UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ECONOMIE
ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR
DROBETA TURNU SEVERIN

SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE

GESTIUNE

REFERAT
AUDIT FINANCIAR

ORGANIZAREA AUDITULUI FINANCIAR ÎN

ROMÂNIA

INTRODUCERE

Auditul financiar contabil, domeniu de vârf al profesiei contabile, a fost legiferat in

Romania abia in anul 1999, cunoscând pasi importanti atât prin CECCAR cat si prin Ministerul
Finantelor prin înfiintarea Camerei Auditorilor din Romania care a elaborat Standardele de Audit
si Codul privind conduita etica profesionala în domeniul auditului financiar, dupa IFAC. In
aceasta perspectiva, auditul financiar contabil se interpune între producatorii si utilizatorii
informatiei contabile, prin profesionisti de mare clasa care îsi asuma responsabilitatea certificarii
ca, situatiile financiare sunt întocmite, sub toate aspectele semnificative , în conformitate cu un
referential contabil. Obligativitatea efectuarii auditului financiar contabil prevazut prin lege de
toate societatile comerciale, regiile autonome, institutiile publice, bancile, fondurile de investitii,
etc. ar fi prevenit falimentul, bancruta frauduloasa si pierderile de resurse financiare ale
populatiei printr-o informare corecta, reala, onesta a tuturor participantilor la viata economico-
sociala.
La originile sale, cuvântul „audit” provine din latinescul audire care înseamnă a asculta.
Este vorba de ascultarea cuiva care prezintă o informare, o sinteză, o dare de seamă, un raport. În
limba engleză verbul „to audit – auditing” se traduce prin a controla, a verifica, a supraveghea, a
inspecta.

A. Considerente generale privind auditul financiar din Romania

 Definirea ,etapele si conceptele de baza ale auditului financiar din Romania
Cuvântul “audit” a fost popularizat în Franţa începând din anii 1960, prin cabinetele
anglo–saxone de audit, în ciuda originii latine a cuvântului prin cele cinci faze ale controlului
intern care fac referire la o anumită categorie de audit: auditul regularităţii (şeful contabil),
auditul conformităţii (responsabilul administrativ şi financiar), auditul eficacităţii (directorul
general), auditul managementului (preşedintele), precum şi instaurarea comitetelor de audit
(versiunea anglo–saxonă) sau a consiliului de pilotaj ( versiunea franceză).
În prezent, auditul desemnează verificarea conturilor întreprinderii, sub numele de audit
financiar conducând la certificare.
În România, de-abia după anul 1990 acest termen a început să fie introdus, din dorinţa de
a alinia reglementările naţionale la cele internaţionale.
Auditul contabil şi financiar a fost definit pe plan naţional şi internaţional de diferiţi
autori şi de diverse organisme profesionale. Indiferent de numele sub care este întâlnit, vom
constata în cele ce urmează că toate definiţiile auditului acoperă aceeaşi problematică.
Într-o manieră foarte generală, am putea spune că auditul reprezintă modalitatea prin care
o persoană (interesată) este asigurată de o altă persoană (cunoscătoare, competentă şi neutră sau
independentă) cu privire la calitatea, condiţiile şi statutul unui anumit aspect, pe care acesta din
urmă l-a examinat.
Rolul auditului este să înlăture orice urmă de îndoială sau de dubiu pe care o are prima
persoană (cea interesată de respectivul aspect).
În accepţiunea lui modernă, auditul vizează îndeosebi procesele sau sistemele de
informare, reprezentând, în esenţă, examinarea efectuată de un profesionist asupra modului în
care se desfăşoară o activitate, prin raportare la criteriile de calitate specifice acestei activităţi.
Contabilitatea şi auditul au apărut în cadrul unor civilizaţii foarte diferite şi foarte
îndepărtate unele de altele din punct de vedere istoric şi geografic: sumeriană, egipteană, greacă,
romană, chineză. O sinteză a evoluţiei auditului este prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr. 1 – Evoluţia auditului financiar

Perioada Solicitanţii auditului Auditorii Obiectivele auditului
2000 î.H-1700 d.H Regi, împăraţi, biserici Clerici sau scriitori Pedepsirea celor care
şi instituţii ale statului deturnează fonduri.
Protejarea
patrimoniului.
1700-1850 Instituţii ale statului, Contabili Reprimarea fraudelor şi
tribunale comerciale şi pedepsirea celor care le
acţionari produc.
Protejarea
patrimoniului.
1850-1900 Instituţii ale statului şi Profesionişti contabili Evitarea fraudelor şi
acţionari sau jurişti atestarea fiabilităţii
bilanţului contabil.
1900-1940 Instituţii ale statului şi Profesionişti ai auditului Evitarea fraudelor şi a
acţionari şi ai contabilităţii erorilor şi atestarea
fiabilităţii situaţiilor
financiare.
1940-1970 Instituţii ale statului, Profesionişti ai auditului Atestarea sincerităţii şi
 bănci şi acţionari şi ai contabilităţii regularităţii situaţiilor
financiare.
1970-1990 Instituţii ale statului, Profesionişti ai Atestarea calităţii
terţi şi acţionari auditului, ai controlului intern şi
contabilităţii şi ai respectarea normelor
consultanţei contabile şi a normelor
de audit.
Începând din 1990 Instituţii ale statului, Profesionişti ai auditului Atestarea imaginii
terţi şi acţionari şi ai consultanţei fidele a conturilor şi a
calităţii controlului
intern în concordanţă cu
normele.
Protejarea contra
fraudei internaţionale.

1.1.3 Concepte de baza ale auditului financiar

Din examinarea diferitelor definiţii formulate de diversele organizaţii profesionale
(inclusiv de Federaţia Internaţională a Experţilor Contabili), a opiniilor exprimate de autori
consacraţi ai domeniului (îndeosebi în literatura de specialitate străină) şi a experienţelor
dobândite în practica auditului pe plan mondial, desprindem următoarele concepte de bază ale
auditului în general, aplicabile evident şi auditului financiar:
În primul rând, auditul este o examinare profesională. Caracterul profesional al
examinării se manifestă în principal prin utilizarea unei metode reprezentând demersul general,
iar în cadrul acesteia foloseşte tehnici, proceduri şi instrumente adecvate. Pe de altă parte,
auditorul este un profesionist, deoarece cunoaşte foarte bine activităţile şi informaţiile ce fac
obiectul examinărilor sale şi la fel de bine el stăpâneşte practicile şi procedurile de audit. De
asemenea, caracterul profesional al examinării este accentuat de existenţa unor organizaţii
profesionale care au dreptul să emită norme şi să controleze aplicarea lor.
În al doilea rând, auditul vizează sistemele de informare. Pot face obiect al auditării
diferite tipuri de informaţii, respectiv informaţii analitice şi sintetice, informaţii istorice şi
previzionale, informaţii interne şi externe, informaţii cantitativ-valorice şi calitative, informaţii
standardizate şi informaţii informale sau nestandardizate. Dar, auditul financiar rămâne
indiscutabil asociat cu informaţia contabilă externă, fiind chiar una dintre componentele esenţiale
ale acesteia.
Pentru a explica asemenea lucru vom porni de la schema generală a proceselor de
informare,care se prezintă astfel (vezi figura nr. 1):

Fig. nr. 1 - Schema generală a proceselor de informare

 Această schemă simplă pune în evidenţă condiţiile unui bun proces de informare.
În acest fel, schema prezentată de noi mai sus se complică (se îmbogăţeşte), permiţând o
viziune mai clară a complexităţii proceselor ce conduc de la perceperea faptelor economice şi
financiare de către emitenţii de informaţii până la perceperea imaginii aceloraşi fapte de către
utilizatori, prin intermediul conturilor contabile sau situaţiilor financiare considerate ca “mesaj”
în procesele de informare şi comunicare.Şi totuşi sistemul nu este încă complet. Deşi utilizează
un limbaj comun şi respectă toate condiţiile impuse de profesie, lipseşte încă un element esenţial
pentru echilibrul sistemului. În această fază a analizei noastre se pun două întrebări delicate, şi
anume: este corect sau suficient de asiguratoriu să lăsăm ca singur emitentul , pornind de la
percepţia faptelor, să domine total şi necontrolat mesajul transmis, adică traducerea faptelor în
limbajul convenit; este rezonabil să-l lăsăm pe utilizator (receptorul mesajului) să se descurce
singur în interpretarea mesajului şi îndeosebi în aprecierea acurateţei acestuia?
Răspunsul la ambele întrebări este indiscutabil negativ. Specialiştii consideră că între cei
doi (emitent şi receptor) trebuie instaurată o “contra-putere” (şi acesta va fi rolul auditorului)
care cunoaşte perfect normele şi limbajul convenite şi care are un statut de neutralitate, de
independenţă totală faţă de cei doi. Mai mult decât atât, putem fixa şi auditorului norme proprii
de comportament, astfel încât nici acesta să nu aibă mai multă libertate în exprimarea opiniei sale
asupra fidelităţii cu care mesajul reflectă faptele reprezentate. Aplicarea acestui şir de
raţionamente la domeniul informaţiei contabile conduce la completarea schemei prezentate
anterior, care (în versiunea ei finală) va avea următoarea configuraţie:
Norme contabile
Cunoştinţe
Formaţie de satisfăcătoare de
specilaitate contabilitate
Limbaj

Fapte şi MESAJ Imaginea

fenomene Emitent (conturi Receptor faptelor şi
economice contabile) fenomene lor
economice

Experienţă Norme de control Experienţă

Mijloace de Mijloace
prelucrare şi stocare adecvate

AUDIT

Fig. nr. 2 - Rolul auditului financiar şi expertizei contabile în asigurarea imaginii fidele a
conturilor contabile

Un al treilea concept de bază al auditului este acela că auditorul financiar urmăreşte

exprimarea unei opinii responsabile şi independente. Opinia este responsabilă pentru că îl
angajează personal pe auditor, care trebuie să rămână neutru şi independent atât faţă de emitentul
informaţiilor, cât şi faţă de utilizatorul acestora.
În al patrulea rând, auditul financiar presupune referinţa la anumite criterii de calitate. În
domeniul economic şi cel financiar-contabil principalele criterii de calitate sunt următoarele:
regularitatea, sinceritatea, eficacitatea .
Cel de al cincilea concept de bază al auditului priveşte creşterea utilităţii informaţiei.
Principalul aport pe care îl poate aduce un auditor este creşterea credibilităţii informaţiei şi a
gradului de încredere pe care o dă utilizatorilor ei. În sfârşit, în al şaselea rând, auditul trebuie să
ţină seama de legislaţia şi uzanţele din ţara în care îşi are sediul întreprinderea auditată.
Chiar dacă normele de audit sunt tot mai mult aliniate la standardele internaţionale,
particularităţile mediului de afaceri nu pot fi neglijate.

1.2 Rolul , obiectivele si normele de referinta ale auditului financiar

1.2.1 Normele de referinta si extensiuni ale auditului financiar
În contextul general al informării financiare externe, noţiunea de norme de audit ar putea
fi percepută în mod diferit de către cei implicaţi. Astfel, profesioniştii, respectiv auditorii, au
adesea tendinţa să substituie cerinţele impuse de norme cu puterile ce le sunt conferite de
calitatea care le-a fost dată şi de experienţa lor practică. La rândul lor, utilizatorii de informaţii
contabile şi îndeosebi unităţile supuse auditării, vor fi tentaţi să judece existenţa unor norme
numai prin prisma dimensiunii onorariilor ce trebuie plătite în cazul aplicării efective a unor
norme de nivel elevat. Şi totuşi normele de audit sunt necesare, ele putând fi utile atât pentru
auditori, cât şi pentru beneficiarii de audit. De exemplu, în cazul auditorilor, normele vor
constitui mai întâi un element de sprijin, un ghid sau un suport în aplicarea metodelor, tehnicilor,
procedurilor şi, în la doilea rând, un element de susţinere, de refugiu sau de justificare, în
eventualitatea apariţiei unor dificultăţi. În ce îi priveşte pe terţi, aceştia vor fi asiguraţi că auditul
se efectuează în funcţie de criterii unitare, indiferent cine îl realizează.
O problemă ce merită să fie abordată este legată de procesul de normare sau de
normalizare în audit. În prezent, procesul de elaborare şi autoritatea normelor de audit sunt destul
de apropiate în diverse ţări . Normele aplicabile în auditul financiar vizează două grupe mari de
probleme, putând fi: norme contabile; norme de control sau norme de audit propriu-zis.
Normele contabile care trebuie respectate în audit sunt cele comune pentru toţi cei care
ţin contabilitatea, întocmesc bilanţul contabil, verifică, certifică sau utilizează conturile anuale.
Normele de audit reprezintă un ansamblu de reguli definite de o autoritate exterioară
societăţilor sau cabinetelor de expertiză ori de audit, care poate fi un organism profesional
naţional sau internaţional. Aceste reguli vor permite utilizarea unor criterii şi metode omogene în
toate misiunile de audit.
Norme de audit se împart, la rândul lor, în trei mari categorii: norme generale de
comportament profesional; norme profesionale de lucru; norme de raport .
Auditul financiar a fost, este şi va rămâne, fără nici o îndoială, principala formă de audit
modern, fie şi numai datorită faptului că este cea mai veche.
Dar, în ultimele decenii şi mai ales în prezent se manifestă o pronunţată tendinţă de
extindere a auditului la alte numeroase aspecte ale funcţionării întreprinderii şi societăţii,
vorbindu-se astăzi de un audit social, audit juridic, audit industrial, auditul calităţii, auditul
mediului sau ecologic, auditul fiscal, auditul producţiei, auditul sistemelor informaţionale şi chiar
auditul marketingului. Dar, aceste noţiuni sunt relativ recente şi o definire foarte clară a lor nu s-
a realizat încă.
În schimb, o formă a auditului cunoscută de mai mult timp şi tratată pe larg în literatura
de specialitate, mai ales străină, este auditul intern. Dezvoltarea largă a activităţii de audit intern
a determinat, la fel ca şi în cazul auditului extern, apariţia de organizaţii care-i regrupează pe
auditorii interni din diferite ţări. Acestea au dat primele definiţii ale auditului intern, sintetizând
totodată şi funcţiile acestuia.

1.2.2 Rolul si obiectivele auditului financiar din Romania

În condiţiile economiei de piaţă, suportul relaţiilor dintre partenerii de afaceri îl constituie
informaţia financiară, care se regăseşte în conturile anuale ale fiecărui agent economic.
Condiţia impusă prin lege, ca bilanţul contabil să ofere o imagine fidelă, clară şi completă a
patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor (a poziţiei financiare, a performanţelor şi a
modificării poziţiei financiare) este însoţită de obligaţia impusă cenzorilor să supravegheze
gestiunea societăţii, să verifice dacă bilanţul şi contul de profit şi pierdere sunt legal întocmite şi
în concordanţă cu registrele, dacă acestea din urmă sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea
patrimoniului s-a făcut, conform regulilor stabilite pentru întocmirea bilanţului contabil.
Informaţiile conţinute în situaţiile financiare anuale n-ar avea credibilitate dacă n-ar primi
o validare socială furnizată, în principal, în două moduri: prin instituirea unor norme, reguli şi
principii contabile general acceptate şi prin ratificarea informaţiilor destinate a fi transmise
terţilor de către profesionişti contabili acreditaţi şi recunoscuţi public. Validarea informaţiilor
furnizate de întreprindere este necesară deoarece producerea lor este apanajul conducerii, iar
terţii nu le pot controla decât după publicarea situaţiilor financiare. Terţii au nevoie de o
informaţie de încredere, în timp ce managerii, contabilii sau alţi angajaţi ai firmei pot obţine
avantaje furnizând informaţii false sau prea optimiste. De aici derivă rolul auditului financiar de
a atesta situaţiile financiare prin intermediul profesioniştilor contabili care prin calitatea lor
recunoscută public dau credibilitate acestor informaţii. Deoarece informaţiile contabilităţii nu
furnizează la un moment dat decât o singură reprezentare a realităţii, este important ca aceasta să
aibă girul unor profesionişti care să confirme că, în acel moment şi cu restricţiile impuse, această
reprezentare se apropie cel mai mult de situaţia reală.
De fapt, între emiţătorul mesajului contabil şi utilizatorii acestuia se interpune activitatea
auditorului financiar.
În general, auditul financiar are ca rol controlul informaţiei financiare care are atât o
utilitate internă ( conducerea şi gestionarea întreprinderii), cât şi o alta externă, de informare a
terţilor ( fisc, clienţi, furnizori, creditori, bănci, etc.). Acest control se exercită în fapt în scopul
protejării patrimoniului şi asigurării credibilităţii informaţiilor date publicităţii.
Rolul final al auditului financiar îl constituie însă verificarea şi certificarea documentelor
contabile de sinteză, aşa cum se poate vedea din schema următoare:
 Fig. nr. 3 - Rolul final al auditului financiar

Rolul auditului financiar – contabil se desprinde din răspunsurile la întrebarea: “pentru

cine există cerere de audit?”.
Trei factori principali explică existenţa unei cereri de audit, şi anume:
a. auditul dă asigurarea că “produsul auditat” este conform cu normele;
b. auditul verifică în ce măsură controlul intern este adaptat specificului întreprinderii şi
funcţionează în mod eficient;
c. auditul instituie un control periodic al procedurilor de control ale întreprinderii pentru a se
asigura că acestea acoperă totalitatea activităţilor.
Un alt mod de abordare care redă foarte bine rolul auditului financiar – contabil are în
vedere întrebările: “ce?, pentru cine?, de ce?”. În acest context, se defineşte auditul ca “un
examen critic în vederea formulării unei opinii asupra situaţiilor financiare (ce?), în interesul
tuturor participanţilor actuali sau viitori la viaţa întreprinderii ( pentru cine?). Acest examen
critic corespunde necesităţii de a confirma validitatea informaţiilor date de întreprindere cu
privire la rezultate şi la situaţia sa financiară ( de ce?)”.
Când am prezentat evoluţia auditului de-a lungul timpului am realizat şi o enumerare a
obiectivelor care au fost avute în vedere de la apariţia auditului şi până în prezent. Astfel, am
putut constata că s-a trecut de la obiective de tipul: pedepsirea celor care deturnau fonduri,
protejarea patrimoniului, evitarea şi reprimarea fraudelor, la obiective cum sunt: atestarea
calităţii controlului intern, atestarea imaginii fidele a conturilor anuale şi protejarea contra
fraudei internaţionale.
Analizând aceste obiective constatăm că evoluţia şi transformarea lor reprezintă, de fapt,
rezultatul efortului de căutare a unui nou obiectiv care să le cuprindă obligatoriu pe cele
formulate anterior. S-a ajuns astfel la formularea şi la acceptarea obiectivului actual al auditului
financiar sub forma următoare: “Obiectivul unui audit al situaţiilor financiare este acela de a da
posibilitatea auditorului de a exprima o opinie privind întocmirea situaţiilor financiare respective,
sub toate aspectele semnificative, în conformitate cu un cadru general de raportare financiară
identificat”.
Standardele internaţionale de audit în care este formulat acest obiectiv oferă indicaţii şi în
legătură cu modul în care trebuie exprimată opinia auditorului. Astfel, acesta va putea utiliza în
raportul în care îşi exprimă opinia una din următoarele două expresii, considerate echivalente:
“dau o imagine fidelă” sau “prezintă în mod sincer, în toate aspectele semnificative”.
Prin îndeplinirea rolului său auditul financiar asigură atingerea obiectivului general şi a
subobiectivelor derivate din acesta, respectiv: fiabilizarea informaţiei contabile şi financiare;
confirmarea faptului că întreprinderea respectă un referenţial contabil predefinit.
În ceea ce priveşte fiabilizarea informaţiei contabile şi financiare, criteriile minime
reţinute sunt regularitatea şi sinceritatea.
Regularitatea presupune conformitatea cu regulile şi procedurile contabile. Aceasta
deoarece o informaţie contabilă trebuie să poată fi citită şi înţeleasă de toţi destinatarii ei, fără
ambiguitate şi în acelaşi mod. Din acest motiv publicarea situaţiilor financiare presupune
existenţa unor reguli contabile predefinite astfel încât utilizatorii informaţiilor publicate să poată
interpreta datele ţinând cont de regulile utilizate pentru prezentarea lor. Sinceritatea presupune
aplicarea cu bună credinţă a regulilor şi procedurilor contabile alese, ţinând cont de cunoştinţele
pe care responsabilii contabili le au despre realitatea şi importanţa operaţiilor, evenimentelor şi
situaţiilor din întreprindere.
Tot pentru aprecierea fiabilităţii informaţiilor contabile sunt luate în calcul şi alte două
elemente, respectiv exactitatea şi pragul de semnificaţie. Exactitatea este dificil de apreciat
deoarece de multe ori contabilitatea se sprijină pe evaluări. În privinţa pragului de semnificaţie,
 acesta este determinat de către auditor şi nu reprezintă doar un calcul aritmetic, ci este rezultatul
raţionamentelor efectuate de acesta.
Cel de-al doilea obiectiv presupune, în primul rând, existenţa unui referenţial contabil,
respectiv a unui ansamblu de reguli contabile şi financiare care trebuie respectate de către
responsabilii contabili ai firmei. În al doilea rând, trebuie urmărit modul în care s-a optat pentru o
anumită metodă contabilă, în condiţiile în care există posibilitatea unei astfel de opţiuni.
Putem afirma că actualul obiectiv al auditului financiar-contabil s-a conturat în această
formă pe măsura creşterii nevoii de transparenţă în viaţa economică şi că atingerea lui reprezintă
elementul esenţial care garantează credibilitatea tranzacţiilor economice din orice firmă.
Concret, subobiectivele urmărite de auditor sunt:
1. toate operaţiile care angajează întreprinderea au făcut obiectul înregistrării în conturi;
2. toate înregistrările reprezintă corect operaţiile reale;
3. toate operaţiile înregistrate în cursul exerciţiului respectă principiul independenţei exerciţiului;
4. toate elementele de activ şi de pasiv sunt evaluate corect;
5. elementele de activ şi cele de pasiv sunt reale (există ca atare);
6. situaţiile financiare sunt corect prezentate (în conformitate cu “Cadrul general”) şi include
informaţii complementare, eventual necesare.