Ilie Cămărășan 

(n. 13 iulie 1940, Constanța - d. 14

ianuarie 1998, Cluj-Napoca)
Analiza lucrarii “OSPĂT”

PAVEL Nicoleta Paula APP III

Pictorul Ilie Camarasan s-a născut la Constanța în 13 iulie 1940 – unic fiu al unui
cuplu de părinți ardeleni, care au ales “exilul” pentru o situație economică mai bună.
Mama sa, Marie, moare în timpul bombardamentelor din cursul celui de-al Doilea
Război Mondial. Acesta este momentul în care sugarul pe care îl ținea în brațe își
pierde mâna stângă în cursul atacului și suferă mai multe răni provocate de schije. Ilie și
tatăl său revin în Ardeal în satul natal al părinților (Tăureni, județul Alba), de unde
Cămărășan nu va mai pleca decât pentru studiile liceale. Copilăria și adolescența sa
este marcată de handicapul fizic și de lipsa mamei. Ilie Cămărășan urmează liceul de
artă la Cluj, apoi Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu” din București, fiind coleg
de generație cu Nicolae Apostol și Horia Flămând. A învățat cu profesori mari: Coriolan
Munteanu, Gheorghe Șaru. După un stagiu în zona Halmeu, ajunge la Baia Mare unde,
alături de Mircea Hrișcă și Mihai Olos, devine unul dintre boemii cei mai iubiți și
cunoscuți din oraș, crai de curte veche ai picturii, cum se autodefinește. A fost vecin de
atelier cu pictorul Iosif Balla. Viața și opera Pictorul Ilie Cămărășan face parte din
curentul târziu al Școlii Băimărene de Pictură.
Lucrează, pentru o perioadă scurtă, la teatrul din Baia Mare ca scenograf, apoi
ca profesor la Școala de artă. Este unul dintre inițiatorii Taberei naționale de pictură de
la Seini, iar o vreme a condus destinele Filialei Uniunii Artiștilor Plastici din Baia Mare.
In anul 1983 criticul de artă Vasile Drăguț scrie despre pictor că este un temperament
năvalnic dar stăpânit cu discreție. Lucrările sale în tonuri calde în care dominant este
galbenul “surprind prin coloritul diafan și chiar edulcorat”, zice criticul, reproșându-i,
amical, că a fost răzbit de nostalgia locurilor natale. Nu a avut de-a lungul vieții expoziții
personale. Singura expoziție cuprinzând exclusiv opere semnate Ilie Cămărășan a fost
organizată (de către Uniunea Artiștilor Plastici Baia Mare și Muzeul de Artă Baia Mare)

1
la data de 19 februarie 2008, cu ocazia aniversării a unui deceniu de la moartea
artistului.
Ilie Cămărășan moare la 14 ianuarie 1998, la scurt timp după ce un incendiu îi
devastează atelierul și distruge o parte din puținele lucrări pe care le realizase după o
perioadă de repaus creativ.
Am ales lucrarea “Ospat” deoarece am fost preocupat mereu de viata la tara, de
obiceiuri si traditii, insa dincolo de aceasta am gasit un fel de mister in povestea ce ne
este revelata de pictorul Ilie Camarasan. Deslusirea unei taine bine ascunse, am luat-o
ca o provocare, pe care doar un detectiv cu multa experienta o poate realiza.
Lucrarea “Ospat”este o compozitie cu figuri in peisaj, realizata in anul 1971,
tehnica ulei/panza, avand dimensiunea 130X100 cm.
In Dictionarul artistilor romani contemporani Ilie Camarasan este caracterizat ca
pictor postimpressionist, insa in lucrarea “Ospat” am putea spune ca merge si inspre
suprarealism, mai ales in planul superior. Am gasit similitudini cu lucrari ale pictorului
postimpressionist Henri-Julien-Félix-Rousseau, dar si cu conceptele suprarealistilor, in
special cu unele lucrari ale pictorului Giorgio de Chirico. Precum suprarealistii, Ilie
Camarasan urmărea în fond o modificare a sentimentului vieții, prin negarea distincției
dintre existent, virtual, potențial și neexistent și printr-o abandonare totală față de
"automatismul psihic pur", singurul capabil să determine acest punct al spiritului în care
realul și imaginarul, comunicabilul și necomunicabilul, înaltul și adâncul, încetează de a
mai fi simțite în chip contradictoriu.
Pictura este dispusa in patru planuri suprapuse ceea ce genereaza iluzia
perspectivica a tabloului. In ce priveste raporturile intre planuri pictorul Camarasan pune
in “pagina” o formula complexa de exprimare, spatiul real bidimensional este legat de
spatial virtual tridimensional, ce presupune o combinatie originala intre personajele din
prim plan-ul real, (efecte de lumina si umbra, planurile de proiectie prin care sunt
sugerate adancimea asigurand expresivitatea tabloului) si planul 3D imaginar/virtual din
planul superior gandindu-se la o lume a formelor ideala care parca suspenda timpul
devenit iluzie, deci prin care pot fi sesizate lucruri dincolo de aparente.
Compozitia este inchisa deoarece tensiunile si energiile converg spre interior
avand sensuri centripete, cautand stabilitate si echilibrul in sine. Acesata compozitie

2
este structurata pe linii orizontale si verticale prin personaje in spatele mesei, care
realizeaza prin grupul compact o orizontala, cu doua personaje de la marginea mesei
care inchid compozitia datorita posturilor si privirii intoarse spre centrul de interes, linii
verticale fiind reprezentate de portile cu motive maramuresene cu ai lor vectori de
directie care duc verticalele catre centrul de interes din planul doi. Alti doi vectori de
directie care ne indreapta privirea catre centrul lucrarii sunt cele doua perechi mai mici
de diagonale din prim plan care dau perspectiva lucrarii si fac legatura dintre podeaua
reprezentata cu verticale dispuse perspectivic si masa.
Din punct de vedere cromatic lie Camarasan foloseste gamă cromatică caldă,
deschisă, cu nuante de rosu caramiziu, tenta rupta cu complementare verde, galben,
ocru, in prim plan, verde galbui, verde grizat, obtinute de asemenea prin ruperea
galbenului cu violet (vezi fig.1 si 3, pag. 136, “Culoarea in arta”, Liviu Lazarescu) si
albastru in planul trei si patru, iar albul din planul doi care animă si exalta compoziţia din
punct de vedere cromatic si plastic şi o încarcă de semnificaţii majore, subliniind
importanţa momentului. Facand referire la folosirea ocrului in picturile sale Ilie
Camarasan spune: “drumul soarelui trece prin atelierul meu. În toate lucrările mele vezi
lumină, aurul cu complementarul. De ce apelez eu la ocru? Pământul este bogăţia, nu
este cerul transcendental, este deasupra misticului. Suntem în copilăria Cosmosului,
care înseamnă sinceritate, naivitate.”
Personajele din imagine sunt imbricate in straie populare de sarbatoare. In
primul plan se disting doi tarani care servesc mesenii din planul doi ce par a fi nuntasi,
in centrul mesei fiind chiar mirii. Tot in primul plan avem si un scaun ce este pretutindeni
rec unoscut ca simbol al autoritatii. Pe masa sunt asezate bucate traditionale precum
sarmale si painea care din punct de vedere al simbolisticii reprezintă elementele
primordiale: pământul (recolta este rodul sau), apa, focul. Aşadar pâinea nu este doar
alimentul atât de necesar, pomenirea sa in rugăciune întruchipând şi hrana spirituală.
Astfel, indiferent de forma, compoziţia sau denumirea sa: turtiţe, popoaie, azimă, colaci,
etc. pâinea însoţeşte în mod constant şi necesar omul în marile momente ale vieţii:
naşterea, (ursitori, botez), nuntă, moarte. Dacă la nuntă colacul miresei este un însemn
al belşugului, fertilităţii, norocului în viaţă, în ritualurile trecerii, la ursitori şi pomană,
azimele (azmele), din aluat nedospit unse cu miere au rolul îmbunării, îndulcirii trecerii

3
prin viaţă a omului şi a spiritului către cealaltă lume. Ritualuri complicate sau obiceiuri
banale prin frecvenţa (a nu se arunca pâinea că e păcat) ne marchează zi de zi în mod
mai mult sau mai puţin conştient întreaga existenţă. Poarta care face trecerea de la
lumea materiala spre taramul spiritual are pe ea simbolul solar. Soarele, simbolul
Dumnezeirii este "datator de viata”. El vede tot, stie tot si mai presus de toate, stie
adevarul. Taranul si-a increstat Soarele in poarta, ca semn al vietii, ca in fiecare zi sa
treaca, sa intre ori sa iasa pe sub el. Discul solar, cultul soarelui nu lipseste de pe nici o
poarta, nici de pe leagan, ori de pe lada de zestre si alte obiecte de trebuinta. Pentru
tarani, trecerea pe sub hăizasul portii devenea aproape un act ceremonial, purificandu-
se mental de relele lumii profane pentru a intra curat in universul casnic al gospodariei
si familiei. In toate culturile traditionale, trecerea pe sub o poarta, mai mult sau mai putin
grandioasa, simbolizeaza o transformare (de suprafata ori structurala, fizica sau
virtuala).
Planul doi este legat de planul trei si patru printr-un altar in forma de pagoda, care
inlesneste celor purificati care au trecut de poarta, drumul catre Dumnezeu.