Trombocitopoeza

- formarea trombocitelor are loc în maduva osoasă.

• Trombocitele iau naştere prin fragmentarea megacariocitelor.
• Stadiile megacariocitopoezei sunt: – megacarioblast,
– promegacariocit (megacariocit bazofil),
– megacariocit netrombocitogen,
– megacariocit trombocitogen.
• Trombocitele (plachetele) rezultate prin fragmentare citoplasmei megacariocielor trec din
M.O. în sânge unde se maturează.
– In reglarea trombocitopoezei are rol trombopoetina, care este similară cu eritropoetina.
• Trombopoetina este secretată continuu, concentraţia ei depinzând de numărul de trombocite
circulante, dar mai ales de masa trombocitară totală.
– Trombocitopoeza este influentată şi de:
• factorii umorali stimulatori sau inhibatori secretaţi de splină,
• hormonii estrogeni şi corticosteroizi.

Morfofiziologia trombocitelor
• Trombocitul are structura unei celule contractile şi secretorii. El prezintă trei zone
funcţionale net delimitate.
– zona periferică – zona sistemelor membranare şi a structurilor asociate – cu rol în aderare
la suprafeţe şi emitere de pseudopode;
– zona hialoplasmei sau a citoplasmei, cu aspect de sol-gel, fiind considerată zona contractilă
a trombocitului;
– granulomerul sau zona organitelor, cu funcţie predominant secretorie, ce conţine granule
secretorii, lizozomi, mitocondrii, ribozomi.

1. Zona periferica a plachetelor:

• Membrana celulara – contine fosfolipide ce intervin in activarea procesului de
coagulare.
• Pe suprafata membranei se gasesc glicoproteine (GP) care:
– Impiedica aderarea la endoteliul normal nelezionat.
– Determina aderarea la zonele endoteliale lezionate (punte vWF), sau aderarea placheta-
placheta (punte Fb).

2. Zona structurala sol-gel (citoscheletul):

• Microtubulii asigura forma de disc a plachetelor. Contractia microtubulilor in timpul
activarii plachetare are ca rezultat aglomerarea granulelor in centrul plachetelor, ca si
eliberarea prin sistemul canalicular deschis.
• Microfilamentele sunt compuse din actina si miozina, proteine contractile similare celor
din celulele musculare – asigura emiterea pseudopodelor si schimba forma plachetelor
(forma stelata). O alta proteina contractila este trombostenina (retractozimul), care
asigura retractia cheagului (la sfarsitul coagularii).
1
3. Sistemul membranar plachetar
• OCS (Open Canalicular System) – sistemul canalicular deschis este un sistem de canale
de preluare a particulelor (chiar virusuri, bacterii) si de eliberarea a continutului granular
din interiorul plachetelor.
• Plachetele de rumegatoare si ecvine nu au OCS. • DTS (Dense Tubular System) –
sistemul tubular dens –locul de depozitare a calciului (Ca este cheia activarii plachetelor).

Reactia de eliberare plachetar :

• (1) Contractia microtubulilor si formarea granulomerului central;
• (2) Atasarea granulelor de OCS
• (3) Fuzionarea membranara si deschiderea spre exterior a granulelor;
• (4) Eliberarea continutului granular prin OCS la exteriorul plachetelor.

4.Zona organitelor plachetare:

• Este responsabila de activitatile metabolice intraplachetare.
• Exista 3 tipuri de granule plachetare: granule alfa, dense si lisosomi.
• Granulele alfa contin proteine (cu rol de potentare a coagularii):
– beta – tromboglobulina (o proteina sensibila la trombina)
– factor plachetar 4 (PF4) - antiheparinic
– von Willebrand factor,
– factor V
– fibrinogen,
– fibronectina
• Granulele dense contin: ADP, ATP, Calciu, Mg, Serotonina, Catecolamine (vasoactive,
initiaza raspunsul inflamator si potenteaza agregabilitatea plachetara)
• Lizozomii contin hidrolaze acide (distrug microorganisme).

Compoziţia chimică
– Compuşii proteici:
• Trombostenina (retractozimul), o proteină contractilă asemănătoare miozinei şi
prevazută cu activitate ATP-azică;
• factor 2 plachetar, un factor procoagulant propriu, cu rol în activarea fibrinogenului şi
agregarea plachetelor.
• fibrinogenul, 25% de origine endogenă şi 75% provenit din plasmă;
• Factorul plachetar 4 – antiheparinic.
– Compuşii lipidici:
• rol deosebit are factorul 3 plachetar, un fosfolipid, absolut necesar în coagularea
sanguină.
– Trombocitele conţin şi mari cantităţi de serotonină, captată din circulaţie.

2
 Funcţiile trombocitelor
• Trombocitele au rol în hemostaza spontană – oprirea sângerării.
• Ele participă atât la formarea trombusului, cât şi la fibrinoliza lui pentru
repermeabilizarea vaselor şi menţinerea fluidităţii sângelui.
• Procesul de formare a trombusului include 3 procese:
– aderarea trombocitelor,
– reacţia de descărcare,
– agregarea trombocitelor.

• Aderarea - interacţiunea trombocitelor cu structurile subendoteliale dezvelite prin leziune.

• Reacţia de descărcare - constă în elibeararea componenţilor trombocitari, care contribuie la
consolidarea şi intărirea trombosului plachetar, vasocostricţie, permeabilizarea peretelui
vascular etc.
• Agregarea este proprietatea trombocitelor de a adera intre ele sub actiunea agentilor
agreganţi (ADP, epinefrina, serotonina, trombina), formand agregate celulare de diverse
dimensiuni, solide.

Alte funcţii ale trombocitelor:

• Menţinerea integrităţii vaselor microcirculaţiei. Microleziunile sunt reparate continuu prin
depunerea de trombocite. In sânge se pierd zilnic 10 – 20% din numărul total de trombocite
pentru repararea microleziunilor vasculare apărute ca urmare a activităţii fiziologice.
• Funcţia de apărare antiinfecţioasă. Trombocitele au propritatea de a scoate din circulaţie
anumiţi germeni infecţioşi printr-un proces de conglutinare, reprezentat de agregate
plachetare în care germenii sunt înveliţi de o mambrană plachetară cu multiple falduri.
• Funcţia de producere a inflamaţiei. Trombocitele eliberează în timpul reacţiei de descărcare
histamina, serotonina, catecolamine, substanţe permeabilizante, factori care au rol în
producerea şi evoluţia inflamaţiei.

Hemostaza fiziologică
- ansamblul de fenomene prin care se realizează oprirea spontană a unei hemoragii.
• In desfăşurarea ei se succed 3 etape: – Etapa vasculară,
– Etapa endotelio-plachetară
– Etapa plasmatică
 Etapa vasculară: micşorarea vasului lezionat prin spasmul musculaturii netede a
peretelui vascular, reducând sau oprind pentru moment hemoragia.
• Intervin 2 mecanisme:
– un mecanism reflex ortosimpatic care determină vasoconstricţia locală, cu acţiune
imediată.
– un mecanism umoral, realizat prin serotonina eliberată din trombocite şi catecolaminele
regiunii periplachetare. Oprirea hemoragiei este doar temporară.

3
  Etapa endotelio-plachetară constă în formarea trombusului alb trombocitar care
închide lumenul vascular.
Procesul se desfăşoară astfel:
• expunerea colagenului şi a altor structuri subendoteliale,
• aderarea trombocitelor la subendoteliu,
• Degranularea trombocitelor şi eliberarea ADP şi catecolaminelor, factori care iniţiază
agregarea trombocitelor. – se formează astfel un trombus etanş, dar foarte fragil.
 Etapa plasmatică (coagularea sângelui).
• Coagularea sângelui este un proces enzimatic complex prin care fibrinogenul plasmatic
solubil este transformat într-o reţea de fibrină în care se depun elem. figurate – trombus roşu.
• In procesul de coagulare sunt implicati factori plasmatici şi factori trombocitari.

Factorii plasmatici ai coagulării (13)

• factorul I, fibrinogenul, o glicoproteină provenită din sinteză hepatică şi din megacariocitul
trombocitar;
• factorul II, protrombina, o alfa2-globulină sintetizată în ficat în prezenţa vitaminei K;
• factorul III, tromboplastina tisulară sau extrinsecă, o lipoproteină sintetizată în creier,
plamâni şi placentă, cu rol în activarea protrombinei;
• factorul IV, reprezentat de ionii de calciu care intervin în aproape toate etapele coagulării
sângelui;
• factorul V, proaccelerina sau factorul labil, sintetizat de ficat; prin activare enzimatică
similară cu cea a protrombinei se transformă în accelerină (factor VI, actualmente Va);
• Factorul VII, proconvertina, sintetizată tot în ficat, intervine în coagularea pe cale
extrinsecă.
• factorul VIII, factorul antihemofilic A, o globulină plasmatică cu rol în activarea factorului
X în mecanismul intrinsec al coagulării;
• factorul IX, factorul antihemofilic B sau factorul Christmas (component al tromboplastinei
plasmatice), are rol în formarea activatorului protrombinei prin mecanism intrinsec;
• factorul X, factorul Stuart sau Stuart-Prower sau autoprotrombina C, a cărei activare
reprezintă calea finală comună a mecanismelor extrinsec şi intrinsec ale coagulării;
• factorul XI, factorul anihemofilic C sau factorul antecedent al tromboplastinei plasmatice,
are rol în mecanismul intrinsec al coagulării ;
• factorul XII, factorul Hageman, are rol în mecanismul intrinsec al coagulării ;
• factorul XIII, denumit si factorul stabilizator al fibrinei, o alfaglobulină cu rol în
stabilizarea monomerilor de fibrină.

• Mecanismul coagulării sângelui are la bază teoria cascadei enzimatice

• Teoria cascadei enzimatice arată că procesul coagulării este o succesiune de acţiuni
enzimatice în care produsul fiecarei etape contribuie la declanşarea etapei următoare.
• Teoria clasică a coagulării sângelui a ramas valabilă până astăzi şi include 2 etape de bază:

4
Se deosebesc patru etape:
• formarea activatorilor protrombinei,
• formarea trombinei active,
• formarea fibrinei şi
• retracţia cheagului

Formarea activatorilor protrombinei.

– La acest proces participă un mecanism extrinsec şi unul intrinsec (factorul comun este F.X)
– Mecanismul extrinsec acţionează când sângele vine în contact cu ţesuturile.
• Tromboplastina tisulară (factorul III plasmatic) împreună cu ionii de calciu şi proconvertina
(factorul VII) formează un complex enzimatic care se fixează pe factorul Stuart (X) şi-l
activează.
– Mecanismul intrinsec este mecanismul care acţionează în interiorul vasului lezat.
• Factorii de contact (XII, XI, IX) sunt primii activaţi.
• La activarea F X contribuie: – F. IXa
– F.VIIIa
– FP3
– In toate etapele sunt necesari ionii de Ca.

Formarea trombinei active

– Participă la acest proces calea intrinsecă şi cea extrinsecă. Aceste două căi converg la
nivelul factorului X plasmatic, care reprezintă calea finala comuna a formarii activatorului
protrombinei.
– Pentru a-şi desfăşura acţiunea, activatorul trebuie sa conţină o formaţiune lipidică pe care o
ia de la factorul III plasmatic şi 3 plachetar.
– Procesul e accelerat de F.Va.

Formarea fibrinei.
– Primele cantităţi disponibile de trombină activă declanşează procesul de formare a fibrinei,
care parcurge 3 etape succesive:
• In etapa proteolitică, din fibrinogenul plasmatic rezultă monomeri de fibrină.
• In etapa de polimerizare, monomerii de fibrină se polimerizează spontan şi neenzimatic,
formând fibrina S (solubilă), polimer fără legături covalente.
• In faza de stabilizare, sunt stabilite legaturi covalente în prezenţa factorului XIII plasmatic,
activat de trombină sau în prezenţa factorului X activat şi în prezenţa ionilor de calciu. In
urma acestui proces rezultă fibrina stabilă (insolubilă).

Retracţia cheagului.
– După formarea trombusului de fibrină care închide etanş vasul şi este bine ancorat, are loc
retracţia cheagului care asigură o hemostază perfectă. Retracţia se datorează trombocitelor
care işi retrag pseudopodele. – Procesul necesită: • ATP
• retractozim plachetar.
5
 Controlul coagulării sângelui.
– Extinderea coagulării sângelui peste limitele necesare şi apariţia coagulării intravasculare
diseminate sunt impiedicate în mod fiziologic.
– In controlul coagulării au rol:
• fluxul sanguin, ce intervine mecanic în fragmentarea fibrinei, dar şi în diluţia şi
îndepărtarea produşilor activaţi în exes.
• factori anticoagulanti naturali: heparina, antitrombinele,
• sistemul fibrinolitic,
• factorii antiactivatori şi antiplasminici.

• Heparina (mucopolizaharid), sintetizată în pulmoni şi ficat, stocată şi transportată de

mastocite şi bazofile, este un antiactivator al protrombinei.
• Antitrombina III – o alfa2-globulină, produsă de însăşi cheagul de fibrină, este considerat
principalul anticoagulant natural al trombinei.
• Sistemul fibrinolitic cuprinde cuplul plasminogen-plasmină.
– Plasminogenul, o euglobulină plasmatică, se fixează de fibrină şi sub acţiunea
activatorilor urokinaza, streptokinaza, lizokinaze, etc., rezultă plasmina activă.
– Plasmina este o enzimă proteolitică care hidrolizează fibrina, transformând-o în
fragmente solubile.
– Plasmina activă distruge şi fibrinogenul, precum şi factorii procoagulanţi plasmatici V
şi VIII. – Prin aceste acţiuni, plasmina limitează extinderea trombusului de fibrină şi previne
coagularea intravasculară diseminată.
• Factorii inhibitori ai activatorilor plasminogenului sau factorii antiplasminici – controlează
la rândul lor fibrinoliza.
– In mod fiziologic, în ultima perioadă de gestaţie, placenta produce un inhibitor al
activatorilor plasminogenului, pentru a diminua fibrinoliza excesivă din această perioadă.
– Antiplasminele alfa-1, alfa-2 sunt sintetizate de ficat si pancreas cu rolul de a inhiba
plasmina circulantă excesivă.
In concluzie, există un echilibru fiziologic:
-între sistemul pro- şi cel anti-coagulant, cu rolul de a limita coagularea la sectorul vasului
lezionat,
-precum şi între sistemul fibrinolitic şi antifibrinolitic, ce coordonează descompunerea
fibrinei, pentru repermeabilizarea vasului şi totodată reparaţia peretelui vascular.

• Factorii anticoagulanţi exogeni sunt:

– frigul;
– fixarea calciului în combinaţii neionizabile: (citraţi, oxalaţi, EDTA);
– hirudina din saliva de lipitoare;
– veninul de şarpe;
– anticoagulanţi artificiali: precum dicumarolul şi alţi derivaţi cumarinici care se substituie
vitaminei K şi blochează sinteza factorilor coagulării dependenţi de vitamina K (II, VII, IX,
X).
6
Plasma sanguină
1. Fiziologia proteinelor plasmatice:
– Prin tehnica electroforezei şi imunoelectroforezei (metode bazate pe capacitatea
proteinelor de a migra într-un câmp electric, cu viteză diferită, în funcţie de încărcătura
electrică), s-au evidenţiat 35 proteine distincte.
– Principalele proteine plasmatice sunt:
• albumina,
• globulinele α, β, γ (imunoglobulinele),
• fibrinogenul şi factorii plasmatici ai coagulării.
Concentraţia proteinelor plasmatice totale realizează constanta numită proteinemie,
valorile medii fiind cuprinse intre 2,7 şi 8,0 g/dl, în funcţie de specie, vârstă şi stare
fiziologică.

Albumina plasmatică (serică)

– Este sintetizată numai în ficat, ocupând cea mai mare cantitate din totalul proteinelor
plasmatice (50-60%).
Funcţiile albuminelor plasmatice sunt următoarele:
– participă la generarea presiunii oncotice a plasmei ;
– reprezintă o rezervă şi o sursă de aminoacizi pentru ţesuturi ;
– îndeplinesc rolul de transportor sanguin pentru hormonii tiroidieni, bilirubină, o parte din
acizii graşi şi pentru fracţiunea neionizată a calciului plasmatic.

Globulinele plasmatice (serice)

– Fractiunile α şi β ale globulinelor sunt grupul de proteine legate de glucide - glicoproteine -
şi de lipide - lipoproteine.
• Ele sunt sintetizate în proporţie de 80% în ficat, iar restul în sistemul reticulo-histiocitar-
SRH (splină, limfonoduri, maduvă osoasă etc.).
– Fracţiunea gamaglobulinică (γ) cuprinde imunoglobulinele G, A, M, D şi E (anticorpii),
care sunt sintetizate de plasmocite (organele limfoide secundare).
• Funcţiile globulinelor plasmatice:
– α1-globulinele pot fi: • hormoni tisulari (eritropoetina)
• transportori sanguini pentru tiroxină (TBG), steroizi şi vitamina B12
– α2-globulinele:
• asigură transportul sanguin al cuprului (ceruloplasmina),
• stimulează gradul de fagocitare a hematiilor uzate de către SRH (haptoglobina),
• menţin în stare inactivă unele proteaze plasmatice (plasminogenul)
• intervin în reglarea activităţii sistemul cardiovascular (bradikininogenul,
angiotensinogenul) ;
– β1-globulinele:
• asigură transportul sanguin al fierului (siderofilina sau transferina);
• au rol în apărare, intrând în structura complementului sau alexinei ;
7
 – β2-globulinele:
• participă la funcţia de apărare prin constituirea complexului properdinic şi
• îndeplinesc totodată şi rol de transportor sanguin al lipidelor (gliceride, colesterol) ;
– γ-globulinele, în calitate de anticorpi:
• îndeplinesc un rol esenţial în cursul proceselor de apărare imunologică specifică, motiv
pentru care ele se mai numesc şi imunoglobuline (Ig).

Fiziologia glucidelor plasmatice

– Hidraţii de carbon plasmatici (serici) sunt reprezentaţi de:
- glucoza circulantă;
- produşii de catabolism glucidic (acid piruvic, lactic, oxalic, fumaric, citric, ester 6
glucozofosfat).
– Cantitatea totală de glucoză din sânge constituie constanta numită glicemie.
– Nivelul glicemiei este menţinut în limite fiziologice printr-un sistem complex şi extrem de
eficient de glucoreglare reprezentat de mecanismele hiperglicemiante (SNV simpatic, STH,
tiroida, corticosuprarenale, celule α pancreatice) şi cele hipoglicemiante (SNV parasimpatic
şi celulele β pancreatice).
– Valorile glicemiei sunt cuprinse între 40-180 mg/dl în funcţie de specie, rumegătoarele
având cea mai mică valoare, iar păsările cea mai mare.

Fiziologia lipidelor plasmatice

– In plasma sanguină (ser) se găsesc:
- trigliceride, acizi graşi liberi, fosfolipide, colesterol
– Cantitatea totală de lipide plasmatice (serice) se numeşte lipemie şi este cuprinsă între 0,1-
1,0 g/dl în funcţie de specie, fiind semnificativ crescută după consumul hranei (hiperlipemie
postprandială).
– Formele circulante ale lipidelor sunt lipoproteinele de mare, mică şi foarte mică densitate,
acizii graşi şi chilomicronii (agregate sferice lipoproteice de 0,3-2 mm formate în enterocite
şi pătrunse în chiliferele limfatice, apoi în torentul sanguin venos).
– Cantitatea totală de colesterol din sânge se numeşte colesterolemie (aprox.100-200 mg/dl).

Substanţele azotate neproteice.

– Azotul neproteic plasmatic (seric) este reprezentat de compuşi intermediari şi finali ai
proceselor metabolice: uree, acid uric, acizi aminaţi, alantoina, creatinina, amoniac, purine.
– Ureea reprezintă aproximativ 50% din azotul neproteic.
– Azotul neproteic se elimină prin urină, de aceea determinarea concentraţiei acestuia în
plasmă reprezintă un indice important în aprecierea funcţiei de epurare a rinichiului.
– Teste funcționale renale de bază:
• Uree
• creatinina

8
Corpii cetonici plasmatici ( serici)
– provin din catabolismul acizilor graşi şi aminoacizilor cetogeni.
– Ei sunt sintetizaţi numai în ficat, de unde trec în sânge, iar de aici sunt captaţi de diverse
celule care îi utilizează ca material energogenetic secundar.
– Corpii cetonici din plasma sanguină (ser) sunt:
• acid acetilacetic (AA)
• acidβ-hidroxibutiric (BHB)
• acetona (A).
– Cantitatea totală de corpi cetonici constituie cetonemia.

Pigmenţii biliari
– rezultă din hemoliza fiziologică (degradarea hemoglobinei după fagocitoza și liza
hematiilor uzate).
– In plasma sanguină se găseşte bilirubina care circulă legată de albumine şi constituie
constanta numită bilirubinemie.

Enzimele plasmatice
In plasma sanguină se găsesc trei categorii de enzime:
- enzime plasmatice funcţionale care provin în special din ficat: enzimele coagulării sângelui,
de ex.; concentraţia lor se modifică direct proporţional cu funcţia hepatică (TQ – test
funcțional hepatic);
- enzime excretosecretorii: amilaza, lipaza, tripsina, pepsinogenul - enzime digestive a căror
cantitate este direct proporţională cu funcţia excretosecretorie digestivă;
- enzime celulare: dehidrogenaze, transaminaze, fosfataze, care ajung în plasmă ca urmare a
lezării celulelor, concentraţia lor fiind direct proporţională cu cantitatea de celule distruse
(GOT - AST, GPT - ALT, GGT, PAL – teste funcționale hepatice).
Substanţele anorganice plasmatice.
– In plasma sanguină (serul sanguin), sărurile minerale sunt ionizate în cationi şi anioni.
– Cationii cei mai importanţi sunt: Na+ , K + , Ca2+ Mg 2+ , Fe 2+ , Cu 2+ , Zn 2+ , Co, I,
S, Ni.
– Anioni: Cl - , CO3H - , PO4H - , SO4 - etc.
– Concentraţia lor în plasmă constituie constanta care îi poartă numele (natriemie, calcemie,
etc).
• In practica medical veterinară, concentraţiile plasmatice ale substanţelor minerale sunt
importante în scop de diagnostic.
Sodiul -- principalul cation extracelular.
– Na contribuie împreună cu K şi Cl la:
• distribuirea apei în organism,
• realizarea presiunii osmotice şi a echilibrului acido-bazic,
• transportul aminoacizilor şi glucozei prin membranele celulare (cotransport),
• realizarea potenţialului electrochimic membranar.

9
 – Menţinerea echilibrului dintre ionii Na K /Ca Mg condiţionează excitabilitatea neuro-
musculară.
– Un rol important în menţinerea nivelului constant al natremiei revine glandei
corticosuprarenale care secretă aldosteron (acesta favorizează reabsorbţia tubulară a Na şi
eliminarea K şi H).
Clorul -- este principalul anion extracelular.
– Impreună cu sodiul, clorul contribuie la menţinerea izotoniei extracelulare.
– Clorul activează amilaza salivară,
– participă la formarea HCl gastric,
– contribuie la transportul CO2 de la ţesuturi la pulmoni (fenomenul de membrană
Hamburger).
Potasiul -- principalul cation intracelular și contribuie la:
– menţinerea potenţialului de membrană,
– ritmicitatea activităţii cordului,
– contracţia musculară, transmiterea influxului nervos.
Calciul – Rolurile calciului sunt multiple: • are rol în cuplarea excitaţiei cu contracţia
musculară, • facilitează transmiterea influxului nervos, • intervine în coagularea sângelui, •
activează o serie de sisteme enzimatice. • de asemenea, are rol plastic intrând în structura
oaselor şi dinţilor. – Reglarea calcemiei este asigurată de cuplul hormonal antagonist
calcitonină – parathormon.

Fosforul este în strânsă corelaţie cu calciul, raportul plasmatic Ca/P fiind de 1/1-2/1 la
mamifere şi 3/1-3,5/1 la păsări.
– Se găseşte sub formă de:
• fosfaţi tricalcici în oase şi dinţi (88%),
• fosfaţi anorganici legaţi de glucide, lipide, proteine,
• derivaţi ai acidului pirofosforic, în structura acizilor nucleici (ADN, ARN) şi a esterilor
macroergici – ATP, GTP (10%).
Magneziul
• intervine ca moderator al excitabilităţii neuro-musculare,
• în activarea unor sisteme enzimatice etc.
Sulful intervine în:
– procesele de creştere şi de regenerare tisulară (fiind inclus în cisteină, metionină, keratine),
– participă la oxido-reduceri şi la activarea unor enzime (glutationul), servind la detoxifiere.
Fierul se găseşte în plasma sanguină legat de o globină – transferina, în care fierul este
trivalent (Fe3+).
– In celule, fierul este complexat cu proteine, ca fier heminic în hemoglobină,
mioglobină, citocromi, catalaze, peroxidaze etc. Fierul heminic este în majoritate Fe2+,
reprezentând 70 % din fierul total (din care mai mult de jumătate în hemoglobină).
Cuprul circulă în sânge fixat labil pe un suport albuminic sau ca ceruloplasmină.
– Cu este necesar în muşchi, oase, ficat, SNC, eritrocite, rinichi, fanere.

10