1.

Contextul apariţiei auditului intern

Termenul de audit provine din limba latină de la cuvântul “audit - auditare”, care are
semnificaţia “a asculta, a audia”, dar despre audit se vorbeşte de pe vremea asirienilor şi
egiptenilor. Astfel, vechii romani numeau questori 1 care aveau sarcina să examineze
mandatele de plată emise de cenzori sau de consul. În Grecia antică, scribii erau folosiţi
pentru ţinerea evidenţei contabile şi erau aleşi dintre sclavi, deoarece se considera că, între
mărturia unui sclav torturat şi jurământul unui om liber, mai de încredere este cuvântul celui
dintâi. Conturile vremii erau citite cu voce tare pentru a se înţelege tranzacţiile care au avut
loc.
De audit se vorbeşte şi în timpul domniei lui Carol cel Mare sau a lui Eduard I al
Angliei; în Anglia anului 1298, conturile orasului Londra erau verificate cu regularitate de
către funcţionari publici numiţi special în acest scop. În secolul al XIII – lea, comerţul italian
se afla în plina expansiune, iar ca reacţie la nevoia unui sistem de evidenţă şi control mai
rafinat, călugărul Luca Paciolo a fost primul care a introdus metoda evidenţei în partidă dublă
într-un manual de învăţământ, deşi metoda era cunoscută cu 100 de ani mai înainte de acea
dată. Activităţi de audit s-au realizat în decursul timpului şi în România, dar purtau alte
denumiri. (Ghiţă et al., 2009).
Exemplele sunt numeroase, însă nici una dintre ele nu ilustrează funcţia de audit aşa
cum există ea în zilele noastre, deoarece este o funcţie nouă, cu particularităţi unice şi care nu
se confundă cu nici un precedent istoric.
În perioada de apogeu a capitalismului industrial, marile companii americane foloseau
deja serviciile oferite de Cabinetele de Audit Extern, organisme independente care aveau
menirea de a verifica bilanţurile contabile şi a certifica situaţiile financiare finale. Pentru a-şi
îndeplini atribuţiile Cabinetele de Audit efectuau o serie de lucrări pregătitoare de
specialitate, care vizau cheltuielile semnificative, cu impact direct asupra creşterii costului
auditului, şi anume: inventarierea patrimoniului, verificarea conturilor, efectuarea unor
sondaje, verificarea rulajelor şi a corectitudinii stabilirii soldurilor conturilor.
A urmat marea criza economică a Statelor Unite ale Americii din 1929 – 1933, iar
recesiunea, care se afla pe ordinea de zi a tuturor ramurilor economice, a determinat
companiile cotate la bursă să îşi intensifice preocupările pentru reducerea cheltuielilor cu
auditul extern şi pentru crearea propriilor activităţi de audit. A fost perioada care a marcat

1
Questorii – exercitau atribuţiuni în legătură cu vânzarea către particulari a prăzii de război, administrarea
tezaurului public, precum şi a arhivelor statului. La origine, aceştia erau simplii funcţionari, subaltern ai
consulilor şi desemnaţi de către aceştia cu organizarea şi judecarea proceselor penale.

1
decisiv apariţia auditului intern. Astfel, pentru a reduce cheltuielile cu auditul extern,
întreprinderile au hotărât preluarea efectuării tuturor lucrărilor pregătitoare din interiorul
companiilor, prin organizarea propriilor Cabinete de Audit Intern, urmând ca pentru
realizarea activităţii de certificare să se apeleze în continuare la Cabinetele de Audit Extern.
Pentru a se face distincţie între auditorii celor două tipuri de cabinete, primii au fost numiţi
auditori externi, iar cei din urmă auditori interni. Cu timpul, auditorii externi au renunţat în
totalitate să mai efectueze acţiuni de inventariere şi de inspectare a conturilor clienţilor,
concentrându-se pe realizarea unor analize economico-financiare, corelaţii pe baza datelor
furnizate de că tre auditorii interni, justificarea cauzelor eşecurilor şi oferirea de consultaţii şi
soluţii pentru cei care erau responsabili pentru activitatea întreprinderii.
După traversarea crizei economice, auditorii interni au fost păstraţi şi utilizaţi în
continuare, deoarece dobândiseră cunoştinţe (teoretice şi practice) vaste în utilizarea
metodelor, tehnicilor şi instrumentelor financiar – contabile. În timp, ei au lărgit mereu
domeniul de aplicare al auditului şi i-au modificat obiectivele, ajungându-se la ideea
necesităţii existenţei unei funcţii a activităţii de audit intern în interiorul organizaţiilor.

Istoria economică delimitează mai multe etape ale auditului, diferenţiate în funcţie de
1. categoria socială care ordona auditul, numiţi ordonatori de audit, 2. auditori şi 3.
obiectivele auditului. Până la începutul secolului al XVIII – lea, auditul era ordonat de regi,
împăraţi, Biserică şi Stat cu un singur obiectiv: cel de pedepsire a hoţilor pentru fraudă şi
prevenirea unor astfel de fapte cu scopul de a proteja patrimoniul propriu al acelei entităţi.
Auditorii erau numiţi din rândul preoţilor şi al scriitorilor regali, primând calităţile morale ale
acestora. Frământata istorie a secolului al XVIII - lea până la jumătatea secolului al XIX - lea
a produs schimbări şi în rândul ordonatorilor de audit. Statele, tribunalele jurisdicţionale şi
acţionarii au luat locul vechilor clase sociale, iar auditorii erau preferaţi din categoria celor
mai buni contabili. Auditul îşi extinde obiectivele asupra reprimării fraudelor, a pedepsirii
celor care le produceau şi a căutării soluţiilor, pentru păstrarea integrităţii patrimoniului.
Sfârşitul secolului al XIX - lea conturează relaţia dintre auditaţi şi auditorii aleşi din rândul
profesioniştilor contabili sau jurişti. Obiectivul lor era: atestarea realităţii situaţiilor
financiare, cu scopul de a evita erorile şi frauda. În primele patru decenii ale secolului al XX -
lea, auditul este realizat de profesionişti specializaţi în audit alături de contabili în scopul
evitării fraudelor şi al atestării fiabilităţii bilanţului. Lucrările au fost comandate de stat şi de
acţionari. Perioada anilor 1940 - 1970, când comerţul internaţional se dezvoltă, este dominată
de schimburi între state cu bunuri şi servicii, ordonatorii de audit îşi lărgesc sfera în rândul

2
băncilor, patronatului şi al instituţiilor financiare datorită pieţelor de capital. Executarea
auditului era realizată de profesionişti de audit şi contabilitate, iar obiectivele cunosc o formă
elevată de atestare a sincerităţii şi regularităţii situaţiilor financiare. După începutul anilor
’60, funcţia de audit intern s-a instituit în Franţa şi Anglia, fiind puternic marcată de originile
sale de control financiar-contabil. Două decenii mai târziu (1970 - 1990), obiectivele
auditului sunt orientate spre atestarea calităţii controlului intern şi respectarea normelor
contabile şi de audit. Astfel că după anii ’80 -’90 funcţia de audit intern începe să se
contureze în activitatea entităţilor, iar evoluţia ei continuă şi în present.
Din datele prezentate se observă în mod clar trei etape fundamentale în evoluţia
auditului:
Până în 1850: auditul se caracterizează prin aceea că obiectivele principale le-au constituit
protejarea patrimoniului împotriva hoţilor, reprimarea fraudelor şi eliminarea erorilor;
De la 1850 – la 1940: auditul a avut ca obiectiv şi atestarea fiabilităţii, sincerităţii şi
regularităţii situaţiilor financiare. În această etapă s-a dezvoltat profesia contabilă şi cadrul
contabil conceptual şi s-a accentuat executarea auditului de către profesionişti în contabilitate
şi audit. O influenţă deosebită asupra dezvoltării auditului a avut-o evoluţia economică şi
socială care a determinat beneficiari (state, acţionari, bănci) să comande lucrări de audit
pentru examinarea riguroasă a situaţiilor şi a rapoartelor emise de entităţi economice.
De la 1940 până în prezent: are loc o extindere a obiectivelor şi tipurilor de audit. Apar
obiective noi, cum ar fi:
- atestarea controlului intern;
- respectarea cadrului conceptual contabil (postulate, principia, reguli de evaluare);
- conformitatea cu reglementările legale în vigoare.

Lărgirea câmpului de aplicare al auditului intern se concretizează mai cu seamă într-o

clasificare a acestuia după două mari criterii: obiectivele auditului intern şi destinaţia sau
domeniul de aplicare al acestuia.
Clasamentul după obiective corespunde dezvoltării istorice a funcţiei, căreia îi sunt
asigurate încă de la început obiective simple, apoi mai complexe în mod progresiv pentru a
ajunge la situaţia actuală. Astfel, conform acestui criteriu, se disting patru tipuri de audit
intern: audit de conformitate/regularitate, audit de eficacitate, audit de management, audit de
strategie.
Auditul de regularitate este punctul de ancorare fundamental de stratificări ulterioare
şi succesive. Acestei perioade îi corespunde demersul simplu şi tradiţional al auditorului şi

3
care va consta în a verifica buna aplicare a regulilor, procedurilor, descrierilor de post,
organigrame, sisteme de informaţii, pe scurt va compara regula şi realitatea, ceea ce ar trebui
să fie şi ceea ce este. Altfel spus, va lucra în raport cu un referenţial şi munca acestuia este
una simplă. Auditorul, care s-a informat asupra a tot ceea ce trebuie să fie, semnalează
responsabilului distorsiunile, neaplicările evitabile sau inevitabile), interpretările greşite ale
dispoziţiilor stabilite; el analizează cauzele şi consecinţele şi recomandă ceea ce se convine a
se face pentru ca pe viitor regulile să fie aplicate. Această recoltă este raportată celui auditat
care îşi urmăreşte profitul său.
Acest audit de regularitate se poate chema “audit de conformitate”: în primul caz se
observă regularitatea prin raport la regulile interne ale întreprinderii iar în al doilea caz
conformitatea cu dispoziţiile legale. Însă, în ambele cazuri demersul este acelaşi: “sunt puse
faţă în faţă realităţile (“de facto”) cu ceea ce ar trebui să fie conform legislaţiei, politicilor,
etc. (“de jure”)”. (Dobroţeanu, 2007:21)
Auditul de eficacitate, adesea denumit şi “value-for-money auditing (VFM)”,
presupune examinarea a trei coordonate definitorii: eficienţa, eficacitatea şi economicitatea
proceselor din cadrul organizaţiei (Gray & Manson, 2000, în Dobroţeanu, 2007). Eficacitatea
vizează atingerea obiectivelor fixate prin acţiunile întreprinse. Eficienţa impune selectarea
celor mai bune alternative sau resurse pentru a realiza un deziderat. Economicitatea vizează
evitarea pierderilor nenecesare.
Astfel, în mod progresiv s-a mers mai departe cu obiectivele asumate auditorului
intern. Devenit un specialist în diagnostic, în organizarea muncii, un specialist al aprecierii
metodelor, procedurilor, analizelor de post, auditorul s-a obişnuit să emită o opinie asupra
aplicării regulilor, dar şi asupra calităţii lor (Este aceasta procedură oportună? Superfluă?
Desuetă? Inutilă? Complicată inutil? Incompletă? Inexistentă?). Nu mai există referinţa clară
şi precisă; sau referinţa devine abstract, rezultantă a aprecierii auditorului intern asupra a ceea
ce consideră că trebuie să fie cea mai bună soluţie posibilă, cea mai eficace, cea mai
productivă, sigură.
Deşi în cadrul auditului de eficacitate sunt înglobaţi termenii de eficacitate dar şi de
eficienţă, acesta nu trebuie confundat cu auditul performanţei. Prin auditul performanţei este
examinată măsura în care autorităţile publice, spre exemplu, dispun de proceduri în vigoare
pentru a măsura şi raporta propriile performanţe (C & L Dobroţeanu, 2007).
Auditul de management se poate aprecia azi în 3 forme diferite. Aceasta se explică
prin faptul că are un câmp de aplicare în plină dezvoltare, este apriori obiect de cercetare, de
tentative, de inovaţii, într-un sector unde terminologia nu a fost încă fixată. Într-o primă

4
concepţie a acestei forme de audit, auditorul intern prezintă responsabilului de sector auditat
politica pe care trebuie să o conducă (promoveze). În alţi termeni, el îşi solicită interlocutorul
„Domnule responsabil de întreţinere, care este politica dumneavoastră de întreţinere?” sau
„Domnule director de vânzări care este politica dumneavoastră de vânzări?”, ceea ce
semnifică foarte clar: „Cum concepeţi dumneavoastră misiunea care v-a fost desemnata?”
Această expunere a politicii permite înainte de toate asigurarea existenţei interesului şi că
acesta îşi cunoaşte perfect misiunea. Expunerea fiind făcută, şi cunoaşterea acestei politici
fiind dobândită, auditorul va privi în ce măsură această politică este conformă cu strategia
întreprinderii sau cu politicile care decurg (Politica de întreţinere este coerentă în raport cu
politica de investiţii? Politica de publicitate este în armonie cu politica de marketing). Acest
audit se poate manifesta sub forma unei misiuni de audit specific şi care se referă la un
subiect fundamental de examen de conformitate între politica unei funcţii şi strategia
întreprinderii.
În ceea ce priveşte a doua optică a auditului de management, auditorul intern îşi
poartă privirea nu asupra înălţimii ci asupra adâncimii, nu asupra aspectelor politice sau
strategice ale întreprinderii înţelese în globalitatea lor, ci asupra începerii unei acţiuni în
teren. În acest demers, de fapt, auditorul înţelege, ca şi în primul caz, care este politica
responsabilului unităţii auditate, care este misiunea sa, apoi va merge în teren pentru a
examina în ce măsură această politică este: cunoscută, înţeleasă şi aplicată şi dacă există
mijloacele necesare punerii în aplicare a politicii. Verificând modul în care politicile sunt
cunoscute, transmise şi executate de-a lungul liniei ierarhice, auditorul realizează pe deplin
rolul său - ulterior descris - de apreciator al Controlului intern. Şi în această situaţie se poate
vorbi de un fel de audit de conformitate, urmărindu-se însă conformitatea dintre o politică şi
punerea ei în acţiune.
A treia concepţie a auditului de management există în anumite mari grupuri
internaţionale în care trebuie respectat un proces formalizat de elaborare a strategiei
întreprinderii. În alţi termini, direcţia generală locală trebuie să urmeze un anumit proces de
concertaţie de propuneri şi aprobări cu direcţia generala a grupului. La sfârşitul acestui
proces, strategia reţinută este definită şi aprobată
Auditul strategic procedează la compararea politicilor şi strategiilor întreprinderii cu
coerenţa globală a acesteia. Auditul intern se limitează la semnalarea incoerenţelor, a
neconcordanţelor fără însă să evalueze politicile şi strategiile.

5
 După criteriul destinaţiei sau al domeniului de aplicare, fiecărei funcţii a
întreprinderii îi va corespunde o categorie de audituri operaţionale care privesc toate
activităţile, inclusiv pe cea financiar – contabilă. Câte funcţii sunt în întreprindere atâtea
categorii de audituri operaţionale se întâlnesc.
Auditul operaţional presupune evaluarea critic a calităţii şi a gradului de adecvare a
sistemelor, metodelor, resurselor şi procedurilor utilizate de organizaţie, a structurii
organizaţionale comparative cu responsabilităţile alocate.

Noua funcţie de audit va mai păstra mult timp conotaţiile financiar-contabile în

memoria colectivă, datorită eredităţii sale, respectiv activitatea de certificare a conturilor.

În ultimele decenii ale secolului trecut, specializarea, independenţa, obiectivitatea şi

profesionalismul, prestaţia serviciilor profesionale în slijba interesului public s-au dezvoltat
în pas cu creşterea puternică, nemaiîntâlnită a economiei globale. Retehnologizarea,
realinierea, fuziunile şi specializarea sectorială excesivă, care ofereau perspective de creştere
nesfârşită a corporaţiilor, au condus la slăbirea controlului şi la ignorarea riscurilor. Auditorii
interni se străduiau să rămână relevanţi, într-un mediu “mai bun, mai gentil, mai libertin” (V.
Munteanu, 2010:10).
Consecinţele au fost catastrofale. Escrocheriile contabile pentru micşorarea
veniturilor, alterarea artificial a valorii acţiunilor, neonorarea obligaţiilor de plată etc. Au
afectat creditul, au condus la pierderea credibilităţii, pierderea partenerilor de afaceri,
pierderea clienţilor, pierderea carierelor.
Redobândirea încrederii investitorilor şi totdată a marelui public a cerut timp, timp
necesar cultivării auditului intern în toate funcţiile firmei (obiectivul spre care a tins profesia
de auditor intern odată cu lărgirea câmpului său de aplicare), recreării virtuţilor afectate şi
reconsiderării factorilor tradiţionali de succes ai profesiei contabile pentru a redobândi
verticalitatea şi celelalte calităţi etice în contabilitate, în raportările financiare, în activitatea
de audit extern, audit intern, consultanţă financiară etc.
Rolul şi necesitatea auditorilor interni au crescut continuu şi au fost unanim acceptate
(spre exemplu: managementul a înţeles că auditul intern şi auditul extern sunt activităţi
diferite, normele profesionale, procedurile, raportările şi chiar utilizatorii acestor două forme
de servicii financiare sunt diferiţi, fără tangenţe şi suprapuneri.), motiv pentru care aceştia au
simţit nevoia de a se organiza şi de a-şi standardiza activităţile practice. Astfel, în anul 1941,

6
s-a creat Institutul Auditorilor Interni – I.I.A. 2 cu sediul în Statele Unite, la care s-au afiliat
peste 100 de institute naţionale ale auditorilor interni, în urma obţinerii calităţii de C.I.A. –
Auditor Intern Certificat, acordată de I.I.A., pe baza unor examene profesionale.
În timp, auditul intern, fără să se confunde, s-a alăturat auditului extern şi împreună au
devenit mai cuprinzătoare şi mai punctuale, standardele profesionale şi utilizatorii s-au
diferenţiat, iar obiectivele, tehnicile şi procedurile au condus la crearea de asociaţii,
organizaţii şi institute proprii.
În anul 1886, în SUA a luat fiinţă Institutul American al Contabililor Autorizaţi Public
(AICPA)3, reorganizat în anul 1902, iar în anul 1941 s-a constituit The Institute of Internal
Auditors (IIA), cu obiective şi specializări diferite ca profil: Audit al legislaţiei, Audit
operaţional, Audit al performanţei, Audit de detaliu, Audit de consultanţă şi altele. Primele
standarde educaţionale profesionale au fost publicate în anul 1892 în Anglia, în anul 1914 în
SUA pentru auditul extern şi în anul 1954 pentru auditul intern.
În România, în perioada economiei planificate entitâţile erau obişnuite cu un sistem în
care Curtea de Conturi a României, Ministerul Finanţelor Publice şi alte organisme de control
extern veneau sistematic pentru realizarea unor controale de fond privind propria activitate.

Managerii nu trebuie să mai aştepte să vină cineva din afară să le organizeze sistemul
de control intern din cadrul propriilor entităţi.

În prezent, managerii trebuie să înţeleagă responsabilitatea pe care o au de a-şi

organiza propriul sistem de control intern, în cadrul entităţilor pe care le conduc şi, de
asemenea, faptul că responsabilitatea le-a fost transferată în totalitate şi de aceea trebuie să se
implice în organizarea cât mai eficientă a activităţilor.

Rolul Ministerului Finanţelor Publice şi al Curţii de Conturi a României este acela de

a aprecia decă sistemul de control intern implementat de management funcţionează şi este
capabil să preîntâmpine sau să stopeze eventualele utilizări neeconomicoase ale fondurilor şi
să identifice punctele slabe în gestionarea fondurilor pe care le administrează.

În aceste condiţii, managementul va trebui să „născocească” activităţi de control care

să le permită să stăpânească riscurile care apar şi evoluează permanent pentru a evita efectele
nedorite.

2
The Institute of Internal Auditors – I.I.A.
3
AICPA – American Institute of Certified Public Accountants

7
 Auditul intern a fost adoptat ca un termen la modă în domeniul controlului financiar,
însă cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern.

În practică, există o problemă cu înţelegerea sistemului de control intern care, fiind

obiect al auditului intern, înglobează toate activităţile de control intern realizate în interiorul
unei entităţi şi riscurile asociate acestora.

Observăm că entităţile în practică se confruntă cu riscuri, care pot fi mari, medii şi

mici, şi care evoluează continuu.

Managementul general pentru a face faţă acestor riscuri îşi dezvoltă un sistem de
control intern constituit din ansamblul activităţilor de control implementate într-o organizaţie,
care însă trebuie să fie flexibil în funcţie de evoluţia riscurilor. Atunci când, totuşi, un risc
reuşeşte să prooducă efecte, aceasta înseamnă că activitatea de control din cadrul
compartimentului în cauză ori nu a funcţionat, ori a fost depăşită de situaţia creată.

În aceste condiţii, managementul general va declanşa o acţiune de control sau de

inspecţie, pe bază de ordin sau decizie, pentru instrumentarea disfuncţiunilor produse de
evoluţia riscurilor în cadrul respectivului compartiment.

Ulterior, structura de audit intern din cadrul entităţii, când va evalua activitatea
compartimentului în cauză, va analiza riscurile cu care se confruntă aceasta şi activităţile de
control implementate, inclusiv modul cum a fost realizată misiunea de control sau inspecţie şi
va face recomandări adecvate pentru evitarea unei asemenea situaţii în viitor.

Managementul, care procedează în acest fel, va beneficia de evaluarea internă oferită

de auditul intern, în vederea fundamentării activităţii decizionale. În acest fel este percepută
valoarea adăugată adusă organizaţiei de către auditul intern, prin ajutorul pe care îl primeşte
managementul de linie al compartimentului auditat de la auditorii interni prin intermediul
recomandărilor şi concluziile acestora.

Auditorii interni şi managerul trebuie priviţi ca şi parteneri şi nu ca adversari, având

aceleaşi obiective, printre care eficacitatea actului de management şi atingerea ţintelor
propuse.

Managerii trebuie să înţeleagă recomandările auditorilor, să perceapă ajutorul pe care

îl primesc pentru stăpânirea riscurilor care apar şi evoluează continuu.

8
 Se remarcă faptul că auditorii interni evaluează orice departament, funcţie, activitate
din cadrul entităţii, pentru care raportează managementului general.

Relaţia dintre auditorii interni şi cei auditaţi trebuie să fie una profesională, respectiv
de evaluare a sistemelor şi de depistare a eventualelor probleme cu care se confruntă
salariaţii. Ajutorul oferit de auditul intern trebuie să se materializeze în găsirea unor soluţii,
împreună cu cei auditaţi, pentru eliminarea disfuncţiunilor, neregulilor sau chiar
iregularităţilor cu care se confruntă aceştia.

Competenţele profesionale ale auditorului intern produc adevărate beneficii pentru

entitate, printr-o evaluare sistematică, pe baza standardelor de audit şi a celor mai bune
practici, a politicilor, procedurilor şi operaţilor realizate de entitate.

Auditul intern prin activităţile pe care le desfăşoară adaugă valoare, atât prin
evaluarea sistemului de control intern şi analiza riscurilor asociate activităţilor auditabile, cât
şi prin recomandările cuprinse în raportul întocmit şi transmise în scopul asigurării atingerii
obiectivelor organizaţiei.

Destinatarii rapoartelor de audit intern pot să ţină sau nu cont de recomandările

auditorilor interni, însă ei ştiu că atunci când nu ţin cont de ele îşi vor asuma anumite
riscuri.

Auditul intern nu poate da un certificat că toate activităţile sunt protejate sau că nu

există disfuncţii, din singurul motiv important – relativitatea controlului intern – care este
obiectul său de activitate.

Auditorii interni evaluează sistemul de control intern al entităţii şi dau o asigurare

rezonabilă managementului general referitoare la funcţionalitatea acestuia.

Auditul intern este o profesie care s-a redefinit mereu de-a lungul anilor, din dorinţa
de a răspunde necesităţilor în continuă schimbare ale entităţilor. Axat, la început, pe probleme
contabile, obiectivele auditului intern s-au deplasat spre depistarea principalelor riscuri ale
entităţilor şi evaluarea controlului intern al acestora.

2. Evoluţia auditului intern

9
 Scopul iniţial al Institutului Auditorilor Interni – I.I.A. a fost acela de standardizare a
activităţii de audit intern, plecând de la definirea conceptelor, stabilirea obiectivelor şi
continuând cu organizarea şi exercitarea acestuia.

În timp, a avut loc o deplasare a obiectivelor auditului intern, respectiv de la

furnizarea de informaţii pentru manager, spre o colaborare cu auditul extern, căruia îi asigură
o materie primă prelucrată, devenind totodată o activitate de sine stătătoare.

Începând din anul 1950, I.I.A. a emis norme proprii de audit intern, diferite de cele ale
auditului extern. În timp, acestea s-au generalizat şi din 1970 au devenit standarde de audit
intern, care sunt într-o permanentă mişcare datorită evoluţiei societăţii ce se confruntă mereu
cu noi provocări.

„În 1941, J.B. Thurston, primul preşedinte al Institutului Internaţional al Auditorilor

Interni, a declarat cu o previziune uimitoare că perspectiva cea mai strălucită a auditului
intern va fi „asistenţa managerială”. În 1991, Joseph J. Mossis – preşedintele Institutului
Auditorilor Interni din Marea Britanie, a reluat aceeaşi remarcă, dar în termeni mult mai
exacţi: „Este clar pentru cei care lucrează în cadrul funcţiei de Audit Intern că acesta
are un rol vital de jucat, ajutând conducerea să ia în mână hăţurile controlului
intern”.”(J. Renard, 2002 în V. Munteanu, 2010)

În ciuda unei evoluţii spre o implicare mai mare în asistenţa managerială, construită
piatră cu piatră, edificiul funcţiei de audit intern suferă datorită unor contradicţii şi disfuncţii
inerente orcărui început. În acest sens, Jacques Renard în cartea sa „Theorie et practique de l
′audit interne”, a avut două explicaţii plauzibile, şi anume:

 un prea mare exces de mediatizare a termenului „audit”, care are un impact

deosebit asupra tuturor categoriilor de specialişti, cuvânt la modă care dă
valoare şi un aer savant celor care îl folosesc, creându-le impresia că deja se
află înaintea progresului şi a tehnicii, prin simpla utilizare a cuvântului
AUDIT. În acest sens, putem confirma că nu există eveniment ştiinţific unde
aproape în mod magic să nu îşi găsească locul şi termenul „audit”. În
universităţi au apărut o serie de discipline a căror denumire începe astfel:
„auditul”, spre exemplu, „resurselor umane”, iar disciplina respectivă înainte
se numea „managementul resurselor umane” şi se referă numai la
management;

10
  auditul intern nu se numeşte întotdeauna audit intern şi deseori în funcţie de
cultura organizaţiei, de practica în domeniu, de tradiţii şi, nu în ultimul rând,
de obiceiuri se mai folosesc termeni ca: inspecţie, control financiar, verificare
internă, control intern. Utilizarea acestor termeni, din păcate chiar şi de către
specialişti în domeniu, creează multe confuzii pentru majoritatea oamenilor /
practicienilor şi în special în rândul managerilor, care atunci când aud de un
auditor exclamă cu înţeles: „bine aţi venit pentru că niciodată un control nu
este în plus”.

Totuşi practicienii auditului intern constată cu satisfacţie evoluţia rapidă şi pertinentă

a acestuia, percepută clar de toată lumea, în ciuda unor confuzii şi disfuncţii care mai apar;
obiectivele auditului intern sunt atinse şi el devine un ajutor de neevitat pentru manager. În
acest sens, fostul preşedinde al IFACI4, Louis Vaurs, a subliniat evoluţia conceptului de audit
intern, afirmând că „transformările introduse de majoritatea auditorilor nu au fost observate
cu adevărat de managerii noştrii”. Se observă, din păcate că această remarcă din ultimul
deceniu al mileniului doi este încă de actualitate.

Auditul intern îşi va atinge obiectivele dacă există un sistem de control intern
organizat, formalizat, periodic, constituit din: standarde şi norme profesionale, ghiduri
procedurale, coduri deontologice, care să susţină morala profesiunii de audit.

Profesia de audit intern se bazează pe un cadru de referinţă flexibil, recunoscut în

întreaga lume, care se adaptează la particularităţile legislative şi de reglementare ale fiecărei
ţări, cu respectarea regulilor specifice ce guvernează diferite sectoare de activitate şi cultura
organizaţiei respective.

Cadrul de referinţă al auditului intern cuprinde:

 conceptul de audit intern, care precizează câteva elemnte indispensabile:

 auditul intern efectuează misiuni de asigurare şi misiuni de consiliere;

 domeniile sale de responsabilitate sunt riscul, controlul intern şi

administrarea entităţii;

 finalitatea auditului intern este aceea de a adăuga valoare

organizaţiilor;
4
IFACI – Institutul Francez al Auditorilor si Controlorilor Interni

11
  codul deontologic, care furnizează auditorilor interni principiile şi valorile ce
le permit să-şi orienteze practica profesională în funcţie de contextul specific;

 standardele profesionale pentru practica auditului intern, care ghidează

auditorii în vederea îndeplinirii misiunilor şi în gestionarea activităţilor
specifice,

 standardele de implementare practică care comentează şi explică standardele

şi recomandă cele mai bune practici;

 sprijinul pentru dezvoltarea profesională, constituit în principal din lucrări şi

articole de doctrină, din documente ale colocviilor, conferinţelor şi
seminariilor.

Cunoaşterea şi aplicarea acestui cadru de referinţă oferă organizaţiilor şi organismelor

de reglementare o asigurare privind nivelul de profesionalism al auditorilor interni.
Nerespectarea lor nu înseamnă numai să te situezi în afara profesiei, dar mai ales să te
privezi de un mijloc de a fi mai eficace şi mai credibil. Amatorismul nu poate să funcţioneze
în auditul intern, ci doar o abordare sistematică şi metodică poate aduce un plus de valoare
organizaţiilor.

În economia românească, auditul intern a fost introdus prin Legea nr. 672/2002, care
reglementează auditul public intern la entităţile publice, cu privire la formarea si utilizarea
fondurilor publice si administrarea patrimoniului public.

3. Definirea conceptului de audit intern

Existenţa noţiunii de audit nu este o noutate, însă de-a lungul timpului termenul acesta
a căpătat diverse semnificaţii, atfel încât astăzi se poate afirma faptul că activitatea de audit
este o activitate nouă, tocmai prin prisma semnificaţiei care îi este atribuită. În acest sens
specialiştii au încercat să sublinieze cât mai corect, în definiţiile lor, semnificaţia acestei
noţiuni.
În literatura de specialitate există mai multe definiţii cu privire la auditul intern astfel:
Institutul Francez al Auditorilor si Controlorilor Interni (IFACI) defineşte
auditul intern, în felul următor:’’ Auditul intern reprezintă, în cadrul întreprinderii, funcţia

12
responsabilă cu revizuirea periodică a mijloacelor de care dispune conducerea şi managerii de
la toate nivelurile, mijloacele folosite pentru a conduce şi controla întreprinderea. Această
funcţie este asigurată de un serviciu aflat în subordinea Consiliului de Administraţie, dar care
este independent de celelalte servicii. În cadrul reviziilor periodice, obiectivele principale ale
auditului intern sunt: să verifice dacă procedurile care asigură securitatea întreprinderii sunt
suficiente; să verifice sinceritatea informaţiilor , regularitatea operaţiunilor, eficienţa
organizării’’ .
Standardele de audit intern definesc auditul intern ca fiind “o activitate
independentă şi obiectivă care dă unei entităţi o asigurare în ceea ce priveşte gradul de
control asupra operaţiunilor, o îndrumă pentru a-i îmbunătăţi operaţiunile, şi contribuie la
adăugarea unui plus de valoare. Auditul intern ajută această organizaţie să îşi atingă
obiectivele evaluând, printr-o abordare sistematică şi metodică, procesele sale de
management al riscurilor, de control şi de guvernare a organizaţiei, şi făcând propuneri pentru
a le consolida eficacitatea”. După cum se observă, I.I.A. nu limitează atribuţiile auditorilor
interni la aspectele financiar - contabile sau la anumite activităţi. Auditul intern este văzut
astăzi ca un proces complex de revizie a tuturor activităţilor organizaţiei. În plus, definiţia
precizează scopul, obiectivele şi zona de acţiune ale auditului intern. Astfel, scopul acestei
activităţi este de a-i ajuta pe membrii organizaţiei să se achite în mod eficient de
responsabilităţile ce le revin, furnizându-le analize, evaluări, recomandări şi informări cu
privier la activităţile examinate.
Auditul intern, prin activităţile pe care le desfăşoară, adaugă valoare atât prin
evaluarea sistemului de control intern şi analiza riscurilor asociate activităţilor auditabile, cât
şi prin recomandările cuprinse în raportul întocmit şi transmis în scopul asigurării atingerii
obiectivelor organizaţiei.
În România Legea nr.133/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar stipulează la art. 19
’’Auditul intern reprezintă activitatea de examinare obiectivă a ansamblului activităţilor
entităţii în scopul furnizării unei evaluări independente a managementului riscului,
controlului şi proceselor de conducere a acestuia’’.
În inţelesul Legii privind auditul public intern, Legea Nr. 672/2002, termenul de audit
este definit după cum urmează: “auditul public intern reprezintă activitatea funcţional
independentă şi obiectivă, care dă asigurări şi consiliere conducerii pentru buna administrare
a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice; ajută entitatea
publică să îşi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care

13
evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea
riscului, a controlului şi a proceselor de administrare”
În alte opinii, auditul intern reprezintă un ansamblu de activităţi şi acţiuni correlate,
desfăşurate de structure specializate, constituite la nivelul instituţiilor pentru a realiza un
diagnostic general sub aspect ethnic, managerial şi financiar - contabil.
Potrivit definiţiei dată de (Griffits, 2006, în Dobroţeanu, 2007) “auditul intern
furnizează managementului unei organizaţii o opinie independentă şi obiectivă cu privier la
faptul că riscurile cu care se confruntă organizaţia sunt sau nu ameliorate la un nivel
acceptabil prin controlul intern”. Explicitând această definiţie: Auditorii interni oferă
asigurarea lor managementului companiei într-o manieră formală, de cele mai multe ori, în
contextul unui raport al auditorului intern; Sintagma “opinie independentă şi obiectivă” face
trimitere la esenţa profesiei de auditor intern: etica profesională. Opinia auditorilor interni
privind monitorizarea şi evaluarea controlului intern nu ar avea credibilitate dacă
obiectivitatea şi independenţa lor ar fi afectate; Apoi, concluziile auditorilor sunt formalizate
într-un raport indiferent de rezultatele misiunii lor, completate cu recomandări de
îmbunătăţire a controlului, în cazul în care riscurile nu sunt controlate satisfăcător; De
asemenea, definiţia lui Griffits pune în lumină aspectul cel mai interesant, provocator şi
dificil care caracterizează activitatea unui auditor intern – “nivel acceptabil”. Nivelul
acceptabil al riscului trebuie înţeles prin prisma managementului. Altfel spus, managementul
trebuie să decidă dacă riscurile sunt ameliorate la un nivel dorit de el, deoarece
managementul stabileşte obiectivele, identifică riscurile şi-şi asumă atât meritele pentru
succese, cât şi vinovăţia pentru eşecuri şi este firesc ca riscurile să fie ameliorate la un nivel
pe care el îl consideră rezonabil. Deci, în misiunea de evaluare a controlului intern şi a
efectelor pe care deficienţele acestuia le are asupra riscurilor şi, implicit, asupra obiectivelor
organizaţiei, auditorul intern va folosi drept criteriu de referinţă apetitul pentru risc al
managementului.
Se poate concluziona că, funcţia de audit intern are trei puncte de ancorare în
existenţa entităţii:

a. Acordă consiliere managerului

Ceea ce deosebeşte auditul intern de orice altă funcţie de control din cadrul unei
entităţi este însăşi competenţa acestuia de a consilia managerul, de a-i oferi asistenţă pentru a-
i permite acestuia să-şi administreze mai bine activităţile.

14
 Auditul intern este aproape de fiecare responsabin, precum agentul fiscal care
consilează şi rezolvă problemele legate de impozite şi taxe. Responsabilul, managerul este
consiliat de auditorul intern pentru a găsi soluţii de rezolvare a problemelor sale, într.o cu
totul altă manieră, în sensul că prin dispoziţiile luate să asigure un control mai bun al
activităţilor, programelor şi acţiunilor sale.
Profesionalismul auditorului intern este arta şi maniera de a emite o judecată de
valoare asupra instrumentelor şi tehnicilor folosite, cum ar fi: reguli, proceduri, instrucţiuni,
sisteme informatice, tipuri de organizare ş.a., care reprezintă ansamblul activităţilor de
control utilizate de managerul instituţiei sau responsabilul unui loc de muncă, recunoscut de
specialişti drept control intern.
Rolul auditorului intern este acela de a asista managerul pentru abordările practice
succesive deja elaborate şi prin analiza ansamblului să contribuie la îmbunătăţirea sistemului
de control intern şi a muncii cu mai multă securitate şi eficacitate.
În consecinţă, se acceptă unanim că auditorul intern consiliază, asistă, recomandă,
dar nu decide, aceasta rămânând responsabilitatea managementului, obligaţia lui fiind de a
reprezenta un mijloc care să contribuie la îmbunătăţirea controlului pe care fiecare manager îl
are asupra activităţilor sale şi a celor pe care le coordonează, în vederea atingerii obiectivelor
controlului intern.
În vederea realizării acestor atribuţii auditorul intern dispune de o serie de atuuri faţă
de management, şi anume:
 standarde profesionale internaţionale;
 buna practică recunoscută în domeniu, care îi dă autoritate;
 tehnici şi instrumente, care-i garantează eficacitatea;
 independenţa de spirit, care îi asigură autonomia să conceapă ipoteze şi să
formuleze recomandări;
 cercetarea şi gândirea lui este detaşată de constângerile şi obligaţiile unei
activităşi permanente de gestionare zilnică a unui serviciu.

b. Acordă ajutor salariaţilor fără a-i judeca

Auditul intern are în vedere îmbunătăţirea performanţei existente şi nu judecarea
sistemului de audit intern.
Într-o entitate în care auditul intern face parte din cultura organizaţiei acesta este
acceptat cu interes, dar într-o entitate care se confruntă cu riscuri potenţiale importante, cu
absenţa conformităţii cu reglementările de bază, cu o eficacitate scăzută şi o fragilitate

15
 externă a acesteia, datorită deturnărilor de fonduri, dispariţiei activelor sau fraudă, este
evident că managerul respective va fi judecat, apreciat, considerat în funcţie de constatările
auditorului intern.
Într-un caz standard, misiunea de audit intern poate să evidenţieze ineficacitate,
redundanţă în sistem sau posibilităţi de îmbunătăţire a activităţilor/acţiunilor, dar există mai
multe motive pentru care managementul nu trebuie să fie pus direct în discuţie.
Dintre aceste elemente menţionăm:

 Obiectivele auditului intern au în vedere un control asupra activităţilor, care să

conducă la îmbunătăţirea performanţei existente şi nu la judecarea acestuia, aşa
cum specialistul în fiscalitate ajută la o mai bună aplicare a regimului fiscal. Chiar
dacă responsabilul este judecat în urma rapoartelor sale de audit, acesta nu este
obiectivul auditului intern;

 Realizările auditului intern nu trebuie puse în discuţie de cel auditat, iar dacă
totuşi acest lucru este făcut să se efectueze într-o manieră pozitivă. Spre exemplu,
este cazul unei insuficienţe, neregul importante descoperită de către auditorul
intern, care imediat o aduce la cunoştinţă managerului şi pe care acesta o va
soluţiona fără întârziere. În acest caz, disfuncţia semnalată prin raportul de audit
intern a dus la o acţiune corectivă, care a avut ca rezultat şi aprecierea auditorului
ca un responsabil dinamic şi eficace;

 Responsabilităţile auditorului intern trebuie să aibă în vedere că adesea analiza

cauzelor unei nereguli scoate la iveală existenţa unor puncte slabe care îşi au
originea în insuficienţe asupra cărora responsabilul nu are un bun control. Cu
această ocazie, se observă că soluţiile trebuie să vină pe cale ierarhică sau chiar de
la nivelul organizaţiei, dacă sunt problem de dimensiune cultural, de formare
profesională, de buget, de organizare, de natură informatică ş.a.
Analogia auditor intern – manager, prezentată mai sus, reprezintă o situaţie
paradoxală, adesea întâlnită, care îi stimulează logica celui auditat atunci când constată că
auditorul intern confirm insuficenţele semnalate chiar de el pe parcursul desfăşurării
activităţilor practice.
Din această prezentare rezultă că, de fapt, în aceasta constă consilierea concretă şi fără
echivoc acordată managerului de către auditorul intern;

16
 c. Se manifestă independent la nivelul entităţii
Independenţa auditului intern îmbracă două forme:
- independenţa structurii de audit în sensul că acesta trebuie să funcţioneze subordonat
celui mai înalt nivel ierarhic;
- independenţa auditorilor interni, prin practicarea obiectivităţii, adică auditorii interni
trebuie să fie independenţi de activităţile pe care le auditează (aceştia nu trebuie
încărcaţi cu sarcini care nu ar trebui să le revină).
Independenţa auditorilor interni trebuie să aibă la bază eliminarea practicii de
supraîncărcare a auditorilor cu lucrări care nu ar trebui să le revină lor. Spre exemplu:
definirea de reguli şi proceduri de lucru, exercitarea acţiunilor de evaluare şi supervizare ale
salariaţilor, chiar şi temporar, participarea la elaborarea sistemelor informatice, activitatea de
organizare, acţiuni de control financiar propriu-zis sau inspecţii ş.a.
Fenomenul cel mai grav care rezultă de aici este că auditoria aflaţi în această situaţie
nu mai pot audita domeniul respective, deoarece şi-au pierdut independenţa şi obiectivitatea.
Dacă apar asemenea cazuri, mai ales la entităţi mici şi mijlocii, când din motive structural
suntem obligaţi să încredinţăm auditorilor asemenea acţiuni, se impune să evaluăm riscurile
şi consecinţele inevitabile în timp.
Independenţa şi obiectivitatea sunt abateri de la funcţia de audit intern, care dăunează
eficacităţii şi rigorii muncii de audit.
Respectarea standardului privind independenţa presupune unele reguli:
 auditul intern nu trebuie să aibă în subordine vreun serviciu operaţional;
 auditorul intern trebuie să aibă acces, în orice moment, la persoanele de la
toate nivelele ierarhice, la bunuri, la informaţii, la sistemele electronice de
calcul;
 recomandările pe care le formulează să nu constituie în nici un caz măsuri
obligatorii pentru management.
În practică, pentru asigurarea independenţei dar şi obiectivităţii auditorului,
organizarea funcţiei de audit intern în subordinea nivelului ierarhic cel mai înalt nu este
sufiecientă, ci în plus, trebuie ca fiecare auditor, în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară,
să dea dovadă de obiectivitate, acesta fiind de altfel unul dintre principiile fundamentale ale
codului deontologic.
Obiectivitatea auditorului intern înseamnă să realizezi o apreciere în totală
neutralitate, înseamnă a nu avea idei preconcepute, ci o atitudine imparţială. De aceea,
17
standardele profesionale considera că obiectivitatea este afectată şi atunci când auditorul
auditează o entitate / activitate / program a cărei responsabilitate şi-a asumat-o în cursul
timpului.
Realizând că idealul absolut nu va fi atins nici în audit, ca şi în alte domenii, de aceea
vorbim de riscul de audit, un risc rezidual care rămâne după trecerea auditorului intern.
Obiectivitatea auditorului intern reprezintă scopul care trebuie atins, fiecare având datoria să
facă tot posibilul pentru a se apropia cât mai mult de acest deziderat.
Independenţa şi obiectivitatea este deseori controversată, mai ales de către auditorii
interni care nu înţeleg această independenţă atunci când se află într-o structură ierarhică.
În realitate, independenţa auditorului intern este supusă unei duble limitări:
 auditorul intern, ca orice responsabil din organizaţie, trebuie să se conformeze
strategiei şi politicii direcţiei generale;
 auditorul intern trebuie să fie independent în exercitarea funcţiei sale, dar
respectând standardele de audit intern. Aceasta este o limitare deontologică,
dar neînsoţită de sancţiune, şi de aceea auditorul intern trebuie să-şi impună
în mod conştient respectarea standardelor profesionale.
Din această succintă prezentare rezultă că, în materie de independenţă, nu este
suficientă nici ataşarea structurii de audit la cel mai înalt nivel ierarhic, şi nici urmărirea
realizării obiectivităţii. Practica în domeniu arată că adevărata independenţă a auditorului
intern o constituie profesionalismul său, deoarece dacă este un profesionalist va descoperi
disfuncţii importante, va face recomandări pertinente şi se va implica în viaţa organizaţiei
prin îmbunătăţirea performanţelor acesteia.
Auditul intern trebuie să ajungă la nivelul de a fi capabil să respecte principiul de a
audita orice activitate şi, în acelaşi timp, să fie conştient că se află într-o continuă competiţie
cu propriile responsabilităţi pentru a evita pierderea independenţei de rutină.

4. Caracteristicile auditului intern

Atunci când se organizează funcţia de audit intern în cadrul organizaţiilor, trebuie
luate în considerare principalele trăsături ale acestuia şi anume:
- universalitatea;
- independenţa;
- periodicitatea.

18
 Universalitatea auditului intern constă în faptul că acesta se organizează şi
funcţionează în toate organizaţiile indiferent de obiectul de activitate al acestora. De
asemenea, datorită faptului că auditul intern are scopul de a ameliora controlul intern, iar
controlul intern este universal, atunci se poate afirma că şi auditul intern este universal. Altfel
spus, domeniul de activitate al auditului intern îl constituie toate activităţile desfăşurate în
cadrul unei entităţi.
Auditul intern s-a născut din practica întreprinderilor internaţionale, apoi a fost
transferat celor naţionale, după care a fost asimilat în administraţie.
Auditul financiar are ca obiectiv activităţile din domeniul financiar şi contabil, pe
când auditul intern are o arie mai extinsă, cuprinde toate activităţile desfăşurate în cadrul
entităţii, de aici universalitatea funcţiei. Din practică a rezultat că activităţile financiar-
contabile reprezintă 20-25% din activităşile care fac obiectul auditului intern.
Se poate afirma că acolo unde există control intern există şi audit intern, deoarece
“materia primă” a auditului intern sau obiectul său de activitate este controlul intern.
Datorită faptului că că auditul intern are scopul de a ameliora controlul intern, iar controlul
ntern este universal, atunci putem afirma că auditul intern este universal.
Funcţia de audit intern a devenit o funcţie de asistenţă managerial prin care auditoria
interni ajută managerii, de la orice nivel, să stăpânească mai bine celelalte funcţii şi toate
activităţile. De aceea, standardele de audit intern precizează că un serviciu de audit intern
trebuie să aibă posibilitatea de a audita toate activităţile unei organizaţii, motiv pentru care
trebuie să aibă profesionişti din toate culturile, şi din toate specializările.
“Normele internaţionale precizează că auditorul intern nu trebuie să cunoască toate
meseriile din lume. El nu poate să fie la fel de bun ca cel care face zilnic aceeaşi lucrare.
Specialitatea auditorului intern este sistemul de control intern. Însă pentru a-şi putea
exercita specialitatea el trebuie să aibă o bună cunoaştere a mediului pe care-l auditează, să
înţeleagă şi să-şi însuşească cultura organizaţiei.” (Ghita et al., 2006)
Înt-un compartiment de audit intern nu există oameni pricepuţi la toate, ci specialişti
care şi-au însuşit: cultura manageriala, cultura financiar-contabilă, cultura informatică şi alte
culturi care sunt necesare într-o entitate. În acest context de specializare un auditor
informatician va fi acceptat de informaticienii din departamentul care este supus auditului,
numai dacă este considerat un specialist. Auditorul informatician este informatician care, în
plus, şi-a însuşit auditul intern şi nu invers.

19
 Independenţa auditului intern constă în faptul că acesta nu trebuie să acţioneze sub
vreo constrângere manifestată din partea managementului sau a oricăror alţi factori de decizie
dintr-o entitate.
Auditul intern este o activitate independenta, de asigurare a îndeplinirii obiectivelor şi
de consultanţă, concepută în scopul de a adăuga valoare şi de a îmbunătăţi activităţile unei
organizaţii. Astfel, funcţia de audit intern, cu ocazia evaluării controlului intern, stabileşte:
 dacă controlul intern există şi funcţionează;
 dacă controlul intern a depistat toate riscurile;
 dacă pentru toate riscurile identificate a găsit procedurile cele mai adecvate;
 mai lipsesc controalele în anumite activităţi;
 dacă există controale redondante;
 apoi, transformă în recomandări toate axeste constatări şi concluzii asupra
controlului intern prin raportul de audit pe care îl va înainta managerului.

Auditul intern ajută o organizaţie să-şi îndeplinească obiectivele sale, prin aducerea
unei abordări sistematice, disciplinate în evaluarea şi îmbunătăţirea eficacităţii
managementului riscului, controlului intern şi procesului de conducere. De asemenea, auditul
intern oferă departamentelor din organizaţie, Consiliului director, Consiliului de administraţie
o opinie independent şi obiectivă asupra managementului riscului, controlului şi guvernării,
măsurând şi evaluând eficacitatea acestora în atingerea obiectivelor stabilite ale organizaţiei.

Din practică rezultă că auditul intern are trei principale preocupări:

 raportează managementului la cel mai înalt nivel, pentru că acesta este cel care
poate lua decizii, respective şefului executivului sau Consiliului de
administraţie;
 evaluează şi supervizează sistemul de control intern şi managementul
riscurilor;
 oferă consiliere pentru îmbunătăţirea managementului, pe baza analizei
riscurilor associate activităţilor auditabile.
Auditul intern, prin practica sa, intră în cultura organizaţiei iar atunci când
managerul apelează la auditori acesta devine o funcţie responsabilă, caracterizată prin
independenţă.

20
 Auditul intern este o funcţie şi auditorul intern este o persoană care are obligaţii şi
acestea nu sunt minore şi privesc entitatea în ansamblu.

Funcţia de audit intern este o funcţie permanentă, stabilă în cadrul unei companii, dar
şi o funcţie periodică pentru cei auditaţi. Frecvenţa auditurilor va fi determinată de activitatea
de evaluare a riscurilor. În acest sens se dispune de un sistem de măsurare al riscurilor -
planul de audit, care se realizează pe perioade strategice, de regulă 5 ani, structurat anual şi
cuprinde toate activităţile. Diferenţa este că unele activităţi vor fi auditate o dată iar altele de
mai multe ori, în funcţie de evaluarea riscurilor. Astfel, auditorii interni pot audita o entitate
8-12 săptămâni şi apoi să revină după o perioadă de 2-3 ani, în funcţie de riscurile care apar.
Auditul intern ajută entităţile să-şi aleagă obiectivele, ceea ce se realizează printr-o
organizare metodică şi sistematică a procesului de audit, îndreptată spre îmbunătăţirea
controlului şi proceselor de conducere, la diferite perioade de timp. Auditul intern trebuie să
urmărească obiectivele generale, dar şi alte elemente ca:
 existenţa unor disensiuni între diferite nivele ale organizaţiei;
 posibilitatea de perfecţionare şi eficientizare a sistemelor auditate;
 existenţa anumitor activităţi care descurajează oamenii să lucreze mai bine ş.a.
Activitatea de audit intern este o activitate programată care se realizează în
conformitate cu standardele pentru a conduce la rezultate şi se derulează pe baza unui
program, unde toate ideile auditorului vor fi cumulate într-un raport constructiv, care va
reprezenta un beneficiu pentru organizaţie.
Procesul de audit intern trebuie să se desfăşoare sistematic, pas cu pas, şi să aibă în
vedere toate aspectele, nu numai lucrurile agreabile. El trebuie organizat şi planificat astfel
încât să conducă la îmbunătăţirea controlului inten şi a proceselor de conducere. Auditul este
acolo pentru a ajuta managementul de linie să îşi îmbunătăţească managementul funcţional şi
activitatea de analiză a riscurilor.
Descoperirile şi recomandările auditului intern sunt utile liniei de management din
zonele auditate, în special cu privire la îmbunătăţirile potenţiale în procesul de management
al riscului, şi pe care auditorul le va evalua din nou cu ocazia revenirii sale, ceea ce va asigura
şi garanta un plus de valoare organizaţiei.
Auditorii nu auditează persoane, ci sisteme, entităţi, programe, activităţi ş.a. În acest
sens rapoartele de audit nu conţin nume şi fapte. Aceasta nu înseamnă că auditul intern nu are
implicaţii asupra persoanelor. Dacă descoperă fraude atunci responsabilii activităţilor

21
respective vor avea probleme, pentru care vor trebui să răspundă, dacă s-au încălcat legile şi
regulamentele interne.
În concluzie, auditul intern este o funcţie periodică care se realizează conform
planului şi pe baza unor programe de activitate, comunicate şi aprobate anticipat.
Auditul intern va deveni un instrument care va aduce transparenţa şi va reprezenta un
mare pas înainte, iar prin aceasta va contribui la îmbunătăţirea culturii organizaţionale şi
naţionale.

Bibliografie

1. C.L. & L. Dobroteanu, Audit Intern, Editura InfoMega, Bucuresti, 2007;

2. M. Ghita et al., Guvernanta Corporativa si Audit Intern, Editura Mirton,
Timisoara, 2009;

22
3. M. Ghiţă et al., “Audit public intern – concept şi metodologie”, Editura
Mirton, Timişoara, 2005;
4. V. Munteanu, M. & S. Zuca, Auditul intern la intreprinderi si institutii
publice, Editura Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010;
5. http://www.scribd.com/doc/15615764/Audit-i-control-financiar
6. http://www.stiucum.com/economie/bancile-in-economie/Aparitia-si-
evolutia-auditului95343.php
7. http://www.referatele.com/referate/noi/economie/conceptul-de-
audit421316176.php
8. http://facultate.regielive.ro/referate/economie/aditul_intern-133299.html

23