Instalatii Ventilare

CONFORTUL TRAINING BOTOŞANI
SUPORT CURS - TEHNICIAN INSTALATOR PENTRU CONSTRUCŢII

TEHNICIAN INSTALATOR PENTRU CONSTRUCŢII
CUPRINS
CAPITOLUL 1 INTRODUCERE 1
1.1. GENERALITĂŢI 1
1.2. CLASIFICAREA INSTALAŢIILOR DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE 1
1.2.1 CLASIFICAREA DUPĂ MODUL DE VENTILARE A AERULUI 1
1.2.2 CLASIFICAREA DUPĂ EXTINDEREA ZONEI VENTILATE 2
1.2.3 CLASIFICAREA DUPĂ DIFERENŢA DE PRESIUNE DINTRE INTERIORUL ŞI EXTERIORUL 3
ÎNCĂPERII VENTILATE
CAPITOLUL 2 AERUL, AGENT DE LUCRU ÎN INSTALAŢIILE DE VENTILARE SI CLIMATIZARE 5
2.1 AERUL ATMOSFERIC 5
2.1.1 GENERALITĂŢI 5
2.1.2 COMPOZIŢIA AERULUI ATMOSFERIC 6
2.2 AERUL UMED 7
2.2.1 MĂRIMI CARACTERISTICE AERULUI UMED 7
2.2.1.1 PRESIUNEA AERULUI 7
2.2.1.2. TEMPERATURA AERULUI 7
2.2.1.3. UMIDITATEA AERULUI 8
2.2.1.4. DENSITATEA AERULUI UMED . 9
2.2.1.5. CĂLDURA MASICĂ A AERULUI UMED cP 9
2.2.1.6. ENTALPIA AERULUI UMED h. 10
2.2.2. DIAGRAMA h-x PENTRU AERUL UMED 10
2.2.3. PROCESE SIMPLE DE TRATARE A AERULUI 12
2.2.3.1. TRATAREA AERULUI CU SCHIMBĂTOARE DE SUPRAFAŢĂ (USCATE). 12
2.2.3.2. AMESTECUL DEBITELOR DE AER CU PARAMETRII DIFERIŢI. 14
CAPITOLUL 3 ECHILIBRUL FIZIOLOGIC AL OMUL ÎN AMBIANŢE ARTIFICIALE 15
3.1. METABOLISMUL ORGANISMULUI UMAN 15
3.2. SCHIMBURILE TERMICE ALE ORGANISMULUI 17
3.3 CONDIŢII DE CONFORT TERMIC, CONDIŢII DE MUNCĂ 20
3.3.1 TEMPERATURA AERULUI INTERIOR 21
3.3.2. TEMPERATURA PEREŢILOR 22
3.3.3 UMIDITATEA AERULUI 24
3.3.4 VITEZA DE MIŞCARE A AERULUI INTERIOR 26
3.3.5 ÎMBRĂCĂMINTEA 27
3.4. CONDIŢII LOCALE DE CONFORT 27
3.4.1. RADIAŢIA TERMICĂ ASIMETRICĂ 27
3.4.2 .GRADIENT VERTICAL DE TEMPERATURĂ A AERULUI 27
3.4.3 PARDOSEALĂ CALDA SAU RECE 28
3.4.4. VITEZA LOCALĂ A CURENŢILOR DE AER 28
3.5 INFLUENŢE DIVERSE 28
3.5.1 CONŢINUTUL DE PRAF ÎN AER 28
3.5.2 GAZE, VAPORI, MIROSURI 29
3.5.3. MIROSUL 34
3.5.4 ELECTRICITATEA ATMOSFERICĂ 35
3.5.5 RADIAŢIA RADIOACTIVĂ 36
3.5.6 ZGOMOTUL 36
3.5.7 ILUMINATUL 37
3.6 CRITERII DE APRECIERE A CONFORTULUI 38
INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 1

CAPITOLUL 4 PARAMETRII CLIMATICI DE CALCUL 43

4.1 PARAMETRII DE CALCUL AI AERULUI EXTERIOR. 43
4.1.1. SITUAŢIA DE VARĂ 44
4.1.1.1.TEMPERATURA AERULUI EXTERIOR. 44
4.1.1.2. UMIDITATEA AERULUI EXTERIOR 46
4.1.1.3. RADIAŢIA SOLARĂ 47
4.1.1.4. VITEZA VÂNTULUI 48
4.1.2. SITUAŢIA DE IARNĂ 48
4.1.2.1. TEMPERATURA AERULUI EXTERIOR 48
4.1.2.2. UMIDITATEA AERULUI EXTERIOR 48
4.1.2.3. RADIAŢIA SOLARĂ 48
4.1.2.4. VITEZA VÂNTULUI 48
4.2. PARAMETRII CLIMATICI INTERIORI DE CALCUL. 48
4.2.1 SITUAŢIA DE VARĂ. 48
4.2.1.1.TEMPERATURA INTERIOARĂ DE CALCUL ti. 48
4.2.1.2.UMIDITATEA RELATIVĂ A AERULUI INTERIOR, i. 49
4.2.1.3. VITEZA DE MIŞCARE A AERULUI INTERIOR, vi. 49
4.2.1.4. TEMPERATURA MEDIE DE RADIAŢIE A SUPRAFEŢELOR DELIMITATOARE, tmr. 49
4.2.2. SITUAŢIA DE IARNĂ. 49
4.2.2.1.TEMPERATURA INTERIOARĂ DE CALCUL, ti. 49
4.2.2.2 UMIDITATEA RELATIVĂ A AERULUI INTERIOR i. 50
4.2.2.3 VITEZA DE MIŞCARE A AERULUI INTERIOR, vi. 50
4.2.2.4. TEMPERATURA MEDIE DE RADIAŢIE A ELEMENTELOR DELIMITATOARE, mr. 50
4.2.3. PARAMETRII CLIMATICI INTERIORI DE CALCUL PENTRU VENTILAREA MECANICĂ 50
4.2.3.1. SITUAŢIA DE VARĂ. 50
4.2.3.1.1. TEMPERATURA INTERIOARĂ DE CALCUL ti. 50
4.2.3.1.2. UMIDITATEA RELATIVĂ A AERULUI EXTERIOR, i. 51
4.2.3.1.3. VITEZA DE MIŞCARE A AERULUI INTERIOR, vi. 51
4.2.3.1.4. TEMPERATURA MEDIE DE RADIAŢIE A SUPRAFEŢELOR DELIMITATOARE, tmr. 51
4.2.3.2. SITUAŢIA DE IARNĂ. 52
4.2.3.2.1. TEMPERATURA INTERIOARĂ DE CALCUL, ti. 52
4.2.3.2.2. UMIDITATEA RELATIVĂ A AERULUI INTERIOR, i. 52
4.2.3.2.3. VITEZA DE MIŞCARE A AERULUI INTERIOR, vi. 52
4.2.3.2.4. TEMPERATURA MEDIE DE RADIAŢIE A ELEMENTELOR DELIMITATOARE, mr. 52
CAPITOLUL 5 SARCINA TERMICĂ A ÎNCĂPERILOR VENTILATE SAU CLIMATIZATE 53
5.1. SITUAŢIA DE VARĂ 53
5.1.1. APORTURI DE CĂLDURĂ PRIN ELEMENTE INERŢIALE 53
5.2. APORTURI DE CĂLDURĂ PRIN ELEMENTE NEINERŢIALE 58
5.3. APORTURILE DE CĂLDURĂ DE LA ÎNCĂPERILE VECINE 61
5.4. DEGAJĂRI DE CĂLDURĂ DE LA SURSE INTERIOARE 62
5.4.1. DEGAJĂRI DE CĂLDURĂ DE LA OAMENI 62
5.4.2. DEGAJĂRI DE CĂLDURĂ DE LA ILUMINATUL ELECTRIC 63
5.4.3 DEGAJĂRI DE CĂLDURĂ DE LA MAŞINI ACŢIONATE ELECTRIC 63
5. 5. RELAŢIA GENERALĂ A SARCINII TERMICE DE IARNĂ 64
CAPITOLUL 6 BILANŢUL DE UMIDITATE 65
6.1 DEGAJĂRI DE UMIDITATE DE LA OAMENI 65
6.2 FLUXUL DE VAPORI DE LA SUPRAFEŢELE LIBERE DE APĂ 65
6.3 FLUXUL DE VAPORI DE APA SCURSĂ PE PARDOSEALĂ 65
6.4 FLUXUL DE VAPORI DE APA CARE STAGNEAZĂ PE PARDOSEALĂ 66
6.5 SARCINA DE UMIDITATE A ÎNCĂPERII 66

CAPITOLUL 7 BILANŢUL DE SUBSTANŢE NOCIVE 67

7.1 DEGAJĂRI DE CO2 DE LA OAMENI 67
7.2 SCĂPĂRI DE GAZE ŞI VAPORI DE LA UTILAJE 67
7.3 REACŢII CHIMICE 67
7.4 EVAPORAREA LICHIDELOR DE PE SUPRAFEŢE LIBERE 68
7.5 EVAPORAREA DE PE MATERIALE ÎMBIBATE CU SUBSTANŢE- LACURI ŞI VOPSELE 68
CAPITOLUL 8 DEBITUL DE AER PENTRU VENTILARE ŞI CLIMATIZARE 70
8.1 RELAŢIA GENERALĂ A DEBITULUI DE AER 70
8.2 DEBITUL DE AER PENTRU INSTALAŢII DE CLIMATIZARE 72
8.2.1 CALCULUL DEBITULUI DE AER 72
8.2.2 RECALCULAREA PARAMETRILOR AERULUI REFULAT, IARNA 74
8.3 DEBITUL DE AER PENTRU INSTALAŢII DE VENTILARE MECANICĂ 75
8.3.1 CALCULUL DEBITULUI DE AER 75
8.3.2 RECALCULAREA PARAMETRILOR AERULUI REFULAT, IARNA 76
8.4 DEBITUL DE AER PENTRU DIMINUAREA ALTOR NOCIVITĂŢI 77
8.5 DEBITUL MINIM DE AER PROASPĂT 78
CAPITOLUL 9 TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN CENTRALA DE CLIMATIZARE 79
9.1 TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN PERIOADA DE IARNĂ 79
9.1.1 TRATAREA CU PREÎNCĂLZIREA AERULUI AMESTECAT. 79
9.1.2 TRATARE FĂRĂ PREÎNCĂLZIREA AERULUI. 80
9.1.3 TRATARE CU PREÎNCĂLZIREA SUPLIMENTARĂ A AERULUI PROASPĂT. 81
9.1.4 TRATAREA CU PREÎNCĂLZIRE ŞI UMIDIFICARE IZOTERMICĂ. 82
9.2 TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN PERIOADA DE VARĂ 82
9.2.1 TRATARE CU APĂ RECE PULVERIZATĂ. 82
9.2.2 TRATARE CU APĂ RECE PULVERIZATĂ ŞI BATERIE DE RĂCIRE. 83
9.2.3 TRATARE CU CAMERĂ DE PULVERIZARE ÎN DOUĂ TREPTE. 83
9.2.4 TRATARE CU BATERI DE RĂCIRE ŞI UMIDIFICARE ADIABATICĂ. 84
9.2.5 TRATARE CU BATERII DE RĂCIRE ŞI ÎNCĂLZIRE (FĂRĂ CAMERĂ DE PULVERIZARE). 84
CAPITOLUL 10 TRATAREA AERULUI ÎN INSTALAŢIILE DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE 85
10.1 PROCESE POSIBILE DE SCHIMBARE A STĂRII AERULUI TRATAT CU APĂ 85
10.1.1 UMIDIFICAREA ADIABATICĂ 87
10.1.2 PROCESE POLITROPICE 87
10.2 CAMERE DE TRATARE A AERULUI CU APĂ 88
10.2.1 INSTALAŢIA DE PULVERIZARE A APEI 90
10.2.2 CALCULUL TERMIC ŞI DE ALEGERE AL C.P. 91
10.2.3. ALEGEREA CAMERELOR DE PULVERIZARE 93
CAPITOLUL 11 SISTEME DE VENTILARE MECANICĂ 95
11.1 SCHEMA DE PRINCIPIU A UNEI INSTALAŢII DE VENTILARE MECANICĂ 95
11.1.2 ELEMENTELE PRINCIPALE ALE UNEI INSTALAŢII DE VENTILARE MECANICĂ 95
11.1.2.1 PRIZA DE AER. 96
11.1.2.2 FILTRUL DE PRAF 96
11.1.2.3 BATERIA PENTRU ÎNCĂLZIREA AERULUI 96
11.1.2.4 VENTILATOARELE DE INTRODUCERE ŞI DE EVACUARE A AERULUI 96
11.1.2.5 REŢEAUA DE CANALE 96
11.1.2.6 GURILE DE AER DE INTRODUCERE ŞI EVACUARE 96
11.1.2.7 GURA DE EVACUARE A AERULUI ÎN EXTERIOR 96
11.1.2.8 RECUPERATORUL DE CĂLDURĂ 96
11.1.2.9 ATENUATORUL DE ZGOMOT 96
11.1.3 AMPLASAREA CENTRALEI DE VENTILARE 97

11.2 SISTEME DE VENTILARE MECANICĂ GENERALĂ 97

11.2.1 INSTALAŢII DE VENTILARE PRIN ABSORBŢIE. 97
11.2.2 INSTALAŢIILE DE VENTILARE PRIN REFULARE 97
11.2.3 INSTALAŢII DE VENTILARE PRIN REFULARE ŞI ABSORBŢIE 97
11.2.4 INSTALAŢII DE VENTILARE ŞI UMIDIFICARE. 97
11.2.5 INSTALAŢII DE VENTILARE CU RĂCIRE 97
11.2.6 INSTALAŢII DE VENTILARE CU USCAREA AERULUI. 98
CAPITOLUL 12 VENTILARE NATURALĂ 99
12.1 FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ SCHIMBUL NATURAL DE AER. 99
12.1.1 ACŢIUNEA DIFERENŢEI DE TEMPERATURĂ 99
12.1.2 ACŢIUNEA VÂNTULUI 100
12.2 DISPOZITIVE V.N.O. 101
12.3 CALCULUL VENTILĂRII NATURALE (METODA PRESIUNILOR FICTIVE) 104
12.3.1. DETERMINAREA DEBITULUI DE AER 104
12.3.2 DISPOZITIVE DE VENTILARE NATURALĂ. 104
CAPITOLUL 13 MIŞCAREA AERULUI ÎN ÎNCĂPERI 107
13.1. MIŞCAREA AERULUI ÎN ÎNCĂPERILE VENTILATE 107
13.2 GURI DE AER 109
13.2.1 ALCĂTUIREA GURILOR DE AER 109
13.2.2. TIPURI CONSTRUCTIVE DE GURI DE AER 110
13.2.2.1. GURI DE AER CU INTRODUCERE CONCENTRATĂ 110
13.2.2.2. ANEMOSTATE 110
13.2.2.3. FANTE ŞI DISTRIBUITOARE DE AER. 110
13.2.2.4. PLAFOANE PERFORATE. 111
13.2.2.5. DISPOZITIVE DE REFULARE PRIN PICIOARELE SCAUNELOR 111
13.3. JETURI DE AER 112
13.3.1. CLASIFICAREA JETURILOR UTILIZATE ÎN VENTILAŢII. 112
13.3.2. STRUCTURA JETURILOR 113
13.3.3. ECUAŢII GENERALE DE MIŞCARE ŞI TRANSFER DE CĂLDURĂ. 115
13.3.4. ECUAŢII PENTRU JETURI CIRCULARE CVASIIZOTERME 115
13.3.5 VARIAŢIA DIFERENŢEI DE TEMPERATURĂ ÎN AXA JETULUI 116
13.4 CARACTERISTICI ALE JETURILOR NEIZOTERME 117
CAPITOLUL 14 CANALE DE AER 119
14.1 GENERALITĂŢI 119
14.2 MATERIALE PENTRU TUBULATURA DE VENTILARE 119
14.3 ÎMBINAREA, RIGIDIZAREA ŞI SUSŢINEREA CANALELOR DE AER 120
14.4. ELEMENTELE COMPONENTE ŞI MODUL DE ALCĂTUIRE AL CANALELOR DE AER 121
14.4.1. REŢELE DE CANALE DREPTUNGHIULARE 121
14.4.2. REŢELE DE CANALE CIRCULARE 123
14.4.3 CANALE CIRCULARE DIN BENZI DE TABLĂ TIP SPIROMATIC 123
14.5. ACCESORIILE CANALELOR DE AER 124
14.6. IZOLAREA CANALELOR DE AER 124
14.7. CALCULUL CANALELOR DE AER 124
14.7.1. METODE SPECIFICE DE CALCUL 124
14.7.2. DIMENSIONAREA GEOMETRICĂ SAU CONSTRUCTIVĂ 125
14.7.3. CALCULUL PIERDERILOR TOTALE DE SARCINĂ 126
CAPITOLUL 15 ECHIPAMENTE 129
15.1 FILTRE DE AER 129
15.1.1 CLASIFICAREA FILTRELOR DE AER 129
15.1.2 CARACTERISTICILE FILTRELOR 129
15.1.3 ALEGEREA FILTRELOR 130
15.1.4 TIPURI CONSTRUCTIVE DE FILTER 130

15.2 BATERII PENTRU ÎNCĂLZIREA AERULUI 133

15.2.1 SCHIMBUL DE CĂLDURĂ ÎN BATERII 134
15.2.2 TIPURI CONSTRUCTIVE DE BATERII 134
15.3 BATERII PENTRU RACIREA AERULUI 136
15.3.1 SCHIMBUL DE CĂLDURĂ ÎN BATERIILE DE RĂCIRE 137
15.4 VENTILATOARE 138
15.4.1 CLASIFICAREA VENTILATOARELOR 139
15.4.2 TIPURI CONSTRUCTIVE 139
15.4.3 REGLAREA DEBITULUI DE AER AL VENTILATOARELOR 140
CAPITOLUL 16 SISTEME DE CLIMATIZARE 141
16.1.SISTEM DE CLIMATIZARE CU O CONDUCTĂ ŞI DEBIT DE AER CONSTANT 141
16.1.1 SISTEME COMPACTE 141
16.1.2. SISTEME DISOCIATE 142
16.2 SISTEME DE CLIMATIZARE CU UN CANAL DE AER ŞI PRIN INDUCŢIE 147
16.3 SISTEM DE AER TOTAL SI DOUA CANALE 148
16.4 SISTEME DE CLIMATIZARE “NUMAI APA” 150
16.5 SISTEME DE CLIMATIZARE AER-APĂ 152
CAPITOLUL 17 GENERALITĂŢI 155
17.1 OBIECTUL CURSULUI 155
17.2 PARTICULARITĂŢI ALE FACTORILOR DE MICROCLIMĂ ÎN DOMENIUL INDUSTRIAL 155
17.3 LIMITE ALE FACTORILOR DE MICROCLIMAT ÎN DOMENIUL INDUSTRIAL 157
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE 161
MATERIALE AJUTĂTOARE 165


CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE
1.1. GENERALITĂŢI
Calitatea mediului în care oamenii îşi desfăşoară activitatea are o influenţă complexă asupra lor, atât sub
aspect igienico-sanitar cât şi al productivităţii muncii.
Calitatea mediului ambiant se apreciază prin valoarea parametrilor confortului termic, prin compoziţia
chimică si puritatea aerului, precum şi prin alţi factori ca nivelul de iluminare, nivelul de zgomot, gradul de ionizare a
aerului, elemente de estetică etc.
În anotimpul rece instalaţiile de incălzire pot asigura în încăperi menţinerea temperaturii aerului la o anumită
valoare. Puritatea aerului se obţine în aceste cazuri prin ventilare naturală (infiltraţii, deschiderea ferestrelor etc), care
are un caracter intermitent, este limitată in timp şi ca eficienţă, fiind dependentă de acţiunea factorilor climatici
exteriori. Tendinţa de creştere a temperaturii aerului interior vara poate fi combatută prin ventilare naturală fără a se
garanta în orice condiţii, posibilitatea limitării acesteia la anumite valori.
Pentru multe categorii de incinte, în care se produc degajări importante de nocivităţi (încăperi de producţie,
laboratoare, hale pentru creşterea industrializată a animalelor, săli cu aglomeraţie mare de oameni etc) calitatea
mediului nu se mai poate asigura numai prin instalatia de incalzire. Pentru indepartarea mirosurilor si degajarilor
nocive sau chiar toxice, apare necesitatea introducerii “controlate” a unui debit de aer. Natura şi cantitatea de
degajări nocive, modul lor de propagare, sistemul constructiv al incintelor, valorile la care sunt prescrişi parametrii
aerului interior pe considerente de confort sau tehnologice, limitele admisibile la care trebuie reduse concentraţiile
diverselor substanţe nocive degajate, la care se adauga de multe ori cu o pondere importantă consideraţii economice,
au condus la folosirea unei game foarte variate de instalaţii de ventilare si climatizare.
Pentru o incăpere industriala cu pereţi exteriori la care au loc numai degajări de caldură, este suficientă
pentru indepărtarea acestora o ventilare naturală-organizată, adica să se practice la partea superioară orificii de
evacuare, iar la partea inferioară orificii pentru pătrunderea aerului exterior. În cazul materiilor aglomerate datorită
degajărilor mari de căldură şi umiditate, precum şi a valorilor la care trebuie menţinuţi parametrii de control, este
necesară răcirea aerului introdus, pentru a i se mări capacitatea de preluare a căldurii, iar pentru a asigura preluarea
surplusului de umiditate, este necesară şi uscarea lui. Aceasta constituie una din formele clasice sub care se întâlnesc
instalaţiile de climatizare.
Unele procese tehnologice (industria textilă, optică, prelucrari de mare precizie, laboratoare metrologice etc)
impun uneori cerinţe şi mai stricte în privinţa unuia sau mai multora dinte parametrii microclimatului interior, ceea ce
influienţează nu numai complexitatea agregatului de climatizare, ci însuşi sistemul constructiv al incintei respective.
Preocuparea pentru asigurarea condiţiilor de microclimat corespunzătoare specificului muncii desfăşurate de
oameni sau naturii procesului tehnologic, trebuie să reprezinte o cerinţa primordială în dezvoltarea tehnicii ventilării şi
climatizarii pe plan mondial.
1.2. CLASIFICAREA INSTALAŢIILOR DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE

La orice sistem de ventilare este necesar să se introducă în încăperi aer (aer refulat, aer introdus), care să
preia nocivităţile în exces (căldură, umiditate, gaze, vapori, praf) după care trebuie îndepărtat din încapere (aer viciat,
aer evacuat).
Instalaţiile de ventilare pot fi diferenţiate după modul de vehiculare a aerului, după spaţiul supus ventilării,
după gradul de complexitate a tratării aerului în funcţie de cerinţele tehnologice sau de confort ale încăperii
respective, după diferenţa de presiune dintre interiorul şi exteriorul încăperii ventilate etc.
1.2.1 Clasificarea după modul de ventilare a aerului (fig.1.1)

Prin ventilare naturală se înţelege schimbul de aer realizat într-o încăpere sub acţiunea
combinată a doi factori naturali:
 vântul
 şi diferenţa de temperatură dintre exterior şi interior.
Când pătrunderea aerului exterior are loc prin neetanşeităţile şi rosturile elementelor de construcţie (uşi,
ferestre) ventilarea naturală se numeşte neorganizată. Dacă în încăpere sunt practicate deschideri speciale cu

dimensiuni determinate, amplasate la anumite înălţimi şi care pot fi închise şi deschise după necesităţi, se realizează o
ventilare naturală organizată.
Ventilarea mecanică poate fi simplă, adică să realizeze fie numai o introducere, fie o
evacuare de aer, cu funcţionare de multe ori intermitentă. În funcţie de condiţiile ce trebuie create în interior pe
lângă ventilator, în circuitul de introducere se mai adaugă un aparat cu ajutorul căruia se poate realiza un proces de
încălzire, răcire,uscare sau de umidificare în funcţie de tendinţa dominantă de evoluţie a aerului în interior.
Neorganizata
Ventilare
naturala
Organizata
Introducere
Clasificarea dupa modul de
Simpla pentru
Ventilare Evacuare
vehiculare a aerului
mecanica
Combinata cu Incalzire
Racire
Pentru confort
Climatizare Umidificare
Tehnologica Uscare
Introducere mecanica + evacuare naturala

Ventilare
mixta Evacuare mecanica + introducere naturala
Fig.1.1 Clasificarea după modul de vehiculare a aerului
În general, prin vehicularea mecanică a unui debit de aer se urmăreşte limitarea creşterii temperaturii aerului
interior in perioada de vară şi menţinerea unei temperaturi aproximativ constante în perioada de iarna,ceea ce
conduce la soluţia frecvent utilizată de intercalare în circuitul aerului introdus, pe lângă ventilator şi a unei baterii de
încălzire, care este precedată întotdeauna de un filtru de praf.
Sunt şi cazuri de ventilare mecanică, la care în circuitul aerului se introduc alte aparate cu ajutorul cărora se
pot obţine unele procese simple, ca de exemplu răcirea, uscarea sau umidificarea aerului.
Climatizarea este din punctul de vedere al modului de clasificare tot o ventilare mecanică însă se deosebeşte
de aceasta prin faptul că asigura şi perioada de vară nu limitarea creşterii temperaturii aerului interior, ci o anumită
valoare a acesteia şi reglează simultan cel puţin doi parametrii. Evident, alcătuirea instalaţiei este mai complexă, atât
ca număr de elemente componente, cât şi din punctul de vedere al aparaturii de reglare şi automatizare.
După criteriile care stabilesc valoarea şi limitele de variaţie ale parametrilor aerului interior, aceste instalaţii
pot fi destinate confortului persoanelor sau unor scopuri tehnologice. Limitele de variaţie a diverşilor parametrii
reglaţi (temperatură, umiditate relativă sau viteza de mişcare a aerului interior) sunt în unele situaţii mult mai stricte
decât în cazul instalaţiilor necesare în scopuri de confort.
Ventilarea mixtă se poate realiza fie prin introducere mecanică şi evacuare naturală, fie prin evacuare
mecanică şi introducere (compensare) naturală a aerului. Fiind o combinaţie între ventilarea mecanică şi cea naturala
ea a apărut ca o posibilitate de suplimentare a debitului de aer necesar pentru situaţia de vară, limitarea interioară a
acestuia la cota parte asigurată de ventilarea mecanică şi atenuarea dependenţei schimbului de aer realizat de
acţiunea factorilor naturali constituind o posibilitate de exploatare economică a acestor instalaţii.
1.2.2 Clasificarea după extinderea zonei ventilate (fig. 1.2)

Ventilarea generală sau de schimb general este caracterizată încăperilor social-culturale sau celor industriale
fără degajări importante de nocivităţi, sursele de degajare fiind relativ uniform repartizate în plan şi având o
intensitate practic constantă.

Fig.1.2. Clasificarea după extinderea zonei ventilate
Aceasta atrage după sine amplasarea uniformă a orificiilor pentru introducerea aerului proaspăt sau tratat,
respectiv a celor pentru evacuarea aerului viciat din încăperi.
Ventilarea locală apare ca necesară în cazurile când există surse concentrate de nocivităţi dispuse în anumite
zone ale incintei sau când intensitatea de degajare a nocivităţilor poate fi temporar sau accidental foarte mare. În
aceste situaţii chiar prin mărirea exagerată a debitului de aer prin ventilarea de schimb general nu se pot asigura
condiţiile necesare de mediu, în fiecare loc sau zona a încăperii respective.
În alte situaţii, ventilarea de schimb general poate rămâne ineficientă sub aspectul refulării
în sensul că nu se pot asigură condiţiile minime de microclimat în toate zonele incintei destinate activităţii oamenilor.
Apare necesară în acest caz folosirea unor instalaţii de ventilare locală prin refulare. De exemplu, pentru locurile de
muncă din apropierea unor suprafeţe foarte calde, oricât s-ar mări debitul de aer nu pot fi asigurate condiţii pentru
menţinerea bilanţului termic al omului din cauza cantităţii mari de căldura primită prin radiaţie de la aceste suprafeţe.
Pentru a ajuta organismul să elimine surplusul de căldura, se poate interveni prin crearea locală, pentru fiecare
muncitor în parte, a unor jeturi de aer, numite duşuri de aer. De asemenea, pentru a împiedica pătrunderea a aerului
rece în încăperi la deschiderea frecventă a uşilor spre exterior sau prin golurile tehnologice de acces se folosesc
perdele de aer.
Sunt şi situaţii când pentru împiedicarea răspândirii nocivităţilor în toată încăperea, în special când există
degajări toxice, se folosesc simultan un sistem de refulare, în general de tip perdea de aer şi un sistem de absorbţie
pentru fiecare utilaj in parte (de exemplu la cabine de vopsire, de uscare, de electroliză etc), cazul ventilării locale prin
refulare si aspiraţie. Existenţa unui sistem de ventilare locală nu exclude prezenţa unei instalaţii de ventilare de schimb
general, căreia îi revine rolul de a dilua nocivităţile scăpate de la dispozitivele de absorbţie locală la valori sub limitele
admisibile şi a asigura aerul de compensaţie corespunzător debitelor evacuate sau refulate local. Se ajunge astfel la
sistemul de ventilare combinată.
1.2.3 Clasificarea după diferenţa de presiune dintre interiorul şi exteriorul

încăperii ventilate (fig.1.3)
Ventilarea echilibrată se obţine când debitele de aer de introducere şi evacuare sunt egale. La ventilarea in
supratensiune, debitul de aer introdus este mai mare decât cel evacuat, astfel că în interior apare o suprapresiune,
debitul in exces evacuându-se pe cale naturală. La ventilarea în subpresiune (depresiune) fenomenele se produc
invers.
Aceste sisteme se folosesc pentru a impune un anumit sens al trecerii aerului dintr-o încăpere în alta. Astfel,
realizând subpresiune într-o încăpere cu degajări importante de nocivităţi şi suprapresiune în încăperea vecină
“curată” prin sensul de circulaţie a aerului obţinut între cele două încăperi se împiedică răspândirea nocivităţilor în
întreg spaţiul.

Fig.1.3. Clasificarea după diferenţa de presiune interior-exterior.

CAPITOLUL 2 - AERUL, AGENT DE LUCRU ÎN INSTALAŢIILE

DE VENTILARE SI CLIMATIZARE
2.1. AERUL ATMOSFERIC
2.1.1. Generalităţi
Atmosfera este compusă dintr-un amestec de gaze care înconjoară Pământul, cu care participă împreună la
mişcările de rotaţie şi revoluţie, fiind supusă forţei de atracţie gravitaţională şi forţei centrifuge. Pe baza cercetărilor
aerologice, Organizaţia Meteorologică Mondială consideră că atmosfera are grosimea de circa 400 km. Ţinând seama
în principal de variaţia temperaturii cu altitudinea, atmosfera se împarte în cinci straturi şi anume (fig.2.1): troposfera
(0-11 km), stratosfera (11-35 km), mezosfera (35-80 km), termosfera (80-400 km) si exosfera (>400 km), între ele
considerându-se zone de trecere denumite tropopauză, stratopauză etc.
În troposferă este concentrată circa 97% din masa de aer, cea mai mare parte din cantitatea de vapori de apă
, aici producându-se schimbările meteorologice. Sub aspect termic sunt de precizat variaţiile importante ale
temperaturii aerului cu altitudinea (v. fig. 2.1).
km
1000- - <T 7
A =11km ; A =35km
1 2
Exosfera A =80km ; A =400km

3 4
400- <A 0 0
300-
4
<T 6 T =+15 C ; T =-90 C

1 2
0 0
200- <T 5 T =+50 C ; T =-108 C

3 4
0 0
100- Termosfera T =100 C ; T =1000 C

5
0
6
90- T =2400 C
7
80- <A 3
<T 4
70-
60- P =1013 m bar
1
50- Mezosfera <T P =265 m bar

2
3
40- P =5 m bar
<A 3
30- 2
20- Stratosfera
10- <A 1
<T 2
Troposfera
T 1
P1
Fig.2.1 Structura atmosferei pe verticală
Presiunea barometrică prezintă o scădere exponenţială cu altitudinea, micşorându-se de la valoare medie de

1013 mbar la nivelul mării, la 265 mbar la limita superioară a troposferei şi la 5 mbar la limita superioară a stratosferei.
O neuniformitate accentuată se regăseşte şi în plan orizontal, in special la nivelul troposferei, unde se
întâlnesc mase mari de aer arctice, polare, tropicale şi ecuatoriale, de natură continentală sau maritimă, cu
caracteristici termice diferite, care, sub influenţa unor centri barici cu presiune ridicată ca şi a altor factori
perturbatori, conduc la modificări permanente sau temporare ale structurii atmosferei înconjurătoare.

2.1.2. Compoziţia aerului atmosferic

Aerul atmosferic este format din ,,aer curat” denumit uneori şi ,,aer normal uscat” la care se adaugă vapori
de apă şi alte impurităţi sub formă de gaze, vapori ai unor substanţe sau praf (fig.2.2).
Componenta aerului normal uscat cu participaţiile volumice şi masice este indicată în tabelul 2.1.
Preponderenţa azotului şi oxigenului permite ca pentru modelul teoretic al aerului atmosferic să se neglijeze
participaţia celorlalte gaze existente permanent în amestec. Deşi participaţia lor împreună este sub 1% volumic sau
1,32 % masic (vezi tabel 2.1), pentru doi din constituenţi se impun anumite observaţii. Dioxidul de carbon, care are o
participaţie relativ constantă (0,033% în volum), prezintă în ultimul secol o creştere de tip exponenţial. Cauzele
principale le constituie creşterea emanaţiilor şi respectiv scăderea rolului fotosintezei în ciclul acestui gaz, datorită
reducerii “stratului verde” prin defrişările şi desţelenirile exagerate, efectuate în ultimele decenii. În atmosfera marilor
centre urbane sau a platformelor industriale, unde concentraţia dioxidului de carbon este mai mare, se accentuează
efectul de “seră”, care se bazează pe proprietatea acestuia de a fi permeabil la orice fel de radiaţii cu excepţia celor de
unda lungă pe care le reflectă. Solul primind radiaţii pe o mare gamă de lungimi de undă se încălzeşte şi emite
continuu în spaţiu raze infraroşii care ajunse în atmosfera bogată in CO2 sunt reflectate, proces care tinde să se
desfăşoare în timp cu “feed-back” pozitiv (fig. 2.3).
Tabelul 2.1 Componenţa aerului normal uscat
Denumirea componentului Participaţia Masa Masa moleculară
Volumică Masică moleculară a amestecului
Vi (%) Mi (%) Mi
Azot N2 0,7809 0,7552 28,016

Oxigen O2 0,2095 0,2316 32,000 kg
Alte CO2, NO2, CH2, gaze M   ViMi  28,966
H2, O3, Ar, Ne, 0,0096 0,0132 40,090 kmol
He, Kr, Xe, RN
Strat CO 2
Aer normal uscat
Vapori de apã
Aerosoli
(impuritãti)
Pamânt
Fig.2.2 Compoziţia aerului Fig.2.3. Efectul de seră

atmosferic
Un al doilea element component, cu o participaţie şi mai mică (0,01 volume pe milion), care constituie
obiectul multor discuţii actuale, îl reprezintă ozonul (O3) constituit sub forma unui strat situat la altitudini între 40 şi 60
km (v. fig.2.1) şi care are un rol de filtru faţă de doza mare de radiaţii ultraviolete de lungime de undă foarte scurtă
dăunătoare pentru oameni şi vieţuitoare (degradarea acestui strat a constituit în anul 1981 obiectul unui avertisment
al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii ). Degradarea se explică în prezent prin acţiunea catalitică a atomilor de clor din
fluorcarbon, care combinându-se cu ozonul, formează O2 şi OCl2, reacţie care continuă cu formarea de O2 şi Cl.
Vaporii de apă prezenţi în aerul atmosferic variază în limite largi: de la 0,02 % în condiţii de deşert până la 4%
în zonele ecuatoriale.Pe lângă influenţa pe care o au în reducerea valorii intensităţii radiaţiei solare incidente la sol (v.
cap. 2.3.4), vaporii de apă, alături de factorii tehnici au un rol important în declanşarea proceselor catalitice. Astfel,

poluanţii primari, emişi direct de surse identificate sau identificabile sunt transformaţi în poluanţi secundari, mult mai
nocivi. Practic, vaporii de apă influenţează vizibil proprietăţile fizico-chimice ale aerului.
Impurităţile din aer sunt denumite în cadrul unui domeniu mai nou al ştiinţei “Aerologia” drept aerosoli,
incluzând toate substanţele naturale sau artificiale care pot fi aeropurtate. Aceştia pot fi solizi, lichizi , gaze sau vapori,
sub formă de particule, molecule sau amestecuri ale acestora, fiind in general mai grele ca aerul.
Natura aerosolilor din aer este foarte diversă, în funcţie de natura surselor care le degajă (tab.2.2).
Concentraţia lor este neuniformă în timp şi spaţiu, depinzând de o multitudine de factori dintre care intensitatea,
debitul şi caracteristicile surselor, mărimea, forma şi densitatea relativă în raport cu aerul, starea factorilor
meteorologici etc. Sursele de degajare pot fi naturale (sol, reziduuri vegetale şi animale, fenomene naturale) şi
artificiale, în cadrul cărora se disting trei categorii principale: întreprinderi industriale, mijloace şi căi de transport şi
sisteme de încălzire.
Depăşirea unor anumite concentraţii pentru fiecare din impurităţile conţinute de aer are efecte dăunătoare,
asupra plantelor, animalelor, construcţiilor şi obiectelor de la sol; provocând modificări importante ale factorilor
meteorologici, pot afecta calitatea mediului în care oamenii trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea.
Modificările provocate factorilor meteorologici, frecvente marilor aglomerări urbane ca şi unor platforme
industriale pot fi : reducerea valorii intensităţii radiaţiei solare ziua si micşorarea efectului de răcire noaptea; sporirea
numărului de zile cu ceaţă industrială; creşterea numărului nucleelor de condensaţie care in anumite limite
favorizează ploaia sau dimpotrivă, la concentraţii mai mari, transformă precipitaţiile in burniţă; reducerea numărului
de zile însorite şi în general a vizibilităţii; modificarea stării de electricitate a atmosferei prin scăderea numărului de
ioni mici negativi şi creşterea celor mai mari, pozitivi etc.
2.2. AERUL UMED

În procesele termodinamice de transformare a stării aerului, acesta are ca model fizic şi matematic, aerul
umed. Astfel, este posibilă efectuarea calculelor privitoare la parametrii aerului şi la diversele procese de tratare ale
acestuia. Prin aer umed se înţelege un amestec format din aer uscat şi vapori de apă. În compoziţia aerului uscat se
consideră nu numai principalii constituenţi şi anume azotul şi oxigenul, ale căror participaţii sunt de 79 % azot şi 21%
oxigen (participaţii volumice) sau respectiv 77% azot si 23% oxigen (participaţii masice).
2.2.1. Mărimi caracteristice aerului umed

În limitele de temperatură şi presiune care se întalnesc în tehnica ventilării şi climatizării, gazelor şi vaporilor
de apă din amestecul care formează aerul umed li se pot aplica legile gazelor perfecte. Pentru gaze, aceasta este
posibil din cauza temperaturilor foarte ridicate în raport cu cea de lichefiere, iar pentru vaporii de apă deoarece
presiunea parţială a acestora este foarte mică în raport cu presiunea totală a amestecului.
Pentru precizarea stării aerului umed şi pentru a urmări evoluţia în diferite procese se utilizează parametrii de
stare clasici: temperatură şi presiune precum şi mărimi caracteristice amestecului: umiditate, densitate, căldura
masică, entalpie masică.
2.2.1.1 Presiunea aerului .

Conform legii lui Dalton presiunea totală a unui amestec ce ocupă un volum dat rezultă din însumarea presiunilor
parţiale ale componenţilor acestuia. În cazul aerului umed, presiunea totală rezultă deci din însumarea presiunii
aerului uscat pa şi a vaporilor de apă pv :
p=pa + pv. (2.1)
În instalaţiile de ventilare şi climatizare presiunea aerului nu este uniformă unele porţiuni fiind în
suprapresiune, iar altele în subpresiune faţă de presiunea atmosferică.Totuşi pentru calculele practice, în majoritatea
cazurilor, se consideră în întraga instalaţie aceeaşi presiune, egală cu presiunea barometrică B (deci p=B), eroarea fiind
în general sub 1%.
2.2.1.2. Temperatura aerului.

Deosebim urmatoarele temperaturi ale aerului, utilizate în tehnica instalaţiilor de ventilare şi climatizare:
 temperatura după termometrul uscat t este temperatura măsurată cu un termometru de o anumită
clasă de precizie, protejat împotriva radiaţiilor termice;

 temperatura după termometrul umed t’ este temperatura indicată de un termometru obişnuit de o
anumită clasă de precizie, al cărui bulb este înfăşurat într-un tifon (pânză) îmbibat în apă. Este definită
ca fiind temperatura de saturaţie adiabatică şi izobară a aerului umed;
 temperatura punctului de rouă t este temperatura pentru care presiunea parţială a vaporilor de apă
din aerul umed de o anumită temperatură şi conţinut de umiditate, răcit izobar, devine egală cu
presiunea lor de saturaţie sau reprezintă temperatura la care începe condensarea vaporilor de apă la
racirea izobară, cu conţinut de umiditate constant, a aerului umed.
Pentru aer nesaturat t>t’> t, iar pentru aer saturat t>t’> t
Tabelul 2.2 Impurităţi întâlnite frecvent în atmosferă

Sursa
Denumirea Mărimea Naturală Industrie Transporturi Arderea Diverse
particulelor combustibililor
Aerosoli solizi 10-100 x x x

Cărbune nears 1-100 x x x
Cenuşă 1-100 x x
Ciment 1-100 x
Pulberi pe sol 0,01-1 x
Fumuri metalice 0,01-0,02 x
Fumde cărbune 10-30 x
Spori vegetali 10-100 x
Polen 1-10 x x x
Bacterii 0,01-0,1 x
Virusuri 0,03-0,3 x
Oxizi metalici
Aerosoli lichizi 1-10 x x x
Acid sulfuric 0,1-10 x
Acid fluorhidric 0,1-10 x
Solvenţi 1-10 x
Mercur
Aerosoli gaze
şi vapori 0,001 x x
Compuşi de sulf 0,001 x x
Oxizi de azot x x x x
Oxizi de carbon x x x x
Hidrocarburi x x x
Hidrogen sulfurat x x x
Amoniac
2.2.1.3. Umiditatea aerului.

Mărimile care exprimă umiditatea aerului sunt: conţinutul de umiditate, umiditatea specifică, umiditatea absolută şi
umiditatea relativă.
Conţinutul în umiditate x este masa vaporilor de apă conţinuţi într-un kilogram de aer uscat:
mv  kg vapori 
x  ma  
 kg aer uscat 
sau: (2.2)
mv  g 
d  1000 ma  
 kg 
Se observă că masa vaporilor de apă este raportată la kilogramul de aer uscat şi nu la cel de aer umed. Acesta
uşurează calculele, deoarece majoritatea transformărilor de stare ale aerului sunt însoţite de variaţii ale umiditaţii,
astfel încît masa amestecului se schimbă, în timp ce masa aerului uscat rămâne constantă.

Aplicând ecuaţia de stare a gazelor perfecte, rezultă:

p vV R aT Ra pv
x  m
ma
v
    (2.3)
R vT p aV Rv pa
în care constanta caracteristică a aerului uscat Ra=287 J/kg K şi cea a vaporilor Rv=462 J/kg K. Atunci:
pv pv
x  0,622  0,622  (2.4)
pa B  pv
Umiditatea specifică a aerului umed x exprimă conţinutul de vapori de apă dintr-un kilogram de amestec:
mv x
   (2.5)
ma  mv 1  x
Umiditatea absolută a reprezintă masa vaporilor de apă conţinuţi într-un metru cub de aer umed, deci se
măsoară prin densitatea a vaporilor de apă din amestec:
pv
a  v  
RvT
Umiditatea relativă f este raportul dintre masa de vapori de apa conţinuţi într-un metru cub de aer umed şi
masa de vapori de apă corespunzatoare saturaţiei, la aceeaşi temperatură şi presiune. Acesta însemna că umiditatea
relativă se exprimă prin raportul dintre umiditatea absolută şi cea corespunzătoare saturaţiei:
v pv RvT pv
     (2.6)
s RvT ps ps
2.2.1.4. Densitatea aerului umed .

Ţinând seama că:
ma  mv
  a  v 
V
se ajunge la expresia densităţii aerului umed sub forma
pa pv 1  B  pv pv 
     
RaT RvT T  Ra Rv 
sau (2.8)
B pv  1 1  pv
      a  0,013 ,
RaT T  Ra Rv  T
de unde rezultă că densitatea aerului umed  este mai mică decât cea a aerului uscat a pentru aceeaşi presiune
barometrică şi temperatură.
2.2.1.5. Căldura masică a aerului umed cp.

Căldura masică variază cu temperatura şi presiunea. În tehnica ventilării şi climatizării aerului, procesele se consideră
izobare datorită faptului că variaţiile de presiune faţă de presiunea atmosferică sunt neînsemnate. De obicei se
lucrează cu valori medii ale căldurii masice, corespunzătoare domeniului de variaţie a temperaturii, la presiune
constantă.
0 0
Pentru domeniul temperaturilor obişnuite între –20 C şi +80 C se pot lua următoarele valori medii:
cp =1,005kJ/kg K~1 kJ/kg K - pentru aer uscat;
a
cp =1,84 kJ/kg K - pentru vapori de apă;

v
1  cpa  x  cpv
cp  (2.9)
1 x
şi deoarece x <<1, se lucrează cu mărimea raportată la un kilogram de aer uscat, adică:
cp  cpa  x  cpv ; (2.10)
cp  1  1,84  x kJ / kg  K  . (2.11)

2.2.1.6. Entalpia aerului umed h.

Pentru domenii de temperatură întâlnite în tehnica ventilării şi climatizării, entalpia specifică a aerului uscat este:
h a  cp a  t , (2.12)
iar cea a vaporilor de apă:

hv  cpv  h  r 0, (2.13)
0
în care r0 este căldura latentă masică de vaporizare a apei r0=2500 kj/kg (la 0 C)
Entalpia specifică a aerului umed va fi:
ha  x  hv cpa  t  (cpv  t  r 0)  x
h  (2.14)
1 x 1 x
Ca şi în cazul conţinutului de umiditate x, entalpia aerului umed se obişnuieşte să se raporteze la kilogramul
de aer uscat (entalpie nespecifică), astfel încât se foloseşte relaţia:
h  cpa  t  (cpv  t  r 0)  x (2.15)
sau cu valorile arătate anterior:

h  1,0  t  (1,84  t  2500)  x kJ / kg  (2.15)
Mărimile caracteristice ale aerului umed necesare în calcule termotehnice ale instalaţiilor de ventilare şi
climatizare sunt date în tabele sau în diagrame de aer umed.
2.2.2. Diagrama h-x pentru aerul umed

La proiectarea instalaţiilor de ventilaţie şi climatizare, rezolvarea problemelor de schimbare a stării aerului în
încăperi şi în procesele de tratare a acestuia (încalzire, răcire, umidificare, uscare etc.) se face folosind diagrame
pentru aer umed care exprimă grafic legătura dintre mărimile caracteristice ale aerului umed.
În ţara noastră, cel mai des folosită este diagrama h-x, construită în coordonate oblice cu un unghi între
0
acestea de obicei de 135 (fig. 2.4.).
Folosind digrama h-x se poate defini complet, prin toate mărimile sale caracteristice (h, x, t , ), o anumită
stare a aerului umed, dacă se cunosc două din aceste mărimi şi bineînţeles presiunea barometrica B. Astfel spre
exemplu, starea aerului dintr-o încăpere cu tA şi  date este complet definită dacă după ce se figurează în diagrama
punctul de stare A, se citesc direct ceilalţi parametri hA, xA (fig. 2.6). Pe aceeaşi diagramă se pot citi şi presiunea
parţială a vaporilor de apă pvA , temperatura punctului de rouă ttA , iar cu aproximaţie (v.cap.11.3) temperatura
aerului după termometrul umed t’A.
Scara unghiulară a diagramei h-x exprimă direcţia proceselor de schimbare a stării aerului ca urmare a
preluării (sau cedării) căldurii si umidităţii. Astfel, trecerea aerului de la starea iniţială A (fig. 2.7) la starea finală B este
insoţită de creşterea entalpiei de la i1 la i2 şi de creşterea conţinutului de umiditate de la x1 la x2, obţinându-se, pentru
un kilogram de aer uscat variaţiile :
h=h2-h1 şi x=x2-x1. (2.16)
Caracterul procesului de schimbare a stării aerului în acest caz poate fi exprimat prin raportul de
termoumiditate (raza procesului):
h  kJ 
  kg  (2.17)
x  
sau dacă debitul de aer este L [kg/s], ţinând seama că:
-debitul de căldură -Qt=L(h2-h1)=Lh [kW]
-debitul de umiditate -Gv=L(x2-x1)=Lx [kg/s]
rezultă:
h Qt
  
x Gv
În diagrama h-x, raportul de termoumiditate  este exprimat prin coeficientul unghiular al dreptei A
B
 care
reprezintă schimbarea stării aerului.
Direcţiile sunt trasate pe diagramele h-x sub forma unor raze dintr-un sector de cerc.

Valorile pentru unele procese particulare se stabilesc după cum urmează şi sunt reprezentate în diagrama h-x
din figura 2.7.
-Pentru procese ce au loc cu x=const:
h h
   
x 0
cu menţiunea că pentru cele având h<0 (răcire= rezultă =-  , iar pentru i>0 (încălzire), rezultă =+  .
-Pentru procese ce se desfăşoară cu h=const.:
h 0
  0
x x
h
t
A

1
=
B
A t2
tA A  1
t1  D =
h2

U
t’A hA pV C
pSA
h1 i
tA x
pVA
0 x1 0 x2 x
0 xA x
Fig.2.5. Reprezentarea în diagrama Fig.2.6. Reprezentarea în diagrama

h-x a punctului de stare A. h-x a schimbării stării
aerului după direcţia .
-Pentru procese izoterme, t=const. din zona de nesaturaţie ( <1), ţinând seama de variaţia
entalpiei:
h=h2-h1=[1,0t+(1,84t+2500)x2]-[1,0t+(1,84t+2500)x1]= (1,84t+2500)x
se obţine:
h
  1,84 t  2500  h v (2.18)
x
unde hv reprezintă entalpia vaporilor, iar în cazul particular t=0, =2500 kJ/kg.
-Pentru izotermele din zona de ceaţă, starea aerului suprasaturat(punctul A din diagrama din fig. 2.8)
fiind instabilă, se separa x kg/kg de aer uscat, sub formă de picături de apă. Aerul saturat care rezultă poate fi
reprezentat prin punctul A’ de pe curba =1, cele două stări A şi A’ având aceeaşi temperatură t1. În acestă situaţie
variaţia entalpiei va fi dată de entalpia apei separate, adică :
h  c a t 1x
unde căldura specifică a apei ca=4,185 kJ&kgK . Atunci:
h c a t 1x
   c a t1 (2.19)
x x

este direcţia izotermei de ceaţă. Deoarece se lucrează cu temperaturi relativ mici, izoterma de ceaţă este foarte
apropiată de dreapta de entalpie constantă cu =0, astfel încât practic poate fi considerată paralelă cu h=constant.
=1,84t+2500
= t=const.
8 8 0 h
 =1 Zonã de
=+
=-
suprasaturatie
A’ (ceatã)
t1=const. t1 =c
t1 ons
h= t .
co A
ns h=xt1ca
=
h=
t.
x=const.
c
co
= a t1
ns
x 0
t.
x 0 xA x
x’A
Fig.2.7. Raportul de termoumiditate Fig.2.8. Izoterma în zona  pentru procese particulare

de ceaţă
2.2.3. Procese simple de tratare a aerului

Înainte de a fi refulat în încăpere, aerul de ventilare sau climatizare trebuie să fie tratat, adică să i se schimbe
starea, astfel încât să aibă parametrii necesari realizării în încăpere a condiţiilor de microclimă cerute.
În tehnica ventilării şi climatizării interesează cunoaşterea parametrilor aerului la începutul şi la sfârşitul unui
proces de tratare, fără să existe o preocupare pentru stările intermediare. Ca urmare, reprezentarea acestor procese
în diagramele pentru aer umed apar ca linii drepte, chiar dacă în realitate stările intermediare se înscriu pe curbe
cuprinse între punctele ce reprezintă starea iniţială şi finală a aerului.
2.2.3.1. Tratarea aerului cu schimbătoare de suprafată (uscate).

Încălzirea aerului . Aerul umed trecut printr-o baterie de încălzire îşi măreşte temperatura şi entalpia, conţinutul său
de umiditate rămânând constant. În diagrama h-x (fig 2.9), procesul decurge de la starea 1 la starea 2 pe dreapta
x=const. deci după direcţia =+. Temperatura finală a aerului nu ajunge să egaleze temperatura medie a suprafeţei
de încălzit tBI, astfel încât t2<tBI.
Dacă debitul de aer este L [kg/s] şi diferenţa de entalpie h [kJ/kg] debitul de căldură cedat de bateria de
încălzire este:
Q BI  Lh  L( h 2  h1 ) [kW]
Cu aproximaţie expresia debitului de căldură poate fi scrisă şi în funcţie de diferenţa de temperatură. Astfel,
folosind relaţia pentru entalpie şi ţinând seama că x1=x2=x se ajunge la :
Q BI  L(1,0  1,84x )( t 2  t 1 ) [kW]
Deoarece în ventilare aerul are un conţinut mic de umiditate, se poate neglija termenul 1,84x(t2-t1), ca foarte mic în
raport cu termenul 1,0(t2-t1), astfel încât:
Q BI  L( t 2  t 1 ) [kW]
Răcirea aerului. Dacă tBR este temperatura suprafeţei bateriei de răcire şi t temperatura punctului de rouă a
aerului, dacă tBr< t neexistând posibilitatea de condensare a vaporilor de apă pe suprafaţa de schimb, procesul în
diagrama h-x decurge de la starea iniţială 1 la starea finală 3 după x=const. cu direcţia =- (fig2.10)
În aceste condiţii pentru debitul de căldură absorbit de bateria de răcire se aplică aceleaşi relaţii ca la
încălzirea aerului, adică:

2
1
2 =1
t2
1 h2
t1
h Fig.2.9. Reprezentarea în
diagrama i-x a procesului de
încălzire a aerului
h1
x
x1=x2 x
1
Q BR  L( h 1  h 3 )  L( t 1  t 3 ) [kW]
3,6
t t
 1
1
1
t t

3
1
1
t

2
 1
 =1
=1
3 2
t 3
t1
t 2
 t
t
B R
t
2’ t
t  2
t t t’ =t
3 2 B R
2’’
t’ 2
0 x 0 x x x
x =x
1 3
2 1
Fig.2.10. Reprezentarea în diagrama Fig.2.11 Reprezentarea în diagrama h-x a

h-x a procesului de răcire a procesului de răcire şi uscare a aerului
Răcirea şi uscarea aerului. În condiţiile în care tBR<t, o parte din vaporii de apă din aer condensează pe
pereţii bateriei de răcire, conţinutul de umiditate scade, se produce deci uscarea aerului. Reprezentarea convenţională
(prin stările iniţiala şi finală) a procesului de răcire şi uscare a aerului 1-2 este arătată în fig. 2.11, starea finală 2
găsindu-se pe dreapta 1-2’, punctul 2’ fiind la intersecţia izotermei tBR şi curba =1.
Debitul total de căldură absorbit de agentul primar rece care circulă prin baterie, cuprinzând atât căldura
perceptibilă (sensibilă), cât şi cea latentă eliberată prin condensare este:
Q  L( h 1  h 2 ) [kW]
nefiind aplicabilă relaţia de tipul 2.21 care dă erori mari.

2.2.3.2. Amestecul debitelor de aer cu parametrii diferiţi.

Entalpia hm şi conţinutul de umiditate xm al aerului provenit din amestecul mai multor debite de aer L1,L2...,Ln
parametrii (h1,x1), (i2,x2),...,(in,xn) se pot determina din bilanţul de caldură:
n n
 hix j  hm  L j
1 1
şi de umiditate:
n n
 Li x j  x m  L j
1 1
h h
2  =1
l2
2
l1 h2
M M’
1  =1 hm
h2
M’’
hm tm
1’ M’ M
h1
x tm
h1 hm
1
0 x1 xm x2 x 0 x1 x’m xm x2 x
Fig. 2.12. Reprezentarea în diagrama h-x a amestecului

de două debite de aer de parametrii diferiţi:
a- amestec în zona de nesaturaţie; b- amestec în zona de ceaţă
rezultând entalpia şi conţinutul de umiditate ale aerului amestecat:

n n
 L jh j  L jx j
hm  1
n
şi xm  1
n
Lj Lj
1 1
Determinarea parametrilor aerului amestecat se poate face şi grafic, folosind diagrama h-x. Astfel, în fig.
2.12., a punctele 1 şi 2 reprezintă stările a două debite de aer ce se amestecă în proporţia L1/L2=n. Se poate demonstra
că starea aerului amestecat M se va găsi pe dreapta ce uneşte punctele de stare 1 şi 2. Punctul M împarte segmentul
1-2 în părţi invers proporţionale cu debitele de aer care intră în amestec .
În cazul când punctul de amestec M se gaseşte în zona de ceaţa (fig. 2.12.,b) se produce condensarea
vaporilor de apă, proces izoterm care, aşa cum s-a arătat, se poate considera că decurge după raza procesului =0
(izoterma în zona de ceaţa). Starea finală a aerului va fi M’ (sau aproximativ M’’). În acest proces se separă prin
condensare un debit de apă :
G=Lx=L(xm-xm’).

CAPITOLUL 3 - ECHILIBRUL FIZIOLOGIC AL OMUL

ÎN AMBIANŢE ARTIFICIALE
3.1. METABOLISMUL ORGANISMULUI UMAN

Organismul uman posedă calitatea menţinerii temperaturii constante indiferent de temperatura mediului
ambiant şi de activitatea fizică depusă. În repaus total şi în condiţii de confort, metabolismul de bază al omului, altfel
zis cantitatea minimă de căldură furnizată de corpul uman pentru întreţinerea vieţii este de aproximativ 80W sau
2 2
45W/m această valoare ajungând până la 60W/m este aşezat în picioare. După legile fundamentale ale
termodinamicii trebuie să existe o anumită stare de echilibru între căldura produsă în corp şi căldura cedată sau
înmagazinată.
La această stare de echilibru, temperatura corpului este menţinută constantă la 37 °C prin sânge care
parcurge toate părţile corpului. În cursul circulaţiei sângele se răceşte cu atât mai mult cu cât circulaţia este mai
periferică (degete, piele) şi se reîncălzeşte în organele interne şi ţesuturi (inimă, ficat, rinichi, muşchi, intestine, etc.)
prin arderea lentă a proteinelor, grăsimilor şi hidraţilor de carbon (glucidele) cu ajutorul oxigenului conţinut în aerul
inspirat.
3
Cantitatea de aer inspirat de o persoană adultă fără activitate fizică este de aproximativ 0,5m /h (maxim
3
8---9m /h), aerul expirat la temperatura de 35°C şi 95% umiditate relativă conţine în medie 17%, 4% CO2 şi 79%N.
Tabelul 3.1 conţine câteva date fiziologice pentru corpul uman (după Recknagel-Sprenger).
Tabel 3.1 Date fiziologice medii pentru corpul uman
Masa 60....70kg Metabolismul de bază 80W

Volumul 60l Numărul de cicluri respiratorii 16/min
3
Masa 60....70kg Debitul de aer inspirat 0,5m /h
Temperatura corpului 36,5....37°C Temperatura medie a pielii 32....33°C
Pulsul 70....80/min Puterea dezvoltată (continuu)
CO2 expirat 10....23l/h
Temperatura corpului este menţinută constantă oricare ar fi condiţiile medii exterioare şi interioare de un
sistem de reglare extrem de sofisticat pilotat de un centru termoregulator situat în hipotalamus. Terminaţiile senzitive
care joacă rolul de detectoare ale acestui sistem de reglare sunt foarte specializate: corpusculii lui KRAUSE care
detectează senzaţia de rece şi sunt situaţi în ţesuturile celulare subcutanate şi crepusculii lui RUFFINI responsabili cu
senzaţia de cald şi care sunt situaţi în profunzimea dermei. Acestea sunt termoreceptoarele care controlează în parte
producerea internă de căldură ca şi emisia calorică externă a organismului. Primul din cele două sisteme de reglare fac
apel la un proces chimic iar ultimul la un sistem de reglare fizic.
În cazul unei reglări chimice a temperaturii, procesul de combustie în organe are loc în aşa fel ca variaţia
căldurii produse este în funcţie de temperatura sângelui fără totuşi să depăşească valoarea de 1,2W pe kg/corp,
valoare care constituie precizia metabolismului de bază. Urmare a temperaturii resimţite, subiectul tinde către un
echilibru termic care se poate traduce printr-o activitate fizică mai mult sau mai puţin importantă (exemplu: frecarea
mâinilor la senzaţia de frig).Foamea şi setea joacă un rol important în asigurarea unui anumit metabolism: creşterea
combustiei alimentelor în lupta contra frigului şi creşterea consumului de apă în lupta contra căldurii.
Pentru cazul reglării fizice a temperaturii există un număr mare de factori de care este condiţionată evacuarea
căldurii de către organism.
Metabolismul are dimensiunea unei puteri şi se exprimă în W sau MET (1MET=58W). O parte din această
putere este consacrată activităţii mecanice (mers, muncă, mişcare, etc.) şi în acest fel metabolismul se descompune:
M = Mt + W
în care: M - metabolismul [W]; W - partea mecanică a metabolismului;
Mt - partea pur termică a metabolismului.
Ca ordin de mărime W este mai mică în raport cu Mt astfel că randamentul mecanic:
W
  0,2
M

Energia produsă în organism este evacuată în mediul ambiant [cca. 80%] sub formă de căldură: prin convecţie
de la suprafaţa corpului la aer; prin conducţie de la suprafaţa corpului la suprafeţele cu care vine în contact (exemplu:
pardoseala); prin radiaţie de la suprafaţa corpului către toţi pereţii care-l înconjoară; prin evaporare de la suprafaţa
pielii; prin căldura conţinută în vaporii expiraţi; prin convecţie respiratorie; prin transpiraţie.
În tabelul 3.2 se dau câteva exemple de descompunere a metabolismului pentru diferite activităţi şi un
subiect standard (vezi tabel 3.2).
Tabel 3.2. Exemple de valori ale metabolismului uman
Nr.crt. ACTIVITATEA M Mt W
[W] [W] [W]
1 Somn 75-80 75-80 0
2 Aşezat în repaus 105-110 105-110 0
3 În picioare -relaxat 125-130 125-130 0
4 Mers (1,6km/h panta 5%) 250 230 20
5 Mers (4km/h panta 5%) 420 375 45
6 Muncă în laborator 170 170 0
7 Muncă cu maşini unelte 290 260 30
8 Munca cu lopata 460 390 70
9 Munca de săpat 630 510 120
10 Activităţi în casa 180 180 0
11 Secretariat 125 125 0
12 Gimnastică 360 330 30
13 Munca lejera cu braţele 180 160 20
14 Tenis 480 450 30
Suprafaţa corpului uman nu are aceeaşi temperatură şi variază în funcţie de activitate şi temperatura
ambianţei (fig. 3.1).
Temperatura medie a pielii unui individ îmbrăcat se poate calcula cu relaţia lui FAGER:
tem = 35,7 - 0,0153Mt [°C] (3.1)
în care Mt reprezintă partea termică a metabolismului.
Corpul uman are, în repaus, o temperatură a pielii mai ridicată. Pe măsură ce activitatea creşte, temperatura
scade dacă bineînţeles căldura este evacuată mai rapid (fig. 3.2).
Daca temperatura creşte peste valorile de confort, creşte circulaţia periferică a sângelui, înroşind pielea şi
temperatura corpului creşte odată cu schimburile termice prin evaporare şi convecţie. Dacă aceste schimburi nu sunt
eficiente pentru răcirea corpului, pot interveni glandele sudoripale şi corpul va începe să piardă apa prin transpiraţie,
apa luând căldura de vapori de la organism, care se răceşte.
În absenţa activităţii glandelor sudoripale, organismul pierde puţină apă prin respiraţie şi evaporare directă a
apei care traversează pielea. Evaporarea unui litru de apă face posibilă pierderea unei cantităţi de căldură de
aproximativ 2400kJ.
Importanţa fenomenului de evaporare depinde de diferenţa de presiune parţială a vaporilor de la suprafaţa
pielii şi aerul ambiant ceea ce face ca la temperatură egală transpiraţia să fie evacuata mai rapid cu cât umiditatea
ambianţei este mai mică. Când fenomenul de evaporare nu este suficient pentru evacuarea totală a căldurii subiectul
este expus îmbolnăvirii (dureri de cap, tulburări circulatorii) fenomene frecvente în încăperile suprapopulate sau
neventilate.
Pentru o ambianţă se pot defini 4 zone de microclimat pentru organismul uman, şi anume:
 zona rece;
 zona indiferentă - corespunzătoare confortului termic;
 zona caldă cu creşterea fenomenului de transpiraţie;
 zona supraîncălzită în care nu este posibilă efectuarea unei munci timp îndelungat.
În anumite industrii (sticlărie, metalurgica) munca nu poate fi efectuată decât la temperatură
înaltă. Chiar şi o temperatură ridicată poate fi suportată timp îndelungat fără mari inconveniente, dacă îmbrăcămintea
este lejeră sau corpul este aclimatizat, şi fără o scădere sensibilă a randamentului. Organismul este incomodat dacă
2
resimte o cantitate de căldură>1kW/m , caz în care randamentul fizic şi intelectual scade similar. Un exemplu de
scădere a randamentului fizic, pentru o activitate intensă, este oferit de figura 3.3.

Temperatura corpului şi a pielii
Temperatura medie a pielii

Pierderea energetică a pielii
2
(W/m )
Temperatura ambiantă
Fig. 3.1. Temperatura superficială a corpului uman Fig. 3.2. Temperatura medie a pielii în
în funcţie de temperatura ambiantă funcţie de activitatea fizică a corpului
uman
a- temperatura medie a pielii îmbrăcate
b- temperatura superficială medie (corp dezbrăcat)
Figura 3.3 Diminuarea randamentului în funcţie de temperatură
3.2. SCHIMBURILE TERMICE ALE ORGANISMULUI

Referitor la importanţa schimburilor termice ale corpului uman au fost realizate numeroase studii dar
rezultatele sunt rar în concordanţă. Chiar şi măsurătorile efectuate prezintă o dispersie importantă.
P.O.Fanger a prezentat un model simplificat al schimbului de căldura om mediu dar suficient de exact pentru
studiul unei ambianţe termice. Dacă se are în vedere că omul mai poate primi căldură şi de la mediul înconjurător şi

ţinând seama că pentru menţinerea temperaturii corpului omenesc la o valoare constantă, pierderile de căldură către
mediul ambiant să fie echivalente cu căldura internă produsă, bilanţul termic poate fi scris sub forma cea mai
generală:
Qcv = Qcv + Qr + Qcd+ Qev +Qvap + Qcres + QTR [W] (3.2)
în care:
Qcv - căldura cedată prin convecţie la suprafaţa corpului, W;
Qr - căldura schimbată prin radiaţie, W;
Qcd - căldura schimbată prin conducţie, W;
Qev - căldura cedată prin evaporare de la suprafaţa pielii, W;
Qvap- căldura conţinută în vaporii expiraţi, W;
Qcres- căldura cedată prin convecţie respiratorie, W;
QTR - căldura cedată prin transpiraţie, W.
Pentru calculul aproximativ al fiecărui termen din ecuaţia (3.2) se pot utiliza următoarele relaţii de calcul
(după FANGER):
Qcv =  Scv (tv - tI) [W] (3.3)
în care:
cv -coeficient de transfer termic convectiv între corp şi mediul ambiant,
0,25
cv=max[2,38 (tv -ti) ;12,06 v i]
vi - viteza relativa de mişcare a aerului ambiant în jurul subiectului (vi = 0,05 - 0,3m/s);
tv - temperatura medie a îmbrăcămintei;
ti - temperatura mediului ambiant;
2
Scv-suprafaţa corpului supusă schimbului convectiv, Scv = FvSc (Sc = 1,8m );
Fv - factor de îmbrăcăminte, Fv =1+0,077Rv;
2 2
Rv - rezistenţa termică medie pentru îmbrăcăminte în m °C/W sau CLO ( 1 CLO =0,155m °C/W).
Pentru valori medii ale lui Rv se poate utiliza relaţia recomandată de normele ISO TC-159.
Rv = 0,75 R v,i + 0,08 [CLO] (3.4)
Valori Rvi sunt indicate în tabelul 3.3.
Tabel 3.3 Valori ale rezistenţei Rv,i, pentru câteva tipuri de îmbrăcăminte
4 4
Îmbrăcăminte pentru bărbaţi 10 Rv,i Îmbrăcăminte pentru femei 10 Rv,i
1 2 3 4
Maieu de corp 90 Slip 20
Slip 80 Sutien 60
Sort tip pantalon 155 Combinezon scurt 200
Cămaşa subţire Combinezon lung 300
mâneci scurte 220 Sort pantalon 155
mâneci lungi 340 Bluză lejeră 310
Cămaşa groasă Bluză groasă 455
mâneci scurte 390 Rochie uşoară 340
mâneci lungi 450 Rochie groasă 1080
1 2 3 4
Vestă lejeră 230 Fusta subţire 155
Vestă groasă 450 Fustă groasă 340
Pantalon subţire 250 Pantalon subţire 400
Pantalon gros 500 Pantalon gros 680
Pulover subţire 310 Pulover subţire 260
Pulover gros 570 Pulover gros 570
Jacheta subţire 340 Jachetă subţire 260
Jacheta groasa 570 Jacheta groasă 570
Şosete 60 Colant 18
Încălţăminte Încălţăminte
sandale 30 sandale 30
mocasini 60 pantof 60
cizme 125 cizme 125

Qr = r Sr (tv - tmr) [W] (3.5)

în care:
r - coeficient de schimb radiant între suprafaţa corpului şi suprafeţele interioare ale incintei, cu valoarea de
2
5,75W/m °C, ce corespunde unei emisivităţi medii a suprafeţei corpului de 0,95;
2
Sr - suprafaţa de schimb radiant a corpului, în m , Sr = Fr Fv Sc;
Fr - factor ce ţine seama de poziţia subiectului (aşezat=0,696, în picioare=0,725) cu o valoare medie,Fr=0,71
tmr- temperatura medie de radiaţie. Se poate determina cu suficientă aproximaţie cu relaţia
tmr= 
Siti
[°C] (3.6)
Si
Calculul exact al lui tmr este mult mai complex (ţinând cont de factorii de forma ai suprafeţelor de schimb
radiant). În cadrul activităţii de investigaţii sau de proiectare relaţia 3.6 este unanim acceptată.
Qcd=  St (tr-tpd) [W] (3.7)
în care:
 - coeficientul de conductibilitate, mediu al încălţămintei (  =10,25W/m2°C);
St - suprafaţa tălpilor, °C;
tt - temperatura tălpilor, °C;
tpd- temperatura pardoselii, °C. Este un mod de transfer de căldura care în general se neglijează.
Qev= 0,41 [43,2-0,052 Mt- pv (ti)] [W] (3.8)

în care:
p(ti) este presiunea parţială a vaporilor din aer la temperatura ambianţei;
Mt - partea termică a metabolismului [W].
Qvap= 0,0023 M [44-pv (ti)] [W] (3.9)
Qcres= 0,0014 M (34-ti) [W] (3.10)
Se poate nota: Ql = Qev+Qvap+Qcres
QTR= 0,42 (Mt - 58,1) [W] (3.11)
Un mod de evaluare a componentelor fluxului total este oferit de figura 3.4 şi în tabelul 3.4 pentru un individ
normal îmbrăcat, aşezat, fără activitate fizică, într-o ambianţă practic calmă, parametrii ce se întâlnesc în încăperi
publice (săli de reuniuni, teatre). În calculul instalaţiilor de climatizare se pot utiliza şi valorile din tabelele 3.5 şi 3.6.
Figura 3.4 Cedările de căldură ale

organismului uman (individ normal
îmbrăcat, în repaus şi în aer calm).

Tabel 3.4. Pierderile de căldura şi vapori de apă ale organismului uman (individ aşezat, activitate uşoară,
normal îmbrăcat, în aer calm, umiditate relativă
Temperatura Căldura Căldura latentă Căldura Cedarea de

aerului sensibilă W totală vapori
°C W W g/h
10 136 21 157 30
12 126 21 147 30
14 115 21 136 30
16 106 21 127 30
18 98 23 121 33
20 92 27 119 38
22 85 33 118 47
24 77 41 118 58
26 69 49 118 70
28 58 59 117 85
30 47 69 116 98
32 33 81 114 116
Tabel 3.5 Evacuarea de căldură de către organismul uman (după VDI 2078)
Temperatura aerului °C 18 20 22 23 24 25 26
Organism în Qs (sensibilă) W 100 95 90 85 75 75 70
repaos Qh (latentă) W 25 25 30 35 40 40 75
Qt (totală) W 125 120 120 120 115 115 115
Pierderi prin evaporare g/h 35 35 40 50 60 60 65
Muncă grea Qt W 270 270 270 270 270 270 270
Muncă medie Qs W 155 140 120 115 110 105 95
Tabel 3.6 Evacuarea globală de căldură de către organismul uman pentru diferite activităţi
Activitate Pierderi calorice

2
W Intensitatea activităţii W/m 
Somn 60 - 35
Culcat 80 - 45
Muncă de birou:
normal aşezat 100 I 55
la maşina de scris 150 II 85
Mers lent (3km/h) 200 III 110
Mers rapid (6km/k) 250 IV 140
Muncă forţată (oţelării) >300 - >170
3.3. CONDIŢII DE CONFORT TERMIC, CONDIŢII DE MUNCĂ

Confortul termic al încăperilor este definit de totalitatea condiţiilor interioare de microclimă care determină o
ambianţă plăcută în care omul fie se odihneşte sau se recreează, fie lucrează cu randament ridicat, în ambele situaţii
nefiind necesară solicitarea sistemului termoregulator. Senzaţia de confort este asigurată de o serie de factori,
principali, legaţi de schimbul normal de căldură al omului cu mediul ambiant - temperatura, viteza şi umiditatea
relativă a aerului, temperatura medie de radiaţie a elementelor delimitatoare ale încăperii, îmbrăcămintea) şi de o
serie de factori secundari (puritatea aerului, iluminat, estetica încăperii, etc.). Starea de confort mai este influenţată de
anotimp, starea vremii, vârsta, sex, etc. Pentru încăperile de producţie noţiunea de confort este înlocuită cu noţiunea
de condiţii de muncă corespunzătoare activităţii desfăşurate. Condiţiile de muncă trebuie să asigure desfăşurarea
muncii cu randament ridicat şi menţinerea stării de sănătate. Pentru o serie de procese de producţie parametrii

microclimatului, determinaţi pe considerente tehnologice, nu coincid cu condiţiile optime de muncă. În aceste situaţii
se recurge la un ansamblu de măsuri (mijloace de protecţie individuale, instalaţii de ventilare, reducerea activităţii,
izolarea sau termoizolarea utilajelor, etc.) care să reducă influenţa nefavorabilă a condiţiilor de mediu asupra stării de
sănătate a oamenilor şi a randamentului muncii.
Senzaţia de cald sau rece în interiorul incintelor depinde în principal de componentele: temperatura aerului şi
repartiţia acesteia în timp şi în spaţiul de şedere, temperatura medie de radiaţie şi unghiul solid sub care ocupantul
este situat faţă de suprafeţele cu diferite temperaturi, umiditatea aerului, viteza aerului în zona de lucru (zona de
şedere), îmbrăcămintea, ce constituie parametrii confortului termic, la care se adaugă direcţia de mişcare a aerului,
părţile din corp expuse curentului, efortul depus, turbulenţa mişcării, etc.
3.3.1 Temperatura aerului interior

Temperatura aerului interior, ti, în zona de lucru, constituie o bază relativ bună pentru a caracteriza o
microclimă. Variaţii relativ reduse ale temperaturii aerului interior sunt sesizate imediat de organismul uman, care
trebuie să facă faţă rapid noilor modificări pentru a menţine constant schimbul de căldură cu mediul ambiant. Modul
cum este resimţită această variaţie, face ca domeniul de valori pentru temperatura interioară să fie stabilit statistic.
Din punct de vedere fiziologic, igieniştii estimează că temperatura aerului care va conveni mediului unui individ aşezat,
normal îmbrăcat şi fără activitate fizică se situează în jurul valorii de +22°C iarna şi 2226°C vara pentru temperaturi
exterioare medii. Pentru corpul dezbrăcat se consideră că temperatura optimă este de +28°C.
Aceste temperaturi sunt valori medii care trebuie să fie reconsiderate în fiecare caz. În zilele călduroase de
vară şi pentru o şedere de scurtă durată în ambianţe climatizate este recomandabilă menţinerea unei temperaturi în
jurul semisumei 20+te (te - temperatura efectivă a aerului exterior). Pentru un individ normal îmbrăcat, efectuând o
activitate lejeră există o zonă de confort admisibilă, reprezentată în figura 3.5 .
28
27
temperatura ambiantă, în C
0
26
25 Figura 3.5. Zona de confort admisibilă
în funcţie de temperatura aerului
24
ambiant (DIN 1946)
23
22
21
20
18 20 22 24 26 28 30 32
0
temperatura exterioară, în C
Iarna, în încăperile ventilate sau climatizate trebuie avut în vedere că mişcarea aerului în jurul corpului
produce inevitabil răciri care trebuie compensate prin menţinerea unei temperaturi de 22°C. Experienţa a arătat că în
încăperile unde lucrează femeile, secţii de recepţie şi control, ateliere de croitorie etc. temperatura trebuie să fie mai
ridicată către 23---24°C. În încăperile unde activează sau locuiesc persoane în vârsta, temperaturile trebuie să fie mai
ridicate spre deosebire de cele unde stau tineri (exemplu cazărmi) unde temperaturile nu trebuie să depăşească 18°C.
Camerele de dormit sunt menţinute adesea la temperaturi joase 15---18°C.
S-a estimat că pentru un număr mare de subiecţi următoarele temperaturi sunt recomandate:
- activitate statică 19°C;
- activitate uşoară 17°C;
- birou 20°C;
- magazine 19°C;
- spălătorii 24°C;
- munca fizică intensă 12°C.
Pentru persoane care efectuează o muncă fizică temperatura trebuie să fie cu atât mai joasă cu cât munca
cere un efort mai intens. Temperaturile optime sunt eşalonate între 10---18°C în funcţie de activitate:
- turnătorii şi forja 10---12°C;
- linii de montaj 12---15°C;
- ateliere diverse 16---18°C.
Pentru o ambianţă, de o temperatură dată, un rol important în asigurarea unei calităţi termice îl are
uniformitatea temperaturii. În toate incintele încălzite sau ventilate în funcţie de sistemul de încălzire şi/sau de

distribuţie a aerului, de temperatura corpului de încălzire şi/sau de temperatura de refulare a aerului în funcţie de
temperatura exterioară există un gradient de temperatură atât în plan orizontal cât şi în plan vertical. Figura 3.6 dă
câteva valori medii pentru gradienţi verticali pentru diferite tipuri de sisteme de încălzire.
Figura 3.6 Gradientul de temperatură al aerului în centrul unei încăperi în regim

staţionar pentru diferite sisteme de încălzire şi temperaturi exterioare de bază.
CS- încălzire prin pardoseală; CAI- încălzire cu aer cald cu circulaţie

CP- încălzire prin plafon; naturală cu ieşirea aerului pe peretele
RE- radiator în parapet; interior;
RI- radiator pe perete interior; CAE- încălzire cu aer cald cu circulaţie forţată
FA- sobă de teracotă; cu evacuarea aerului pe peretele exterior.
FO- sobă de fontă;
Uniformitatea temperaturii se obţine printr-o concepţie arhitecturală adecvată şi un sistem de încălzire
funcţionând continuu. Sistemele de încălzire care realizează cel mai bine acest deziderat sunt încălzirea cu apă caldă cu
corpuri plasate pe parapetul ferestrei şi prin pardoseală şi corpuri de încălzire în apropierea suprafeţelor vitrate.
Pentru asigurarea condiţiilor de confort optim diferenţa de temperatură într-un acelaşi plan orizontal nu
trebuie să depăşească un ecart de  2°C de la valoarea considerată, într-o ambianţă ventilată şi  1,5°C într-o încăpere
climatizată.
3.3.2. Temperatura pereţilor

Schimburile termice ale organismului uman sunt în funcţie de temperatura medie a pereţilor incintei
înglobând şi corpurile de încălzire denumită temperatura medie de radiaţie, tmr, care se poate calcula cu relaţia:
.tmr=
 At [°C] (3.12)
A
unde:
A reprezintă fiecare suprafaţă (perete, corp de încălzire, fereastră, etc.);
t - temperatura corespunzătoare.
Cantitatea totală de căldură sensibilă degajată de corpul uman este:
Q = (cv + r) Sv (tv - ti) [W] (3.13)
Valorile cv şi r sunt sensibil echivalente, adică temperatura aerului şi cea a pereţilor sunt identice, cantitatea
de căldură cedată prin radiaţie este egală cu cea prin convecţie în condiţiile în care subiecţii sunt în repaus. Când se
mişcă, valoarea cv creşte deci şi căldura cedată prin convecţie creşte, în timp ce r rămâne constant. Raportul cv/r
este deci variabil.
Dacă temperatura pereţilor scade cu 1°C aceasta este echivalentă cu un subiect în repaus cu scăderea
temperaturii ambiante. Temperatura aerului şi cea a pereţilor au, într-o anumită măsură, o influenţă egală asupra
reîncălzirii corpului uman, lucru la care s-a ţinut seama prea puţin în cercetările asupra unei ambiante termice.
Temperatura medie a pereţilor incintei trebuie să fie foarte apropiată de temperatura aerului. Dacă se afla
mult sub valoarea temperaturii aerului interior (exemplu: iarna) o ambianţă cu ti = 20°C va fi resimţită ca foarte rece şi
va trebui ridicată cu mult peste 20°C pentru a se obţine o senzaţie de confort. Se numeşte temperatura rezultantă
uscată în aer calm temperatura medie între temperatura aerului şi temperatura medie a pereţilor şi se măsoară în °C
cu un glob-termometru (un termometru montat într-o sfera de 10cm diametru.

Temperatura superficială interioară a peretelui

Temperatura superficială a peretelui
Temperatura aerului ti
Figura 3.7 Delimitarea zonei de confort în funcţie
de temperatura aerului şi de temperatura
superficială interioară a pereţilor in teriori.
Temperatura exterioară
Fig. 3.8 Temperatura superficială interioară
trs- temperatura rezultantă uscată;

K- coeficient de transmisie termică. viteza aerului este sub 0,1m/s.
Există de asemenea o temperatură rezultantă care permite fixarea unui nivel de confort într-o ambianţă dată,
şi este în funcţie de temperatura rezultantă uscată, de viteza aerului şi de umIditatea relativă.
Figura 3.7 reprezintă zona de confort pentru temperaturi rezultante uscate cuprinse între 19 şi 23°C.
Temperaturile superficiale interne ale pereţilor sunt date pentru o temperatura exterioară te= -10°C.
Figura 3.8 reprezintă temperatura superficială internă a peretelui pentru diferite temperaturi exterioare.
Chiar dacă temperatura exterioară este foarte scăzută temperatura peretelui nu trebuie să fie niciodată sub 16°C.
Figura 3.9 permite evaluarea temperaturii superficiale interne pentru diferite tipuri de ferestre (clasice) şi cele cu
straturi de aer care au o temperatură superficială în jur de 18°C.
Figura 3.9 Temperatura superficială

interioară a ferestrelor clasice

Fig. 3.10 Schimburile termice ale organismului uman

în funcţie de tipul de încălzire (cifrele de deasupra
subiecţilor reprezintă cantitatea de căldură în W
emisă pentru amplasamentul considerat)
a- radiator în parapetul ferestrei;
b- Radiator în peretele interior;
c- plafon cald;
d- pardoseală şi plafon cald şi încălzire de perete
încorporată în parapet.
Temperatura superficială a pereţilor este puternic influenţată de poziţia corpului de încălzire iar schimbul de
căldură om-mediu şi de poziţia acestuia în încăpere (vezi figura 3.10).
În anumite cazuri cantitatea de căldură radiantă primită sau cedată poate fi importantă atât sub aspect
cantitativ cât şi al uniformităţii. Cazurile de schimb termic asimetric conduc la stări de inconfort. Diferenţe de 20-
2 2
30W/m sunt uşor perceptibile; o reîncălzire asimetrică a unei părţi a corpului, exemplu capul, cu mai mult de 40W/m
provoacă un inconfort sigur. Atunci când înălţimea parapetului nu este suficientă şi nu se poate instala un corp de
încălzire radiantă şi efectul peretelui rece trebuie compensat printr-o temperatură a aerului mai ridicată.
Probleme mai delicate în ceea ce priveşte temperatura pereţilor, se pun în cazul sistemelor de încălzire prin
plafon, prin pardoseală sau pereţi radianţi.
În concluzie, confortul termic depinde de temperatura medie între temperatura aerului şi cea a pereţilor
înconjurători. Diferenţa între cele două temperaturi trebuie să fie mai mică iar valoarea trebuie să se raporteze la
valoarea de 20---22°C când pierderile de căldură ale corpului uman sunt reglate. Diferenţa între temperatura aerului şi
temperatura medie a pereţilor nu trebuie să depăşească 3°C. Pe de altă parte temperatura superficială internă a
pereţilor nu trebuie să aibe diferenţe mari pentru ca organismul să cedeze căldură în mod uniform.
3.3.3 Umiditatea aerului

Cum pierderile de căldură ale organismului uman se fac parţial prin evaporare de la suprafaţa pielii, rezultă că
umiditatea aerului joacă un rol important în gradul de confort. Intensitatea fenomenului de evaporare depinde pe
lângă alţi factori (ti, vi, activitate, etc.) şi de diferenţa de tensiuni de vaporizare între apă de la nivelul pielii şi vaporii de
apă conţinuţi în aer. Umiditatea aerului este caracterizată prin umiditate relativă, punct de rouă sau temperatura după
termometru umed.
La temperatura ambianta normala de 20°C, schimburile termice prin evaporare au un rol secundar, şi deci
umiditatea aerului nu este atât de importantă, la această temperatură pentru gradul de confort (vezi figura 3.11).
Chiar şi pentru temperaturi mai ridicate organismul nu înregistrează direct senzaţia de umiditate. Creşterea umidităţii
nu poate fi sesizată decât cu senzaţia de temperatură.
În încăperile climatizate se consideră că limita superioară şi inferioară a nivelului admisibil al umidităţii
relative 70% respectiv 35% (Norma DIN-1983 minim 30%).
Atunci când umiditatea relativă a aerului este sub 35% cazuri întâlnite frecvent iarna, în încăperile încălzite se
remarcă favorizarea apariţiei prafului care carbonizează corpurile de încălzire dând naştere amoniacului sau altor gaze
iritante pentru aparatul respirator. Pe de altă parte mucoasele cailor respiratorii se usucă producându-se o stare de
disconfort. Din acest motiv se limitează inferior umiditatea relativă la 35% în sezonul rece.
Umidităţi relative ale aerului interior depăşind 70% favorizează în perioada rece a anului formarea
condensului pe faţa interioară a pereţilor exteriori, ducând la apariţia mucegaiului şi ciupercilor cu mirosuri specifice
ceea ce creează o stare accentuată de inconfort.
În corelaţie cu creşterea temperaturii umiditatea începe să joace un rol din ce în ce mai important prin
evaporarea ei de la suprafaţa pielii. Experienţele au arătat că limita inferioară a unui individ normal îmbrăcat şi în
repaus, situat în jurul latitudinii de 45° nordică se situează în jurul valorii conţinutului de umiditate de 12g/kg (vezi şi
figura 3.12). Se constată că pentru o umiditate relativă de 60% transpiraţia se produce la +25°C şi pentru un nivel de
50%, la +28°C. Astfel se poate determina limita superioară de confort prin prevederea unui nivel de umiditate cu atât
mai scăzut cu cât temperatura creşte. Pentru o persoană efectuând o muncă fizică, punctul de rouă al curbei de
transpiraţie trebuie să fie scăzut. Pentru temperaturi după termometrul umed, într-o încăpere, atingând valori de 30---

32°C se estimează că şederea unei persoane nu este posibilă decât un timp scurt (vezi figura 3.12). Cu cât activitatea
persoanei creşte timpul de şedere se scurtează considerabil. Pentru o expunere de scurtă durată, temperaturile limită
superioare de la care trebuie efectuată o pauză pentru răcirea organismului se pot lua din figura 3.13 în conformitate
cu tabelul 3.6.
Figura 3.11 Influenţa umidităţii Fig. 3.13 Temperatura şi umiditatea

aerului asupra confortului maxime admisibile pentru o şedere de
scurtă durată în funcţie de activitate
(după DIN 33403)
Fig.3.12 Curba de transpiraţie şi curba limită de activitate

profesională în diagrama de aer umed.

3.3.4 Viteza de mişcare a aerului interior

Viteza de mişcare a aerului constituie un alt parametru al confortului termic. Atâta timp cât omul se află în
aer liber el nu este deranjat de mişcările aerului cu amplitudine scăzută, dar nu acelaşi lucru se întâmplă într-o incintă
unde el este sensibil chiar şi la viteze mici ale aerului. Senzaţia de inconfort este resimţită cu atât mai mult cu cât
temperatura aerului în mişcare este mai mică decât temperatura mediului ambiant şi când aceasta cade dintr-o parte
a corpului.
Principalele inconveniente ale instalaţilor de ventilare şi climatizare sunt curenţii de aer şi zgomotul. Anumite
persoane resimt o stare de inconfort la o refulare mai slabă a aerului iar altele nu sesizează nimic. Persoanele în vârstă
sunt mai sensibile la curenţii de aer decât tinerii. Transferul de căldură şi apa necesită aproape întotdeauna un minim
de mişcare a aerului. Determinarea limitelor impuse mişcării aerului pentru a nu dăuna confortului este dificil de
stabilit şi numai în condiţii medii ca şi pentru temperatură şi umiditate, vârsta, sexul, rasa, îmbrăcămintea, etc., jucând
un rol important.
Dificultatea principală constă în aceea că aerul dintr-o încăpere ventilată nu este niciodată în repaus. În
fiecare punct îşi schimbă direcţia şi viteza sub acţiunea diferenţelor de temperatură şi forţelor de inerţie. Este cert că
amplitudinea şi frecvenţa variaţiilor de viteză au o influenţă asupra senzaţiei de confort a organismului uman.
La temperaturi uzuale de 20---22°C, optimul de viteză, determinat experimental, este cuprins între 0,15---
0,25m/s. În norma DIN 1946 limitele valorilor pentru viteza aerului se consideră conform figurii 3.14. Aceste valori
corespund mediei aritmetice a vitezei aerului într-un loc dat, pentru un individ în activitate, aşezat şi mediu îmbrăcat.
Se pot accepta să se depăşească aceste valori cu 10% pentru un număr maxim de 10 puncte de măsură dacă timpul de
expunere nu depăşeşte 1min.
În cazul în care un individ desfăşoară o

activitate susţinută şi dacă rezistenţa termică a
îmbrăcămintei sale este mai mare se pot admite viteze ale
aerului mai mari.
Fig. 3.14. Temperatura folosită în aer calm în

funcţie de rezistenţa termică a îmbrăcămintei
0.4
ISO 7730 (8.1984)
[m/s] DIN 1946-P.2
0.3 b a b ca bcd c d d
ACTIVITATEA:
Viteza medie a aerului, vi
1.0met
0.2
1.2
1.4
0.1
Îmbrăcămintea:
a-1.25 clo b-1.0 clo c-0.75 clo d- 0.5 clo

0
20 22 224 26 28 30 [0C] 32
Temperatura aerului interior, ti
Fig. 3.15

3.3.5 Îmbrăcămintea
Joacă un rol considerabil asupra senzaţiei de confort. Se poate resimţi senzaţia de bine, foarte rapid , într-o
încăpere mai rece dar îmbrăcat mai gros şi invers într-o încăpere mai caldă cu o îmbrăcăminte mai lejeră.
Izolaţia termică dată de o ţinută vestimentară poate varia în limite foarte largi. Rezistenţele termice, Rv,i,
pentru câteva elemente vestimentare au fost date în tabelul 3.3 iar pentru anumite ansamble vestimentare în tabelul
3.7.
Dacă se admite că criterii de confort ca temperatura medie cutanată a unui individ în repaus sau într-o
activitate lejeră trebuie să rămână constantă, se poate defini o temperatură de confort tc cu relaţia:
tc= t0 - q (1/ki + Rv,i + 1/e) [°C] (3.14)
unde:
t0 - temperatura organismului uman, t0=37°C;
2
q - cedarea de căldură a organismului, în W/m (conform tabelului 3.6);
2 2
ki - coeficient de transmisie termică al pielii = 10---20W/m °C (în medie ki=15W/m °C);
2
Rv,i - rezistenţa termică în m °C/W;
2
e - coeficient superficial exterior, e9W/m °C în aer calm.
Aceasta ecuaţie este reprezentată în figura 3.15 pentru diferite activităţi metabolice şi rezistenţei ale
îmbrăcămintei (ANFOR).
3.4 CONDIŢII LOCALE DE CONFORT

Deşi corpul uman poate fi neutru într-un mediu anume, adică ecuaţia de confort termic să fie satisfăcută , nu
va exista confort termic dacă o parte a corpului este caldă şi o alta rece. Acest disconfort local poate fi cauzat de un
câmp de radiaţie asimetric (exemplu: ferestre reci sau radiatoare calde), de contactul cu o pardoseală caldă sau rece,
de un gradient de temperatură vertical sau de o răcire convectivă a corpului (senzaţia de curent).
3.4.1 Radiaţia termică asimetrică

În birouri şi în clădirile de locuit radiaţia asimetrică este în principal, datorată ferestrelor reci şi plafoanelor
încălzite, iar în clădirile industriale se datorează corpurilor de încălzire infraroşii, echipamentelor fierbinţi sau reci, sau
tuturor laolaltă. Asimetria radiaţiei poate fi descrisă de un parametru numit temperatură asimetrică de radiaţie, tpr,
definită ca diferenţa dintre temperaturile planurilor radiante a doi pereţi plani opuşi unui element mic plan.
Temperatura planului radiant, tpr, este temperatura uniformă a incintei în care fluxul incident radiant pe o parte a
elementului mic radiant este acelaşi ca în mediul real. Temperatura planului radiant este un parametru care descrie
efectul radiaţiei termice pe o direcţie, spre deosebire de temperatura medie de radiaţie, tmr, care descrie radiaţia pe
toate suprafeţele înconjurătoare. Aceasta se poate calcula cu relaţia:
tpr= t1 Fp-1 + t2 Fp-2 +------+tn Fp-n (3.15)
în care:
tn - temperatura suprafeţei n;
Fp - coeficientul unghiular între un element de suprafaţă mică şi suprafaţa respectivă.
Relaţia este valabilă pentru suprafeţe cu emisivitate mare (majoritatea materialelor de construcţie), pentru
diferenţe mici între suprafeţele incintei şi deoarece suma coeficienţilor unghiulari este 1. Studiile asupra asimetriei de
radiaţie s-au finalizat în stabilirea unor limite pentru temperaturile radiante plane de către ISO şi ASHRAE. Limita în
direcţia verticală este de 5°C şi în direcţia orizontala de 10°C. Amândouă aceste limite se referă la un plan orizontal mic
(asimetrie verticală) sau la un plan vertical mic (asimetrie orizontală) la 0,6m deasupra pardoselii.
3.4.2 Gradient vertical de temperatură a aerului

Temperatura aerului într-o incintă, în mod normal nu este constantă, ci creşte pe verticala de la podea spre
plafon sau variază orizontal de la un perete sau fereastră exterioară către un perete interior. Gradientul de
temperatură vertical este în mod particular o sursă de disconfort pentru o persoana şezând sau în picioare. Dacă acest
gradient este mare, disconfortul încălzirii poate să apară la nivelul corpului şi/sau disconfortul răcirii să apară la
picioare, deşi corpul ca întreg poate fi, termic, neutru.
ISO 7330 recomandă gradientul maxim de temperatură a aerului, între 0,1m şi 1,1m deasupra pardoselii, de
3°C, pentru persoană aşezată, iar ASHRAE acelaşi gradient, între 0,1m şi 1,7m pentru o persoană în picioare.

3.4.3 Pardoseală calda sau rece

Iarna, senzaţia de picioare reci este o cauză obişnuită a disconfortului termic printre subiecţii sedentari în
birouri şi locuinţe. Aceasta poate fi datorată unei temperaturi scăzute la nivelul pardoselii şi/sau unei stări termice
generale a persoanei. Marja de temperaturi pentru o pardoseală mochetată şi picior gol este între 21°C şi 28°C.
Materialul pardoselii nu are influenţă semnificativă pentru piciorul încălţat. O temperatură optimă a pardoselii este de
25°C pentru persoane aşezate şi 23°C pentru persoane în mişcare.
ISO 7730 recomandă o temperatură a pardoselii între 19°C şi 26°C pentru activitate uşoară, sedentară iarna,
iar ASHRAE , între 18°C şi 29°C. Aceste limite sunt aplicabile subiecţilor încălţaţi corespunzător.
3.4.4. Viteza locală a curenţilor de aer

Curentul este definit ca o răcire nedorită a corpului uman datorat mişcărilor de aer. Este una din cele mai
frecvente cauze de inconfort în interiorul unei clădiri răcite sau încălzite. Curentul produce un efect de răcire a pielii
prin convecţie care este dependentă de diferenţa de temperatură între aer şi piele, viteza aerului, amplitudinea
fluctuaţiilor de viteză a aerului, adică de nivelul de turbulenţă.
Fanger propune o corelaţie între viteza medie, temperatura aerului şi procentajul de insatisfacţii funcţie de
care ASHRAE şi ISO specifică maximul vitezei medii a aerului de 0,15m/s iarna şi 0,25m/s vara (vezi figura 3.14 ).
Senzaţia de curent este semnificativ influenţată de intensitatea turbulenţei curentului de aer. Pentru un
procentaj dat de insatisfacţii o viteză semnificativ mai mare este permisă dacă TI (intensitatea turbulentei) este mai
mică. Influenţa TI asupra femeilor este mai uşor ridicată decât a bărbaţilor dar numai la viteze mici şi se manifestă în
general la nivelul corpului. Procentul de insatisfacţii poate fi calculat cu relaţia propusă de FANGER şi acceptată de
marea majoritate a cercetătorilor:
PI = (34 - ti) (vi - 0,05)b (a + cTI) (3.16)
unde:
PI - procentajul de insatisfacţie, %;
vi - viteza medie a aerului, m/s;
ti - temperatura aerului, °C;
TI - intensitatea turbulenţei;
a - constantă = 3,143;
b - indice = 0,6223;
c - constantă = 0,3696.
Domeniul celor trei parametrii folosiţi în ecuaţia (3.16) sunt 20°C< ti< 26°C, 0,05m/s< vi< 0,4m/s şi 0%< TI<
70%. Procentajul de insatisfăcuţi poate fi cuprins între 10% şi 20%.
3.5 INFLUENŢE DIVERSE

Alături de cei cinci factori menţionaţi - temperatura aerului, temperatura pereţilor, umiditatea şi viteza
aerului, îmbrăcămintea - denumiţi şi factorii confortului termic, există o serie de alţi factori - factori secundari
(conţinutul de praf, gaze, vapori, mirosuri, iluminat, starea electrică, etc.) - care concură la realizarea unei microclime
confortabile pentru o incintă.
3.5.1 Conţinutul de praf în aer

În încăperile de locuit şi birouri, bine întreţinute, conţinutul de praf din aer este normal şi scăzut care nu
influenţează starea de confort. Totuşi, iarna, în zilele foarte reci praful din aer este carbonizat de corpurile de încălzire,
mirosurile degajate fiind resimţite de persoanele sensibile.
Aerul din localurile publice au un conţinut de praf mai mare ceea ce poate provoca mai mult sau mai puţin
iritarea mucoaselor şi căilor respiratorii. Aceste fenomene se pot accentua şi complica în anumite industrii
(metalurgică, a materialelor de construcţie, etc.) în care praful poate provoca anumite tulburări de sănătate ceea ce a
făcut necesară elaborarea unor norme igienico -sanitare şi de protecţia muncii (NGPM, etc.) referitoare la
concentraţiile de praf ce nu trebuie depăşite într-o ambianţă.

3.5.2 Gaze, vapori, mirosuri

Prezenţa acestora în aerul unei ambiante este datorată surselor interioare: mobilier, tencuială, tapet, obiecte
vopsite sau a altor materiale de construcţii, toaletelor, locurilor de preparare a hranei (bucătarii, oficii) dar şi prin
aport de aer exterior ce poate să conţină poluanţi în funcţie de zona unde este amplasată clădirea (zona urbană,
industrială de trafic intens, etc.). În afară de acţiunea directă asupra organismului aceste nocivităţi pot reacţiona
chimic între ele producând mucegaiuri, ciuperci sau alte produse de descompunere. Marea majoritate a acestor
produse dezagreabile sunt compuşi organici complecşi.
În incintele industriale (curăţători chimice, vopsitori, etc.) produsele secundare ale proceselor tehnologice
prezentă în atmosferă de lucru au o influenţă nefastă asupra confortului şi/sau a sănătăţii organismului. Aceste incinte
trebuie prevăzute cu instalaţii de ventilare sau de dezodorizare având un debit de aer controlat.
O poluare particulară a majorităţii incintelor este cea produsă de fumul de ţigară care conţine un număr
important de particule atât solide cât şi gazoase, 1g de tutun produce 0,5 până la 1l de fum. O singură ţigaretă degajă
70mg de CO. Pentru a nu se depăşi valoarea limită de 5ppm de CO, este necesar să se dispună pentru o ţigară de un
3 3 3
volum de aer proaspăt de 70x0,9/5=12,5m /h (1mg/m CO=0,9ppm). Ceea ce pentru o încăpere de 30m corespunde o
-1
rată de schimb de 12,5/30=0,42h . Nefumătorii suferă foarte adesea o iritare a mucoaselor şi căilor respiratorii iar
copiii suferă disfuncţionalităţi şi îmbolnăviri ale căilor respiratorii . Cei mai toxici componenţi ai fumului de ţigară sunt
nicotina şi oxidul de carbon care chiar şi la concentraţii mici provoacă persoanelor sensibile şi copiilor greţuri şi un
început de intoxicaţie. În încăperile unde se fumează mult (restaurante, cluburi de noapte, etc.) concentraţiile au
aproximativ următoarele valori:
CO0,01% în volum=100ppm;
3
Nicotina5mg/m ;
Particul300000part/l;
7
Nuclee de condensare500x10 /l.
Concentraţia limita de la care sunt percepute mirosurile de altfel foarte variabilă, este conform tabel 3.8
(după HLH, 1961, pag. 216-222).
Eliminarea mirosurilor se face prin: condensare (răcire sub punctul de rouă), absorbţie cu ajutorul unor
soluţii, adsorbţie cu ajutorul cărbunelui activ, combustie, etc.
Umiditatea modifică diferit modul de percepere olfactivă. Mirosurile de tutun şi de bucătărie sunt mai puţin
intense atunci când nivelul de umiditate este crescut şi dimpotrivă pentru mirosul de cauciuc, vopsea sau linoleum.
Aceeaşi absorbţie o pot avea anumite materiale (pereţi, mobilă, etc.) dar este foarte variabilă. După o perioada de
expunere prelungită la un miros survine acomodarea. Există produse cu mirosuri aromatice care pot masca mirosurile
urâte.
Volumul de aer proaspăt (exterior) pentru absorbţia şi evacuarea mirosurilor produse de organism depinde
pe de o parte de volumul de aer proaspăt necesar pentru o persoană şi pe de altă parte de gradul de poluare; pentru
3
aceste situaţii poate varia între 10 şi 50 m /h persoană.
În încăperile cu un nivel mai scăzut de ocupare (locuinţe, birouri) acest volum de aer proaspăt este uşor de
realizat prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor (ventilare naturală). Economia de energie face necesară etanşeitatea
deschiderilor ceea ce face ca acest volum de aer să scadă la 1/10 din cel prevăzut, ceea ce duce la realizarea
introducerii controlate a unui debit de aer, în acest fel împiedicându-se dispersia mirosurilor în toată clădirea şi sunt
asigurate şi condiţiile de igienă.
În încăperile cu densitate mare de ocupare (teatre, sale de reuniuni) şi în cele în care nu există interdicţie
pentru fumat este indispensabilă o instalaţie de ventilare mecanică. Această ventilare mecanică este evident necesară
în toate încăperile industriale în care diferitele procese tehnologice eliberează gaze şi vapori nocivi. Ameliorarea stării
aerului se va obţine prin prevederea sistemelor de ventilare locală cu epuratoare de aer înainte de evacuarea în
atmosferă.
În tabelul 3.9 sunt date valorile concentraţiilor maxime admisibile (CMA) pentru gaze şi vapori, în tabelul 3.10
pentru pulberi (netoxice) şi în tabelul 3.4 pentru hale zootehnice.

Tabel 3.8 Acţiunea nocivă a unor gaze şi vapori asupra organismului uman (după K.G. Muller-Heizung,
LÜftung, Haustechnik 1961, pag. 216-222).
Substanţa Formula Greu-tatea Densi- Moarte Pericol de Inspirat mai Pragul de Concen- Maximă
chimică Mole-culară tate instantanee moarte sau multe ore nu excitaţie a traţia
sau rapida îmbolnăvire la este mirosului admisă
inspirare indiferent
mg/cm3 0,5---1 ora
mg/l mg/l mg/l mg/ mg/l cm3/m3
Acetonă (CH3)2CO 58,08 2,4 - 24 4,8 1 2,4 1000
Acid cianhidric HCN 27,03 1,1 0,3 0,12-0,15 0,02-0,04 - 0,011 10
clorhidric HCl 36,46 1,5 5,5 1,8-2,6 0,01 0,07 0,007 5
fluorhidric HF 20,01 0,8 - 0,5 0,05-0,025- - o,oo2 3
Alcool butilic C4H9-OH 74,12 3,1 - 0,22 0,078 0,3 100
etilic C2H5-OH 46,07 1,9 - 9,5-19 2-5 - 1,9 1000
metilic CH3-OH 32,04 1,3 - - 0,5 - 0,26 200
propilic C3H7-OH 60,10 2,5 - - - - 0,98 400
Aldehidă formică H-CHO 30,03 1,2 - 0,8 - 0,025 0,0012 1
Amoniac NH3 17,03 0,7 3,5-7 1,5-2,7 0,1 0,035 0,035 50
Anilina C6H5-NH2 93,13 3,9 - - 0,5 <0,002 0,019 5
Benzen C6H6 78,11 3,2 64 20-30 5-10 1 0,026 8
Benzina C7H16 100,16 4,2 - 30-40 5-10 1,25 2 500
Bioxid de carbon CO2 44,01 1,8 360-550 90-120 20-30 inodor 9 5000
Bioxid de sulf SO2 64,07 2,7 5,5 1-1,7 0,02-0,03 0,01 0,013 5
Brom Br2 159,83 6,6 5,5 0,04-0,06 0,01 0,033 0,0007 0,1
Bromura de metil CH3Br 94,95 3,9 80 8 - - 0,08 20
Clor Cl2 70,91 2,9 2.5-3 0,1-0,15 0,01 0,01 0,0015 0,5
Cloroform CHCl2 119,39 5 350-410 80-200 25-30 - 0,05 10
Clorura de etil C2H5Cl 64,52 2,7 400-800 160-270 3 - 2,6 1000
Clorura de etilen CH2Cl=
CH2Cl 98,97 4,1 - - - 0,023 0,8 20
metil CH3Cl 50,49 2,1 300-600 100-200 1-2 - 0,105 50
vinil CH2=CHCl 62,50 2,6 - - - inodor 0,013 5
Dicloretilen CHCl=
CHCl 96,95 4 - 15 - - 0,79 200
Eter etilic C2H5-O-
C2H5 74,12 3,1 124 31 5,5 0,001 1,2 400
Fosgen COCl2 98,92 4,1 0,8-2 0,02-0,1 0,005-0,01 0,02 0,0004 0,1
140-150
Freon 12 CF2Cl2 120,92 5 - 1000-4000 0,01 - 4,95 1000
Hidrogen arseniat AsH3 77,93 3,2 0,2-0,3 0,02-0,03 0,14 - 0,0002 0,05
Hidrogen fosforat PH3 34 1,7 1,7 0,56-0,84 0,004- 0,00015 0,1
0,1-0,15 0,005
Hidrogen sulfurat H2S 34,08 1,4 1,2-2,8 0,6-0,84 0,001 0,015 10
Mercur (vapori) Hg 200,61 - - - - - 0,0001 0,10
Oxizi de azot NO;NO2 30,09; 1,2;1,9 0,45 0,05-0,1 - 0,01 0,009 5
46,09
Oxid de carbon CO 28,01 1,2 6-12 2-3 0,2 inodor 0,055 50
Oxid de etilenă H2C-O-CH2 44,05 1,8 - - - - 0,09 50
Ozon O3 48 2 - 0,03 0,001 0,0002 0,0002 0,1
Percloretilenă CCl2=CCl2 165,85 6,9 - - - - 0,67 100
Sulfura de cabon CS2 76,14 3,2 15 10-12 1-1,2 0,003 0,03 10
Tetraclorura de CCl4 153,84 6,4 19 6,4-12,8 0,6 0,45 0,065 10
carbon CHCl2=
Tetraclorura de CHCl2 167,87 7 50 - 0,05 - 0,007 1
etan
Toluen C6H5-CH3 92,14 3,8 75 19 10 - 0,75 200
Tricloretan CH3-CCl3 133,42 5,6 15-17 11-15 1,2 0,55 1,08 200
Tricloretilenă CCl2=CHCl 131,40 5,5 - - - - 2,6 50
Xilen CH3-C6H4-
CH3 106,17 4,4 88 22 - - 0,87 200
În cazul încăperilor din clădirile social-culturale, administrative şi de locuit, în care nu se desfăşoară procese
tehnologice (exceptând garajele, bucătăriile, spălătoriile, etc.) în majoritatea cazurilor degajările de gaze nocive se
rezumă la CO2 eliminat de oameni în procesul respiratoriu (vezi tabel 3.12). O parte dintre substanţe prezintă o acţiune
nocivă foarte pronunţată chiar la durate scurte de expunere sau inhalare şi la concentraţii mici (vezi tabel 3.13)
necesitând măsuri complexe atât pe linia procesului tehnologic, al măsurilor de protecţie al muncii cât şi al instalaţiilor
de ventilare. O altă categorie de substanţe prezintă în amestec cu aerul încăperilor (în anumite procente volumice)
pericol de inflamabilitate sau explozie (vezi tabel 3.14), fiind necesară ventilarea incintelor respective astfel încât în nici
un moment să nu se ajungă la limita inferioară de explozie sau la temperatura de inflamabilitate.

Tabel 3.11 Concentraţiile maxime admise ale gazelor şi prafului în aerul zonei de şedere pentru hale
zootehnice
Încăperi Bioxid de carbon Amoniac Hidrogen sulfurat Praf

3 3 3 3 3 3 3
pentru cm /m cm /m cm /m mg/m
Păsări 1500---5000 5---50 10---15 50
Porci 3500 30 10 50
Vite 3500 30 10 50
Tabel 3.12 Concentraţiile maxime admise de CO2, yCO2, în aerul încăperilor.

Denumirea încăperii yCO2
3
g/kg l/m
Încăperi în care oamenii se afla permanent 1,5 1,0
Încăperi pentru copii şi bolnavi 1,0 0,7
Încăperi în care oamenii se afla periodic (instituţii) 1,75 1,26
Încăperi în care oamenii se afla scurt timp 3,0 2,0
Puritatea aerului interior, respectiv concentraţia unor noxe în aerul încăperilor, este influenţată în mare
măsura de noxele existente în aerul exterior şi care sunt introduse în încăperi odată cu aerul de ventilare. Bioxidul de
carbon este prezent pretutindeni dar, alături de acesta, se găsesc şi alte noxe, mai ales în incintele fabricilor sau pe
platformele industriale ale marilor combinate a căror concentraţie se poate stabili prin măsurători la faţa locului. În
unele situaţii platforme cu aer puternic impurificat) aerul proaspăt pentru ventilare trebuie adus de la mare distanţă
sau înălţime şi în anumite cazuri trebuie chiar epurat înainte de a fi introdus în încăperi. Pentru cazurile uzuale
concentraţiile unor nocivităţi în aerul exterior sunt indicate în tabelul 3.14.

Tabel 3.13 Substanţe care prezintă pericol de aprindere şi explozie (după normativul Normele Republicane
de Protecţie a Muncii - 1977).
Starea de
Temperatura Temperatura Limita de explozie
agregare la
Denumirea de de % volum în aer Materiale folosite
presiune
substanţei inflamabilitat autoaprindere pentru stingere
normală şi
e°C °C inf. sup.
20°C
1 2 3 4 5 6 7
Acetat de etil lichid -5 460 2,2 11,4 IV, V, VI
metil lichid -13 455 3,1 16 IV, V
Acetilenă gaz -17,8 305 2,4 82 VI, VII
Acetonă lichid -19 538 1,6 15,3 IV,V,VII,VIII,IX
Acid acetic lichid 40 426 3,1 12 IV, V
Acid cianhidric lichid -17,8 588 5,6 41 IV,V,VI,VII,VIII
Alcool etilic lichid 9-32 425 2,6 18,9 IV, V, VI
metilic lichid -1 470 6 36,5 IV, V, VI
Amoniac gaz -2 630 16 27 VI, VII
Anilină lichid 71 595 1,31 4,2 II, IV
Antracen cristale 221 449 0,63 - II, IV, V
Benzen lichid -11 540 1,35 9,5 IV,V,VI,VII,VIII
Benzină(decracare) lichid -24 220-300 1,1 8 IV,V,VI,VII,VIII
Benzină solvent lichid -58-+10 220-300 1,1 6 IV,V,VI,VII,VII,IX
Bitum petrolier solid 65-260 300 - - VIII
Butan gaz -60 430 1,6 8,5 VI, VII
Celuloid solid - 150-180 4 9 I, VI
Clorbenzen lichid 28 590 1,3 9,6 IV, VI
Cloropren lichid - - 1,6 8,6 II, III, IV
Clorura de vinil gaz -43 550 4 22 IV, VI, VII
Diclor benzen lichid 66 640 2,2 12 II, IV, V
Dicloretan lichid 9 413 4,8 15,9 II,III,IV,V,VI
Difenil cristale 113 578 0,7 3,4 I,II,IV,V
Dioxan lichid 11 180 2 22 IV, V
Etan gaz - 470 3 15 VI, VII
Eter de petrol lichid -50 280 1,4 8,9 IV, VI
etilic lichid -41 160 1,2 51 IV, VI
metilic gaz -37 190 2 10 IV, V
Etil-benzen lichid 15 553 0,9 3,9 IV, V, VI
Etilen-glicol lichid 111 416 3,2 6,35 II. IV, V
Etilenă gaz - 450 3,1 32 VI
Fenol cristale 79 715 - - II, IV
Formaldehidă gaz 54 430 17 73 VI
Gazolină lichid -43 257 1,4 7,6 IV, V
Glicerină lichid 160 - - - II, IV, V, VIII
Grăsime animală solid 265 - - - II, IV, V
Gaz de cocserie gaz - - 5,6 30,4 -
Hidrogen gaz - 570 4 75 VI, VII
Hidrogen sulfurat gaz lichid - 290 4,3 45,5 VI, VII
Izopren 37 214 1 9,6 IV, V
Lanolină semisolid 238 445 - - II, IV, V
Metan gaz 161 650 5 16 VI, VII
Motorină lichid 142 360 - - II, IV, VI
Naftalină cristale - 560 0,9 5,9 II, IV, V
Oxid de carbon gaz - 605 12,5 75 VI, VII

Tabel 3.13 Substanţe care prezintă pericol de aprindere şi explozie (după normativul Normele Republicane
de Protecţie a Muncii - 1977). Continuare
1 2 3 4 5 6 7
Parafină subst. - 310-432 - - II, IV, V
Păcură ceroasă 50-58 420 - - IV, V
Petrol lampant lichid 21-58 250-425 0,7 7,5 IV, V, IX
Plumbtetraetil lichid - - 1,8 - II, IV, V
Propan lichid -105 446 1,5 9,5 VI, VII
Propilenă gaz - 455 2 10,3 VI, VII
Sulfură de carbon gaz -30 102 1 81,3 II, IV, V
Terebentină lichid 30 253 0,69 - IV, V
Toluen lichid 4-7 552 1,2 7 IV, V
Tiţei lichid -35---+34 531 1,1 6,4 II, IV, V
Ulei(floarea soarelui) lichid 234 - - - II, IV, V
Ulei de in lichid 192 350 - - II, IV, V, VIII
parafină lichid 100 - - - II, IV, V
porumb lichid 254 - - - II, IV, V
rapiţă lichid 163 446 - - II, IV, V
transformator lichid 135 300 - - II, IV, V
White-spirt lichid 33 270 1,4 6 IV, V
lichid
* I - apă sub formă de jet compact V - spumă mecanică
II - apă pulverizată sub presiune VI - gaze inerte (CO2, azot)
III - abur V - haloni (bromura de etil)
IV - spumă chimică VIII - pulberi stingătoare
IX - prelate, pături, cuverturi
Tabel 3.14 Concentraţia unor nocivităţi în aerul exterior

Nocivitatea din aerul atmosferic Concentraţia nocivităţii, în
3 3 3
mg/m l/m buc/m
1 2 3 4
A. În oraşe şi mediu rural
1. Bioxid de carbon 500 0,03
- mediu rural 600 0,4
- oraşe mici 601 750
- oraşe mari 602 0,5
2. Bioxid de sulf 0,5-1
3. Vapori de plumb 0,1
4. Praf
- Mediu rural (după ploaie) 0,05
(pe timp de secetă) 0,15
- Oraşe mari
 Zone cu locuinţe 0,4
 Zone industriale 0,75
5. Microorganisme, microbi, bacterii
- Munte, mare 0
- Parcuri 750
- Străzi 4000
B. Platforme zootehnice 0,5
1. Bioxid de carbon 0
2. Hidrogen sulfurat 0
3. Amoniac 50
4. Praf

3.5.3. Mirosul
Un număr mare de substanţe naturale şi sintetice sunt compuse din molecule care au grupuri de atomi-
radicali osmosferici-cu cu proprietatea de a crea senzaţia de miros, prin excitarea sistemului olfactiv. Mecanismul
excitării acestui simţ este încă puţin cunoscut şi sunt formulate mai multe teorii care încearcă să-l explice. Mirosul în
sine nu este vătămător pentru organism însă în afara senzaţiei dezagreabile şi inconfortabile creează reacţii fiziologice
ca scăderea apetitului, diminuarea consumului de apă, stări de vomă, insomnii.
Deşi există mijloace de măsurare a concentraţiei de substanţă odorizantă, nu se poate măsura intensitatea
senzaţiei pe care acestea le provoacă. Pentru un număr mare de persoane s-a determinat concentraţia medie de
substanţă de la care aceasta provoacă o senzaţie de miros numită prag olfactiv al substanţei respective (vezi tabel
3.15).
Tabel 3.15
Substanţa Pragul olfactiv Descrierea mirosului

[mg/l]
-4
Acroleină 35 x 10 grăsimi arse
-6
Acid butiric 01 x 10 foarte neplăcut
-7
Acid valerianic 26 x 10 foarte neplăcut
-8
Alil-mercaptan 15 x 10 foarte neplăcut, usturoi
-6
Amoniac 26 x 10 puternic înţepător
-4
Bioxid de sulf 79 x 10 înţepător iritant
-6
Clor 29 x 10 puternic neplăcut
-2
Camfor 01 x 10 puternic neplăcut
-4
Dimetilamină 11 x 10 puternic neplăcut
-8
Disulfura de alil 06 x 10 puternic neplăcut
-8
Etil mercaptan 04 x 10 varza stricată
-4
Fenol 12 x 10 varza stricată
-7
Hidrogen sulfurat 15 x 10 oua stricate
-5
Ozon 20 x 10 uşor, iritant
-4
Skatol 01 x 10 fecale
-6
Sufură de metil 51 x 10 legume stricate
-8
Sulfura de etil 92 x 10 usturoi stricat. neplăcut
-4
Tricloretilenă 96 x 10 usturoi stricat, neplăcut
-3
Trimetilamină 135 x 10 usturoi stricat, neplăcut
Pentru a compara intensitatea mirosului se consideră pragul olfactiv (după FANGER) o intensitate egală cu
1OLF (limita de recunoaştere). O intensitate de 2OLF este concentraţia dublă pragului olfactiv. Un OLF este definit ca
rata medie de emisie a poluanţilor de către o persoană standard. Este o unitate relativă bazată pe o evaluare
subiectivă a mirosului şi include atât simţul olfactiv cât şi cel chimic. Unitatea este utilizată şi pentru a determina
mărimea celorlalte surse de poluare ca echivalent cu un număr de persoane standard (OLFI) necesare să producă
acelaşi inconfort ca sursă poluantă.
Intensitatea percepută a poluării aerului cauzată de o persoană standard (1OLF) ventilată cu 1kg/s de aer
curat este 1POL. Pentru poluanţi mirositori se utilizează DECIPOL-ul (0,1POL) care se defineşte a fi intensitatea
percepută a poluării aerului cauzată de o persoană standard (1OLF) ventilată cu 10kg/s de aer curat. În tabelul 3.16 se
dau echivalente între activitatea umană şi numărul de OLFI iar în figuri este prezentată variaţia procentajului de
insatisfăcuţi în funcţie de nivelul de ventilare pentru 1OLF (fig. 3.16) şi în funcţie de perceperea poluării aerului (fig.
3.17).

50 50
INSATISFÃCUŢI -%
INSATISFÃCUŢI -%
40 40
30 30
20 20
10 10
0 5 10 15 20 25 30 35 40 0 1 2 3 4 5 6
Debitul de aer, l/s olf Nivelul mirosului receptat-dpol
Fig. 3.16 Procentajul de insatisfăcuţi Fig. 3.17 Procentajul de nesatisfăcuţi

în funcţie de rata de ventilare. în funcţie de poluarea percepută.
Tabel 3.16 Valorile în OLFI corespunzătoare diferitelor activităţi umane
Activitate Număr de OLFI

Persoana sedentară (1MET) 1
Persoana activă (4MET) 5
Persoana foarte activă (6MET) 11
Fumător în timpul fumatului 25
Fumător (medie) 6
Nivelul de poluare într-o incintă nu este cauzat exclusiv de emisia de noxe de la ocupanţi. Astfel s-a
determinat ca 6---7 OLFI provin din alte surse de poluare decât de la ocupanţii încăperii, într-o medie de:
1---2 OLFI de la materiale
3 OLFI de la sistemul de ventilare
2 OLFI de la fumul de ţigară
Tabelul 2.3-17 prezintă valorile debitelor de aer de ventilare prevăzute de diferite standarde pentru un
2
procent de 20% de insatisfăcuţi (1,4 DECIPOLI) şi o sarcină de poluare de 0,7 OLF/m .
Tabel 3.17 Rata de ventilare prevăzută de diferite standarde

Sursa Rata de ventilare
2
[l/sm ]
ASHARE STANDARD 62/1989 0,7
B S 5925 1,3
DIN 1946 STANDARD 1,9
3.5.4 Electricitatea atmosferică

Câmpul de curent continuu.
Există un câmp electrostatic de curent continuu, între suprafaţa pământului şi ionosfera situată între 60 şi 80
km altitudine, potenţialul sau în apropierea solului este cuprins între 100 şi 150 V/m şi foarte variabil în funcţie de
sezon şi timp (front cald sau rece, vânt, furtuna, conductibilitatea aerului, etc.). Fluxul de curent care se opune celui al
Pământului, care este încărcat negativ, este supus aceloraşi fluctuaţii şi în condiţii atmosferice normale densitatea sa
-6 2
este cuprinsă între 2 şi 6  10 A/cm .
În volume închise, câmpul de curent continuu nu are acţiune deoarece este disipat de pereţi. În cazul
deplasării unui individ, utilizarea de materiale sintetice, frecarea de huse, perne, etc., dau naştere unor câmpuri
electrice paralele, fluctuante, care pot atinge 10 kV/m într-o atmosferă uscată. Aceste câmpuri dispar în timp prin
descărcări în aer sau diferite materiale. Producţia artificială de câmp de curent static între plafon şi pardoseală este
cuprinsă între 0,1 şi 0,2 kV/m şi nu poate avea decât un efect iluzoriu din cauza slabei intensităţi .

Conţinutul de ioni.
Existenţa unui câmp electric dă naştere unei mişcări de ioni în formare permanentă. Existenţa ionilor este
dată de radiaţia materialelor naturale radioactive prezente în pământ şi în aer şi mai ales radiaţiei cosmice şi
furtunilor. În ultimul caz, moleculele de aer eliberează electroni, în particular molecule de O2 ceea ce dă naştere la ioni
încărcaţi pozitiv. Electronii eliberaţi pot să se asocieze cu alte molecule, mai ales cu molecule de CO2 şi formează ioni
negativi. Cantitatea de ioni formată, dimensiunile , durata de existenţă sunt foarte variabile în timp şi spaţiu, sunt
dependente de foarte mulţi factori printre care şi conţinutul de particule solide de aer.
În interiorul încăperilor, conţinutul de ioni este mai mare decât în aerul exterior şi de asemenea variabil în
funcţie de ventilare, de conţinutul de particule, de materialele de construcţie, de materialele sintetice, etc. Aceasta
explică de ce la contactul mâinii cu suprafeţele metalice se produc descărcări electrice.
Cercetătorii în domeniu nu sunt unanimi de acord asupra influenţei conţinutului de ioni asupra organismului.
Totuşi cei mai mulţi lansează concluzia că ionii negativi au o influenţă
benefică asupra organismului uman, în particular un efect stimulativ. Concentraţia mărită de pulberi sau fum în aer
face să se diminueze considerabil procesul de formare a ionilor.
Cantitatea medie de ioni conţinuţi în aer:
3
- la altitudine 500---1000 pe cm ;
3
- la şes 1000---5000 pe cm ;
3
- în vai 5000---50000 pe cm ;
3
- în încăperi 50000---100000 pe cm .
Câmp de curent alternativ.

În plus faţă de câmpul dat de curentul continuu există la suprafaţa pământului un câmp alternativ, variabil
în timp şi spaţiu, de frecvenţă 2---12 Hz produs de vânt şi furtuni (se mai numeşte radiaţie sferică). Influenţa să poate fi
simţită în interiorul clădirilor dar efectul asupra organismului nu este încă bine cunoscută.
3.5.5 Radiaţia radioactivă

Materialele radioactive conţin atomi care fără acţiuni exterioare se dezintegrează şi emit radiaţii , , ,
neutroni, protoni şi alte particule. Există până în prezent aproximativ 40 de izotopi radioactivi naturali şi 700 artificiali.
După construcţia bombelor atomice şi a centralelor nucleare, aerul, apa şi solul conţin mai multe elemente
radioactive care printre altele alte efecte, au o acţiune nocivă asupra organismelor vii. Radiaţiile distrug moleculele din
ţesuturile organismelor vii, modificând nucleul celulelor care în final mor. Anumite organe sunt foarte sensibile la
radioactivitate, splina, sângele, etc.
Contaminarea mai frecventă are loc prin inspiraţia de aerosoli radioactivi. Ei se găsesc peste tot în
laboratoarele de cercetări nucleare, reactoare atomice, săli de izotopi în spitale (de unde şi necesitatea unui control
riguros).
3.5.6 Zgomotul
Zgomotul este o suprapunere de sunete, având frecvente şi amplitudini variabile, producând o senzaţie
auditivă considerată dezagreabilă sau jenantă. Atunci când intensitatea sa este importantă are efecte notabile asupra
somnului, respiraţiei, metabolismului şi activităţii intelectuale (diminuarea concentraţiei). Aceste efecte nu au loc
numai la zgomote “înalte” ci şi cele cu frecvenţa obişnuită dar care sunt legate de durata de expunere, repetabilitate,
de sensibilitatea organului auditiv, momentul zilei, locul de receptare (camera, sala, magazin, etc.).
Nivelul intensităţii unui zgomot se măsoară în decibeli dB(A) care este un nivel sonor global ponderat cu o
curbă de ponderare de tip A (există curbe de ponderare B şi C). Exista norme (ISO, NF S 31-010 Măsurarea
zgomotului în zone locuibile în vederea evaluării disconfortului populaţiei) pentru aprecierea zgomotului la care este
expusă populaţia în anumite zone şi care cauzează deranjamente pentru activitate, repaus sau odihna acestuia.
Această apreciere se referă la calitatea mediului acustic dorit, exprimată printr-un nivel de intensitate acustică pentru
situaţia considerată şi o perioadă de referinţă determinată. În zonele locuibile s-au dedus criterii de nivele de zgomot
privind de la valori de bază cuprinse între 35-45 dB(A) pentru un câmp sonor exterior. În tabelul 3.18 sunt date valori
de bază pentru diferite perioade din zi şi zone locuibile.

Tabel 3.18 Valorile termenilor aditivi CZ şi CT la valorile de bază
Tip de zona Termen aditiv CZ

(valoarea termenului de bază 40 dB(A))
1 2
Rezidenţială rurală, zonă de spital 0
Rezidenţială suburbană, slabă circulaţie rutieră +5
Rezidenţială urbană +10
Rezidenţială urbană sau suburbană cu câteva
ateliere sau centre de afaceri sau cu rute de mare
circulaţie +15
Zona predominant comercială şi industrială +20
Zona predominant industrială (industrie grea) +25
Perioada din zi Termen aditiv CT
(valoarea termenului de bază 40dB(A))
Zi 0
Perioada intermediară -5
Noapte -10
CT - termen aditiv de timp
CZ - termen aditiv de zonă
În ceea ce priveşte zgomotul la locurile de muncă există norme ce au la bază măsurarea nivelului de presiune
acustică ponderată (A) care este determinată plecând de la un indice parţial de expunere la zgomot şi de durata de
expunere în cursul unei săptămâni. Aceste norme recomandă:
 interiorul magazinelor nivelul sonor maxim 75dB(A);
 muzica de ambianţă să fie nivelul de 65dB(A) cu intervale de nivele interioare;
 nivelul de zgomot în locuinţe nu trebuie să depăşească 35dB(A) iar în bucătării să nu depăşească 38dB(A).
3.5.7 Iluminatul
Un grad de luminozitate suficient constituie un element de confort. Acesta depinde de munca efectuată şi de
destinaţia încăperii. Alegerea nivelului de luminozitate trebuie ales şi în funcţie de culoare pentru a evita orice
deranjament al vederii. Câteva indicaţii asupra nivelului de iluminat se dau în tabelul 3.19.
Tabel 3.19 Nivelul de iluminare pentru câteva locuri de muncă
In=100 la 200 lx In=300 la 500 lx In=500 la 1000 lx

Antrepozite, circulaţie, casa scării, Birou aproape de fereastră, sala Încăperi fără lumină
staţii-servis, forje laminare, post de conferinţe, laboratoare, montaj naturală, toalete, mari
de lucru în industria chimică, de precizie, construcţie de birouri, desen tehnic,
muncă de montaj curent machete, decupaje, bucătării control de culoare, retuşuri
2 2
Puterea electrică pentru realizarea acestui nivel de iluminare era în jur de 35W/m (anii 1975) şi spre 20W/m
2
pentru 1klx. Căldura cedată de iluminat la valori peste 30---35W/m devine inconfortabilă. Se poate diminua această
sursă de căldură prin folosirea unor corpuri de iluminat prin care să se evacueze aerul viciat şi odată cu acesta şi
căldura perceptibilă.

3.6 CRITERII DE APRECIERE A CONFORTULUI

Pentru a avea o apreciere cât mai exactă asupra unei ambianţe este necesară cunoaşterea a cel puţin patru
factori ce o caracterizează: temperatura aerului, temperatura medie de radiaţie, umiditatea şi viteza.
Cercetări îndelungate au reuşit să substituie aceşti parametrii printr-o singură mărime care a permis aprecieri
mai mult sau mai puţin apropiate de confortul unei ambianţe, numite criterii de confort (măsura de integrare
climatică). Dintre cele mai cunoscute, în evoluţia lor, amintim:
Conţinutul de CO2. Creşterea conţinutului de acid carbonic într-o încăpere datorită degajărilor de CO2 de la
persoanele prezente, nu constituie decât un indice secundar care poate să constituie un criteriu comparativ,
permiţând cuantificarea degradării aerului într-un volum închis dat de degajările organismelor vii. Singurele excepţii
sunt încăperile suprapopulate, adăposturile antiatomice sau submarinele. Se poate vorbi de aer viciat când conţinutul
de CO2 este cuprins între 0,1 şi 0,15% ceea ce corespunde unei concentraţii de 1000 la 1500 ppm. Efectul CO2 devine
dăunător pentru organism de la o concentraţie de 2,5 %. Aerul normal conţine 0,032 % până la 0,035 % (320---350
ppm) ajungând în oraşe la 0,04 % (400 ppm). În încăperile dens ocupate şi neventilate, cum sunt sălile de clasă,
conţinutul de CO2 poate ajunge în 10  15 min. peste 1000 ppm, iar în cazul unui schimb de aer prin neetanşeităţi la
2500 ppm după aproximativ 45 min., (fig. 3.18). CO2 trebuie evacuat printr-o ventilare naturală intensă (deschiderea
ferestrei) sau ventilare
Fig. 3.18 Conţinutul de CO2 într-o sală de clasă în funcţie

3
de rata de ventilare. Volumul=5 m /pers.
mecanică. Organismul uman, fără activitate fizică, degajă aproximativ 15 l/h CO2. Pentru a calcula, pentru o încăpere
etanşă volumul de aer proaspăt necesar pentru o persoană pentru a nu se depăşi concentraţia maximă de CO2, se
poate utiliza relaţia:
Yco2 20000 ppm
Lap =   18m3 / h (3.17)
Cmax  400 1500  400
Criteriul conţinutului de CO2 nu este folosit în instalaţiile de ventilare sau climatizare, decât ocazional pentru
determinarea debitului minim de aer proaspăt sau pentru ventilarea naturală a unei încăperi ocupată de persoane.
Figura 3.19 indică debitul de aer proaspăt pe persoana pentru ca CO2 să rămână sub concentraţia admisibilă.
Temperatura pielii. Pielea fiind principalul organ prin care se fac schimburile de caldură şi apă cu mediul
ambiant s-a căutat o relaţie care să permită legătura temperaturii superficiale a organismului cu diferite stări ale
ambianţelor. Părţile corpului au temperaturi variabile unele în raport cu altele şi pentru a face comparaţii, se apreciază
o temperatură medie a corpului uman (mai este denumită temperatura frontală). Într-o ambianţă de 19---21°C această
temperatură este cuprinsă între 31 şi 32°C. În practică acest criteriu nu este uşor de aplicat ceea ce face să
nu fie utilizat în controlul ventilării. În general, cu ajutorul temperaturii medii a pielii unui subiect se poate aprecia
cantitatea de transpiraţie degajată, ceea ce poate fi un criteriu de confort.

debitul de CO2 din aer, în % vol.
3
debitul de aer proaspăt pe persoană m /h
Fig. 3.19 Debitul de aer proaspăt pentru o persoană funcţie de

concentraţia de CO2 admisibilă: 1- aer expirat;
2- încăperi subterane; 3- concentraţia maximă
admisibilă în industrie; 4- conţinutul minim pentru
un birou; 5- indicele lui Pettenkofer; 6- aer exterior
Catatermometrul. Cu acest aparat se poate măsura intensitatea răcirii unei atmosfere, cu alte cuvinte
cantitatea de căldura transmisă ambianţei printr-o unitate de suprafaţă în unitatea de timp. În practica curentă
folosirea catatermometrului este foarte limitată.
Temperatura efectivă. Introdusă în 1923 de americani, este o metoda de exprimare printr-o singură cifră a
gradului de confort. Temperatura efectivă (sau eficace) este o temperatură fictivă corespunzând unei anumite stări de
temperatură, umiditate şi viteză a aerului care dă un confort echivalent . În figura 3.20 sunt date curbe de egală
temperatură efectivă (trasată pe baza
cercetărilor experimentale asupra unui număr de indivizi) pentru o persoană, lejer îmbrăcată, fără activitate fizică şi în
aer calm. Pentru fiecare valoare a vitezei aerului corespunde o familie de curbe diferite. Temperatura efectivă nu se
măsoară direct, se calculează plecând de la temperatura, umiditatea şi viteza aerului pentru o situaţie dată. Pentru 50
% umiditate relativă, temperatura efectivă este egală cu temperatura aerului. Influenţa umidităţii asupra curbelor de
egală temperatura efectivă este slabă dar creşte odată cu creşterea temperaturii aerului. Aceste curbe de confort sunt
larg utilizate în America fără a se impune însă în Europa.
“Capul artificial” al lui LUTZ. Este un aparat de măsură direcţional al fluxului termic cu ajutorul unei sfere
acoperite cu un strat subţire de izolaţie termică, formând patru segmente sferice independente şi încălzite cu ajutorul
unor rezistenţe termice astfel încât temperatura superficială rămâne constantă. Segmentul orientat spre o suprafaţă
rece (pereţi exteriori, fereastră) va fi încălzit mai puternic decât un segment orientat spre un perete cald (interior).
Zona de confort se situează pentru o pierdere termică de aproximativ 100---130 W/m. În afara acestui ecart subiectul
simte prea cald sau prea rece. Figura 3.21 indică profile verticale a pierderilor de căldură a capului artificial pentru
diferite sisteme de încălzire.

Fig. 3.20 Zona de confort şi curbe de “temperatură efectivă”

reprezentate în diagrama de aer umed. (ASHRAE)
Temperatura rezultantă a lui MISSENARD. Este vorba de temperatura din zona de şedere funcţie de
temperatura rezultantă uscată, viteza şi umiditatea relativă a aerului. Temperatura este măsurată cu un “termometru
rezultant” ce se compune dintr-o sferă de cupru, înnegrită la exterior, având diametrul de 9 cm în care este un
termometru cu mercur. Două benzi, din tifon îmbracă sfera, acoperind 36 % din ea şi ale căror capete sunt umezite.
Indicaţiile aparatului devin inexacte când viteza depăşeşte 0,2 m/s.
Alte aparate de măsură. Există şi alte aparate care pot cuantifica criterii de apreciere asupra ambianţelor
termice folosite cu precădere în medicina şi climatologie dar mai puţin uzitate în ambiante termice.
 temperatura echivalentă măsurată cu eupatheoscopul lui DUFTON;
 frigorimetrul lui DAVOS sau frigorimetrul direcţional al lui FRANK;
 termometrul glob, măsurând temperatura sensibilă după VERNON ;
 formula de confort al lui ZUILEN;
 formula lui FANGER, pusă la punct de cercetătorul danez permite determinarea influenţei parametrilor
confortului în vederea determinării procentului de satisfăcuţi. Formula este complicată şi inadaptabila unui
calcul normal. Figura 3.22 reprezintă un exemplu de aplicaţie;
 înregistratorul de confort termic al lui FANGER pus la punct de BRUËL & KJAER
Este un detector sensibil care simulează impresia resimţită de organismul uman în ambianţa şi cu ajutorul
unui calculator care memorează numărul de semnale permite determinarea procentajului de insatisfăcuţi (PPD)
plecând de la formula lui FANGER;
 analizorul de ambianţă termică pus la punct de SCHLÜTER, este un aparat capabil de a măsura temperatura
aerului, a pereţilor, umiditatea şi mişcările aerului.

încălzire cu0radiatoare încălzire prin0 plafon încălzire electrică
0
55 C 33...35 C 26 C
2,5 2,5 2,5
2,0 prea 2,0 2,0

distanţa de la pardoseală
cald
1,5 1,5 1,5

1 2
1,0 1,0 1,0

prea prea
rece prea cald rece
0,5 0,5 0,5
0 0 0
50 75 100 125 150 50 75 100 125 150 50 75 100 125 150
2
schimburi termice, în W/m

Figura 3.21 Pierderile de căldură ale capului artificial la distanţa de 1m de fereastră în funcţie de tipul de încălzire
1-segmentul sferic dirijat spre fereastră, 2-segmentul sferic dirijat spre peretele interior
0
C
32 o
Activitate, şezând la birou Cl
0
noua temperatură efectivă (ASHRAE)
=40...60% 1, , 8
30 0 ,6 Fig. 3.22 Noua temperatură
v=0,10...0,15 m/s 0 ,4
0 ,2 lo efectivă (ASHRAE) şi
0 C
28 0 procentajul de satisfăcuţi în
recomandare iarna
o 60 funcţie de îmbrăcăminte şi
4 Cl de recomandările FEA
1, ,2
% de satisfăcuţi
26 1 ,0 80 iarna/vara.
1 90
recomandare iarna
24 90
80
22
60
20
0
18 C
18 20 22 24 26 28 30 32
temperatura ambiantă t
În concluzie se poate spune că nu există un criteriu sau un indice de măsură a tuturor parametrilor de
confort şi nici aparate care printr-o singură măsurare să poată indica o valoare sau mărime care să caracterizeze pe
deplin confortul. Pe de altă parte fiinţa umana este raţională, nu un automat, deci resimţirea acţiunii ambianţei asupra
organismului este percepută subiectiv. În condiţii considerate optimale sondajele indică un procentaj de 5 % de
insatisfăcuţi.
Aceste sondaje sau făcut în ambianţă de laborator în care măsurarea parametrilor de confort au fost făcute
în cel puţin 12 puncte simultan.
În condiţii reale ori de câte ori vom dori să avem sau să exprimăm date despre confortul unei ambianţe date
vom reveni la cele patru mărimi fundamentale: temperatura aerului, temperatura superficială a pereţilor şi ferestrelor,
umidităţii şi mişcărilor aerului. Măsurarea acestor mărimi se va face cu termometrul uscat, cu termometrul umed,
anemometre cu fir cald iar concluziile se vor deduce ţinând cont de îmbrăcăminte, activitate, condiţii locale, etc. Între
altele o ambianţă ideală trebuie să fie fără gaze, vapori nocivi, pulberi, iar nivelul de zgomot să fie scăzut. Cât despre
ceilalţi factori ce pot influenţa confortul vârsta, sexul, iluminatul, etc., care nu toţi pot fi cuantificaţi, fac să nu fie
posibilă conturarea cu precizie a limitelor de variaţie a condiţiilor confortabile pentru un individ.

Tabel 3.20 Indicele de adsorbţie pentru câteva produse curente de către cărbunele activ
Compuşii marcaţi cu un asterisc sunt medii adsorbante în utilizarea cărbunilor impregnaţi
Denumire Indice Denumire Ind. Denumire Ind.
*
Abator(miros) 3 Ecarisaj 4 Metilmercaptan 2
Acetaldehidă 2 Esenţă (benzină) 4 Mirosuri corporale 4
Acetat de amil 4 Etan 1 Monoclorobenzen 4
Acetat de etil 4 Etanol 3 Monoxid de carbon 1
Acetat izopropilic 4 Eter 3 Naftalină 4
Acetat de butil 4 Eteramilic 4 Nicotină 4
Acetat de celosolv 4 Eterbutilic 4 Nitrobenzen 4
Acetat de metil-celosolv 4 Eterdicloroetilic 4 Nitroetan 4
Acetat de metil 3 Eterizopropilic 4 Nitroglicerină 4
Acetat de propil 4 Etermetilic 3 Nitrometan 4
Acetat de vinil 1 Eterpropilic 4 Nitropropan 4
Acetonă 3 Etilbenzen 4 Nitrotoluen 4
Acetilenă 1 Etilenă 1 Octan 4
*
Acid acetic 4 Etilmercaptan 4 Octen 4
Acid acrilic 4 Formaldehidă 2 Oţet 4
Acid bromhidric 2 Formiat de etil 3 Ozon 4
Acid butiric 4 Formiat de metil 3 Oxid de etilenă 3
Acid carbonic 1 Freon 11 3 Pentan 3
*
Acid clorhidric 2 Freon 113 3 Pentenă 3
*
Acid cianhidric 3 Freon 12 3 Pentină 3
* *
Acid fluorhidric 2 Gaze corozive 2 Percloretilenă 4
*
Acid formic 3 Gaze sulfuroase 2 Pesticide 4
* *
Acid iodhidric 3 Gaze toxice 3 Fenol 4
Acid lactic 4 Grăsimi (mirosuri) 4 Fosgen 3
Acid nitric 3 Gudron 4 Peste (miros) 4
Acid fenic 4 Heptan 4 Ppropan 2
*
Acid sufuric 4 Heptilenă 3 Propanol 4
Acid uric 4 Hexan 3 Propenă 2
Acroleina 3 Hexenă 3 Propilmercaptan 4
Acrilat de etil 4 Hexină 3 Sânge (miros) 3
Acrilat de metil 4 Ulei şi lubrifianţi 4 Silicat de etil 4
Acrilonitril 4 Hidrogen 1 Solvenţi diverşi 3
*
Alcool (miros) 4 Hidrogensulfurat 3 Sulfat de dimetil 4
Alcool amilic 4 Iod 4 Sulfură de carbon 3
Alcool izopropilic 4 Iodoform 4 Terebentină 4
Alcool metilic 4 Izopropanol 4 Tetracloretan 4
Alcool propilic 4 Kerosen 4 Tetracloretilenă 4
Aldehida butilică 3 Kripton 4 Tetraclorura de carbon 4
*
Amine 2 Mentol 4 Tetrahidrofuran 4
*
Amonicc 2 Mercaptan 4 Toluen 4
*
Anhidrida acetică 4 Mercur (vapori) 2 Tricloretan 4
*
Anhidrida sulfurică 3 Metan 1 Tricloretilenă 4
Anhidrida sulfuroasă 2 Metanol 3 Ţigări(fum) 4
Anilina 4 Metilbutilcetonă 4 Uree 4
Arome alimentare 4 Metilcelosolv 4 Vapori 3
Antiseptice 4 Metilcloroform 4 Vopsele şi lacuri (vap.) 4
Asfalt (vapori) 4 Metilcilohexanonă 4 Xenon 4
Benzen 4 Metilcicloxexanol 4 Xilenă 4
Bioxid de azot 2 Metilciclohexan 4
Brom 4 Metiletilcetonă 4
Bromura de etil 3 Metilglicol 4
Butadienă 3
Butan 2

CAPITOLUL 4
PARAMETRII CLIMATICI DE CALCUL
4.1. PARAMETRII DE CALCUL AI AERULUI EXTERIOR

Factorii meteorologici - temperatura şi umiditatea aerului exterior, radiaţia solară, viteza vântului, durata de
strălucire, presiunea barometrică, gradul de nebulozitate- au o influenţă complexă asupra oamenilor, clădirilor şi
instalaţiilor de ventilare şi climatizare. Ca factori climatici, prin acţiunea lor de scurtă durată, ei cer ca instalaţia să aibă
o inerţie redusă şi funcţionarea elastică capabilă să modifice într-un scurt timp parametrii aerului refulat
corespunzător modificării parametrilor aerului exterior pentru menţinerea confortului, iar ca parametrii climatici
influenţează sarcina termică şi schema tehnologică a agregatului de tratare a aerului.
Acţiunea factorilor climatici se resimte:
fiziologic: alternanţe de perioade reci şi calde

grad de nebulozitate variabil stimulente pentru activitatea
precipitaţii şi vânturi alternante fizică şi intelectuală
creşterea gradului de nebulozitate

reducerea duratei de strălucire efecte dăunătoare asupra
reducerea radiaţiei solare directe sănătăţii şi activităţii
creşterea numărului de zile cu ceaţă
tehnologic:
 te, asociată cu gradul de izolare, de vitrare şi orientare a clădirii determină mărimea sarcinii termice 
debitul de aer  mărimea investiţiei (instalaţiei);
 x, CO2 şi alte particule contribuie la creşterea tex şi împiedică răcirea scoarţei terestre noaptea;
 presiunea barometrică intervine ca parametru de referinţă în transformările aerului umed deci trebuie
introduse corecţii de altitudine.
Pentru dimensionarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare este necesară definirea parametrilor climatici
exteriori în funcţie de specificul instalaţiei care presupune prelucrarea statistică şi interpretarea înregistrărilor
meteorologice cu luarea în considerare a unor frecvenţe de manifestare în funcţie de importanţa obiectivului şi genul
de instalaţie cu specificarea că în domeniul climatizării acestei frecvenţe sunt mai mici. Astfel :
VM
o În cazul ventilării mecanice sau V.N.O. se definesc pentru starea aerului exterior E( t e ; x eVM ) ce
reprezintă şi parametrii aerului refulat şi prin preluarea de căldură perceptibilă şi/sau umiditate se
limitează fie la t i max fie la i max . Frecvenţa temperaturilor t eVM este mare şi valorile t i max şi
i max pot fi limitate în cazul acestor valori, pentru depăşirea valorilor t eVM , limitele nu se mai pot
menţine, fig. 4.1.
o În cazul climatizării se stabileşte de la început starea aerului interior din condiţii de confort sau
tehnologice prin ti si i vizibil influenţate de parametrii aerului exterior şi se stabileşte o stare a aerului
refulat c necesară pentru menţinerea lui ti şi i. Pentru garantarea acestor condiţii interioare se
defineşte o stare a aerului exterior E( t e  x e ) pentru frecvenţe de apariţie mult mai mici, fig. 4.2.
CL CL

h
h1 h2  m ax h
timax E
tEV
h i
ti
h3 =1 tc =1
VM
C
t e
xeVM x xe x
Fig. 4.1 Fig. 4.2
4.1.1. Situaţia de vară
4.1.1.1.Temperatura aerului exterior

Pentru dimensionarea instalaţiei de ventilare şi climatizare, e necesară definirea unei temperaturi medii, tem,
a unei variaţii diurne de calcul a aerului exterior, te, pentru întocmirea bilanţurilor termice şi a unei temperaturi
exterioare de calcul tev pentru reprezentarea punctului de stare. Această posibilitate a fost oferită prin prelucrarea şi
interpretarea statistică a înregistrărilor meteorologice pentru localităţi din ţară pe o perioadă de cel puţin 10 ani.
Astfel se pot trasa 7 curbe ce definesc din punct de vedere a temperaturii clima unei localităţi, fig. 4.3.
t
1- maxima absolută
2- media maximelor lunare
3- media maximelor zilnice
4- temperatura medie lunară
+40 5- media minimelor zilnice
1 6- media minimelor lunare
2 7- minima absolută
3
0 4
5
6
-40 7
I F MAM I I A S ON D I
Fig. 4.3
Pentru instalaţii de ventilare şi climatizare această figură evidenţiază necesitatea definirii temperaturii
menţionate pentru cel puţin două perioade distincte: pentru perioada de vară, luna iulie şi pentru perioada de iarnă,
luna ianuarie.
Pentru evidenţierea frecvenţei de apariţie a diverselor valori te se defineşte frecvenţa acestora:
N te
f   100 (4.1)
Nt
Nte - numărul de zile din perioada analizată în care te> decât valoarea considerată;
Nt - numărul total de zile din perioada considerată.

obţinându-se curbe clasate de forma din figură unde temperatura medie pentru frecvenţa de apariţie de 50% poartă
numele de temperatură medie lunară, fig. 4.4.
100
t e
t
50 m l
t A
z
e m
t e m
t e m
0 0 t
4 8 12 16 20 24
c
t c
Fig. 4.4 Fig. 4.5
Variaţia diurnă a temperaturii aerului exterior este dată de expresia:

2
t e  t em   z cos (    ) (4.2)
24
Analiza înregistrărilor meteorologice arată diferenţe faţă de relaţia teoretică în sensul că minimul se
2
t e  t em   z c1cos (    ) (4.3)
24
t e  t em  cA z
realizează în jurul orei 5 şi maximul în jurul orei 15. Deci =     m  10  12, iar clopotul temperaturilor mai
mari decât temperatura medie este mai pronunţat în intervalul 9-14, fig. 4.5. Pentru aceste considerente s-a introdus
un coeficient c1=f() relaţie înscrisă în STAS 6648/2-1982.
Pentru temperatura exterioară de calcul:
t ev  t em   z
în care :
tem -este temperatura medie zilnică în funcţie de localitate şi grad de asigurare sau frecvenţă de apariţie
conform anexa 1;
c -coeficient de corecţie al amplitudinii;
Az-amplitudinea oscilaţiilor amplitudinii de temperatură conform anexa 1.
Valorile produsului cAZ sunt date în tabelul 4.1.
Pentru instalaţii de ventilare mecanică:
te=tml+Az ( t ml  pentru frecvenţa de 50%)
Valorile de calcul din anexa 1 sunt în funcţie de gradul de asigurare şi localitate.
Tabel 4.1 Valorile produsului cAz

h 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
4 -2,8 -3,2 -3,6 -3,9 -4,0 -3,8 -3,0 -1,2 0,4 1,8 3,3 2,7
Az, 6 -4,2 -4,8 -5,4 -5,8 -6,0 -5,6 -4,5 -1,8 0,6 2,7 5,0 4,1
0
[ C] 7 -4,9 -5,6 -6,3 -6,8 -7,0 -6,6 -5,2 -2,1 0,7 3,2 5,8 4,8

h 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
4 3,6 3,9 4,0 3,9 3,5 2,8 1,7 0,4 -0,7 -1,4 -1,9 -2,4
Az, 6 5,5 5,8 6,0 5,8 5,2 4,2 2,6 0,5 -1,0 -2,1 -2,9 -3,5
0
[ C] 7 6,4 6,8 7,0 6,8 6,1 4,9 3,0 0,6 -1,2 -2,5 -3,4 -4,1
4.1.1.2. Umiditatea aerului exterior

Este necesară de definit pentru că împreună cu temperatura aerului exterior de calcul, defineşte starea
aerului exterior (tev,xe).
Umiditatea relativă a aerului exterior prezintă pentru o localitate o variaţie anuală, fig. 4.6 şi o variaţie diurnă,
fig. 4.7.
Reprezentarea valorilor te,e din înregistrările meteo pentru o localitate la aceiaşi oră este o dreaptă de o
anumită înclinaţie, valorile x sunt maxime pentru iulie şi minime înspre luna ianuarie. Pentru obţinerea valorilor de
calcul au fost trasate două curbe (drepte) în h-x a perechilor de puncte te,e , fig. 4.8.
M t
M P
IAN IUL IAN 0 12 24
Fig. 4.6 Fig. 4.7
Coordonatele punctelor 1 şi 2 au următoarea semnificaţie:

1: t1-media valorilor temperaturilor maxime pentru luna iulie pe 10 ani,
00
1-media umidităţii relative din acele zile şi ani şi la ora 13 ;
00
2: t2-temperatura medie de la ora 13 din zilele considerate cu temperaturi maxime luate în consideraţie
în fiecare an, 2-media valorilor umidităţii relative corespunzătoare.
h
1
3
=1
2 4
Fig. 4.8 x

00
Punctele 3 şi 4 au aceleaşi semnificaţii cu menţiunea că sunt valori pentru ora 19 constatându-se că aceste
puncte de stare au conţinuturi de umiditate mai mari.
00
Cum la ora 19 instalaţiile de climatizare sunt în funcţiune, pentru o anumită temperatură tev conţinutul de
umiditate seva defini după curba 1-2 pentru instalaţiile de ventilare mecanică sau VHO şi după curba 3-4 pentru
instalaţiile de climatizare. Valorile de calcul sunt date în anexa 1 în funcţie de localitate şi grad de asigurare.
4.1.1.3. Radiaţia solară

Reprezintă factorul determinant în privinţa mărimii aporturilor de căldură QPE şi QFE. Cunoaşterea modului de
variaţie şi stabilirea corectă a valorilor de calcul asigură o dimensionare raţională a instalaţiei.
Din cantitatea de energie emisă în spaţiu de către soare, prin reacţiile de transformare a H2 în He ce au loc în
2
masa sa, circa două miliardimi ajunge pe Pământ ceea ce reprezintă la nivelul atmosferei 1,353 kw/m cu abateri de
 1,5% datorită fenomenelor solare şi  3 % datorită variaţiei distanţei Pământ-soare.
Valoarea radiaţiei solare receptată la nivelul solului este mult mai diminuată de factorii perturbatori:
 reţinerea în straturile dense a radiaţiei cu  mică (raze x,  şi ultraviolete);
 difuzia RAYLEIGH (reflexia luminii în toate direcţiile);
 absorbţia radiaţiei ultraviolete în stratul de ozon;
 difuzia termică datorată prezenţei particulelor de praf;
 absorbţia radiaţiei de către vaporii de apă, CO2 şi alte gaze triatomice emanate în atmosferă
ceea ce duce la supraîncălzire a straturilor de aer;
 reduceri importante datorită modificării stratului de aer cauzată de axa înclinată a
Pământului, mişcarea de rotaţie şi revoluţie.
Intensitatea radiaţiei solare receptată la nivelul solului este în funcţie de altitudine, latitudine, grad de
nebulozitate, grad de transparenţă, lună, orientare şi oră.
I
I 0
I IV
I
E
I N I
I d
N

4 8 12 16 20
Fig. 4.9
o
Pentru lat.45 nordică variaţia de principiu este prezentată în fig. 4.9. Valoarea de calcul poate fi exprimată
analitic de relaţia:
 2
I  I m   I n cos (    m ) (4.4)
1 24
fie tabele rezultate în urma prelucrării înregistrărilor meteorologice.
Im- intensitatea medie diurnă pentru orientarea de calcul;
In-intensitatea radiaţiei solare a celei de-a “n” armonici;
- ora de calcul;
- ora la care se realizează maximul
În STAS 6648/2-82 sunt indicate valori ID şi Id pe cer senin (vezi anexa 2), pentru toate orientările (media
valorilor maxime pe 10 zile cele mai însorite din luna iulie). Valorile de calcul sunt diferenţiate pentru calculul
aporturilor de căldură prin elemente inerţiale şi inerţiale.
I=a1a2ID+Id ; cu a1- corecţie de starea atmosferei şi a2- corecţie de altitudine.
MAX
Pentru elemente neinerţiale se lucrează cu I D şi I dMAX pentru orientarea de calcul.

4.1.1.4. Viteza vântului

Viteza vântului nu afectează sarcina termică a încăperilor de ventilare şi climatizare prin faptul că zilele
puternic însorite, defavorabile pentru ventilare sunt caracterizate prin calm atmosferic.
4.1.2. Situaţia de iarnă

4.1.2.1. Temperatura aerului exterior
Este necesară pentru întocmirea bilanţurilor termice şi reprezentarea stării aerului în diagrama h-x. Aceasta
se va considera în conformitate cu STAS 1907/1997.
4.1.2.2. Umiditatea aerului exterior

Este necesară reprezentării stării aerului exterior în h-x se va considera pentru toate localităţile din ţară,
e=80% sau în funcţie de temperatura exterioară de calcul.
te[ 0C] -12 -15 -18 -21

xe[g/kg] 1 0,8 0,6 0,4
4.1.2.3. Radiaţia solară

Influenţează mărimea sarcinii termice numai în măsura în care STAS 1907/1997 ţine seama de aceasta
(adaosurile de orientare).
4.1.2.4. Viteza vântului

Spre deosebire de situaţia de vară , iarna, viteza vântului poate influenţa starea de confort prin mărimea
debitului de aer rece infiltrat. De aceea se recomandă, pentru înlăturarea acestui efect, ca funcţionarea instalaţiilor de
ventilare să se facă în suprapresiune. De asemenea trebuie cunoscută direcţia dominantă a vântului pentru stabilirea
poziţiei relative a prizei de aer proaspăt faţă de gura de evacuare a aerului viciat.
4.2. PARAMETRII CLIMATICI INTERIORI DE CALCUL

Parametrii climatici interiori condiţionează direct confortul termic al unei incinte sau condiţiile tehnologice
pentru elaborarea unor produse sau chiar a calităţii acestora în cazul climatizării tehnologice şi constituie în acelaşi
timp ipoteze de bază în dimensionarea instalaţiilor de ventilare şi climatizare.
Parametrii ce se iau în considerare la instalaţiile de ventilare şi climatizare sunt: temperatura interioară de
calcul, ti (temperatura aerului interior); umiditatea relativă a aerului interior, i; viteza de mişcare a aerului interior, vi
şi temperatura medie de radiaţie a elementelor delimitatoare, cu valori de regulă diferite pentru cele două perioade
climatice distincte ale anului – perioada caldă – vara şi perioada rece – iarna.
4.2.1. Situaţia de vară
4.2.1.1. Temperatura interioară de calcul ti.

Se defineşte ca temperatura aerului măsurată în centrul încăperii la înălţimea de 1,5 m de pardoseală, cu un
termometru protejat împotriva radiaţiei directe şi intervine la reprezentarea punctului de stare, ca valoare de calcul
pentru întocmirea bilanţului de căldură şi la stabilirea temperaturii aerului refulat pentru încăperi climatizate.
La încăperile social-culturale şi administrative destinate pentru asigurarea confortului, temperatura interioară
de calcul, ti, se determină cu relaţia:
ti=10+0,5tev 0C (5.9)
în care: tev- temperatura de calcul a aerului exterior
La încăperi de producţie, în care tehnologia reclamă anumite condiţii de microclimă, se adoptă temperatura
interioară indicată pentru realizarea procesului tehnologic. În cazul în care procesul tehnologic se poate desfăşura în
cadrul unor intervale mai mari de temperatură se va adopta ca valoare de calcul temperatura cea mai apropiată de
condiţiile de confort termic.

Observaţie: Dacă temperatura interioară trebuie menţinută strict între anumite limite, care nu concordă cu
condiţiile pentru realizarea confortului termic, se pot lua măsuri suplimentare pentru asigurarea condiţiilor de muncă
celor ce supraveghează procesul de producţie, fie în sensul realizării în spaţii delimitate a condiţiilor de confort, fie în
sensul micşorării timpului de lucru.
Cercetări recente fiziologice şi tehnologice precizează din ce în ce mai mult valori pentru perechi de parametri
interiori (de obicei ti şi i), ca spre exemplu în cazul următoarelor procese tehnologice:
ti,0C i,%
prelucrarea pieselor de precizie 24 45-50

fabricarea şi ajustarea pieselor de precizie 20-24 45-50
etalonarea şi controlul aparaturii şi instrumentelor de precizie 20 45-50
asamblarea aparatelor de măsură şi control 20 50
secţia de maşini de tricotat perdele din fibre poliamidice 26  2 65  2
4.2.1.2. Umiditatea relativă a aerului interior, i

Serveşte împreună cu temperatura la reprezentarea punctului de stare al aerului interior şi are influenţă
deosebită asupra confortului, calităţii produselor şi asupra unor procese tehnologice.
Valorile de calcul pentru instalaţiile de climatizare sunt cuprinse în intervalul - i=45…60%.
Din punct de vedere al confortului interior valoarea maximă a umidităţii relative este limitată însă în funcţie
de temperatura aerului interior, pentru a se evita senzaţia de zăpuşeală.
0
ti 20 21 22 23 24 25 26 C
i 75 71 68 65 62 60 57 %
Totuşi se menţionează că sunt situaţii (ex. industria uşoară) când se cer asigurate umidităţi relativ mari pentru
perioada de vară, care, deşi defavorabile din punct de vedere al confortului, oferă posibilitatea de răcire a aerului prin
folosirea umidificării adiabatice, procedeu avantajos, deoarece nu necesită prezenţa în funcţiune a unei surse
artificiale de frig.
4.2.1.3. Viteza de mişcare a aerului interior, vi.

Viteza de mişcare a aerului interior acceptă valori care în corelaţie cu temperatura aerului interior şi starea de
efort fizic elimină senzaţia de curent, constituind ipoteza principală pentru stabilirea vitezei în dispozitivele de
introducere a aerului, deci implicit a determinării suprafeţelor lor.
La instalaţii de climatizare se pot adopta următoarele valori pentru viteza aerului în zona de activitate (de
lucru sau şedere).
4.2.1.4. Temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare, tmr.

Este dependentă de izolarea termică a elementelor ce delimitează încăperea spre exterior şi mai ales de
gradul de vitrare.
Valori apropiate de temperatura aerului interior, ceea ce presupune o izolare termică foarte bună şi un grad
de vitrare redus, conduc la micşorarea aporturilor de căldură din exterior ceea ce are drept consecinţă reducerea
debitului de aer necesar pentru ventilare şi implicit reducerea cheltuielilor de investiţie şi în mod deosebit a celor
pentru exploatare.
4.2.2. Situaţia de iarnă
4.2.2.1. Temperatura interioară de calcul, ti.

Pentru perioada friguroasă a anului valorile de calcul pentru instalaţiile de climatizare nu sunt normate până
în prezent, la alegerea lor fiind indicat să se ţină seama de următoarele observaţii:
I. Valorile indicate pentru clădirile social-culturale în STAS 1907/2-80 corespund condiţiilor de confort
pentru încăperi încălzite.

0
II. Temperatura aerului interior la climatizare este necesar a fi limitată inferior la +20 C, datorită
următoarelor cauze:
o lipsa totală a elementelor de încălzire (este ştiut că normele actuale nu permit prevederea
pentru acelaşi obiectiv a două sisteme de încălzire) face ca temperatura medie de radiaţie să fie
mai mică decât în cazul încăperilor încălzite.
o limitarea inferioară a temperaturii aerului refulat (tr  15 C) ar conduce în unele situaţii (ex.
0
încăperi aglomerate) la soluţia ca debitul de aer necesar să fie mai mare iarna;
o sub aspect economic nu apar costuri suplimentare, deoarece temperatura adoptată se asigură
numai în condiţiile folosirii incintei, corespunzător destinaţiei sale, în restul timpului se asigură
0
o temperatură de gardă de +5…10 C, pentru a nu scădea prea mult temperatura superficială
pe feţele interioare ale elementelor de construcţie.
4.2.2.2. Umiditatea relativă a aerului interior i

Se alege corespunzător condiţiilor de confort sau în funcţie de cerinţele procesului tehnologic similar cu
situaţia de vară, cu menţiunea că valori de calcul mai mici ale acesteia conduc la reducerea consumului de energie
termică necesar pentru perioada rece a anului.
4.2.2.3. Viteza de mişcare a aerului interior, vi

Rămâne de obicei aceeaşi ca în situaţiile de vară, instalaţiile funcţionând cu debit constant.
În cazul instalaţiilor cu debit de aer variabil, în perioada de iarnă viteza de mişcare a aerului interior scade,
ceea ce are efecte favorabile asupra confortului termic realizat.
4.2.2.4. Temperatura medie de radiaţie a elementelor delimitatoare, mr.

Structura elementelor de delimitare a incintei, mai ales spre exterior, trebuie astfel aleasă încât valoarea
temperaturii medii de radiaţie să se încadreze în limitele de confort (corelată cu ti).
Sunt de remarcat însă două aspecte care ar putea provoca senzaţii neplăcute din punct de vedere fiziologic:
 senzaţia numită radiaţia rece “radiaţia rece” provocată de suprafeţe mari vitrate, mai ales când
locurile de muncă sau şedere se află în imediata apropiere a acestora;
 senzaţia de inconfort provocată de pardoseli reci, ce poate fi amplificată de natura materialului
pardoselii, de durata de şedere şi de circulaţia intensă a aerului la nivelul acesteia.
Efectele neplăcute pot fi combătute fie prin mijloace constructive – ecranarea ferestrelor la interior şi
termoizolarea mai bună a pardoselilor – sau de către inginerul de instalaţii, care trebuie prin amplasarea corpurilor de
încălzire sau a dispozitivelor de introducere a aerului să mijlocească ridicarea temperaturii superficiale pe suprafaţa
interioară a elementelor de delimitare spre exterior mai reci şi să adopte sisteme de introducere şi evacuare a aerului
care să evite curenţii de aer la nivelul pardoselii.
De asemeni, pentru încăperile cu elemente de închidere spre exterior se recomandă prevederea unei
0
instalaţii de corpuri care să asigure la nefuncţionarea instalaţiei de ventilare o temperatură de gardă (cca. +5…10 C),
care evită scăderea temperaturii superficiale pe faţa interioară a acestor elemente. La încăperi cu grad mare de vitrare
se poate adopta şi soluţia refulării unor jeturi de aer sub forma unor perdele în dreptul suprafeţelor vitrate.
4.2.3. Parametrii climatici interiori de calcul pentru ventilarea mecanică
4.2.3.1. Situaţia de vară

4.2.3.1.1. Temperatura interioară de calcul ti.
Pentru încăperile ventilate mecanic, conform prescripţiilor din Normativul I-5-79, temperatura interioară va fi:
ti  tev+5 0
C (4.11)
unde:
tev – temperatura exterioară de calcul a aerului exterior.
Observaţie: Această prescripţie nu pune suficient în evidenţă necesitatea limitării creşterii temperaturii
aerului interior la anumite valori, care să asigure un nivel minim de cedare a căldurii pe cale perceptibilă. Prescripţiile
mai vechi şi recomandări CAER prevedeau pentru încăperi ventilate mecanic sau natural, fără cerinţe tehnologice
0
speciale, limitarea acesteia la maximum +31 C pentru încăperi fără degajări importante de căldură, tocmai având în
vedere aspectul mai sus menţionat.

Normele generale de protecţia muncii (NGPM), care deşi încă în redactare provizorie reiau în mare parte
prescripţiile Normelor republicane de protecţia muncii (NRPM) prevăd limitarea maximală a temperaturii aerului
interior în funcţie de umiditatea relativă şi de degajarea de căldură sub forma tabelului 4.2.
Tabelul 4.2. Limitele termice maxime admise la locurile de muncă

0
Umiditatea relativă Temperatura de globtermometru ( C)
a aerului i degajare de degajare de degajare de degajare de
% căldură până căldură căldură căldură peste
la 140 w 140…205 w 205…350 w 350 w.
până la 20 45 42 39 36
21-40 42 40 37 33
41-60 39 37 34 30
61-80 36 34 32 28
peste 80 34 32 30 26
Aprecierea degajării de căldură cedate se poate face şi indirect, după tabelul 4.3. din aceleaşi norme, în
funcţie de intensitatea efortului fizic depus.
Tabelul 4.3. Degajarea de căldură în funcţie de intensitatea

efortului fizic, determinată de activităţi profesionale.
Felul muncii Degajarea de căldură

(w)
Activităţi cu caracter static (şezând sau în picioare) - până la 140
Activităţi cu efort fizic mic - 140…205
Activităţi cu efort fizic mijlociu - 205…350
Activităţi cu efort fizic mare - peste 350
4.2.3.1.2. Umiditatea relativă a aerului exterior, i.

Valoarea umidităţii relative, în cazul ventilării mecanice, rezultă odată cu determinarea stării aerului interior.
Această valoare este însă limitată maximal la 65%, fiind corelată în acelaşi timp cu temperatura interioară maximă şi
cedarea de căldură a ocupanţilor, conform tabelului 4.1.
4.2.3.1.3. Viteza de mişcare a aerului interior, vi.

Viteza de mişcare a aerului interior, la ventilare mecanică, poate atinge şi chiar depăşi 0,5 m/s, conform
prescripţiilor N.G.P.M., însă aceasta trebuie corelată cu temperatura adoptată pentru aerul interior. Sunt de asemeni
valabile precizările de 4.2.2.3.
4.2.3.1.4. Temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor delimitatoare, tmr.

Pe lângă precizările generale de la punctul 4.2.2.4. apar în unele situaţii restricţii suplimentare referitoare la
temperatura superficială a unor suprafeţe calde, astfel încât nivelul radiaţiei termice să nu depăşească limitele indicat
în tabelul 4.4., în caz contrar fiind necesare măsuri suplimentare de ecranare sau de prevedere a unor instalaţii pentru
duşuri de aer, ipotezele şi metodologia de dimensionare a acestora nefiind obiectul prezentului îndrumător.
Tabelul 4.4. Aprecierea nivelului radiaţiilor calorice la locul de muncă pe

baza senzaţiei termice în zona cutanată expusă.
Timpul de suportare al expunerii Nivelul estimat al radiaţiilor calorice

4 minute 1 cal/cm2min=700 w/m2
50 secunde 2 cal/cm2min=1400 w/m2
20 secunde 3 cal/cm2min=2100 w/m2

4.2.3.2. Situaţia de iarnă
4.2.3.2.1. Temperatura interioară de calcul, ti.

Pentru această perioadă se adoptă valorile de calcul precizate în STAS 1907/2-80 cu observaţiile de la punctul
4.2.2.1.
Normele generale de protecţia muncii (NGPM), limitează însă minimal temperatura şi respectiv maximal
viteza de mişcare a aerului interior, în funcţie dec efortul fizic depus sau cedarea de căldură a ocupanţilor, conform
tabelului 4.5.
Tabelul 4.5. Limitele termice minime şi vitezele maxime admise la locurile de muncă.
Nivelul degajării de căldură prin Temperatura la Viteza curenţilor

efort fizic globtermometru de aer
0
(w) ( C) (l/s)
până la 140 18 cel mult 0,2
140…205 16 cel mult 0,3
205…350 15 cel mult 0,4
peste 350 12 cel mult 0,5
4.2.3.2.2. Umiditatea relativă a aerului interior, i.

Se alege conform precizărilor de la punctul 4.2.2.2.
4.2.3.2.3. Viteza de mişcare a aerului interior, vi.

În cazul instalaţiilor de ventilare mecanică este indicată soluţia de utilizare a unui debit de aer mai mic iarna,
ceea ce conduce atât la scăderea vitezei de mişcare a aerului interior, cât şi la creşterea temperaturii aerului refulat,
ambele cu efecte favorabile asupra confortului.
4.2.3.2.4. Temperatura medie de radiaţie a elementelor delimitatoare, mr.

Sunt valabile toate precizările de punctul 4.2.2.4.

CAPITOLUL 5
SARCINA TERMICĂ A ÎNCĂPERILOR VENTILATE SAU
CLIMATIZATE
5.1. SITUAŢIA DE VARĂ
Sarcina termică a încăperilor ventilate sau climatizate în situaţia de vară, numită şi sarcină de răcire se poate
calcula cu relaţia:
QV=Qap+Qdes (5.1)
în care:
Qap= QPE + QFE +QÎ
Qdeg=Qom+QIL+QME+…
QPE- aporturi prin elemente de construcţie exterioare inerţiale
QFE- aporturi prin elemente neinerţiale
QÎ- aporturi de la încăperi vecine
Qom- degajări de căldură de la oameni
QIL- degajări de la iluminat
QME- degajări de la maşini acţionate electric şi altele.
Alături de sarcina termică de vară se adaugă sarcina de umiditate care împreună devin hotărâtoare în
stabilirea debitului de aer pentru instalaţii de climatizare şi pentru o parte însemnată din instalaţiile de ventilare.
În mod curent se pune problema determinării sarcinii de răcire maxime care se realizează în timpul
programului de funcţionare al instalaţiei. Probleme mai dificile apar în determinarea aporturilor de căldură pătrunse
din exterior datorită regimului nestaţionar de transmitere a căldurii.
A fost arătat că luna cea mai călduroasă, deci luna de calcul pentru stabilirea sarcinii de răcire este luna iulie,
cu excepţia unor încăperi care nu funcţionează în acea perioadă (universităţi, teatre, săli de concerte) pentru care luna
de calcul este luna iunie.
Având în vedere implicaţiile economice şi funcţionale ce le comportă aceste instalaţii, au fost introduse prin
STAS 6648/2-82 instalaţiei şi importanţa obiectivului de servit.
Prin grad de asigurare se înţelege numărul maxim de zile (exprimat în procente) în care temperatura aerului
exterior nu depăşeşte valoarea indicată şi se adoptă în funcţie de categoria clădirii (încăperii) ventilate sau climatizate.
Din punct de vedere al importanţei instalaţiilor de ventilare sau climatizare cu care sunt dotate clădirile
(încăperile) se stabilesc următoarele categorii:
 categoria I- clădiri cu încăperi climatizate sau termostate unde se produc sau se asamblează piese sau
aparate de mare precizie, cu toleranţe foarte mici, executate într-un proces tehnologic ce nu poate fi
întrerupt, care poate începe în orice lună a anului şi durează mai multe luni (microprocesoare, secţii de
metrologie, etc);
 categoria II- clădiri cu încăperi climatizate sau termostate în care procesul tehnologic poate fi oprit
pentru timp scurt, clădiri social-culturale, de importanţă naţională;
 categoria III- încăperi din clădiri social-culturale de interes local (săli de operaţii, muzee, săli de teatru,
0
hoteluri de lux) sau încăperi tehnologice cu procese tehnologice care admit toleranţe de până la 3 C,
încăperi ventilate mecanic sau natural în care se găsesc mase mari de acumulare;
 categoria IV- clădiri social-culturale de mică importanţă (hotele, restaurante, cinematografe) sau
0
încăperi tehnologice cu procese ce nu sunt influenţate de diferenţe de temperatură de 4…5 C. Valorile
procentuale ale gradului de asigurare în funcţie de categoria clădirii sunt:
Categoria clădirii I II III IV

Grad de asigurare % 98 95 90 80
5.1.1. Aporturi de căldură prin elemente inerţiale

Datorită efectului de acumulare, între fluxul termic receptat de faţa exterioară a elementului de construcţie
sub acţiunea temperaturii şi a radiaţiei solare, apare un fenomen de amortizare şi defazare a fluxului termic, adică
pătrunderea fluxului termic are loc cu o întârziere de  ore şi este mai mic decât cel receptat. Metodologia ce va fi

prezentată este valabilă în principal pentru instalaţii de climatizare, pentru care se păstrează constantă temperatura
aerului interior vara, pentru celelalte cazuri făcându-se corecţiile necesare.
q=
r
AI
q= (t - Fig. 5.1
t e
e
e
e
)
q P E
q
q c
a c u m
q s
Pentru o suprafaţă exterioară unitară a unui element de construcţie inerţial, fig. 5.1, efectul solicitărilor
termice exterioare va fi realizarea unei temperaturi superficiale e. Solicitările termice exterioare sunt în principal
datorate temperaturii exterioare şi intensităţii radiaţiei solare, celelalte pot fi neglijate, adică:
A
q e  AI  e ( t e  e )  e ( t e  I  e )  e ( t S  e ) (5.2)
e
Deoarece te şi I au legi de variaţii proprii :
2
t e  t em  c1A Z cos(   M t )
24
A A A 2 n
I Im   I n cos (   M i )
e e e 24
folosind principiul suprapunerii efectelor, se obţin:
A A 2 A 2 n
te  I  t em  I m  A Z c1 cos (   M t )   I n cos (   M i )
e e 24 e 24
în care:
A
ts  te  I -temperatura echivalentă sau temperatura aerului însorit; (5.3)
e
A
t sm  t em  I m -temperatura medie a aerului însorit; (5.4)
e
 2 n
t s  t s  t sm   t cos (    M t ) partea variabilă (amplitudinea) temperaturii echivalente.
1 sm 24 sn
A- coeficientul de absorbţie a radiaţiilor al materialului care primeşte radiaţie (anexa 3);

Ecuaţia fluxului termic unitar. Pe baza figurii 5.2 care arată modul de propagare a oscilaţiilor de temperatură
pentru perete, fluxul termic unitar cauzat de diferenţa medie de temperatură dintre exterior şi interior şi a oscilaţiilor
de temperatură ts, care pătrunde într-o încăpere cu temperatură constantă tI este dat de relaţia:
 2
q PE  k PE [ t sm  t i   f n t sm cos (    t sm   n )] (5.5)
1 24
unde :
fn- este factor de amortizare al celei de a “n” armonici
n- defazarea celei de-a “n” armonici.

EXT INT
sm
t =t -t s
s
t s
m
t =te m +(A/ )I
t =t +(A/)I
e
qe \qp e
qa
e
s
Fig. 5.2
s m
Calculele practice au arătat că:

f1 f2…fn= constant
12…n= constant
Făcând substituţia ’=- , relaţia devine:
 2 '
q PE  k PE [ t sm  t i  f  t sm cos (    t sm )]
1 24
 2 '
în care termenul  t sm cos (    t sm )  t s ( ' )  t sm  t s  t sm
1 24
’ arată că temperatura echivalentă de calcul ts(’) trebuie considerată cu  ore anterioare, ore la care se efectuează
bilanţul termic: q PE  k[( t sm  t i )  f ( t s  t sm )]
Pe de altă parte, privind figura, se observă că prin perete pătrunde un flux mediu zilnic determinat de
diferenţa tsm-ti şi un flux superficial pe partea interioară determinat de ts, adică fluxul pătruns în interior:
q PE  k PE ( t sm  t i )  it s  k PE ( t sm  t i )  i ( t s  t sm ) (5.6)
i 
Din echivalenţa celor două relaţii rezultă: f
k
Ai
Coeficientul 
Ae
Coeficientul  şi  se pot determina plecând de la o soluţie particulară a ecuaţiei FOURIER, a fluxului termic
de forma:
=a+ib
1
   mod()  a  b

cu
b
  arg()  arctg
a
Pentru structurile monostrat, pentru determinarea amortizării  şi defazării  s-au întocmit monograme, fig.
5.3 şi 5.4. . Pentru structurile multistrat calculul este mai laborios, unde:
  1   2  ...   n ;   1   2  ...  n

d
Ae s interior
0,42 R= >20 exterior 34
0,40 Rez  e=17,5 Q 32
 >20
0,38 isten
0,15ţa te R Ai=Ae 30
14
0,36 rmicez t1
R= d
d
1,0
0,34 ă i(sm
ten2k 28
0,2 ţ / 26
8
a W
0,32 te0r ,25)
0,
Amortizare, 
0,30 0,25 mi 24
Defazarea (h)
0,28 0,3
că
(m 2 22 0 ,6 5
)
/W
0,26
0,24 0,35
k/W 20 0,
mk
)
0 ,4
că ( 2
0,22 0,4 18
0,20 0 16 5
0,18 ,5 14 0,3 3
i
,
term
0,16 0,6 0
0,14 0,
12
10 0,25
0 ,2
nţa
0,12 8
8
iste
0,10
0,8 1,4 6 0,15
Rez
0,6 >2 4 <0 , 1
0,4 ,0
0,2 2
0,00 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 111213 14 15 16 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
Coeficientul de asimilare a căldurii, s(W/m k)
2
Coeficientul de asimilare a căldurii, s(W/m2k)
Fig. 5.3 Coeficientul de amortizare  5.4 Defazarea  pentru pereţi simpli

pentru pereţi simpli (monostrat) (monostrat)
Observaţii privind calculul aporturilor în cazul încăperilor ventilate după sistemul jos-sus .
T
P E
QC
Qc
Fig. 5.5
T I
Q R
P E
QR
hZ L
Q=Sq
După modul cum aporturile de căldură participă la bilanţul zonei de şedere rezultă că o parte a fluxului termic
pătruns este evacuat odată cu aerul refulat pe jos şi aspirat pe sus, deci nu mai participă efectiv la bilanţul zonei de
şedere-partea convectivă a fluxului termic pătruns.
Pentru situaţia din figura 5.5, numai partea radiantă a fluxului termic a elementului de construcţie, de
deasupra zonei de şedere, şi aceasta diminuată, participă la bilanţul termic al zonei, adică :
Q TR  (1   g ) T  pd Q TR
(5.7)
R  (1   g ) P  pd Q R  (1   g ) P pd q R S
Q PE PE '
în care: g-este coeficient de absorbţie de către vaporii de apă şi de către CO2 din aer;
 - factor de formă între element şi zona de lucru;
qR- flux radiant unitar;
S’- suprafaţa pereţilor de deasupra zonei de şedere.
Pentru calcule practice ale componentelor fluxului termic unitar q=qC+qR cu
qC=c(i-ti) şi qr=r(i-ti)
se pot adopta valorile
2 2
c=3,4 W/m K şi r=5,75 W/m K.

Cazuri speciale:
a) poduri neventilate
Fluxurile termice pătrunse în pod, figura 5.6, determină o temperatură medie în pod t p m şi o variaţie a
acesteia tp .Variaţia temperaturii în pod tp în jurul valorii t p m este dată de partea variabilă a fluxului termic şi se
poate determina cu relaţia :
Q1C  Q C2  Q 3C  Q C
3
 S j k j ( t sm  t pm )  Sk( t pm  t i ) (5.8)
1
3
Skt i   S j kt smj
t pm  1
Sk   S j k j
Q1 =(S1 ,k1 , ts 1 ,ts m 1 )
tp
Q3 tp m Q2
i p
Fig. 5.6
S,k,
ti
INCAPERE CLIMATIZATA
Variaţia temperaturii în pod tpm este dată de partea variabilă a fluxului termic şi se poate determina cu
relaţia:
Qv
t p 
 B jS j
unde : Q v   S j  j  j ( t si  t sm ) (5.9)
is j
Bj 
i  s j
Deci fluxul termic pătruns din pod în încăpere :
Q  S[ k ( t mp  t i )   i t p ] (5.10)
b) poduri ventilate
Fig. 5.7, sunt o soluţie aplicată în cazul încăperilor climatizate de interes deosebit, unde se caută diminuarea
maximului din aporturi de căldură exterioare prin “spălarea”, podului cu o parte din aerul evacuat din încăpere.

Q2
L(te v )
Q1
tp
S , k,  Q3 Fig. 5.7

L
ti
Ti
5.2. APORTURI DE CĂLDURĂ PRIN ELEMENTE NEINERŢIALE

Relaţia generală de calcul: ca şi în cazul aporturilor prin elemente inerţiale se iau în consideraţie cele două
cauze principale: intensitatea radiaţiei solare şi diferenţa de temperatură.
Ii
Fig. 5.8
IR Ia
Radiaţia solară în prezenţa unei ferestre, fig. 5.8, se descompune:

I=IR+Ia+II
II=I radiaţia pătrunsă în încăpere
=0,9 pentru ferestre simple
=0,9 pentru ferestre duble
Pentru geamuri cu alte calităţi  este mic.
IR- radiaţie reflectată
Ia- radiaţie acumulată
În funcţie de poziţia ferestrei în faţadă, de existenţa unor obstacole, orientare, poziţia soarelui pe orizontul
ceresc, fereastra poate fi parţial sau total umbrită, fig. 5.9. .

s2
h
i
Sn hu a z i m u t
Si Fig. 5.9
S
bu
B
Radiaţia solară are două componente ID şi Id.

Radiaţia solară ID acţionează numai în anumite ore din zi în funcţie de orientare şi numai asupra suprafeţei
însorite a geamului Si. Radiaţia solară difuză acţionează pe toată durata de strălucire a soarelui şi pe toată suprafaţa
ferestrei S=B*H.
*
*
t= t s  t i acţionează permanent pe toată suprafaţa ferestrei, unde t s are aceeaşi semnificaţie şi aceeaşi
expresie ca şi în cazul elementelor inerţiale, numai coeficientul de absorbţie a radiaţiei solare, A, este altul, mult mai
mic.
Influenţa radiaţiei solare mai este afectată de : calitatea geamului; tipul ferestrei; existenţa unor mijloace de
ecranare; raportul dintre suprafaţa efectivă a geamului şi suprafaţa totală a ferestrei (ponderea cercevelelor).
Fiind un flux radiant acesta va fi preluat mai întâi de elementele de delimitare interioară, mobilier, etc. şi apoi
cedată aerului interior prin convecţie, ceea ce face să apară o defazare n şi o ameliorare n, pe partea preluată de
aerul interior. Pentru acest efect, în relaţia de calcul s-a introdus un coeficient de acumulare ,,m”.
Relaţia de calcul conform STAS 6648/1-82 este
QFE=QI+QT (5.11)
Unde: QI- fluxul de căldură pătruns prin fereastră datorat intensităţii radiaţiei solare şi calculat cu relaţia
D  SI d
QI=c1c2c3m(Sia1a2 I max max
) W (5.12)
cu: c1- coeficient de calitate al geamului (conform anexa 6);
c2- coeficient de ecranare (conform anexa 6);
S GEAM
c3- coeficient în funcţie de raportul , fig. 5.10;
S FEREASTRĂ
c3
10
0,9
0,8
0,7
0,6 Fig. 5.10
0,5
0,4
0,3
0,2 S(m2)
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

m- coeficient de acumulare termică;

 S js j
m=f(smed) ; smed= (conform anexei 4);
S j
2
Sj - suprafaţa interioară a elementului de construcţie, m ;
sj – coeficientul de asimilare termică al elementelor de construcţie, din care sunt
făcute închiderile încăperii
Si- suprafaţa însorită a ferestrei: Si=(H-hu)(B-bu);
bu-lăţimea benzii umbrite: bu=c’1s’1; c’1=f(); hu-înălţimea benzii umbrite: hu=c’2s2-h; c’2=f(i); - azimut solar; i-
unghi de înălţime solară (coeficienţii c’1 şi c’2 conform anexa 5);
*
QT=Sk( t s -ti) (W);
2
S = BxH suprafaţa totală a ferestrei (m );
2
k = coeficient global de transfer de căldură (W/m *K);
A
t*s =te+ I , temperatura aerului însorit la suprafaţa ferestrei;
e
0
ti- temperatura aerului interior, C.
Semnificaţia fizică a coeficientului “m”

În general relaţia fluxului termic pătruns prin fereastră
Qi=cSI (5.13)
c-coeficient de calitate;
S-suprafaţa ferestrei ;
2 n
I  I m   I n cos (    Mj )
24
Fiind flux radiant este preluat de elemente de delimitare ale încăperii, mobilier, asupra cărora va produce un
efect de supraîncălzire
Qi cSI
   (5.14)
Si i Si i
având o componentă constantă
cSI m
 c  (5.15)
Si i
şi una variabilă
2 n
cS I n cos (   M )
 v  24 (5.16)
Si  i
Datorită efectului de acumulare al pereţilor (mobilier) ca element inerţial, în cedarea de căldură către aerul
interior va apare o amortizare şi o defazare a fluxului termic variabil, adică
2 n
cS I n  n cos (   M   n )
 v  24 (5.17)
Si i
deci diferenţa de temperatură care determină schimbul de căldură dintre elementele interioare şi aerul interior, va fi :
 i  t i   c   v
2 n
adică: Q red  cS[I m   I n n cos (    M   n )] (5.18)
24
deci relaţia fluxului termic are aceeaşi structură, dar defazată şi amortizată, ca şi cum ar fi produs de o intensitate
redusă a radiaţiei solare. Din figura 5.11, se observă decalajul  R   şi diferenţe (amortizarea) dintre QM şi QR.
Suprafeţele 1 şi 2 sunt egale.

Fig. 5.11
I red
Pentru calcule inginereşti: m
I max
Măsuri de reducere a aporturilor de căldură
Aporturile din exterior datorate temperaturii şi radiaţiei solare pot avea o pondere importantă asupra sarcinii
de răcire. Se poate acţiona prin :
o reducerea gradului de vitrare la strictul necesar din punct de vedere igienic, dacă nu se poate se vor
folosi elemente cu capacitate de acumulare mari;
o orientarea către N, NV, NE sau axă longitudinală E-V;
o prevederea unor ecrane în dreptul ferestrelor (jaluzele);
o prevederea unor elemente de construcţie pentru umbrirea ferestrei;
o folosirea unor geamuri reflectorizante sau absorbante;
aceasta pentru ferestre.
Pentru reducerea aporturilor de căldură prin elemente inerţiale se poate opta pentru:
o folosirea unor materiale cu rezistenţă termică bună deci pentru obţinerea unui k mic;
o structura de închidere să realizeze o amortizare şi o defazare astfel încât fluxul maxim să ajungă în
încăpere spre orele din noapte (atunci te este mai mică);
o folosirea finisajelor de culoare deschisă în vederea reflectării radiaţiei solare (deci un coeficient de
absorbţie A mic);
o folosirea axei longitudinale a construcţiei după direcţia E-V.
5.3. APORTURILE DE CĂLDURĂ DE LA ÎNCĂPERILE VECINE

În cazul încăperilor slab însorite aporturile de la acestea, vecine încăperii climatizate, Qiv se determină, în
regim staţionar cu relaţia :
Q iv  S pi k pi ( t a  t i )  S pi k pi t a (5.19)
unde t a se alege în funcţie de orientarea peretelui interior.
ORIENTARE N, NE, NV E S, SV, SE V
ta 2 3 4 5
Pentru încăperi vecine cu vitraj mare temperatura lor interioară are variaţii importante, asemănătoare cu
cale exterioare, dar defazate şi amortizate. Fluxul termic se poate determina cu:
Q iv  S Pi k Pi ( t im  t i )  Q v (5.20)
unde : tiM- temperatura medie a încăperii vecine
Q v   S j  j i ( t sj  t im ) (5.21)
Qv şi tim rezultă pe bază de bilanţ termic (vezi caz pod neventilat)

5.4. DEGAJĂRI DE CĂLDURĂ DE LA SURSE INTERIOARE

Sursele interioare potenţiale de degajări de căldură sunt : oamenii, iluminatul, maşini acţionate electric,
suprafeţe calde, materiale care se răcesc, etc.
5.4.1. Degajări de căldură de la oameni

Degajarea de căldură de la oameni este dependentă de mai mulţi factori din care cei mai importanţi se referă
la felul activităţii care evidenţiază efortul depus şi temperatura aerului interior.
muncã
usoarã
qt Fig. 5.12
ql repaus g
36
ti
QOM=NqOM (W)
unde:
N-număr de ocupanţi;
qOM- degajare specifică de căldură a unei persoane în funcţie de starea de efort şi temperatura aerului
interior. Este dată în tabele sau nomograme ca în figura 5.12.
Din nomograme se poate citi:
qt- căldura totală degajată;
ql- căldura latentă;
qp=qt-ql –căldura perceptibilă;
q- cantitate de umiditate degajată.
În cazul ventilării în sistem jos-sus cedarea de căldură prin anumite părţi ale corpului, prin modul de
producere sau propagare nu influenţează bilanţul zonei de şedere )zona de lucru). La deplasarea uniformă a aerului de
jos în sus căldura latentă ql degajată la temperatura medie a corpului, prezintă o forţă ascensională care face să
părăsească zona de lucru. De asemenea partea convectivă a cedării de căldură a omului nu afectează zona de şedere.
Degajările de căldură prin talpa picioarelor este transmisă prin conducţie pardoselii care are o temperatură mai
scăzută.
Pentru poziţia şezând, fig.5.13, se poate aprecia că treizeci la sută din căldura perceptibilă degajată de restul
corpului este preluată de scaun astfel că, ţinând seama de cele arătate, în acest
caz sarcina termică degajată de oameni este :
Q *OM  Nq *OM (5.22)
în care :
q *OM  q OM  (q l  q conv  q pd  0,3q rest corp )
q rest corp  q conv  q rad  (q cap  q pd  q m )
qconv- degajare de căldură prin convecţie pentru întreg corpul
qrad- degajare de căldură prin radiaţie pentru întreg corpul
qcap- degajare de căldură prin convecţie şi radiaţie a capului
qpd- cedare de căldură prin tălpi prin pardoseală
qm- cedare de căldură prin convecţie şi radiaţie a mâinilor şi antebraţului.

ql qc L
Fig. 5.13
hL Z
0,3 q r e s t c o rp
qp L
Toate mărimile respective se pot calcula cu relaţiile indicate la confortul termic cu precizarea că tc-
temperatura corpului omului se va aprecia ca o temperatură medie pentru diferite părţi ale corpului pentru care,
inclusiv suprafaţa acestora, sunt stabilite date medii statistice de către W. Frank sau mai recente de către P. O. Fanger.
5.4.2. Degajări de căldură de la iluminatul electric

Fluxul de căldură degajat de la sursele de iluminat electric se determină cu relaţia:
Q=NilB (W) (5.23)
în care:
- Nil este puterea instalată a surselor de iluminat în W;
- B este coeficient care ţine seama de partea de energie electrică transformată în căldură.
În cazul iluminatului incandescent repartiţia căldurii este 72% căldură radiantă şi 28% căldură convectivă şi
conductivă (inclusiv lumină) şi pentru iluminatul fluorescent 26,5% este căldură radiantă şi 73,5% căldură convectivă şi
conductivă. Aceste date sunt necesare în cazul sistemului de ventilare jos - sus.
Deşi este destul de însemnat cantitativ, fluxul termic provenit de la iluminatul electric nu se introduce
întotdeauna sau cu întreaga valoare în bilanţul termic. Un caz tipic este acela al încăperilor vitrate când sarcina
termică este impusă de radiaţia solară şi care evident la acea oră iluminatul electric nu este necesar.
5.4.3 Degajări de căldură de la maşini acţionate electric
QME=1234NME (5.24)
În care:
NME este puterea instalată a maşinilor;
N max
1 -coeficient de corecţie în funcţie de raportul ;
N inst
N med
2 - coeficient de corecţie în funcţie de raportul ;
N max
3 -coeficient de simultaneitate;
4 -coeficient de corecţie în funcţie de modul de preluare a căldurii de către aer.
Produsul coeficienţilor poate să ajungă la 0,2.

5. 5. RELAŢIA GENERALĂ A SARCINII TERMICE DE IARNĂ
Qi=-Qc+Qsi (5.25)
unde:
Qsi – degajările de căldură de la sursele interioare, care sunt în general cele menţionate în situaţia în situaţia de
vară şi se calculează cu aceleaşi relaţii, diferenţa apărând datorită temperaturii aerului, ti, care este diferită de cea de
vară;
Qsi= QOM+Qil+QME+….+Qcs
Degajările de la corpurile statice, Qcs, se pot calcula cu relaţia
t '
Q cs  Qp
t
în care:
Qp- pierderile de căldură ale încăperii
t’=tG-te
t=ti-te
ti- temperatura aerului interior;
te- temperatura aerului exterior;
0
tG- temperatura de gardă, egală cu 510 C
Instalaţia de încălzire, cu corpuri statice care să asigure această temperatură de gardă, se prevede în cazul
încăperilor climatizate ca să menţină o anumită temperatură, împiedicând astfel subrăcirea încăperii în perioada când
nu funcţionează instalaţia de climatizare.
Qc este consumul de căldură, care în general este alcătuit din pierderile de căldură ale încăperii, calculate
conform STAS 1907/1-90.
Sarcina termică poate fi: de încălzire dacă Qi<0,deci Qc>Qsi , iref>ii sau de răcire dacă Qi>0 cu iref <ii

CAPITOLUL 6
BILANŢUL DE UMIDITATE
În clădirile social culturale principala sursă de umiditate o constituie ocupanţii. În industrie sursele sunt
variate, iar forma de degajare poate fi evaporarea, scurgerea cu evaporare fierbere sau scăpări de la utilaje.
În majoritatea cazurilor fenomenele în urma cărora rezultă umiditate au legi cunoscute iar pe baza acestora
literatura de specialitate oferă relaţii de calcul.
O problemă legată de schimbul de umiditate o constituie schimbul concomitent de căldură. Trebuie stabilit
dacă , de exemplu, evaporarea se face pe baza căldurii conţinute în apă (cedare de căldură către aer) sau pe seama
căldurii primite de la aer (consum de căldură).
6.1. DEGAJĂRI DE UMIDITATE DE LA OAMENI

Oamenii degajă umiditate prin procesele de respiraţie transpiraţie şi evaporare de la suprafaţa pielii .
Degajarea de umiditate a omului depinde de temperatură , felul activităţii, vârstă, sex, etc.
GOM=NgOM (kg/s) în care: (6.1)
N – numărul de persoane;
GOM – degajare specifică de umiditate a unei persoane în funcţie de ti şi felul activităţii.
6.2. FLUXUL DE VAPORI DE LA SUPRAFEŢELE LIBERE DE APĂ

Conform legii lui Dalton
1,013
Gv=ScV(ps-pv) (6.2)
B
unde :
S- suprafaţa liberă a apei;
ps – presiune de saturaţie izotermă de la suprafaţa apei corespunzătoare temperaturii apei (mbar);
pv – presiunea parţială a vaporilor din aerul încăperii;
B- presiune barometrică a localităţii;
cv- coeficient de evaporare conform figurii 6.1.
cv=(c1+c2vi)10-3; cv=2(c1+c2vi)10-3
vi
vi
Fig. 6.1 Mod de evaluare a coeficientului de evaporare
6.3 FLUXUL DE VAPORI DE APA SCURSĂ PE PARDOSEALĂ

Presupunând că apa are temperatura iniţială ta1 şi finală ta2 şi un debit Ga, fig. 6.2, se scrie ecuaţia de bilanţ:
Gac(ta1-ta2)=Gv(r0+cvta1) (6.3)
Relaţia este valabilă în ipoteza că apa nu schimbă căldura cu pardoseala.

G a c a ( t a1  t a 2 ) t a1  t a 2
Gv  t0  (6.4)
r0  c v t 0 2

Ga- debit de apă scurs (kg/h);

ta1 ta2 răcirea apei de la starea 1 la starea 2;
0
ca – căldura specifică a apei (kj/kg C);
Gv – fluxul de vapori (kg/h);
ro – căldura latentă de vaporizare;
cv – căldura specifică a vaporilor.
ta 1
ta 2
Fig. 6.2
6.4 FLUXUL DE VAPORI DE APA CARE STAGNEAZĂ PE PARDOSEALĂ
În ipoteza că apa stagnează suficient de mult, până când ta= t ' i , că primeşte căldură perceptibilă de la aer
prin convecţie pentru evaporare şi nu există schimb de căldură între apă şi pardoseală, fig. 6.3, :
Fig. 6.3
Q1 Gv Q
Dacă Q1Q3:
 p S p ( t i  t ' i )  G v ( r0  c v t i )
 pS p ( t i  t' i )
Gv  (6.5)
r0  c v t i
În procesele tehnologice mai pot interveni şi alte procese ce pot fi surse potenţiale de umiditate: procese de
uscare, cu de determinări gravimetrice, la fel procese de scăpări de la diferite utilaje sau instalaţii.
6.5 SARCINA DE UMIDITATE A ÎNCĂPERII

G   G vd   G vp (6.6)
o Sarcina de umiditate depinde de sistemul de ventilaţie (obs. jos – sus)
o Pentru încăperi cu degajări de umiditate, chiar neînsoţite de degajări de căldură, există concomitent o sarcină
termică provenită din conţinutul de căldură al vaporilor degajaţi (Gviv), având o temperatură egală sau diferită
de ti.

CAPITOLUL 7
BILANŢUL DE SUBSTANŢE NOCIVE
(GAZE, VAPORI, PRAF)
Efectele substanţelor nocive asupra organismului depind de natura şi concentraţia lor în aerul încăperii
precum şi de timpul de inhalare . Diversitatea substanţelor nocive degajate în procesele tehnologice este mare,
concentraţia lor admisibilă fiind stabilită prin NGPM. Aceste concentraţii cu cantităţile de substanţe degajate stau la
baza determinării debitului de aer. În încăperile fără procese tehnologice sau social culturale, degajările de nocivităţi
provin de la oameni sub forma de CO2.
7.1. DEGAJĂRI DE CO2 DE LA OAMENI

În orice incintă, prezenţa omului determină, prin expiraţie, degajări de CO2 funcţie de vârstă şi activitate:
YCO2  N  y CO2 (7.1)
cu y CO2  f ( vârstă, activitate), conform tabel 7.1:
Tabel 7.1 degajări de CO2 de la oameni
CO2
Nr. crt. Vârsta omului şi caracterul muncii
l/h g/h
Adulţi:
45 68
- în cazul unei munci fizice;
1. 23 35
- în cazul unei munci uşoare;
23 35
- în repaus.
2. Copii până la 12 ani 12 18
7.2. SCĂPĂRI DE GAZE ŞI VAPORI DE LA UTILAJE

Presupunând că scurgerile se supun legilor curgerii prin orificii mici în regim adiabatic:
M
Y  ckV (kg/h) (7.2)
T
unde:
c- coeficient în funcţie de presiune a gazelor sau vaporilor din instalaţie (c=0,120,37) (kg, kmol,
kJ 1 / 2 / m 3 h );
k- coeficient de siguranţă funcţie de uzură (k=12);
V- volumul instalaţiei;
M- masa moleculară kg/kmol;
T- temperatura gazelor sau vaporilor in K.
7.3 REACŢII CHIMICE

Cantitatea de gaze sau vapori nocivi poate fi determinată dacă se cunosc natura şi cantităţile de substanţe
intrate în reacţie. Trebuie ţinut seama de faptul că nu întotdeauna se lucrează cu substanţe “pure” ci cu substanţe
tehnice pure din care pot rezulta şi alte substanţe mult mai toxice.

7.4 EVAPORAREA LICHIDELOR DE PE SUPRAFEŢE LIBERE

Mecanismul evaporării este complex iar determinări s-au făcut în cazuri foarte rare. Pentru două lichide în
amestec apă +substanţă cu solubilitate reciprocă bună dar cu tensiuni superficiale diferite, viteza de evaporare este
diferită, iar proporţia în amestec a vaporilor dintr-un lichid sau altul este diferită în timp .
Fluxul total de masă, pentru un amestec apă-substanţă:
1
G t  (K x G v ) 2
(kg/m h) (7.3)
100
Gv- cantitatea de soluţie; Kx- coeficient de evaporare ce se poate determina experimental.
Prin analize s-a determinat structura noxelor şi participaţia procentuală în fluxul total degajat. Introducându-
se un coeficient de participaţie al noxei KPx , tabel 7.2, se poate determina cantitatea de substanţă degajată:
1
Yx  ( K Px G t ) 2
(kg/m h) (7.4)
100
Tabel 7.2
Nr. Denumirea convenţională a Compoziţie tB natura Kn
0
crt. soluţiei băii de lucru [ C] noxei [%]
1. Baie de decapare cu H2SO4 H2SO4 65 SO2 0,98
FeO4
2. Baie de decapare cu HCl HCl 40 HCl 9,23
FeCl2
3. Baie cuprare H2SO4 20/40 SO2 13,74
CuSO4
4. Baie fosfatare Fosfat tip 3 90 SO2 0,40
H2SO4
7.5. EVAPORAREA DE PE MATERIALE ÎMBIBATE

CU SUBSTANŢE- LACURI ŞI VOPSELE
Fenomenul este şi mai complicat datorită difuziei substanţei în material ca metodă practică de determinare a
cantităţii de vapori degajaţi , rămâne măsurarea variaţiei în timp a greutăţii. Pentru câteva substanţe uzuale sunt
întocmite nomograme cu degajări procentuale în funcţie de timp.
Pentru solvenţi fenomenul de separare este aproximativ liniar. Curbele au o înclinare mai mare sau mai mică
în funcţie de tensiunea de vaporizare, fig. 7.1.
% etilacetat
benzen %
1 2 3
4
5
apã
furfurol
(min) (min)
Fig 7.1 Curbe calitative de evaporare Fig. 7.2 Curbe calitative de evaporare
a solvenţilor a amestecurilor de solvenţi

Pentru amestecuri de solvenţi, viteza de vaporizare depinde de procentul solventului cu tensiunea de

vaporizare mai mare: 1- acetat de etil 100%; 2- alcool butilic 25%+ acetat de etil 75%; 3-alcool butilic 50%+ acetat de
etil 50%; 4- alcool butilic 75% + acetat de etil 25%; 5- alcool butilic 100%, fig.7.2.
Fig 7.3 Curbă calitativă de evaporare a

solvenţilor din vopsele

În cazul solvenţilor care constituie elementele volatile ale lacurilor şi vopselelor, procesul este şi mai
complicat de pelicula care se formează pe suprafaţa de evaporare. Până la formarea peliculei degajarea este violentă
după care este încetinită considerabil. Un calcul teoretic este dificil de făcut datorită complexităţii fenomenului.
Pentru calcule de evaluare rapidă se folosesc nomogramele de tipul celei editate în figura 7.3.

CAPITOLUL 8
DEBITUL DE AER PENTRU VENTILARE ŞI CLIMATIZARE
8.1 RELAŢIA GENERALĂ A DEBITULUI DE AER

Debitul de aer pentru ventilarea generală a încăperilor se determină pe baza bilanţurilor de nocivităţi
(căldură, umiditate, gaze şi vapori nocivi etc.) ale acestora. Se alege ca debit nominal de ventilare, debitul de aer cel
mai mare rezultat din calculele ce se efectuează pentru fiecare nocivitate în parte.
Presupunem o încăpere, fig. 8.1, în care au loc degajări de noxe, iar pentru evacuarea lor se introduce un
3
debit de aer L (m /h).
Li y
L i yr
Y
Fig. 8.1
În ipoteza că aceste degajări sunt constante în timp ca şi concentraţia aceleiaşi nocivităţi în aerul introdus Yr,
iar ventilarea este uniformă în întreg spaţiul încăperii, ecuaţia diferenţială de bilanţ este:
(Lyr+Y-Ly)d=Vdy (8.1)
3
în care: L- este debitul de aer refulat, respectiv evacuat în şi din încăpere m /s; Y- debitul însumat de
3
substanţă nocivă degajată în încăpere kg/s; yr- concentraţia substanţei respective în aerul refulat în kg/m ; y-
3
concentraţia aceleiaşi substanţe în aerul încăperii la un moment dat kg/m ; - timpul în secunde; V- volumul încăperii
3
în m .
Se observă că :
1
dy  d ( Ly r   Y  Ly )
L
separând variabilele in ecuaţia 1 se obţine:
d dy 1 d( Ly r   Y  Ly )
   (8.2)
V Ly r   Y  Ly L Ly r   Y  Ly
d ( Ly r   Y  Ly ) L L
  d   n cu n numărul de schimburi
Ly r   Y  Ly V V
Integrând ecuaţia de la momentul .
=0 şi y=yi , = şi y=yf
 Ly r  Y  Ly f  L Ly r  Y  Ly f 1
ln      L (8.3)
 Ly r   Y  Ly i  V Ly r   Y  Ly i 
eV
x x2
considerând dezvoltarea e  1  
x
... avem:
1! 2!

Ly r  Y  Ly f 1
 (8.4)
Ly r   Y  Ly i L
1 
V
L
L: Ly r   Y  Ly f  ( Ly r   Y  Ly f )  Ly r   Y  Ly i
V

y r  y f  L( y r  y f ) 
Y   y  y
r i
V V

L( y r  y f )  y f  y i 
 Y
V V
V
L( y r  y f )  ( y f  y i )   Y

L
 Y

V y f  y i
 relaţia generală a debitului de aer. (8.5)
yf  yr  yf  yr
Pentru cazul ventilării permanente,  rezultă L 

Y . (8.6)
yf  yr
în care:  Y - cantitatea de noxe degajată în încăpere; yf=yad- concentraţia finală în încăpere deci concentraţia
admisibilă în încăpere; yr- concentraţia de noxă aflată în mod normal în aerul exterior;  Y -pot fi căldură, umiditate,
vapori sau gaze toxice, pulberi, iar yf- concentraţia.
În multe situaţii există pericolul accidental de a se degaja brusc o cantitate de noxă cu caracteristici de
explozie, autoaprindere sau dăunătoare pentru om. Pentru aceste caracteristici se prevăd instalaţii de avarie- numai
evacuare, care se declanşează în urma comenzii unui traductor de concentraţie. Pentru acesta trebuie cunoscută
variaţia concentraţiei finale, în timp, în volumul încăperii.
Ly r  Y  Ly f 1
Pornind de la relaţia:  n făcând înlocuirile:
Ly r   Y  Ly i e
L
n -i
- numărul de schimburi orare (h )
V
 Y   Y V  m m- degajare specifică
L V L n
devine:
m
yr   yf
1 m m
n  n  e n  y r   y f  e  n ( y r   y i )
m n n
yr   yi e
n
m
y f  e n y i  (1  e  n )( y r  ) (8.7)
n
care reprezintă relaţia generală a variaţiei concentraţiei finale.
m
Dacă: yi=0  y f  (1  e  n )( y r  ) se observă creşterea direct
n proporţională cu degajările şi
m invers proporţională cu debitul
Sau yi=0  y f  (1  e  n ) de aer folosit pentru ventilare
n
yr=0
m
Reprezentând grafic relaţia yf  (1  e  n ) , fig. 8.2, se poate observa diferenţa dintre ventilarea
n
permanentă şi intermitentă.

În cazul ventilării permanente concentraţia yf variază după curba A.

În cazul ventilării nepermanente yf variază după curba B. Partea ascendentă a curbei reprezintă variaţia
concentraţiei la nefuncţionarea instalaţiei, iar partea descendentă variaţia lui yf în timpul, f, de funcţionare a
instalaţiei, până când yf atinge ymin- valoare ce determină de fapt timpul de funcţionare.
y
1 3
ventilare mecanica
A

  
f
Fig. 8.2
8.2 DEBITUL DE AER PENTRU INSTALAŢII DE CLIMATIZARE
8.2.1. Calculul debitului de aer

Debitul de aer rezultă din condiţia diluării simultane a căldurii şi umidităţii, vara, pentru menţinerea
parametrilor de confort, adică:
Qv Gv
L  (kg/s); Qv (kW); G (kg/s) (8.8)
hi  hc xi  xc
Sunt cunoscute sau se pot calcula:
Qv
Qv- sarcina termică de vară kW  v  (kJ/kg)
Gv
Qv- sarcina de umiditate vara kg/s
I(ti-i)- starea finală a aerului - starea aerului interior.
Pentru determinarea stării aerului climatizat (starea iniţială a aerului la intrarea în încăpere se pune o
condiţie suplimentară referitoare la temperatura de refulare tc. Cunoscând evoluţia procesului în încăpere, de la C la I
prin raza procesului, v starea aerului climatizat C rezultă la intersecţia paralelei la raza procesului prin I cu izoterma tc,
aleasă, adică: C  prin I  t c unde: t =t -t ;. Diferenţa de temperatură,t , se alege în funcţie de schema
c i c c
0 0 0
de ventilare şi anume 23 C pentru sistem jos-sus, 47 C sistem sus-sus sau sus-jos şi peste 8 C pentru alte scheme
de ventilare sau când jetul de aer nu este îndreptat spre zona de şedere.

h
i
I
ti
C
tc
 1

Fig. 8.3
xc xi x
Entalpiile corespunzătoare stărilor I şi C se vor calcula cu relaţia
h  t  x  10 3 1,84  2500 
În cazul ventilării după schema “jos-sus”, fig. 8.4, s-a arătat că nu toată sarcina termică se preia în zona de lucru
(de şedere). În particular pentru încăperile aglomerate, bilanţul termic poate fi determinat direct, mai mult preluarea
de umiditate GZL=0 caz în care debitul de aer este:
Q YL
L (kg/s) QZL (kW)
h ZL  h c
h IS
ts
S
IS (xS ,hS ) ti I
QS
tC  Z L
S V C
IZ L(xZ L ,hZ L )
Q Z L
Z L
C(xC ,hC )
xi =xc xS x
Fig. 8.4
În cazul când se foloseşte amestecul de aer interior şi exterior este necesară cunoaşterea stării aerului evacuat
TS pentru determinarea parametrilor stării de amestec. Se deosebesc evoluţii diferite pe cele două zone.
Q ZL
C  I ZL   ZL   L (kg/s)
G ZL
Q
I Z  I S   S  S  I S (x s h s )
GS
Q
C  I C   v  v  I S (x s h s )
Gv
Se cunosc:
I(ti, i)=IZL QZL;
GZL=0ZL=
 C= xitc
tc=ti+(23 0C)
Pentru determinarea stării aerului evacuat, IS, se particularizează relaţia debitului de aer pentru zona
superioară a încăperii:
QS G
L 
x s  x ZL x s  x ZL
în care se cunosc L, I(tZL xZL) GS=G; QS=Qv+QZL.
G
xS=XZL+
L
QS
hS=iZL+
L

sau I S   v prin c  x S (i S ) 
Gv
xS=xc+ xC=xi şi Gv=GS
L
Q
hS=hC+ v .
L
8.2.2 Recalcularea parametrilor aerului refulat, iarna

Stabilirea parametrilor aerului refulat iarna este necesară pentru realizarea condiţiilor de confort şi pentru
0
trasarea proceselor de tratare complexă. Starea aerului climatizat, C (tC>tmin=+15 C), rezultă prin particularizarea
relaţiei debitului de aer pentru condiţiile de iarnă, în care caz debitul de aer este cunoscut (egal cu debitul de aer de
vară în cazul instalaţiilor de climatizare cu debit constant sau anumite trepte de turaţie pentru ventilatorul ales pentru
vară).
Qi G
L  (kg/s) (8.9)
hi  hC xi  xC
h 2
C2 i
I Fig. 8.5
ti
C1

1
xc x

Sunt cunoscute: starea aerului interior I(ti I)hi,xi;

debitul de aer L(kg/s) Lv=Li;
Qi
sarcina termică Q şi de umiditate Gi,   i ; ;
Gi
Q
hC=hi+
L
xC=xi+
G
L
C   prin I  hc (xc )
xC<xi
În funcţie de semnul sarcinii termice de iarnă apar două situaţii distincte, fig. 8.5:
a) Qi>0; >0  hC1;hi;
b) Qi<0; <0  hC2>hi.
8.3. DEBITUL DE AER PENTRU INSTALAŢII DE VENTILARE MECANICĂ
8.3.1. Calculul debitului de aer

Se determină tot din condiţia diluării simultane a degajărilor de căldură şi umiditate, vara, - când nu sunt alte
degajări de nocivităţi - însă spre deosebire de instalaţiile de climatizare, este cunoscută starea aerului refulat vara:

E te
VM

; x eVM şi rezultă starea aerului interior fie ca t imax sau  imax , fig. 8.6:
Qv Gv
L  (8.10)
hi  he xi  xe
h
m a x I1 I2 i
ti I3 ’
2
3
1
E
xV M
x3 x3 x
Fig. 8.6
Se cunosc: Qv (kw); Gv (kg/s)  v ;

Qv
Gv

; E t eVM ; x eVM 
rezultă I   prin E  t imax ( i max ) 
Reprezentând în h-x evoluţiile posibile ale aerului refulat se pot distinge trei cazuri:
1. EI1 procese după o rază =, specifică încăperilor cu degajări numai de căldură perceptibilă sau cu
degajări de umiditate, Gv, neglijabile;

2. EI2 procese care preiau simultan căldura şi umiditatea;

3. EI3 procese în care starea aerului interior I3 se stabileşte din condiţia de max.
Starea I3 este mai indicată decât starea I '3 obţinută din condiţia de limitare a temperaturii, dar necesită un
debit de aer mai mare.
Pentru procesul EI3 :
Qv GV
L 
h i3  h E x i 3  x E
'
Pentru procesul E I 3 :
Qv GV
L'3  
h ,  hE xi ,  x E
i3 3
cum diferenţa x i '  x E  x i 3  x  L3  L'3.

3
Pentru secţii industriale caracterizate prin surse importante de degajări de căldură şi umiditate şi uneori de
înălţimi mari, apare mai corectă determinarea debitului de aer din condiţia preluării acestora în zona de lucru:
Q ZL G Zl
L 
h Zl  h E x Zl  x E
Sarcina termică şi de umiditate în zona de lucru rezultă din studiul propagării acestora şi folosirea unor
coeficienţi de preluare a căldurii,  şi umidităţii , care sunt în funcţie de raza procesului, înălţimea zonei de lucru şi
înălţimea halei, adică
 h XL 
,= f  ;  , deci QZL=Qv; GZL=Gv
 H 
Cum acelaşi debit de aer străbate şi zona de lucru şi zona de deasupra zonei de lucru
Q ZL L( h ZL  h E ) h ZL  h E x  xE
   ; analog   ZL
Qv L( h S  h E ) hS  h E xS  x E
unde S este starea aerului evacuat din încăpere.
În cazul secţiilor cu degajări importante de căldură perceptibilă se folosesc coeficienţi determinaţi
experimental, de preluare a căldurii în zona de lucru “m” (m= este în funcţie de densitatea surselor, intensitate,
înălţimea H, turbulenţă, mod de introducere şi evacuare a aerului).
Q ZL L( t ZL  t E ) t ZL  t E
QZL=mQv m    ;
Qv L( t S  t E ) tS  t E
8.3.2. Recalcularea parametrilor aerului refulat, iarna

Pentru această perioadă sunt cunoscute sarcina termică, Qi şi de umiditate Gi şi deci evoluţia procesului
Qi
 , t i şi  i adică realizarea unei temperaturi interioare şi respectarea pe cât posibil a unei umidităţi relative.
Gi
Pentru situaţiile în care se recurge numai la o încălzire a aerului exterior, starea aerului refulat R rezultă la
intersecţia i prin I cu xE.
R  i prin I  x E ) L  h Q ih 
Gi
xi  x E (x R )
i R
OBSERVAŢII : Dacă temperatura de refulare, tR, rezultă mai mică decât temperatura admisibilă de refulare,
0
tad=15 C, fig. 8.7, se admite t R
'
 15 0 C şi se recalculează debitul de aer şi deci şi starea aerului interior I’.

tR’=15
I’ I
ti adm
R’
hI ’
Fig. 8.7
R
hR ’
hR
xE =xR x
I  i prin R '
 ti 
R'  x E  t R'  15 0C 
Qi Qi
deci L'  L
hS '  hR' hS  hR
deoarece h S '  hR'  hS  hR .
Dacă temperatura de refulare, te, rezultă mai mare de 70 0C, fig. 8.8, se determină noua stare a aerului interior
I’ si debitul de aer L’
Fig. 8.8
h R
R’
ti I’ I
I '     t i 
adm
Starea
 prin R' 
unde 
R '  x E  t max  70 0 C 
Pentru că : h '  h  h '  h  h R  h I
R' I
debitul de aer
Qi Qi
L'  L .
x h ' h ' hR  hI
R I
În acest caz s-a scris h R  h I pentru că entalpia aerului refulat este mai mare decât entalpia aerului interior
(Qi<0) şi să nu apară dificultăţi de semn. (algebric)
8.4. DEBITUL DE AER PENTRU DIMINUAREA ALTOR NOCIVITĂŢI

Dacă într-o încăpere se degajă mai multe nocivităţi Y1, Y2,..., Yn in (kg/s) care au concentraţiile admisibile ya1,
ya2,...yan şi concentraţiile în aerul refulat yr1, yr2,...yrn , debitul de aer.
Yi
Li  (kg/s) (i  1,2,..., n) (8.11)
y ai  y ri
În cazul în care noxele degajate nu reacţionează între ele şi nu au efect cumulativ, debitul de aer L=max(Li) (cel
mai mare debit rezultat).
Dacă nocivităţile reacţionează (chimic) între ele (pot rezulta compuşi mai toxici) şi dacă au efect cumulativ sau
sinergic (acţiunea unui toxic poate fi favorizată de prezenţa altuia) atunci debitul de aer este:
n
L   Li
i 1
8.5. DEBITUL MINIM DE AER PROASPĂT

Pentru instalaţiile de climatizare sau ventilare care pot funcţiona cu amestec (de aer interior şi exterior)
trebuie să se precizeze care este proporţia amestecului sau cu alte cuvinte care este debitul minim de aer exterior ce
trebuie adus în încăpere.
Acest debit minim de aer proaspăt poate să rezulte din:
- diluarea conţinutului de CO2 în încăperile aglomerate
 YCO2
L1   YCO2  Ny CO2 , (8.12)
y adCO  y rCO
2 2
N- numărul de persoane;
y CO 2 - degajarea specifică de CO2 a unei persoane în funcţie de vârstă, activitate, timp de şedere, tabelul
7.1; yrCO2 - concentraţia de CO2 din aerul atmosferic, conform tabelului 8.1 şi yadCO2 - concentraţia admisibilă
în încăperi conform tabelului 8.2; condiţiile impuse de normele igienico- sanitare:
L2=Nls
N- număr de persoane;
3 3
ls- debitul de aer proaspăt pentru o persoană- 20m /h unde nu se fumează 26-30 m /h unde se fumează.
Se alege Lmin =max(L1,L2)
- dacă L1 sau L2 sunt mai mici decât 10% din debitul total al instalaţiei, L, se alege atunci ca debit minim de aer
proaspăt Lmin=0,10Linstalaţie .
Tabelul 8.1
Concentraţia de CO2
Locul 3
l/m g/kg
mediu rural 0,33 0,5
oraş mic 0,40 0,6
oraş mare 0,50 0,75
Tabelul 8.2
Nr. CO2
Denumirea încăperii 3
crt. l/m g/kg
1. Încăperi în care oamenii se află permanent 1 1,5
2. Încăperi pentru copii şi bolnavi 0,7 1,0
3. Încăperi în care oamenii se află periodic (instituţii) 1,26 1,75
4. Încăperi în care oamenii se află un timp scurt 2,0 3,0
Odată precizat debitul minim de aer proaspăt, rezultă şi debitul de aer recirculat
LR=Linst-Lmin
Pentru instalaţiile de climatizare s-a adoptat notaţia că Lmin=Le deci aer de stare exterioară şi pentru LR=LI aer de
stare I (interior).
Număr orar de schimburi reprezintă o intensitate a ventilării şi reprezintă un
indice de control al debitului de aer. Are importanţă pentru estimarea debitului de aer pentru obiectiv:
L (m 3 / h )
n (h -1 )
V (m 3 )
L (m 3 / h ) debit de aer
Debitul specific de aer L S  reprezintă o indicaţie a raţiei de aer pe o persoană şi
N nr. persoane
o indicaţie asupra debitului de aer recirculat .

CAPITOLUL 9
TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN CENTRALA DE CLIMATIZARE
Pentru ca aerul introdus în încăperi, având un anumit debit, să poată asigura condiţiile de temperatură şi
umiditate cerute, este necesar ca el să fie supus în prealabil unei tratări complexe.
Prin tratare complexă se înţelege o succesiune de procese simple la care este supus aerul exterior sau
amestecat (aer exterior şi aer recirculat), procese care se realizează în totalitate în centrale de climatizare la sistemele
centralizate, sau parţial în centrale de climatizare şi în continuare zonal sau local la celelalte sisteme.
Tratarea complexă presupune deci realizarea unui astfel de agregat care să asigure o succesiune de procese
simple de tratare, uşor controlabile şi de realizat, până ce aerul ajunge la starea necesară pentru a fi refulat în
încăperi.
Tratarea complexă presupune deci realizarea unui astfel de agregat care să asigure o succesiune de procese
simple de tratare, uşor controlabile şi de realizat, până ce aerul ajunge la starea necesară pentru a fi refulat în
încăperi.
Pentru trecerea de la starea iniţială a aerului ce intră în agregatul de climatizare la starea finală cu care iese,
există posibilităţi multiple de tratare., folosind după caz, un număr mai mare sau mai mic de procese simple succesive.
Criteriile de alegere a schemei de tratare sunt de natură tehnico- economică, urmărindu-se reducerea cheltuielilor de
investiţii şi a celor de exploatare prin realizarea unor consumuri minime de căldură şi mai ales de frig.
La alegerea schemei de tratare a aerului trebuie să se ţină seama că acelaşi agregat este folosit atât în regim
de iarnă, cât şi de vară, precum şi de schema de automatizare ce poate fi adoptată.
În cele ce urmează se dau unele scheme uzuale de tratare complexă a aerului pentru iarnă şi vară. În afara
acestora există sau se pot concepe şi alte agregate de climatizare cu scheme de tratare diferite.
9.1. TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN PERIOADA DE IARNĂ
9.1.1 Tratarea cu preîncălzirea aerului amestecat

Modul de tratare complexă a aerului cel mai folosit pentru perioada rece a anului se poate urmări în figura 9.1,
unde în afara reprezentării în diagrama h-x a proceselor succesive de tratare este dat schematic agregatul de
climatizare, cu amplasarea elementelor componente şi stările intermediare ale aerului în concordanţă cu cele din
diagramă.
Aerul preluat din interiorul încăperii climatizate I este amestecat în camera de amestec CA cu cel preluat din
exterior E, rezultând aerul de stare M care după filtrare este încălzit cu ajutorul unei bateri de preîncălzire BPI până la
starea P. În continuare aerul este umidificat adiabatic, cu apă rece recirculată, în camera de pulverizare CP
modificându-şi parametrii de la P la U şi apoi este încălzit în bateria de reîncălzire BRI până la starea C cu care poate fi
introdus în încăpere cu ajutorul pulverizatorului.
Dacă agregatul funcţionează numai cu aer exterior, fără amestec, atunci aerul de stare E este preîncălzit până
la starea P’, urmărindu-se apoi ciclul normal (PU şi UC) . Se observă că la orice raport de amestec, aer proaspăt-
aer recirculat, starea finală a aerului după preîncălzire are entalpia hPhP’…hu întrucât procesul de umidificare
adiabatică are direcţia, după cum se ştie, după 0, adică se desfăşoară după h=const.
Din diferenţa de entalpii (hP’-hE) şi (hP-hM) se observă consumul de căldură pentru preîncălzirea aerului, mai
mare cu cât proporţia de aer proaspăt este mai mare, rezultând Q BPI max pentru funcţionarea numai cu aer exterior.
Aerul refulat în încăpere având parametrii punctului C din diagrama h-x se amestecă cu aerul interior,
preluând umiditatea în exces şi servind după caz la acoperirea pierderilor de căldură (Qdeg<Qpierd) - evoluţia CI , după
direcţia  , sau la preluarea surplusului de căldură (Qdeg>Qpierd) – evoluţia CI , după direcţia  .
Tratarea complexă prezentată (v. fig. 9.1) este valabilă în cazul schemei de ventilare “sus- jos” când aerul este
evacuat din zona de lucru. Dacă încăperea este ventilată după schema “jos- sus”, evoluţia aerului în încăpere decurge
ca în figura 9.2, după cum degajările sunt mai mari sau mai mici decât pierderile de căldură.

h
P' C
tc 
I

P
ti C' '
U
tu

hp
t
=h u
M I BPI CP BRI
E C
M U C
tl E
P
Fig. 9.1. Tratarea aerului iarna, cu preîncălzirea aerului amestecat (sistem ”sus- jos”).
h h
Ie v C z l
I
I Ie v
  
C z l   P  
P
U
U
M M
E E
x x
a b
Fig. 9.2. Tratarea aerului iarna în cazul ventilării “jos- sus”:
a –cazul Qdeg>Qpierd; b –cazul Qdeg<Qpierd.
9.1.2. Tratare fără preîncălzirea aerului

În unele cazuri. debitul de aer recirculat este mai mare în raport cu debitul de aer proaspăt (de exemplu când
numărul de persoane aflate într-o încăpere este mai mic), astfel încât starea aerului amestecat, reprezentată în
diagrama h-x (fig. 9.3), se află în punctul M’ cu (xm’>xc). Deplasarea acestui punct de amestec în M cu (xm<xc) şi (hm=hu)
permite folosirea directă, fără preîncălzire, a unei camere de pulverizare, ce realizează procesul de umidificare
adiabatică MU şi apoi urmează reîncălzirea aerului fiind deci mai ridicat. Acest mod de tratare a aerului prezintă însă
unele avantaje din punctul de vedere al reglării automate a instalaţiei de climatizare.

C'
tc 
I
ti
   Fig. 9.3. Tratarea aerului iarna, fără
 preîncălzire
tp P C
M
tm I
F BI U
tl E E M P
C
Abur
9.1.3 Tratare cu preîncălzirea suplimentară a aerului proaspăt.
Fig. 9.4. Tratarea aerului

iarna cu încãlzirea suplimentarã h
a aerului proaspãt: C
a -cu douã trepte de preîncãl- tc 
zire; b -cu preîncãlzirea I

numai a aerului proaspãt.
ti M 
h C tp
tc  P
I
 U

ti P2
tp
U
tu
tm M M''
P1 M'
tp1 M'' I
M' BI F BPI BRI
I
BI F BPI BRI E P2 U
C
P1
C
tl E
E P1 P2 U
tl E
xl xm xc x i x xl xm xc xi x
Fig. 9.5. Tratarea aerului iarna cu preîncălzire şi

umidificare izotermică.

Sunt cazuri în care punctul de amestec M se află sub curba de saturaţie. Starea din zona
de ceaţă tinde să se stabilizeze, deplasându-se pe o dreaptă aproximativ paralelă cu h=const. (izotermele de ceaţă)
până la intersecţia acestei drepte cu =100% în punctul M’’. Din punct de vedere fizic, deplasarea acestui punct
înseamnă condensarea de regulă neacceptată a unei cantităţi de vapori de apă în camera de amestec.
Preîntâmpinarea acestui neajuns se poate face prin încălzirea prealabilă a aerului exterior, astfel încât punctul M de
amestec să iasă din zona de ceaţă.
În figura 9.4, a, aerul proaspăt este încălzit până la o temperatură oarecare tp1, peste punctul de îngheţ (de ex.
0
tp1+10 C), folosind o baterie de încălzire montată pe canalul de aer proaspăt. În continuare, tratarea complexă este
similară cazurilor anterioare.
În figura 9.4,b este arătată o altă posibilitate de tratare complexă a aerului, ce se poate folosi când punctul de
amestec, aer proaspăt cu aer recirculat, se află în zona de ceaţă. După cum se observă la acest sistem se preîncălzeşte
0
numai aerul proaspăt, de la starea E la starea P (cu tp=5…10 C) după care urmează amestecul cu aerul recirculat, de
stare I, punctul M cu M<100% să se găsească pe adiabata punctului U.
9.1.4. Tratarea cu preîncălzire şi umidificare izotermică.

În figura 9.15 se arată modul de tratare complexă a aerului iarna, folosind după preîncălzirea aerului amestecat
umidificarea izotermică cu abur saturat uscat (procesul PC , pentru cazul Qdeg>Qpierd, sau procesul P C  pentru cazul
Qdeg<Qpierd). Injectarea aburului furnizat de la un generator special se poate face atât în agregatul de climatizare, cum
este arătat în figură, cât şi pe canalul de refulare. Procedeul este folosit din ce în ce mai mult în unele ţări, mai ales în
cazul în care pentru tratarea aerului vara nu se prevăd camere de pulverizare a apei, pentru răcirea şi uscarea
acesteia, ci de baterii de răcire.
9.2. TRATAREA COMPLEXĂ A AERULUI ÎN PERIOADA DE VARĂ

Pentru perioada caldă a anului este necesar ca aerul (proaspăt sau amestecat) să fie răcit şi uscat astfel încât
conţinutul său de umiditate să ajungă egal cu cel al aerului condiţionat, pentru ca apoi încălzindu-l, să fie adus la
starea necesară obţinerii condiţiilor de climă interioară.
Răcirea şi uscarea aerului se pot reaşeza în camerele de pulverizare funcţionând cu apă rece din surse naturale
având temperatura cât mai scăzută (de exemplu apă de puţ de adâncime mare), sau cu apă răcită cu ajutorul unei
0
instalaţii frigorifice. Temperatura apei răcite trebuie să fie mai mare decât cea de îngheţ (4…5 C). O altă metodă de
răcire şi uscare a aerului, din ce în ce mai utilizată, este cea cu schimbătoare de căldură de suprafaţă – baterii de răcire
– alimentate cu apă răcită sau uneori direct cu agent frigorific. Se menţionează că folosirea directă a gheţii în
instalaţiile de climatizare nu este convenabilă, sistemul fiind incomod din multe puncte de vedere.
9.2.1. Tratare cu apă rece pulverizată.

În figura 9.6 se arată, pentru sistemul “sus- jos”, modul de tratare complexă în perioada caldă a anului., în care
răcirea şi uscarea amestecului de aer proaspăt şi recirculat M se face în camera de pulverizare funcţionând cu apa rece
(răcită). Acest proces MR se poate obţine dacă temperatura apei pulverizată este mai mică decât temperatura
punctului de rouă al aerului condiţionat (ta<tc), astfel încât să se obţină (xr=xc). În continuare aerul este încălzit
(procesul RC ) folosind bateria de reîncărcare BRI care poate funcţiona ca agent termic (apă caldă, apă fierbinte sau
abur) sau folosind o baterie electrică de încălzire, numai pentru perioada de vară.

h E
hc
tl M
I
tm  Fig. 9.6 Tratarea aerului vara folosind apă
ti h C rece pulverizată
R
tc

R
tr
t c c
tr ' R' I CP BRI
E M C
R C
P
xc =xr x
9.2.2. Tratare cu apă rece pulverizată şi baterie de răcire.
Dacă se dispune de apă rece din surse naturale, trebuie să se verifice dacă aceasta are o temperatură suficient
de mică pentru a se putea realiza în camera de pulverizare o răcire şi uscare a aerului suficientă (xr=xc). Dacă această
condiţie nu este îndeplinită se poate prevedea, după camera de pulverizare, o baterie de răcire R alimentată cu apă
răcită (agent frigorific), care să fie capabilă ca, în anumite perioade, să usuce în continuare aerul, după ieşirea acestuia
din camera de pulverizare.
Acest mod de tratare complexă a aerului este arătat în figura 9.7 în care: MR 1 este procesul de răcire şi
uscare în camera de pulverizare în circuit deschis a apei de temperatură ta (se observă că x r1  x c ); R 1R 2 este
procesul de răcire şi uscare a aerului obţinut cu bateria de răcire suplimentară (tBR fiind temperatura medie a
suprafeţei de schimb de căldură a acesteia); R 2C este procesul de încălzire cu bateria de reîncălzire.
9.2.3. Tratare cu cameră de pulverizare în două trepte.

În situaţia existenţei unor surse naturale de apă, se folosesc camere de pulverizare simple, într-o treaptă.
Această soluţie poate înlocui modul de tratare prezentat în figura 9.7, adică nu mai necesită o baterie de răcire
suplimentară, cu agregatul frigorific pentru obţinerea apei răcite.
Aşa cum se poate urmări în figura 9.8, unde se prezintă schematic agregatul, aerul amestecat şi filtrat trece
prin două camere înseriate (pe circuitul aerului) şi apoi este reîncălzit până la starea C. Apa rece, provenind direct de la
sursă, este pulverizată mai întâi în treapta a doua, din care apa din bazin este preluată de o pompă şi pulverizată în
prima treaptă. Procesul de tratare complexă aerului este similar celui din figura 9.7.
h hM E
hc
I M
te
hR 1 
ti C Fig. 9.7 Tratarea aerului vara cu cameră de
hR 2   pulverizare şi baterie de răcire suplimentară.
R1
ta R2
tB R I CP BR BRI
E M M C
C
P
xr 2 x r 1 xm x

I II
E M C
R1 R2
P1 P2
Fig. 9.8 Agregat de climatizare cu cameră de pulverizare în două trepte.
9.2.4. Tratare cu bateri de răcire şi umidificare adiabatică.

În figura 9.9 se arată schema agregatului şi procesele de tratare în diagrama h-x. După amestecul şi filtrarea
aerului, bateria de răcire realizează procesul de răcire şi uscarea a aerului MR , după care urmează umidificarea
adiabatică RU în camera de pulverizare funcţionând cu apă recirculată. După cum se vede, bateria preia întreaga
sarcină de răcire. Acest sistem prezintă unele avantaje din punctul de vedere al reglajului automat.
9.2.5. Tratare cu baterii de răcire şi încălzire (fără cameră de pulverizare).

În cazul în care, pentru perioada de iarnă, se prevede umidificarea aerului cu abur saturat, se poate renunţa
la cameră de pulverizare pentru perioada da vară. În acest sens, după amestec şi filtrare, aerul este răcit şi uscat cu
o baterie de răcire şi apoi reîncălzit. Reprezentarea în diagrama h-x a acestei tratări complexe este similară cu cea
din figura 9.6, în care însă, procesul MR este realizat de către bateria de răcire, iar procesul RC de către bateria
de reîncălzire.
h Eh
e
I M
tl 
ti h C h
I
R =h
tc U
R
U
tr c
t c
tB R I
F BR BRI
E M C
0 R
x
Fig. 9.9 Tratarea aerului vara cu baterie de răcire şi umidificare adiabatică.

CAPITOLUL 10
TRATAREA AERULUI ÎN INSTALAŢIILE
DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE
Aerul introdus în încăperile ventilate mecanic sau climatizate este preluat din exterior sau este provenit din
amestecul aerului proaspăt cu aerul recirculat. În ambele cazuri starea aerului nu corespunde cu starea pe care
trebuie să o aibă pentru a fi refulat în încăperi, în scopul realizării şi menţinerii condiţiilor interioare cerute. Apare deci
necesitatea prelucrării- tratării- aerului înainte de introducerea lui în încăperi.
În tehnica ventilării şi climatizării modalităţile de tratare a aerului sunt diverse şi dependente de procesele de
schimbare a stării aerului necesare a fi realizate. Astfel:
o pentru încălzirea sau răcirea aerului fără schimbarea conţinutului de umiditate se folosesc schimbătoare
de căldură de suprafaţă- baterii de încălzire şi baterii de răcire;
o pentru umidificarea aerului se folosesc camere de tratare cu apă sau umidificatoare cu abur saturat
uscat;
o pentru uscarea aerului se folosesc baterii de răcire, camere de tratare cu apă, precum şi tratare cu
substanţe desicante.
În acest capitol se prezintă sintetic problemele legate de tratarea aerului cu apă şi abur saturat uscat. Se
prezintă o sinteză a posibilităţilor generare de tratare a aerului, iar în finalul capitolului- tratarea complexă a aerului
care determină alcătuirea agregatelor de climatizare.
10.1. Procese posibile de schimbare a stării aerului tratat cu apă
Analiza proceselor posibile de schimbare a stării aerului în contact cu apa se poate face pornind de la
expresia fluxului de căldură elementare între aer şi apă sau pe cale grafică, folosind diagrama h-x.
În primul caz se analizează termenii relaţiei schimbului de căldură între aer şi apă:
dQ  dQ p  dQ l  ( t  t a )dS  r ( x  x a )dS. (10.1)
Din termenul ce exprimă schimbul elementar de căldură perceptibilă

dQ p  ( t  t a )dS (10.2)
se pot delimita următoare procese:

o răcirea aerului, dacă t>ta atunci dQp>0 (aerul cedând apei căldura perceptibilă);
o proces izotermic, dacă t=ta atunci dQp=0 (aerul îşi păstrează aceeaşi temperatură, neexistând schimb de
căldură perceptibilă);
o încălzirea aerului, dacă t<ta atunci dQp<0 (apa cedând căldură perceptibilă aerului).
În mod similar, din termenul ce exprimă schimbul elementar de căldură latentă
dQ l  r ( x  x a )dS (10.3)
apar următoarele procese posibile:
o uscarea aerului, dacă x>xa, ceea ce înseamnă că ta<t, atunci dQl>0 (aerul cedând apei căldura latentă odată
cu vaporii ce se condensează);
o proces după x=const., dacă x=xa, adică ta=t, atunci dQl=0 (neexistând nici condensare nici evaporare,
schimbul de căldură latentă este nul);
o umidificarea aerului, dacă x<xa, adică ta>t, atunci dQl<0 (aerul primind de la apă căldura latentă odată cu apa
evaporată).
Dacă se continuă cu analiza simultană a ambilor termeni vor rezulta şi celelalte procese posibile de schimbare a
stării aerului în contact cu apa (de exemplu răcirea cu uscarea aerului, răcirea cu umidificarea aerului etc.).
Pentru a analiza procesele posibile de tratare a aerului cu apă folosind diagrama h-x şi scara sa unghiulară, se
ţine seama că în cazul contactului dintre aer şi apă, procesele rezultate sunt caracterizate prin raportul de
termoumiditate .

Posibilităţile de tratare a aerului cu apă sunt dependente de temperatura aerului saturat ts din stratul limită
de la suprafaţa apei, adică de temperatura apei ta aşa cum s-a admis pentru cazul picăturilor de apă. Reprezentând în
diagrama h-x starea aerului saturat din stratul limită la intersecţia curbei de saturaţie cu izoterma ta, se observă (fig.
10.1) că, dacă punctul O reprezintă starea iniţială a aerului, posibilităţile de tratare cu apă ale acestuia sunt limitate.
Astfel, procesele de schimbare a stării aerului în contact cu apa nu se pot desfăşura decât între tangentele OA şi
0
OB la curba de saturaţie. În cazul când temperatura corespunzătoare punctului A este sub 0 C, limitele proceselor
0
posibile se restrâng între OD şi OB , temperatura stării D fiind de minimum 0 C (apa în stare lichidă). Rezultă deci
că apa de tratare poate avea temperaturi corespunzătoare punctelor de la D la B de pe curba de saturaţie.
Analiza proceselor posibile trebuie făcută pentru sectoarele a, b, c şi d determinate din dreptele t=const.,
h=const. şi x=const. ale căror direcţii sunt respectiv =iv, =0 şi =-. Temperaturile apei vor fi luate în raport cu
temperatura t a aerului după termometrul uscat, temperatura t’ după termometrul umed şi temperatura punctului de
rouă t.
Se admite în mod convenţional că procesele de schimbare a stării aerului decurg după o dreaptă care uneşte
punctul de stare iniţială a aerului cu punctul de pe curba de saturaţie având temperatura pei. Această convenţie este
corectă însă numai în cazul în care temperatura apei rămâne constantă în timpul procesului, ceea ce nu este valabil
pentru procesele politropice (vezi§10.1.2).
Rezultatele ce se obţin din această analiză a proceselor posibile de schimbare a stării aerului în contact cu apa
sunt sintetizate în tabelul 10.1, în care se arată şi caracterul fiecărui proces.
Tabelul 10.1
Proces în zona sau ta Direcţia dx dh dt Caracterul procesului
0
după [ C] procesului  (pentru aer)
a ta>t >hv >0 >0 >0 umidificare cu încălzire
t=const. ta=t =hv >0 >0 =0 umidificare izotermică
b ta>t>t’ 0<<iv >0 >0 <0 umidificare cu răcire şi
creşterea entalpiei
t’=const. ta=t’ =cata >0 =0 <0 umidificare (răcire) adiabatică
(0)
c t’>ta>t -<<0 >0 <0 <0 umidificare cu răcire şi
scăderea entalpiei
x=const. ta=t =- =0 <0 <0 răcire la x=const.
0
d t>ta>0 C >0 <0 <0 <0 răcire cu uscare
Se observă că în general procesele de schimbare a stării aerului sunt procese politropice şi se obţin prin
pulverizarea apei în circuit deschis, cu excepţia procesului de umidificare adiabatică, în care temperatura apei este
egală cu temperatura după termometrul umed al aerului (ta=t’).
Dintre procesele posibile de schimbare a stării aerului în contact cu apa, sunt frecvent utilizate în practică
procesele de umidificare adiabatică şi procesele politropice de răcire cu uscare a aerului, ce vor fi analizate în
continuare.
h  
8
B
t=ct O
t hv b C
t’ h= Fig. 10.1
c  ct

d
t
O D
A

8
x=ct x
10.1.1. Umidificarea adiabatică

În procesul de umidificare adiabatică obţinut când temperatura apei este egală cu temperatura după
termometrul umed al aerului (ta=t’) aerul cedează apei căldură perceptibilă înapoi de la apă, odată cu vaporii formaţi,
sub formă de căldură latentă. Astfel pentru 1 kg aer de stare (1) cedează apei o cantitate de căldură perceptibilă r0x
kg de apă şi primeşte de la apă odată cu vaporii o cantitate de căldură (r0+cata)x.
Diferenţa de entalpii fiind:
h=(r0+cata)x-r0x
h
rezultă raza procesului    ca t a  ca t '
x
Din cauza temperaturilor relativ mici ale apei de tratare direcţia = cata face un unghi foarte mic cu =0 ceea ce
permite în tehnica ventilării ca procesele adiabatice să fie considerate după direcţia 1-2’, real după 1-2, fig. 10.2.
h
h
t' 1
2'' 2
t Fig. 10.2
c
a ct
t2=t' 
2'

x
x
Umidificarea adiabatică este folosită în climatizare iarna şi în perioadele de tranziţie şi uneori chiar vara.
Avantajul principal este că apa nu trebuie încălzită sau răcită, putând fi preluată direct din bazinul camerei, pentru a
ajunge la ta=t’.
Indiferent dacă ta1<t’ sau t’<ta2 după o scurtă perioadă de funcţionare ea va tinde către o temperatură de
echilibru ta=t’ denumită limita de răcire (încălzire) a apei după care ea rămâne constantă.
Procesul 1-2 când starea finală a aerului ajunge la temperatura apei este un proces ideal. Procesul real este 1-2’
cu <1. Punctul 2’’ va fi mai aproape de 2 cu cât suprafaţa de schimb este mai mare adică cantitatea de apă
pulverizată este mai mare (în condiţiile aceloraşi dimensiuni ale picăturilor şi a aceluiaşi tip de contact, deci cu cât
Ga
coeficientul de stropire, , este mai mare. Prin  .
L
10.1.2. Procese politropice
În cazul proceselor politropice de schimbare a stării aerului în contact cu apa, pe lângă variaţia stării aerului se
produce şi variaţia temperaturii apei. Se poate scrie deci următoarea relaţie de bilanţ termic:
Q=L(hi-hf)=Gaca(taf-tai) (10.4)
unde hi, hf- entalpiile, iniţială şi finală ale aerului , tai, taf- temperaturile, iniţială şi finală ale apei.
Notând cu h= hi-hf şi t= taf-tai , coeficientul de stropire :
Ga h
 
L c a t
adică variaţia de entalpie h este proporţională cu coeficientul de stropire. Deci starea finală a aerului a unui proces
politropic real este mai aproape de starea finală a procesului ideal cu cât  este mai mare.

Mărimea lui  se limitează din punct de vedere economic (al consumului de apă) iar la procesele de răcire şi
uscare şi din punct de vedere al uscării maxime.
Considerăm un proces de uscare şi răcire realizat în condiţiile pulverizării apei în echipament, fig.10.3. Aerul de stare A
intră în contact cu apa cu temperatura tai (B fiind starea aerului în stratul limită). Pe măsură ce A se deplasează spre B
temperatura apei se deplasează de la B spre C, de la tai la taf. Starea B’ este starea finală a aerului şi taf starea finală a
apei pentru un anumit coeficient de stropire . Dacă se măreşte  starea finală a aerului ajunge în D şi a apei în E adică
t’s=tat.
Dacă se continuă mărirea lui  procesul va urma direcţia h=ct. de la D la E ajungând în final, prin mărirea lui 
ca starea finală E a aerului să aibă temperatura egală cu cea a apei, adică procesul ideal A, D, E. Se poate observa deci
că pentru răcirea şi uscarea aerului cu apă este defavorabilă peste o anumită creştere a coeficientului de stropire.
h A
hi
ti
=1 Fig. 10.3
B'
F
tf
D
t'i hf ht
t'f E h
tt=t'D ht
taf tt C
ta
tai B
10.2. CAMERE DE TRATARE A AERULUI CU APĂ

CTAA- camerele de tratare a aerului cu apă- sunt schimbătoare de căldură şi umiditate, suprafaţa de schimb
constituind-o suprafaţa apei, sub formă de picături sau peliculă, în contact direct cu aerul. Pot constitui în acelaşi timp
şi un tip de separatoare de impurităţi din aer.
CTAA pot fi clasificate în două categorii:
 camere cu umplutură, la care umplutura este umezită continuu, schimbul de căldură şi substanţă
făcându-se între aer şi pelicula de apă formată;
 camere de pulverizare, la care, în curentul de aer este pulverizată apă sub formă de picături.
C.P.- camerele de pulverizare- sunt mai des folosite în instalaţiile de climatizare.
1
Fig. 10.4

Camerele cu umplutură, fig. 10.4, sunt camere verticale, aerul circulând în contracurent cu mişcarea apei,
printr-un strat de umplutură stropit permanent cu apă. Se creează astfel o peliculă de apă a cărei suprafaţă de contact
este mult mărită. Stratul de umplutură (1) are 300-400 mm format din inele ceramice cu l=d şi grosimea mică a
peretelui. Stratul trebuie să creeze o suprafaţă mare de contact şi o rezistenţă mică la trecerea aerului. Regiunea de
pulverizare 2 creează pelicula de apă, (2). Deasupra registrului de pulverizare se prevede un S.P. (3) format tot dintr-
un strat de umplutură de 100-200 mm. Viteza aerului în secţiunea transversală este de 0,6-1,2 m/s pentru a nu rezulta
pierderi de sarcină mari. Din această cauză la acelaşi debit de aer, gabaritul CU este mai mare decât al CP, dar la
acelaşi consum de apă eficienţa CU este mai mare decât a CP.
Camere de pulverizare
După direcţia mişcării aerului pot fi
o verticale;
o orizontale.
După sensul de mişcare al picăturilor în raport cu mişcarea aerului. C.P. pot fi pulverizate în echicurent,
contracurent sau combinat. Astfel C.P. orizontale, fig. 10.5, pot fi echipate cu:
o un registru de pulverizate în echi sau contracurent;
o cu două registre, în echi, în contra sau unul în echi şi altul în contracurent.
l1 l2 l1 l3 l2 l1 l2 l4
l2 l4 l2 l3 l4 l1 l3 l2 l4
Fig. 10.5
Distanţele de amplasare a registrelor depind de tipul C.P. pentru care au fost determinate experimental
performanţele acestora.
C.P. pot fi şi în două trepte, compuse din două camere montate orizontal sau vertical. Acestea permit o
accentuare a răcirii faţă de cea rezultată într-o singură treaptă. Apa de răcire din treapta a doua este preluată de o
pompă şi pulverizată în treapta întâi. Sistemul este folosit când se dispune de o sursă de apă rece naturală.
Pe baza unor cercetări experimentale au fost puse bazele unei norme interne de fabricaţie a C.P. (umidificare)
3
pentru debite între 310054000 m /h. Norma internă precizează: dimensiunile geometrice, modul de amplasare al
pulverizatoarelor, distanţa între registre, indicaţii cu privire la alegerea camerelor de pulverizare, eficienţa acestora în
diferite regimuri de funcţionare- politropic sau adiabatic.
C.P. sunt paralelipipedice, lungimea rezultând din numărul de RP iar secţiunea transversală în funcţie de
vitezele recomandate ale aerului. La partea inferioară corpul camerei este prevăzut cu un bazin, 400-500 mm, fig.
10.6, echipat cu preaplin (sifonat) golire şi robinet cu plutitor pentru completarea apei evaporate. Pot fi construite din
tablă de oţel, beton armat protejat hidrofug, materiale plastice sau alte materiale condiţia principală fiind o
construcţie etanşă. Pentru acces şi supraveghere se prevăd uşi de acces, cu ochiuri etanşe prevăzute cu geam şi
corpuri de iluminat de tip etanş. La capetele CP la intrare şi ieşire se prevăd separatoare de picături; primul având mai
mult rol de uniformizare a curgerii în cameră iar al doilea de reţinere a picăturilor . Sunt realizate din fâşii verticale de
tablă care asigură o mişcare şicanată a aerului.

10.2.1. Instalaţia de pulverizare a apei
Fig. 10.6
C.P. sunt dotate cu instalaţie de alimentare cu apă care este compusă din: pulverizatoare, registru de
pulverizare, filtru de apă, pompe, conducte din oţel zincat şi armături.
Pulverizatoarele de apă, fig. 10.7, sunt de două tipuri: centrifugale şi de şoc. Primele,
înaintea ieşirii apei din orificiu, imprimă apei o mişcare de rotaţie care se obţine fie prin trecerea ei prin canale
spiralate, fie prin intrarea tangenţială a apei în camera de rotire a pulverizatorului. La pulverizarea de şoc, jetul
compact de apă se loveşte de un obstacol care dispersează apa în picături; acestea se folosesc pentru umidificarea
separatoarelor de picături. Caracteristicile hidraulice au fost determinate experimental, pe baza acestora au putut fi
întocmite nomograme de alegere în funcţie de presiunea apei pa şi diametrul ajutajului de ieşire a apei d0.
d0
Fig. 10.7
d0
Registrele de pulverizare sunt distribuitoare din ţeavă de oţel zincată, neagră grunduită sau din material
plastic pe care sunt montate pulverizatoarele. Acestea trebuie astfel concepute şi dimensionate, încât să asigure
2
aceeaşi presiune a apei la fiecare pulverizator. Modul de aşezare şi densitatea pulverizatoarelor pe 1m de secţiune
transversală diferă de tipul acestora, avându-se în vedere ca la limita jeturilor de apă, conurile de împrăştiere să
acopere toată secţiunea transversală a C.P. . Din cauza regimului diferit iarna-vara, fiecare registru de pulverizare
trebuie prevăzut cu armături de închidere.
Pompe de circulaţie folosesc pentru asigurarea debitului de apă şi presiunea necesară pulverizării apei. Sunt
pompe centrifuge, deci pentru alegere trebuie cunoscute debitul şi înălţimea de pompare.
Debitul de apă necesar:
Ga=L
în care: - coeficientul de stropire, kg/kg aer, şi L- debitul de aer, kg/s.
Înălţimea de pompare necesară:
HP=Hp+Hg+Hu
în care:
Hp- pierderea de sarcină pe conductele de aspiraţie şi refulare;
Hg- înălţimea geodezică, diferenţa dintre nivelul celui mai sus plasat pulverizator şi nivelul apei din bazin,
sau rezervorul de unde este aspirată apa;
Hu- presiunea de utilizare în funcţie de tipul pulverizatorului şi fineţea pulverizării.

Filtre de apă necesare reţinerii particulelor solide aflate în suspensie în apă. Sunt formate din plasă de sârmă
de alarmă având mărimea ochiurilor în funcţie de diametrul orificiului de ieşire al pulverizatorului care împreună cu
presiunea apei, determină fineţea de pulverizare şi debitul de apă. Orientativ:
3 2
o pentru pulverizare brută 1,251,25 mm 1530 m /h m ;
3 2
o pentru pulverizare medie 0,90,9 mm 1525 m /h m ;
3 2
o pentru pulverizare fină 0,50,5 mm <10 m /h m .
În funcţie de gabaritul filtrului acesta se montează în bazinul camerei sau în afara lui.
10.2.2. Calculul termic şi de alegere al C.P.

Schimbul de căldură şi substanţă din camerele de pulverizare este un fenomen complex depinzând de foarte
mulţi factori:
 coeficientul de stropire;
 timpul de contact determinat de viteza relativă aer-apă şi lungimea camerei;
 sensul pulverizării;
 fineţea pulverizării;
 gradul de depresie a picăturilor de apă determinat de presiunea apei şi de diametrul orificiului
pulverizatorului;
 starea iniţială a apei.
Un calcul de dimensionare teoretic al C.P. nu a dus la aplicarea directă în practică a rezultatelor. Chiar dacă se
 
acceptă ipoteza simplificatoare Le  1   c p  integrarea ecuaţiei lui Merkel dQ=(h-hs)ds este dificil de
 
efectuat din următoarele cauze:
 suprafaţa reală de schimb;
 variaţiei continue a stării aerului pe parcursul trecerii lui printre picături;
 temperaturii şi suprafeţelor picăturilor de apă variabile;
 modificarea formei şi dimensiunilor picăturilor reale datorită interacţiunilor reciproce (ciocniri, divizări şi
comasări de picături) şi prin procedeele de evaporare-condensare care au loc continuu.
Nu se pot aplica metodele de calcul al schimbătoarelor de căldură de suprafaţă prin determinarea
coeficientului de schimb de căldură şi substanţă raportaţi la unitatea de volum a camerei sau raportaţi la secţiunea
transversală a camerei.
Cele mai multe metode de calcul termic au la bază coeficientul de eficacitate al schimbului de căldură numit
uneori eficienţă iar alte ori randamentul termic al C.P. Aceste metode cuprind performanţe experimentale valabile
numai pentru anumite C.P. tipizate şi nu pot fi aplicate altor tipuri.
Eficienţa schimbului de căldură în C.P. exprimă raportul dintre fluxul de căldură Qr schimbat între aer şi apă
în procesul real şi cel maxim posibil Qt. Acceptând diferite aproximări, coeficientul de eficacitate poate avea expresii
diferite. Mai des sunt folosite exprimările coeficientului de eficacitate notat cu E (eficienţa C.P.) sau cu t
(randamentul termic al C.P.). Eficienţa C.P. ia valori diferite în funcţie de procesele de schimbare a stării aerului în
contact cu apa: politropice sau adiabatice.
Randamentul termic t pentru procese politropice se deduce ţinând seama de fluxul de căldură schimbat în
procesul real AB’ şi procesul BC, fig. 10.8, pentru aerul saturat din stratul limită al picăturilor de apă:
Q r  L( h i  h f )  Lc( t af  t ai ) (10.5)
Pentru procesul ideal, procesul AE pentru aer şi BE pentru stratul limită:
Q r  L( h i  h t )  Lc( t t  t ai )
Q h  h f t af  t ai (10.6)
t  r  i 
Qt hi  ht t t  t ai

h A
ti hi

t'i B' Fig.10.8
tf
t'f hf
D E
tt=t'D ht
taf C E'
tai B
x
C'
Făcând aproximaţia că pentru diferenţe h5 curba =1 poate fi aproximată printr-o dreaptă, rezultă că
rapoartele dintre entalpiile h şi temperaturile după termometrul umed corespunzătoare fiecărei entalpii sunt
aproximativ constante:
h hf
m i 
t 'i t 'f
t'  t' t  t ai t 'i  t 'f  t af  t ai t 'f  t af

Deci t  i f  af   1 . (10.7)
t 'i  t 't t t  t ai ' '
t i  t t  t t  t ai '
t i  t ai
Eficienţa E pentru procese politropice se exprimă printr-o relaţie care acceptă o mai importantă aproximare şi
anume că în timpul procesului de schimbare a stării aerului temperatura apei rămâne constantă tai=taf=tt=ta;
Q h  h f AB' t i  t f
E r  i   (10.8)
Q t hi  h t AB t i  t a
Randamentul t şi eficienţa E pentru procese adiabatice au relaţii de exprimare identice.
Deoarece în timpul procesului t’i=tai =taf, se scrie
AB' t i  t f
t  E  
AB t i  t a
t  t 'i  t f  t 'i t'  t'
t  i  1 f i
t i  t 'i t i  t 'i

A
t'i
B' 
tf C Fig. 10.9
ta=t'i a ta
B 
AB' t i  t f
t  E  
AB t i  t a
(10.9)
t i  t 'i  t f  t 'i t'  t'
t   1 f i
t i  t 'i t i  t 'i
10.2.3. Alegerea camerelor de pulverizare

Se face pentru tipuri de camere pentru care sunt cunoscute t sau E. În primul caz se cunosc: debitul de aer L,
lungimea C.P., viteza de circulaţie a aerului deci şi secţiunea transversală, coeficientul de stropire , eficienţa maximă
tmax starea iniţială şi finală a aerului conform procesului din h-x iar în funcţie de sursa apei de răcire poate fi
cunoscută tai (pentru surse naturale de apă) sau taf din reprezentarea procesului în h-x în cazul folosirii apei răcite cu
agregat frigorific. Se determină după caz tai sau taf plecând de la relaţia pentru randament şi coeficientul de stropire.
t '  t af hi  hf
t  f ; 
'
t i  t ai c a ( t af  t ai )
(10.10)
t af  t 'f  (1  t )( t 'i  t ai )
t '  t af (10.11)
t ai  t 'i  f
1  t
Pentru procese adiabatice unde :
t 'i  t 'f  t ai  t af
t f  t i  t ( t i  t a )
Pentru tipurile de camere de pulverizare cu eficienţa E cunoscută s-au stabilit relaţii pentru determinarea
coeficientului de stropire  de tipul =f(v, , E, pa).
Metoda Barcalov
Pentru diferite regimuri de funcţionare: procese politropice de răcire şi uscare procese politropice de
umidificare cu creşterea sau scăderea entalpiei, procese de umidificare adiabatică.

t t
E  i f  E max  tipul de cameră - lungimea, poziţia registrelor de pulverizare. Aria secţiunii
ti  t t
transversale se calculează cu viteza recomandată şi debitul de aer:
L
A 2
cu v=1,83 gk/m s, în funcţie de tipul pulverizării.
v
Pentru procese politropice de răcire şi uscare şi pulverizare brută se determină :
1 1,175
 sr  2,92 Y( v)  035 (lg ) (10.12)
1 E
Y=1 CPV;
Y=0,86 CPO separatoare neumidificate;
Y=0,72 CPO separatoare umidificate.
Pentru procese adiabatice:

abr=0,44br
Debitul de apă G=L.
Ga
Numărul de pulverizatoare: n G=f(0, pa, tip pulverizator)
G
N=624 buc/m2 recomand 1216 buc/m2.
Temperatura iniţială şi finală a apei de pulverizare, se calculează cu relaţiile:

1 ' ' h  hf
t ai  t 'i  (t i  tf )  i (10.13)
t c pa 
1 ' ' h  hf (10.14)
t af  t 'i  ( t i  t f )  (1  t ) i
t c pa 
Metoda Wittorf
Bazată pe ample cercetări teoretice şi experimentale. Pentru o C.P. cu l=2m (cele mai folosite), cu
pulverizatoare centrifugale, presiunea apei de pulverizare 2bar a rezultat o relaţie între eficienţă şi coeficientul de
stropire, pentru procese adiabatice:
t t
E  t  i f  1  e  k
ti  ta
k- constantă determinată experimental şi care pentru procese adiabatice k=2..3.

CAPITOLUL 11
SISTEME DE VENTILARE MECANICĂ
11.1. SCHEMA DE PRINCIPIU A UNEI INSTALAŢII DE VENTILARE MECANICĂ

În figura 11.1 este arătată schema unei instalaţii de ventilare mecanică (cu refulare şi absorbţie) care se poate
funcţiona în oricare din cele trei regimuri: cu aer amestecat (provenit din amestecul aerului proaspăt luat din exterior
cu aerul recirculat preluat din încăpere), numai cu aer proaspăt, numai cu aer recirculat (regim de recirculare totală).
PA
CRE GA
AZE ti
CRR VE
CRP GR
te
RC
GE Încãperea ventilatã
FP BI VI AZI
1 2 3
Fig. 11.1 Schema unei instalaţii de ventilare mecanică generală:
PA –priză de aer proaspăt; GE –gură de evacuare a aerului viciat în exterior; RC –recuperator de căldură; CRE, CRR, CRP
–clapete de reglaj pe canalele de aer evacuat, recirculat, proaspăt; FP –filtru de praf; BI –baterie de încălzire; VI, VE –
ventilator de introducere , de evacuare; AZI, AZE –atenuator de zgomot pe circuitul de introducere, respectiv pe
circuitul de evacuare; GR –gură de refulare; GA –gură de absorbţie;
reţea de canale pentru introducere;
reţea de canale pentru evacuare şi recirculare:
1 –partea de recuperare a căldurii; 2 –centrala de ventilare (agregatul de ventilare); 3 –partea de atenuare a
zgomotului produs de ventilatoare.
Se observă că instalaţia prezentată este alcătuită din: gurile de introducere în încăpere a aerului de ventilare GR
şi cele de absorbţie a aerului viciat GA; reţeaua de canale de aer; centrala de ventilare; priza de aer proaspăt PA; gura
de evacuare a aerului viciat în exterior GE.
În unele cazuri este recomandabil să se folosească un recuperator de căldură RC (dreptunghiul 1 din figura
11.1) în vederea reducerii consumului de energie termică. Pentru cazurile în care nivelul de zgomot produs de
ventilator este prea ridicat, se introduc în instalaţie atenuatoare de zgomot atât pe partea de refulare, cât şi pe cea de
evacuare (AZI, AZE – dreptunghiul 3). Poziţia de montaj este totdeauna între ventilator (care constituie sursa de
zgomot) şi încăpere.
Aspectele generale referitoare la aceste elemente componente sunt prezentate în continuare, urmând ca
unora dintre ele să li se afecteze subcapitole speciale.
11.1.2. Elementele principale ale unei instalaţii de ventilare mecanică
11.1.2.1 Priză de aer

Reprezintă elementul instalaţiei de ventilare cu ajutorul căruia se preia din exterior aer proaspăt. Se poate
amplasa într-un spaţiu verde, într-o fereastră sau pe o faţadă (sub cornişă cel mai adesea). Priza de aer este alcătuită
dintr-o ramă de oţel cornier (sau lat), o plasă de sârmă, strekmetal, sau un trafor (pentru împiedicarea pătrunderii
corpurilor străine) şi jaluzele fixe contra ploii. Prinderea ramei se face fie pe zidărie, fie direct pe canalul din tablă.
Amplasarea prizei de aer trebuie să se facă în locurile unde nu este posibilă prezenţa gazelor nocive, a prafului
combustibil sau inflamabil. Sunt cazuri când nu pot fi respectate aceste condiţii, amplasarea trebuind să se facă la
nivelul parterului. Se va avea grijă în acest caz ca înălţimea prizei faţă de teren să fie minimum 2,5…3 m. În cazul

amplasării pe pereţii exteriori se recomandă ca suprafeţele respective să fie orientate spre nord, nord- est, nord-vest,
în aşa fel ca radiaţia solară directă să nu ducă la supraîncălzirea aerului proaspăt (indirect de la elementele de
construcţie).
11.1.2.2. Filtrul de praf

Se prevede în mod obligatoriu la orice instalaţie de ventilare mecanică şi are rolul de a reţine praful din aerul
proaspăt şi recirculat. Problema de bază a filtrelor o constituie întreţinerea lor. De modul cum sunt curăţate filtrele
depinde în mare măsură funcţionarea corespunzătoare a instalaţiei. Camera unde sunt amplasate filtrele trebuie să
aibă o uşă de acces pe partea de aer necurăţat, pe unde se scot filtrele în vederea curăţirii lor.
11.1.2.3. Bateria pentru încălzirea aerului

Este un schimbător de căldură format din ţevi cu aripioare, ţevi cu bandă spiralată, ţevi şi lamele care se
foloseşte la încălzirea aerului în perioada rece a anului. Poate funcţiona cu apă caldă, cu apă fierbinte sau abur. Mai
rar se folosesc baterii electrice sau cu gaze arse.
11.1.2.4. Ventilatoarele de introducere şi de evacuare a aerului

Sunt de regulă de tip centrifugal monoaspirant (uneori şi dublu aspirante), dar pot fi şi de tip axial în cazul unei
execuţii îngrijite. Ventilatorul de introducere se montează de obicei după grupul filtru- baterie. Filtrul şi bateria se
montează alăturat din considerente de montaj, alcătuind un bloc comun.
11.1.2.5. Reţeaua de canale

Se execută în majoritatea cazurilor din tablă de oţel zincată. Modul de alcătuire, asamblare şi montare toate
accesoriile care permit, după execuţia instalaţiei, controlul, măsurarea, reglarea şi curăţarea canalelor de aer.
11.1.2.6. Gurile de aer de introducere şi evacuare

Au o mare diversitate de tipuri ca formă, alcătuire şi material. Ele se montează atât pe zidărie sau elementele
de construcţie, cât şi direct pe canalele de aer. Trebuie să se încadreze organic în mod organic în arhitectura încăperii
şi să conţină toate elementele necesare modificării direcţiei jetului pe verticală şi orizontală şi reglării debitului de aer.
Lipsa acestor elemente conduce de multe ori, prin apariţia senzaţiei de curent, la neutilizarea întregii instalaţii.
11.1.2.7. Gura de evacuare a aerului în exterior

Ca alcătuire constructivă poate fi identică cu priza de aer sau în locul jaluzelelor fixe pot fi prevăzute jaluzele de
suprapresiune. Prin gurile de evacuare aerul viciat din încăperi este eliminat în atmosferă. Gurile de evacuare sunt
amenajate cel mai adesea pe acoperiş, dar se pot amenaja şi în pereţii laterali sau în ochiuri de fereastră.
11.1.2.8. Recuperatorul de căldură

Este un schimbător de căldură de obicei de tip aer- aer. Cu ajutorul lui aerul proaspăt care se introduce în
încăpere este încălzit parţial pe seama aerului viciat care se evacuează în exterior. Din cauza diferenţelor mici de
temperatură şi a coeficientului global de transfer de căldură relativ redus, rezultă o suprafaţă mare de schimb, deci un
aparat mare cu cost de investiţie ridicat, ceea ce face ca folosirea lui să fie limitată. Se montează fie în centrala de
ventilare, fie pe acoperiş.
11.1.2.9. Atenuatorul de zgomot

Este un aparat alcătuit din plăci acoperite cu material fonoabsorbant (sau o cutie cu miez fonoabsorbant) care
la trecerea aerului prin el reduce nivelul de zgomot. Se amplasează fie în centrala de ventilare, fie pe canalele de
legătură între centrală şi încăpere.
Distanţa dintre priza de aer şi gura de evacuare. În cazul clădirilor publice şi de locuit, al secţiilor din categoria D
sau E de pericol de incendiu şi al secţiilor din categoria C în care aerul evacuat nu conţine praf în suspensie distanţa
dintre priza de aer şi gura de evacuare trebuie să fie de minimum 10 m pe orizontală, sau de 5-8 m pe verticală. În
cazul secţiilor din categoria A sau B şi al celor din categoria C de pericol de incendiu cu degajări de praf, se recomandă
să se respecte ambele condiţii de distanţă.

11.1.3. Amplasarea centralei de ventilare

Ca poziţie în clădire, centrala de ventilare se amplasează, de regulă, la subsol şi mai rar la nivelurile
intermediare.
Centrala de ventilare trebuie să se amplaseze astfel încât să fie cât mai aproape de încăperea sau încăperile
deservite, pentru a avea trasee scurte şi pentru a avea o răcire, respectiv o încălzire aerului de refulare în canalele de
ventilare cât mai mici. În cazul unor trasee lungi va fi necesară o izolare termică a canalelor de aer. Nu trebuie scăpat
din vedere că trasee lungi de canale înseamnă consum sporit de tablă, pierdere de sarcină mai mare şi deci consum
suplimentar de energie electrică. Aceasta înseamnă pe lângă o scumpire a investiţiei şi o scumpire a exploatării.
Un alt criteriu de care trebuie ţinut seama la amplasarea centralei de ventilare este şi cel legat de zgomotul
produs de ventilatoare. Dacă încăperile deservite au un nivel de zgomot admisibil coborât (teatre, săli de operă,
concerte, săli de audiţii etc.), este necesar ca amplasarea centralei de ventilare să se facă în subsol, în zona încăperilor
anexe.
11.2. SISTEME DE VENTILARE MECANICĂ GENERALĂ
11.2.1. Instalaţii de ventilare prin absorbţie

Acestea extrag aerul dintr-o încăpere cu ajutorul unui ventilator şi-l evacuează în exterior, în timp ce din
încăperile alăturate sau din exterior pătrunde pe cale naturală prin neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor, aerul de
compensaţie (fig. 8.2,a). Instalaţia creează o depresiune în încăperile şi se recomandă să fie folosită acolo unde se
urmăreşte împiedicarea împrăştierii în clădire a aerului viciat. Sistemul îşi găseşte utilizare la încăperi mici, cu viciere
puternică a aerului prin gaze, vapori, mirosuri sau temperatură mare, cum ar fi bucătării, W.C:- uri, garderobe,
laboratoare, posturi de transformare, încăperi pentru acumulatori, camere obscure etc. Este un sistem simplu şi
eficient, însă limitat din cauza curenţilor de aer rece care apar. Se poate folosi şi pentru ventilarea încăperilor mari însă
numai pentru perioada de vară.
11.2.2. Instalaţiile de ventilare prin refulare

Se aspiră aer din exterior cu ajutorul unui ventilator şi se introduce în încăperea supusă ventilării (fig. 11.2, b).
Datorită suprapresiunii create, aerul din încăpere pătrunde pe cale naturală în încăperile alăturate sau iese în exterior,
fiind împiedicată pătrunderea nocivităţilor din încăperile alăturate. Iarna este necesară încălzirea aerului refulat în
încăpere. Utilizarea acestui sistem se poate face la încăperi unde vicierea aerului este redusă. Se pretează la birouri,
ateliere mecanice, magazine, expoziţii etc.
11.2.3. Instalaţii de ventilare prin refulare şi absorbţie

Se utilizează la încăperi mari, unde folosirea uneia din instalaţiile arătate ar conduce la apariţia curenţilor de
aer supărători. Instalaţia constă din combinarea unei instalaţii de refulare prin absorbţie. Se pretează la săli de orice
tip, cinematografe, restaurante etc. Instalaţia poate funcţiona cu aer exterior, cu aer parţial recirculat (amestecat) sau
cu aer recirculat (în regim de recirculare totală). În afara ventilării, această instalaţie asigură şi încălzirea încăperii.
11.2.4. Instalaţii de ventilare şi umidificare

Se utilizează la încăperi unde umiditatea relativă scăzută a aerului interior în timpul iernii creează neplăceri.
Umidificarea aerului introdus în încăpere se realizează pe cale adiabatică prin pulverizare cu apă (în circuit închis) în
curentul de aer (fig. 11.2, c) sau prin injectare de abur viu (umidificare izotermă.
11.2.5. Instalaţii de ventilare cu răcire

Se folosesc în scopuri de răcire vara. Aerul introdus în încăpere are o temperatură mai mică decât cea a
aerului exterior, astfel că se reuşeşte să se menţină o temperatură mai scăzută în încăperea ventilată. Este
recomandabil să se lucreze cu cât mai mult aer de recirculaţie pentru a se economisi frigul. Răcirea aerului se poate
face cu o baterie de răcire (fig. 11.2, d) sau prin pulverizarea de apă rece în curentul de aer.

11.2.6. Instalaţii de ventilare cu uscarea aerului.

Folosesc la micşorarea conţinutului de umiditate al aerului. Uscarea aerului se realizează pe două căi:
o cu o baterie de răcire sau prin pulverizare de apă rece, având temperatura mai mică decât
temperatura punctului de rouă a aerului supus uscării (fig. 11.2, d);
o prin absorbţia vaporilor de apă din aer cu ajutorul substanţelor desicante (higroscopice),
solide (silicagel, alumogel) sau lichide (clorură de calciu, de litiu, de magneziu etc.).
GA GR
VE VI PA
BI F
a b
CP
GR VI PA GE
BI F VE
GA
PA
GE VI BR FP
VE
d
c
Fig. 11.2. Sisteme de ventilare

mecanicã generalã:
GA a -prin absorbtie; b -prin refulare;
VE CP BR AS GE c -cu umidificare; d -cu rãcire;
F
GR e -cu uscare; CP -camerã de pul-
verizare; BR -baterie de rãcire;
AS -aparat de uscare.
PA

CAPITOLUL 12
VENTILAREA NATURALĂ
Ventilarea naturală se realizează datorită diferenţei de temperatură dintre exterior şi interior şi acţiunii
vântului.
Aceşti factori naturali creează diferenţe de presiune care asigură schimbul de aer. Dacă pentru realizarea
schimbului natural de aer se amenajează dispozitive speciale avem de-a face cu ventilarea naturală organizată- V.N.O.
.
V.N. se produce chiar dacă nu au fost prevăzute dispozitive speciale în acest scop, prin neetanşeităţile
construcţiei (resturi la uşi şi ferestre, precum şi datorită permeabilităţii elementelor de construcţie). Orientativ prin
ventilarea naturală neorganizată se produce o împrospătare a aerului de nivelul 15% din volumul încăperii la
diferenţă de temperatură de 1 C.
Avantaje: lipsa canalelor de aer; consum de energie practic nul; investiţie mică.
Este recomandabil să se aplice oriunde este posibil.
Dezavantaje: Dacă ti=te şi viteza vântului exterior este nulă diferenţa de presiune între interior şi exterior este
nulă şi schimbul de aer natural încetează, de asemenea având în vedere variaţia temperaturii exterioare te şi a vitezei
vântului v0, debitul de aer este variabil. Din acest motiv nu se foloseşte la încăperi cu degajări de noxe periculoase.
Iarna, în încăperile ventilate natural aerul interior intră cu o temperatură scăzută, deoarece încălzirea
acestuia este dificilă din cauza diferenţelor de presiune mici care nu permit montarea unor schimbătoare de căldură.
În cazul încăperilor cu degajări de umiditate, pătrunderea aerului rece provoacă ceaţă. De aceea ventilarea
naturală în perioada de iarnă trebuie folosită în încăperi fără degajări de umiditate dar cu surse intense de căldură.
Acestea trebuie să fie astfel amplasate încât să încălzească aerul rece pătruns.
Aceste aspecte duc la limitarea utilizării ventilării naturale ca sistem, atât vara cât şi iarna.
12.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ SCHIMBUL NATURAL DE AER
12.1.1. Acţiunea diferenţei de temperatură

Datorită diferenţei de densitate a aerului din interior, respectiv din exterior, ca urmare a diferenţelor de
temperatură, apar diferenţe de presiuni- presiuni tehnice- care duc la intrarea aerului în şi din încăpere.
ti>te(i<e) Considerând o secţiune dintr-o încăpere, fig. 12.1,

având temperatura aerului interior ti>te. Se consideră
2 viteza vântului nulă. Practicând orificii mici la mijlocul
înălţimii încăperii nu se produce schimb de aer
diferenţele de presiune nu există. Planul orizontal O-O’
t i e ti i h2
care are această proprietateplan neutru (zonă neutră).
0’ El poate servi ca plan de referinţă pentru determinarea
0
h1 repartiţiei presiunilor termice pe înălţimea încăperii
deoarece există aceeaşi presiune pio şi peo la interior şi
1 exterior egală cu presiunea barometrică B de la nivel O-
O’.
Fig. 12.1
Practicând orificiile (1) şi (2) la înălţimea h1 şi h2 de OO’ se pot determina presiunile pe feţele interioare şi exterioare.
Astfel, pentru orificiul 1:
Pe1=B+h1ge; pi1=B+h1ig. (12.1)
În ipoteza ti>te i<e rezultă că pi1<pe1 deci prin deschiderea 1 va pătrunde aer din exterior.
Pentru orificiul 2:
Pe2=B-h2ge; pi2=B-h2ig. (12.2)

în aceleaşi condiţii ti>te pi2>pe2 deci aerul va ieşi din încăpere prin orificiul (2).

Diferenţele de presiune:
p1=pe1-pi1=h1g(e-i) (12.3)
p2=pi1-pe2=-h2g(e-i) (12.4)
sau în general p=hg.
Dacă ti<te în relaţiile de mai sus semnul se schimbă ceea ce înseamnă că prin orificiile de deasupra planului
aerul va intra în încăpere şi va ieşi prin orificiile de sub planul neutru. Relaţiile mai arată că variaţia presiunii pe
înălţimea încăperii este liniară.
ti>te ti<te Fig. 12.2
Dacă ventilarea naturală este

combinată cu ventilarea mecanică poziţia
planului neutru se modifică, fig. 12.2.
Astfel la introducere mecanică şi

ti>te ti<te evacuare naturală planul neutru coboară
iar dacă evacuarea se face mecanic şi
introducerea natural, planul neutru se
deplasează în sus
12.1.2 Acţiunea vântului
Clădirile constituie obstacole în calea vântului. La colţurile lor apar desprinderi ale stratului limită atmosferic
ceea ce duce la formarea unor zone de circulaţie (umbre aerodinamice). Formele şi dimensiunile acestora sunt
dependente de dimensiunile şi profilul clădirilor, fig.12.3.
0,8hc 0,8hc
2,5hc
hc hc
B>2,5hc 4hc B>2,5hc 6hc

Fig. 12.3
În interiorul acestor zone apare o circulaţie a aerului sub formă de vârtejuri care depind de viteza de curgere în
amonte de clădire, şi de direcţia mişcării aerului în raport cu clădirea. Viteza aerului în aceste zone este mai scăzută
însă cu un grad de turbulenţă mai mare. La schimbarea direcţiei vântului aceste zone se modifică.
Ca urmare a acestor fenomene în jurul clădirii apar suprapresiuni şi subpresiuni prin transferul energiei cinetice
a vântului în energie potenţială. Aceste presiuni se pot exprima prin relaţia:
2 2
v v
pv  k v  sau pv  B  k v 
2 2

Pentru aplicarea ei este necesară cunoaşterea coeficientului aerodinamic kv variabil pe conturul clădirii şi are
valori pozitive pe faţa expusă vântului şi negative pe faţa adăpostită. Aceste valori se pot determina experimental pe
modele în tunel aerodinamic, fig. 12.4.
-0,2 -0,42 -0,48 -0,74 -0,3 -0,3
0
90
-0,27 -0,27
0,5 -0,27 0,14 -0,46
0
45
00
Fig. 12.4
Dispozitivele de V.N.O. pentru introducere sau evacuare sunt supuse acţiunii combinate a celor doi factori.
Luarea în consideraţie a presiunii vântului alături de presiunea termică duce la dimensionarea economică a
dispozitivelor. Pentru aceasta trebuie cunoscute valorile pentru kv. De asemenea trebuie avută în vedere observaţia
rezultată din prelucrări statistice că în zilele calde însorite se instalează calmul atmosferic.
De aceea calculul V.N.O. se face luând în consideraţie numai presiunea termică.
12.2. DISPOZITIVE V.N.O.

Ferestre: încăperi mici, cu deschidere-completă - parţială
Ochiuri mobile: încăperi cu volume mari- hale industriale.
o avantajoase din punct de vedere economic;
o greu de acţionat şi reglat;
o acţionare din zona de lucru prin mecanisme (pârghii) servomotoare
  

Fig. 12.5
Coşuri de ventilare naturală: încăperi fără ferestre spre exterior (băi, WC, cămări, orificii, etc.) din clădirile de
locuit, social culturale, anexe ale clădirilor industriale sau agrozootehnice.
Circulaţia aerului prin coşuri, în lipsa vântului, este datorată presiunii termice:
p=hg(e-i)
care depinde de:
 h- înălţimea dintre axele gurii de intrare şi ieşire, respectiv axul unde se racordează gura la coş şi înălţimea
gurii de evacuare.
 - diferenţa de densităţi datorate diferenţei de temperatură t=ti-te. Ştiind faptul că variaţia lui ti într-un an
este de 1015 C ]n raport cu te de ordinul a 45C este evident că presiunea termică este determinată de
realizarea schimbului natural de aer. Dacă te=ti schimbul este nul, în condiţii ti>te se evacuează aer din
încăpere şi dacă ti<te situaţie defavorabilă se introduce aer în încăpere.

Posibilităţi de activare a tirajului:

o amplasarea la baza coşului a unor elemente de încălzire pentru creşterea diferenţei de temperatură;
o instalarea pe gura de evacuare a coşului a unui deflector ce foloseşte energia cinetică a vântului
pentru activarea tirajului (cea mai economică);
o folosirea ventilatoarelor; (consumul de energie, problemele legate de exploatare face mai avantajoasă
prevederea de ferestre).
În funcţie de înălţimea clădirii (numărul de intervale) se pot realiza următoarele sisteme:
o cu canale individuale, fig. 12.6, la clădiri cu maximum 4 nivele;
o cu canal colector, 12.7, la cere se racordează canale individuale (secundare) la clădiri cu mai mult de 2
nivele, dar obligatoriu peste 4.
2
Canale individuale, cu secţiune circulară, pătrată sau dreptunghiulară cu raportul 2 la 1, având 130 cm pentru
2
canale netede şi 165 cm pentru canale din cărămidă prefabricată.
2
Gura de evacuare amplasată în partea de sus a încăperii trebuie să aibă o secţiune de 200 cm (liberă min. 100
2
cm ) şi să fie prevăzută cu o grilă reglabilă.
La partea superioară a canalelor individuale se prevăd căciuli de protecţie sau se pot racorda la un singur
deflector printr-un singur canal pentru a evita un număr mare de străpungeri ale acoperişului.
Fig. 12.6
Sistemul cu canal colector a fost adoptat pentru reducerea spaţiului necesar coşurilor de V.N. la clădiri cu peste
4 nivele faţă de coşul individual.
Fig. 12.7
subsol

La acest canal colector se racordează uni sau bilateral numai canale secundare aferente unor încăperi cu
aceeaşi destinaţie, distanţa între gură şi racord fiind de minim 2,20 m. Aria secţiunii canalului colector se ia în funcţie
de numărul de canale secundare racordate şi înălţimea activă medie:
n
 hm
Hm 1 (12.5)
n
Canalele secundare de la ultimul nivel nu se racordează la canalul colector, se execută alăturat acestuia (STAS
6724-76).
Deflectoare, fig. 12.8. Dispozitive montate la partea superioară a coşurilor de ventilare sau pe acoperişul
halelor industriale şi au rolul să intensifice schimbul natural de aer folosind energia cinetică a vântului. La gurile
coşurilor, sub acţiunea curenţilor de aer se produc suprapresiuni şi subpresiuni din care rezultă în ansamblu o
subpresiune care activează tirajul. Se folosesc o serie de tipuri care trebuiesc astfel concepute încât să funcţioneze cu
o eficienţă ridicată indiferent de direcţie, cu condiţia ca acestea să fie liber expuse faţă de direcţia vântului.
Deflectoarele montate pe acoperişul halelor trebuiesc prevăzute cu clapete de reglare pentru reducerea debitului de
aer evacuat în perioada de iarnă.
Fig. 12.8
Luminatoare, fig. 12.9. Clădirile industriale monoetajate sunt prevăzute cu luminatoare drepte sau pătrate care
pe lângă iluminare naturală asigură şi evacuarea aerului în cadrul ventilării industriale a încăperilor. Evacuarea se
produce datorită presiunii termice. Vântul favorizează evacuarea dacă ferestrele deschizibile sunt pe faţa adăpostită
dar au efect defavorabil dacă se schimbă direcţia vântului.
Tipuri constructive:
0
1,2
3000 6,00
Fig. 12.9

12.3. CALCULUL VENTILĂRII NATURALE (metoda presiunilor fictive)

12.3.1. Determinarea debitului de aer
După cum s-a arătat în paragraful 12.1,ventilarea naturală organizată se poate aplica pentru încăperi cu
degajări importante de căldură unde raza procesului v. În aceste încăperi circulaţia aerului este de jos în sus şi pe
înălţime are loc un fenomene stratificare termică. Temperatura aerului evacuat la partea superioară a halei va fi
diferită decât cea a zonei de lucru, astfel că debitul de aer se va determina cu relaţia:
Qv Qv
L  (12.6)
h a  h r cp (t a  t r )
în care: Qv - sarcina termică de vară, în kW;
ha, hr - entalpia aerului evacuat respectiv refulat în încăpere, în kJ/kg;
0
cp - căldura specifică a aerului, în kJ/kg C;
0
ta, tr - temperatura aerului evacuat, respectiv a aerului refulat, în C;
Temperatura aerului evacuat se poate determina cu ajutorul gradientului de temperatură sau coeficientului
de preluare a căldurii perceptibile în zone de lucru, m.
t a  t zl   t (H  h zl )
t t (12.7)
t a  t r  zl r
m
0
tzl -temperatura zonei de lucru, în C;
0
t – gradient de temperatură, în C/m;
H – înălţimea la care se calculează temperatura;
hzl – înălţimea zonei de lucru;
m – coeficient de preluare a căldurii perceptibil în zona de lucru.
Q zl L cp ( t zl  t r ) t zl  t r
m   (12.8)
Q L cp ( t a  t r ) t a  t r
Temperatura aerului în zona de lucru tzl este impusă de STAS 6648/1-82 şi trebuie să verifice condiţia:
t zl  t e  5 0  31 0 C pentru q25 W/m2;
t zl  t e  5 0  33 0 C pentru q>25 W/m2. (12.9)
unde:
2
q- încărcarea termică a încăperii (W/m )
Temperatura aerului exterior te se determină funcţie de localitatea în care este amplasată clădirea, conform
STAS 6648/1-82.
te=tml+Az (0C) (12.10)
în care:
0
tml –temperatura medie lunară, în C,
0
Az amplitudinea oscilaţiei de temperatură ( C).
Deoarece aerul refulat în încăpere este aer preluat din exterior:
tr=te;
12.3.2. Dispozitive de ventilare naturală

Dispozitivele utilizate în instalaţiile de VNO industrială sunt: ferestre mobile, luminatoare, deflectoare şi
luminatoare deflectoare.
a) Ferestrele mobile sunt dispozitive des utilizate în VNO. Ele se montează atât pe faţadele clădirilor în şiruri,
cât şi la luminatoarele acestora.
Se construiesc cu diverse raporturi ale laturilor l/b şi diverse unghiuri de deschidere.
Deşi are o construcţie simplă în multe situaţii numărul mare de ferestre face necesară montarea unor
dispozitive de acţionare simultană a acestora care complică instalaţia şi costul acesteia.

b) Deflectoarele sunt dispozitive montate pe coşurile de evacuare sau pe acoperişul halelor. Ele au diverse
forme şi mărimi şi transformă energia cinetică în energie potenţială. Curenţii de aer atmosferici creează suprapresiune
şi depresiuni din care rezultă în final o depresiune care activează tirajul. Deflectoarele sunt avantajoase pentru că
funcţionează cu aceleaşi caracteristici indiferent de direcţia vântului.
c) Luminatoare deflectoare
Luminatoarele sunt dispozitive care se utilizează pentru iluminatul natural al halelor şi pentru evacuarea aerului
viciat. Pentru aceasta luminatoarele au fost prevăzute cu ferestre mobile sau rame cu jaluzele prin care aerul este
evacuat datorită presiunii termice şi presiunii vântului. Vântul are efect favorabil când ochiurile mobile sunt amplasate
pe faţa adăpostită şi nefavorabil când se află pe faţa bătută de vânt. Pentru a se elimina acest dezavantaj au fost
create luminatoare- deflectoare.
Calculul VNO pentru o hală cu o singură deschidere prin metoda presiunilor fictive
Metoda presiunilor fictive a fost elaborată de W. Baturin. Aceasta a observat că debitul de aer vehiculat printr-
un orificiu depinde de diferenţa de presiune şi nu de presiunile reale. Pentru determinarea presiunii necunoscute Px
Baturin consideră în interiorul halei o presiune fictivă astfel ca diferenţa de presiune să fie egală cu cea reală. Metoda
este utilizată atât în calculul de proiectare pentru determinarea suprafeţelor orificiilor de introducere şi evacuare, sau
pentru calcule de verificare pentru clădiri existente.
Calculul de proiectare
Pentru dimensionarea unei instalaţii de VNO cu metoda presiunilor fictive trebuiesc cunoscute pe lângă
caracteristicile clădirii, sarcina termică, tipul şi caracteristicile orificiilor de ventilare. Debitul de aer pentru ventilare se
stabileşte cu relaţia 12.6. Parametrii aerului evacuat se determină cu una din relaţiile 12.7 iar temperatura în zona de
lucru cu relaţia 12.9. Etapele calculului sunt:
a) Pentru o poziţie dată a orificiilor de introducere şi evacuare se scriu presiunile fictive. În hala industrială a
cărei secţiune este dată în fig. 12.9.
Presiunile fictive scrise pentru cele 4 orificii sunt:
Orificiu Presiunea interioară Presiunea exterioară
1 Px Pv1
2 Px Pv2
(12.11)
3 Px Pv3-h3g(e-i)
4 Px Pv4-h4g(e-i)
b) Se stabileşte o ipoteză logică de funcţionare a orificiilor.

Pentru hala din fig. 12.10 presupunem că orificiile 1 şi 2 lucrează la introducere ş
i orificiile 3 şi 4 la evacuare.
vu
4 Fig. 12.10
3
h4
h3
1 2

c) Se stabilesc diferenţele de presiune la orificii şi funcţie de ipoteza de funcţionare a acestora, condiţiile de

existenţă ale lui Px:
p1  p v1  p x ; p x  p v1 ;
p 2  p v 2  p x ; p x  p v2 ; (12.12)
p 3  p x  [p v3  h 3g( e   i )]; p x  p v3  h 3 g ( e   i );
p 4  p x  [p v 4  h 4 g( e   i )]; p x  p v 4  h 4 g ( e   i );
d) Se determină domeniul de valabilitate al lui Px rezolvând inecuaţiile 12.12 şi se alege o valoare din acest
domeniu pentru Px. Dacă din rezolvarea inegalităţilor 12.12 nu rezultă un domeniu de valabilitate pentru Px,
ipoteza de funcţionare a orificiilor nu este corectă şi ea trebuie refăcută.
e) Se calculează diferenţele de presiune pj la cele 4 orificii cu relaţiile 12.12.
f) Se face o repartizare a debitelor de aer pe orificiu proporţional cu diferenţele de presiune calculate anterior.
Pentru cazul studiat:
L  L1  L 2  L 3  L 4 (12.13)
g) Se calculează suprafaţa necesară o orificiilor cu relaţia:
Lj
Sj  , (12.14)
p j
j
a
2
unde: Sj - suprafaţa necesară a orificiului (m );
3
Lj – debitul repartizat să treacă prin orificiul j(m /s);
Pj – diferenţa de presiune la orificiul j (Pa);
a – densitatea aerului egală cu:
- pentru orificiile 3 şi 4
3
- pentru orificiile 1 şi 2 (kg/m ).
h) Se verifică dacă suprafaţa orificiilor astfel determinată încape pe faţada unde va fi amplasată, în caz
contrar se va reface calculul cu alt Px sau alt tip de orificiu.
Calculul de verificare
Calculul de verificare se utilizează pentru încăperi existente unde se cunosc sarcinile termice, dimensiunile şi
tipurile dispozitivelor de VNO şi este necesar să verifice dacă debitul ce poate fi vehiculat prin aceste dispozitive este
suficient pentru a prelua căldura din încăpere. Pentru aceasta se efectuează operaţiile ae ca în situaţia precedentă şi
după determinarea diferenţei de presiune la orificii se determină debitul de aer vehiculat prin acestea.
Debitul de aer se calculează cu relaţia:
p j
L  S j j (12.15)
a
unde: Lj – debitul de aer se vehiculează prin orificiul j celelalte notaţii au semnificaţiile din relaţie pentru ca instalaţia
de VNO să fie eficientă trebuie ca debitul de aer necesar pentru încăperea respectivă, L, calculat cu relaţia 12.6, să
satisfacă relaţia:
L1+L2L (12.16)

CAPITOLUL 13
MIŞCAREA AERULUI ÎN ÎNCĂPERI
13.1. MIŞCAREA AERULUI ÎN ÎNCĂPERILE VENTILATE

În încăperile prevăzute cu ventilare generală se realizează o mişcare dirijată a aerului care este
determinată în principal de tipul şi poziţia relativă a gurilor de introducere şi aspiraţie.
În mare măsură, performanţele instalaţiei de ventilare depind de circulaţia aerului care trebuie să
îndeplinească o serie de cerinţe şi anume:
o să asigure ventilarea întregului spaţiu astfel încât să nu apară zone stagnante în care să se
acumuleze nocivităţi;
o în zona de lucru să se realizeze uniformitatea distribuţiei debitului de aer introdus;
o să se realizeze cedarea (preluarea) căldurii din aerul de ventilare în zona de lucru a încăperii, ceea
ce conduce la o eficienţă ridicată a instalaţiei;
o temperatura şi viteze curenţilor de aer din zona de lucru să se încadreze în limitele necesare
tehnologic sau cele de confort corespunzătoare destinaţiei încăperii;
Introducerea aerului se poate face concentrat, printr-un număr redus de guri de aer de suprafaţă mică sau
se poate face pe un front larg, prin deschideri de suprafaţă mare, uniform repartizate la nivelul plafonului,
pardoselii sau pe un perete. În primul caz, aerul introdus în încăpere cu viteze iniţiale relativ mari (de obicei 2…5
m/s) formează jeturi, care în dezvoltarea lor antrenează aerul interior, imprimând acestuia o mişcare generală.
După stingerea jetului, mişcarea aerului este influenţată de aspiraţie, care se realizează, prin guri de aer amplasate
în diferite poziţii (sus, jos sau lateral faţă de axa sălii). În cel de-al doilea caz, aerul introdus cu viteze mici realizează
o mişcare uniformă parcurgând întreaga secţiune a încăperii, după care este evacuat prin deschideri amplasate de
obicei pe elementul de construcţie opus celui prin care s-a realizat introducerea .
1 2 3 4 5
1 2 3 4
1 2 3 4 5
d
1 2 3 4
Figura 13.1 Scheme de principiu de poziţionare a gurilor de aer:
a- sus-jos; b- sus-sus; c- jos-sus; d- sus-jos-sus.
107 INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3

Din combinarea posibilităţilor de poziţionare relativă a gurilor de introducere şi aspiraţie a aerului se obţin
o serie de scheme de principiu (fig. 13.1). Acestea se pot clasifica după sensul în care aerul parcurge încăperea pe
verticală între gurile de introducere şi evacuare în scheme: sus- jos, sus- sus, jos- sus, sus-jos-sus.
Schema de principiu se alege astfel încât să se asigure în interiorul încăperii o circulaţie corespunzătoare a aerului în
sensul îndeplinirii cerinţelor menţionate anterior.
Studiul circulaţiei aerului în încăperi în diferite variante de realizare şi poziţionare a gurilor de aer a făcut
obiectul a numeroase cercetări teoretice şi experimentale (Regenscheit, Urbach, Linke, Rydberg etc). Metoda cea
mai des utilizată a fost aceea a studiului pe modele reduse la scară, proiectate şi exploatate pe baza teoriei
similitudinii.
În fig. 13.2. este reprezentat aspectul mişcării pentru diferite soluţii de amplasare a gurilor de aer.
Cercetările au evidenţiat că pentru o anumită amplasare a gurilor de aer, circulaţia este influenţată de forma şi
dimensiunile încăperii în direcţia curgerii (fig. 13.3). Se observă că la lungimi ale încăperii (măsurate în direcţia
curgerii) care depăşesc de trei ori înălţimea, nu se mai asigură ventilarea decât prin curenţi secundaro, astfel încât
aerul proaspăt nu pătrunde în zonele de capăt. De aceea se recomandă ca la încăperile de dimensiuni mari să se
utilizeze scheme de tipul a4, b3, b4, c4 (vezi fig. 13.1), în care se realizează doi curenţi principali formaţi din aerul
introdus.
a b c d
Fig. 13.2 Aspectul mişcării aerului în încăperile ventilate:

a- introducere uniformă pe un perete; b- introducere prin jet şi aspiraţie superioară; c- introducere prin jet şi
aspiraţie inferioară pe aceeaşi parte; d- idem, aspiraţia pe partea opusă.
1 2 3 4
Fig. 13.3 Influenţa dimensiunilor încăperilor asupra mişcării aerului
La încăperi mici, de tipul birourilor, au rezultat ca eficiente scheme de tipul b1 şi c3 (vezi fig. 13.1).
O altă influenţă importantă asupra dezvoltării mişcării o au forţele arhimedice care apar datorită diferenţei
de temperatură între jetul de aer introdus şi aerul din încăpere. Astfel, la jeturi reci, refulate cu viteze iniţiale relativ
mici, aerul cade la pardoseală în apropierea gurii de introducere (fig. 13.4). Mişcarea poate fi caracterizată prin
criteriul Arhimede (Ar) calculat cu condiţiile corespunzătoare orificiilor de introducere.
le le
l l
-4
Ar=10 Ar=8.4*10 -3
a) b)
Fig. 13.4 Variaţia distanţei de eficienţă a jetului le cu numărul Ar.

 Cercetările privind mişcarea aerului în încăperile în care se realizează introducerea aerului uniform prin
plafon (plafon perforat) sau prin pardoseală au evidenţiat tendinţa aerului rece refulat în jos şi a celui cald refulat în
sus de a forma filoane de curgere, deşi distribuţia a fost uniformă (fig. 13.5).
Aer cald Aer rece
Aer cald Aer rece

a b
Fig. 13.5 Curgerea aerului în încăperi cu distribuţie uniformă prin plafon sau pardoseală:
a- schema sus-jos; b- schema jos-sus.
 Probleme deosebit de complexe apar în condiţiile existenţei în încăpere a unor surse

de degajări importante de căldură convectivă. Mişcarea aerului generată de aceste suprafeţe se suprapune
circulaţiei generale dată de instalaţia de ventilare, spectrul aerodinamic al mişcării fiind modificat în funcţie de
nivelul de temperatură, dimensiunile şi poziţia surselor calde.
Această analiză a unor aspecte legate de mişcarea aerului în încăperile ventilate a evidenţiat complexitatea
deosebită a fenomenelor. Practic nu se pot da reţete unice, general valabile pentru amplasarea gurilor de aer;
numai analiza atentă a fenomenelor specifice şi dacă este necesar şi posibil un studiu pe model poate conduce la
stabilirea soluţiei optime.
Printre criteriile de analiză la determinarea soluţiei trebuie inclus şi criteriul economic, legat de amploarea
instalaţiei, de costul de investiţie şi exploatare, ca urmare a implicaţiilor schemei de circulaţie (sus- jos sau jos- sus)
asupra debitului de aer.
Criteriile tehnico-funcţionale sunt însă determinate în alegerea soluţiei (alegere în funcţie de forma
încăperii, sistemul constructiv, arhitectura încăperii, amplasarea surselor de nocivităţi, natura şi modul de
propagare a nocivităţilor). O recomandare generală foarte importantă este aceea că prin amplasarea gurilor de
refulare şi aspiraţie să se realizeze o mişcare a aerului în încăpere în sensul propagării nocivităţilor pentru a asigura
îndepărtarea eficientă a acestora. Astfel, în încăperile în care au loc degajări importante de căldură şi umiditate este
necesar să se realizeze o evacuare a aerului la partea superioară a încăperii; aceeaşi indicaţie se face pentru
încăperile în care se fumează. Introducerea aerului în cazul degajărilor de căldură şi vapori de apă se recomandă a
se face la partea inferioară a încăperii (sistem jos-sus), la o înălţime maximă de 1,5 m de la nivelul pardoselii, iar în
cazul încăperilor curate chiar la înălţimi mai mici (până la 0,15 m de la pardoseală), luându-se măsuri
corespunzătoare de evitare a apariţiei curenţilor supărători.
La încăperi obişnuite, cu degajări neimportante de căldură şi umiditate se preferă realizarea sistemului sus-
jos. Aceasta este motivată de consideraţii economice, deoarece în acest sistem dimensiunile gurilor de introducere
sunt mult mai mici, urmare a vitezelor de refulare mari care se amortizează în lungul jetului până când acesta
pătrunde în zona de lucru. În astfel de încăperi se recomandă amplasarea gurilor de refulare la partea superioară a
încăperilor, la nivelul plafonului, în încăperi cu înălţimi mai mici de 3 m şi la nivelul minim de 3 m pentru încăperile
înalte.
O cerinţă deosebită, mai ales în cazul încăperilor social culturale, este încadrarea sistemului de ventilare în
arhitectura încăperii; alegerea soluţiei convenabila din punct de vedere tehnic şi economic revine însă
proiectantului de instalaţii, în urma analizei tuturor factorilor implicaţi.
13.2. GURI DE AER

13.2.1. Alcătuirea gurilor de aer
Gurile de aer, cu excepţia fantelor, indiferent de faptul că se montează pe pereţi sau direct pe canal, au o
alcătuire identică din punct de vedere al elementelor componente (fig. 13.6). Astfel, trebuie să conţină o ramă 4 (cu
elemente de prindere) pe care se fixează o plasă de sârmă, un trafor, o plasă de streckmetal sau o serie de baghete
5, precum şi capete de dirijare a aerului pe una sau două direcţii 1, 2 şi clapete de reglare a debitului de aer 3.

Corespunzător funcţiunilor pe care le îndeplinesc (introducere sau evacuare) gurile de aer pot conţine după
caz toate elemente descrise sau numai o parte din ele. Dacă mărimea şi forma gurilor de aer rezultă pe baza
calculării jetului de aer, aspectul lor trebuie însă stabilit de comun acord cu arhitectul. Este de dorit ca elementele
de reglaj să fie accesibile şi după execuţie pentru a se putea interveni în caz de nevoie.
1 2 3
4
5
Fig. 13.6 Elementele unei guri de aer
13.2.2. Tipuri constructive de guri de aer

13.2.2.1. Guri de aer cu introducere concentrată
Prezintă o mare varietate de forme şi aspecte. Caracteristica acestora este introducerea unui debit mare de
aer printr-o secţiune relativ mică. Din punct de vedere al dimensiunilor, gurile de aer simple au raportul laturilor
cuprins între 1 şi 4. Reglajul debitului de aer în cazul în care nu se face prin clapete de reglare montate pe canal, se
poate face fie prin jaluzele în V, fie prin alte dispozitive montate în gura de aer. Gurile de aer se fixează atât pe
zidărie (sau alte elemente de construcţie), cât şi pe canalele de aer. Acoperirea golurilor poate fi făcută cu plase sau
traforuri sau cu baghete metalice sau din lemn. Pentru direcţionarea aerului şi uniformizarea curentului se pot
utiliza ştuţuri din metal sau material plastic.
13.2.2.2. Anemostate (Fig. 13.7)

Reprezintă o categorie de guri de refulare răspândită, datorită faptului că asigură o împrăştiere mare a
aerului introdus în cel al încăperii şi realizează o amortizare rapidă a vitezei de introducere. Ca formă în plan pot fi
circulare, pătrate sau dreptunghiulare, iar în secţiune pot fi plane sau conice (fig. 13.7., a,b). Sunt alcătuite de
regulă dintr-o serie de pâlnii cu dimensiuni variabile montate una într-alta. Pot fi prevăzute cu dispozitive de reglare
a debitului de aer sau chiar a schimbării direcţiei aerului deşi în cea mai mare parte sunt gândite să refuleze vertical.
Alte tipuri de anemostate sunt prevăzute cu grătar şi dispozitiv de reglare amplasat la interior în centrul grătarului.
a b c
Fig. 13.7 Anemostate:
a- plan; b- conic, circular sau pătrat; c- conic dreptunghiular.
13.2.2.3. Fante şi distribuitoare de aer

Fantele sunt folosite pentru introducerea (sau evacuarea ) unui debit mare de aer, pe o lungime de
asemenea mare. Fantele sunt amplasate de obicei pe distribuitoare de aer. Construcţia acestora este foarte
diferită, existând multe tipuri. Ele se pot executa sub forma unor grinzi (din profile) de refulare (fig. 13.8.), sub
forma unor distribuitoare de secţiune variabilă şi fantă de înălţime constantă (fig. 13.9) sub forma unor
distribuitoare de secţiune constantă şi fantă de înălţime variabilă, distribuitor tip Coandă, distribuitor cu secţiune
constantă şi orificii egale de secţiune foarte mică, distribuitor cu secţiune constantă şi guri de secţiune variabilă.
ax vd b
a0
B0
x
l
Fig. 13.8 Grinzi canal. Fig. 13.9 Fantă de aer cu înălţime constantă şi
distribuitor cu secţiune variabilă.
13.2.2.4. Plafoane perforate

3 2
Reprezintă un sistem mai recent de introducere a aerului şi se pretează la debite specifice mari (m /m h). La
partea superioară a încăperii ventilate se amenajează un spaţiu denumit cameră de presiune, care este separat de
încăperea supusă ventilării printr-un plafon perforat executat fie din plasă de streckmetal, fie din plăci prefabricate
din ipsos prevăzute cu perforaţii. Suprafaţa plafonului trebuie să fie alcătuită din câmpuri perforate şi neperforate
(fig. 13.10). În dreptul câmpurilor neperforate aerul urcă spre plafon şi se amestecă cu aerul introdus prin
câmpurile perforate. Dacă nu se alternează câmpurile perforate cu cele neperforate, pătura de aer rece (mai rece
decât aerul încăperii) se poate rupe în anumite zone şi întreaga cantitate de aer se scurge spre pardoseală prin
acele spaţii, apărând viteze mai mari decât cele calculate, iar aerul introdus încălzindu-se mai puţin decât era
prevăzut. Aceste două aspecte creează senzaţia de curent.
10
45 Fig. 13.10 Amenajarea

unui plafon perforat
22
6
10 6
25
13.2.2.5. Dispozitive de refulare prin picioarele scaunelor

Se întrebuinţează în cazul sistemelor de refulare “jos-sus”, la sălile cu aglomerare de persoane.
Posibilităţile de refulare sunt în principal următoarele:
 refulare prin piciorul scaunului (vezi fig. 13.11., a).
În acest caz piciorul scaunului este perforat pe toată înălţimea lui. Din cauza efectului de “gleznă” uneori se
renunţă la perforarea piciorului. În acest caz, în capul piciorului scaunului se montează un fier profilat de tip U
întors în jos. Aerul urcă prin piciorul scaunului şi apoi desprinzându-se în două jeturi se împrăştie în lungul fierului U
(fig. 13.11., b). Refularea cea mai potrivită ar fi prin spătarul scaunului (fig. 13.11., c).
a b c
Fig. 13.11 Dispozitive de refulare prin scaune

13.3. JETURI DE AER

13.3.1. Clasificarea jeturilor utilizate în ventilaţii
S-a arătat că introducerea aerului în încăperile ventilate se realizează de cele mai multe ori prin jeturi.
Caracteristicile acestora sunt determinate de tipul gurilor de refulare (formă, dimensiuni, dispozitive cu care
acestea sunt prevăzute), de poziţionare a lor în încăpere, de viteza şi temperatura din secţiunea iniţială a jetului. În
tehnica instalaţiilor de ventilare, datorită unor variate condiţii de producere şi dezvoltare a jeturilor, acestea
prezintă o serie de particularităţi care le încadrează în anumite clase. Pentru abordarea corectă a problemelor,
pentru precizarea modelului de calcul corespunzător, este util să se clasifice jeturile în funcţie de factorii principali
care condiţionează evoluţia lor.
 După structura mişcării, jeturile pot fi laminare sau turbulente. Datorită particularităţilor mişcărilor ce
se încadrează în categoria jeturilor, turbulenţa se instalează la valori relativ mici ale numărului
Reynolds (după unii cercetători, valoarea critică este Recr=67).
Numărul Reynolds se calculează cu mărimile din secţiunea iniţială a jetului:
v l
Re  0 c0 , (13.1)
0
în care: v0 este viteza iniţială de refulare considerată ca valoare efectivă (corespunzătoare secţiunii libere a
orificiului); lc0 este lungimea caracteristică pentru secţiunea iniţială; lc0=B0, unde B0 este înălţimea fantei de refulare
pentru jeturi plane şi lc0=D0 unde diametrul efectiv al orificiului de refulare circular sau diametrul echivalent la
orificii dreptunghiulare; 0 este vâscozitate cinematică a aerului la temperatura de refulare.
Temperatura este influenţată însă şi de geometria domeniului şi de structura mişcării înainte de secţiunea
iniţială a jetului. Cercetările au arătat că mişcarea devine independentă de Re (automodelată în raport cu Re) la
4 5
valori Re>10 …10 .
În majoritatea cazurilor, jeturile de aer ce se formează la gurile de introducere din instalaţiile de ventilare
sunt turbulente.
 După caracterul spaţial al mişcării, jeturile pot fi bidimensionale sau tridimensionale. În general
jeturile sunt tratate ca fiind bidimensionale, plane sau axial- simetrice. Jeturile plane se realizează
dacă orificiul de refulare este de forma unei fante, teoretic de lungime infinită, practic cu raport de
laturi 20:1 (uneori se acceptă şi pentru un raport mai mare de 10:1). Jeturile axial-simetrice pot fi
circulare sau radiale. Cele circulare se formează dacă orificiul de refulare este circular sau
dreptunghiular cu raport de laturi apropiat de unitate, întru-cât s-a constatat că după o distanţă
scurtă, secţiunea transversală devine circulară. Jeturile radiale apar la refulare prin fante radiale.
La orificiile dreptunghiulare cu rapoarte de laturi cuprinse intre 3:1 şi 20:1 jeturile au un caracter
tridimensional şi sunt mai greu de tratat matematic.
 După diferenţa de temperatură între jet şi mediul ambiant jeturile sunt izoterme sau neizoterme
(mai des întâlnite). În anumite domenii în care influenţa diferenţei de temperatură este neglijabilă
asupra dezvoltării jetului acesta poate fi tratat după modelul jetului izoterm (jet cvasiizoterm sau
neizoterm). Jeturile neizoterme se caracterizează prin influenţa forţelor de tip arhimedic ce apr ca
urmare a diferenţelor de densitate. Aceste forţe pot fi orientate în acelaşi sens, în sens contrar sau
pot face diferite unghiuri faţă de direcţia impulsului iniţial.
Pentru descrierea mişcării se utilizează criteriul arhimedic scris cu mărimile din secţiunea iniţială a jetului:
gl co t 0
Ar  (13.2)
v02 Ti
unde: g este acceleraţia gravitaţiei; t0 este diferenţa de temperatură între temperatura de refulare t0 şi
temperatura din încăpere ti; Ti temperatura din încăpere, în K.
Criteriul Arhimede exprimă raportul între forţele masice şi impulsul jetului.
-3 -2
Unele indicaţii din literatură stabilesc ca limită a jeturilor cvasiizoterme Ar<10 . Pentru valori Ar>10 jeturile
sunt foarte puternic influenţate de câmpul de temperatură astfel încât de exemplu jeturile reci cad imediat la
pardoseală, iar cele calde numai pătrund către zona de lucru, impulsul lor fiind rapid anulat de forţa arhimedică de
sens contrar.
 În funcţie de spaţiul în care se dezvoltă, jeturile pot fi libere în care caz ele nu sunt perturbate de
influenţa unor suprafeţe delimitatoare sau limitate, atunci când prezenţa unor astfel de suprafeţe
schimbă caracteristicile curgerii. Jeturile limitate pot fi de perete când suprafeţele sunt paralele cu
0
direcţia principală de curgere sau fac cu aceasta un unghi de maxim 45 şi de impact, când
suprafeţele sunt perpendiculare pe direcţia principală.
Când jeturile se dezvoltă în spaţii complet închise care modifică parametrii mişcării ele sunt denumite
limitate spaţial.
Criteriile de clasificare expuse sunt în general suficiente pentru a caracteriza mişcarea jeturilor de aer
produse de gurile de refulare din instalaţiile de ventilare.
În tratarea care urmează se vor detalia numai problemele jeturilor turbulente, libere, circulare şi plane,
izoterme şi neizoterme. Cunoaşterea legilor de variaţie a parametrilor acestor jeturi permite rezolvarea majorităţii
problemelor de mişcare a aerului în încăperile social-culturale şi industriale, în care datorită deschiderilor mari şi
tendinţei de concentrare a debitului de aer pe un număr mic de guri, jeturile realizate pot fi tratate ca jeturi libere
cu o aproximare în limitele admise în tehnică.
13.3.2. Structura jeturilor

Pentru un grad mai mare de generalitate în cele ce urmează se prezintă structura jeturilor neizoterme (fig.
13.12.), jeturile izoterme putând fi considerate ca un caz particular al acestora.
În secţiunea iniţială între fluidul din jet şi cel ambiant există o discontinuitate a câmpurilor de viteză şi
temperatură care conduce la formarea unei zone de strat limită dinamic şi termic în care are loc un transfer intens
de impuls şi căldură.
În lungul curgerii, stratul limită creşte în grosime atât către interior unde se produce o frânare a mişcării,
cât şi către exterior prin antrenarea fluidului ambiant, ajungând ca după o anumită distanţă să cuprindă întreaga
secţiune transversală a jetului. Porţiunea de jet cuprinsă între secţiunea iniţială şi secţiunea care cuprinde numai
strat limită reprezintă zona iniţială.
Domeniul interior al curgerii constituie sâmburele central (miezul potenţial) în care caracteristicile mişcării
sunt cele iniţiale ; la sfârşitul acestei zone, valorile de viteză şi temperatură din secţiunea de refulare se menţin
numai în axa jetului.
Datorită difuziei diferite a mărimilor transportate, stratul limită dinamic este diferit de cel termic, ceea ce
conduce la lungimi diferite ale zonei iniţiale (xi xiT).
În aval de zona iniţială, după o scurtă porţiune de tranziţie neglijată de obicei în calcule, stratul limită este
alimentat de fluid antrenat numai din mediul ambiant, ceea ce conduce la scăderea continuă a vitezei şi
temperaturii. Este zona curgerii propriu-zise a jetului denumită zonă de bază. Pentru instalaţiile de ventilare
prezintă interes mai ales această porţiune a jetului, întru-cât se urmăreşte ca introducând în încăpere aer cu viteze
mari prin gura de refulare, viteza în jet să scadă până în zona de lucru, la limita admisă de confort. Studiile realizate
de diferiţi cercetători au evidenţiat caracterul de automodelare a mişcării şi transferului de căldură în această zonă,
în sensul realizării unor distribuţii transversale similare de viteză şi diferenţă de temperatură. Expresiile care descriu
profilele de viteză şi diferenţă de temperatură, scrise în coordonate adimensionale sunt unice în lungul jetului. În
literatură se întâlnesc numeroase legi care dau variaţia transversală a mărimilor caracteristice jetului, de tipul unor
exponenţiale, de tip putere, care utilizează funcţii trigonometrice etc., unele dintre acestea fiind deduse analitic,
altele fiind stabilite experimental.

Margine strat limita termic

y
tax
Margine strat limita
dinamic  2
vax
2

P PT x
y0.5
x0T xiT
x0 xi
x
Fig. 13.12 Structura jetului neizoterm:

P- polul stratului limită dinamic; PT- polul stratului limită termic.
Acestor legi le corespunde imaginea unui strat limită finit sau infinit. Dacă stratul limită este considerat
finit, limita (marginea) jetului reprezintă locul geometric al punctelor în care componenta longitudinală a vitezei
este egală cu zero; în modelele cu strat limită infinit se consideră de obicei că marginea jetului corespunde
punctelor în care componenta longitudinală a vitezei reprezintă 1% din viteza în axa jetului.
Adoptarea ipotezei similitudinii are drept consecinţă variaţia liniară a grosimii jetului. În secţiune
longitudinală, marginile jetului corespunzătoare stratului limită dinamic sunt drepte, care prelungite spre gura de
aer, se întâlnesc în polul P situat pe axa jetului. Distanţa x0 de la polul jetului la planul gurii de refulare depinde de
5
câmpul iniţial de viteze şi de turbulenţa iniţială. Pentru câmp de viteze uniform şi pentru valori Re>10 se poate
considera x0=0. În mod similar, marginile stratului limită termic se întâlnesc în polul PT.
În modelele de calcul ce se vor prezenta în continuare se consideră distribuţia transversală de viteză după
o lege normală (curbă Gauss), în prezent foarte răspândită în literatură (Reichardt, Abraham, Sepelev, Curtet,
Poluşkin etc.):
2
 y 
  
v xx0 
 e  , (13.3)
v ax
unde: v- este viteza într-un punct oarecare în secţiune transversală a jetului; vax- viteza în axa jetului în secţiunea
considerată; x- distanţa de la secţiunea iniţială a orificiului de refulare la secţiunea de calcul; x0- abscisa polului
jetului, în valoare absolută; y- distanţa de la axa jetului la punctul de viteză v; - caracteristica de împrăştiere a
jetului, ce depinde de forma orificiului de refulare şi de numărul Reynolds.
5
Pentru Re>10 , pentru câmp de viteze uniform =74,5- pentru jetul circular şi x=50- pentru jetul plan
realizate prin orificii libere.
Adoptarea legii de distribuţie (13.3) corespunde unui model cu strat limită infinit.
Distribuţia diferenţelor de temperatură se consideră după legea:
2
 y 
   
t  xx0 
 e , (13.4)
t ax
unde: t- este diferenţa de temperatură într-un punct oarecare în secţiunea transversală, la distanţa y de ax; tax-
diferenţa de temperatură în axa jetului, în secţiunea considerată; - coeficient de difuzie turbulentă a căldurii (se
consideră =0,5).
Pornind de la structura de jet prezentată şi utilizând distribuţiile similare de viteză şi temperatură s-au
rezolvat problemele jeturilor neizoterme, urmărindu-se determinarea mărimilor caracteristice ale acestora, ce va fi
tratată în continuare.

13.3.3. Ecuaţii generale de mişcare şi transfer de căldură

Pentru rezolvarea problemei de curgere şi transfer de căldură se folosesc ecuaţiile de mişcare Reynolds,
ecuaţia de continuitate şi ecuaţia de conservare a debitului suplimentar de căldură.
Ecuaţiile Reynolds scrise pentru regim staţionar şi neglijând influenţa vâscozităţii moleculare au fost
simplificate pe baza ipotezelor cunoscute ale “stratului limită”. Aceste simplificări sunt justificate de principalele
proprietăţi ale curgerilor de tipul jeturilor şi anume:
o componenta vitezei în direcţia transversală este neglijabilă faţă de cea în direcţia
longitudinală;
o variaţia longitudinală a mărimilor transportate este mult mai lentă faţă de variaţia lor
transversală;
o variaţia presiunii în lungul mişcării este aceeaşi cu cea a fluidului înconjurător; de obicei
presiunea se consideră uniformă în mediul înconjurător şi deci şi în jet.
Pentru calculul câmpului de viteze în cazul jeturilor izoterme şi cvasiizoterme se consideră: distribuţia
transversală de viteză dată de relaţia 13.3 şi ecuaţia de conservare a impulsului scrisă sub forma:
2
 V dS  0 V0S0 (13.5)
în care se admite simplificarea =0.

Pentru câmpul de temperaturi, ale aceloraşi tipuri de jeturi, se utilizează legea de distribuţie a
temperaturii, dată de relaţia (13.4) şi de ecuaţia de conservare a căldurii sub forma:
 V c p tdS   0 V0c p t 0S0 (13.6)
s
13.3.4. Ecuaţii pentru jeturi circulare cvasiizoterme

Variaţia vitezei în axa jetului. Se consideră r coordonata măsurată în lungul razei jetului drept coordonată
transversală (y=r) şi xe=0. În acest caz expresia distribuţiei vitezei devine:
v  v ax e  ( r / x ) (13.7)
Folosind aproximaţia lui BOUSSINESQ, i= şi dS=2rdS se obţine:

 
2  2 ( r / x ) 2 x 2 v ax
2
 2 ( r / x ) 2
 v ax e 2rdr   e   0 v 02S0 (13.8)
0 2 0
de unde:
2 2
v ax 20S0 v ax 2x  S S Ti
     0 k 0 (13.9)
v 02  i x 2 v 02  i x x T0
2  0 Ti
în care: k ;  5
. Pentru valori Re>10 valoarea coeficientului =74,5 (regim de
  i T0
automodelare).
Lungimea zonei iniţiale. Corespunzător stratului limită dinamic v0=vax. Din relaţia dedusă mai sus, rezultă:
Ti
x  k S0 (13.10)
T0
Unghiul de difuzie al jetului. Considerând limita jetului ce corespunde unei viteze v=0,01 vax, pentru care
p0,01=D/2.

2
 D/2
  
0,01v ax  v ax e  x  : v ax
2
 D/2 
χ 
0,01  e  x 
2
 D/2 
sau -    ln 0,01
 x 
Diametrul D al jetului la distanţa x:
ln 0,01
D  2x (13.11)

Dar, tangenta unghiului de difuzie al jetului în condiţiile de mai sus, este:
D/2 D
tg   sau
x 2x
ln 0,01
  arctg  (13.12)

13.3.5. Variaţia diferenţei de temperatură în axa jetului

Pentru obţinerea acesteia se utilizează următorul sistem de relaţii:
 vc p tdS  v 0c p t 0S0
S
v  v ax e  ( r / x )
2
t
 e  ( r / x )
2
t a
Înlocuind ultimele două relaţii în prima şi integrând, se obţine:


  (1  )( r / x )
2
 v ax t ax c pe 2 rdr 
0
v ax t ax c p x 2  
e  (1  )( r / x )
2
  0c p v 0 t 0S0 (13.13)
(1  ) 0
t ax (1  ) v 0 S0 Ti
de unde:  (13.14)
t 0  v ax x 2 T0
v ax
Ţinând cont de expresia v ax  , se obţine:
v0
t ax S Ti  1 
t ax   (1  ) 0   v ax (13.15)
t 0  T0 2 2
Relaţiile pentru jetul plan se obţin înlocuind, în acelaşi mod, în ecuaţia de conservare a impulsului, relaţiile
care dau distribuţia câmpului de viteze şi cea a câmpului de temperaturi şi ţinând seama că pentru o lungime egală
cu unitatea dS=dy şi S0=B0 (B0 fiind înălţimea fantei).

13.4. CARACTERISTICI ALE JETURILOR NEIZOTERME

La jeturile cu diferenţe mari de temperatură, în secţiunea iniţială, între temperatura aerului din jet şi
temperatura mediului unde se dezvoltă, asociate cu viteze de refulare relativ mici, forţele arhimedice au o acţiune
asupra jetului care nu mai poate fi neglijată. Are loc astfel o deformare a traiectoriei şi o modificare a vitezei în
lungul acesteia.
Ecuaţia axei deformate (jet circular). Conform figurii 13.1 ecuaţia axei deformate este dată de relaţia:
y=xtg+ya (13.16)
în care ya –este deplasarea faţă de axa nedeformată.
vaxT
va
Vaxsin Vaxcos
ya Vaxsin Figura 13.13
Vaxcos
Pentru evaluarea lui ya, se consideră un volum elementar dV pe axa jetului. Elementul de masă
corespunzător acestui element de volum este dm=axdV.
Forţa arhimedică elementară ce acţionează asupra elementului de masă, este:

dFa=(i-ax)gdV
Această forţă produce o acceleraţie:

aFa i  ax t
a  g  g ax (13.17)
dm ax Ti
Aceeaşi acceleraţie o produce şi vc (viteza ascensională dată de forţele arhimedice):
dv a
a (13.18)
d
dS
Exprimând pe d  , înlocuind în (13.18) şi egalând cele două relaţii pentru acceleraţie, se obţine:
v ax
dv t
a  a v ax  g ax (13.19)
dS Ti
de unde, prin integrare se obţine va:

g t ax
va  
Ti v ax
dS .
t ax (1  ) t 0

Particularizând pentru jeturi circulare în care , se obţine:
v ax 2 v0
g 1   t 0
va    S
Ti 2 v0
dy dy
Pe de altă parte v a  a  v ax a .
d dS
Egalând cele două expresii pentru va, rezultă:
g 1   t 0 S SdS
v 0 0 v ax
ya   
Ti 2
Cu această relaţie se poate calcula ya deci implicit ecuaţia traiectoriei jetului neizoterm.
Viteza axială în axa deformată a jetului se poate calcula cu relaţia:
v axT
v axT   v ax
2
 v a2  2 v ax v c sin  .
v0

CAPITOLUL 14
CANALE DE AER
14.1. GENERALITĂŢI
Canalele de aer (tubulatura de ventilare) asigură transportul aerului proaspăt sau tratat spre încăperile
ventilate, precum şi evacuarea în exterior a aerului viciat. Teoretic, canalele de aer pot avea orice fel de secţiune; mai
des se folosesc cele cu secţiune dreptunghiulară, pătrată sau circulară. Din punct de vedere economic sunt
avantajoase secţiunile circulare, deoarece la aceeaşi secţiune şi viteză (deci acelaşi debit de aer transportat) necesită
un consum mai mic de material. Din acest motiv în cazul instalaţiilor de ventilare industriale, unde se transportă
debite mari de aer, se adoptă de regulă tubulatura circulară. În cazul tubulaturii dreptunghiulare se recomandă să nu
depăşească raportul laturilor 2:1. O a doua cerinţă, la fel de importantă. în alegerea secţiunii, în special pentru
canalele de introducere, este de natură funcţională şi anume: ele trebuie astfel concepute încât să permită racordarea
unui anumit număr de ramificaţii sau guri de aer necesare, lucru care este uşurat în cazul tubulaturii dreptunghiulare.
Pe lângă acesta intervin de multe ori şi alţi factori cum ar fi: posibilităţile constructive de pozare sau susţinere a
canalelor, posibilităţile de mascare, modul de tratare estetică a încăperii etc.
14.2. MATERIALE PENTRU TUBULATURA DE VENTILARE

Canalele de ventilare se confecţionează din anumite materiale care trebuie să îndeplinească unele cerinţe cum
ar fi: durabilitate, rezistenţă mecanică, să fie incombustibile, nehigroscopice, netede, să nu fie atacate de
microorganisme etc. Acestor cerinţe li se adaugă restricţii cu rol hotărâtor în cazul când aerul transportat conţine
vapori cu acţiune chimică sau când tubulatura este pozată în medii agresive.
Canalele de ventilare din tablă de oţel (neagră sau zincată) sunt cel mai des întrebuinţate necesitând
tehnologie de execuţie relativ simplă, montaj uşor, îndeplinind multe din condiţiile cerute. În medii umede sau când
aerul transportat are un conţinut mare de vapori de apă se recomandă folosirea tablei zincate. Pentru canalele care
transportă aer cu un conţinut mic de vapori de apă (şi deci nu există pericol de condensare) se poate folosi tabla
neagră, grunduită cu minium de plumb la interior şi exterior. În cazul când aerul transportat este agresiv, sau canalele
sunt pozate în medii agresive, pot fi folosite şi canale din tablă neagră (tratate prin vopsire antichimică sau
bachelitizate) sau tablă plumbuită.
Canalele de zidărie (rostuită sau tencuită) se folosesc de obicei local pentru tronsoanele scurte ale instalaţiilor
de ventilare (priză, evacuări etc).
Canalele din plăci de beton cu zgură sau ipsos cu zgură sunt folosite de asemenea pentru scopuri secundare.
Canalele de rabiţ necesită multă atenţie la execuţie atât în privinţa micşorării rugozităţii, cât şi pentru
asigurarea etanşeităţii faţă de alte spaţii ventilate sau neventilate.
Canalele de lemn pot fi din lemn masiv, aglomerat sau placaj; aerul transportat trebuie să fie uscat, iar canalele
ignifugate. Au dezavantajul că se deformează şi sunt perisabile fiind atacate de microorganisme.
Canalele din materiale ceramice sunt folosite în cazul laboratoarelor cu noxe de agresivitate deosebită. Conduc
la soluţii greoaie şi scumpe. Pun unele probleme în privinţa pieselor speciale şi a asigurării etanşeităţii la îmbinări.
Canalele din materiale plastice se confecţionează din policlorură de vinil, polipropilenă şi polietilenă. Prin
încălzire sunt aduse în stare plastică şi li se dă forma dorită circulară sau dreptunghiulară. Îmbinarea se face uşor prin
sudură, rezultând canale foarte etanşe. Îmbinarea se poate face şi prin flanşe sau mufe.
Materialele plastice au o mare rezistenţă la acţiunea chimică a multor gaze, vapori şi fluide. De aceea se
recomandă folosirea tubulaturii din mase plastice în industria chimică, farmaceutică, la instalaţiile piscinelor şi
încăperilor de tratament medical. Folosirea maselor plastice la temperaturi mai mari trebuie făcută cu grijă deoarece
proprietăţile mecanice scad rapid cu creşterea temperaturii.

14.3. ÎMBINAREA, RIGIDIZAREA ŞI SUSŢINEREA CANALELOR DE AER

Grosimea tablei (între 0,5 şi 1,25 mm) se alege în funcţie de diametrul, latura mare a secţiunii sau perimetrul
canalului.
Îmbinarea tablei pentru formarea unui tronson de canal se face prin fălţuire. Falţurile pot fi de colţ sau de
câmp. Funcţie de dimensiuni, un canal poate avea 1,2 sau 4 falţuri. Deoarece costul unui falţ este relativ ridicat, se
recomandă să se confecţioneze canale cu 1 falţ.
Canalele de aer se confecţionează (în ateliere de prefabricate) sub formă de tronsoane drepte şi piese speciale
(curbe, reducţii, ramificaţii etc.). Tronsoanele drepte au de regulă lungimi maxime de 2,0 m, îmbinarea se face prin
flanşe de oţel cornier sau alte profile.
În cazul când canalele sunt montate suspendat, se recomandă ca prinderea să se facă în dreptul flanşelor, în caz
contrar şuruburile flanşelor sunt supuse la încovoiere, ceea ce poate afecta etanşeitatea tubulaturii (tab. 14.1).
Susţinerea canalelor de aer se poate face în diferite moduri (fig. 14.1).
Distanţa l dintre două puncte de susţinere Tabelul 14.1
Perimetrul Greutatea canalului G în Distanţa maximă de

canalului susţinere, l (m)
P (m) N/m kg/m
p<2 150 15 6
2<p<3 300 30 4
3<p<6 600 60 2
6>p 600 60 1
5 5
2 7
1 3
4 6
a b
Fig. 14.1. Modalităţi de susţinere a canalelor de aer:
c
1- şurub fixat prin împuşcare; 2- cornier; 3- şurub cu piuliţă de strângere;
4- platbandă perforată; 5- tirant filetat; 6- peretele canalului; 7- canal de aer.

14.4. ELEMENTELE COMPONENTE ŞI MODUL DE ALCĂTUIRE AL CANALELOR DE AER

În figura 14.2 se exemplifică o reţea de canale pentru introducere, reprezentată prin axele canalelor, având
deci precizate (după planuri) traseele şi lungimile tronsoanelor.
Reţeaua de canale de aer trebuie astfel concepută încât să-şi poată îndeplini rolurile funcţionale, şi anume:
o micşorarea vitezelor de la centrala de ventilare către gurile de introducere (în cazul obişnuit al
soluţiei cu viteze descrescătoare);
o asigurarea debitelor de aer necesare la fiecare ramificaţie;
o asigurarea posibilităţilor de reglare a instalaţiei;
o realizarea unei instalaţii economice, silenţioase
CR CR
Pm
CR GR
P
CV
Pm Cs
GE
CP CR CR
R
GR
CTA
VE
Fig. 14.2. Schema izometrică a unei reţele de canale de aer:

P- priza de aer proaspăt; CTA- agregat de ventilare; VE- ventilator de evacuare; GE- gură de evacuare a aerului în
exterior; Cp- canal de aer principal; Cs- canal secundar; R- ramificaţie; GR- gură de refulare; CR- clapetă de reglaj; Pm-
punct de măsurare; CV- capac de vizitare.
14.4.1. Reţele de canale dreptunghiulare

Principalele elemente componente ale reţelei de canale cu secţiune dreptunghiulară sunt următoarele:
 tronsoane drepte având secţiune constantă (a  b);
 difuzoare şi confuzoare care realizează treceri de la o secţiune (a  b) la altă secţiune (a1  b1), mărirea
( la difuzoare) sau micşorarea (la confuzoare) secţiunii putându-se face simetric sau asimetric, într-unul
sau două planuri, în funcţie de posibilităţile locale de încadrare a canalelor în clădire;
 curbe (coturi) cu păstrarea constantă a secţiunii, având rază de curbură mare (normală) sau mică;
 curbe (coturi) cu mărirea sau micşorarea secţiunii; ramificaţii normale (prin divizarea secţiunii totale a
canalului principal în secţiuni proporţionale cu debitele vehiculate) sau în T. (figura 14.3 )
0
Unghiul  al difuzoarelor nu trebuie să depăşească în mod normal 12-14 . La unghiuri mai mari fenomenul de
0
desprindere (care practic începe pentru unghiuri de 3-5 ) se accentuează, mărindu-se pierderea de sarcină locală şi
devenind în acelaşi timp sursă de zgomot. În cazul confuzoarelor, restricţia în privinţa unghiului nu mai este justificată.

2’
V1 V2
V2
V3
GR1
V V1 V1
V1 3 
Difuzor
2 1 a
confuzor
l
V3
V2
V1 V3
v4
V1
v a1 xb
v v
R2
ax b R1
Fig. 14.3. Reţea de distribuţie a aerului:

a- cu difuzoare înainte de ramificaţii; b- cu coturi având secţiune variabilă.
vitezelor se realizează folosind difuzoare;
ramificaţiile sunt de tip normal, iar curbele au secţiune a  b constantă..
Se menţionează că o construcţie similară se poate realiza pentru reţeaua de evacuare în care caz difuzoarele
devin confuzoare
Se recomandă ca în secţiunea ramificaţiei să se adopte viteze egale, deoarece astfel nu se introduc rezistenţe
locale suplimentare şi se uşurează conceperea geometrică a tubulaturii. Nu se recomandă montarea clapetelor de
reglare direct din difuzoare, fiind indicat, mai ales în cazul când difuzoarele sunt asimetrice ca între difuzor şi
ramificaţie să se prevadă un tronson drept, care să favorizeze uniformizarea curentului de aer înainte de a se ramifica.
Deficienţa acestei scheme constă în faptul că presupune folosirea multor piese speciale, la difuzoare
adăugându-se şi coturile necesare pentru schimbarea direcţiei.
Se poate concepe o schemă care să satisfacă aceleaşi deziderate, însă modificarea vitezelor să se facă direct
din cot, folosindu-se coturi cu secţiune variabilă (fig. 14.3,b).
În această soluţie constructivă tubulatura este mai economică, deoarece este redus la minimum numărul de
piese speciale. Această schemă se comportă în funcţionare cel puţin ca şi cea din figura 14.3, a cu condiţia ca raportul
dintre secţiunea de ieşire şi intrare în cot să nu fie mai mare de 1,5-1,75.

Asupra coturilor cu secţiune variabilă (coturi-confuzoare sau coturi-difuzoare) se recomandă ca modificarea

secţiunii să se facă pe seama numai a uneia din laturi. Modificarea lungimilor ambelor laturi duce la dificultăţi în
execuţie.
Trebuie remarcat de asemenea că în cazul soluţiei cu coturi de secţiune variabilă, se pot folosi pe lângă
acestea după necesitate şi difuzoare (confuzoare) pentru modificarea vitezei pe porţiunile drepte ale reţelei.
Din punctul de vedere al realizării ramificaţiilor, în cazul adoptării de viteze constante, se foloseşte modul de
formare a acestora, fie din lăţimea, fie din înălţimea canalului.Aceste moduri de creare a ramificaţiilor prezintă ca
principal avantaj, faptul că reduce numărul de tipuri de piese speciale, observându-se că toate coturile şi clapetele au
aceleaşi dimensiuni, lucru avantajos din punctul de vedere al execuţiei şi chiar al montajului.
Pentru îmbunătăţirea curgerii la coturile cu rază mică de curbură sau cu muchii rotunjite este indicat să se
monteze palete aerodinamice de ghidare a aerului. Datorită forţelor aerodinamice, care se dezvoltă pe paletele de
ghidare, pericolul de formare a vârtejurilor este foarte mult diminuat.
14.4.2. Reţele de canale circulare

Tubulatura cu secţiune circulară, avantajoasă sub aspect economic, este folosită cu precădere la instalaţiile
de ventilare industrială, la sistemele de climatizare de înaltă presiune, la sistemele de transport pneumatic etc.
Câteva elemente geometrice şi constructive ale acestor canale sunt indicate în figura 14.4. Ca piese speciale
sunt difuzoarele, confuzoarele şi coturile ultimile executându-se ceva mai greu, deoarece sunt alcătuite din segmenţi.
0
Un astfel de cot este caracterizat de o rază medie de curbură R şi un unghi 90 , deoarece ramificaţiile se racordează
0 0 0
la tubulatură sub unghiuri =15 , 30 , 45 sau alte valori apropiate .
l2 l1 l2 l3
l1







R2
 
 R2 l4
l3

nx
ac
R1 R 1
1
a1
Fig. 14.4 Elemente constructive pentru canalele de aer cu secţiune circulară.
14.4.3. Canale circulare din benzi de tablă tip Spiromatic

Se execută cu ajutorul unei linii automate prin fălţuire, din benzi rezultând o cusătură (falţ) sub formă
elicoidală. Maşina are productivitate foarte mare, poate produce canale cu diametrul cuprins între 100 şi 2000 mm şi
lungimi până la 9 m. linia automată are în componenţa sa şi o maşină de aplatisare a canalelor circulare. Instalaţia
funcţionează la I.C.I.M.-Braşov.

14.5. ACCESORIILE CANALELOR DE AER

Canalele de aer conţin o serie de accesorii necesare la controlul şi măsurarea debitului şi presiunii aerului, la
curăţirea canalelor, precum şi pentru schimbarea direcţiei curentului de aer, pentru închiderea unor tronsoane de
canal în caz de incendiu, pentru reglarea debitelor de aer pe diverse trasee. locul şi tipul acestor accesorii se
precizează prin proiect şi trebuie urmărit ca acestea să se monteze pentru a putea executa reglajul instalaţiei, precum
şi pentru intervenţii ulterioare.
Clapetele de aer pot fi simple, pentru montarea la ramificaţii sau de obturare.
Jaluzelele, paralele sau opuse cu acţionare simultană (se execută şi cu reglare individuală) pot fi fără blocaj
sau cu blocaj într-o anumită poziţie de acţionare manuală sau automată. Se atrage atenţia asupra faptului că atunci
când nu se execută conform catalogului de detalii, clapetele trebuie să fie executate din tablă mai groasă (2…4 mm,
funcţie de dimensiuni) pentru a nu se îndoi în timpul manevrărilor şi pentru a nu vibra în timpul funcţionării. În acest
ultim caz ele pot deveni surse de zgomot. Este necesar ca în dreptul clapetelor (pe una din laturile accesibile) să se
monteze capace de vizitare pentru a se urmări poziţia şi a se interveni în cazul în care înţepenesc.
Şibărele reprezintă elemente mult mai sigure de închiderea porţiunilor de canal, ramificaţiilor sau
ventilatoarelor. Ele se utilizează şi la reglarea debitului ventilatoarelor, metodă curentă, dar cu consumuri de energie
mari.
Capacele de vizitare se montează pe canale în dreptul clapetelor, jaluzelelor, modificărilor de secţiune ce ar
favoriza adunarea prafului etc. şi pot avea secţiune circulară sau dreptunghiulară.
Punctele de măsurare pe canale se prevăd pentru a permite, măsurători de debit, presiune sau temperatură
în vederea reglării unei noi instalaţii noi executate, sau pentru a putea executa anumite modificări la instalaţiile
existente. Se execută cu secţiune circulară sau dreptunghiulară. Din punct de vedere constructiv sunt asemănătoare
capacelor de vizitare.
14.6. IZOLAREA CANALELOR DE AER

Se recurge la această operaţie pentru a reduce schimbul de căldură cu mediul ambiant şi pentru a împiedica
procesul de condensare a vaporilor de apă din aer pe pereţii canalelor. Schimbul de căldură prin pereţii canalelor este
dependent de debitul de aer vehiculat, de perimetrul canalului, de diferenţa de temperatură şi de coeficientul global
de transfer termic.
14.7. CALCULUL CANALELOR DE AER

14.7.1. Metode specifice de calcul
La dimensionarea canalelor de aer se deosebesc două situaţii distincte şi anume:
Cazul reţelelor de canale pentru vehicularea aerului fără particule în suspensie, la care se admite
reglarea debitului de aer la ramificaţii cu ajutorul unor clapete. Prin modul de dimensionare se urmăreşte
în general reducerea numărului de piese speciale şi de tipodimensiuni care uşurează execuţia şi
montajul.
Cazul reţelelor de canale pentru vehicularea aerului cu particule în suspensie, la care prevederea de
piese speciale de reglaj la ramificaţii nu mai este permisă şi pentru care echilibrarea hidraulică a reţelei
trebuie asigurată prin calcul. În această categorie ar putea intra şi reţelele de ventilare de înaltă presiune
la care gradul de precizie necesar la dimensionare, influenţa presiunii statice asupra funcţionării
aparatelor terminale, costul mai ridicat al canalelor, evitarea pericolului de zgomot ce poate fi produs de
piesele de reglaj ar justifica de asemenea asigurarea echilibrării hidraulice direct prin calcul.
Metodele de dimensionare ale reţelelor de canale de aer sunt numeroase, fiecare dintre ele având avantaje şi
dezavantaje care limitează domeniul lor de aplicare. Astfel se pot enumera:
o metoda secţiunii constante care este avantajoasă în cazul când canalul de aer îndeplineşte şi un al doilea
rol cum este cazul grinzilor de canal. Cheltuielile de investiţie sunt mari, iar reglajul debitului este dificil;
o metoda vitezei constante presupune alegerea aceleiaşi viteze pentru toată reţeaua de canale, viteza fiind
stabilită în general din condiţiile limitative din punctul de vedere al nivelului de zgomot sau al pierderilor
de sarcină. Este în general neeconomică iar reglajul debitului la ramificaţii se face greu. În practică se
adoptă viteza constantă pe porţiuni de reţea cu câteva ramificaţii ducând la reducerea numărului de tipuri
de piese speciale, ceea ce este avantajos din punctul de vedere al execuţiei şi montajului;

o metoda vitezelor descrescătoare presupune alegerea unor viteze descrescătoare de la ventilator spre
orificiile de refulare (absorbţie), valorile acestor viteze stabilindu-se în funcţie de gradul de confort al
obiectivului căruia îi este destinată instalaţia de ventilare, de locul de pozare şi modul de alcătuire al
canalelor etc.
Deşi în practică alegerea vitezelor respective se face în mare măsură în mod arbitrar, această metodă este
justificată prin faptul că se urmăreşte obţinerea pe întreaga reţea a unei pierderi de sarcină unitară R aproape
uniformă. Metoda este folosită curent, motiv pentru care va fi prezentată amănunţit în paragrafele următoare;
o în metoda recuperării presiunii statice dimensionarea unui tronson se face pe baza câştigului de energie
realizat în piesa de micşorare a vitezei (difuzor) prevăzută în partea din amonte a acestuia. Spre exemplu,
prin scăderea vitezei de la v1 la v2 o parte din energia cinetică a curentului de aer (circa 75%), transformată
în energie potenţială, este folosită pentru învingerea rezistenţelor aeraulice pe tronsonul imediat
următor.
Deci:
v 2  v 22 c
0,75 1    ( Rl  Z); (14.1)
2g a
o metoda diametrelor optime din punct de vedere tehnic şi economic care asigură cheltuieli minime de
investiţie şi exploatare este, ţinând seamă şi de caracterul variabil al preţurilor, cea mai raţională.
Totuşi valorile reieşite pentru viteze sunt şi în acest caz, limitate din considerente privind nivelul de zgomot
produs de circulaţia aerului prin canale.
În cele ce urmează se va prezenta metodologia de calcul pentru metoda folosită în mod frecvent în practică şi
anume aceea în care se adoptă viteze descrescătoare, cu luarea în consideraţie sau nu a recuperării presiunii statice.
Trecerea la dimensionarea canalelor de aer presupune cunoaşterea unor date cum ar fi: numărul, dimensiunile
şu locul de amplasare a gurilor de introducere şi evacuare; alcătuirea centralei de ventilare şi locul ei de amplasare;
tipul, dimensiunile, poziţia de montaj şi locul de amplasare a prizei de aer; dimensiunile şi locul de amplasare a gurii
pentru evacuarea aerului viciat în atmosferă.
Dimensionarea propriu-zisă se poate împărţi în două faze distincte:
 dimensionarea geometrică (constructivă), care are ca rezultat final stabilirea definitivă a
soluţiei;
 calculul pierderilor totale de sarcină în reţea.
14.7.2. Dimensionarea geometrică sau constructivă

Aceasta presupune:
stabilirea traseului canalelor care se face ţinându-se seamă de locul de amplasare al centralei de
ventilare, de structura de rezistenţă şi particularităţile constructive ale încăperii respective, de posibilităţile
de pozare şi de mascare a tubulaturii. Ca rezultat al acestei etape se poate întocmi o schemă izometrică a
sistemului de canale (v. fig. 14.2);
stabilirea debitelor de aer ce se transportă pe fiecare porţiune de canal. Se consideră ca traseu
dezavantajos, traseul cel mai lung, fiecare din porţiunile respective având un debit cunoscut.
Caracterul preliminar menţionat constă în aceea că prin tronson se înţelege o porţiune de canal cu acelaşi debit
şi cu acelaşi diametru echivalent, însă în această etapă nu este îndeplinită decât prima condiţie. Mai mult, deoarece
vitezele cresc de la gurile de introducere către centrala de ventilare este aşteptat ca pe unele din porţiunile stabilite
1,2 etc. să apară modificări de viteză, deci şi diametre echivalente, care având totuşi acelaşi debit se vor nota cu
numere cu indice prim, adică 1’, 4’ etc.
În literatura de specialitate aceste viteze sunt limitate superior la valorile de mai jos:
o pentru joasă presiune……………………..10 m/s;
o pentru medie presiune…………………….18 m/s;
o pentru înaltă presiune……………………..20 m/s.
Valorile maxime se aleg numai pe tronsoanele de transport al aerului la distanţă.
Pentru distribuţie se aleg valori mai reduse.
Stabilirea pe bază de viteze alese ale secţiunii şi dimensiunilor (diametru, laturi) pe fiecare tronson de
canal. Astfel, pentru instalaţiile de ventilare de joasă presiune vitezele recomandate, în m/s, sunt indicate
în tabelul 14.2.

Tabelul 14.2
Elementul Instalaţii
de confort tehnologice
- priză de aer 3-4 4-6
- canal de aer proaspăt 4-6 6-8
- canal principal 4-8 8-12
- canal secundar 3-5 5-8
Cunoscându-se debitul şi viteza pe o porţiune de canal I se pot determina secţiunea:
Desenarea la scară a reţelei de canale, inclusiv precizarea tuturor pieselor speciale (coturi, ramificaţii,
schimbări de secţiune, clapete etc.), în scopul de a se constata dacă soluţia se încadrează în particularităţile
constructive ale încăperii sau obiectivului respectiv.
14.7.3. Calculul pierderilor totale de sarcină

Pentru un sistem de canale de introducere (sau de evacuare) calculul pierderilor totale de sarcină se face cu
relaţia:
n  l  v2 n
p        i i   ( Rl  Z)i [Pa] (14.2)
i 1 d e i 2 i 1
unde:
 este coeficientul adimensional de rezistenţă;
 l- lungimea tronsonului respectiv de canal, în m;
 de- diametrul echivalent, în mm;
 - suma coeficienţilor de rezistenţă locală pe un anumit tronson I;
 vi- viteza medie a aerului pe tronsonul respectiv, în m/s;
3
 i- densitatea aerului, la temperatura medie pe care o are în tronsonul respectiv, în kg/m ;
2
 g- acceleraţia gravitaţiei, în m/s ;
 R- pierderea de sarcină liniară unitară pe tronsonul respectiv, în Pa/s;
 Z- pierderea de sarcină locală pe un anumit tronson, în Pa;
 i- indicele tronsonului de calcul;
 n- numărul total de tronsoane pe traseul ce se calculează.
Pierderea de sarcină liniară R se determină cu ajutorul nomogramei.
În practică valorile R, pentru canale netede sunt indicate în tabele sau nomograme în
funcţie de viteza v şi de diametrul echivalent de.
Pentru canale cu secţiune diferită de cea circulară, valorile R se pot calcula cu aceeaşi relaţie (14.2) sau se pot
lua din aceleaşi tabele prin folosirea diametrului echivalent relativ la viteză (fig. 10.12). pentru un canal dreptunghiular
cu dimensiunile ab mm,
2ab
de  [mm] (14.3)
ab
Semnificaţia fizică a acestuia rezultă imediat, pornindu-se de la expresia generală a relaţiei pierderii de
sarcină liniară, cunoscută din mecanica fluidelor şi anume:
  l v2
plin   (14.4)
4R h 2
unde Rh este raza hidraulică.
Exprimând pe Rh pentru cele două feluri de canale rezultă imediat:
- canale circulare, cu diametrul d
2
d
S d
R h   4  ; d e  4 R h  d; (14.5)
P d 4
- canale dreptunghiulare, cu laturile ab
S ab 2ab
Rh   ; de  4R h  ; (14.6)
P 2( a  b) ab

Deci pierderea de sarcină liniară R pentru un canal cu secţiunea dreptunghiulară este egală cu cea a unui
canal cu secţiune circulară cu diametrul egal cu diametrul echivalent de, cu condiţia ca viteza de circulaţie a aerului în
cele două canale să fie aceeaşi.
Pentru canale rugoase, pierderea de sarcină liniară unitară este
R l  R ( kv ) 0,25 (14.7)
unde: Rl este pierderea liniară de sarcină unitară pentru canale rugoase; R- pierderea de sarcină unitară pentru canale
rugoase netede; v- viteza de circulaţie a aerului în tronsonul respectiv; k- rugozitatea absolută.
Pentru câteva materiale folosite curent la executarea canalelor de aer, valorile lui k sunt indicate în tabelul
14.3.
Tabelul 14.3
Nr. Materialul Rugozitatea k,
crt. în mm
1 Canale din zgură, ipsos sau rumeguş 1
2 Canale din cărămidă 5
3 Canale din plăci de beton cu zgură 1,5
4 Canale din tencuială pe rabiţ 10…15
Pierderea de sarcină locală
v2 
Z   [Pa]. (14.8)
2
Problema se reduce la calculul sau aprecierea coeficienţilor de rezistenţă locală , în funcţie de care se
determină pierderea de sarcină locală care apare datorită modificării vitezei (ca mărime şi direcţie) în piesele speciale.


CAPITOLUL 15
ECHIPAMENTE
15.1. FILTRE DE AER
Filtru - elementul ce aparţine unei instalaţii de ventilaţie sau climatizare cu rolul de a reţine praful din aerul
3
atmosferic, când concentraţia acestuia este 20 mg/m .
Separatoarele de praf reţin praful din aerul evacuat din încăpere înainte de evacuarea în atmosferă, când
3
concentraţia acestuia 150 mg/m .
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un filtru: grad de reţinere cât mai ridicat, capacitate mare de
reţinere a prafului, rezistenţă aeraulică mică sau în limite economice şi constantă în timp, cheltuieli de investiţie cât
mai reduse, întreţinere uşoară, construcţii aferente reduse, cât mai robuste, etc.
15.1.1. Clasificarea filtrelor de aer

 după mărimea particulei de praf reţinute:
 grosiere d 100m;
 normale 6<d<100m;
 fine 1<d<6m;
 foarte fine 0,1<d<1m.
 după gradul de reţinere:
 categoria A: - normale =3050%;
(grosiere) - cu acţiune bună =4060%;
 categoria B: - normale =6080%;
(fine) - cu acţiune bună =7090%;
 categoria C: - foarte fine =9098%.
(foarte fine)
 speciale S: - filtre radioactive, absolute.
 după tipul constructiv (sau mecanismul de reţinere): filtre cu ţesătură, uscate, metalice cu peliculă de
ulei, mecanice, cu cărbune activ, filtre electrice, sonice, etc.
15.1.2. Caracteristicile filtrelor

Gradul de reţinere (eficienţa)  a filtrelor definit ca raportul:
yi - concentraţia iniţială, înainte de filtru
yi  y f

yi yf - concentraţia finală, după filtru.
Eficienţa unui filtru este variabilă în timpul exploatării, mărindu-se odată cu încărcarea filtrului însă creşte
rezistenţa aeraulică.
Rezistenţa aeraulică este indicată de producător în funcţie de categoria filtrului:
- grosiere şi normale <10 mmH2O;
- filtre fine 10 mmH2O;
- filtre foarte fine 1050 mmH2O.
Debitul specific de aer, caracterizează capacitatea de filtre şi reprezintă debitul
de aer ce poate fi filtrat de 1 m2 de filtru în condiţii medii de îmbâcsire şi rezistenţă aeraulică normală.
Cunoscând debitul specific al filtrului ales şi debitul de aer ce trebuie filtrat se poate determina suprafaţa necesară
filtrului:
Curăţirea filtrelor reprezintă, încă o problemă deosebită fie din lipsă de personal calificat fie lipsă de
materiale necesare. Orientativ se recomandă:
- filtre grosiere şi normale - câteva săptămâni;
- filtre fine (montate după filtre normale)- câteva luni;
- filtre foarte fine (montate după filtrele normale şi filtrele fine)- 1 an.

Aceste recomandări sunt valabile pentru aer exterior normal. Pentru aer mai încărcat cu praf, perioadele se
vor reduce corespunzător.
15.1.3. Alegerea filtrelor

Pentru praf grosier şi normal până la fin se aleg filtre metalice umezite cu ulei sau filtre din fibre grosiere care
se folosesc. Viteza aerului prin mediul filtrant 12 m/s.
Pentru praf fin şi foarte fin se aleg medii de filtrare uscate din fibre organice sau neorganice foarte fine.
Aceste materiale nu se reutilizează. viteza aerului este până la 0,5 m/s.
15.1.4. Tipuri constructive de filtre

 Filtre uscate: alcătuite dintr-o ramă şi un material filtrant uscat care poate fi ţesătură, hârtie, fibre din sticlă.
 Filtrele din ţesătură au fost primele filtre folosite: pe o ramă se întinde o ţesătură în V (pentru
mărirea suprafeţei de trecere a aerului). Au eficienţă mare =90-95%, capacitate de filtrare de 5000
3 2
m /m h, dar şi unele dezavantaje:
- pericol de inflamabilitate;
- sensibilitate la umezeală;
- rezistenţă aeraulică variabilă.
 Filtre de umplutură: o ramă metalică în care se găseşte o umplutură de fibre de sticlă, sintetice sau
textile sub formă de plăci una peste alta. Pot fi refolosite sau consumabile.
 Filtre de hârtie sub formă de casete utilizându-se un material ignifugat. Hârtia se aşează în zig-zag
pentru economie de spaţiu. Au o utilizare redusă în domeniul ventilării. Constituie de regulă
prefiltrul filtrelor cu cărbune activ.
 Filtre cu saci (cu buzunare), fig. 15.1, sunt considerate ca filtre fine sau foarte fine. Dimensiunile
3 2
610610 şi lungimea de 800-900 mm cu 816 săculeţi. Capacitatea de filtrare este 400 m /m h la o
viteză frontală de 2,53,2 m/s cu o diferenţă iniţială de presiune 7-12 mmH2O şi o diferenţă finală
de 18-26 mmH2O. Sunt utilizate pentru spitale, centre de calcul, laboratoare cu cerinţe speciale,
industria optică, mecanică fină, etc.
Fig. 15.1
 Filtre statice cu celule în V, fig. 15.2, fabricate la IAA-Alexandria cu scoatere frontală (FCVF) sau
laterală (FCVL) putând fi montate pe canal sau zidărie. Celula are dimensiunile 500500 şi sunt
montate pe casete: 2/casetă pentru FCVF şi 4/casetă pentru FCVL.
Numărul de casete: -FCVF 110 în plan orizontal şi I-IV în plan vertical;
-FCVL 12 în plan orizontal şi I-V în plan vertical.
3 2
Celulele pot fi cu material filtrant uscat (ţesătură) cu o capacitate de 3000 m /m h sau cu o
3 2
tablă expandată având o capacitate de filtrare de 4920 m /m h; eficienţă =90%; rezistenţa aeraulică 6 mmH2O pentru
tablă expandată şi 12 mmH2O pentru ţesătură.
 Filtre cu peliculă de ulei: o ramă metalică având de o parte şi de alta plasă de sârmă între acer se găseşte o
umplutură sau o ramă metalică în care sunt introduse 6 plăci metalice care au găuri romboidale. În ambele situaţii
ramele sunt introduse într-o baie de ulei, scurse şi apoi introduse în rastele şi aşezate în formă de V.
 Filtre umede sunt de fapt camere de tratare a aerului cu apă şi anume camerele cu umplutură şi camerele
de pulverizare. Acţionează asupra particulelor cu d>200m de aceea nu se folosesc ca filtre propriu-zise.
 Filtre mecanice se construiesc în mai multe variante: cu material filtrant uscat sau cu celule umezite cu ulei.

FCVL
FCVF
500
400
50
20 0
0
20 0
0 50 500
Fig. 15.2
 Filtru mecanic cu material filtrant uscat, fig. 15.3, constă din doi tamburi, unul pe care este înfăşurat
materialul filtrant uscat curat şi al doilea pe care este înfăşurat materialul filtrant folosit. Materialul filtrant uscat este
o împâslitură în grosime de 12 mm. Acţionarea se face mecanic pornirea fiind automată pe baza unui manometru
diferenţial care comandă punerea în mişcare a benzii în funcţie de gradul de îmbâcsire al materialului filtrant.
 Filtru mecanic autocurăţitor, fig. 15.4, produs de IAA Alexandria, constă din două perechi de roţi pe care
sunt trecute două lanţuri de care sunt agăţate celulele filtrante cu tablă expandată. La partea inferioară se găseşte o
baie de ulei prin care trec succesiv celulele filtrante, aerul fiind obligat să treacă prin celulele filtrante acoperite cu
peliculă de ulei perpendicular pe suprafaţa acestora. pornirea filtrului se poate face manual sau automat. Este acţionat
de un motor electric. Baia de ulei este curăţită de un sistem de racleţi acţionate manual. Debitele specifice sunt de
3 2
ordinul 10000 m /m h. Sunt folosite în general în sisteme de ventilare industrială şi ca prefiltre, mai puţin, în
instalaţiile de climatizare.
 Filtre electrice, fig. 15.5, reprezintă o categorie de filtre care acoperă un domeniu mare din punct de vedere
al dimensiunilor particulelor: 0,01-10m. Au principalul avantaj că nu-şi modifică rezistenţa aeraulică în timpul
funcţionării cum se întâmplă la alte filtre.
Este compus din două zone: zona de ionizare formată din bare de ionizare de wolfram şi zona de precipitare
formată din plăci de aluminiu. Datorită ionizării se produce şi o mică cantitate de ozon (nepericuloasă) care contribuie
la distrugerea mirosurilor. După o anumită perioadă de funcţionare filtrul se scoate de sub tensiune şi se curăţă prin
spălare cu apă caldă 30-40 operaţie ce durează, plus uscarea 30-60 min.
3
Avantaje: eficienţă mare, rezistenţă aer mică., consum energetic mic 50100W/ 10000 m /h. Dezavantaje:
cost de investiţie ridicat.

tambur superior
roti de Carcasã
ghidaj
micrometru
motor tambur inferior
reductor
tambur superior
material filtrant
roti de ghidaj
carcasã
motor
tambur inferior
reductor
Fig. 15.3 Fig.15.4.
220V
12-13 kV
6-6,5 kV
apã caldã
0
30-40 C
Fig. 15.5

 Filtre cu cărbune activ, fig. 15.6, sunt folosite în principal pentru reţinerea gazelor vaporilor, viruşilor ţi
îndepărtarea mirosurilor. Se fabrică din cărbune de lemn sânge animal, turbă, zahăr, nuci de cocos după un
3 2
procedeu special prin care se realizează o suprafaţă mare 1 g2 cm 300400 m . Granule de 15 mm prezintă
fenomenul de absorbţie. Capacitatea de reţinere este de 15% din greutatea proprie. Trebuie precedat de un
0
prefiltru şi poate fi folosit pentru temperatura de maximum 30-40 C.
Fig.15.5
Viteza de trecere a aerului de 11,3 m/s, rezistenţa aeraulică 5070 mmH2O inclusiv filtru de hârtie iar
pentru cele în straturi în funcţie de viteză şi granulometrie. perioada de folosire este de 312 luni. Celulele reţinând
0
particule îşi micşorează capacitatea de reţinere şi trebuie regenerate prin suflarea unui aer cald prin filtru (>40 C).
15.2. BATERII PENTRU ÎNCĂLZIREA AERULUI

Bateriile pentru încălzirea aerului sunt schimbătoare de căldură apă-aer sau aer-aer, care intră în
componenţa agregatelor de ventilare şi climatizare precum şi a aerotermelor. După agentul primar, purtător de
căldură se clasifică în baterii de încălzire cu abur, apă caldă sau fierbinte, baterii electrice şi baterii de încălzire
funcţionând cu gaze arse. Cele mai utilizate sunt bateriile de încălzire funcţionând cu abur, apă caldă sau fierbinte.
Pentru aceste baterii, elementul încălzitor, poate fi ţeava cu aripioare (circulare, pătrate, hexagonale, etc),
ţeava cu bandă spiralată sau ţevile din cupru cu lamele de aluminiu, fig. 15.7.
Ţeavă cu aripioare Ţeavă cu bandă Ţevi din cupru şi aripioare

Trecerea aerului
Agent
încãlzitor Al
Cu
Circulatia
agentului
termic
spiralată din aluminiu
Fig. 15.7
Racordarea bateriilor de încălzire la instalaţie atât pe partea de agent primar cât şi pe partea de aer în serie
sau paralel prin flanşe sau mufe la instalaţia de încălzire (agent primar) şi flanşe de oţel cornier pe partea de aer.

Trecerea debitului de aer prin baterie se poate face integral sau parţial (sistem by-pass), fig. 15.8. Bateriile
trebuiesc echipate cu toate armăturile corespunzătoare necesare: robinete de închidere, de golire, de aerisire, etc.
bay-pass
L1
L(t1,i1) L(t2,i2) L L
L2
Fig. 15.8
15.2.1. Schimbul de căldură în baterii

Bateriile de încălzire, funcţionând cu apă caldă, fierbinte sau abur sunt schimbătoare de căldură prin
suprafaţă, cu curent încrucişat, schimbul de căldură având loc după legea:
QBI=kStm (W) (15.1)
2
în care: k- coeficientul global de transfer termic, W/m K;
2
S- suprafaţa de schimb de căldură a bateriei, m ;
0
tm- diferenţa medie logaritmică de temperatură pentru schimbătoare cu curent încrucişat, C.
Pentru baterii de încălzire cu ţevi orizontale din cupru şi lamele din aluminiu, firma producătoare- IAA
Alexandria, propune un calcul de dimensionare şi alegere a acestor bateri în, fig. 15.9.
 Căldura cedată de baterie şi purtată de aer:
QBI=L(t2-t1) (kW) T1
L- debitul de aer în kg/s;
t1- temperatura aerului la intrarea în baterie;
t2- temperatura aerului la ieşirea din baterie.
L[Kg/s]
 Debitul de agent termic:
t1 t2
Q BI
Ga  (kg/s)
c p a (T1  T2 )
T2
Fig. 15.9
c pa - căldura specifică a apei 4,186 kJ/kg 0C;
T1/T2- temperatura de ducere respectiv de întoarcere a agentului primar.
 Suprafaţa necesară de trecere a aerului prin baterie:
L
F (m2)
V
V- viteza maximă a aerului de trecere prin baterie Voptim=35,5 kg/m2s.
În funcţie de această suprafaţă se alege preliminar tipul de baterie cu suprafaţa reală, Fr apropiată de
suprafaţa calculată după care se recalculează
Vr=L/Fr
 Se determină numărul de circuite (numărul de circuite în care apa merge în paralel) pentru o viteză a
apei în ţevi cuprinsă între 0,51,5 m/s.
AG
n 
 m wd i2
în care: G- debitul de agent termic kg/s;
3
m- densitatea medie a agentului termic (965 kg/m pentru apă caldă 95/75);
w- viteza de circulaţie a agentului termic;
di- diametrul interior al ţevii (di=15 mm).
Pentru bateria aleasă se alege un anumit număr de circuite , n, apropiat de cel calculat după care se
determină viteza reală, wr, de circulaţie a agentului termic.

În funcţie de Vr şi wr din nomograme de tipul indicat în fig. 15.10 ridicate de producător se determină k-
coeficientul global de schimb de căldură.
Determinarea diferenţei medii logaritmice
de temperatură, fig. 15.10:
t max  t min
t m  (0C)
t
ln max
t min
Fig. 15.10
considerând bateria ca un schimbător de căldură în
curent încrucişat:
t max  max( T1  t 2 , T2  t 1 )
Suprafaţa necesară de încălzire a bateriei este:
Q BI
S nec  (m2). T1
kt m
Această suprafaţă, determinată trebuie t1 T2
să fie cel mult egală cu suprafaţa indicată de bateria
aleasă şi mai mică cu cel mult 1520%. t1
15.2.2. Tipuri constructive de baterii

Baterii de încălzire cu abur, apă caldă, apă fierbinte:
 baterii de ţevi de oţel şi aripioare circulare din tablă de oţel metalizate în baie de zinc topit, ca şi
cele cu bandă spiralată;
 baterii din ţevi de cupru şi lamele din aluminiu produse de întreprinderea de aparate şi accesorii
Alexandria pentru abur (cu ţevi verticale) şi apă caldă sau fierbinte cu ţevi orizontale.
Bateriile de încălzire cu ţevi verticale (pentru abur), fig. 15.11, pot avea un rând sau două de ţevi (II). Aburul
circulă simultan prin toate ţevile legate la partea superioară într-un distribuitor iar la partea inferioară într-un
colector. Pasul lamelelor poate fi de 2,5 mm sau 3 mm iar diametrul exterior al ţevii este de 16 mm.
Fig. 15.11
Bateriile cu ţevi orizontale din cupru (pentru apă caldă sau apă fierbinte), fig. 15.12, pot avea un rând de
ţevi (I) formând unul sau mai multe circuite sau două rânduri formând unul sau mai multe circuite. Se utilizează în
0
instalaţiile care folosesc apă cu temperatura maximă de 200 C şi presiune 16 atm.

Baterii cu un rând Baterii cu un rând Baterii cu două rânduri

de ţevi şi circuit şi mai multe circuite şi mai multe circuite
Fig. 15.12
Racordarea bateriilor la instalaţia de încălzire se face prin mufe (pentru apă caldă) şi flanşe (pentru apă
fierbinte). Ţevile din cupru au diametrul exterior de 16 mm, iar grosimea peretelui ţevii este de 0,5 mm pentru apă
caldă şi 0,75 mm pentru apă fierbinte.
Baterii de încălzire electrică, fig. 15.12, se folosesc ca reîncălzitoare pentru sarcini termice mici (de vară)
sau acolo unde nu se dispune de agent termic. Este alcătuită dintr-o carcasă în care sunt montate elementele de
încălzire printre care trece şi aerul. Elementele de încălzire sunt rezistenţe electrice introduse în ţevile de cupru sau
oţel umplute cu o masă izolatoare (nisip de cuarţ, magneziu).
3
3
Fig. 15.13
4
1-carcasă;
2-rezistenţă electrică;
3-casetă pentru racord electric;
4-conductoare.
1 2 2
Deoarece rezistenţele sunt expuse arderii în lipsa circulaţiei aerului se iau măsuri de protecţie prin
montarea unui releu care prin intermediul unui dispozitiv amplasat în canal întrerupe circuitul electric la scăderea
debitului de aer, pornirea ventilatorului se cuplează cu protecţia elementelor de încălzire.
Bateriile cu gaze de ardere folosesc ca agent termic primar gazele care obţinute prin arderea unui
combustibil într-un focar amplasat sub ţevile încălzitoare. Schimbătorul de căldură este făcut din ţevi de oţel tratat
împotriva coroziunii, prin ţevi circulând gazele arse iar printre ţevi aerul supus încălzirii. Au o utilizare limitată,
folosite mai ales în organizările de şantier.
15.3. BATERII PENTRU RĂCIREA AERULUI

Din punct de vedere constructiv bateriile pentru răcirea aerului sunt asemănătoare cu cele pentru
încălzirea aerului. Pentru a obţine un efect de răcire corespunzător trebuie folosite baterii cu mai multe rânduri de
ţevi deoarece diferenţele de temperatură în cazul răcirii sunt mai mici, viteza de circulaţie a apei de răcire să fie mai
mare: între 0,5 şi 2 m/s, pompele de circulaţie să aibă presiuni corespunzătoare mai mari. Apa de răcire poate fi
furnizată de o staţie frigorifică sau apa de puţ de adâncime. Bateriile de răcire trebuie prevăzute cu armături de
aerisire şi golire.

15.3.1. Schimbul de căldură în bateriile de răcire

Trebuie avut în vedere la determinarea coeficientului global de transfer de căldură, k, două situaţii ce pot
apărea cu sau fără condensarea vaporilor din aerul supus răcirii.
Răcirea uscată (fără condensarea vaporilor de apă) când temperatura superficială a bateriei este mai mare
decât temperatura punctului de rouă a aerului care intră în baterie. Debitul de căldură ce trebuie extras aerului
supus răcirii de la t1 la t2:
Qaer=L(t1-t2)L(h1-h2) (kw)
trebuie preluatintegral de agentul de răcire, apa, care se va încălzi de la T1 la T2:
QBR=10-3kStm=Gaca(T2-T1) (kw)
în care:
L- debitul de aer în kg/s;
h1,h2,t1,t2- entalpiile respectiv temperaturile aerului la intrarea şi ieşirea din baterie;
T1,T2- temperatura iniţială şi finală a apei de răcire;
Ga- debitul de apă de răcire kg/s;
2
k- coeficientul global de transfer de căldură w/m K;
S- suprafaţa de schimb de căldură;
t- diferenţa medie de temperatură între aer şi apă.
Suprafaţa bateriei de răcire:
Q BR L( h 1  h 2 )
S 
kt m  10  3 kt m  10  3
Determinarea lui k se face cu relaţia:
1
k
1 Fe 1
 
 i Fi  e
2 0
Pentru calcule practice: i =3500 w/m K (pentru w1 m/s; temperatura medie a apei ta=10 C; diametrul ţevii
Fe sup rafaţa de schimb exterioară
0,0120,015 m şi raportul   15  20 ).
Fi sup rafaţa de schimb interioară
Răcirea umedă când temperatura superficială a bateriei de răcire este mai mică decât temperatura
punctului de rouă a aerului supus răcirii. Încălzirea apei de răcire are loc datorită căldurii perceptibile, ca urmare a
diferenţei de temperatură şi pe de altă parte căldurii latente prin condensarea vaporilor de apă:
Q BR  Q perc  Q r  S( t a  t p )  S r (h a  h p ) 
r
 S[ t a  t p  (h a  h p )] 

r h
 S[1  ]( t a  t p )] 
c t
 ct  rh  h
 S( t a  t p )   4S( t a  t p )
 ct  t

  4
c
- coeficient superficial de schimb de căldură perceptibilă;
- coeficient de evaporare;
ta - temperatura aerului;
tp- temperatura exterioară a bateriei;
r- căldura latentă de vaporizare;
ha- conţinut de umiditate al aerului;
hp- conţinut de umiditate în stratul limită al ţevii.

Pierderea de sarcină pe partea de aer în cazul răcirii umede, ca urmare a condensării este mai mare decât
în cazul răcirii uscate .
Bateriile de răcire de fabricaţie românească sunt cu ţevi orizontale din cupru şi lamele de aluminiu, cu 1, 3,
4, 5, 6, şi 8 rânduri de ţevi, cu pas de 2 şi 3 mm şi diametrul ţevii 160,5 mm.
Corectarea pierderii de sarcină pe partea de aer se face cu un coeficient de corecţie  în funcţie de viteza
de trece a aerului şi pasul lamelelor bateriei, fig. 15.14.

pas 2mm
pas3mm
0 1 2 3 4 5 V(m/s)
Fig. 15.14
15.4. VENTILATOARE
Sunt turbomaşini care vehiculează aerul în instalaţiile de ventilare şi climatizare. nu se tratează modul lor
de calcul de proiectare şi construcţie ci numai particularităţile legate de folosirea şi funcţionarea acestora în
instalaţiile de ventilare şi climatizare şi modul de alegere.
Pentru alegerea unui ventilator ce urmează a fi montat într-o instalaţie trebuie să fie cunoscute debitul
3 3
L(m /h, m /s) şi presiunea p în mmH2O.
Aceste două date necesare nu sunt suficiente, pentru că un ventilator poate să furnizeze într-o reţea care
are o anumită curbă caracteristică proprie numită curba caracteristică a reţelei R, debite variabile în condiţii de
presiune de asemene variabile în condiţii de turaţie variabilă.
Este necesar aşadar să fie cunoscută dependenţa dintre debitele şi presiunile generale care constituie
curba C sau caracteristica ventilatorului pentru om turaţie dată. Curba caracteristică C1 exprimă legătura între debit
şi presiune pentru o turaţie n1. pentru altă turaţie n2 se obţine altă curbă caracteristică C2, fig. 15.15.
R
p C1
C2
A
pA Pa Fig. 15.15
L
Pe aceeaşi diagramă se obişnuieşte să se treacă şi puterea absorbită Pa şi randamentul . pentru acelaşi
ventilator vehiculând aer cu aceeaşi parametri dar cu turaţii diferite:
2 3
L1 n 2 p 1  n 1  Pa1  n 1 
 ;   ;   .
L 2 n 2 p 2  n 2  Pa 2  n 2 
15.4.1. Clasificarea ventilatoarelor

Clasificarea ventilatoarelor, fig. 15.16, se poate face după mai multe criterii cu ar fi: tipul constructiv, locul
de amplasare, presiunea, solicitările mecanice chimice şi termice, nivelul de
zgomot, modul de acţionare, etc.
MONOASPIRANTE
DUBLUASPIRANTE
MULTIETAJATE
Fig. 15.16
15.4.2. Tipuri constructive

Cele mai utilizate sunt radiale, fig. 15.17. a,b şi axiale, fig. 15. 17. c, acestea din urmă cu tendinţă de lărgire
a ariei datorită construcţiei şi montajului mai simple şi a consumului de metal redus. Ventilatoarele cu curent
transversal, fig. 15.17.d, au o arie limitată, intrând în componenţa unor agregate de climatizare.
a) b) c) d)
Fig. 15.17

Acţionarea ventilatoarelor se face cu ajutorul motoarelor electrice în următoarele moduri:

o prin cuplaj direct între axul motorului şi arcul ventilatorului;
o prin cuplaj elastic sau alunecător;
o prin curele trapezoidale pierderi de până la 15%;
o acţionarea directă prin rotor exterior.
Pentru evitarea unor complicaţii în construcţia canalelor de aer din centrale de ventilare şi climatizare (mai
ales pentru evitarea costurilor) ventilatoarele centrifugale se execută în 16 poziţii de montaj- poziţia gurii de
refulare faţă de gura de aspiraţie a ventilatorului. Un racord defectuos care încarcă neuniform rotorul ventilatorului
duce la scăderi ale debitului până la 20% şi creşteri a presiunii statice cu peste 30%.
15.4.3. Reglarea debitului de aer al ventilatoarelor

De multe ori debitul de aer furnizat de ventilare diferă de cel de calcul necesar instalaţiei de ventilare şi
este necesară corectarea ulterioară a acestuia.
H
C(n
1 ) R
A PA Reglarea debitului prin modificarea
HA turaţiei, fig. 15.18. Este reglajul cel mai economic din
C(n punct de vedere al consumului de energie dar
2)
Pa instalaţia de modificare a turaţiei este relativ
Ha costisitoare pentru motoare asincrone, sau se
B folosesc motoare de curent continuu.
L Fig. 15.18
LB LA
Reglarea debitului de aer prin rezistenţe locale, fig. 15.19. Acest fel de reglaj deşi nu se recomandă din
cauza consumului suplimentar de energie totuşi se practică foarte mult din cauză că este foarte simplu.
Reglarea debitului prin dispozitive speciale montate pe aspiraţia ventilatorului, fig. 15.20.
Dispozitivul este alcătuit dintr-un număr de palete ce se pot roti în jurul unei axe fixată în centrul canalului
pe periferia acestuia. Paletele sunt în mod normal deschise fiind paralele cu curentul de aer. Prin rotire în jurul axei
proprii paletele obturează secţiunea de trecere a aerului modificând corespunzător caracteristica ansamblului
0
ventilator- dispozitiv. punctul A, corespunde paletelor complet deschise, =90 , se deplasează în B dacă paletele şi-
0 0
au modificat înclinarea de la 90 la 30 , puterea necesară a scăzut de la Pa A la Pa B .
H H
C RB
R C(n
) B PaB
PaA HB RA
A
HA
A Pa
900 HA A
HB PaB 75
0
B 0
150 300 45
LB LA L
LB LA L
Fig. 15.20 Fig. 15.19

CAPITOLUL 16
SISTEME DE CLIMATIZARE
16.1. SISTEM DE CLIMATIZARE CU O CONDUCTĂ ŞI DEBIT DE AER CONSTANT

 distribuie aerul tratat, cald sau rece direct în încăperile de climatizat prin intermediul gurilor de refulare.
 Se pot diviza în mai multe zone de refulare, fiecare zonă fiind dotată, în funcţie de caracteristici, cu aparate
locale pentru încălzire şi/sau răcire sau cu ventilatoare zonale.
16.1.1. Sisteme compacte
Fig.16.1 Schema de
principiu a aparatului
de fereastră
Un sistem este compact dacă ansamblul echipamentelor centrale, terminale şi intermediare sunt grupate în
interiorul unui ansamblu monobloc. Din această categorie se disting: aparate de climatizare individuale (de fereastră
sau sistem split), figura 16.1.; aparat de fereastră pentru răcirea uneia sau mai multor încăperi fără controlul
umidităţii, cu răcirea condensatorului cu aer; aparat pentru răcirea aerului cu maşină frigorifică înglobată având
răcirea condensatorului cu apă de la reţea; aparat local de răcirea aerului în sistem SPLIT.
 Toate aparatele prezentate pot fi echipate cu baterie de încălzire electrică (B.Î.E.) pentru funcţionare
iarna sau în sezon de tranziţie;
 Aparatele pot funcţiona în regim de pompă de căldură prin inversarea circuitului frigorific.
Avantaje:
* spaţiul ocupat de instalaţie este foarte redus;
* pot fi montate la plafon sau în plafon fals.
Dezavantaje
* Zgomotul mecanismelor în mişcare (reducerea acestuia prin sistem SPLIT)
* nu asigură reglajul umidităţii
Caracteristici:
0 0
Permite răcirea aerului cu 8-10 C pentru o temperatură exterioară de 3032 C; puterea
nominală între 0,52,2 kW ceea ce înseamnă că poate dezvolta o putere frigorifică efectivă de 27 kW; debite medii
2
vehiculate 30010000 m /h, reglaj asigurat de două, trei trepte de viteză.
Dulapuri de climatizare
Aceste aparate pot asigura: încălzirea, răcirea şi umidificarea aerului. Pot fi cu refulare directă sau prin guri de
refulare. Maşina frigorifică poate fi înglobată cu răcire cu aer, sau apă, sau sistem SPLIT, fig 16.2., cu răcire cu aer sau
apă a condensatorului.

Fig.16.2 Dulap de climatizare în sistem SPLIT
Răcirea apei se face în turnuri de răcire montate pe acoperiş.

3
Caracteristici: debite de aer 100020000 m /h; putere frigorifică 7140 kW; reglare automată pentru regim
de vară sau iarnă, asigurând încălzirea, răcirea şi umidificarea aerului prin introducerea unui aparat suplimentar de
umidificare cu abur.
Utilizări: încăperi mari: săli de calculatoare, săli de reuniuni, magazine restaurante, localuri comerciale;
încăperi mici: birouri, buticuri, apartamente, case individuale.
Aceste aparate pot fi utilizate în regim de pompă de căldură, pentru care se prevede un inversor de sens pe
circuitul frigorific. În acest caz dulapuri de climatizare poate încălzi fără B.I., căldura cedată de condensator fiind de
multe ori suficientă pentru încălzirea încăperii.
Cele două tipuri de echipamente monobloc constituie sisteme de climatizare compacte. În interiorul aceleaşi
încăperi se găsesc grupate echipamente de preparare a agentului primar, aer cald sau aer rece, şi echipamente
terminale care introduc acest aer direct în încăpere (ventilatoare, conducte, guri de refulare).
16.1.2. Sisteme disociate

Prin sisteme disociate se înţeleg tipurile de instalaţii de climatizare în care tratarea aerului primar este
disociată de distribuţia acestuia în încăperi (aparate terminale).
Aceste sisteme pot fi: sisteme unizone sau sisteme multizone.
Sistemul de climatizare unizonal distribuie aer de aceiaşi parametri în toate încăperile unde este distribuit.
Poate fi aplicat la o singură încăpere sau mai multe dar cu sarcini termice identice. Asigură un debit de aer constant iar
temperatura este reglată printr-un termostat de ambianţă.
Cuprinde: echipamente pentru tratarea aerului (centrala de climatizare); echipamente terminale- guri de aer;
echipamente intermediare (canale, clapete, grile); echipamente de reglaj.
Centrală de climatizare
Formată din module, fiecare modul având o anumită funcţiune în procesul de tratare complexă:
A. cameră de amestec cu două racorduri;
B. filtrarea aerului amestecat;
C1 preîncălzire- iarna;
F cameră de umidificare cu apă (adiabatic);
E răcirea aerului amestecat (vara);
C2 reîncălzirea aerului (în toate sezoanele)- cu apă caldă sau baterie electrică;
D1 distribuţia aerului (ventilator de introducere).

Figura 16.3. Schema generală a unei centrale de climatizare
Centrale de climatizare pot fi montate şi în exteriorul clădirii (exemplu pe acoperiş) figura 16.4., având aceeaşi
alcătuire ca cele prezentate anterior.
Răcirea se realizează prin mai multe baterii de răcire cu detentă directă alimentate cu cel puţin două grupuri de
răcire cu compresie. Fiecare grup alimentează toate bateriile de răcire instalate pentru a permite un reglaj precis al
temperaturii aerului şi pentru siguranţa funcţionării în cazul căderii unui compresor. Răcirea condensatoarelor se face
cu aer, cu ajutorul unor ventilatoare axiale.
Funcţiuni: Centrale de tratare a aerului montate în exterior permit: ventilarea mecanică a încăperilor (VM
controlată); ventilarea şi încălzirea iarna; ventilarea şi răcirea vara; climatizarea aerului (ventilare, încălzire, răcire şi
umidificare).
În sisteme cu un singur canal de aer şi debit constant, aerul tratat este introdus în încăpere cu viteze mici
printr-o reţea de canale şi guri de refulare de perete sau plafon sau prin difuzoare de plafon care pot refula şi aspira în
acelaşi timp.
3
Caracteristici: putere frigorifică 6 60 kW; putere calorifică 30350 kW; debit de aer 350060000 m /h.
Amplasare: la sol sau acoperiş (terasă)
Fig.16.4. Schema de principiu a unei centrale montate pe acoperiş (rooftop)

Avantaje: spaţiu de amplasare mai ieftin, fiind afară (nu necesită spaţiu afectat în construcţie); prezintă o
autonomie mai mare şi instalaţii aferente mai mici deci cost mai mic; grupurile frigorifice sunt răcite direct deci
autonome; pot folosi ca agent încălzitor gaz combustibil electric; reţeaua de conducte poate fi mai scurtă.
Dezavantaje: puteri limitate; amplasarea lor pe terasă creează probleme (este generatoare de zgomot);
expunerea în aer liber creează probleme de exploatare (costuri mai ridicate faţă de centralele interioare).
Sisteme unizonale cu baterii de încălzire terminale

În cazul în care localurile climatizate nu prezintă sarcini termice asemănătoare sau variaţii mari ale acestor
sarcini este posibilă utilizarea sistemelor unizonale cu debit şi temperatură constante (DAC) cu condiţia prevederii la
intrarea în încăpere a unei baterii de încălzire terminale ca să regleze temperatura aerului refulat în funcţie de
necesităţile încăperii.
Fig.16.5. Sistem de climatizare cu baterii de încălzire (răcire)zonale
Funcţionare:
Centrala de tratare a aerului, CTA, distribuie aer primar cu debit şi temperatură constantă în fiecare încăpere.
La intrarea în fiecare încăpere (sau zonă) se prevede un dispozitiv (baterie) de reîncălzire a aerului primar, montat pe
conducta de aer primar.
Vara: Anumite încăperi (cu ocupanţi mai mulţi, cu vitraj mai mare, etc.) pot avea degajări mai mari deci
sarcină frigorifică mai mare care cer o temperatură de refulare mai mică. Aceasta defavorizează încăperile cu sarcini
termice normale. Pentru acestea din urmă bateria zonală încălzeşte aerul primar la temperatura de confort.
Iarna: Poate asigura necesarul de căldură astfel încât temperatura aerului interior să fie în limitele de confort,
în funcţie de necesităţile încăperii.
Acest sistem unizonal cu baterii de încălzire zonale poate menţine în toate încăperile: o temperatură
interioară precisă datorită unui termostat de ambianţă care reglează puterea calorică a bateriei terminale; o variaţie a
umidităţii satisfăcătoare în condiţiile în care sarcinile de umiditate nu au variaţiile foarte mari.
Încălzitorul (reîncălzitorul) terminal îl poate constitui: o baterie electrică reglată de un termostat de ambianţă;
o baterie au apă caldă sau abur al cărei ventil cu servomotor este comandat de un termostat de ambianţă.
Sistemul de reglare este de tip cu acţiune proporţională şi comandat electric, electronic
sau pneumatic.
Reîncălzirea terminală montată în sistemele unizonale se poate comporta, pe anumite zone
şi ca un dispozitiv de reglare a debitului refulat în încăpere printr-un regulator de presiune. La creşterea lui ti
termostatul comandă închiderea ventilului bateriei deci scăderea temperaturii de refulare deoarece prin comanda
regulatorului de presiune debitul este constant.
Utilizări: încăperi cu sarcini termice diferite; sisteme de climatizare aer-apă în care sistemul unizonal
reprezintă surse de aer primar.

Sisteme multizonale cu sau fără reîncălzire terminală sunt utilizate pentru climatizarea clădirilor în care:
fiecare grup de încăperi sau zone necesită un reglaj particular şi independent, fiecare zonă are sarcini specifice şi
diferite faţă de alte zone, practic utilizarea acestor sisteme fiind nelimitată (ex.: clădiri administrative cuprind: birouri,
săli de reuniune, săli de ordinatoare şi arhive, restaurante, săli de relaţii cu publicul; mari magazine: încăperi depozit şi
de vânzare, raioane de relaţii cu publicul, încăperi administrative, birouri; mari hoteluri: camere, săli de recepţie,
restaurante, săli de mese, etc.; ansamble de săli de spectacole: care regrupează mai multe săli cu ocupaţie variabilă la
diferite ore din zi; clinici, spitale; şcoli, universităţi.
Descriere: centralele multizone sunt sub formă compactă având aceleaşi elemente componente ca o centrală
unizonă clasică. Dispunerea echipamentelor poate prezenta anumite particularităţi:
0
1 aşezarea BR şi BI nu se mai face în serie. Aerul cald şi rece este trimis prin canale paralele.
0
2 ventilatorul de introducere este aşezat înainte de cele două baterii;
0
3 debitul de aer refulat este constant iar proporţia de aer rece este reglată la sesizarea termostatului de
zonă obţinându-se astfel temperaturi diferite pentru fiecare zonă.
Funcţionare: aerul cald şi rece este produs în centrală la o temperatură constantă. Temperatura de plecare în
fiecare zonă este reglată automat de un termostat de ambianţă care comandă clapetele de reglaj de pe fiecare parte,
aer cald, aer rec, amestecul având temperatura necesară pentru introducerea în încăpere.
Centrala multizonă are o mare supleţe în funcţionare permiţând o independenţă pentru fiecare zonă. O
reîncălzire terminală poate fi prevăzută în cadrul aceleiaşi zone.
Pentru o funcţionare corectă:
o delimitarea zonelor cu mult discernământ (gruparea în aceeaşi zonă a încăperilor cu aceeaşi
expunere; se va evita gruparea în aceeaşi zonă a încăperilor cu diferenţe mari de la una la alta);
o debitele de aer pentru fiecare zonă să fie sensibil egale;
o se va evita deservirea unui număr mare de zone, optim 1012.
Caracteristici: număr de zone 620; putere frigorifică 35460 kW, calorică 1200 kW; debite de aer până la
3
100000 m /h.
Figura 16.6 Schema de principiu a unei centrale multizone
Sisteme cu o singură conductă (canal) şi debit de aer variabil

Sistemul cu un canal şi debit de aer primar variabil (DAV) permite distribuţia în încăperi
cu sarcini variabile aer cu temperatură constantă dar debit variabil, în funcţie de sarcinile de compensat în fiecare
încăpere. Sistemul poate introduce în încăpere cantitatea de aer indispensabilă şi necesară pentru obţinerea
condiţiilor de confort cu economie maximă de energie.
Principiu: Qv variază orar; ti şi i pot fi menţinute constante dacă L este variabil, proporţional cu Q, adică:
Qv
L ,
iI  iC
deci adoptarea debitului de aer refulat la sarcinile termice şi de umiditate variabile ale încăperii.
Pentru variaţia debitului în încăperile climatizate se utilizează: clapete de aer sau unităţi terminale de refulare
care să asigure un amestec suficient de bun în cazul debitelor mari cât şi a celor mici.
Variaţia debitului în instalaţie se poate asigura: fie cu un ventilator cu debit sensibil constant dacă variaţiile de
debit în instalaţie sunt mici sau cu un ventilator cu turaţie variabilă, în caz contrar.

Sistemele DAV pot fi utilizate numai sau în legătură cu alte sisteme de climatizare
independente. Astfel un sistem DAV poate asigura numai climatizarea încăperilor care au nevoie de răcire în tot cursul
anului, încăperile climatizate şi încălzite vor folosi un alt sistem de climatizare. Aceste sisteme pot fi utilizate şi cu
reîncălzire terminală electrică, cu abur sau apă caldă.
Adoptând criteriu de clasificare principiul de funcţionare sistemele DAV se pot clasa în 4 categorii:
a. Sistem DAV fără reîncălzire terminală;
b. Sistem DAV cu reîncălzire terminală;
c. Sistem DAV cu impulsuri de aer;
d. Sistem DAV asociat cu un alt sistem de climatizare independent.
Sistem cu debit variabil fără reîncălzire terminală este cel mai simplu DAV; permite răcire şi/sau încălzirea
încăperilor fără să fie posibilă încălzirea şi răcirea simultană a diferitelor zone ale clădirii; singur este folosit mai rar,
dar adesea cuplat cu alt sistem de climatizare. Cuprinde următoarele echipamente:
0
1 O centrală de tratare a aerului de tip unizonă, instalată în interiorul sau exteriorul clădirii şi care permite:
amestecul de aer exterior şi interior; filtrarea aerului amestecat; preîncălzirea aerului amestecat iarna; umidificarea
aerului amestecat cu apă recirculată sau abur; răcirea aerului vara sau tot timpul anului (în acest caz umidificarea şi
preîncălzirea nu mai sunt prevăzute) când centrala funcţionează ca un răcitor de aer destinat climatizării încăperilor
care au nevoie de răcire tot timpul anului; distribuţia aerului către încăperi cu ajutorul unui ventilator cu debit
constant sau variabil.
0
2 O reţea de canale cu viteze mici (26 m/s) sau medie distribuind (615 m/s) aerul către fiecare zonă.
Debitul este modulat prin clapete acţionate de un servomotor sesizat de un termostat de zonă sau de ambianţă.
0
3 Difuzoare de aer terminale ce permit o repartiţie corectă a aerului refulat maxim sau
minim. Tipuri de difuzoare: difuzoare de aer cu secţiune de refulare constantă şi reglabilă de secţiune liniară, circulară
sau rectangulară. Reglajul debitului se asigură prin clapete montate în amonte de difuzor şi sesizate de un termostat
de ambianţă; difuzoare de aer cu secţiune variabilă unde variaţia debitului se face prin clapete încorporate, automat
comandate.
Condiţia de funcţionalitate este ca presiunea efectivă în reţeaua de distribuţie să fie constantă. O instalaţie de
climatizare cu debit variabil trebuie să permită asigurarea unei variaţii a debitului în raport de 1 la 3 (adică între 30% şi
100% din debitul maxim).
Se poate realiza prin: reglarea ventilatoarelor; reglarea presiunii efective în reţea; reglarea debitului
minim de ventilare; reglarea aerului recirculat.
Un sistem DAV trebuie să funcţioneze între două valori limită în funcţie de aparatele (difuzoarele) utilizate:
 o presiune minimală la intrarea în difuzoarele de aer 250 Pa şi necesară pentru asigurarea unei
reglări automate corecte;
 o presiune efectivă maximă care nu trebuie să fie depăşită pentru a nu produce zgomot la
nivelul clapetelor.
Pentru controlul plajei variaţie a presiunii se utilizează în general două captatoare de presiune legate la un
releu de avertizare a dispozitivului ce permite variaţia debitului ventilatoarelor de introducere.
Fig. 16.7. Reglarea plajei de variaţiei a presiunii efective între sistem cu debit variabil

Reglajul debitului recirculat legat de debitul de aer aspirat din încăpere este important pentru a nu creea
suprapresiuni sau depresiuni excesive în încăperile climatizate.
16.2. SISTEME DE CLIMATIZARE CU UN CANAL DE AER ŞI PRIN INDUCŢIE

Permit refulare de aer cu debit şi temperatură variabilă. Aerul este refulat prin inductoare montate în plafon
sau în pervazul ferestrei, şi este amestecat prin inducţie cu aerul din încăpere obţinându-se caracteristicile de debit şi
temperatură adoptate sarcinilor termice ale fiecărei încăperi. Prin acest sistem se recuperează căldura din sarcina
termică a încăperii.
Principiu de funcţionare: aerul primar, rece este preparat într-o centrală- unizonă sau multizonă şi este trimis
spre încăperile climatizate printr-o reţea de canale de distribuţie de mare viteză (1020 m/s). Introducerea aerului se
face prin aparate terminale inductoare. Debitul de aer şi temperatura acestora sunt variabile în funcţie de sarcinile
termice a fiecărei zone (sau încăperi) comandate de un termostat de ambianţă.
Sistemul cuprinde o centrală de tratare a aerului având în componenţă: cutie de amestec aer exterior şi
0
recirculat; filtru de aer; baterie pentru răcirea aerului amestecat 12 C; baterie de subrăcire (sarcini termice mari
0 0
vara,  5 C), folosind grup de răcire cu apă rece sau detentă directă pentru răcirea aerului amestecat la 1012 C, şi
0
grup de subrăcire cu apă +glicol sau detentă directă pentru aer de +35 C; ventilator pentru vehicularea aerului către
inductoare (ventilatoare cu pale înapoi sau ventilatoare pentru fiecare zonă), figura 16.8.
Reţeaua de canale de viteză medie 715 m/s sau de mare viteză 1520 m/s, distribuie aerul primar, rece,
inductoarelor fiecărei zone (încăperi). Au secţiune circulară şi diametre mici.
Fig.16.8. Schema generală a unui sistem numai aer cu o singură conductă
Inductoarele terminale cu sau fără încălzire sunt comandate de un termostat de ambianţă (figura 16.9.).

Figura 16.9 Inductor tip Barber- Coleman
În încăperile interioare care necesită răcire tot timpul anului aceste inductoare asigură singure ventilarea şi
răcirea acestor încăperi. În încăperile periferice supuse influenţei climatului exterior aceste aparate nu pot asigura
încălzirea în timpul iernii şi pentru aceasta se folosesc sisteme independente de încălzire sau inductoare cu încălzire
terminală.
În funcţie de posibilităţile de încălzire inductoarele pot fi montate în parapetul ferestrelor
şi pot fi folosite la încălzirea incintelor periferice, sau montate în plafon. Se pot folosi baterii de încălzire cu apă caldă,
cu abur de joasă presiune şi frecvent electrice.
Difuzoarele de aer ce asigură o repartiţie uniformă atât a debitului maxim cât şi al celui minim pot fi
încorporate în inductoare sau independente de inductoare.
16.3. SISTEM DE AER TOTAL ŞI DOUĂ CANALE

Reprezintă o extindere a sistemului cu un canal de aer şi inducţie. Aerul rece şi cald este distribuit în încăperi
prin două canale paralele şi cutii de amestec (aparate de amestec). Poate sigura simultan încălzirea şi răcirea
încăperilor.
Avantaje
 Permite o mare fiabilitate în funcţionare:
o reglarea parametrilor în fiecare încăpere;
o refularea de aer cu parametri diferiţi, simultan;
o climatizarea simultană a încăperilor cu sarcini variabile şi diferite;
o nu se creează perturbări în perioadele de tranziţie.
 La nivelul fiecărei incinte sau zone condiţiile de confort sunt satisfăcute temperatura şi umiditatea ambianţei
fiind menţinute constante la valorile prescrise;
 Distribuţia aerului refulat în încăpere este independentă de distribuţia aerului cald şi rece în aparatele de
amestec;
 Sistemul permite o posibilă extensie a instalaţiilor existente, aparatele de amestec suplimentare nu afectează
echilibrul reţelei;
 Centralizarea operaţiilor de tratare a aerului este completă ceea ce conduce la o concepţie simplă a
instalaţiei;
 Utilizarea raţională a aerului exterior duce la importante economii de energie;
 Practic sistemul poate fi aplicat la toate tipurile de construcţii.
Dezavantaje:
 Preţ de investiţie ridicat rezultat din:
o existenţa a două reţele de canale;
o număr important de aparate de amestec;
o disponibil de presiune ridicat pentru ventilatoare pentru realizarea presiunilor înalte şi a
vitezelor mari;
o măsuri inevitabile pentru reducerea nivelului de zgomot;
o dublul reglaj al presiunii pentru aer rece şi pentru aer cald;
o spaţii suplimentare.
 Cost de exploatare ridicat din menţinerea instalaţiei în funcţiune în perioadele de nefuncţionare;
 Construcţii adiacente pentru crearea spaţiilor de montaj a canalelor şi a aparatelor de amestec.

Sistemul de climatizare cu două canale cuprinde: o centrală de tratare a aerului, unizonală (sau pentru clădirile
înalte mai multe centrale pe diferite zone de înălţime) în exterior sau interiorul clădirii, ce permite succesiv: amestecul
de aer exterior şi interior; filtrarea aerului amestecat; preîncălzirea aerului exterior sau amestecat; umidificarea;
ventilator care asigură distribuţia aerului către canalele de aer rece şi cald (ventilatoarele), o reţea de canale de aer
cald de mare viteză (1330 m/s) către aparatele de amestec, pe care se pot prevedea: umidificare, reîncălzire, un
tratament acustic de reducere a nivelului de zgomot, o reţea de canale de aer rece de mare viteză ce alimentează
aparatele de amestec pe care se pot prevedea: umidificare, o răcire, un tratament acustic, figura 16.10 şi aparate de
amestec racordate la canalele de aer rece şi aer cald. Acestea au rolul: de detentă a aerului cald şi rece de înaltă
presiune şi mare viteză; de amestec a aerului cald şi rece la indicaţiile unui termostat de ambianţă; de reglaj a
debitului refulat în încăperi şi de reducere a nivelului de zgomot, figura 16.11.
Fig.16.10 Sistem cu două conducte şi aparate de amestec
Fig. 16.11 Schema de principiu a unui aparat de amestec cu debit constant şi tempaeratură de refulare variabilă
După aparatele de amestec aerul este distribuit în încăperi printr-o reţea de canale de viteză mică şi difuzoare
sau guri de aer.

16.4. Sisteme de climatizare “numai apă”

Aceste sisteme folosesc apa-caldă sau rece- preparată centralizat, pentru transportul energiei termice sau
frigorifice spre încăperile climatizate, în funcţie de sezon. Apa este pompată şi distribuită în aparate terminale prin
intermediul a două trei sau patru conducte, fig. 16.12.
Sistemul cel mai utilizat , în care fluidul primar este apa, este sistemul cu ventilo-convectoare (mai poate fi
sistemul de răcire prin plafon radiant).
Fig. 16.12 Posibilităţi de racordare a ventilatoarelor şi variante de reglaj a debitului de agent termic
Sistemul de climatizare cu ventilo-convectoare este adaptabil oricărei clădiri de tip admistrativ (birouri),
hoteluri etc., în care încăperile pot avea sarcini termice diferite iar în perioadele de tranziţie (primăvară, toamnă)
anumite zone pot fi alimentate cu apă rece iar altele cu apă caldă. Aceasta depinde de numărul de conducte de
alimentare şi de o reglare de ansamblu destul de complexă. Un alt avantaj al acestui sistem este acela că în perioada
rece şi de nefuncţionare a ventilo-convectorului (noaptea sau repaus săptămânal) bateria acestuia cedează căldură
prin convecţie naturală asigurând o anumită temperatură de gardă evitând astfel subrăcirea încăperii.
Elementele componente ale unui astfel de sistem sunt:
o unul sau mai multe generatoare de apă caldă;
o unul sau mai multe generatoare de apă rece;
o unul sau mai multe generatoare de apă rece;
o reţeaua de conducte formată din două ţevi sau patru conducte;
o aparatul terminal, ventilo-convectorul, echipat cu un dispozitiv manual sau automat ce
permite alimentare cu apă caldă sau rece într-un sezon.

Ventiloconvectorul este un aparat compact permiţând asigurarea climatizării unei încăperi. Este echipat, fig.
16.13, astfel încât să asigure următoarele funcţiuni:
o filtrarea aerului recirculat şi a aerului proaspăt ce intră în aparat;
o încălzirea sau răcirea aerului amestecat;
o uscarea aerului amestecat;
o refularea în încăpere a aerului amestecat;
Fig. 16.13 Schema de principiu a unui ventilo-convector.
După locul de montare ventilo-convectoarele sunt: de tip cabinet, ce se pot monta în parametrul ferestrei; de
perete sau de plafon, fig. 16.14, c.
Caracteristici generale pentru ventilo-convectoare:
- putere calorifică cuprinsă între 1,2…23kW;
- putere frigorifică cuprinsă între 0,6…12kW;
- debite de aer vehiculat între 150…1000 m3/h, cu unul sau două ventilatoare prevăzute cu 2…4 trepte
de turaţii;
- nivel de zgomot la viteză maximă între 42…56 dB.
Ventilo-convectoarele pot fi construite şi cu o maşină frigorifică înglobată şi/sau cu bateria electrică pentru
încălzire.
Fig. 16.14 Instalaţii cu ventilo - convectoare în plafon sau în plafon fals

16.5. SISTEME DE CLIMATIZARE AER-APĂ

Într-un astfel de sistem de climatizare, încălzirea, răcirea şi controlul umidităţii unei încăperi sunt realizate pe
de o parte cu aer primar tratat într-o centrală de climatizare şi pe de altă parte cu ajutorul apei calde sau reci.
Sistemul este alcătuit din (fig. 16.15):
 centrală de tratare a aerului primar care de regulă se dimensionează pentru debitul minim de aer
proaspăt ce trebuie adus în fiecare încăpere;
 sursă de apă caldă pentru încălzire;
 sursă de apă rece pentru răcire;
 reţea de canale pentru distribuţia aerului primar;
 reţea de conducte (două, trei sau patru conducte) pentru distribuţia apei calde sau reci;
 aparate terminale care pot fi ventilo-convectoare, descrise în paragraful anterior, sau ejecto-
convectoarele (aparate de inducţie).
Fig. 16.15 Schema de principiu a ejecto-convectorului de tip aer-apă cu două ţevi.
Pentru sistemele ce folosesc ventilo-convectoarele ca aparate terminale aerul primar ajunge în aparat printr-o
reţea de canale şi se amestecă cu aerul recirculat, este încălzit sau răcit după care este refulat în încăpere.
În sistemele care folosesc aparatele de inducţie aerul primar tratat (numai aer exterior) este trimis cu viteză
mare şi debit constant până la ejecto-convector. Iarna aerul primar este umidificat.
În interiorul acestui aparat aerul primar sub presiune este refulat prin diuze ceea ce produce un efect de
apiraţie rin inducţie a arului din încăperea unde se află ejecto-convectorul. Aerul astfel aspirat traversează un filtru,
apoi o baterie prin care circulă apă caldă iarna sau apă rece vara.
Aerul primar se amestecă cu aerul recirculat, încălzit sau răcit şi apoi este refulat în încăpere la debit constant şi
cu o temperatură variabilă.
Reglajul temperaturii aerului refulat este obţinut fie reglând debitul de apă ce circulă prin baterie cu ajutorul
cabinetelor de reglaj fie prin variaţia debitului de aer indus cu ajutorul unei clapete de reglaj motorizată. Cele două
organe de reglaj sunt acţionate de un termostat de ambianţă.
Schema de principiu a unui ejecto-convector este prezentată în figura 16.16. Pentru a-şi îndeplini funcţiile
principale acesta este echipat cu:
 diuze de refulare;
 admisie de aer recirculat indus;
 filtru de aer pentru aerul recirculat;
 baterie de încălzire sau răcire a aerului recirculat sau amestecat;
 orificiu de refulare a aerului în încăpere…

Fig. 16.16 Schema de principiu a unui ejecto-convector.

1. reglajul debitului de aer primar;
2. reglajul debitului de aer recirculat;
3. ţevi de inducţie;
4. colectare condens;
5. baterie de încălzire sau răcire;
6. filtru;
7. termostat de ambianţă.
Toate acestea sunt introduse într-o carcasă metalică având la interior o protecţie fonoabsorbantă.
Ca şi ventilo-convectoarele, ejectoconvectoarele pot fi montate în parapetul ferestrei sau în plafon.
Caracteristici. Caracteristica principală a unui ejecto-convector este nivelul de inducţie prin care se înţelege
raportul dintre debitul masic de aer indus şi debitul masic de aer primar admis în aparat:
Lm ,i
i
Lm , p
Acest raport este o caracteristică a aparatului când presiunea aerului primar la nivelul diuzelor rămâne relativ
constantă. Pentru gama obişnuită de aparate aflate în fabricaţie nivelul de inducţie este cuprins între 1,5 şi 5.
3
Debitul de aer primar variază între 25 şi 300 m /h. Presiunea medie necesară la diuze, variază între 250 şi
1500 Pa. Puterea frigorifică nominală a bateriei de răcire este cuprinsă între 0,4 şi 3,5 kW iar puterea nominală a
bateriei de încălzire, între 0,8 şi 7kW.


CAPITOLUL 17
GENERALITĂŢI
17.1. OBIECTUL CURSULUI

Clădirile industriale în care se desfăşoară procesele tehnologice cuprind în general spaţii mari, cu surse
variate de nocivităţi, uneori deosebit de periculoase pentru organismul uman. Felul acestor surse şi amplasarea lor
sunt dependente de natura procesului tehnologic din fiecare secţie în parte. Pentru diluarea acestor nocivităţi, pentru
asigurarea condiţiilor de microclimă corespunzătoare efortului depus de oameni conform normelor de protecţie a
muncii, ca şi pentru asigurarea calităţii produselor sau a spaţiilor tehnologice necesare, instalaţiile de ventilare
industrială vehiculează debite mari de aer.
Intercalarea în aceste instalaţii şi a unor dispozitive de reţinere sau neutralizare a nocivităţilor din aerul
evacuat pentru limitarea pericolului de poluare a atmosferei, oferă un ansamblu complex de factori ce trebuie avut în
vedere la conceperea şi realizarea unui sistem de ventilare industrială. Astfel, prevederea unui sistem de ventilare în
secţiile industriale necesită cunoaşterea amănunţită a procesului tehnologic, a utilajelor şi a amplasării lor, natura şi
cantităţile de nocivităţi degajate precum şi condiţiile de microclimă cerute din punctul de vedere tehnologic şi al
protecţiei muncii.
De menţionat că bazele de calcul şi structura sistemelor de ventilare au aplicabilitate atât în ventilarea
industrială cât şi în ventilarea clădirilor social-culturale şi administrative. În clădirile industriale se prevăd sisteme de
ventilare cunoscute: ventilarea natural organizată, ventilare mecanică şi mixtă, precum şi instalaţii de climatizare. În
afară de acestea, în domeniul industrial, este larg utilizată ventilarea locală de aspiraţie sau de refulare a aerului.
La alegerea soluţiilor de ventilare a secţiilor industriale trebuie să se ţină seama de unele reguli de bază care
duc la creşterea eficienţei instalaţiilor şi la reducerea debitului de aer, care determină în final costul acestora şi
consumul de energie:
 captarea nocivităţilor la locul de producere al acestora pentru a se împiedica răspândirea lor în încăpere;
 aerul introdus în încăpere trebuie să circule în acelaşi sens cu cel al nocivităţilor degajate;
 aerul proaspăt să fie introdus cât mai aproape de zonele cu locuri de muncă;
 sistemul adoptat să asigure o ventilare cât mai uniformă a întregului spaţiu al încăperii pentru a se evita
acumularea de substanţe nocive în unele zone;
 aerul încălzit sau răcit să fie introdus astfel încât să asigure în cât mai mare măsură temperatura cerută în
zona de lucru, evitându-se acumularea de căldură în zona superioară a încăperii;
 să se asigure ventilarea în suprapresiune sau sub presiune a diferitelor secţii pentru a se limita
răspândirea nocivităţilor dintr-o încăpere înaltă.
Proiectarea, realizarea şi exploatarea instalaţiilor de ventilare industrială trebuie să se facă ţinându-se
seama de prevederile Normelor republicane de protecţia muncii şi a tuturor actelor normative în vigoare, referitoare
la instalaţiile de ventilare.
17.2. PARTICULARITĂŢI ALE FACTORILOR DE MICROCLIMĂ

ÎN DOMENIUL INDUSTRIAL
Dacă în domeniul clădirilor social-culturale şi administrative sau al clădirilor industriale fără degajări importante
de noxe se acţionează, de regulă, asupra a cel puţin doi factori ai confortului termic şi în toate cazurile, inclusiv
ventilarea naturală organizată, asupra purităţii aerului prin primenirea aerului şi eventual filtrarea continuă sau
periodică, în privinţa factorilor confortului termic şi a factorilor secundari ai microclimei interioare.
Microclima unei incinte presupune menţinerea la anumite valori a factorilor confortului termic şi a altor factori,
denumiţi factori secundari ai confortului, după cum se arată în tabelul 17.1.
În procesele tehnologice adăpostite de clădirile industriale au loc degajări importante de gaze, vapori sau
substanţe sub formă de pulberi care pot avea o acţiune toxică dăunătoare asupra organismului uman şi de multe ori
asupra utilajelor şi instalaţiilor existente în incintele respective ceea ce impune prevederea unor sisteme pentru
captarea şi eventual neutralizarea acestora, impunând debitul necesar de aer pentru diluarea lor şi a unor restricţii
privind recircularea aerului interior sau a grupării diferitelor sisteme de evacuare. În Normele republicane de protecţia
muncii sunt indicate concentraţiile de vârf şi respectiv concentraţiile admisibile pe durata schimbului de lucru pentru
substanţe sub formă de pulberi.

Tabelul 17.1
Nr. Microclima unei incinte industriale

crt I Factorii confortului termic II Factori secundari
1. temperatura aerului, ti puritatea aerului
2. umiditatea relativă i grad de ionizare
3. viteza aerului vi nivel de zgomot
4. temperatura de radiaţie tmr factori biologici

gradul de ionizare Rv
5. nivel de iluminat
(îmbrăcăminte)
6. radiaţii electromagnetice
7. tratamente estetice
Apariţia degajărilor de substanţe inflamabile sau care în amestec în anumite concentraţii cu aerul interior
prezintă pericol de explozie face necesară prevederea în NRPM a temperaturilor de aprindere şi inflamabilitate,
precum şi limitele inferioară şi superioară ale concentraţiilor lor din punct de vedere al exploziei, modul de păstrare şi
eventual stingerea incendiilor.
În multe situaţii pot apărea fluxuri radiante mult peste limitele suportabile ale organismului uman. Sunt
procese tehnologice şi incinte destinate creşterii industrializate a plantelor şi animalelor, incinte pentru păstrarea
legumelor, fructelor şi alimentelor sau în cazul unor încăperi în care au loc procese speciale, pentru care pot apărea
particularităţi ca:
 necesitatea asigurării unor valori “ti şi i” în afara limitelor confortului termic, constantă pe toată
perioada anului sau în trepte (pe cicluri biologice sau de fabricaţie);
 asigurarea unor compoziţii ale aerului interior diferite de cea normală ce exclude prezenţa
oamenilor pentru activităţi de lungă durată;
 necesitatea asigurării unei ionizări speciale a aerului interior şi a unei purităţi deosebite în incintele
respective.
Dacă se are în vedere că anumite procese tehnologice pot fi însoţite de zgomote, vibraţii, radiaţii ultrascurte,
radiaţii nucleare şi de tip laser, radiaţii electromagnetice, apare necesitatea existenţei unor restricţii suplimentare
pentru ansamblul factorilor care condiţionează microclima interioară şi care este structurată din punct de vedere al
protecţiei muncii pe trei nivele:
 Norme republicane de protecţia muncii- valabile la nivelul tuturor unităţilor;
 Norme unice de protecţia muncii- specifice ramurilor industriale;
 Norme specifice de protecţie- caracteristice unor domenii e pot avea particularităţi şi completări
până la nivelul secţiilor.
Toate aceste particularităţi, precum şi condiţiile impuse de igienă şi tehnica securităţii muncii, au dus la apariţia
unei legislaţii speciale care pleacă de la riscul de accidente şi îmbolnăviri profesionale şi urmăreşte, pe fiecare verigă a
procesului de producţie factorii de risc în paralel cu căile şi mijloacele de combatere a lor şi care se regăsesc şi în
Normele republicane de protecţia muncii. Schematic acest lucru se poate urmări în figura 17.1.

FACTORII DE RISC,
ÎMBOLNĂVIRI
PROFESIONALE
FACTORII a b CĂI ŞI MIJLOACE

PROCES DE MUNCĂ
DE RISC DE PREVENIRE
LIPSĂ DE 1a 1b ANGAJARE PRIN CONCURS
APTITUDINI EXECUTANT
SAU RECICLARE
SAU CAPACITATE
ACCIDENTE 2a SACRCINI DE 2b CALIFICARE

REBUTURI LUCRU SPECIALIZARE
MATERIALE SI
3a MATERIALE ŞI 3b
TEHNOLOGII ÎNLOCUIREA MATERIALELOR
PROCESE ŞI TEHNOLOGIILOR POLUANTE
POLUANTE TEHNOLOGICE
4a 1. INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIRE
1. MICROCLIMAT MEDIUL DE 4b 2. INSTALAŢII DE VENTILARE
2. NOXE CHIMICE MUNCA 3. INSTALAŢII DE CLIMATIZARE
3. ILUMINAT 4. INSTALAŢII SAU ALTE MIJLOACE
4. NIVEL DE ZGOMOT+ DE REDUCERE A CONCENTRAŢIILOR
RADIAŢII ULTRASCURTE DĂUNĂTOARE
5. RADIAŢII NUCLEARE
6. CÂMP ELECTROMAGNETIC
7. FACTORI BIOLOGICI
Fig. 17.1 Corelaţii între factorii de risc şi căile şi mijloacele de combatere.
17.3. LIMITE ALE FACTORILOR DE MICROCLIMAT ÎN DOMENIUL INDUSTRIAL

Temperatura aerului interior. Din punct de vedere al confortului în Normele republicane de protecţia muncii
apare limitarea temperaturii interioare, umidităţii şi vitezei aerului în funcţie de categoria de muncă (ti,
imax  var a; t imin , v imax  iarna ).
Prin categorie de muncă se înţelege starea de efort fizic depus de om, măsurabil prin cantitatea de căldură
cedată de om mediului ambiant, valori stabilite experimental prin încercări în încăperi speciale. Sub acest aspect se
regăsesc:
- activităţi statice qOM<140 W/persoană;
- muncă fizică uşoară 141<qOM<200 W/persoană;
- muncă fizică medie 201<qOM<350 W/persoană;
- muncă fizică grea qOM>351 W/persoană.
Corelaţia dintre temperatura interioară minimă şi viteza maximă a aerului interior în funcţie de categoria de
muncă este dată în tabelul 17.2.
min max
Tabelul 17.2 Corelaţia dintre t i şi v i
t imin (0C) v imax (m/s)

18 0,5
16 0,4
15 0,3
12 0,2

Din punct de vedere tehnologic limitarea temperaturii apare în funcţie de procesul tehnologic. Astfel:
0
- ti=20(0,11) C pentru încăperi termostatate, valoare ce trebuie menţinută tot timpul şi pentru realizarea în
teren a unor implicaţii importante din punct de vedere constructiv utilizându-se soluţii de tip masiv fără ferestre sau
cu reducere la minim a acestora şi numai pentru orientare N sau de tip casă în casă, cu circulaţie de aer încălzit sau
răcit între structura interioară şi exterioară. De asemenea apar implicaţii şi asupra sistemelor de ventilare şi a
aparaturii de automatizare. Aceste încăperi sunt destinate unor secţii din industria aparatelor de precizie, mecanică
0
fină, optică, pentru etalonări şi operaţii metrologice, ti=+20 C constituind unul din parametrii de referinţă pentru
condiţiile normal tehnice.
0
- ti=3710 (15) C, temperaturi variabile necesare în incintele pentru creşterea la scară industrială a păsărilor
şi animalelor; modificarea temperaturii de la valori maxime corespunzătoare începutului ciclului biologic, se face în
trepte până la valoarea minimă;
0
- ti=2…5 C în încăperi cu atmosferă controlată unde se păstrează legumele şi fructele un timp îndelungat;
0
- ti=-30…+50 C pentru păstrarea alimentelor (valori negative) sau pentru testarea unor produse destinate
exportului, când în timpul transportului sau în ţara respectivă există temperaturi diferite decât în ţara unde se
execută.
Umiditatea aerului interior. Acest parametru este corelat cu temperatura aerului interior, ti, şi cu categoria de
muncă în sezonul cald şi limitată la valori 65% în sezonul rece pentru a limita pericolul de condensare a vaporilor de
apă pe suprafeţele interioare a elementelor de construcţie.
Din punct de vedere tehnologic sunt situaţii când pentru alimentarea calităţii produselor (industria textilă,
alimentară) este necesară o umiditate relativă i=65…70%, chiar în situaţia de vară, când starea aerului interior este
plasată în zona de zăpuşeală. În incintele de păstrare a legumelor şi fructelor umiditatea relativă este cuprinsă între
95…98%, împiedicând astfel procesele de evapo-transpiraţie, diminuând la minim scara lor.
Viteza de mişcare a aerului interior. Din punctul de vedere al confortului, viteza aerului este corelată cu
temperatura minimă a aerului interior şi uneori cu temperatura aerului refulat, în sensul că pentru temperaturi ale
0
acestuia mai mari de 28 C se pot admite viteze de circulaţie a aerului interior către 0,5 m/s. Din punct de vedere
tehnologic în cazul secţiilor de prelucrări fine sau la prelucrarea unor piese de lungimi mari este necesară micşorarea
vitezei aerului pentru a limita apariţia de temperatură pe orizontală. De asemenea la depozitarea în vrac a cerealelor şi
a legumelor apare necesitatea vehiculării permanente a unor debite de aer, de regulă cu viteze mici.
Viteza medie de radiaţie. Valoarea globală a temperaturii medii de radiaţie, tmr=Siti/Si nu mai este
satisfăcătoare şi apar restricţii privitor la temperatura superficială a diferitelor elemente interioare (de construcţie sau
0
utilaje) ce se limitează la max. 55 C. Minimal, iarna pentru evitarea senzaţiei de radiaţie rece provocată în general de
elementele de delimitare exterioare sau de pardoseli. În cazul incintelor cu degajări mari de umiditate apare
0
necesitatea limitării temperaturii superficiale minime a acoperişurilor, care în principiu trebuie să fie tmrt+1 C (t-
temperatura punctului de rouă corespunzătoare stării aerului interior în zone superioare.
În ambele situaţii e necesară prevederea unor instalaţii de ventilare care trebuie să asigure ridicarea
temperaturii superficiale pe faţa interioară a elementelor de construcţie.
max
În cazul sectoarelor calde (turnătorii, forje) este necesară limitarea fluxului radiant q r , corelat cu durata de
expunere:
q max
r
2
(W/m ) 
700 4 min.
1400 50 sec.
2100 20 sec.
Conform NRPM în aceste cazuri este necesară prevederea unor instalaţii pentru duşuri de aer, ecranarea
suprafeţelor calde sau utilizarea unor pânze locale de apă, care, fie limitează fluxul radiant receptat de om, fie că ajută
la intensificarea schimbului termic om-mediu.
Puritatea aerului. Procesele tehnologice din camerele albe (electronică, mecanică fină, industrie farmaceutică)
impun restricţii deosebite privitor la concentraţia prafului şi a granulometriei.
Pe platformele industriale datorită poluării atmosferei înconjurătoare e necesar, pe lângă operaţiile de filtrare a
aerului exterior, şi prevederea, pe circuitul aerului proaspăt de instalaţii speciale de reţinere sau neutralizare a
diferitelor noxe conţinute de aerul exterior, până la limitele admisibile sau sub acestea dacă în interior au loc degajări
similare.

O situaţie aparte o reprezintă atmosfera controlată unde pe lângă condiţiile de temperatură şi umiditate este
necesară menţinerea unei compoziţii a aerului diferită de cea normală: azot, max. 5% O2, 5% CO2. Această compoziţie
reduce la minim metabolismul fructelor şi legumelor ce se păstrează în aceste incinte.
Gradul de ionizare. Datorită poluării aerului atmosferic scade concentraţia ionilor mici negativi, care au o
acţiune benefică asupra organismelor vii, în detrimentul ionilor mari pozitivi şi mai mult prin ciocnirea acestora de
pereţii canalelor concentraţia acestora se diminuează sau chiar se anulează până la intrarea în încăpere. În domeniul
industrial s-a stabilit pe cale experimentală că prin asigurarea unor grade de ionizare corespunzătoare a aerului, se
accelerează procesul de creştere al plantelor şi animalelor, sporurile de producţie fiind însemnate. Soluţia optimă este
de a se prevedea aparate de ionizarea aerului în imediata apropiere a încăperilor ventilate.
Nivelul de zgomot. Procesele tehnologice sunt însoţite de producerea de zgomot: vibraţii, radiaţii ultrascurte
care provoacă acţiuni dăunătoare aparatului auditiv, asupra circulaţiei sanguine sau în cazul unor intensităţi mai mari
sau acţiunii de lungă durată chiar a sistemului nervos central. Din punctul de vedere al ventilării, este necesar ca
zgomotul provocat de instalaţia de ventilare să fie mai mic decât nivelul de zgomot tehnologic.
Factorii biologici. Dacă în ventilarea clădirilor social-culturale şi administrative mai este încă o problemă de
opţiune, datorită implicaţiilor economice şi energetice în domeniul ventilării industriale există obligativitatea prin lege,
ca în procesele tehnologice, pe lângă asigurarea parametrilor tehnico-economici scontaţi să se asigure şi realizarea
condiţiilor de tehnica securităţii şi de protecţia muncii. În afara de aceasta conform Legii mediului aerul evacuat din
instalaţiile de ventilare industrială trebuie “purificat” înainte de a fi evacuat în atmosferă pentru limitarea poluării
acesteia.
Prin poluare se înţelege introducerea în atmosferă a unor substanţe ce pot modifica compoziţia normală a
acesteia, având drept urmare acţiunea dăunătoare asupra stării de confort şi sănătate a oamenilor sau poate provoca
daune economice. Poluarea este rezultatul impactului industrial cu mediul natural şi este datorată în mare măsură
lipsei de eficienţă a instalaţiilor de reţinere şi neutralizare a noxelor rezultate din diverse procese industriale, a
diminuării vizibile a spaţiilor verzi şi a calităţii apelor care au dus la modificarea ciclurilor de bază ale principalelor
evenimente din natură.
În conformitate cu articolele din legea mediului şi a ordinului de aplicare a acestora este necesară înlocuirea
sau retehnologizarea tuturor proceselor poluante şi prevederea acestora cu instalaţii speciale prin care să se limiteze
poluarea mediului înconjurător.


ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
CAPITOLUL I
Ce se înţelege prin ventilare naturală ?
Definiţi ventilarea mecanică ?
Când este necesară ventilarea locală ?
Clasificarea sistemului de ventilare după diferenţa de presiune interior-exterior ?
CAPITOLUL II
Din ce este compus aerul atmosferic ?
Enumeraţi mărimile caracteristice aerului umed ?
Enumeraţi procesele simple de tratare a aerului ?
CAPITOLUL III
Definiţi cele patru zone de microclimat pentru organismul uman ?
Definiţi confortul termic al încăperilor ?
Definiţi cei cinci factori ai confortului termic ?
La ce se referă condiţiile locale de confort termic ?
Enumeraţi factori secundari care concură la realizarea unei microclime confortabile pentru o incintă.
Criterii de apreciere a confortului .
Enumeraţi câteva aparate de măsură care pot cuantifica criteriile de apreciere asupra ambianţelor
termice .
CAPITOLUL IV
Enumeraţi factorii meteorologici care au o influenţă complexă asupra oamenilor, clădirilor şi
instalaţiilor de ventilare şi climatizare.
Datele care se iau în calcul la determinarea temperaturii unei localităţii ?
Prin ce este definită starea aerului exterior ?
Enumeraţi parametrii climatici interiori de calcul pentru ventilarea mecanică pentru vară ?
CAPITOLUL V
Care sunt cauzele principale care iau în calcul privind aportul de căldură ?
Ce este aportul de căldură prin elemente inerţiale ?
Care sunt elementele neinerţiale.
De ce este afectată radiaţia solară în cazul ferestrelor ?
Ce măsuri se pot lua pentru reducerea aporturilor de căldură din exterior datorate temperaturii şi
radiaţiei solare ?
Alte măsuri pentru care se poate opta pentru reducerea aporturilor de căldură din punct de vedere
constructiv ? :
Care sunt potenţialele surse interioare de degajări de căldură ?
CAPITOLUL VI
De ce depinde sarcina de umiditate într-o încăpere ?
CAPITOLUL VII
Enumeraţi substanţele nocive care pot apărea în mediul înconjurător ?
CAPITOLUL VII
Ce cuprinde bilanţurile de nocivitate ?

CAPITOLUL IX
Ce se înţelege prin tratare complexă a aerului în centrala de climatizare ?
În ce perioadă a anului se face tratarea cu preîncălzirea aerului amestecat ?
Ce tratamente ale aerului se aplică în perioada de vară ?
CAPITOLUL X
Când se folosesc schimbătoarele de căldură de suprafaţă ?
Pentru ce se folosesc bateriile de răcire ?
Clasificaţi camerele camere de tratare a aerului cu apă ?
Din ce se compune instalaţia de pulverizare a apei ?
De câte tipuri sunt pulverizatoarele de apă ?
Ce sunt registrele de pulverizare ?
Rolul filtrelor de apă ?
Factorii care determină calculul termic şi de alegere al C.P. ?
CAPITOLUL XI
Din ce elemente este compusă o instalaţie de ventilare mecanică generală ?
Enumeraţi elementele principale ale unei instalaţii de ventilare mecanică ?
Rolul prizei de aer ?
Rolul filtrului de aer ?
Din ce este alcătuită bateria pentru încălzirea aerului ?
Tipuri de ventilatoare de introducere şi de evacuare a aerului ?
Unde se montează gurile de aer de introducere şi evacuare a aerului ?
Rolul recuperatorul de căldură ?
Rolul atenuatorului de zgomot ?
Unde poate fi amplasată centrala de ventilare într-o clădire ?
Tipuri de instalaţii de ventilare mecanică generală ?
CAPITOLUL XII
Ce presupune ventilarea naturală organizată- V.N.O. ?
Factorii care influenţează schimbul natural de aer ?
Dispozitive de ventilarea naturală organizată- V.N.O. industriale ?
CAPITOLUL XIII
Cerinţele care trebuie să le îndeplinească instalaţiile de ventilare ?
Ce criteriile tehnico-funcţionale stau în alegerea soluţiei privind realizarea sistemelor de mişcare a
aerului ?
Tipuri constructive de guri de aer ?
Clasificarea jeturilor de aer ?
CAPITOLUL XIV
Cerinţe care trebuie să le îndeplinească materialele din care sunt confecţionate canalele de
ventilare?
Ce roluri funcţionale trebuie să îndeplinească reţeaua de canale de aer ?
Principalele elemente componente ale unei reţele de canale cu secţiune dreptunghiulară?
Unde se folosesc reţele de canale circulare cu tubulatura - secţiune circulară ?
Enumeraţii accesoriile canalelor de aer ?
Enumeraţi câteva metode de dimensionare a reţelelor de canale de aer ?
Ce presupune dimensionarea geometrică sau constructivă a canalelor de aer ?

CAPITOLUL XV
Clasificarea filtrelor de aer ?
Caracteristicile filtrelor de aer ?
Tipuri constructive de filtre de aer ?
Ce sunt bateriile pentru încălzirea aerului ?
Tipuri constructive de baterii pentru încălzirea aerului?
Ce elemente stau la baza alegeri unui ventilator ce urmează a fi montat într-o instalaţie ?
Tipuri constructive de ventilatoare?
Posibilităţi de reglare a debitului de aer al ventilatoarelor ?
În ce constă alegerea ventilatoarelor ?
CAPITOLUL XVI
Enumeraţi sistemele de climatizare ?
Rolul sistemelor de climatizare cu o conductă şi debit de aer constant DAC .
Ce este un sistem compact ?
Ce pot asigura dulapurile de climatizare ?
Ce se înţelege prin sisteme disociate de climatizare ?
Componentele unei centrale de climatizare ?
Unde sunt utilizate sisteme multizonale cu sau fără reîncălzire terminală ?
Principiu de funcţionare a unui sisteme de climatizare cu un canal de aer şi prin inducţie.
Avantajele unui sistem de aer total şi două canale ?
Elementele componente a unui sistem de climatizare “numai apă” .
Ce sunt ventil-convectoarele ?
Elementele componente a unui sisteme de climatizare aer-apă.
CAPITOLUL XVII
Reguli de bază care se au în vedere la alegerea soluţiilor de ventilare a secţiilor industriale ?


CAPITOLUL 1
PRINCIPALELE ELEMENTE ALE UNEI INSTALATII DE VENTILARE
1.1. Clasificarea instalaţiilor de ventilare

Rolul instalaţiilor de ventilare din punctul de vedere al confortului este de a aduce aer curat, proaspăt în interiorul
încăperilor şi a spaţiilor ocupate. Ventilarea, care are ca scop principal asigurarea necesarului de aer proaspăt, poate avea
şi alte roluri, in acest fel fiind identificate următoarele instalaţii:
 instalaţii de ventilare care asigura răcirea aerului
 instalaţii de ventilare care asigura încălzirea aerului
 instalaţii de ventilare care asigura umidificarea aerului
 instalaţii de ventilare care asigura uscarea aerului
Instalaţiile de ventilare mai pot fi clasificate in funcţie de diferenţa de presiune dintre camera ventilată şi exterior
(împrejurimi).
Dacă nu se doreşte aer infiltrat din exterior pentru aria ventilata deoarece calitatea aerului dinafară este
necorespunzătoare presiunea ariei ventilate este superioară cu 20-30 Pa. Acesta este sistemul de ventilare in
suprapresiune. Exemple standard pentru această soluţie sunt laboratoarele, încăperile destinate fabricării de produse
farmaceutice, sălile de spectacole şi centralele termice. Acest tip de ventilare poate fi aplicat şi la restaurante pentru a
preveni micile inconveniente.
Figura 1. Instalaţia de ventilare în

suprapresiune
La instalaţiile de ventilare în suprapresiune, ventilatorul este instalat în canalul de aer proaspăt. Instalaţia de
evacuare poate să nu existe, şi în acest caz aerul iese prin anvelopa clădirii.
Dacă calitatea aerului din spaţiul ventilat poate dăuna spaţiilor învecinate, se poate utiliza sistemul de ventilare in
depresiune. Exemple tipice: băile, wc-urile, piscinile, halele industriale, bucătăriile, spălătoriile. Depresiunea spaţiului
ventilat este de 20- 30Pa.
Figura 2. Instalaţia de ventilare in

depresiune

Dacă nu există instalaţie pentru introducerea aerului proaspăt, instalaţia este de ventilare pentru evacuarea
aerului.
În instalaţia de ventilare echilibrată, debitele de aer proaspăt şi de aer viciat sunt egale, neexistând o diferenţă de
presiune între aria ventilată şi exterior. Cu o mică diferenţă de debit de aer, se poate obţine o diferenţă de presiune mică.
Figura 3. Instalaţia de ventilare

echilibrată
În funcţie de amplasarea echipamentelor de ventilare, instalaţiile pot fi clasificate în instalaţii de ventilare locală şi
generală. În centrala de climatizare intră următoarele canale (Figura 6.1.4.):
 canal de aer proaspăt, cu admisia aerului din exterior;
 canal de aspiraţie, cu evacuarea in exterior;
 canal de transport la spaţiul ventilat
 canal de evacuare din spaţiul ventilat
Figura 4. Instalaţie de ventilare generală cu o centrală de climatizare
Elementele principale ale centralei de ventilare sunt : filtrele, ventilatoarele, bateriile de încălzire şi răcire,
recuperatorul de căldură şi camera de umidificare.

1.2. Elementele instalaţiei de ventilare locală

Instalaţia de ventilare locală se reduce de obicei la evacuare. În acest caz aerul proaspăt intră în spaţiul ventilat prin
anvelopa clădirii sau printr-un ventilator montat în peretele exterior.
Volumul de aer care intră depinde de densitatea aerului de pe anvelopa clădirii. Energia din aerul evacuat nu este
recuperată. Presiunea spaţiului ventilat este mai scăzută decât cea exterioară. Costurile investiţiei sunt mici.
Figura 5. Exemplu de aplicare a

ventilaţiei locale cu priză de perete şi
ventilatoare montate în canal
Figura 6. Ventilator de perete şi

ventilator montat în canal
Date tehnice privind ventilatoarele de perete şi fereastră şi ventilatoarele pentru canal:

Ventilatoare mici pentru canal: Ø100mm-200mm, 100-1000m 3 /h, 15-100W,
3
Ventilatoare de perete si fereastra: Ø100mm-250mm, 60-600m /h, 15-50W

1.3. Instalaţii de ventilare generală

Utilizarea acestui tip de instalaţie este avantajoasă unde nu există solicitare de căldură şi este nevoie de o
funcţionare continuă.
Figura 7. Instalaţie de
evacuare cu ventilator
de acoperiş
Dacă este nevoie de reglare, este posibilă instalarea unei clapete acţionată cu electromotor, care închide circuitul
de aer când nu este nevoie de ventilaţie. În acest caz motorul electric al ventilatorului are convertor de frecvenţă astfel
încât debitul volumic să fie reglabil.
Ventilatoare pentru ventilarea generală

Ventilatorul de acoperiş: Aceste tipuri de ventilatoare sunt montate la capătul canalului în zidărie sau într-o ramă de
metal exterioară. Există două tipuri de ventilatoare de acoperiş funcţie de direcţia aerului evacuat :
 orizontale
 verticale ( Figura 8. ).
Din punct de vedere acustic, tipul vertical e mai bun deoarece distribuţia radială a zgomotului emis este mai mare.
Mărimi convenţionale:
 Diametru: Ø 200 mm-630 mm,
3
 Debitul volumic de aer: 200-25000 m /h,
 Putere cerută: 0.1-6 kW.
Ventilatoare de canal: Pentru o presiune mai mică se utilizează ventilatoare axiale, pentru o presiune mai mare sunt
ventilatoarele radiale. Ventilatoarele axiale sunt utilizate îndeosebi la instalaţiile mici. Datorită faptului că în instalaţiile
mari este necesară o presiune mai mare, în aceste cazuri se utilizează ventilatoare radiale.
 Pentru instalaţiile mici este bine să se utilizeze ventilatoare montate în canal deoarece nu este
nevoie de o cameră separată pentru ventilaţie. Dezavantajele ventilatoarelor montate în canal
rezidă din nivelul de zgomot emis în mediul exterior.
 Ventilatoarele de canal sunt potrivite pentru evacuare, admisie ca şi pentru instalaţiile de
ventilare echilibrată.

Figura 8. Ventilatorul de acoperiş evacuare orizontală şi verticală
Figura 9. Ventilatorul
radial cu şi fără cutie
pentru atenuarea
zgomotului
În Figura 9 sunt două tipuri de ventilatoare de canal. În partea stângă este prezentat unul obişnuit, în dreapta un
ventilator cu atenuator de zgomot care reduce zgomotul emis în mediul înconjurător.
Mărimi convenţionale:
 Diametru: Ø100 mm – 630 mm,
3
 Debit volumic de aer: 100 -10000m /h,
 Putere electrică: 0.05-2 kW.

Instalaţia de ventilare echilibrată cu centrală de ventilare
Figura 6.1.10. Schema de bază a unei instalaţii de ventilare generală.
Instalaţia de introducere şi instalaţia de evacuare sunt racordate la recuperatorul de căldură. Rolul recuperatorului
de căldură este de a utiliza conţinutul de energie din aerul evacuat. Rolul atenuatorului de zgomot este de a reduce nivelul
zgomotului din instalaţie.
Instalaţia de încălzire cu aer cald

In instalaţiile de încălzire cu aer temperatura de refulare a aerului este mai ridicată decât în încăpere. Puterea
termică, proporţională cu diferenţa de temperatură acoperă pierderile de căldură ale spaţiului încălzit.
Figura 11. Schema de baza a instalaţiei de încălzire cu aer cald

Schema instalaţiei de încălzire cu aer cald este extinsă de o cameră de amestec (Figura 11). Scopul camerei de
amestec este de a asigura flexibilitate instalaţiei. Temperatura aerului refulat este cu 15-30°C mai mare decât cea a
camerei încălzite .
Instalaţia de răcire cu aer

Instalaţia de răcire cu aer este asemănătoare cu cea de încălzire cu aer. Agentul de răcire este apa răcită. Dacă
temperatura suprafeţei bateriei de răcire este mai mică decât temperatura de rouă, care depinde de temperatura
ambientală şi de umiditatea relativă, pe suprafaţă va apare condensul
( de exemplu t=20°C, RH=50% →tpunctului de roua=9.3°C ). In acest caz în afara de îndepărtarea căldurii din aer e îndepărtată
şi căldura latentă şi conţinutul de umiditate al aerului la intrare devine de asemenea mai scăzut. Dacă temperatura
suprafeţei bateriei de răcire scade sub zero, apa
îngheaţă pe suprafaţa lucru care trebuie evitat.
Figura 12. Schema de bază a instalaţiei de răcire cu aer
De obicei temperatura aerului refulat în încăpere este mai mică cu 5-10°C decât temperatura acesteia.
Dezumidificarea aerului
Scopul dezumidificării aerului este de a menţine umiditatea relativă şi conţinutul de umiditate interioară sub nivelul
cerut. Prin acest proces, conţinutul apei din aer se reduce.

Instalaţii centralizate:
Figura 13. Schema instalaţiei de ventilare cu dezumidificarea aerului
Instalaţia de ventilare cu dezumidificarea aerului

Dacă este necesară doar dezumidificarea şi nu este necesar aport de aer proaspăt, se poate utiliza schema
următoare (Figura 14)
Figura 14. Instalaţia de ventilare cu dezumidificare fără aport de aer proaspăt.
Instalaţia de dezumidificare a aerului

Dezumidificarea locala a aerului. Instalaţia de dezumidificare locală a aerului are o structură similară cu
dezumidificarea centrală fără aport de aer proaspăt. Dar echipamentul conţine într-o carcasă toate elementele
necesare inclusiv pentru încălzire şi răcire.

Figura 15. Dezumidificatorul individual de aer si principalele sale aplicatii
Figura 16. Schema

dezumidificatorului
individual de aer fără
aport de aer proaspăt
Instalaţia de climatizare
Aerul condiţionat înseamnă reglarea temperaturii şi a umidităţii. Toţi parametrii pot să fie stabiliţi.
Figura 17. Centrală de climatizare

Elementul suplimentar pentru tratarea aerului este instalaţia de umidificare. Poate fi:
Generatorul de abur:
Este format dintr-un rezervor de apă care este conectat la canalul de aer. Bateriile de temperatură ridicată sau
energia electrică sau gazele de ardere încălzesc apa din rezervor. Apa din rezervor se evaporă şi aburul este direcţionat
spre curentul de aer care trece deasupra rezervorului.
Jetul de abur:
Aburul produs de o sursă externă poziţionată aproape de centrală este injectat în aer.
Spălătorul de aer:
Este alcătuit dintr-o cameră care conţine o instalaţie de pulverizare a apei, un rezervor de colectare şi o secţiune
pentru evacuare. Deoarece umiditatea relativă nu influenţează aşa de mult confortul termic cât temperatura mediului
ambiant şi deoarece toate problemele legate de instalaţia
pentru umidificarea aerului de mai sus nu se regăsesc prea des în zona confortului, doar în unele situaţii din ventilaţiile
industriale este necesar aerul umed (de exemplu în industria electrică), pentru umidificarea aerului în situaţiile curente se
utilizează centrala de ventilare.
1.4. Instalaţia de aer condiţionat de înaltă presiune

Principalele caracteristici ale unei instalaţii de înaltă presiune sunt următoarele:
 Viteză mare de mişcare a aerului în conductă (15-50 m/s). La viteză mare pierderea de presiune
pe canal va fi de asemenea mare, presiunea produsă de ventilator este şi ea mare (1 000 -3 000
Pa) ;
 Diferenţa de temperatură mai mare între temperatura camerei şi temperatura aerului din canal
(10-30 °C) ;
Tipuri speciale de difuzoare de aer care nu produc zgomot la viteza mare.
In instalaţiile cu viteză mare, secţiunea ramificaţiilor perpendiculare a canalelor este de doar
10-20% faţă de instalaţiile obişnuite. Canalele pentru instalaţiile de înaltă presiune pot fi fixate în pereţi, pardoseli şi în
tavane. Viteza în canalele principale este de 20-50m/s, iar în canalele secundare de 10-25m/s.
In instalaţia de ventilare de înaltă presiune se poate aplica sistemul cu una sau două canale.
Instalaţia cu un canal
Aceasta este similara cu instalaţia de climatizare.
Figura 18. Schema instalaţiei de înaltă presiune cu un canal şi mai multe zone
(1-filtru, 2-baterie de încălzire, 3- umidificator, 4-baterie de răcire, 5-ventilator,
6- baterie de răcire/ reîncălzire, 7-difuzoare, 8-aer recirculat, 9-aer proaspăt, 10-canal de aspiraţie )

Instalatii Ventilare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Instalatii Ventilare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONFORTUL TRAINING BOTOŞANI

SUPORT CURS - TEHNICIAN INSTALATOR PENTRU CONSTRUCŢII

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 1

CAPITOLUL 4 PARAMETRII CLIMATICI DE CALCUL 43

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 2

CAPITOLUL 7 BILANŢUL DE SUBSTANŢE NOCIVE 67

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 3

11.2 SISTEME DE VENTILARE MECANICĂ GENERALĂ 97

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 4

15.2 BATERII PENTRU ÎNCĂLZIREA AERULUI 133

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 5

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 6

1.2. CLASIFICAREA INSTALAŢIILOR DE VENTILARE ŞI CLIMATIZARE

1.2.1 Clasificarea după modul de ventilare a aerului (fig.1.1)

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 1

Introducere mecanica + evacuare naturala

1.2.2 Clasificarea după extinderea zonei ventilate (fig. 1.2)

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 2

Fig.1.2. Clasificarea după extinderea zonei ventilate

1.2.3 Clasificarea după diferenţa de presiune dintre interiorul şi exteriorul

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 3

Fig.1.3. Clasificarea după diferenţa de presiune interior-exterior.

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 4

CAPITOLUL 2 - AERUL, AGENT DE LUCRU ÎN INSTALAŢIILE

Exosfera A =80km ; A =400km

<T 6 T =+15 C ; T =-90 C

200- <T 5 T =+50 C ; T =-108 C

100- Termosfera T =100 C ; T =1000 C

50- Mezosfera <T P =265 m bar

Fig.2.1 Structura atmosferei pe verticală

Presiunea barometrică prezintă o scădere exponenţială cu altitudinea, micşorându-se de la valoare medie de

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 5

2.1.2. Compoziţia aerului atmosferic

Azot N2 0,7809 0,7552 28,016

Aer normal uscat

Fig.2.2 Compoziţia aerului Fig.2.3. Efectul de seră

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 6

2.2. AERUL UMED

2.2.1. Mărimi caracteristice aerului umed

2.2.1.1 Presiunea aerului .

p=pa + pv. (2.1)

2.2.1.2. Temperatura aerului.

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 7

Tabelul 2.2 Impurităţi întâlnite frecvent în atmosferă

Aerosoli solizi 10-100 x x x

2.2.1.3. Umiditatea aerului.

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 8

Aplicând ecuaţia de stare a gazelor perfecte, rezultă:

2.2.1.4. Densitatea aerului umed .

2.2.1.5. Căldura masică a aerului umed cp.

cp =1,84 kJ/kg K - pentru vapori de apă;

cp  1  1,84  x kJ / kg  K  . (2.11)

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 9

2.2.1.6. Entalpia aerului umed h.

iar cea a vaporilor de apă:

2.2.2. Diagrama h-x pentru aerul umed

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 10

Fig.2.5. Reprezentarea în diagrama Fig.2.6. Reprezentarea în diagrama

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 11

Fig.2.7. Raportul de termoumiditate Fig.2.8. Izoterma în zona  pentru procese particulare

2.2.3. Procese simple de tratare a aerului

2.2.3.1. Tratarea aerului cu schimbătoare de suprafată (uscate).

INSTALAŢII DE VENTILARE SUPORT CURS calificare Nivel 3 12