Evoluția cadrului normativ privind auditul și guvernanța corporativă

Definirea auditului, tinde să devină o tentativă extrem de complicată având în vedere

proliferarea extrem de rapidă a termenului. În tot felul de împrejurări, noțiunea conferă celui
care o utilizează cu sau fără rost, un aparent aer intelectual și monden deopotrivă. Datorită
utilizării excesive, cuvântul își diluează adeseori valoarea semantică, iar de aici și până la
interpretări eronate nu rămâne adeseori decât un singur pas. Termenul de audit în sensul și cu
semnificațiile reale care i se atribuie în ultima perioadă de timp a apărut relativ recent. Ceea ce
trebuie reținut din istoria atât de des invocată este că auditul reprezintă o definire atribuită recent
unei noțiuni vechi de când lumea. Dintotdeauna, pentru a evalua mersul unei afaceri, au existat
pe de o parte oameni care, au transmis cunoștințe și informații acumulate și pe de altă parte
oameni care au ascultat, au asimilat și au prelucrat informațiile dobândite, trăgând concluzii
folositoare pentru afacerea sau inițiativa care pentru ei prezenta interes. În timp au fost
organizate și s-au desfășurat forme de instruire extrem de variate, prin care se transmiteau și se
asimilau cunoștințe despre bunul mers al afacerilor. Statul sau proprietarii entităților
economice, au fost preocupați de constituirea unor structuri specializate capabile să urmărească
modul în care se utilizează fondurile publice sau private, în raport cu anumite obiective
particulare sau generale și să identifice disfuncționalitățile sistemelor economice. S-a urmărit
deasemenea permanent să se determine cauzele care generează disfuncționalitățile sau erorile,
să le prezinte în mod coerent decidenților, însoțite de soluții menite să înlăture efectele nedorite
care altfel ar fi deturnat eforturile financiare materiale sau umane de la scopurile pentru care
fuseseră mobilizate. Este clar că în activitățile prezentate se utilizau noțiuni și termeni precum
riscuri, asigurare, consiliere, prevenire, chiar dacă nu erau traduse și prezentate astfel. După
Collins și Valin, auditul poate fi localizat în anul 2000 înainte de Hristos, iar evoluția sa poate
fi sintetizată după cum urmează:
Perioada Solicitantii auditului Auditorii Obiectivele auditului
2000 i.H- 1700 d.H Regi, împarați, Clerici sau scriitori Pedepsirea celor care
biserici și instituții deturneaza fonduri.
ale statului Protejarea
patromoniului.
1700-1850 Instituții ale statului, Contabili Reprimarea fraudelor
tribunal comerciale și pedepsirea celor
și acționari care le produc.
 Protejarea
patrimoniului
1850-1900 Instituții ale statului Profesioniști Evitarea fraudelor și
și acționari contabili sau juriști atestarea fiabilității
bilanțului contabil.
1900-1940 Instituții ale statului Profesioniști ai Evitarea fraudelor și
și acționari auditului și ai erorilor și atestarea
contabilității fiabilității situațiilor
financiare
1940-1970 Instituții ale statului, Profesioniști ai Atestarea sincerității
bănci și acționari auditului, ai și regularității
contabilității situațiilor financiare.
1970-1990 Instituții ale statului, Profesioniști ai Atestarea calității
terți, și acționari auditului, ai controlului intern și
contabilității și ai respectarea normelor
consultanței contabile și a
normelor de audit.
Începând din 1990 Instituții ale statului, Prefesioniști ai Atestarea imaginii
terți și acționari auditului și ai fidele a conturilor și a
consultanței calității controlului
intern în concordanța
cu normele.
Protejarea contra
fraudei
internaționale.

În multe state ale lumii auditul a cunoscut o evoluție ascendentă. În timp, datorită
creșterii rolului și poziției sale, au fost create organizații profesionale naționale bine structurate
cu statute și reguli de funcționare riguroase. La nivel mondial, activitatea de audit a fost
unificată și s-au creat condițiile pentru desfășurarea unei activități coordonate. Centrul de
comandă al auditului intern este Institute of Internal Auditors - IIA, cu sediul la Orlando -
Statele Unite ale Americii, care reunește organizații de audit intern din peste 80 de țări ale lumii.
Una dintre cele mai dinamice și performante forme de organizare a auditului intern se află în
Franța, poartă numele de Institutul Francez al Auditului și Controlului Intern IFACI și numără
aproximativ 2000 de membri.
Cu alte cuvinte, pentru a putea exercita activități de audit intern sub egida IIA, trebuie
ca la nivel național, să fie definită funcția auditului intern, să fie însușit codul deontologic al
IIA, să fie acceptate normele profesionale și modalitățile practice de aplicare și să se acorde
sprijin pentru dezvoltarea profesională susținută a practicanților, în funcție de specificul fiecărei
țări, fără a afecta substanța cadrului normativ general. Este utilă prezentarea acestor elemente,
pentru a se putea sublinia că în România a fost elaborată Legea nr. 672/2002, privind auditul
public intern, precum și Normele generale privind exercitarea activității de audit public intern,
aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 38/2003. Ambele acte normative
respectă structura cadrului de referință stabilit de către IIA, aceasta echivalând în fapt, cu
recunoașterea și acceptarea standardelor institutului. Legea nr.672/2002, privind auditul public
intern din România, definește auditul public intern ca pe o activitate funcțional independentă și
obiectivă, care dă asigur ări și consiliere conducerii pentru buna administrare a veniturilor și
cheltuielilor publice, perfecionând activităile entităii publice; ajută entitatea publică să își
îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică și metodică, care evaluează și
îmbunătățește eficiența și eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a
controlului și a proceselor de administrare.
Guvernanța întreprinderilor apare în țara noastră, din punct de vedere conceptual şi
reglementar, abia la începutul anilor 2000. Întârzierea are ca explicație paşii anevoioşi făcuți pe
linia reformelor politice, juridice, economice şi sociale. Politicile guvernamentale de
liberalizare a economiei după revoluția anticomunistă tărăgănează încă după un deceniu de
semicapitalism. Este cvasiabsentă o strategie privind dezvoltarea sectoarelor care să valorifice
tradițiile, resursele umane şi cele tehnologice ale societății româneşti. Bursa de valori de la
Bucureşti marchează primele tranzacționări începând cu 1995. Comisia de Valori Mobiliare îşi
îndeplineşte îndoielnic misiunea de supraveghere a circulației valorilor. Pentru a nu analiza în
detaliu şi neimplicarea „de facto” în controlul calității informațiilor publicate de societățile
cotate în rapoartele lor financiare, în ton cu ceea ce reprezintă politicile moderne de
recunoaştere şi evaluare a diferitelor investiții financiare.