Subiectele de evaluare pentru examen la disciplina

Bazele legislației în domeniu

Semestrul II
Anul de studii 2021-2022

Subiecte Teoretice de examinare la Bazele Legislației

1. Explicați termenul de desfacere a căsătoriei/nulitate/divorț enumerând împrejurările care
condiționează declararea lor.
Articolul 36. Desfacerea căsătoriei la organull stare civilă
(1) În baza acordului comun al soţilor, în cazurile în care între aceştia nu există neînţelegeri
referitoare la partajul proprietăţii comune în devălmăşie, la întreţinerea, educaţia şi domiciliul
copiilor minori comuni sau la întreţinerea unuia dintre soţi, căsătoria este desfăcută la organul de
stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre soţi. Soţii participă la desfacerea
căsătoriei în condiţiile Legii nr.100/2001 privind actele de stare civilă.
(2) La cererea unuia dintre soţi, căsătoria poate fi desfăcută la organul stare civilă dacă celălalt soţ:
a) este supus unei măsuri de ocrotire judiciare;
b) a fost declarat dispărut;
c) a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
(3) Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc după expirarea termenului de o
lună din ziua depunerii cererii de divorţ.
(4) În cazul apariţiei litigiilor între soţi cu privire la copii, la partaj sau la întreţinerea unuia dintre
soţi, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească.
(5) Dacă, după desfacerea căsătoriei de către organul stare civilă, între soţi apar litigii referitoare la
partaj, la întreţinerea, educaţia şi domiciliul copiilor minori comuni sau la întreţinerea unuia dintre
soţi, acestea se vor soluţiona pe cale judecătorească.
Articolul 37. Desfacerea căsătoriei de către instanţa judecătorească
(1) Dacă soţii au copii minori comuni şi nu au ajuns la un acord privind întreţinerea, educaţia şi
domiciliul acestora sau în lipsa acordului la divorţ al unuia dintre soţi, cu excepţia cazurilor
prevăzute la art.36 alin.(2) și a cazurilor în care căsătoria a fost desfăcută prin încheiere notarială,
desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească.
 [Art.37 al.(1) modificat prin LP246 din 15.11.18, MO30-37/01.02.19 art.89; în vigoare 01.03.19]
(2) Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească şi în cazurile cînd există acordul la divorţ al
ambilor soţi, însă unul dintre ei refuză să se prezinte la organul stare civilă pentru soluţionarea
problemei.
(3) Instanţa judecătorească va desface căsătoria dacă va constata că convieţuirea soţilor şi păstrarea
familiei în continuare sînt imposibile.
(4) Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la
divorţ, instanţa judecătorească va amîna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la
o lună la 6 luni, cu excepţia cauzelor de divorţ pornite pe motivul violenţei în familie confirmate
prin probe.
(5) Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii continuă să insiste asupra divorţului,
instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.
Articolul 41. Declararea nulităţii căsătoriei
(1) Instanţa judecătorească va declara nulă căsătoria dacă aceasta:
a) a fost încheiată cu încălcarea prevederilor art.11, 13, 14 sau 15;
b) a fost încheiată cînd soţii sau unul dintre ei nu a avut intenţia de a crea o familie (căsătorie
fictivă).
(2) Căsătoria declarată nulă se consideră ca atare din momentul încheierii ei.
(3) Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de 3 zile de la data cînd hotărîrea
privind declararea nulităţii căsătoriei a rămas definitivă, o copie a acesteia organului stare civilă din raza
teritorială a instanţei judecătoreşti.
Articolul 43. Împrejurările care înlătură nulitatea căsătoriei
 (1) Instanţa judecătorească poate recunoaşte valabilă căsătoria dacă, în momentul examinării cauzei
de nulitate, împrejurările care împiedicau încheierea acesteia au dispărut.
(2) Instanţa judecătorească este în drept să respingă cererea de declarare a nulităţii căsătoriei în
cazurile cînd aceasta a fost încheiată de către un minor care nu a atins vîrsta matrimonială, dacă aceasta o
cer interesele minorului sau dacă nu există acordul lui pentru încetarea căsătoriei.
(3) Căsătoria fictivă nu poate fi declarată nulă dacă, la momentul examinării cauzei, persoanele care
au încheiat această căsătorie au creat deja o familie.
(4) Căsătoria nu poate fi declarată nulă după desfacerea ei, cu excepţia cazurilor cînd a fost încheiată
între rude a căror căsătorie este interzisă sau de către o persoană care, la momentul înregistrării
căsătoriei, se află într-o altă căsătorie.

2. Explicați termenii: de timp de muncă și timp de odihnă pentru salariați.

Timpul de muncă reprezintă timpul pe care salariatul, în conformitate cu regulamentul intern al unităţii, cu
contractul individual şi cu cel colectiv de muncă, îl foloseşte pentru îndeplinirea obligaţiilor de muncă.
Prin timp de odihnă se înţelege durata de timp, consacrată legal, stabilită ştiinţific, necesară pentru
recuperarea energiei fizice şi intelectuale cheltuite în procesul muncii şi pentru satisfacerea nevoilor sociale şi
cultural-educative, durată în care salariatul nu prestează activitatea pe care trebuie să o efectueze în temeiul
contractului individual de muncă
3. Enumerați drepturile și obligațiile angajatorului.
(1) Angajatorul are dreptul:
            a) să încheie, să modifice, să suspende şi să desfacă contractele individuale de muncă cu
salariaţii în modul şi în condiţiile stabilite de prezentul cod şi de alte acte normative;
            b) să ceară salariaţilor îndeplinirea obligaţiilor de muncă şi manifestarea unei atitudini
gospodăreşti faţă de bunurile angajatorului;
            c) să stimuleze salariaţii pentru munca eficientă şi conştiincioasă;
            d) să tragă salariaţii la răspundere disciplinară şi materială în modul stabilit de prezentul
cod şi de alte acte normative;
            e) să emită acte normative la nivel de unitate;
            f) să creeze patronate pentru reprezentarea şi apărarea intereselor sale şi să adere la ele.
            (2) Angajatorul este obligat:
            a) să respecte legile şi alte acte normative, clauzele contractului colectiv de muncă şi ale
convenţiilor colective;
            b) să respecte clauzele contractelor individuale de muncă;
            d) să ofere salariaţilor munca prevăzută de contractul individual de muncă;
            e) să asigure salariaţilor condiţiile de muncă corespunzătoare cerinţelor de securitate şi
sănătate în muncă;
            f) să asigure salariaţii cu utilaj, instrumente, documentaţie tehnică şi alte mijloace
necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor lor de muncă;
            f1) să asigure egalitatea de şanse şi de tratament tuturor persoanelor la angajare potrivit
profesiei, la orientare şi formare profesională, la promovare în serviciu, fără nici un fel de
discriminare;
            f2) să aplice aceleaşi criterii de evaluare a calităţii muncii, de sancţionare şi de concediere;
            f3) să întreprindă măsuri de prevenire a hărţuirii sexuale la locul de muncă, precum şi
măsuri de prevenire a persecutării pentru depunere în organul competent a plîngerilor privind
discriminarea;
            f4 ) să asigure condiţii egale, pentru femei şi bărbaţi, de îmbinare a obligaţiilor de serviciu
cu cele familiale;
            f5 ) să introducă în regulamentul intern al unităţii dispoziţii privind interzicerea
discriminărilor după oricare criteriu şi a hărţuirii sexuale;
            f6) să asigure respectarea demnităţii în muncă a salariaţilor;
            g) să asigure o plată egală pentru o muncă de valoare egală;
            h) să plătească integral salariul în termenele stabilite de prezentul cod, de contractul
colectiv de muncă şi de contractele individuale de muncă;
            i) să poarte negocieri colective şi să încheie contractul colectiv de muncă, furnizînd
 reprezentanţilor salariaţilor informaţia completă şi veridică necesară în acest scop, precum şi
informaţia necesară controlului asupra executării contractului;
            j) să informeze şi să consulte salariaţii referitor la situaţia economică a unităţii, la
securitatea şi sănătatea în muncă şi la alte chestiuni ce ţin de funcţionarea unităţii, în
conformitate cu prevederile prezentului cod;
            k) să îndeplinească la timp prescripţiile organelor de stat de supraveghere şi control, să
plătească amenzile aplicate pentru încălcarea actelor legislative şi altor acte normative ce conţin
norme ale dreptului muncii;
            l) să examineze sesizările salariaţilor şi ale reprezentanţilor lor privind încălcările actelor
legislative şi ale altor acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, să ia măsuri pentru
înlăturarea lor, informînd despre aceasta persoanele menţionate în termenele stabilite de lege;
            m) să creeze condiţii pentru participarea salariaţilor la administrarea unităţii în modul
stabilit de prezentul cod şi de alte acte normative;
            n) să asigure salariaţilor condiţiile social-sanitare necesare pentru îndeplinirea
obligaţiilor lor de muncă;
            o) să efectueze asigurarea socială şi medicală obligatorie a salariaţilor în modul prevăzut
de legislaţia în vigoare;
            p) să repare prejudiciul material şi cel moral cauzat salariaţilor în legătură cu îndeplinirea
obligaţiilor de muncă, în modul stabilit de prezentul cod şi de alte acte normative;
            r) să îndeplinească alte obligaţii stabilite de prezentul cod, de alte acte normative, de
convenţiile colective, de contractul colectiv şi de cel individual de muncă.
4. Enumerați drepturile și obligațiile salariatului.
(1) Salariatul are dreptul:
            a) la încheierea, modificarea, suspendarea şi desfacerea contractului individual de muncă,
în modul stabilit de prezentul cod;
            b) la muncă, conform clauzelor contractului individual de muncă;
            c) la un loc de muncă, în condiţiile prevăzute de standardele de stat privind organizarea,
securitatea şi sănătatea în muncă, de contractul colectiv de muncă şi de convenţiile colective;
            d) la achitarea la timp şi integrală a salariului, în corespundere cu calificarea sa, cu
complexitatea, cantitatea şi calitatea lucrului efectuat;
            e) la odihnă, asigurată prin stabilirea duratei normale a timpului de muncă, prin
reducerea timpului de muncă pentru unele profesii şi categorii de salariaţi, prin acordarea zilelor
de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare, a concediilor anuale plătite;
            f) la informarea deplină şi veridică privind condiţiile de activitate, anterior angajării sau
transferării într-o altă funcţie;
            f1) la informarea şi consultarea privind situaţia economică a unităţii, securitatea şi
sănătatea în muncă şi privind alte chestiuni ce ţin de funcţionarea unităţii, în conformitate cu
prevederile prezentului cod;
            g) la adresare către angajator, patronate, sindicate, organele administraţiei publice
centrale şi locale, organele de jurisdicţie a muncii;
            h) la formare profesională, reciclare şi perfecţionare, în conformitate cu prezentul cod şi
cu alte acte normative;
            i) la libera asociere în sindicate, inclusiv la constituirea de organizaţii sindicale şi aderarea
la acestea pentru apărarea drepturilor sale de muncă, a libertăţilor şi intereselor sale legitime;
            j) la participare în administrarea unităţii, în conformitate cu prezentul cod şi cu
contractul colectiv de muncă;
            k) la purtare de negocieri colective şi încheiere a contractului colectiv de muncă şi a
convenţiilor colective, prin reprezentanţii săi, la informare privind executarea contractelor şi
convenţiilor respective;
            l) la apărare, prin metode neinterzise de lege, a drepturilor sale de muncă, a libertăţilor şi
intereselor sale legitime;
            m) la soluţionarea litigiilor individuale de muncă şi a conflictelor colective de muncă,
 inclusiv dreptul la grevă, în modul stabilit de prezentul cod şi de alte acte normative;
            n) la repararea prejudiciului material şi a celui moral cauzat în legătură cu îndeplinirea
obligaţiilor de muncă, în modul stabilit de prezentul cod şi de alte acte normative;
            o) la asigurarea socială şi medicală obligatorie, în modul prevăzut de legislaţia în vigoare.
            (11) Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sînt recunoscute prin prezentul cod. Orice
înţelegere prin care se urmăreşte renunţarea salariatului la drepturile sale de muncă sau
limitarea acestora este nulă.
            (2) Salariatul este obligat:
            a) să-şi îndeplinească conştiincios obligaţiile de muncă prevăzute de contractul individual
de muncă;
            b) să îndeplinească normele de muncă stabilite;
            c) să respecte cerinţele regulamentului intern al unităţii şi să poarte în permanenţă
asupra sa permisul nominal de acces la locul de muncă, acordat de angajator;
            d) să respecte disciplina muncii;
            d1) să manifeste un comportament nediscriminatoriu în raport cu ceilalţi salariaţi şi cu
angajatorul;
            d2) să respecte dreptul la demnitate în muncă al celorlalţi salariaţi;
            e) să respecte cerinţele de securitate şi sănătate în muncă;
            f) să manifeste o atitudine gospodărească faţă de bunurile angajatorului şi ale altor
salariaţi;
            g) să informeze de îndată angajatorul sau conducătorul nemijlocit despre orice situaţie
care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor sau pentru integritatea patrimoniului
angajatorului.
            g1) să informeze de îndată angajatorul sau conducătorul nemijlocit despre imposibilitatea
de a se prezenta la serviciu şi să prezinte, în termen de 5 zile lucrătoare după reluarea activităţii
de muncă, documentele care justifică absenţa;
            h) să achite contribuţiile de asigurări sociale de stat obligatorii şi primele de asigurare
obligatorie de asistenţă medicală în modul stabilit;
            i) să îndeplinească alte obligaţii prevăzute de legislaţia în vigoare, de contractul colectiv
de muncă şi de convenţiile colective.
5. Definiți noțiunea de persoană fizică, și aspectele specifice ca subiect al dreptului civil.
Notiune: Persoana fizică este subiect individual de drept, adică omul privit ca titular de drepturi şi obligații
civile. O definiție similară o întâlnim, în art.. 17 din C. civ. Din această categorie de subiecte de drept fac parte
diferite subcategorii de persoane:
Minorii sub 14 ani lipsiți de capacitate de exercițiu. Deși sunt lipsiți de capacitate de exercițiu, minorii de la 7
- 14 ani pot încheia anumite acte juridice de mică valoare, acte juridice gratuite doar în calitate de beneficiar al
lor şi acte de conservare, art.. 22 C. civ.
Minorii între 14-18 ani care sunt persoane fizice cu capacitate de exercițiu respinsă, care pot încheia o gamă
mai mare de acte juridice - art.. 21 C. civ.
Persoanele peste 18 ani şi femeia căsătorită care a dobândit capacitate de exercițiu prin căsătorie înainte de
termen.
Persoanele fără cetățenia Rep. Moldova (apatrizii).
6. Definiți noțiunea de persoană juridică și aspectele specifice ca subiect al dreptului civil, prezentați 3
criterii de clasificare
Notiune: Persoana juridică este acel subiect colectiv de drepturi care este organizat în condițiile legii
fiind titular de drepturi şi obligații civile.Într-un raport de drept civil persoana care dobândește
drepturi se numește subiect activ, iar persoana căruia îi incumbă obligații se numește subiect pasiv. În
raporturile obligaționale subiectul activ poartă denumirea de creditor, iar subiectul pasiv de debitor.
În raporturile juridice obligaționale sinalagmatice fiecare parte a raportului juridic civil poartă o dublă
calitate atât de creditor cât şi de debitor.

7. Enumerați cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, explicând cauza: Legitima apărare.
 Articolul 35. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
            Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
            a) legitima apărare;
            b) reţinerea infractorului;
            c) starea de extremă necesitate;
            d) constrîngerea fizică sau psihică;
            e) riscul întemeiat.
            f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.
            Articolul 36. Legitima apărare
            (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de
legitimă apărare.
            (2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a respinge un
atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui
interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
public.
            (3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru
a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei
ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă
încăpere.

8. Definiți termenul de Contract individual de muncă, enumerând elementele componente ale lui.
Notiune: Contractul individual de muncă este înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care
salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să
respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de
muncă prevăzute de prezentul cod, de alte acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii,
de contractul colectiv de muncă, precum şi să achite la timp şi integral salariul.
Articolul 46. Părţile contractului individual de muncă
            (1) Părţile contractului individual de muncă sînt salariatul şi angajatorul.
            (2) Persoana fizică dobîndeşte capacitate de muncă la împlinirea vîrstei de 16 ani.
            (3) Persoana fizică poate încheia un contract individual de muncă şi la împlinirea vîrstei
de 15 ani, cu acordul scris al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă, în consecinţă, nu îi
vor fi periclitate sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi pregătirea profesională.
            (4) Se interzice încadrarea în muncă a persoanelor în vîrstă de pînă la 15 ani, precum şi
angajarea persoanelor private de instanţa de judecată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau
de a exercita o anumită activitate în funcţiile şi activităţile respective.
            (5) În calitate de angajator, parte a contractului individual de muncă poate fi orice
persoană fizică sau juridică, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
care utilizează munca salariată.
            (6) Angajatorul persoană juridică poate încheia contracte individuale de muncă din
momentul dobîndirii personalităţii juridice.
            (7) Angajatorul persoană fizică poate încheia contracte individuale de muncă din
momentul dobîndirii capacităţii depline de exerciţiu.
            (8) Este interzisă încheierea unui contract individual de muncă în scopul prestării unei
munci sau a unei activităţi ilicite ori imorale.
            (9) Parte a contractului individual de muncă pot fi cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii
străini şi apatrizii, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare.
9. Enumerați condițiile de modificare, suspendare a contractului individual de muncă.
Articolul 68. Modificarea contractului individual de muncă
            (1) Contractul individual de muncă nu poate fi modificat decît printr-un acord
suplimentar semnat de părţi, care se anexează la contract şi este parte integrantă a acestuia.
             (2) Modificare a contractului individual de muncă se consideră orice modificare sau
completare care vizează cel puţin una dintre clauzele prevăzute la art. 49 alin. (1)
Articolul 76. Suspendarea contractului individual de muncă în circumstanţe ce nu depind de
voinţa părţilor
            Contractul individual de muncă se suspendă în circumstanţe ce nu depind de voinţa
părţilor în caz de:
            a) concediu de maternitate;
            b) boală sau traumatism;
            d) carantină;
            e) încorporarea în serviciul militar în termen, în serviciul militar cu termen redus sau în
serviciul civil;
            f) forţă majoră, confirmată în modul stabilit, ce nu impune încetarea raporturilor de
muncă;
            g) trimitere în instanţa de judecată a dosarului penal privind comiterea de către salariat a
unei infracţiuni incompatibile cu munca prestată, pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii
judecătoreşti;
            h) omiterе, din vina salariatului, a termenului de trecere a controlului medical;
            i) depistare, conform certificatului medical, a contraindicaţiilor care nu permit
îndeplinirea muncii specificate în contractul individual de muncă;
            j) cerere a organelor de control sau de drept, conform legislaţiei în vigoare;
            k) prezentare la locul de muncă în stare de ebrietate alcoolică, în stare cauzată de
substanțe stupefiante sau toxice, constatată prin certificatul eliberat de instituţia medicală
competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanţi ai
angajatorului şi ai salariaţilor;
            l) aflare în grevă, declаrată conform prezentului cod;
            m) stabilire pe termen determinat a gradului de dizabilitate ca urmare a unui accident de
muncă sau a unei boli profesionale; precum şi
            n) în alte cazuri prevăzute de legislaţia în vigoare.
10. Explicați noțiunea de drept a muncii prezentând obiectul de reglementare, principiile dreptului
muncii.
Notiune: Dreptul muncii este ramura de drept care cuprinde normele juridice aplicabile relaţiilor de muncă
individuale şi colective, ce se nasc între patroni şi salariaţi cu ocazia prestării muncii

Obiectul de reglementare al dreptului muncii.

Obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă.
Raporturile juridice de muncă sunt relaţiile sociale reglementate de lege care se stabilesc între o persoană fizică
şi o persoană juridică sau o persoană fizică, în urma prestării unei munci de către cea de a doua în folosul celei dintîi,
care, la rîndul ei, se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.
În concluzie, obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă născute din contractul individual de
muncă şi raporturile juridice conexe lor.
Articolul 5. Principiile de bază ale reglementării raporturilor de muncă şi a altor raporturi
legate nemijlocit de acestea
            Principiile de bază ale reglementării raporturilor de muncă şi a altor raporturi legate
nemijlocit de acestea, principii ce reies din normele dreptului internaţional şi din cele ale
Constituţiei Republicii Moldova, sînt următoarele:
            a) libertatea muncii, incluzînd dreptul la munca liber aleasă sau acceptată, dreptul
dispunerii de capacităţile sale de muncă, dreptul alegerii profesiei şi ocupaţiei;
            b) interzicerea muncii forţate (obligatorii) şi a discriminării în domeniul raporturilor de
muncă;
            c) protecţia împotriva şomajului şi acordarea de asistenţă la plasarea în cîmpul muncii;
            d) asigurarea dreptului fiecărui salariat la condiţii echitabile de muncă, inclusiv la condiţii
de muncă care corespund cerinţelor securităţii şi sănătăţii în muncă, şi a dreptului la odihnă,
 inclusiv la reglementarea timpului de muncă, la acordarea concediului anual de odihnă, a
pauzelor de odihnă zilnice, a zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare;
            e) egalitatea în drepturi şi în posibilităţi a salariaţilor;
            f) garantarea dreptului fiecărui salariat la achitarea la timp integrală şi echitabilă a
salariului care ar asigura o existenţă decentă salariatului şi familiei lui;
            g) asigurarea egalităţii salariaţilor, fără nici o discriminare, la avansare în serviciu,
luîndu-se în considerare productivitatea muncii, calificarea şi vechimea în muncă în specialitate,
precum şi la formare profesională, reciclare şi perfecţionare;
            h) asigurarea dreptului salariaţilor şi angajatorilor la asociere pentru apărarea drepturilor
şi intereselor lor, inclusiv a dreptului salariaţilor de a se asocia în sindicate şi de a fi membri de
sindicat şi a dreptului angajatorilor de a se asocia în patronate şi de a fi membri ai patronatului;
            i) asigurarea dreptului salariaţilor de a participa la administrarea unităţii în formele
prevăzute de lege;
            j) îmbinarea reglementării de stat şi a reglementării contractuale a raporturilor de muncă
şi a altor raporturi legate nemijlocit de acestea;
            k) obligativitatea reparării integrale de către angajator a prejudiciului material şi a celui
moral cauzate salariatului în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor de muncă;
            l) stabilirea garanţiilor de stat pentru asigurarea drepturilor salariaţilor şi angajatorilor,
precum şi exercitarea controlului asupra respectării lor;
            m) asigurarea dreptului fiecărui salariat la apărarea drepturilor şi libertăţilor sale de
muncă, inclusiv prin sesizarea organelor de supraveghere şi control, a organelor de jurisdicţie a
muncii;
            n) asigurarea dreptului la soluţionarea litigiilor individuale de muncă şi a conflictelor
colective de muncă, precum şi a dreptului la grevă, în modul stabilit de prezentul cod şi de alte
acte normative;
            o) obligaţia părţilor la contractele colective şi individuale de muncă de a respecta clauzele
contractuale, inclusiv dreptul angajatorului de a cere de la salariat îndeplinirea obligaţiilor de
muncă şi manifestarea unei atitudini gospodăreşti faţă de bunurile angajatorului şi, respectiv,
dreptul salariatului de a cere de la angajator îndeplinirea obligaţiilor faţă de salariaţi,
respectarea legislaţiei muncii şi a altor acte ce conţin norme ale dreptului muncii;
            p) asigurarea dreptului sindicatelor de a exercita controlul obştesc asupra respectării
legislaţiei muncii;
            r) asigurarea dreptului salariaţilor la apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale în perioada activităţii de muncă;
            s) garantarea dreptului la asigurarea socială şi medicală obligatorie a salariaţilor.
11. Definiți noțiunea de Drept al familie, obiectul de reglementare și principiile pe care se bazează.
Notiune: Dreptul familiei - este acea ramură a dreptului care reglementează
raporturile născute din căsătorie, rudenie şi înfiere, vizând întărirea familiei pe
baza principiului deplinei egalităţi în drepturi dintre bărbat şi femeie şi a ocrotirii,
prin toate mijloacele a mamei şi a copilului;
Articolul 2. Principiile de bază ale legislaţiei familial
(1) Familia şi relaţiile familiale în Republica Moldova sînt ocrotite de stat.
(2) Numai căsătoria încheiată la organele de stat de stare civilă (denumite în continuare organe de
stare civilă) generează drepturile şi obligaţiile de soţi prevăzute de prezentul cod.
(3) Relaţiile familiale sînt reglementate în conformitate cu următoarele principii: monogamie,
căsătorie liber consimţită între bărbat şi femeie, egalitate în drepturi a soţilor în familie, sprijin reciproc
moral şi material, fidelitate conjugală, prioritate a educaţiei copilului în familie, manifestare a grijii
pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi de
muncă ai familiei, soluţionare, pe cale amiabilă, a tuturor problemelor vieţii familiale, inadmisibilitate a
amestecului deliberat în relaţiile familiale, liber acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi
intereselor legitime ale membrilor familiei.
12. Definiți conceptul de Drept caracterizând principiile aplicării dreptului, izvoarele lui.
Notiune: Dreptul constituie totalitatea normelor (sau regulilor de conduită), cu caracter
determinat şi impersonal, a căror respectare şi realizare este asigurată prin forţa de
constrângere a statului.
dreptului, aplicare a dreptului, ocrotire a dreptului, de către organele puterii de stat.
1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului. Acest
principiu constituie premisa existenţei statului de drept, deoarece caracteristica

fundamentală a unui stat de drept o constituie obţinerea puterii pe cale legală şi

exercitarea ei ulterioară în conformitate cu cerinţele legii. In statul de drept, izvorul
oricărei puteri politice trebuie să fie voinţa suverană a poporului, care trebuie să-şi
găsească formele juridice de exprimare, astfel încît puterea poporului să poată
funcţiona în mod real ca o democraţie. Poporul trebuie să aibă garanţii
constituţionale eficiente, asigurîndu-se exerciţiul separat al puterii pe cele trei
planuri: legislativ, executiv şi judecătoresc şi în acelaşi timp interconexiunile şi
intercontrolul fiecărei componente ale puterii.
2. Principiul garantării legalităţii şi egalităţii indivizilor. Fundamente ale
vieţii sociale, libertatea şi egalitatea trebuie să-şi gaseasca expresia lor juridica. Nu poate exista
egalitate decît între oameni liberi, iar libertatea nu poate exista decît
între oameni a căror egalitate este consfiinţită juridic. Egalitatea priveşte echilibrul
vieţii sociale, iar libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona liber, dar
astfel încît, prin exercitarea drepturilor proprii să nu fie vătămate drepturile altora.
Libertatea este una singură, însă căile şi formele de manifestare a libertăţii sunt
numeroase şi le corespund diverse drepturi ale individului prevăzute în Constituţie,
cum ar fi: libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, etc.
3. Principiul responsabilităţii indivizilor. Responsabilitatea este un fenomen
social şi un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale.
Concepînd responsabilitatea ca o asumare a răspunderii faţă de rezultatul acţiunii
sociale a omului, se admite ideea că acţiunea socială este cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilităţii, şi, totodată, libertatea este o condiţie fundamentală
a responsabilităţii. Dreptul nu trebuie să fie privit şi apreciat doar prin efectul său
sancţionator, trebuie avută în vedere posibilitatea ca prin conţinutul prescripţiilor
juridice să contribuie la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor faţă de
lege, care presupune grija faţă de integritatea valorilor ocrotite de lege.
4. Principiul echităţii şi justiţiei. Acţiunea principiului echităţii trebuie să
privească, atît activitatea de elaborare a dreptului, cît şi activitatea de interpretare şi
aplicare a dreptului de către organele ce aplică legea. Justiţia reprezintă acea stare
generală a societăţii care se realizează prin asigurarea pentru fiecare om în parte şi
pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime. Prin finalitatea
sa, justiţia devine principalul factor de consolidare a celor mai importante relaţii
sociale, deoarece ea întruchipează virtutea morală fundamentală, menită să asigure
armonia şi pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile
religioase, morale şi juridice.

13. . Definiți noțiunea de Drept Civil, prezentând obiectul de reglementare, enumerând principiile,
subiecții.
Notiune: Dreptul civil este analizat ca fiind acea ramură de drept care
reglementează raporturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice
aflate pe
 poziţii de egalitate juridică.
Obiectul dreptului civil
Prin obiectul dreptului civil înțelegem acele relații sociale (patrimoniale şi nepatrimoniale)
reglementate de normele acestui drept în care părțile se găsesc pe poziție de egalitate juridică.
În primul rând după cum se poate observa obiectul dreptului civil îl formează relațiile sociale.
Aceasta deoarece,subiectele de drept, în vederea satisfacerii nevoilor sale personale, interacționează
între ele, concretizând-se în relații sociale.
În al doilea rând aceste relații sociale privesc anumite bunuri, care pot fi de natură patrimonială sau
nepatrimonială.
Principiul inviolabilității proprietăți. Pe parcursul evoluției sale acest principiu a cunoscut schimbări
în ce privește conținutul său. In perioada socialismului s-a acordat prioritate protecției proprietății
socialiste de stat, deseori, în detrimentul proprietății private a persoanelor fizice. În noile condiţii
social-economice create după anii 1990 încoace s-a revenit la apărarea globală a proprietății private.
Principiul libertății contractuale. Potrivit acestui principiu fiecare subiect de drept civil poate să-şi
aleagă singur persoana cu care să încheie actul juridic civil şi să stabilească singur condițiile
contractuale. Astfel conform art.. 1 alin 2 C. civ: „ persoanele fizice şi juridice sunt libere să-şi
stabilească pe bază de contract drepturi şi obligații sau orice alte condiții dacă nu contravin legii"".
Art.. 667 alin. 1, C. civ., stabilește că: „părţile pot încheia liber, în limitele normelor imperative de
drept contracte şi stabili conținutul lor ... ”.
Principiul inadmisibilității imixtiunii în afacerile private. Potrivit acestui principiu nici un organ al
statului nu poate să intervină în afacerile private ale persoanelor fizice şi juridice, decât doar în
cazurile expres prevăzute de lege. Acest lucru este prevăzut la art.. 1 alin 1 C. civ., potrivit căreia:
„legislația civilă este întemeiată pe recunoașterea ... inadmisibilității imixtiunii în afacerile private, ...
”. Un astfel de principiu este consacrat şi în dispozițiile constituționale unde în art.. 28 şi 29 se
prevede că: „statul respectă şi ocrotește viaţa intimă familială şi privată, garantează inviolabilitatea
domiciliului"".
Principiul egalității în faţa legii. Potrivit acestui principiu subiectele de drept pot să încheie orice acte
juridice permise de lege. El îşi găsește expresia în egalitatea capacității juridice, adică în aptitudinea
de a avea drepturi şi obligații, în posibilitatea egală a tuturor de a-şi exercita drepturile subiective şi
asuma obligații juridice (art.. 18 C. civ.).
Principiul exercitării cu bună credință a drepturilor. întregul edificiu al exercițiului drepturilor civile
şi al executării obligațiilor corelative se fundamentează pe postulatul bunei- credințe, care are ca
punct de plecare supoziția că persoanele, sunt, în cadrul unui raport juridic civil, animate de intenția
sinceră şi loială că, ei, se vor comporta cu onestitate, adică cu bună credință.
14. Explicați termenul de Tutelă/Curatelă, aspectele juridice ce permit instituirea lor.
Articolul 142. Instituirea tutelei şi curatelei
(1) Tutela şi curatela se instituie asupra copiilor separaţi de părinţi în scopul educaţiei şi instruirii
acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor legitime.
(2) Tutela se instituie asupra copiilor care nu au atins vîrsta de 14 ani. La atingerea vîrstei de 14 ani,
tutela se transformă în curatelă, fără emiterea unei dispoziții suplimentare de către autoritatea
tutelară.
(3) Curatela se instituie asupra copiilor în vîrstă de la 14 la 18 ani.
(4) Tutela și curatela asupra copiilor rămaşi temporar fără ocrotire părintească, copiilor rămaşi fără
ocrotire părintească se instituie prin dispoziţia autorităţii tutelare teritoriale, în conformitate cu
prevederile Legii nr. 140/2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţii de risc şi a
copiilor separaţi de părinţi.
(5) Tutela și curatela asupra copiilor ai căror părinţi/al căror unic părinte sînt plecaţi/este plecat
peste hotare pe un termen mai mare de 3 luni se instituie prin dispoziţia autorităţii tutelare locale,
în conformitate cu prevederile Legii nr. 140/2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în
situaţii de risc şi a copiilor separaţi de părinţi.
 15. Caracterizați trăsăturile specifice a normei juridice.
Norma juridica este o categorie de norme sociale instituite sau recunoscute de stat,obligatorii in
raporturile dintre subiectele de drept si aplicarea sub garantia fortei de constrangere a statului,in cazul
incalcarii lor.
16.Enumerați elementele structurale a normei juridice, descrieți esența fiecărui element structural.
Ipoteza este acea parte componenta a normei juridice care precizeaza conditiile, împrejurarile sau
faptele în raport cu care se aplica dispozitia normei de drept, precum si categoria subiectelor la care
trimite continutul dispozitiei. De exemplu, primeste o mostenire persoana care poate dovedi vocatia
succesorala si faptul ca a acceptat mostenirea în termenul stabilit. Sau: pentru a-si putea manifesta
optiunea politica, cetateanul trebuie sa fie major si sa nu fie decazut din drepturi.

Dupa criteriul preciziei cu care sunt formulate, distingem ipoteze determinate si ipoteze relativ

determinate (subîntelese).

Ipoteza determinata fixeaza cu exactitate conditiile de aplicare a dispozitiei. Bunaoara, în stabilirea

dreptului la pensie ( pentru limita de vârsta, pentru invaliditate sau urmas), legea prevede toate conditiile
pe care trebuie sa le întruneasca o persoana pentru a primi pensie, cu un anumit cuantum.

Dispozitia
Ca partea cea mai importanta a normei juridice, dispozitia se refera la
conduita ca atare pe care trebuie sa o realizeze cei carora li se adreseaza; ea ofera raspuns la
'ntrebarea: "ce trebuie sa faca ori sa nu faca" sau "ce este 'ndreptatita sa faca persoana aflata 'n
situatia prevazuta de norma ". Dispozitia prevede fie obligatia de a înfaptui anumite actiuni, fie
obligatia abtinerii de la 'nfaptuirea unor actiuni, dupa cum poate numai sa permita, sa recomande sau
sa stimuleze o arie de actiuni umane dezirabile.

Dupa criteriul conduitei prescrise, dispozitiile normelor juridice se diferentiaza dupa cum urmeaza:

a. Dispozitii onerative, care obliga la 'mplinirea anumitor actiuni (de exemplu: "Tutorele este dator
sa prezinte anual autoritatii tutelare o dare de seama despre modul cum a îngrijit de persoana
minorului, precum si despre administrarea bunurilor acestuia" - art. 134 Codul Familiei).
b. Dispozitii prohibitive, care interzic înfaptuirea unor actiuni (de exemplu: "Este oprit sa se
casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita" - art. 5, Codul familiei).

Sanctiunea
Sanctiunea reprezinta acel element al normei juridice care fixeaza urmarile 'ncalcarii
dispozitiei; ea da raspuns 'ntrebarii: "care sunt consecintele încalcarii dispozitiei?". Sanctiunea
constituie masura luata împotriva dorintei sau vointei aceluia care nesocoteste dispozitiile
normelorjuridice. Ea este aplicata de organe special împuternicite si urmareste restabilirea ordinii
încalcate, prevenirea încalcarii normelor de drept în viitor si îndreptarea celui vinovat . Rezulta ca scopul
sanctiunii este eminamente constructiv, neurmarind razbunarea frusta.

Tinând seama de natura juridica a normei încalcate, distingem sanctiuni penale, civile, administrative,
disciplinare, în conformitate cu ramurile de drept în care opereaza.

17.Definiți noțiunea de stat enumerând teoriile filosofice și politice privind originea lui,
caracterizați elementele structurale ale statului.
Definiție: în sens larg, prin stat se înţelege organizaorul principal al activităţii sociale, care stabileşte reguli
generale şi obligatorii de comportament, organizează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de
necesitate, soluţionează litigiile care apar în societate. în sens restrîns, statul reprezintă totalitatea de autorităţi
publice care asigură guvernarea.
Concepţiile care au contribuit la ercetarea statului ca fenomen social :
Teoria contractuali stă - se încheie un contract între cetăţeni şi conducător, în baza căruia conducătorul va
proteja drepturile cetăţenilor (J. J. Rousseau, J. Locke,T. Hobbes).
Teoria violenţei - statul apare ca urmare a caracterului violent din societate,legile sunt făcute de către cei mai
puternici (E. Duhring, K. Kautsky).
Teoria psihologică - cauza apariţiei statului trebuie căutată în psihologiaomului. Potrivit acestei teorii statul
apare prin necesităţile psihice ale omului de ase supune. (Tard, Frezer).
Teoria rasială - statul apare ca urmare existenţei unei rase superioare (F.Nietzsche, A. Hitler).
Teoria biologică - potrivit acestei teorii statul apare ca urmare a dezvoltării societăţii şi a intelectualităţii
umane (H. Spencer, Borms, Blunschii).
18.Prezentați conceptul stat, scopul, sarcinile și funcțiile lui.
Cuvîntul stat provine de la latinescul ”status” - în traducere înseamnă ceva stabil, ceva permanent, ceea ce nu
coincidea cu sensul său adevărat.
Scopul: Scopul statului este ceea ce îşi propune el să realizeze prin activitatea sa.
Scopul statului democratic contemporan constă în proclamarea, promovarea, confirmarea şi protejarea
drepturilor şi libertăților fundamentale ale oamenilor.
Sarcinile: In vederea realizării scopului propus, statul își stabileşte anumite sarcini în diferite domenii:
economice, politice, sociale, ideologice, culturale.
Funcțiile:
1. După durata de acţiune deosebim:
- funcţii permanente (prezente la toate etapele de dezvoltare);
- funcţii temporare (pentru cazuri extreme: calamităţi naturale, război).
2. După forma de realizare sunt:
- funcţii de creare a dreptului;
- funcţii de aplicare a dreptului.
3. După sfera de activitate distingem:
- funcţii interne: legislativă, executivă, judecătorească, socială, econimică, administrativă, culturală, de apărare
- funcţii externe: funcţia de apărare a independenţei şi suveranităţii statale, funcţia de organizare a colaborării
cu statele lumii în diverse domenii: politic, economic, cultural,
19. Definiți noțiunea de contract civil enumerând tipurile de contracte civile.
Contractul civil este un acord de voință realizat între două sau mai multe persoane pentru a crea un raport juridic
(dând naștere unor obligații sau constituind un drept real) sau pentru a modifica sau stinge un raport juridic
preexistent.

Tipurile:
  CONTRACTUL DE MANDAT
 CONTRACTUL DE VÎNZARE – CUMPĂRARE
 CONTRACTUL DE SCHIMB
 DIFERITE TIPURI DE VÎNZĂRI
 CONTRACTUL DE DONAŢIE
 CONTRACTUL DE ÎNSTRĂINARE A BUNULUI CU CONDIŢIA ÎNTREŢINERII PE VIAŢĂ
 CONTRACTUL DE RENTĂ
 CONTRACTUL DE FOLOSIRE GRATUITĂ A BUNURILOR (COMODATUL)
 CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT (DE CONSUMAŢIE)
 CONTRACTUL DE ARENDĂ
 CONTRACTUL DE DEPOZIT
 CONTRACTUL DE MANDAT

20.Definiți noțiunea de raport juridic enumerând trăsăturile specifice, tipurile, subiecții.

Raportul juridic este relația socială,intersubiectivă,volitivă și valorică întemeiată pe normele juridice în vigoare
stabilită între subiecții de drept în vederea realizării drepturilor subiective și îndatoririlor juridice.

Trăsăturile  raportului juridic:

Caracterul social -raporturile juridice se realizează (apar, se modifică, încetează) în cadrul social şi între  membrii
societăţii.
Caracterul intersubiectiv – în relațiile juridice se întilnesc între subiecții de drept .
Caracterul volitiv – exteriorizează voința subiecților de drept.
Caracterul valoric– valorile sociale sânt valorificate, protejate şi promovate prin raporturi juridice.
Caracterul istoric (evolutiv) – raporturile juridice au evoluat în timp concomitent cu tipurile şi formele dreptului.
Caracterul normativ- juridic-raporturile juridice sânt prevăzute de legiuitor în normele juridice, care
reglementează relaţiile sociale, transformându-le ulterior în raporturi juridice.
Raporturile juridice pot fi clasificate :
După nr de participanți: a)bilateral b)multilaterale
După tipul relațiilor sociale sau obiectul de reglementare deosebim:
a)raporturi juridice constituționale
b)raporturi juridice administrative
c)raporturi juridice penale
d)raporturi juridice civile,familiale.
După repartiția drepturilor și îndatoririlor juridice deosebim :
a)raporturi juridice relativ determinate –ambii participanți au drepturi subiective și obiective.
b)raporturi juridice absolut determinate – o parte are doar îndatoriri,alta doar drepturi.
Subiecții: Pe poziția de subiect se poate plasa personale fizice și persoanele juridice ,statul,organele de
stat.Persoana fizică este individul titular de drepturi și îndatoriri juridice.

21.Enumerați condițiile de fond de încheierea căsătoriei, impedimentele și declarării acesteia nule.

 Condiţiile de încheiere a căsătoriei
(1) Pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul reciproc, neviciat, exprimat personal şi
necondiţionat, al bărbatului şi femeii care se căsătoresc, precum şi atingerea de către ei a vîrstei matrimoniale.
(2) Persoanele care doresc să se căsătorească sînt obligate să se informeze reciproc despre starea sănătăţii
lor.
Impedimente la căsătorie 
 (1) Nu se admite încheierea căsătoriei între:
a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
b) rude în linie dreaptă pînă la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au un părinte
comun;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, pînă la al II-lea grad inclusiv;
e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin în privința uneia este instituită o măsură de ocrotire judiciară (ocrotire
provizorie, curatelă sau tutelă) şi lipseşte autorizarea prevăzută de lege la încheierea căsătoriei;
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada cînd ambele îşi ispăşesc pedeapsa;
h) persoane de acelaşi sex.
(2) Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există un impediment legal ori dacă nu sînt
îndeplinite alte cerinţe ale legii, expunîndu-şi în scris motivele şi anexînd dovezile invocate. Organul de stare
civilă este obligat să verifice opunerile şi, dacă acestea se confirmă, să refuze încheierea căsătoriei.
 Încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial
(1) Clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepţia celor care au
fost stipulate pentru perioada de după încetarea căsătoriei.
(2) Contractul matrimonial, în baza temeiurilor prevăzute de Codul civil, poate fi declarat nul, total sau
parţial, de către instanţa judecătorească.
(3) La cererea unuia dintre soţi sau autorităţii tutelare, instanţa judecătorească este în drept să declare
nulitatea,totală sau parţială, a contractului matrimonial dacă acesta conţine clauze care lezează drepturile şi
interesele unuia dintre soţi, ale copiilor minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege.

22.Definiți noțiunea de drept constituțional ca ramură de drept, principiile, obiectul de reglementare,

enumerând izvoarele sale.
Dreptul Constituţional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un ansamblu unitar de norme
juridice cuprinse prioritar în Constituţie prin care se reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. stfel normele juridice ale dreptului constituţional
reglementează forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, modul de
organizare a societăţii în stat, relaţiile sociale fundamentale, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului
şi cetăţeanului.

Izvoarele dreptului constituţional ca ramură de drept

Termenul de „izvoarele dreptului” are două sensuri: material şi formal.

Izvoarele materiale (denumite şi izvoare reale) sânt un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali etc.,
care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice de reglementare
prin norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvoarele formale ale dreptului presupune forma de adoptare sau sancţionare a normelor juridice, modul de
exprimare a normelor (forma acesteia).[24]
După opinia profesorului I.Muraru, pe care o susţin majoritatea savanţilor, pentru a identifica izvoarele de drept
constituţional trebuie să apelăm la două criterii: autoritatea publică emitentă şi conţinutul actului normativ.
Izvoarele formale ale dreptului constituţional sânt numai actele normative adoptate de autorităţile publice
reprezentative. Acest acte normative trebuie să conţină norme juridice care să reglementeze relaţii sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Izvoarele formale ale dreptului
constituţional sunt: constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, tratatele
internaţionale ratificate. Luând în consideraţie faptul că izvoarele formale ale dreptului constituţional diferă de la un
sistem la altul, vom analiza principalele izvoare de drept constituţional general recunoscute în toate sistemele de
drept.
 23.Descrieți acțiunile normei juridice în spațiu, timp și asupra persoanelor, caracterizând aspectele
specifice.

Actiunea normei juridice in timp

Prin actiunea normei juridice in timp se intelege perioada (durata) in timp in care norma respectiva produce efecte
de drept, adica este aplicabila.

Unul din principiile fundamentale ale dreptului stabileste ca norma juridica produce efecte de drept atata timp cat
este in vigoare. De aici concluzia ca, in principiu, normele juridice nu sunt nici retroactive — adica nu se aplica
unor fapte savarsite inainte de intrarea lor in vigoare, si, nu sunt nici ultraactive — adica nu se aplica faptelor
savarsite dupa iesirea lor din vigoare. Deci, normele juridice produc efecte nu pentru trecut ci pentru viitor.

Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor

Actiunea normelor juridice in spatiu si asupra persoanelor 7) decurge din principiul suveranitatii puterii de stat
manifestata, in special, sub aspectul suveranitatii teritoriale si al legaturii dintre stat si persoane prin cetatenie, sau
a legaturii dintre stat si strainii aflati pe teritoriul sau.

Normele juridice au o aplicabilitate in spatiu, in intelesul de intreg teritoriu al statului respectiv, aplicandu-

se tuturor persoanelor aflate pe teritoriul tarii, indiferent daca sunt cetatenii acelui stat sau straini. Aceasta este
expresia principiului teritorialitatii care presupune ca pe teritoriul unui stat actioneaza numai jurisdictia acelui stat,
reglementand conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu, fiind exclusa actiunea legilor altor state, straine,
asupra teritoriului in cauza si asupra persoanelor aflate pe acel teritoriu.

Notiunea de teritoriu din punct de vedere juridic are o semnificatie mai larga decat notiunea geografica de teritoriu.
Astfel, in sens juridic prin teritoriu se inteleg intinderile de uscat (solul si subsolul), apele interioare (statatoare si
curgatoare), marea teritoriala si spatiul aerian corespunzator acestora, asupra carora statul respectiv isi extinde
suveranitatea si deci, jurisdictia. Limitele teritoriului sunt cele stabilite prin frontierele de stat.

24. Definiți aspectele specifice ce caracterizează un stat de drept.

Statul de drept este o doctrină în gândirea juridică continentală europeană, originară din jurisprudența germană.
Poate fi tradus în limba engleză ca „stat de drept”, alternativ „stat juridic”, „stat de drept”, „stare de justiție”, „stare
de drepturi” sau „stat bazat pe justiție și integritate”. [1]
Statul de drept este un „stat constituțional” în care exercitarea puterii guvernamentale este constrânsă de lege[2] și
este adesea legată de conceptul anglo-american al statului de drept, dar diferă de acesta prin faptul că subliniază
și ceea ce este doar (adică, un concept al dreptății morale bazat pe etică, raționalitate, drept, drept
natural, religie sau echitate). Astfel este opusul lui Obrigkeitsstaat sau Nichtrechtsstaat[3] (un stat bazat pe
folosirea arbitrară a puterii) și al lui Unrechtsstaat (un non-Rechtsstaat cu capacitatea de a deveni unul după o
perioadă de dezvoltare istorică).
Principalele principii ale statului de drept sunt[7]:

 Statul se bazează pe supremația Constituției și garantează siguranța și drepturile constituționale ale cetățenilor

săi
 Societatea civilă este un partener egal cu statul
 Separația puterilor statului în diferite compartimente (legislativ, executiv și judiciar) cu puteri și responsabilități
separate și independente.
 Atât puterea legislativă, cât și democrația în sine sunt legate de drepturile și principiile constituționale

25.Definiți noțiunea de sistem de drept, divizarea acestuia și ramurile dreptului din Republica Moldova.
26.Prezentați aspectele specifice a contractului de Vânzare cumpărare.
27.Explicați în ce condiții angajatorul poate să concedieze un angajat.

28. Enumerați drepturile și obligațiile soților conform codului Familiei Republicii Moldova.

29.Enumerați drepturile și îndatoririle Cetățenești în conformitate cu Constituția Republicii Moldova

30. Descrieți contextul contextul socio-politic de adoptare a Constituției Republicii Moldova.
Constituția Republicii Moldova este legea supremă și principală a Republicii Moldova și a societății
statului. Constituția determină principiile generale ale societății, drepturile și îndatoririle omului ș.a.m.d
A fost adoptată pe 29 iulie 1994. Este compusă din 7 titluri, fiecare fiind împărțit în capitole și secțiuni.
Dispozițiile constituționale consacră suveranitatea și independența, unitatea și indivizibilitatea țării,
forma republicană a statului, în care drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în
concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului.

05.12
La 5 decembrie 2013 Curtea Constituţională a pronunţat hotărârea privind interpretarea articolului 13
alin. (1) din Constituţie în coraport cu Preambul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii
Moldova (sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013).
Circumstanţele cauzei

La originea cauzei se află sesizările depuse la 26 martie 2013 şi, respectiv, 17 septembrie 2013,
completate ulterior, de deputaţii Ana Guţu, Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Corina Fusu, Boris Vieru
şi Gheorghe Brega privind interpretarea dispoziţiilor 13 alin. (1) din Constituţie în coraport cu Preambul
Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.
Autorii sesizării au pretins, în special, ca prin interpretare să confere Declaraţiei de Independenţă a
Republicii Moldova, adoptată la 27 august 1991, statut de normă constituţională, confirmând astfel că
limba oficială a Republicii Moldova este limba română, şi nu „limba moldovenească în baza grafiei
latine”, precum este formulat în articolul 13 din Constituţia Republicii Moldova.
În opinia scrisă a Preşedintelui Republicii Moldova se menţionează că denumirea ştiinţifică a limbii de
stat în Republica Moldova este un lucru cert, aceasta continuând să fie o problemă de ordin politic.
În viziunea Preşedintelui Republicii Moldova, naţiunea română este organizată în două state româneşti:
România şi Republica Moldova. În cazul Republicii Moldova, sunt culese roadele unei ideologii perfide,
diseminate pe parcursul a zeci de ani, care se bazează pe conceptul „existenţei a două naţiuni, a două
limbi, a două istorii diferite”.
Preşedintele Republicii Moldova consideră că problema denumirii limbii oficiale a statului, determinată
de problema identităţii lingvistice a naţiunii titulare, a generat o profundă scindare în cadrul populaţiei
Republicii Moldova. Republica Moldova trebuie să-şi rezolve neîntârziat problemele lingvistice,
denumirea oficială a limbii de stat urmând să fie determinată doar prin prisma adevărului ştiinţific, fără
imixtiunea politicului.
Potrivit Academiei de Ştiinţe a Moldovei, limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba
română, iar sintagma „limba moldovenească, funcţionând pe baza grafiei latine” din articolul 13 alin. (1)
din Constituţie poate fi echivalată semantic cu limba română. În acelaşi timp, Academia menţionează
necesitatea funcţionării limbii de stat a Republicii Moldova pe baza normelor ortografice ale limbii
române.
Sesizarea a fost judecată de către Curtea Constituţională, în următoarea componenţă:

Concluziile Curţii
Audiind argumentele părţilor şi examinând materialele dosarului, Curtea a reţinut că Declaraţia de
Independenţă consacră crearea noului stat independent Republica Moldova şi stabileşte temeliile,
principiile şi valorile fundamentale ale organizării statale a Republicii Moldova.
Curtea a reţinut că Declaraţia de Independenţă, fiind parte integrantă a Preambulului Constituţiei, are
valoare de text constituţional şi face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi
imuabil al blocului de constituţionalitate.
Curtea a statuat că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic al Constituţiei,
astfel încât nici o prevedere a acesteia din urmă nu poate depăşi cadrul Declaraţiei de Independenţă.
Prin urmare, orice control de constituţionalitate sau interpretare urmează a avea în vedere nu doar textul
Constituţiei, ci şi principiile constituţionale enunţate în Declaraţia de Independenţă a Republicii
Moldova.
Astfel, Curtea a conchis că, în cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi
textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează.

Hotărârea Curţii

Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a hotărât că, în sensul Preambulului
Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind
textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate. De asemenea, Curtea a statuat că,
în cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul
constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează. Hotărârea este definitivă, nu poate fi
supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.

31.Definiți noțiunea de contravenție și tipurile sale.

contravenție
• 1. Abatere de la o lege care, având un grad redus de pericol social, este pedepsită numai prin aplicarea
de amenzi sau alte pedepse ușoare.

32.Definiți conceptul de infracțiune și tipurile de infracțiuni

În limbajul obișnuit, infracțiunea este o acțiune ilegală, faptă ce prezintă un pericol social, constă în
săvârșirea cu vinovăție a unei abateri de la legea penală, care este sancționată de lege.[1] [2][3] [4]
Infracțiuna care nu a fost raportată în termen de 120 de zile la unitățile de poliție,asupra unor persoane
care nu au raportat infracțiunea este declarată nulă, conform procesului juridic.
Inacțiunea (nonacțiunea) constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligații impuse de
lege. (ex : nehrănirea unui copil de vârstă fragedă și provocarea acestuia unor dureri cauzate de lipsa
hranei reprezintă infracțiune prin omisiune, adică prin inacțiune).
Clasificare
În funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:
ușoare, mai puțin grave, grave, deosebit de grave și excepțional de grave.[1] Cele mai grave infracțiuni
sunt numite crime[5] Trebuie menționat faptul că noțiunea de crimă din limbajul comun nu are același
înțeles cu noțiunea de crimă în sens juridic. Astfel, în această categorie nu sunt incluse doar omorul,
(„crimele” de sânge) ci și alte infracțiuni deosebit de periculoase care pun în pericol mari valori sociale.
De exemplu, datorită unei pedepse aspre, infracțiunile contra siguranței statului sunt incluse în această
categorie.
Potrivit vechiului cod penal românesc infracțiunile erau împărțite în 3 categorii: crime, delicte și
contravenții. Codul Penal francez, ce a reprezentat sursă de inspirație pentru cel românesc, a păstrat în
art. 1 această clasificare, în timp ce românii au modificat-o în sensul că, ultima categorie, contravențiile,
nu mai reprezintă o categorie de infracțiuni, ci un mijloc punitiv de natură administrativă. Ce interesează
însă la această clasificare, nu este neapărat tipul ramurii de drept ce creează răspunderea pentru anumite
fapte, ci gravitatea lor.
Delictele sunt infracțiuni cu un grad de pericol social mai mic (de ex.: furt, tâlhărie, etc.).
În dreptul românesc contravențiile nu mai sunt infracțiuni.
Pericolul social este apreciat de legiuitor ca fiind acea stare în care valorile sociale (viața omului,
integritatea sa fizică și psihică, bunurile sale, etc.) pot fi vătămate prin anumite fapte.
Vinovăția reprezintă o anumită atitudine psihică a persoanei care a săvârșit infracțiunea. Legea prevede
anumite forme de vinovăție: intenția, culpa și praeterintenția.

32.Definiți conceptul de infracțiune și tipurile de infracțiuni

32.Definiți conceptul de infracțiune și tipurile de infracțiuni
În limbajul obișnuit, infracțiunea este o acțiune ilegală, faptă ce prezintă un pericol social, constă în
săvârșirea cu vinovăție a unei abateri de la legea penală, care este sancționată de lege.[1] [2][3] [4]
Infracțiuna care nu a fost raportată în termen de 120 de zile la unitățile de poliție,asupra unor persoane
care nu au raportat infracțiunea este declarată nulă, conform procesului juridic.
Inacțiunea (nonacțiunea) constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligații impuse de
lege. (ex : nehrănirea unui copil de vârstă fragedă și provocarea acestuia unor dureri cauzate de lipsa
hranei reprezintă infracțiune prin omisiune, adică prin inacțiune).
Clasificare
În funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:
ușoare, mai puțin grave, grave, deosebit de grave și excepțional de grave.[1] Cele mai grave infracțiuni
sunt numite crime[5] Trebuie menționat faptul că noțiunea de crimă din limbajul comun nu are același
înțeles cu noțiunea de crimă în sens juridic. Astfel, în această categorie nu sunt incluse doar omorul,
(„crimele” de sânge) ci și alte infracțiuni deosebit de periculoase care pun în pericol mari valori sociale.
De exemplu, datorită unei pedepse aspre, infracțiunile contra siguranței statului sunt incluse în această
categorie.
Potrivit vechiului cod penal românesc infracțiunile erau împărțite în 3 categorii: crime, delicte și
contravenții. Codul Penal francez, ce a reprezentat sursă de inspirație pentru cel românesc, a păstrat în
art. 1 această clasificare, în timp ce românii au modificat-o în sensul că, ultima categorie, contravențiile,
nu mai reprezintă o categorie de infracțiuni, ci un mijloc punitiv de natură administrativă. Ce interesează
însă la această clasificare, nu este neapărat tipul ramurii de drept ce creează răspunderea pentru anumite
fapte, ci gravitatea lor.
Delictele sunt infracțiuni cu un grad de pericol social mai mic (de ex.: furt, tâlhărie, etc.).
În dreptul românesc contravențiile nu mai sunt infracțiuni.
Pericolul social este apreciat de legiuitor ca fiind acea stare în care valorile sociale (viața omului,
integritatea sa fizică și psihică, bunurile sale, etc.) pot fi vătămate prin anumite fapte.
Vinovăția reprezintă o anumită atitudine psihică a persoanei care a săvârșit infracțiunea. Legea prevede
anumite forme de vinovăție: intenția, culpa și praeterintenția.