Idei Pastorală

Viaţa interioară este motorul vieţii exterioare, ea întreţine dispoziţia spre activitate exterioară,
spre acţiune pastorală.
i. pocăinţa (hotărârea de întoarcere la Dumnezeu);
ii. voinţa oţelită (în practicarea virtuţii, în urmarea binelui, adică trezvia);
iii. ascultarea (sau smerenia, neîncrederea în sine).
Războiul nevăzut (războiul perpetuu interior, respingerea ofertelor otrăvite ale Satanei) soldat
cu o cucerire constantă de proporţii: smerenia, sursă nesecată de har. Iar starea de smerenie poate fi
menţinută numai şi numai de suferinţă, întrupată în viaţa preotului în miliarde posibile forme.
Gândurile sunt purtătoare de energie, iar această energie poate fi toxică sau benefică.
Duhovnicul preotului trebuie să fie superior acestuia din punct de vedere duhovnicesc și
intelectulal Nu el trebuie să evalueze, ci el trebuie să fie evaluat.
Duhovnicul lui trebuie să fie omul care ştie mai multe despre el decât ştie el însuşi. Acesta
trebuie să-l privească cu ochii lui Dumnezeu.
Pe duhovnic trebuie să-l vedem ca pe titanul discret din viaţa noastră care cunoaşte voia lui
Dumnezeu în raport cu noi chiar şi atunci când noi suntem în totală confuzie.
Nici un eşec nu este eşec dacă a fost dorit de Dumnezeu, ci este un triumf în alt plan de
referinţe, într-o altă direcție. Dacă privim lucrurile din punct de vedere duhovnicesc, un „eşec”
pământesc poate fi declanşatorul unui triumf mistic, al unui nou mod de a privi lucrurile, din
perspectiva lui Dumnezeu, mod generator de har.
Şi în cazul preotului penitent, precum în cazul oricărui
credincios, etapele pocăinţei sunt patru:
regretul (1),
mărturisirea (2),
iertarea (3), adică formula de „dezlegare” consacrată şi
îndreptarea faptică (4).
Acestea patru conferă un alt tonus vieţii duhovniceşti, întraripându-l pe om,
revărsând în viaţa lui multe energii harice.
Prin căderea în păcat, omul a devenit foarte trupesc, carnal, material, uitând în mare măsură de
spirit, de vocaţia sa de făptură spirituală în trup. Dumnezeu nu a renunţat la planul Său măreţ. Căderea
în păcat l-a fragilizat ontologic pe om, dar nu l-a determinat pe Creator să-şi reconsidere planul cu
lumea sau să-Şi reformuleze obiectivele.
Activarea sau nu a vieţii interioare de către preot nu constituie o condiţie a validităţii actelor
liturgice săvârşite de el. Aceasta întrucât viaţa morală, în general, a preotului nu condiţionează efectele
Sfintelor Taine. Dar – în lipsa unei vieţi interioare consistente – puterea magnetică, interioară, de a-i
determina pe credincioşi să urmeze calea duhovnicească va dispărea.
Vom spune dintru început că preotul care nu are o viaţă interioară consistentă, bine cultivată,
va avea permanent „tociţi”, neactivaţi, senzorii contra atitudinilor, poziţionărilor, păcatelor
smintitoare. El va lua adeseori cuvântul în public, se va exprima, va lua poziţie fără să-şi dea seama că
sminteşte. El va fi lipsit de gingăşia specifică omului lui Dumnezeu şi va părea doar un ideolog,
partizan al unei doctrine formulată de o instituţie care-şi ştie apăra interesele. El va fi un simplu om,
iar nu un om „locuit” de o putere de dincolo de lume. Aşa că
adeseori va stârni împotriviri, respingere, critici, iar pentru mulţi va fi chiar „greţos”, ahtiat după
împlinirea propriilor interese, văzut de alţii ca „fără scrupule”.
Logica Sfântului Ioan Gură de Aur este foarte coerentă: „Dacă aceluia care a smintit numai pe
unul îi este mai bine să-şi lege o piatră de moară şi să se arunce în adâncul mării, ce chinuri îi vor fi
„rezervate” celui care a pierdut nu unul, nici doi, ci foarte mulţi, o parohie sau chiar mai multe
parohii?”20.
„Iar celui ce va sminti pe unul dintre aceşti mai mici, care cred în Mine, mai de folos i-ar fi să-
şi atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în adâncul mării. Vai lumii din pricina smintelilor.
Vai de omul acela prin care vine sminteala!” (Matei 18, 6-7).
Ferește-te de a face ceva nevrednic de tine!
Dacă pentru un om profesia se suprapune cu vocaţia, el nu mai simte nevoia de „concediu” în
sensul clasic al cuvântului, pentru că munca nu îi este o povară, ci o plăcere generatoare de multe

1
împliniri interioare. Pentru el „concediul” este doar o schimbare a locului şi a ritmului de acţiunile,
temporar, pentru a-şi relua apoi sarcinile „de serviciu” cu mai mult elan şi bucurie interioară.
În Pilde 17, 22 se spune sugestiv că „o inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără
curaj usucă oasele!”.
Omul lui Dumnezeu nu trebuie să mimeze nimic, ci să fie el însuşi, natural, sincer, deschis, o
adevărată „fereastră” spre lumea de dincolo.
Fără o consistentă viaţă interioară, cuvântările publice ale preotului vor fi plicticoase şi
nevertebrate mistic.
Care sunt mijloacele de fortificare a vieţii interioare a preotului?
1. Calea regală: rugăciunea individuală (extraliturgică)
Rugăciunea individuală merge în „tandem” cu cea publică, dar nu poate fi nicidecum
substituită de cea publică. Fără rugăciune individuală, rugăciunea publică nu va dobândi savoare, nu
va fi electrizantă, nu va angaja total inima preotului. Şi ţinând cont de faptul că pentru un preot
rugăciunea publică înseamnă de fapt slujire liturgică, este foarte grav dacă el ajunge „slujitor”, mai
înainte de a se fi deprins să fie „rugător”.
Printr-o rugăciune individuală puternică preotul trimite fulgere către cer; fulgerele nu vin
numai dinspre cer spre pământ ci şi invers. Omul experimentat în rugăciune ştie aceasta. Rugăciunea
ne dă putere deplină în cosmos. Ea pune în mişcare mâna care a creat universul.
Preotul este dator să fie un „expert” în rugăciune. Orice credincios e dator să se roage, dar
preotul trebuie să fie un „profesionist” al rugăciunii, un exersat în rugăciune, un „maestru” al
rugăciunii. Este des repetat studenţilor teologiei adevărul că validitatea Sfintelor Taine nu e
condiţionată de moralitatea preotului, dar a Sfintelor Ierurgii, da. Cu alte cuvinte, în afara celor şapte
Sfinte Taine, restul rânduielilor, rugăciunilor, invocărilor făcute de preot pentru credincioşi sunt
condiţionate de viaţa interioară a preotulul și de rugăciunea prezentă în el. Nu întâmplător sunt preoţi
care primesc o abundenţă de pomelnice, şi alţi preoţi care sunt ocoliţi de pomelnice.
După ce preotul a deprins rugăciunea individuală în mod maximal, ajunge la concluzia că
aceasta este o forţă mult prea mare pentru a o epuiza el personal. Simte că rugăciunea este o forţă
capabilă să facă să clocotească întreaga comunitate; ea poate schimba faţa pământului. Ea deschide un
culoar pe verticală până la Dumnezeu, şi este cel mai important lucru pe care îl poate dobândi omul;
aşa că preotul începe să ierarhizeze corect priorităţile în parohie: pe locul întâi este verticala spiritului,
rugăciunea publică, şi pe locul secundar, terţiar etc., sunt celelalte sarcini parohiale: activitate
predicatorială, administrativă, implicare filantropic-socială, culturală etc.
Aşa că un preot cu viaţă interioară consolidată va simţi că pe primul loc trebuie să aşeze
sfintele slujbe rânduite de Biserică pentru timpul liturgic în care el se află. Pentru un astfel de preot
nici o slujbă nu va fi „o povară”, ci dimpotrivă,
o continuă „psihoterapie”, relaxare, uşurare psihică, prilej de încântare. Va simţi că prin slujbă menţine
aprins focul sacru pe altar, semnul prezenţei continue a lui Dumnezeu în mijlocul poporului24.
„Rugăciunea constituie funcţia esenţială a preoţiei! Dar preotul nu trebuie să coboare această sfântă şi
capitală datorie sacerdotală la nivelul unei simple obligaţii profesionale, îndeplinind-o în chip
mecanic, din rutină, ori din dorinţa de câştig material”25.
Rugăciunea are efecte atât asupra stărilor psihic afective, controlând universul emoţional
uman, cât şi asupra stărilor biologice, având efecte asupra proceselor fiziologice. Există cărţi întregi
care doresc să demonstreze acesta: maladii organice au fost complet vindecate, instantaneu, sau
analize experimentale, fundamentate pe statistici sociologice, care demonstrează cum rugăciunea are
puterea să facă mai galopant procesul terapeutic. Aceasta pentru că are loc o infuzie de energie
spirituală în universul material, trupesc.
Cunoaşterea lui Dumnezeu se realizează „prin sentiment”, prin experienţă directă; aceasta va fi
atât de puternică, de imediată de ne-contestabilă, încât va înnoi complet fiinţa beneficiarului, îi va da o
altă perspectivă asupra vieţii, îl va umple de energii şi de speranţă.
Într-o lume pragmatică precum este cea a noastră cuvintele lui Bossuet sunt foarte relevante:
„Mâinile ridicate în rugăciune înfrâng mai multe batalioane decât cele care se luptă”.

2.Taina Spovedaniei şi statutul ei de „indicator obiectiv” al intensităţii vieţii duhovniceşti a

preotului

2
 Cu cât preotul fuge mai mult de Taina Spovedaniei, cu atât el se demonstrează a fi mai
neduhovnicesc! Cu cât el ezită să o practice, chiar la cererea credincioşilor, cu atât se demonstrează
mai superficial, mai deconectat de la izvoarele vieţii mistice.
Spovedindu-se des el însuşi, preotul dobândeşte o putere pe care mulţi o ignoră: aceea de a
deveni intransigent cu propriul păcat. În plus, prin spovedanie deasă, în viaţa lui de revarsă constant o
energie care cheamă permanent harul: energia smereniei. Astfel el poate permanent diminua fractura
între „ceea ce este” realmente şi ceea ce este tentat să creadă că „pare a fi”. Pericolul disocierii între
eu-l real şi cel ideal îi paşte mai ales la preoţii înzestraţi cu câte o harismă evidentă, fapt ce-i face
foarte apreciaţi, elogiaţi, „aplaudaţi”, cale subtilă prin care încrederea în sine se poate fortifica
desfigurant şi cu efecte foarte negative pentru viaţa duhovnicească.
Ce reacţie am avea dacă am întâlni o coafeză cu părul vâlvoi, încâlcit, nepieptănat, defilând pe
trotuar ca şi când este perfect aranjată? Sau ce am spune văzând un medic stomatolog cu dantura plină
de carii şi respingător la vedere prin dinţii murdari pe care-i expune? Fiecare breaslă, tagmă, categorie
profesională are nişte exigenţe proprii; dar ce vom spune de preotul care nu se spovedeşte niciodată?
Un neglijent, un sacrileg? Sau el consideră că Euharistia îl purifică? Ea arde sau cimentează ceea ce
găseşte, precum focul coace ceea ce găseşte în cuptor, dar nu decide el ce se pune acolo.

3.Împărtăşirea preotului cu „Pâinea Vieţii”, metodă ciclică de revitalizare a energiilor lui

interioare
Împărtăşirea nu trebuie făcută mecanic, fără concentrare, ritualic, fără intimă participare
personală. Acum preotul „manevrează” fructul cules de pe Sfânta Cruce, atât spre folosul său personal,
cât şi spre acela al credincioşilor.

4. Lectura şi meditaţia/reculegerea (sau audierea conferinţelor susţinute de duhovnicii

consacraţi)
Nu trebuie să uităm că intelectualul este produsul bibliografiei sale; omul este în parte, sau
tinde să devină, ceea ce citeşte. Contează enorm care gânduri pătrund fiinţa omului; gândul este
purtător de energie. De aceea, gândurile controlează şi dictează stările emoţionale ale omului.

Mai înainte de a emite pretenţii, preotul trebuie să-i fascineze pe credincioşi cu propria lui
personalitate creştină robustă, formată deplin, atractivă, dinamică, deplin conturată şi evidentă. Preotul
trebuie să se ofere pe el însuşi comunităţii parohiale ca model deplin realizat de creştin, pornit viguros
pe cărarea „urmării lui Hristos”.
Părinţii Răsăritului au înţeles permanent că Spovedania – Taina prin care se exprimă cel mai
bine paternitatea unui duhovnic nu este un tribunal, ci o clinică. Nu este un spaţiu al impunerii unei
dreptăţi exterioare, legaliste, ci un areal de însănătoşire lăuntrică. De aceea preotul cu viaţă interioară
percepe „calea Duhovniciei” drept maniera cea mai potrivită de acţiune şi lucrare în Biserică.
Omul lipsit de „calitate umană” este o fiinţă mediocră care nu are puterea de a merge la esenţe,
ci se blochează permanent pe „aparenţe”.
rugăciunea publică va fi gustată numai de către cei care practică rugăciunea individuală. Fără o
minimă experienţă de rugăciune privată, nimeni nu va fi capabil să guste ritualurile publice. Cele două
forme de rugăciune se află în raport de complementaritate şi întrepătrundere reciprocă.
Preotul adevărat este un om smerit şi totuşi extrem de impunător, inteligent dar temperat în
aprecierea performanţelor sale intelectuale, foarte moral, dar precaut în prognosticarea evoluţiilor de
viitor, promotor al unei interrelaţionări corecte, echilibrate, echidistante. Un principiu de bază al vieţii
lui de la care nu abdică niciodată este coerenţa cuvânt-faptă. Acţionează din convingere întotdeauna,
nu „de ochii lumii.