2009

Cuprins

CUPRINS 1

ARGUMENT 2

CAPITOLUL I. GENERALITĂŢI 3

CAPITOLUL II. SCHEME GENERALE DE ALIMENTARE CU APĂ 4

II.1 ROLUL INSTALAŢIEI DE ALIMENTARE 4

II.2 SURSELE DE APĂ ŞI CAPTAREA LOR 5
II.2.1 CAPTAREA APELOR SUBTERANE 5
II.2.2 ÎMBUNĂTĂŢIREA CALIĂŢII APEI 7
II.2.3 STAŢII DE POMPARE 8
II.2.4 REZERVOARE DE APĂ 12

CAPITOLUL III. EXPLOOTAREA INSTALAŢIILOR DE ALIMENTARE CU APĂ 16

Bibliografie 17

ANEXE

~1~
 2009

Argument

Tema proiectului meu „Instalaţii de alimentare cu apă a fermelor zootehnice” face parte
integrantă din domeniul pregătirii mele profesionale pentru specializare.
În cei trei ani de studiu am abordat întreaga gamă de module de pregătire în domeniu însă
cel mai mult m-a atras modulul 2 care are o largă aplicabilitate în domeniul mecanicii.
În cadrul elaborării proiectului meu a trebuit să-mi extind aria de cunoştinţe studiind
bibliografia recomandată de coordonator, fapt ce îmi permite o pregătire profesională mai bună,
proiectul meu având aplicabilitate în multe domenii ale electrotehnicii industriale.
Tema aleasă este structurată în capitole abordate separat ca părţi distincte.
Contribuţia personală privind elaborarea proiectului constă în selectarea informaţiilor
tehnice/practice şi teoretice specifice specializării, structurarea pe capitole a acestora.
Lucrarea prezintă în mod sintetic şi actualizat sub forma unor scheme principalele
aspecte, importanţa, rolul, identificarea tipurilor de instalaţii de alimentare cu apă.
În elaborarea lucrării am folosit cunoştinţe tehnice/teoretice asimilate la diferite obiecte
de învăţământ studiate în anii de liceu: electrotehnică, mecanică, discipline de specialitate şi
laboratoare practice.
În partea finală a lucrării am specificat bibliografia utilizată.
În etapa actuală de dezvoltare a societăţii româneşti, aproape că nu există domeniu al
activităţii economico-sociale în care să nu se folosească instalaţii şi aparate electrice şi
electronice. Larga răspândire a acestora precum şi perfecţionarea şi diversificarea lor necesită un
nivel de pregătire cât mai ridicat pentru a fi capabil să răspundă cerinţelor impuse de dezvoltarea
ştiinţei şi tehnicii contemporane.
În scopul asigurării unei activităţi cât mai eficiente în vederea realizării unor produse şi
servicii fiabile, participarea la procesul economic în economia de piaţă trebuie să aibă în vedere
calitatea sa de calificat dar şi de om moral.
Proiectul meu poate constitui bază de studiu pentru colegii mei din anii mai mici din acest
domeniu de pregătire întrucât el va face parte din fondul de carte al bibliotecii Liceul Teoretic
„Silviu Dragomir” ILIA.

~2~
 2009

Capitolul I. Generalităţi

Apa constituie resursă vitală şi materie primă fundamentală în existenţa plantelor,

animalelor şi a oamenilor. În sectorul zootehnic, apa este folosită adăpat, prepararea hranei,
spălarea animalelor, adăposturilor şi instalaţiilor, stingerea incendiilor, etc.
Pentru alimentarea cu apă a fermelor zootehnice se utilizează toate sursele naturale
disponibile în zonă, adică:
 ape subterane ( izvoare, ape freatice, pungi şi lacuri subterane ),
 ape meteorice ( precipitaţii ),
 ape de suprafaţă ( râuri, fluvii, lacuri ).
Fiecare din aceste surse oferă apă cu diferite caracteristici fizico-chimice şi biologice care
trebuie bine cunoscute pentru a preveni efectul nociv asupra sănătăţii şi producţiei animalelor.
La alegerea sursei de apă trebuie avut în vedere atât posibilitatea degradării ei în timp
(din diverse motive: de ex. Deversări sau infiltrări de ape poluate) cât şi aspectul economic
(lei/m3 apă consumată ).
Apa trebuie să fie limpede, să nu conţină corpuri străine, să nu fie infectată şi să fie în
permanenţă proaspătă. Apa pentru consum trebuie să aibă temperatura cuprinsă între 7-15 0C. La
temperatura mai mică de 70C, se produce îmbolnăvirea tubului digestiv iar la animalele gestante
poate provoca chiar avortul. Consumată la temperatură mai mare decât 150C, nu se constată
potolirea setei ( saţietatea ).
Pentru proiectarea unei instalaţii de alimentare cu apă trebuie să se cunoască:
Consumul mediu zilnic de apă:

qi – consum specific zilnic de apă în l/zi şi consumator

ni – numărul de consumatori de acelaşi fel
Consumul mediu orar:
Qmed.h = Qmed.zi/ 24
Consumul de apă nu rămâne constant de la o zi la alta ca urmare a proceselor de
producţie variate cât şi a condiţiilor atmosferice.
Consumul maxim zilnic se determină cu relaţia:
Qmax.zi = Qmed.zi x Kzi,
Unde Kzi = 1, 1-1,5 şi reprezintă coeficientul de variaţie a consumului zilnic de apă, în cazul
fermelor zootehnice Kzi = 1,3.

~3~
 2009

Consumul maxim orar:

Qmax.h = ( Qmax.zi/24 ) x Kh = ( Qmed.zi/24 ) x Kzi x Kh
Unde Kh = 1-3 şi reprezintă coeficientul de variaţie al consumului orar de apă; valoarea lui poate
ajunge la 4;
Kh = 2-2,5 când se folosesc adăpători automate;
Kh ≈ 4 la adăparea manuală de la o sursă existentă în adăpost.
Pentru fermele şi complexele zootehnice existenţa unei surse care să satisfacă întregul
necesar de apă sub aspect cantitativ şi calitativ constituie unul din criteriile principale în alegerea
locului de amplasare al acestora.

Capitolul II. Scheme generale de alimentare cu apă

II.1 Rolul instalaţiei de alimentare

În principiu, o instalaţie de alimentare cu apă trebuie:
 să asigure captarea apei dintr-o sursă,
 scoaterea ( ridicarea ) apei din sursă,
 înmagazinarea unei cantităţi de apă,
 transportul şi distribuirea acesteia la locul de consum.

În mod obişnuit schema de principiu a unei instalaţii de alimentare cu apă ( fig. 1 şi Anexa 1)
are următoarele părţi componente:
o sursa de apă şi amenajările pentru captarea apei;
o staţia de pompare (instalaţii pentru ridicarea apei din sursă);
o conducta de aducţie;
o rezervorul de apă (cu castel de apă sau hidrofor);
o reteaua de distribuţie;
o utilaje pentru distribuirea apei la consumatori (adapatori, robinete etc.)

~4~
 2009

Figura 1. Scheme de principiu ale instalaţiilor de alimentare cu apă

Această schemă este cea mai frecvent folosită în fermele zootehnice.
Când apa nu îndeplineşte condiţiile de potabilitate, este necesară trecerea sa printr-o instalaţie
pentru corectarea calităţii (fig. 1 b), după care o a doua staţie de pompare o va dirija în rezervor.

II.2 Sursele de apă şi captarea lor

Alimentarea cu apă a fermelor zootehnice se face în general din apele subterane.

II.2.1 Captarea apelor subterane

Captarea apei din pânzele subterane se face prin puţuri sau prin drenuri.
Alegerea locului pentru captarea apei se face pe baza unui foraj de probă, prin care se
stabileşte adâncimea la care se găseşte pânza de apă, debitul sau şi natura solului. La alegerea
locului de captare trebuie să se ţină seama de direcţia de curgere a pânzei de apă subterană, astfel
încât aceasta să se situeze în amonte de sursele de impurificare (platforme de bălegar, adăposturi,

~5~
 2009

haznale, cimitire etc.). Distanţa minimă admisă între locul de captare şi sursele de impurificare
este de 300 m.
Puţurile se realizează de obicei prin forare, cu diametrul până la 1 m sau prin săpare, cu
diametrul de 2—3 m.
Puţurile forate se utilizează pentru captarea apelor din straturile cu apă cu grosime mare.
Forarea acestor puţuri se face cu instalaţii prevăzute cu un burghiu special, acţionat
manual sau mecanic.
Puţul (fig.2) este format dintr-o coloană din conductă metalică introdusă în spaţiul forat,
care prezintă următoarele porţiuni:
 coloană cu perete complet, de la suprafaţa solului până la nivelul straturilor
permeabile,
 coloană filtrantă (cu orificii) în porţiunea straturilor permeabile
 coloană (cu perete plin) pentru depozitarea nisipului, dispusă în continuarea
coloanei filtrante.

Figura 2. Puţ forat

~6~
 2009

În jurul coloanei filtrante se amenajează filtre de pietriş mărgăritar pentru a nu permite

pătrunderea nisipului în puţ.
La partea superioară a puţului se amenajează un cămin de vizitare în care se amplasează
utilaje ale puţului, în funcţie de tipul aeestuia (cu pompa de suprafaţă sau submersibilă).
Puţurile săpate se folosesc în cazul când apa subterană se află la adâncimi mici, de 8—
10m.
Drenurile se folosesc pentru captarea apelor subterane de mică adâncime. Captările prin
drenuri se realizează prin tuburi de beton, bazalt artificial sau azbociment, prevăzute cu orificii.
Aceste tuburi se aşază pe stratul impermeabil de bază şi se protejează în jur cu un filtru de nisip
şi pietriş. Deasupra drenului se aşază un strat de argilă plastică, iar în aval de dren se face un
perete de argilă care are rolul să împiedice pierderile de apă.
Din circa 50 în 50 de metri, în lungul drenului, se prevăd locuri pentru depozitarea
nisipului din apă, cu cămine de vizitare pentru înlăturarea acestuia.
La capătul drenului se construieşte un puţ colector în care se adună apa.

II.2.2 Îmbunătăţirea caliăţii apei

Uneori apa extrasă din sursă nu îndeplineşte condiţiile de potabilitate, fiind necesară
corectarea calităţii ei, folosindu-se instalaţii speciale, în funcţie de natura impurităţilor din apă.
Impurităţile sunt constituite din substanţe minerale sau organice care se pot găsi
dispersate în apă sub trei forme:
1. substanţe dizolvate,
2. suspensii coloidale
3. suspensii gravimetrice.
Corectarea apei care conţine substanţe dizolvate peste limita admisă de norme se face
prin instalaţii de deferizare, demanganizare, reducerea durităţii, desalinizare, eliminarea gazelor
dizolvate, iar corectarea gustului şi eliminarea mirosului se face prin tratarea cu sulfat de cupru şi
clor sau prin filtrare prin cărbune activ.
Suspensiile coloidale având o slabă tendinţă de depunere necesită mai întâi tratarea apei
cu un coagulant (de exemplu hidrat de aluminiu), care aglomerează particulele coloidale, după
care acestea se separă prin decantare şi filtrare.
În figura 3 este prezentată schema tehnologică a unei instalaţii pentru corectarea calităţii
apei.

~7~
 2009

Filtrarea este ultima treaptă în procesul de limpezire a apei şi constă din trecerea acesteia
prin unul sau mai multe straturi de material poros care reţin particulele aflate în suspensie
naturală sau obţinute prin coagulare prealabilă.

Figura 3. Schema tehnologică a unei instalaţii pentru corectarea calităţii apei

Deoarece particulele se separă numai parţial prin decantare şi filtrare, reducerea

numărului de microorganisme sub limita nocivă se face prin dezinfectarea apei.
Suspensiile gravimetrice sunt reprezentate de particule mai mari, care se separă relativ
repede din apă prin decantare ( particule grele ) sau prin ridicarea la suprafaţa apei ( particule
uşoare). Separarea acestor particule se face cu instalaţii de sedimentare şi de filtrare.

II.2.3 Staţii de pompare

Staţiile de pompare au rolul sî asigure ridicarea apei din sursă în rezervor.
Există numeroase utilaje pentru ridicarea apei ( pompe centrifuge, pompe cu piston,
berbec hidraulic , etc. ) însă în fermele zootehnice cele mai răspândite sunt pompele centrifuge.
Pompe centrifuge. O pompă centrifugă ( figura 4 ) este formată dintr-o carcasă, în interiorul
căreia se găseşte un rotor prevăzut cu palete, montat pe un ax.
Axul rotorului se sprijină în două lagăre. Carcasa are un orificiu de aspiraţie, dispus
central în dreptul axului rotorului şi un orificiu de refulare, dispus tangenţial faţă de periferia sa.
La orificiul de aspiraţie este racordată conducta de aspiraţie, iar la orificiul de refulare este
racordată conducta de refulare.
Conducta de aspiraţie are un capăt introdus în apă; acest capăt este prevăzut cu un sorb.
Sorbul are un grătar care împiedică pătrunderea impurităţilor mari în corpul pompei şi este dotat
cu o supapă de reţinere care, la oprirea pompei, nu permite scurgerea apei din pompă înapoi în
sursă, astfel încât aceasta rămâne amorsată (plină cu apă).

~8~
 2009

Figura 4. Pompa centrifugă:

a-secţiune prin pompă; b-pompă cu conductă de aspiraţie şi de refulare; c-pompă cuplată cu
motor electric
Conducta de refulare este prevăzută cu o vană şi cu o supapă de siguranţă (clapeta de sens
invers). Supapa de siguranţă este deschisă datorită presiunii apei în timpul funcţionării pompei şi
se închide la oprirea pompei evitând astfel curgerea apei din conductă de refulare înapoi în
pompă şi înlăturând şocul (lovitura de berbec) pe care căderea apei 1-ar produce asupra pompei
şi care ar deteriora-o.
Pompele centrifuge sunt acţionate, în mod obişnuit, cu un motor electric.
La punerea în funcţiune pentru prima dată a unei pompe centrifuge este necesară
umplerea cu apă a carcasei şi a conductei de aspiraţtie (amorsarea pompei). Punând în funcţiune
motorul care acţionează pompa, prin învârtirea rotorului, apa din corpul pompei este proiectată
către periferie datorită forţei centrifuge, determinând în zona centrală a rotorului o depresiune.
Ca urmare, sub acţiunea presiunii atmosferice, apa din sursă se ridică prin conducta de aspiraţie
în corpul pompei. Proiectată de forţa centrifugă către periferia corpului pompei, apa este
evacuată prin orificiul şi conducta de refulare.
Întrucât apa se ridică din sursă în corpul pompei sub acţiunea presiunii atmosferice,
teoretic pompa ar putea aspira apa de la 10,33 m adâncime (echivalentul unei presiuni de o
atmosferă, exprimat în metri coloană apă). Deoarece, aşa cum s-a arătat, apa se ridică din sursă
în corpul pompei sub acţiunea presiunii atmosferice, trebuind să învingă însă şi diversele

~9~
 2009

rezistenţe din conducta de aspiraţie (rezistenţa liniară a conductei, rezistenţele din coturi, supape
etc.), în mod practic o pompă centrifugă nu poate aspira apa de la o adâncime mai mare de 6—7
m, măsurată de la axul pompei până la suprafaţa apei.
Pompele pentru ridicarea apei de la adâncimi mari. În cazul în care apa se găseşte la o
adâncime mai mare de 7 m, şi deci pompa nu poate fi montată la suprafaţa solului se folosesc
pompe suspendate, pompe plutitoare sau pompe submersibile.
Dacă sursa de apă se găseşte la o adâncime mare, pentru a se asigura refularea apei în
rezervor la înălţimea necesară aceste pompe pot avea mai multe etaje.
Pompa multietajată are în principiu aceeaşi construcţie ca şi cea expusă anterior, cu
deosebirea că pe ax are mai multe rotoare instalate într-o carcasă cu mai multe despărţituri.
În timpul funcţionării unei asemenea pompe, apa este dirijată de la un rotor la următorul,
realizându-se o presiune de refulare mare, în raport cu numărul etajelor pompei.
Pompele suspendate se instalează în puţ printr-un sistem de susţinere la înălţimea de 6-
7m faţă de suprafaţa apei.
Pompele plutitoare se instalează împreună cu motorul electric pe un corp care se menţine
la suprafaţa apei. Întrucât nivelul apei din sursă variază în funcţie de eonsum, iar poziţia pompei
se schimbă în permanenţă, conducta de refulare este racordată la pompă prin intermediul unui
furtun de cauciuc. Motorul electric lucrând în mediu umed este protejat şi alimentat printr-un
cablu bine izolat.
Pompele submersibile (fig. 5) se folosesc în puţuri forate de mare adâncime, ele putând
refula apa până la 200 m. Aceste pompe au un gabarit redus, ceea ce permite utilizarea lor chiar
în puţuri cu diametrul de 200 mm. Pompa este cuplată direct cu motorul electric şi se coboară în
puţ în poziţie verticală.
O asemenea pompă este alcătuită din două părţi asamblate într-o carcasă: pompa
propriu-zisă şi motorul electric. Pompa este de tip centrifugal şi are caractaristic un corp de
forma cilindrică în interiorul căruia se găseşte axul pompei, pe care sunt montate mai multe
rotoare (pompă multietajată). Corpul pompei prezintă lateral o serie de orificii de aspiraţie, iar la
partea superioară are un orificiu de refulare prevăzut cu o supapă de siguranţă.

~ 10 ~
 2009

Figura 5. Pompa submersibilă

Între rotoare, corpul pompei prezintă despărţituri, astfel încât acestea determină la fiecare
rotor un etaj al pompei.
Motorul electric este montat la partea inferioară a pompei şi este construit fie protejat
etanş împotriva apei, fie cu rotorul înecat în apă sau atât cu statorul cât şi cu rotorul înecat în apă,
având însă înfăşurările statorului izolate împotriva umidităţii. Alimentarea cu energie electrică a
motorului se face printr-un cablu bine izolat.
Pompa se lansează în puţ cu un scripete şi, pe măsura coborârii ei, se montează
tronsoanele conductei de refulare. Când s-a ajuns la adâncimea necesară, capătul conductei de
refulare se fixează printr-o flanţă de fundaţia de la gura puţului, montându-se aici totodată o vană
şi o supapă de siguranţă, dacă înălţimea de refulare este mare.

Parametrii pompelor. Parametrii principali ai pompelor sunt:

 debitul Q, care reprezintă cantitatea de apă ce curge prin conducta de refulare în unitatea
de timp, exprimat în 1/s, m3/s sau m3/h;
 presiunea de refulare H, care reprezintă presiunea pe care o creează pompa în conducta
de refulare, exprimată în metri coloană apă (m col. H2O).
Parametrii secundari ai pompelor sunt:

~ 11 ~
 2009

o puterea utilă N, care reprezintă puterea motorului necesară pentru acţionarea pompei,
exprimată în kW sau CP;

o randamentul pompei η
La instalarea unei pompe centrifuge se iau în consideraţie următoarele caracteristici:
 înălţimea de aspiraţie ha, care se măsoară de la suprafaţa apei până la axul pompei;
 înălţimea de refulare hr, care se măsoară de la axul pompei până la nivelul maxim la care
poate fi refulată apa de pompa respectivă;
 înălţimea de ridicare (pompare) ht care rezultă din presiunea totală realizată de pompă
pentru ridicarea apei din sursă până la nivelul maxim de refulare, inclusiv presiunea
necesară pentru învingerea rezistenţelor în conductele de aspiraţie şi de refulare.

II.2.4 Rezervoare de apă

Rezervoarele de apă au următoarele roluri:
 să asigure cantitatea de apă necesară în momentele de consum maxim din timpul zilei;
 să asigure presiunea necesară pentru distribuirea apei la consumatori;
 să asigure o rezervă permanentă de apă, necesară pentru stingerea incendiilor.
După poziţia lor faţă de teren, rezervoarele pot fi:
 îngropate (subterane)
 aeriene (şastele de apă).
După presiunea din rezervor, acestea pot fi:
 cu nivel liber
 sub presiune (rezervoare pneumatice, numite şi hidrofoare).
Rezervoarele de apă se pot exeeuta din beton armat, din metal sau din zidărie.
Rezervoarele se amplasează la minimum 10 m de grajduri şi 200 m de platforme de gunoi, de
cimitire, staţii de epurare şi alte surse nocive.
Rezervoarele îngropate se folosesc în cazul când sursa de apă este situată la un nivel mai
ridicat decât consumatorii, diferenţa de nivel fiind totodată suficient de mare pentru a asigura
distribuirea apei.
Castelele de apă (fig. 6) se utilizează când sursa de apă se găseşte sub nivelul consumatorilor,
în vederea asigurării presiunii necesare pentru distribuirea apei.
Înălţimea castelului de apă se determină în funcţie de pierderile de presiune care au loc în
conducta de distribuţie până la consumatorul situat în punctul critic (cel mal depărtat şi cel mai
ridicat), astfel încât să asigure distribuirea apei sub presiune la toţi consumatorii.

~ 12 ~
 2009

În construcţia unui castel de apă se remarcă o parte de susţinere, executată din metal, din
beton armat sau din cărămizi şi cuva pentru apă.

Figura 6. Castel de apă

Cuva este în legătură cu staţia de pompare şi cu reţeaua de distribuţie a apei prin următoarele
condute:
 conducta de aducţie (pentru sosirea apei în rezervor), care se deschide la partea
superioară a cuvei;
 conducta de distribuţie (pentru plecarea apei la consumatori), al cărei capăt este situat la
20—30 cm deasupra fundului cuvei;
 conducta de preaplin, care are rolul să asigure evacuarea apei care depăşeşte nivelul
maxim admis din cuvă;
 conducta de golire, prin care se evacuează complet apa din cuvă în cazul curăţirii sau
reparării acesteia;
 conducta pentru incendiu, care porneşte aproape de la fundul cuvei şi se uneşte apoi cu

~ 13 ~
 2009

conducta de distribuţie.
Rezervorul este prevăzut cu coşuri de aerisire, cu un indicator de nivel şi o instalaţie
automată de pornire şi oprire a motorului electric al pompei în funcţie de nivelul maxim sau
minim al apei.
În fermele zootehnice, în funcţie de consumul de apă al acestora, sunt extinse castele de
apă (prefabricate) tip ,,hidrosferă" (fig. 7), având cuva de forma unei sfere metalice izolată
termic, montată pe un stâlp de susţinere şi menţinută în poziţie verticală cu ajutorul unor cabluri.

Figura 7. Castel de apă tip „hidrosferă”

Rezervoare pneumatice (rezervoare sub presiune sau hidrofoare). Hidroforul se

utilizează pentru instalaţiile de alimentare cu apă cu debit variabil, fiind preferat în cazul
consumurilor mici şi când este necesară o presiune mare, întrucât construcţia unui castel de apă
de înălţime mare este dificilă.
Hidroforul constă în principiu dintr-un rezervor de presiune interpus între staţia de
pompare şi consumatori. La instalaţiile cu consum mic, alimentarea cu apă a hidroforului se face
direct din reţea, iar la cele cu consum mare, alimentarea se face dintr-un rezervor subteran.

Hidroforul (fig. 8) este format dintr-un:

 rezervor de presiune alimentat de o pompă centrifugă,

~ 14 ~
 2009

 un presostat (automat de presiune) pus în legătură cu rezervorul printr-o conductă,

 un automat de pornire care comandă motorul electric al pompei,
 un compresor.
Apa introdusă de pompa centrifugă în rezervor determină formarea unei perne de aer sub
presiune la partea superioară a rezervorului. În momentul când presiunea pernei de aer atinge
valoarea maximă prevăzută, aerul comprimat acţionează presostatul, care comandă decuplarea
automatului de pornire şi opreşte funcţionarea motorului pompei. Ca urmare, încetează
introducerea apei în rezervor.

Figura 8. Schema unei instalaţii cu hidrofor

Datorită presiunii pernei de aer, apa este împinsă prin oonducte la consumatori, însă, pe
măsură ce nivelul apei din rezervor scade, se reduce şi presiunea. Când presiunea ajunge la
valoarea minimî stabilită, presostatul cuplează automatul de pornire al motorului electric şi, ca
urmare, pompa începe să introducă din nou apă în rezervor.
Apa poate fi introdusă de pompă în cazan sau, dacă în acelaşi timp are loc consum de
apă, poate fi debitată direct în reţeaua de distribuţie.
Pe măsura consumării apei, aerul din rezervor este antrenat în apă, astfel încât este
necesară reintroducerea sa periodică în hidrofor, cu ajutorul compresorului, pentru menţinerea
pernei de aer.

~ 15 ~
 2009

Capitolul III. Explootarea instalaţiilor de alimentare cu apă

Pentru buna funcţionare a instalaţiilor de alimentare cu apă sunt necesare unele operaţii
periodice şi unele măsuri generale de protecţie.
Periodic, se va face controlul calităţii apei pentru a se depista cât mai curând posibil
eventualele apariţii de substanţe nocive (substanţe organice în descompunere, microorganisme
dăunătoare etc.). În aceste cazuri se vor lua măsuri pentru corectarea calităţii apei, pentru a o
aduce în limitele impuse de condiţia de potabilitate.
Periodic se verifică şi se fac operaţii de întreţinere la pompe, conducte, vane, robinete şi
adăpători. În acest sens se verifică etanşeitatea diverselor îmbinări pentru a se evita scurgerile de
apă.
O atenţie specială trebuie să se acorde adăpătorilor. Acestea se curăţă zilnic de resturile
de hrană pe care le introduc animalele cu botul în apă, de fecale, gunoaie etc. Curăţirea
adăpătorilor se impune pentru a se evita apariţia de deranjamente gastrointestinale datorită
infectării apei pe care o beau animalele. De asemenea, la adăpătorile cu supapa trebuie verificat
şi înlocuit resortul care menţine închisă supapa. Pierderea elasticităţii acestui resort duce la
curgerea apei în permanenţă din adăpătoare pe pardoseală, menţinându-se astfel umed locul de
odihnă al animalelor şi crescând umiditatea în adapost.
Pe timpul iernii trebuie protejate împotriva îngheţului conductele şi cişmelele situate în
aer liber (de pildă în padocuri) pentru a se evita îngheţarea apei şi spargerea conductelor.
La staţiile de pompare, datorită mediului umed, pericolul electrocutării este foarte mare
dacă nu se respectă regulile de protecţie a muncii.
Motoarele electrice care acţionează pompele trebuie bine protejate împotriva umidităţii.
Totodată aceste motoare trebuie legate la pământ pentru a se evita electrocutarea prin
atingerea carcasei motorului în cazul când acesta ajunge, accidental, sub tensiune.
Conductoarele electrice şi întrerupătoarele din casa pompei trebuie să fie bine izolate şi
instalate conform normelor în vigoare. Nu se admit nici un fel de legături electrice improvizate,
care ar putea duce la punerea sub tensiune a reţelei de conducte de apă şi ca urmare la
electrocutarea animalelor care se adapă sau a oamenilor care pun mâna pe robinete.
Repararea siguranţelor, a conductoarelor electrice şi a motorului se vor face numai după
scoaterea de sub tensiune a instalaţiei, prin decuplarea întrerupătorului principal.

~ 16 ~
 2009

Bibliografie

1) Stănciulescu M. – Maşini şi instalaţii zootehnice – exploatare şi întreţinere, Editura

Ceres, 1989

2) Dragomirescu I, Zamfir Gh. – Maşini şi instalaţii agricole – exploatare şi întreţinere,

Editura Ceres, 1988

3) Constantin N. – Curs de maşini şi instalaţii zootehnice, Vol. 2, Timişoara, 1995

~ 17 ~