Eseu curs

Imaginea zmeului în cultura tradițională

Lumea, deține trei niveluri specifice ceresc, terestru si infernal, iar fiecare corespunde
cu trei niveluri de existenta, sau cu trei moduri de activitate spirituala. Astfel lumea poate fi
considerată "o structura de antagonism echilibrat"1.
În vederea realizării unei imagini cât mai complete a zmeului, sunt lăsate libere
interpretări diverse ale acestei creaturi mitologice care se spune că este pe de departe înrudită
cu omul. Este inteligent, și de asemenea de mai multe tipuri ce lasă loc pentru o clasă întreagă
de zmei.
Zmeul, în imaginea oamenilor din Banat, “Este cea mai rea întruchipare fantastică: stă
ascuns în scorburi de nuc sau de alun, pentru că a fost blestemat de Dumnezeu să nu vadă
lumina soarelui; iese din acele lăcașuri numai seara, în amurg, și zboară în lume pentru a face
oamenilor numai necazuri; trupul lui este acoperit cu solzi, ca la pești, de culoare albă, și care
nu ard niciodată în foc” 2
„Zmeii sunt un fel de oameni cu unul până la douăsprezece capete care locuiesc în
construcții frumoase, ridicate în vârful munților, în cer sau în pustiuri, unde nu pot ajunge
pământenii, ci doar vitejii din basme; umblă călare pe animale sălbatice sau pe cai fabuloși,
având câte douăsprezece inimi; arma lor cea mai des întâlnită este buzduganul, iar pasiunea
lor cea mai mare este de a răpi tinerele fete și a le duce la casele lor, unde sunt urmăriți de
Feți-Frumoși, care îi înving și le iau prada înapoi; fetele de zmei sunt frumoase, fermecătoare
și drăgăstoase; în schimb, zmeoaicele bătrâne sunt urâte, rele și caută să atragă vitejii cu
farmecele și vrăjile lor, dar sunt și ele învinse în cele din urmă; se mai crede că zmeii care
locuiesc în cer, atunci când vor să fure câte o fată, coboară odată cu norii pe pământ.”3
“Zmeul, balaurul, dulful de mare, întruchipări prezente în epica populară, reprezintă
simboluri ale unor fenomene ostile, care finalmente sunt învinse în urma unor întâmplări date
ca fiind reale.”4
Totodată se poate face referire și la mitul zburătorului, un zmeu care simbolizează
dragostea în devenire a adolescentelor. Sentimentele tinerelor sunt declanșate de un personaj
oniric cu o alură puternică ce apare numai noaptea, le vrăjește în așa fel încât să se

1
Gilbert Durand, op. Crit.
2
Antonescu Romulus, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, 2009, p715
3
Antonescu Romulus, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, 2009, p715
4
Antonescu Romulus, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, 2009, p715
îndrăgostească de el, apoi pleacă, lăsând în urma lui o melancolie tumultuoasă. Asemenea
unei dependențe, iubirea este comparată cu focul, o iubire de foc, de nestăpânit și de nepus
într-un loc care devorează și distruge sufletul omului. “Cunoscut în popor și sub denumirile
de zmeu, lipitură, lipici, ceasul-rău, crasnic, el este un strigoi, o fantomă care nu vine din
lumea oamenilor, unde viețuiește dragostea adevărată, ci dintr-o realitate unde dorul este
prefăcut în tristețe și cântec; Zburătorul este reprezentant al haosului și al morții, care numai
în momentul scurtcircuitării voinței și intelectului, sub presiunea instinctelor erotice
incontestabile, poate fi luat drept ființa iubită și dorită; este o ipostază a balaurilor, adică a
pericolelor ce stau în calea pelerinilor dragostei; demon al Erosului neîmblânzit, Zburătorul
apare când echilibrul instabil dintre dorință și reținere, dintre voință și instinct e încălcat de
invazia inconștientului, dominat de pulsațiile biologice primare”.5
În ceea ce privește textul nostru, Zmeul este prezentat dintr-o perspectivă aflată în
opoziție de către cele două personaje ale fragmentului. În primul rând el este descris ca fiind
ca un șarpe mare și lat cât un buștean, capul fiind cât banița, o unitate de măsură asemenea
dublei în termeni populari ceea ce conferă o interpretare tradițională a zmeului. Trupul său
este acoperit cu solzi reci ca de șarpe sau solzi reci de aur sau argint, unde aurul pentru
această creatură îi oferă virtuți magice, fiind un semn ceresc de putere (“aurul și lumina de
aur imprimată pe corp este semn ceresc de putere și avuție”6). Aripile de liliac pe care
personajele susțin că zmeul le-ar avea însumează și mai mult mitul zburătorului, deoarece
aceștia expun faptul că zmeul se târăște noaptea ca bunioara (“ - Aripi are ca de liliac; gușa i
se zbate; în creștet i-a crescut un corn, reia Lisandru. ; / - Ei, acu, are – n-are, e tare de spaimă
când fluieră, șuieră și se târăște, nopțile, ca bunioară, acu.”7). Este prezentat totodată ca o
creatură ce pune stăpânire pe biserici și pe sate, bagă frica în oameni și îi gonește din sate.
Este capabil să învețe iscusințele oamenilor, să vorbească și să fie viclean. Personajele ce
participă la discuția despre zmeu, afirmă că acesta nu se înrudește doar cu balaurul sau
creaturile monstruoase din mitologie, ci și cu un bărbat ce bântuie femeile tinere, le tulbură
somnul și le face să se îndrăgostească de el, așa cum am mentionat mai sus, Zburătorul.
În concluzie, Zmeul reprezintă o creatură mitologică specifică culturii românești, ce
iși are originea pe tot teritoriul țării noastre. El este interpretat într-un mod aparte, în fiecare
colț al României tradiționale, fiecare având conotații diferite, puteri diferite, valori diferite,
cât și o amploare mai mare asupra a ceea ce se crede de fapt un Zmeu.

5
Antonescu Romulus, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, 2009, p711
6
Antonescu Romulus, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, 2009, p54
7
Andrei Pandrea, Cu pușca după zmei, p. 15
Bibliografie:
1. Antonescu Romulus, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti,
2009, p711 – 715
2. Andrei Pandrea, Cu pușca după zmei, p. 15
3. Enciclopedia zmeilor, Mircea Cărtărescu, Ed. Humanitas, 2002, pg. 1-5