavioral Measure of Mindfulness“, Frontiers in Psychology 5 (2014); http://
journal.frontiersin.org/Journal/110196/abstract. Tenacity va deveni probabil disponibil
la sfârșitul anului 2017. Pentru mai multe detalii, vezi: http://centerhealthyminds.org/.
7. E. G. Patsenko et al., „Resting State (rs)-fMRI and Diffusion Tensor Imaging (DTI) Reveals
Training Effects of a Meditation-Based Video Game on Left Fronto-Parietal Attentional
Network in Adolescents“, prezentat în 2017.
8. B. L. Alderman et al., „Mental and Physical (MAP) Training: Combining Meditation and
Aerobic Exercise Reduces Depression and Rumination while Enhancing Synchronized
Brain Activity“, Translational Psychiatry 2 (acceptat pentru publicare în 2016); e726–9;
doi:10.1038/tp.2015.225.
9. Julieta Galante, Loving-Kindness Meditation Effects on Well – Being and Altruism: A
Mixed-Methods Online RCT“, Applied Psychology: Health and Well-Being, 8(3), 2016, pp.
322–350; doi:10.1111/aphw.12074.
10. Sona Dimidjian et al., „Web-Based Mindfulness-Based Cognitive Therapy for Reducing
Residual Depressive Symptoms: An Open Trial and Quasi- Experimental Comparison to
Propensity Score Matched Controls“, Behaviour Research and Therapy, 63, 2014, pp. 83–
89; doi:10.1016/j.brat.2014.09.004.
11. Kathleen Garrison, „Effortless Awareness: Using Real Time Neurofeedback to
Investigate Correlates of Posterior Cingulate Cortex Activity in Meditators’ Self-Report“,
Frontiers in Human Neuroscience, 7(440), august 2013, pp. 1–9.)
12. Judson Brewer et al., „Mindfulness Training for Smoking Cessation: Results from a
Randomized Controlled Trial“, Drug and Alcohol Dependence, 119, 2011, pp. 72–80.
13. A. P. Weible et al., „Rhythmic Brain Stimulation Reduces Anxiety-Related Behavior in a
Mouse Model of Meditation Training“, Proceedings of the National Academy of Science,
 2017. Impactul luminii strobe poate dăunător în cazul persoanelor care suferă de
epilepsie, din cauza faptului că ritmul poate provoca o criză.
14. H. F. Iaccarino et al., „Gamma Frequency Entrainment Attenuates Amyloidoad and
Modi es Microglia“, Nature, 540 (7632), 2016, pp. 230 – 235; doi: 101038/nature20587.
15. Biologia de bază a șoarecelui se aseamănă cu cea umană, dar nu complet, iar când este
vorba despre creier, deosebirile sunt cu atât mai mari.
16. Pentru mai multe detalii, vezi Daniel Goleman, A Force for Good: The Dalai Lama’sVision
for Our World, Bantam, New York, 2015; www.joinaforce4good.org.
17. Unele dovezi pentru această strategie: C. Lund et al., „Poverty and Mental Disorders:
Breaking the Cycle in Low-Income and Middle-Income Countries“, Lancet, 378 (9 801),
2011, pp. 1 502–1 514; doi:10.1016/S0140-6736(11)60754-X.
Resurse suplimentare

PENTRU RAPOARTE ACTUALE PRIVIND CERCETAREA

ASUPRA MEDITAȚIEI
https://centerhealthyminds.org/ — Center for Healthy Minds, Universitatea
din Wisconsin, Madison
https://www.mindandlife.org/ — Mind & Life Institute
https://nccih.nih.gov/ — National Center for Complementary and Integrative
Health
http://ccare.stanford.edu/ — Center for Compassion and Altruism Research
and Education, Universitatea Stanford
http://mbct.com/ — Mindfulness-based cognitive therapy

GRUPURI DE CERCETARE ASUPRA MEDITAȚIEI

https://centerhealthyminds.org/science/studies — laboratorul lui Richie
Davidson
http://www.umassmed.edu/cfm/— laboratorul lui Judson Brewer și centrul
MBSR
https://www.resource-project.org/en/home.html — studiul Taniei Singer
privind meditația
http://www.amishi.com/lab/ — laboratorul lui Amishi Jha
http://saronlab.ucdavis.edu/ — laboratorul Clifford Saron
https://www.psych.ox.ac.uk/research/mindfulness—Oxford Mindfulness
Centre
http://marc.ucla.edu/—UCLA Mindful Awareness Research Center

IMPLICAȚII SOCIALE
Viziunea lui Dalai Lama: www.joinaforce4good.org

PENTRU VERSIUNEA AUDIO A ACESTEI CĂRȚI

www.MoreThanSound.net
Mulțumiri

Nu am putut începe aventura care a dus la scrierea acestei cărți

fără inspirația primită de la cei avansați în plan spiritual pe care i-
am întâlnit și care au ajuns departe pe calea meditației.
Aceștia sunt cei pe care Dan i-a întâlnit în Asia, inclusiv Neem
Karoli Baba, Khunu Lama și Ananda Mayee Ma, printre alții. Și
învățătorii noștri: S.N. Goenka, Munindra-ji, Sayadaw U Pandita,
Nyoshul Khen, Adeu Rinpoche, Tulku Urgyen și ii săi, toți
învățători spirituali: Chokyi Nyima, Tsikey Chokling, Tsoknyi și,
desigur, Mingyur.
Apoi, sunt acei mulți yoghini care au venit de departe pentru a
analizați în laboratorul lui Richie, dar și occidentalii care se retrag
din centrele lor de la Dordogne, Franța. Îi suntem profund îndatorați
lui Matthieu Ricard, care a realizat o punte între știință și
contemplare, făcând posibil acest domeniu de cercetare.
Oamenii de știință care au contribuit cu studiile lor la cercetarea
contemplativă de masă sunt prea numeroși pentru a amintiți aici,
dar le suntem recunoscători pentru efortul științi c. Mulțumiri
speciale celor de la laboratorul lui Richie, în special lui Antoine
Lutz, Cortland Dahl, John Dunne, Melissa Rosenkranz, Heleen
Slagter, Helen Weng și celor prea mulți pentru a-i aminti, care au
contribuit enorm la această realizare. Munca de la centrul lui Richie
nu ar fost posibilă fără contribuțiile neobosite ale extraordinarilor
oameni care compun echipa administrativă și de management, în
special Isa Dolski, Susan Jensen și Barb Mathison.
Printre numeroșii prieteni și colegi care au făcut recomandări și
sugestii de-a lungul timpului, le mulțumim următorilor: Jack
Korn eld, Joseph Goldstein, Dawa Tarchin Phillips, Tania Singer,
Avideh Shashaani, Sharon Salzberg, Mirabhai Bush și Larry Brilliant,
pentru a-i menționa numai pe câțiva.
Și desigur, nu am putut scrie această carte fără sprijinul plin de
iubire și încurajare al soțiilor noastre, Susan și Tara.
 Cea mai mare recunoștință se îndreaptă spre S nția Sa Dalai
Lama, care ne-a inspirat pe amândoi prin simplul fapt că există și
care a sugerat că bene ciile meditației ar putea ajunge la cât mai
mulți oameni.