Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Imnele Iubirii Dumnezeiești
Imnele Iubirii Dumnezeiești
Profesor Coordonator:
Pr. Prof. Dr. Constantin Pătuleanu
Student:
Dabija Valentin
Mihai
Teologie Pastorală
Anul II, Grupa 3
București
2022
1
Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele Iubirii Dumnezeiești, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, p. 35.
Caracterizând pe Dumnezeu ca lumină, Sfântul Simeon spune: „Dumnezeu este
lumină, o lumină nesfârşită şi necuprinsă. Toate cele din jurul Lui sunt lumină comună şi
împărţită fără împărţire între persoane (…) Tatăl e lumină, Fiul e lumină, Duhul e lumină.
Cei trei sunt o lumină unică, simplă, necompusă, netemporală (…) Tot ce vine de la
Dumnezeu este lumină şi ce ne vine din lumină: lumină e viaţa, lumină nemurirea, lumină
iubirea, pacea, adevărul, uşa împărăţiei cerurilor, lumină este Hristos, Mântuitorul şi
Împăratul lumii; lumină pâinea Trupului Său neprihănit, lumină potirul preacinstitului Său
sânge, lumină Învierea Sa, lumină degetul Său, lumină mâna Sa, lumină ochii Săi; lumină e
Domnul, glasul Său, ca lumină din lumină”. Ele sunt lumină, dar în acelaşi timp rămân ceea
ce sunt. Toate ale lui Hristos sunt lumină, şi toate cele din jurul Lui sunt luminate, persoanele
cu voia lor, lucrurile fără voia lor.
Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o
lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Lumina
divină şi vederea ei înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu în lumina Sa cea mai neapropiată şi
această împărtăşire de lumină este pe măsura credinţei noastre şi a curăţirii de păcat. Astfel,
lumina rămâne necunoscută celor împătimiţi şi lumeşti.
Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu flacără, foc duhovnicesc şi soare nematerial:
„Dar Acela e (Foc) duhovnicesc, cu neputinţă de împărţit, e cu desăvârşire inseparabil şi
indivizibil; căci atunci când e comunicat nu se divide în mai multe, ci rămâne indivizibil şi
există în mine; răsare în mine înăuntrul ticăloasei mele inimi ca un soare sau ca discul unui
soare, arătându-se sferic, luminos, ca o flacără” (Imnele iubirii dumnezeieşti, 1).
Sfântul Simeon numeşte pe Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane -
Izvorul acestei lumini dumnezeieşti necreate. Dumnezeu este lumină suprafiinţială: „Lumină
este Tatăl, lumină este Fiul, lumină Duhul Sfânt, o lumină atemporală, netăiată, necontopită,
necreată, nemărginită, nelipsită de nimic, nevăzută, ca una ce este şi se înţelege în afară de
toate şi mai presus de toate, pe care nimeni dintre oameni n-a putut vreodată să o vadă
înainte de a se fi curăţit, nici nu a primit-o înainte de a o fi văzut” (Cartea discursurilor etice,
Discursul 10).
Un alt aspect a lucrării Sfântului Simeon, regăsit în imnul 55, pune în corelație
Botezul, pocăința și paternitatea duhovnicească evidențiind rolul de mistagog al părintelui
duhovnic pe drumul de întoarcere și restaurare în harul Botezului. Săvârșirea Tainelor lui
Hristos și slujirea prin cuvânt oblige săvârșitorul de desăvârșire, determinată de legătura vie
și personală cu Hristos, legătură ce va transforma slujirea sa într-un izvor al harului, în afara
căreia nu va fi decât o autentică definiție a mediocrității.
O altă idee evidențiată în lucrarea Sfântului Simeon este grija pentru călugări, aceasta
apare încă de prin primele imne și tratează teme precum: lucrarea și rugăciunea monahului,
modul în care aceștia pot ajunge la rugăciunea curată, încrederea în părintele duhovnicesc,
dar mai cu seamă desăvârșirea.
Despre rugăciunea monahului, cât și despre rugăciune în general, Cuviosul Părinte,
susține că sunt patru feluri de rugăciuni. Primele două sunt amăgitoare, numai al treilea şi al
patrulea sunt născătoare de lumină sau desăvârșire.
Întâiul fel de rugăciune este însoțit de lucrarea imaginației. Cel ce se roagă ridică
mâinile, ochii și mintea la cer și își închipuie cu mintea lucrurile dumnezeiești, bunurile
cerești, cetele îngerești, tinzând spre iubirea lui Dumnezeu. Această stare de rugăciune este
însoțită și de lacrimi. Uneori poate interveni mândria pentru cel ce socotește starea aceasta ca
har de la Dumnezeu. Deci în această etapă rugăciunea poate fi însoțită de pretinse fenomene
extraordinare, viziuni luminoase, senzații de miresme, glasuri ireale. Poate duce chiar și la
nebunie, cauza fiind nedobândirea nepătimirii și a virtuților.
La al doilea fel de rugăciune se ajunge după ce mintea s-a întors de la lucrurile
sensibile și de la senzațiile exterioare și se concentrează la cuvintele rugăciunii, căutând să
alunge gândurile exterioare. În acest stadiu de rugăciune se iscă o luptă care nu lasă loc
liniștirii și lucrării virtuților. Cel ce se roagă poate cădea în slava deșartă, disprețuindu-i pe
ceilalți. Această rugăciune o depășește pe cea dintâi, e faza psalmodiei, a îndulcirii cu cuvinte
duioase. În prima fază nu se putea psalmodia întrucât „nu se poate cânta Domnului pe
pământ străin, sau într-o inimă pătimașă”. Se referă aici la robia babilonică a poporului ales.
Robia patimilor trebuie îndepărtată, ca omul să se poată ruga în pace și liniște. Aceasta e
rugăciunea celor progresați.
Al treilea fel de rugăciune începe prin ascultare adică, în vremea rugăciunii, mintea
păzește inima și din adâncul ei se roagă Domnului, e rugăciunea bărbatului duhovnicesc sau a
bărbatului desăvârșit, după măsura plinătății lui Hristos. Acest fel de rugăciune e posibil doar
dacă sufletul a ajuns la nepătimirea desăvârșită, adică la lepădarea de orice afecțiune față de
lume, ascultare de duhovnic, tăierea voii proprii, mortificare față de orice împătimire
lumească. Mintea rămâne liberă față de săgețile diavolului și față de orice gând. E liberă să se
roage cu inima curată. Acesta este începutul de lungă durată al rugăciunii desăvârșite. La
rugăciunea curată se ajunge prin multe eforturi de purificare de patimi și de gânduri. Numai
dobândind o conștiință curată față de Dumnezeu, față de oameni și față de lume se poate
dobândi rugăciunea curată. Esențiale nu sunt cele enumerate mai sus, ca sumă a unor reguli,
ci importantă cu adevărat este starea permanentă de nepătimire dobândită de cel ce se roagă
autentic.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește și de un al patrulea fel de rugăciune, cel al
bătrânului duhovnicesc, când mintea nu mai are lipsă de asemenea mijloace fiziologice
auxiliare, ci dintr-o dată realizează această stare și rămâne neclintită în contemplație. Abia
această stare încheie scara rugăciunii.
După cum am arătat, lucrarea Sfântului Simeon Noul Teolog, ,,Imnele dragostei
dumnezeiești” reprezintă o operă complexă, unde cel ce voiește să se aplece asupra scrierilor
Cuviosului Părinte, mânat de dragostea celor scrise, trebuie să fie întâi un credincios și să
fugă cu totul de păcat, cu trupul și cu duhul, și să se lepede de plăcerea dulceților trecătoare;
trebuie să-și pună temelia cea bună pe piatra puternic adâncită a credinței, prin punerea în
lucrare a poruncilor lui Hristos, și să clădească pe ea, cu pricepere, casa virtuților. Trebuie să
se dezbrace de omul cel vechi, care se strică prin poftele lui, și să îmbrace pe cel ce se
înnoiește întreg în Hristos, adică pe cel ce a ajuns prin toată desăvârșirea, după putință, la
măsura vârstei plinătății lui Hristos; pe lângă aceea, el trebuie să se curățească și să se
lumineze și să-și limpezească vederea prin Duhul și să înainteze la contemplarea întregii
creații cu privirea unei înțelegeri curate, ca să cuprindă și să pătrundă rațiunile și mișcările ei
în mod clar, devenind cu totul străin lucrurilor văzute, adică deasupra tuturor neputințelor
trupului și simțurilor; la urmă, el trebuie să atragă în sine puterea harului Duhului, ca să se
umple de lumina cea bună și, pe măsura arătărilor sfinte de Sus produse în el de purificare, să
grăiască cu glas tare ca un teolog; și, în sfârșit, cu o cugetare clară să se aplece asupra celor
scrise aici, adică asupra rodurilor muncii preaînalte a cugetării teologice supreme a fericitului
sau de trei ori fericitului nostru Părinte Simeon.