06 Dezvoltare Durabila

Ciclul superior al liceului – clasa a XII-a Filiera Tehnologică Profil Servicii
Domeniul de pregătire de bază Turism și alimentație Domeniul de pregătire generală: Turism / Alimentație
o
Calificarea profesională: Tehnician în turism / Tehnician în gastronomie
MODULUL V
EDUCAȚIE PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ
ÎN TURISM
Planul-cadru de învățământ: Ordinul MECI nr. 3.081 din 27.01.2010 (Anexa nr. 2)
Planul de învățământ: Ordinul MEC nr. 3.915 din 18.05.2017 (Anexa nr. 1)
Curriculumul: Ordinul MEN nr. 3.501 din 29.03.2018 (Anexa nr. 2) corelat cu Ordinul MEN nr. 3.207 /
22.02.2019
Standardele de pregătire profesională: Ordinul MENCȘ nr. 4.121 din 13.06.2016 (Anexa nr. 4)
Total ore / an – 54 ore (2 ore / săptămână x 27 săptămâni) din care:

54 ore teorie (2 ore / săptămână x 27 săptămâni)
Capitolul III
Protecția mediului – prioritate cheie pentru Uniunea
Europeană
URÎ 7 – Valorificarea patrimoniului turistic
Cunoștințe
7.1.3. Cunoașterea structurii patrimoniului turistic natural
7.1.4. Caracterizarea elementelor componente ale patrimoniului turistic natural: relief, climă,
hidrografie, faună, rezervații naturale
Abilități
7.2.3. Identificarea elementelor structurale ale patrimoniului turistic natural
7.2.4. Asocierea diferitelor elemente de patrimoniu cu categoria de care aparține fiecare
Atitudini
7.3.3. Asumarea responsabilității în selectarea elementelor componente ale patrimoniului turistic
natural
7.3.4. Utilizarea rațională a resurselor avute la dispoziție
Cunoștințe
7.1.12. Identificarea principalelor destinații turistice internaționale: Franța, Spania, SUA, China, Italia
Abilități
7.2.15. Prezentarea obiectivelor turistice din principalele destinații turistice internaționale
Atitudini
7.3.10. Luarea deciziei în mod autonom cu privire la o anumită ierarhizare a destinațiilor turistice
internaționale
Capitolul III – Protecția mediului – prioritate cheie pentru Uniunea Europeană

III.1. Protejarea și conservarea resurselor mediului înconjurător. Resurse ale mediului: apă, aer,
soluri, floră și faună, arii protejate
III.2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naționale românești și europene
III.3. Protecția mediului în Uniunea Europeană și România
Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra
37
o
Protecția și conservarea mediului înconjurător

Mediul înconjurător, considerat în prezent o prioritate politică pe plan internaţional, nu
poate fi exclus nici din preocupările economiei româneşti. Dezvoltarea economică implică externalităţi
suportate de mediul înconjurător, a cărui considerare condiţionează chiar viabilitatea pe termen lung
a procesului în sine.
Protecţia mediului ambiant constituie una din preocupările actuale ale societăţilor moderne.
Societatea umană de astăzi seamănă tot mai puţin cu cea de dinainte. În ultima sută de ani, populaţia
lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de 20 de ori, consumul de combustibili fosili de 30 de ori,
iar producţia industrială de 50 de ori. Aceste schimbări au adus, însă, cu ele şi efecte nedorite.
Fără îndoială că procesul dezvoltării economice antrenează schimbarea mediului natural,
atât prin faptul că utilizează factorii de mediu în calitatea lor de resurse – regenerabile sau nu – cât şi
prin aceea că noxele, subprodusele, deşeurile generate de activităţile umane şi deversate în mediu
afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, uneori ireversibil, echilibrul ecologic.
Cu alte cuvinte, dezvoltarea economică implică atât un cost extern, suportat de mediul
înconjurător, ale cărui dimensiuni, din ce în ce mai evidente în ultimii ani, dacă nu sunt corect
considerate şi evaluate, pun sub semnul întrebării viabilitatea pe termen lung a acestui proces.
Rolul protecției mediului

Accepţiunea generală este, pentru protecţia mediului, ca totalitate a acţiunilor menite să
asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii componentelor mediului. Definiţia
inserează şi rolul protecţiei mediului în etapa actuală de dezvoltare a statelor lumii.
Cu toate că practica internaţională în acest domeniu are o vechime de doar douăzeci de
ani, se consideră că o strategie de protecţie a mediului la nivel naţional trebuie să aibă şase
componente şi anume:
 legislativă (legi cadru, legi speciale, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern, ordine,
decizii, norme, instrucţiuni, standarde);
 administrativ – instituţională (înfiinţarea unei autorităţi centrale de mediu cu structuri
administrative şi în teritoriu; înfiinţarea unor inspecţii de mediu la nivel central şi local;
organizarea de direcţii sau servicii de mediu la fiecare minister economic; organizarea de
institute de specialitate; organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global; înfiinţarea şi
organizarea zonelor şi ariilor protejate);
 educativ – informativă (înfiinţarea de şcoli de specialitate şi secţii sau facultăţi de specialitate;
introducerea în programa şcolară şi universitară, la toate specialităţile, şi a unor discipline de
ecologie şi protecţia mediului; organizarea de muzee, expoziţii, comunicări cu tematică
orientată pe protecţia mediului; derularea unui program de informare, sensibilizare şi antrenare
a populaţiei la acţiuni de protecţia mediului);
 economico-tehnologică (promovarea unor mecanisme pentru asigurarea de fonduri pentru
mediu; elaborarea şi introducerea de tehnologii “curate”, cele mai bune ale momentului;
dezvoltarea unei noi activităţi de tip industrial, aceea de protecţie a mediului; promovarea
acţiunilor de reconstrucţie ecologică a zonelor deteriorate; promovarea de programe
intersectoriale: energie şi mediu, transport şi mediu, dezvoltare urbană şi mediu etc.);
 socială (anchete sociale de specialitate; iniţiative locale de genul: săptămâna curăţeniei, Ziua
Mondială a Apei, Ziua Mondială a Mediului; crearea unei opinii locale de conservare şi protejare
a valorilor naturale; antrenarea populaţiei la analiza unor proiecte cu impact important asupra
mediului);
 cooperare internaţională (semnarea şi ratificarea de tratate, convenţii, înţelegeri, protocoale
regionale sau globale; organizarea şi participarea la activităţi comune şi comisii mixte
monitoring – cercetare; participarea la congrese, sesiuni, simpozioane internaţionale).
38
o
Conceptele de ”mediul artificial” și ”habitat uman”

Mediul artificial este reprezentat de “realizările” omului, atât la nivelul aşezărilor umane
(localităţi: sate, comune, oraşe; clădiri, străzi etc.), cât şi în spaţiul din afara acestora (căi de
comunicaţii: căi ferate, şosele, autostrăzi, sisteme de transport al energiei electrice, tuneluri, viaducte,
baraje etc.).
Habitatul uman este constituit dintr-o comunitate trăind pe o suprafaţă bine definită.
Dezvoltarea acestei comunităţi în scopuri productive implică transformarea mediului natural într-un
mediu artificial, care include o varietate de structuri şi instalaţii proiectate în scopul creării condiţiilor
favorabile activităţii productive şi recreerii umane, precum şi altor activităţi ale vieţii.
Asemeni mediului natural, cel artificial este supus şi el degradării şi poluării, trebuind să fie
protejat în sensul bunului mers al desfăşurării vieţii şi tuturor activităţilor umane.
Măsuri şi modalităţi de realizare a protecţiei mediului

În vederea respectării principiilor ecologice şi asigurării unui mediu de viaţă sănătos,
organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de sarcini pe care le realizează în
temeiul atribuţiilor stabilite de lege.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:
 elaborează şi promovează strategia naţională de mediu în general, inclusiv recomandările
pentru strategiile şi politica în domeniu, precum şi planificarea de mediu, corelată cu cea de
amenajare a teritoriului şi de urbanism;
 creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi participarea la deciziile
privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a teritoriului şi urbanism;
 în situaţii speciale, are împuternicirea de a declara zone de risc înalt în anumite regiuni ale ţării
şi obligaţia de a elabora, împreună cu alte organisme, programe speciale pentru înlăturarea
riscului survenit în acele zone.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor de mai sus, această autoritate centrală acţionează prin
intermediul organelor sale teritoriale, care sunt agenţiile pentru protecţia mediului.
În privinţa protecţiei mediului artificial un rol important îl au consiliile locale, care răspund
pentru:
 îmbunătăţirea microclimatului urban prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de
apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, înfrumuseţarea şi protecţia
peisajului şi menţinerea curăţeniei stradale;
 amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de
canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a
altor obiective şi activităţi, fără a se prejudicia salubritatea, ambientul, spaţiile de odihnă,
tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei;
 respectarea regimului de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a monumentelor
istorice etc., fiind interzisă amplasarea de obiective şi desfăşurarea unor activităţi cu efecte
dăunătoare în perimetrul şi în zonele de protecţie a acestora;
 adoptarea elementelor arhitecturale adecvate, optimizarea densităţii de locuire, concomitent
cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de
arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a aranjamentelor peisagistice cu funcţie
ecologică, estetică şi recreativă.
Planificarea și implementarea acțiunilor ecologice

În vederea asigurării existenţei pe termen lung a industriei turistice şi pentru dezvoltarea
mediului înconjurător trebuie recunoscut rolul pe care fiecare companie îl joacă în protejarea mediului
pentru generaţiile viitoare.
39
o
Fiecare hotel trebuie să adere la charta “ecologică” a hotelurilor, angajându-se să

întreprindă următoarele acţiuni:
 să înfăptuiască practici de protejare a mediului pe toată durata sa de exploatare;
 să respecte toată legislaţia privind protecţia mediului;
 să reducă la minimum utilizarea energiei, apei şi materiilor prime;
 să reducă la minimum deşeurile şi să reducă, să refolosească şi să recicleze resursele
consumate de companie ori de câte ori este posibil;
 să reducă poluarea la minimum şi, acolo unde este posibil, să trateze apele menajere
deversate;
 să invite clienţii, furnizorii şi angrosiştii să participe la eforturile pentru protejarea mediului;
 să se acţioneze, în cazul în care se poate, împreună cu ceilalţi din industria turistică, cu agenţiile
publice şi comunitatea locală, pentru a atinge mai multe obiective privind protecţia mediului;
 să se asigure instruirea personalului precum şi resursele necesare atingerii obiectivelor;
 să-i informeze deschis pe cei interesaţi despre politica şi practicile ecologice;
 să monitorizeze şi înregistreze impactul acţiunilor asupra mediului, în mod regulat şi să
compare performanţa cu politica, obiectivele şi ţelurile.
III.1. Protejarea și conservarea resurselor mediului înconjurător.

Resurse ale mediului: apă, aer, soluri, floră și faună, arii protejate
Apa
Apa, lichid transparent şi incolor, este unul dintre elementele componente ale mediului
natural, o sursă naturală indispensabilă vieţii, regenerabilă, vulnerabilă şi limitată. Ea constituie materia
primă pentru activităţi productive, o sursă de energie, o cale de transport etc. Parte integrate din
patrimonial public, apa constitute un factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.
Importanţa apelor
Considerată multă vreme ca o sursă inepuizabilă a naturii, apa se dovedeşte a nu fi – totuşi
– disponibilă în cantităţi suficiente şi de o calitate corespunzătoare nevoilor de folosire, în anumite
perioade şi în anumite regiuni ale Terrei.
Cerinţele fireşti şi permanente de apă duc la creşterea substanţială şi neîntreruptă a
consumului de apă, ce nu mai poate fi satisfăcut întotdeauna în regimul natural al surselor de apă,
impunându-se astfel realizarea de baraje, lacuri de acumulare, derivaţii şi canale magistrale, etc.
Totodată, creşterea volumului de ape uzate conduce la necesitatea dezvoltării lucrărilor
de epurare a apelor şi la luarea de măsuri de protecţie a calităţii acestora.
Se constată – în acelaşi timp – o creştere a valorii pagubelor produse de inundaţii care
face necesară executarea de lacuri de acumulare pentru atenuarea viiturilor, regularizări de albii,
efectuarea lucrărilor de întreţinere a albiilor cursurilor de apă etc.
Clasificarea apelor
a) După criteriul administrării lor, apele pot fi internaţionale, teritoriale şi naţionale.
Apele internaţionale sunt acelea cu privire la care statul român este riveran cu alte state,
cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor state
străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale.
Apele teritoriale – numite şi maritime interioare – sunt cele cuprinse în porţiunea de la
ţărmul ţării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabilesc prin lege.
40
o
Apele naţionale sunt fluviile, râurile, pârâurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare,
precum şi apele fluviale şi râurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale.
b) În funcţie de aşezarea lor, se disting ape de suprafaţă şi ape subterane.
Apele de suprafaţă se găsesc deasupra solului fie în mişcare (apele curgătoare), fie
rămânând – în principiu – în acelaşi loc (lacuri).
Apele subterane se găsesc la o adâncime oarecare sub pământ, nefiind vizibile la
suprafaţă.
c) După destinaţia lor economică distingem ape de folosinţă generală, ape destinate
industriilor, ape destinate agriculturii şi ape cu destinaţii speciale.
Apele de folosinţă generală sunt cele destinate, în principal, satisfacerii nevoilor populaţiei –
situaţie în care apa reprezintă un obiect de consumaţie individuală.
Apele destinate industriilor (apele industriale) sunt cele folosite în activităţile industriale
pentru realizarea unor produse noi.
Apele destinate agriculturii sunt – în special – cele folosite pentru irigaţii – caz în care apa
reprezintă un obiect al muncii.
Apele cu destinaţii speciale sunt cele utilizate pentru navigaţie, pentru pescuit, pentru
producerea energiei electrice etc. – situaţii în care apa reprezintă un mijloc de producţie.
d) După criteriul formei de proprietate legiuitorul distinge ape aparţinând domeniului public şi
ape aparţinând domeniului privat.
Apele aparţinând domeniului public sunt cele de suprafaţă cu albiile lor minore având lungimi
mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele
lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiilor lor
naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.
Apele aparţinând domeniului privat sunt cele cuprinse în albiile minore cu lungimi mai mici de
5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent.
Aceste aparţin deţinătorilor, cu orice titlu ai terenurilor pe care se formează sau curg.
Administrarea şi gospodărirea apelor

Administrarea domeniului public naţional al apelor, gestionarea cantitativă şi calitativă a
acestora se realizează de: Compania Naţională “Apele Române” S.A. şi filialele acesteia; Regia
Autonomă a Apelor Minerale şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”.
Poluarea apelor
Prin poluarea apei se înţelege orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a
acesteia peste o limită admisibilă stabilită prin lege, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate
produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie folosirii normale în scopurile în care
această utilizare era posibilă înainte de a interveni alterarea.
Poluarea apelor este produsă de cel puţin cinci categorii de poluanţi: de natură fizică,
chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă, rezultaţi din diverse activităţi. Principalii agenţi fizici cu
rol în poluarea apelor sunt substanţele radioactive (depunerile radioactive care ajung în ape cu ploaia,
apele folosite în uzinele atomice, deşeurile radioactive etc.) şi apele termale (deversarea în apă a
lichidelor calde ce au servit la răcirea instalaţiilor industriale etc.). Poluarea chimică a apelor se
produce prin infectarea cu plumb, azot, fosfat, hidrocarburi, detergenţi, pesticide etc.
Prin nerespectarea obligaţiilor lor legale şi încălcarea interdicţiilor pe care le stabileşte
legea, utilizatorii de apă contribuie şi la scăderea cantităţilor de apă necesare populaţiei şi economiei.
41
o
Obligaţiile utilizatorilor de apă

Potrivit legii, dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor
arteziene, se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor. Acest drept include şi evacuarea, în
resursele de apă, de ape uzate, ape de desecări ori drenaje, ape meteorice, ape de mină sau de
zăcământ, după utilizare.
Apele pot fi folosite liber, cu respectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii lor,
pentru băut, adăpat, udat, spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc
instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică, de până la 0,2 l/sec., destinate exclusiv
satisfacerii necesităţilor gospodăriri proprii. Orice persoană fizică, pe proprie răspundere, poate
utiliza liber apele marine din afara zonelor de restricţie pentru îmbăiere.
Apele subterane corespunzătoare calitativ sunt destinate – în primul rând – alimentării cu
apă a populaţiei şi a animalelor, precum şi pentru asigurarea igienei şi sănătăţii populaţiei. Aceste ape
pot fi utilizate în alte scopuri numai în baza autorizaţiei de gospodărire a apelor.
Utilizatorii de apă sunt obligaţi:
 să respecte normele de consum de apă pe unitatea de produs sau de activitate;
 să economisească apa prin folosire judicioasă, recirculare;
 să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii şi a celor din sistemele de alimentare cu
apă şi canalizare-epurare, după caz;
 să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante, să reducă
poluanţii evacuaţi odată cu apele uzate şi să recupereze substanţele utile conţinute în apele
uzate şi în nămoluri;
 să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii
apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa acestora prin analiză de laborator şi
să intervină operativ pentru încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru
evacuarea apelor uzate, limite prevăzute în autorizaţia de gospodărire a apelor, etc.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi Compania Naţională “Apele Române” S.A.
pot lua măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii apei, pentru a face faţă unui pericol
sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor sau unui risc de lipsă de apă datorat
supraexploatării resursei.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să asigure gospodărirea eficientă a
apei distribuite în localităţi, precum şi colectarea apelor meteorice, canalizarea şi epurarea apelor
uzate.
Unităţile de gospodărire a apelor sunt obligate să ia în considerare orice informaţie privind
poluarea accidentală provenită de la persoane fizice sau juridice, altele decât utilizatorii.
Răspunderea juridică pentru poluarea apelor

În cazul poluării apelor este antrenată răspunderea juridică ce poate îmbrăca următoarele
forme:
 răspundere contravenţională (Legea apelor nr. 107 / 1996 califică drept contravenţii – prin
prevederile art. 87 – un număr de 53 de fapte de încălcare a regimului juridic al apelor);
 răspundere penală (art. 92 al aceleiaşi legi enumeră mai multe infracţiuni din domeniul apelor,
sancţiunea fiind închisoarea sau amenda penală);
 răspunderea civilă (care intervine ori de câte ori prin contravenţiile sau infracţiunile săvârşite
în acest domeniu se cauzează şi un prejudiciu patrimonial).
42
o
Apa în industria ospitalităţii

Apa este una dintre resursele cele mai utilizate de industria ospitalităţii pentru:
 camerele clienţilor – spălat, grupuri sanitare, curăţenie;
 în restaurante – gătit, spălat alimente, zarzavaturi, veselă etc.;
 agent circulant de răcire în instalaţiile de condiţionare a aerului;
 piscine;
 udat spaţii verzi şi terenuri de sport, etc.
Pentru a fi de calitate, apa captată din diversele surse trebuie testată, controlată şi
avizată pentru consum. Cu cât în amonte se află mai puţini utilizatori “neprietenoşi” cu mediul – fabrici,
combinate, aglomerări urbane, exploatări de cărbune etc. – ce deversează apele uzate în aceste
surse de apă, cu atât mai mult apa trebuie să treacă prin diverse faze de tratare, cu costuri foarte
mari.
La consumator – hoteluri şi restaurante – este recomandat ca apa, indiferent din ce sursă
provine, să fie tratată corespunzător pentru a se apropia de puritatea apei de izvor.
Consumurile de apă din hoteluri presupun utilizarea unor filtre precum şi utilizarea unor
detergenţi biodegradabili folosiţi în spălătoriile de veselă sau de lenjerie astfel încât să se mărească
durata de viaţă a instalaţiilor de circuit interior al apei, al echipamentelor şi instalaţiilor iar apele
deversate ca efluenţi vor fi mai curate şi mai puţin nocive.
Devine astfel necesară punerea în practică a unor măsuri de reducere a costurilor de
operare şi de economisire a apei precum şi implicarea personalului şi solicitarea clienţilor de a fi parte
activă în punerea în practică a măsurilor luate.
Apa este o resursă rară în multe părţi ale globului, iar utilizările în sfera serviciilor legate de
turism pot afecta dramatic furnizarea acestei către alte nevoi locale, cum ar fi agricultura.
Economisirea şi păstrarea calităţii apei proaspete sunt elemente foarte importante în aceste unităţi.
Hotelurile acordă deseori prea puţină atenţie acestei probleme. Cu toate că apa costă
destul, economisirea ei poate avea şi rezultate financiare pozitive la fel ca şi cele ecologice.
Solurile
Solul reprezintă stratul superior şi afânat al scoarţei pământului în/pe care se dezvoltă
viaţa vegetală şi care acoperă subsolul. Solul constituie cel mai important element component al
terenurilor agricole şi silvice, precum şi al terenurilor cu alte destinaţii (construcţii, căi de comunicaţii
etc.)
Solul este limitat ca întindere şi odată distrus el nu mai poate fi adus la starea iniţială,
naturală decât într-un timp foarte îndelungat: pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm este
nevoie de 300 – 1000 ani, iar geneza unui strat de sol de 20 cm durează între 2000 – 7000 ani. Prin
urmare, este de la sine înţeles că solului trebie să-i fie asigurată o protecţie deosebită.
Subsolul este acea parte componentă a teritoriului de stat reprezentând spaţiul fizic situat
sub sol şi având forma geometrică a unui con neregulat, cu baza constituită din sol şi cu vârful situat în
centrul pământului. Subsolul este alcătuit din totalitatea formaţiunilor geologice mai vechi decât pătura
actuală de sol. Subsolul conţine resurse şi zăcăminte naturale deosebit de importante pentru
desfăşurarea vieţii pe pământ: ape minerale şi termale, minereuri, combustibili solizi, lichizi şi gazoşi
etc. Aceste resurse – denumite prin Constituţie “bogăţii naturale” – constitute proprietate publică.
Poluarea şi degradarea solului şi subsolului

Poluarea solului şi a subsolului reprezintă rezultatul tuturor faptelor şi / sau acţiunilor care –
săvârşindu-se ori îndreptându-se asupra acestora – sunt de natură a produce dereglarea funcţionării
lor normale. Factorii poluanţi ai solului şi subsolului pot fi de natură fizică, chimică, biologică, etc.
43
o
Cadrul legal instituit în scopul asigurării protecţiei solului şi subsolului

Principalele reglementări consacrare asigurării protecţiei solului şi subsolului sunt
următoarele:
 Constituţia;
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 / 2005 privind protecţia mediului,;
 Legea nr. 18 / 1991, Legea nr. 84 / 1996 privind îmbunătăţirile funciare;
 Legea nr. 54 / 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
 Legea nr. 219 / 1998 privind regimul concesiunilor;
 Legea nr. 16 / 1994 privind arendarea de terenuri;
 Legea nr. 33 / 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, etc.
Protecţia solului şi subsolului

Protecţia solului – pentru a fi adevărat eficientă – trebuie să aibă în vedere, în egală
măsură, aspectul cantitativ şi aspectul calitativ.
Protecţia cantitativă a solului urmăreşte utilizarea lui completă şi păstrarea destinaţiei
economice concrete, evitându-se cât se poate de mult micşorarea fondului funciar.
Prin protecţia calitativă se urmăreşte păstrarea potenţialului productiv al solului,
prevenirea sau stoparea degradării acestuia ori înlăturarea efectelor degradării, îmbunătăţirea sau
refacerea calităţilor sale fizico-chimice şi biologice.
Scopul acţiunilor şi activităţilor întreprinse pentru protecţia solului este acela de a se
menţine ori chiar spori suprafeţele de terenuri, de a se asigura prevenirea şi combaterea eroziunii
acestora, refacerea economică şi sporirea capacităţii de producţie a solurilor prin lucrări de
îmbunătăţiri funciare şi de organizare a teritoriului.
Răspunderea juridică
Nerespectarea prevederilor legale prin care se impune conduita de urmat în scopul
asigurării protecţiei solului şi subsolului atrage – în sarcina persoanelor fizice şi juridice care le-au
nesocotit – stabilirea răspunderii juridice, care poate îmbrăca formele clasice: răspundere
contravenţională, răspundere penală sau răspundere civilă, ca şi în cazul încălcării normelor juridice
consacrate apărării celorlalte elemente naturale ale mediului.
Deşeurile
Omenirea, datorită supradezvoltării (demografice, supraoferta societăţii de consum şi
lacunele educaţionale etc.), este asaltată de deşeuri de tot felul: solide, lichide, gaze evacuate, dar şi
de deşeuri de tip “nou”, cele radioactive, rezultate din procesele nucleare civile şi militare. Miliarde de
tone de deşeuri de tot felul sunt generate anual, iar problema depozitării, deversării, evacuării sau
punerii la “adăpost” pentru cele cu un coeficient mare de risc pentru populaţie şi mediu este deja o
problemă de supravieţuire.
Industria ospitalităţii generează cantităţi mari de deşeuri, atât prin utilizarea resurselor cât
şi prin cele rezultate din resturile aduse de clienţi şi personal şi aruncate apoi la lada de gunoi a
unităţilor.
Majoritatea deşeurilor generate sunt deşeuri solide, formate din deşeurile normale
rezultate din operarea zilnică, deşeurile provenite din materiale de construcţii utilizate pentru
modernizări, reparaţii, zugrăveli-vopsitorii, din despachetările de produse utilizate în procesele
tehnologice din bucătării, baruri, spălătorii, sectorul tehnic şi de întreţinere şi din procesele zilnice de
curăţenie a spaţiilor de producţie, a celor comune şi camerelor clienţilor, cât şi din spaţiile unde
activează personalul.
44
o
Succesul reciclării deşeurilor care se pretează acestui proces depinde de felul cum sunt
colectate aceste deşeuri de personalul de serviciu. Acesta însă trebuie instruit, urmărit şi motivat.
Colectarea deşeurilor solide şi sortarea lor din faza colectării uşurează munca celor care
fac depozitarea deşeurilor, mai mult sau mai puţin nocive, mai mult sau mai puţin voluminoase dar mai
costisitoare în colectarea lor.
Deşi, din faza colectării se pot alege deşeurile reciclabile: cartoane, hârtie, sticle şi geamuri
sparte, lemn etc. acestea pot şi trebuie să fie depozitate în containere speciale, pentru a fi livrate
companiilor care colectează deşeuri.
Restul deşeurilor solide pot fi departajate în:
 deşeuri organice, cele rezultate din procesele tehnologice din bucătării şi laboratoare,
carmangerii etc. şi cele din oficiile bucătăriilor, cu resturi alimentare;
 deşeuri nereciclabile, adică mai bine spus adevăratul gunoi.
Aceste deşeuri pot fi colectate şi utilizate ca hrană pentru animalele din gospodăria anexă,
vândute unor crescătorii de animale sau păsări sau, pur şi simplu utilizate ca îngrăşământ natural.
Gunoiul propriu-zis trebuie să fie colectat în pungi din plastic şi aruncat în containere
speciale, de preferat europubele din plastic dur, dar necasant, cu rotile şi cu capace care nu permit
exalarea mirosurilor neplăcute.
Deşeurile constituie o problemă ecologică la nivel mondial. Impactul deşeurilor asupra
mediului înconjurător este puternic, în primul rând pentru că necesită energie şi materiale pentru a
produce ceea ce vor deveni deşeuri şi, în al doilea rând, pentru că creează probleme privind poluarea,
atunci când sunt aruncate în gropile de gunoi, când sunt incinerate sau pur şi simplu aruncate ilegal.
Dacă de exemplu în localitate deşeurile ar fi aruncate (în mare), acest lucru dăunează imaginii zonei şi
face să se piardă clienţi. În multe ţări, producătorii de deşeuri au o îndatorire legală de a se asigura că
deşeurile sunt depozitate în siguranţă. Încălcarea acestei îndatoriri poate duce la amenzi şi costuri de
curăţenie foarte mari.
De aceea hotelurile trebuie să reducă la minimum materialele folosite, să recicleze şi să
refolosească materialele uzate, acolo unde se poate şi să depoziteze deşeurile reziduale în
siguranţă. Experienţa arată că există întotdeauna posibilităţi de a îmbunătăţi situaţia şi că nu este greu
să faci economii substanţiale cu ajutorul unor măsuri practice bune.
Floră și faună
Prin faună se înţelege totalitatea animalelor de pe întregul Glob, dintr-o anumită regiune, de
pe un teritoriu dat sau dintr-o epocă geologică, constituită în urma unui proces istoric de evoluţie.
În înţelesul pe care urmează să i-l atribuim – raportarea urmând să o facem la zona ţării
noastre – fauna desemnează diferitele grupe de animale: mamifere, păsări domestice şi sălbatice,
albine, peşti, viermi de mătase etc.
Protecţia faunei priveşte, sub multiple aspecte, atât animalele sălbatice şi păsările, cât şi
animalele domestice cărora trebuie să li se asigure o protecţie sanitară corespunzătoare.
Influenţe negative cu urmări grave asupra faunei se produc datorită poluării apei, aerului,
plantelor cultivate şi spontane etc., dar şi datorită unor activităţi directe ale omului asupra animalelor,
prin care se aduc nenumărate prejudicii, li se provoacă dureri şi chinuri.
Problema protecţiei animalelor poate fi privită sub mai multe aspecte: al biodiversităţii,
economic, ştiinţific, social-politic, administrativ, etc.
Înrădăcinarea ideii generoase a protejării animalelor şi susţinerea ei printr-o legislaţie
naţională şi reglementări internaţionale s-au accentuat în lumea civilizată. Cu toate că în lume există
probleme mai complexe legate de existenţa omului, care îşi aşteaptă rezolvarea, problema protecţiei
animalelor nu poate fi amânată până la soluţionarea celorlalte.
45
o
Ecosistemul cuprinde – alături de animale şi microorganisme – şi complexul dinamic al

comunităţii de plante şi mediul lor lipsit de viaţă.
Flora reprezintă totalitatea speciilor de plante dintr-o anumită regiune sau zonă geografică,
dintr-un anumit mediu caracteristic (de nisip, de sărături etc.) sau dintr-o perioadă geologică.
În lumea înconjurătoare există microorganisme vegetale (bacterii, drojdii, mucegaiuri etc.),
care se numesc floră microbiană. Flora microbiană (din sol, apă, aer, alimente sau din cavitatea bucală,
din intestine etc.) poate fi alcătuită din specii banale, inofensive sau din specii patogene. Din punctul de
vedere al protecţiei florei distingem flora sălbatică şi plantele cultivate.
Flora sălbatică sau spontană creşte în mod natural, fără intervenţia omului, reprezentând
nu numai o bogăţie naturală, ci şi una estetică şi de interes ştiinţific.
Plantele cultivate constitute cea de-a doua formă de existenţă a florei care cresc, se
întreţin şi se recoltează prin intervenţia omului. Plantele cultivate sunt, în primul rând, plantele agricole.
Plantele pot fi:
 furajere, acelea care servesc sau sunt folosite pentru hrănirea animalelor;
 industriale, care sunt plante cultivate în vederea prelucrării lor industriale;
 prăşitoare, care se cultivă în rânduri distanţate,
 medicinale, care sunt cultivate ori sălbatice, având proprietăţi terapeutice;
 ornamentale, cultivate în parcuri, grădini sau locuinţe în scop decorativ.
Modificările intervenite în flora sălbatică şi cultivată, în ansamblu, în natură se constitute ca
o reacţie a plantelor la acţiunea toxică a poluanţilor, care devine vizibilă la un anumit prag de
concentraţie caracteristic naturii poluantului. Datorită sensibilităţii mecanismelor fiziologice, plantele au
servit drept indicatori ai poluării aerului. Modificările pe care noxele atmosferice şi substanţele toxice
antrenate de ape sau cele care îmbibă solul le provoacă plantelor sunt extrem de diverse şi
afectează numeroase mecanisme ale vieţii celulei şi ale organismului vegetal.
Datorită acestor împrejurări, protecţia plantelor este una dintre sarcinile fundamentale ale
omenirii care poate fi realizată doar în contextul general al protecţiei aerului, apei, solului, al mediului în
ansamblu.
Cadrul legislativ consacrat protecţiei faunei şi florei

Protecţia faunei şi florei este asigurată din punct de vedere juridic prin următoarele acte
normative:
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 / 2005 privind protecţia mediului;
 Legea nr. 98 / 1992 prin care s-a ratificat Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva
poluării;
 Legea nr. 103 / 1996 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului;
 Legea nr. 75 / 1995 privind producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea
seminţelor şi materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole;
 Legea sanitar-veterinară nr. 60 / 1974;
 Convenţia Europeană privind protecţia animalelor în transport internaţional;
 Legea nr. 58 / 1994 pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică (semnată la Rio
de Janeiro în 1992);
 Legea nr. 13 / 1993 pentru ratificarea Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa (adoptată la Berna în 1979).
46
o
Ariile protejate
Prin arii naturale protejate se înţelege zona terestră, acvatică şi / sau subterană, cu
perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de
plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.
Sunt vizate teritorii declarate ca atare şi ocrotite prin lege, în cuprinsul cărora se găsesc
plante, animale, minereuri şi / sau formaţiuni geologice rare, care prezintă importanţă din punct de
vedere ştiinţific. În astfel de situaţii, legea ocroteşte, de regulă, un anumit teritoriu, o arie protejată
declarată ca atare, cu flora şi fauna, formaţiuni geologice etc. aflate pe ele, ca un complex natural de
interes deosebit.
Ariile protejate mai mari, în care regimul de protecţie se extinde asupra tuturor
componentelor cadrului natural, se numesc parcuri naţionale. Ele cuprind suprafeţe de teren şi / sau
de apă ce păstrează nemodificat cadrul natural cu flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice,
recreaţiei şi turismului. În aceste parcuri, turismului îi sunt rezervate numai anumite trasee, iar bogăţiile
naturale sunt scoase din circuitul economic şi juridic.
Ariile protejate mai pot cuprinde rezervaţii naţionale care, după obiectul ocrotirii, pot fi
rezervaţii naturale, forestiere, zoologice, botanice, ornitologice, geologice, paleontologice, etc.
Pentru administrarea parcurilor naţionale, parcurilor naturale, a siturilor de interes
comunitar şi a ariilor de protecţie specială avifaunistice a căror suprafaţă este mai mare de 4.000
hectare, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 / 2005 stipulează înfiinţarea Agenţiei Naţionale
pentru Arii Naturale Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, instituţie publică în subordinea autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, finanţată din venituri proprii şi subvenţii acordate de la
bugetul de stat, care are în subordine şi/sau coordonare structuri de administrare special constituite,
cu personalitate juridică.
Prin monument al naturii se înţeleg ”specii de animale şi plante rare sau periclitate, arbori
izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic”. În afara celor enumerate,
pot fi declarate monumente ale naturii peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade,
locuri fosiliere situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite etc.
“Monumentele naturii” au, aşadar, un înţeles mai restrâns decât “rezervaţiile”; monumentul
naturii priveşte un element natural concret, individualizat.
Ariile naturale protejate şi monumentele naturii sunt declarate ca atare “prin acte sau
reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin amenajamente silvice”.
Ariile naturale protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a
teritoriului, aprobate conform legii.
Rolul statului în acest domeniu este evidenţiat şi în prevederea legii după care autoritatea
centrală pentru protecţia mediului, la propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru
extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii.
Autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea agenţiilor pentru protecţia mediului
sau a altor persoane juridice şi fizice interesate, pe baza documentaţiei avizate de către Academia
Română, pot să pună sub ocrotire provizorie în vederea declarării ca arii protejate sau monumente
ale naturii anumite obiective care justifică aceasta.
Una dintre cele mai importante zone din ţara noastră a fost declarată rezervaţie prin lege.
Astfel, prin Legea nr. 82 / 1993 a fost constituită Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”, care este o zonă
de importanţă naţională şi internaţională, trecută pe lista patrimoniului mondial.
47
o
Cadrul legislativ privind conservarea şi protecţia ariilor naturale protejate şi monumentelor

naturii
Conceptul de “monument al naturii”, acordat ariilor de interes biologic excepţional, s-a
impus la noi pe plan ştiinţific, practic şi legislativ în perioada interbelică.
Prima reglementare legală românească în domeniu a fost Legea nr. 213 / 1930 pentru
protecţia monumentelor naturii, în baza căreia a şi fost înfiinţat primul parc naţional din România, în
Munţii Retezat.
În prezent, regimul ariilor protejate şi monumentelor naturii face obiectul Capitolului VIII din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 / 2005 privind protecţia mediului, la care se adaugă
Ordonanţa de Urgenţă nr. 236 / 2000 privind regimul juridic al ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. .
Reglementărilor naţionale li se alătură şi cele internaţionale, cum ar fi Convenţia privind
patrimoniul mondial cultural şi natural (adoptată la Conferinţa Generală a Organizației Națiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură de la Stockholm, din noiembrie 1972) – la care România a aderat prin
Decretul nr. 87 / 1990.
Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice domeniul protejării ariilor naturale

Deţinătorii de arii naturale protejate sau monumente ale naturii au obligaţia de a conserva,
întreţine şi asigura paza acestora în condiţiile stabilite de lege şi statutele sau regulamentele lor de
funcţionare.
Deţinătorii de suprafeţe terestre sau acvatice limitrofe ariilor naturale protejate,
monumentelor naturii sau pe ale căror terenuri s-au identificat elemente susceptibile de a fi ocrotite
sunt obligaţi să respecte statutul acestora pentru a asigura transmiterea lor generaţiilor viitoare.
Persoanele fizice sau juridice care deţin, cu titlu de proprietate, terenuri pe teritoriul
rezervaţiei sunt obligate să le gospodărească prin mijloace ecologice admise, tradiţionale sau
recomandate de autorităţile ştiinţifice.
Sunt interzise culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace,
deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi dislocarea,
deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice , speologice şi paleontologice, provenite din
locuri declarate monumente ale naturii. De asemeni, este interzisă introducerea pe teritoriul ţării, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege, a culturilor de microorganisme, plante şi animale vii, fără acordul
eliberat de autoritatea centrală pentru protecţia mediului, în urma consultării cu Academia Română.
Din economia legislaţiei noastre privitoare la regimul ariilor naturale protejate şi
monumentelor naturii rezultă o serie de obligaţii precum: neexecutarea de lucrări de amenajare şi de
construcţie de orice natură fără autorizaţie; să nu se recolteze sau să se distrugă ouăle păsărilor
sălbatice; să nu se distrugă cuiburile sau locurile de cuibărit ale acestora; să nu se producă –
indiferent prin ce mijloace – zgomote intense în perimetrele zonelor de cuibărit sau de adăpost al
păsărilor; să nu se fotografieze sau filmeze în scop comercial sau fără plata taxelor legale (dacă
există) etc.
Răspunderi şi sancţiuni
În acest domeniu al protecţiei mediului, problema răspunderii civile (reparatorii) pentru
prejudiciile cauzate se soluţionează potrivit principiului “poluatorul plăteşte” şi regulilor răspunderii
obiective (care are loc independent de culpă).
Răspunderea contravenţională intervine foarte des pentru nerespectarea regulilor
referitoare la protecţia ariilor protejate şi monumentelor naturii.
Răspunderea penală poate să intervină atunci când fapta săvârşită este incriminată de
legea penală.
48
o
Categoriile de arii protejate conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii

Categoriile de arii protejate IUCN a definit o serie de categorii de gestionare a ariilor
protejate, bazate pe obiective de management. Definiţiile acestora şi exemple din fiecare categorie
sunt prevăzute în Ghidul privind aplicarea categoriilor de management al ariilor protejate (IUCN, 1994).
Cele şase categorii sunt:
Categoria Ia: Rezervaţii naturale stricte: arii protejată administrate în principal pentru
interes ştiinţific.
Definiţie: Zona de teren şi / sau maritimă care posedă unele ecosisteme restante sau a
reprezentative, caracteristici geologice sau fiziologice şi / sau specii, disponibile în principal pentru
cercetarea ştiinţifică şi / sau monitorizare.
Categoria Ib: Zone de sălbăticie: arii protejate gestionată în principal pentru protecţia
zonelor naturale sălbatice.
Definiţie: suprafețe întinse de teren nemodificate sau uşor modificate, care îşi menţin
caracterul natural şi influenţa, fără a avea aşezări umane permanente sau semnificative, arii
protejate administrate pentru menţinerea stării naturale.
Categoria II: Parc naţional: arii protejate gestionată în principal pentru protejarea
ecosistemelor şi recreere.
Definiţie: suprafețe de teren naturale şi / sau maritime, desemnate
a) să protejeze integritatea ecologică a unuia sau mai multor ecosisteme pentru
generaţiile prezente şi viitoare;
b) să excludă exploatarea sau ocuparea care contravine scopului desemnat zonei;
c) să oferă o bază pentru experienţe spirituale, ştiinţifice, educaţionale, recreative
şi de vizitare, compatibile ecologic şi cultural cu zona respectivă.
Categoria III: Monumente ale naturii: arie protejată administrată în principal pentru
conservarea caracteristicilor naturale specifice.
Definiţie: Arii protejate care conţin una sau mai multe trăsături specifice naturale sau
caracteristici naturale / culturale, care au o valoare deosebită pentru vizitatori, cu trăsături unice,
reprezentative sau calităţile estetice, precum şi o semnificaţiei culturală.
Categoria IV: Habitat / arii protejate de administrare a speciilor: arii protejate cu
management activ al habitatului sau speciei.
Definiţie: Zona de teren şi / sau de mare gospodărită în special pentru conservare în
scopuri de management, astfel încât să se asigure menţinerea habitatelor şi / sau îndeplinirea
cerinţelor anumitor specii.
Categoria V: Peisaj terestru / marin protejat: arie protejată administrată în special pentru
conservarea peisajului terestru / marin şi recreere.
Definiţie: Arie protejată în care interacţiunea dintre om şi natură de-a lungul timpului a
produs o zonă cu caracter distinctiv, cu o valoare ecologică semnificativă şi / sau culturală, şi,
adesea, cu o diversitatea biologică mare şi în care păstrarea integrităţii acestei interacţiuni
tradiţionale este vitală pentru protecţia şi menţinerea zonei şi a valorilor de conservare a naturii
asociate precum şi a altor valori.
Categoria VI: Arie protejată destinată utilizării durabile a resurselor naturale.
Definiţie: Sunt în general zone largi, predominant în stare naturală, care au reuşit să asigure
o protecţie pe termen lung şi să menţină diversitatea biologică, oferind în acelaşi timp, un flux durabil
de produse naturale şi servicii care satisfac nevoile comunităţii.
Categoria UA: Atunci când situl nu respectă definiţia recunoscută la nivel internaţional a unei
arii protejate, acesta nu poate fi integrat într-una din categoriile de mai sus. Astfel, situl respectiv nu
poate fi clasificat, fiind inclus în categoria (UA), din lista ariilor protejate UNEP-WCMC.
49
o
Categoriile de arii protejate conform Ordonanței de Urgență nr. 57 / 20 06.2007 privind

regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice
1. Rezervațiile științifice sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și
conservarea unor habitate naturale terestre și / sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative
de interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de
altă natura.
2. Parcurile naționale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și
conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând
elemente naturale cu valoare deosebită sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic,
geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri
științifice, educative, recreative și turistice.
3. Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt
protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație ecologică,
științifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare,
endemice sau amenințate cu dispariția, arbori seculari, asociații floristice și faunistice,
fenomene geologice – peșteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade și alte
manifestări și formațiuni geologice, depozite fosilifere, precum și alte elemente naturale cu
valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.
4. Rezervațiile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt
protecția și conservarea unor habitate și specii naturale importante sub aspect floristic,
faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.
5. Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt
protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane
cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și /
sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.
6. Rezervațiile biosferei sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt
protecția și conservarea unor zona de habitat natural și a diversității biologice specifice.
Rezervațiile biosferei se întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme
terestre și / sau acvatice, lacuri și cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice
floristice și faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea
tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la
starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor
naturale, pe principiul dezvoltării durabile și armonioase.
7. Zonele umede de importanță internațională sunt acele arii naturale protejate al
căror scop este asigurarea protecției și conservării siturilor naturale cu diversitatea biologică
specifică zonelor umede.
8. Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale
protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor zone de habitat natural în
cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de
importanță universală.
9. Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate de interes
comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menținerea și, acolo unde este cazul,
readucerea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale și / sau a populațiilor
speciilor pentru care situl este desemnat.
50
o
10. Ariile de protecție specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate ale
căror scopuri sunt conservarea, menținerea și, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare
de conservare favorabilă a speciilor de păsări și a habitatelor specifice, desemnate pentru
protecția speciilor de păsări migratoare sălbatice.
11. Siturile de importanță comunitară reprezintă acele arii care, în regiunea sau în
regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menținerea sau restaurarea la
o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar și
care pot contribui astfel semnificativ la coerența rețelei ”Natura 2000” și / sau contribuie
semnificativ la menținerea diversității biologice în regiunea sau regiunile biogeografice
respective.
12. Geoparcul este un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit,
alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Caracteristicile geologice
sunt cuprinse într-un număr de situri de importanță științifică, educațională sau estetică,
reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pământului sau pentru anumite evenimente
sau procese geologice.
Impactul turismului asupra mediului

Turismul reprezintă una dintre industriile cele mai mari din lume, cu cea mai rapidă
dezvoltare și cu multiple influențe, atât negative, cât și pozitive asupra vieții oamenilor și a mediului
înconjurător. Aceste ”influențe” se pot grupa în trei categorii:
1. ecologice (impactul turismului asupra mediului înconjurător);
2. socio-culturale (impactul activității turistice asupra populației locale);
3. economice (rolul turismului în dezvoltarea economică a zonei respective).
Calitatea mediului ambiant, atât natural, cât și antropic, este esențială pentru turism.
Turismul poate avea efecte adverse asupra mediului, multe având legătură cu realizarea
infrastructurii generale specific turistice, a hotelurilor, a restaurantelor, a magazinelor. Impactul
negativ al dezvoltării turismului se manifestă atunci când numărul turiștilor este mai mare decât
capacitatea de suport a mediului, conducând la distrugerea resurselor.
Printre aceste efecte putem menționa:
Poluarea datorită procesului tehnologic al realizării serviciilor turistice (scurgeri de ape
reziduale de la unitățile de cazare și alimentație publică) și degradarea locală a mediului în perioadele
de vârf de sezon în arealele unde sunt concentrate echipamente turistice.
Față de poluarea aerului, poluarea apei este mult mai prezentă deoarece foarte multe
activități turistice nu se pot derula în lipsa unor resurse de apă, mai ales când este vorba de starea de
igienă și calitatea serviciilor turistice oferite. Consumul de apă calculat pentru fiecare turist este
destul de ridicat, atât în structurile de cazare, cât și în cele de alimentație publică, ca urmare
înregistrându-se un volum mai mare de ape evacuate pe lângă cele provenite din partea localității
urbane sau rurale.
Poluarea apelor mai este produsă și prin turismul neorganizat prin campare în locuri situate
pe malurile apelor, lacurilor sau în apropierea zonelor strict protejate, unde turiștii, prin gunoaiele
lăsate, pot contribui la scăderea calității apelor de suprafață sau subterane.
Comportamentul turiștilor de a arunca oriunde gunoaiele și propriile dejecții, cu deosebire
în lacuri, ape curgătoare, conduce la creșterea concentrației de bacili coliformi care pot fi vectorii de
producere a unor afecțiuni. De asemenea, se impune utilizarea cât mai redusă a detergenților cu
fosfați, a clorului pentru albirea lenjeriei și tuturor țesăturilor folosite în structurile de cazare și
alimentație publice.
51
o
Exemple. În hotelurile moderne există un control riguros al cantităților de apă folosite,

deoarece prețul acestei resurse este relativ ridicat. Poluarea apelor mai poate fi produsă și de apele
menajere evacuate de structurile turistice care nu dețin microstații de epurare sau dacă sunt
deversate la rețeaua de canalizare și epurare a localității, stațiile nu au capacitatea de prelucrare a
unor volume mai mari sau nu dețin sisteme de filtrare performante și, ca atare, ape cu diferite grade
de poluare ajung în apele naturale.
Poluarea și degradarea canalelor și a lacurilor (prin: deversări de ulei, combustibili, surparea

malurilor ariilor limitrofe prin crearea de valuri) pe care le parcurge actualul parc de nave: hidrobuze,
șalupe, remorchere, pontoane.
Poluarea sonoră produsă de aglomerările turistice în sezonul estival, cu consecințele

asupra mediului deltaic limitrof (una dintre consecințe fiind deranjarea păsărilor în perioada de cuibărit,
fapt ce duce la reducerea numărului de indivizi).
Activitățile turistice dețin mai multe surse prin care produc zgomote cu caracter
disconfortant. Zgomotele sunt produse de lifturi de marfă, motoarele de pompare ale apei reci și
calde, aparatele frigorifice, instalațiile de aer condiționat, rampele de aprovizionare cu materii prime
din structurile de alimentație publică și evacuare a deșeurilor, de stațiile cu materii prime din structurile
de alimentație publică și evacuare a deșeurilor, de stațiile de amplificare ale restaurantelor, de
comportamentul necivilizat al unora dintre turiști, etc.
Toate aceste surse de zgomote constituie puncte negative în funcționarea structurilor
care pot afecta liniștea turiștilor și care pot să determine scurtarea sejurului acestora.
Degradarea solului prin construirea unităților de cazare pentru turiști, a restaurantelor, a

amenajărilor pentru agrement și a altor elemente de infrastructură specifică (drumuri, poduri).
Această formă de poluare afectează mai ales prin extinderea amenajărilor turistice și de
transporturi, care determină scoaterea din circuitul forestier și agricol a unor importante suprafețe
(realizarea de parcări, stații de alimentare cu combustibil, etc.). solurile sunt afectate îndeosebi de
calitățile de deșeuri solide care, prin anumite procese fizice și chimice pot afecta calitatea acestora.
Modul de colectare și de depozitare a deșeurilor solide provenite din activitățile turistice trebuie să
asigure menținerea calitativă a solurilor.
Exemple. Un aspect deosebit este dat de exploatarea plajelor care trebuie curățate
periodic cu mijloace mecanice specifice pentru păstrarea calității igienice a nisipului. În general, solurile
sunt afectate și de multitudinea structurilor de agrement, care produc tasări și pot declanșa procese
de erodare a solurilor.
Dispariția unor habitate, ceea ce duce treptat la dispariția speciilor de animale, păsări și
pești.
Speciile faunistice sunt valoroase sub aspectul rarității pentru domeniul științific și ecologic
sau pentru domeniul pescuitului și al vânătorii sportive. Extinderea amenajărilor turistice, circulația
turistică intensă determină reducerea habitatelor naturale pentru mai multe dintre animalele sălbatice.
Practicarea braconajului, a pescuitului și vânătorii necontrolate poate conduce la scăderea dramatică
a efectivelor de faună sălbatică.
Comportamentul zgomotos al turiștilor, camparea liberă a corturilor au un impact negativ
asupra mediului de viață al multor specii de animale multe dintre acestea foarte sensibile la orice
modificare adusă biotopului lor.
52
o
Distrugerea peisajului datorită deșeurilor aruncate de turiști pe teritoriul ariilor naturale,

dar și a celor aruncate de locuitorii din zonă. Principala caracteristică a deșeurilor menajere este
marea lor eterogenitate, cu variații de la o localitatea la alta în funcție de anotimp, de poziția
geografică, de gradul de dezvoltare a societății, de specificul și nivelul vieții, de obiectivele și formele
de turism practicate.
Exemple. Deșeurile menajere se compun din următoarele materiale: resturi alimentare,
hârtie, carton, textile, lemn, plastic – cauciuc, oase, cenușă – zgură – moloz, fracții fine, diverse.
Poluarea aerului ca urmare a transportului turiștilor, datorită dioxidului de carbon emis prin
folosirea mijloacelor de transport.
Gazele generate în mediile naturale joacă împreună cu emisiile gazoase industriale, un rol
deosebit în procesul global de încălzire al climei, sub influența efectului de seră. Cea mai mare parte a
emisiilor naturale este de origine biogenă, strâns legată de ciclurile carbonului și azotului în atmosferă,
însă generarea lor poate fi influențată de intervenția unor activități umane (modificarea destinației
terenurilor, construcțiile hidrotehnice, agricultura, creșterea animalelor) căpătând astfel și o
componentă antropogenă.
Producerea gazelor cu efect de seră în mediile naturale apare ca efect al interacțiunii între
ecosistemele acvatice, materia vie, substanța organică, sedimente și este controlată de către
interacțiunea factorilor fizici, chimici și biologici în mediul acvatic.
Poluarea estetică se referă la structura și arhitectura unităților turistice, care adesea nu

se integrează în peisaj și specificul zonei respective. Problema cu care se confruntă multe destinații
turistice din România este dezvoltarea haotică din ultimii ani ai turismului. Biodiversitatea are cel mai
mult de suferit, iar această tendință continuă să crească.
Exemple. O amenajare turistică devine atractivă nu numai prin calitatea serviciilor oferite,
dar și prin ambianța estetico-ambientală, care constă în personalizarea oricărei atracții turistic prin
arhitectură și artă peisagistică. Astfel, pe plan mondial arhitectura se manifestă printr-un curent
modern, prin care arhitecții au soluții noi, unde funcționalul se armonizează cu cerințele esteticii,
curent care se manifestă din punct de vedere conceptual prin pluralismul ideilor și formelor de
prezentare. Acest curent ține seama și de faptul că preferințele consumatorului sunt cuantificate prin
anumite simboluri și forme de reprezentare în planul construcțiilor.
Problema o constituție amenajarea și dotarea structurilor turistice, care în ciuda vehiculării
unor modele, trebuie să se sprijine și pe elementul original, autentic, fără a neglija semnificația
naturală a locurilor și cerințele locuitorilor.
III.2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naționale românești și

europene
Spaţiile naturale protejate, prin valenţele lor estetice, recreative, educaţionale, ştiinţifice,
se constituie ca obiective turistice deosebit de atractive, unele cu caracter de unicat pe plan
internaţional.
Valorificarea lor turistică îmbracă forme diferite, complexe. Ea trebuie să ţină cont de
structura ariei protejate, de obiectivele de management, de varietatea resurselor etc.
Sistematizarea acestor areale variază de la o ţară la alta, aşa cum diferă şi echipamentele turistice
de la un parc la altul.
Dotările turistice cuprind în general echipamente de cazare diverse (terenuri de campare,
corturi, cabane, refugii, vile, hoteluri, tabere de tineret, sate de vacanţă etc.), unităţi de alimentaţie,
53
o
instalaţii sportive, trasee de plimbare, de călărie, poteci, centre de informare, muzee sau săli de
expoziţii, ş.a. Toate trebuie să fie concepute astfel încât să nu se depăşească nivelul suportabilităţii
ecologice, să fie satisfăcute nevoile turiştilor, să se asigure realizarea obiectivelor de management.
Se consideră că activităţile recreaţionale ce pot fi dezvoltate în interiorul ariilor protejate
sunt:
 studierea naturii, florei şi faunei;
 fotografierea, pictura peisajelor;
 drumeţii montane;
 alpinism;
 speologie;
 practicarea scufundărilor;
 plimbări pe jos sau, iarna, cu schiurile;
 ciclism şi canotaj;
 vizite la obiective culturale, istorice şi etnografice;
 cunoaşterea şi învăţarea unor meşteşuguri tradiţionale;
 vizitarea ecomuzeelor din incinta zonelor protejate;
 vizionarea de filme, consultarea de materiale documentare, ştiinţifice despre zonele protejate
în cadrul centrelor de primire a turiştilor.
Fiecare arie protejată destinată recreerii îşi stabileşte propriile reguli de comportament
pentru vizitatori. De exemplu, numeroase parcuri naţionale interzic pătrunderea autoturismelor,
deplasarea făcându-se numai cu mijloace de transport ecologice (electrice, biciclete, aeroplane,
deltaplane, bărci cu vâsle, trăsuri, etc.) aflate în proprietatea administraţiei parcului. De asemenea,
regulile se pot referi la depozitarea deşeurilor, la impunerea unor trasee, la mărimea grupurilor, la
nivelul zgomotelor, la hrănirea animalelor, culegerea de “amintiri naturale”, etc.
Experienţa turismului în ariile protejate este deja vastă, începând cu anul 1872, când a fost
creat primul parc naţional din lume şi anume Yellowstone, în SUA, creat ca “loc de destindere în folosul
şi spre bucuria poporului”.
Planurile de acţiune comune privind dezvoltarea durabilă a turismului în zonele naturale

protejate presupun cunoaşterea şi rezolvarea următoarelor probleme:
 stabilirea clară a scopurilor de protecţie pentru fiecare zonă naturală protejată sau nu, cu
participarea specialiştilor şi a tuturor celor interesaţi în valorificarea turistică a acestora;
 inventarierea tuturor particularităţilor naturale şi culturale, ce pot constitui baza potenţialului
turistic şi analiza tuturor informaţiilor obţinute;
 identificarea tuturor valorilor şi găsirea tuturor posibilităţilor ce pot sta la baza turismului
durabil în zone naturale turistice;
 aprecierea capacităţilor de susţinere a diferitelor areale componente a zonelor naturale
turistice, pentru asigurarea calităţii la nivelul standardelor internaţionale;
 urmărirea şi analiza pieţei interne şi internaţionale şi a cerinţelor turistice pentru diversificarea
şi dezvoltarea activităţilor turistice;
 acordarea unei consultanţe de specialitate, în sprijinirea agenţilor de turism sau economici,
interesaţi în dezvoltarea de activităţi care să fie compatibile cu politica naţională locală de
protecţie a mediului;
 iniţierea în zonele naturale protejate a unui nou produs turistic pe baza amplificării rolului
educaţional, didactic şi ştiinţific;
 necesitatea unui management ştiinţific, în funcţie de zonarea interioară a parcurilor naţionale;
 existenţa unui management adecvat dezvoltării sistemelor de transport durabile;
54
o
 expunerea completă a strategiei promoţionale şi de comunicare pentru promovarea ideii de

zonă naturală protejată;
 analiza gradului de exploatare a resurselor cu luare în consideraţie a cerinţelor de protecţie;
 realizarea condiţiilor de transpunere în practică a planurilor de amenajare şi valorificare
economică complexă.
În prezent, turismul practicat în zonele naturale, precum şi în parcurile naţionale şi
rezervaţii ale biosferei, în ţările europene dezvoltate, nu întruneşte atributele unui turism durabil.
Principiile prezentate stau la baza proiectelor de amenajare şi valorificare turistică a
zonelor naturale protejate şi au un rol foarte important pentru amenajarea turistică a parcurilor
naţionale din România, mai ales pentru a se evita laturile negative legate de exploatarea economică.
Viziunea sistemică a strategiei dezvoltării durabile a turismului românesc, în contextul
ajustării structurale a întregii economii naţionale, impune atenţiei faptul că turismul va deveni o ramură
economică prioritară in interdependenţă organică cu celelalte ramuri şi sectoare economico-sociale.
Elementul hotărâtor în plan ştiinţific şi decizional îl constituie definirea unei concepţii ferme,
realiste privind valorificarea patrimoniului şi obiectivele dezvoltării durabile a turismului într-o
perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată.
Conceptul de spațiu amenajat conține idea de adaptare reciprocă între teritoriu și nevoile
rezultate din activitățile economic-sociale desfășurate în limitele teritoriului respective, definindu-se
ca produs al interacțiunii între activități și spații.
Amenajarea teritoriului are drept fundament necesitatea adaptării teritoriului la problemele
ridicate de dezvoltarea economic-socială și se constituie dintr-un inventor de tehnici pentru
localizarea activităților și pentru reglementarea utilizării spațiului.
Sistematizarea poate fi exprimată printr-un ansamblu de principii și activități ce vizează
asigurarea eficientă a teritoriului și valorificarea deplină a potențialului de resurse și cadrului fizic al
fiecărei zone concomitent cu realizarea unor condiții civilizate de viață ale oamenilor.
Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicată la diferite

sectoare ale economiei naționale, în vederea realizării unei soluții optime pentru dezvoltarea
coordonată a unei zone, într-un ansamblul complet.
Rodica Minciu definește amenajarea teritoriului ca fiind procesul de punere în valoare a
resurselor regionale, de îmbunătățire a cadrului de viață și condițiilor de existență ale locuitorilor, totul
prin atenuarea disparităților regionale ale dezvoltării economice și sociale, printr-o organizare
prospectivă a spațiului, reașezată pe o orientare voluntară și concentrată a echipamentelor și
activităților.
Prima Conferință Europeană a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului (CEMAT) a
avut loc în 1970 la Bonn, Germania. Din 1970, CEMAT s-a reunit în 12 sesiuni și a adoptat de-a lungul
timpului, documente fundamentale pentru amenajarea teritoriului european. Din 1991, România a
participat constant la Sesiunile CEMAT prin reprezentanți ai ministerului responsabil cu amenajarea
teritoriului.
În România, activitățile de amenajare a teritoriului și de urbanism se desfășoară conform
Legii nr. 350 / 2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, cu modificările ulterioare, care
stabilește ca obiective ale amenajării teritoriului:
 dezvoltarea economică și socială echilibrată a regiunilor și zonelor, cu respectarea specificului
acestora;
 îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivităților umane;
 gestionarea responsabilă a resurselor naturale și protecția mediului;
 utilizarea rațională a teritoriului;
55
o
 conservarea și dezvoltarea diversității culturale.
Amenajarea turistică a teritoriului și protejarea mediului

Protecția mediului se materializează într-un ansamblu de acțiuni și măsuri:
 cunoașterea temeinică a mediului și a interacțiunii dintre sistemul social-economic și sistemele
natural;
 prevederea consecințelor acestei interacțiuni;
 utilizarea rațională și cu maximum de economicitate a resurselor naturale;
 prevenirea și combaterea degradării mediului, etc.
Metodologia amenajării turistice a teritoriului

În funcție de dimensiunile și răspândirea in teritoriu a resurselor, localizările turistice pot fi:
 univoce – amenajările sunt sumare, relativ izolate și în corelație strânsă cu indicele de
atractivitate al obiectivului în cauză (un singur obiectiv: cascada Niagara, piramidele, Cetatea de
Scaun a Sucevei).
 plurivoce – localizarea se integrează într-un ansamblu de condiții care oferă o anumită
specificație, dotările sunt mai complexe, luând forma unor centre turistice sau stațiuni (arie
geografică cu un anume caracter, zonă cu monumente de artă și arhitectură, țărm cu nisip,
zonă cu izvoare minerale, munte cu zăpadă);
 echivoce – sunt specifice zonelor turistice relativ omogene, cu o arie largă de întindere, fără o
anumită particularitate, cu dotări numeroase, în forme simple și complexe și pot fi localizare
oriunde (sunt reprezentative pentru ariile de turism din preajma marilor aglomerări urbane).
Soluțiile de amenajare se diferențiază semnificativ și în funcție de natura spațiului

geografic:
 amenajarea siturilor balneare de litoral;
 amenajarea siturilor montane;
 amenajarea parcurilor și a rezervațiilor naturale;
 amenajarea siturilor istorice și arheologice (orașe);
 amenajarea stațiunilor termale;
 amenajarea zonelor rurale;
 amenajarea zonelor periurbane, etc.
Caracteristicile amenajării turistice:

 unicitatea prestației: fiecare localizare reprezintă un caz particular, unic, chiar și în cadrul unor
arii geoturistice mari și relativ omogene;
 localizarea turistică se face ”la sursă”: stațiunile se amenajează la locul materiei prime;
 localizarea turistică este îndepărtată de piața cumpărătorului: consumarea produsului turistic
presupune deplasarea cererii, a turistului;
 polivalența amenajărilor: amenajările trebuie să ofere un nivel ridicat de complexitate și
diversitate a dotărilor și serviciilor care să permită satisfacerea cererii;
 amenajările turistice se integrează tendinței de expansiune a terțiarului : amplasarea lor va fi
favorizată în zonele dezvoltate economic și social.
Criteriile de selecționare a zonelor turistice:

 condițiile naturale – calitatea și caracteristicile acestor elemente:
o geologia și geomorfologia teritoriului;
o climatologia;
56
o
o fauna și flora;
o hidrologia;
 bogăția cultural-istorică – prezența elementelor, originalitatea și valoarea lor, starea de
conservare a acestora, costurile restaurării și protejării:
o vestigii arheologice;
o monumente istorice și din epoca contemporană;
o elemente de folclor;
o tradiția și arhitectura locală;
o serbări, festivaluri, etc.
 condiții sociale și economice – element favorizant al amenajărilor turistice:
o demografia teritoriului (dinamică, structură, ocupare) și disponibilitățile de forță de
muncă;
o dezvoltarea diferitelor ramuri economice (industrie, agricultură, comerț, turism);
o nivelul de trai;
o receptivitatea față de turism.
 infrastructură – definește cadrul general al funcționării amenajărilor turistice:
o căi și mijloace de acces;
o echipamente de telecomunicații;
o rețeaua instituțiilor sanitare;
o surse de energie și apă, etc.
 echipamentul general de cultură și odihnă – punct de plecare în realizarea viitoarelor
amenajări și ca elemente de determinare și orientare a investițiilor:
o mijloace de găzduire (hoteluri, reședințe seculare, camere la particulari, etc.);
o unități de alimentație;
o echipament cultural și sportiv-recreativ;
o mijloace de primire (agenții de turism, dispecerate de cazare, centre de informare
turistică, etc.);
o unități comerciale;
 legislația și reglementările în vigoare – rol stimulativ sau restrictiv în funcție de regimul juridic al
fiecărui perimetru:
o reglementările privind protejarea mediului;
o regimul construcțiilor;
o orientările în concepția de sistematizare.
Un alt aspect extrem de important îl reprezintă delimitarea unităților teritoriale. Obiectivul

acestui demers îl constituie definirea tipologiei și structurii optime a implantărilor. În concordanță cu
complexitatea resurselor turistice și cu funcționalitatea lor au fost stabilite următoarele categorii:
 obiectivul sau punctul turistic – element de atracție turistică, suficient, de interesant pentru a
motiva deplasarea turiștilor (monument al naturii, obiectiv istoric, manifestare culturală, etc.) ce
se constituie în obiect de amenajare la nivel local;
 localitatea sau centrul turistic – o așezare rurală sau urbană, cu funcții economice și sociale
dezvoltate care concentrează în interior sau în imediata apropiere o varietate de obiective:
o stațiuni – localități turistice cu funcții exclusiv sau dominant turistică;
o orașe – localități turistice cu profil economico-social complex, unde turismul deține un
loc mai mult sau mai puțin important;
 complexul turistic – suprafață de întindere nu prea mare ce grupează mai multe obiective și
localități turistice, având o relativă omogenitate (cursul unei ape, un masiv muntos, o
depresiune, etc.);
57
o
o se caracterizează printr-o mare concentrare a resurselor turistice în teritoriu și este

pretabilă valorificării superioare, amenajării unitare și eficiente;
o în acest sens se conturează ca entitate în amenajarea teritoriului;
 zona (arealul turistic) – o arie teritorială de acoperă o suprafață foarte întinsă, în care
trăsăturile dominante ale vieții economice și sociale sunt marcate de activitatea turistică.
Înzestrarea (zestrea) turistică cuprinde două categorii principale de elemente:

 funcționale: reședință, restaurantele, serviciile, infrastructura generală;
 recreative: spațiile deschise (plaje, păduri,, oglinzi de apă, etc.), amenajări sportive,
monumentele, muzeele, organizarea de manifestări cultural-artistice, etc.
Principii de amenajare turistică:

 principiul integrării armonioase a construcțiilor – infrastructură și echipamente turistice – în
condiții naturale:
o dotările turistice trebuie să sporească și nu să diminueze valoarea resurselor;
o ele trebuie să se subordoneze dominantei dată de condițiile naturale, istorice, etc.;
o asigurarea legăturilor zonei turistice cu teritoriile învecinate;
 principiul flexibilității sau al structurilor evolutive:
o dotările unei zone turistice trebuie să se prezinte sub forma unui sistem polifuncțional,
suplu, transformabil, capabil să se adapteze dinamicii și mutațiilor în structura cererii;
o diminuarea efectelor negative ale rigidității amplasamentelor;
 principiul corelării activității principale și recepției secundare:
o dezvoltarea activităților și dotărilor cu caracter recreativ;
o dezvoltarea serviciilor suplimentare asigură modernitate și elasticitate stațiunilor;
 principiul interdependenței rețelelor:
o peste sistemul de organizare a vieții populației permanente se suprapune unul destinat
turiștilor;
o organizarea turistică trebuie să urmărească integrarea fluxurilor turistice cu populația
rezidentă;
o dezvoltarea unor relații de intercondiționare, de completare și de susținere reciprocă;
 principiul funcționalității optime a întregului sistem de rețele:
o mai multe rețele: rețeaua resurselor naturale, rețeaua de activități – servicii, rețeaua
unităților de recepție, rețeaua echipamentelor de infrastructură generală;
o structurarea zonei trebuie să asigure vizitatorului accesul ușor, comod spre toate
componentelor rețelei;
o o ordonare și o ierarhizare în teritoriu;
o stațiunea va fi concepută ca un sistem integrat în interiorul căruia sunt repartizate
rațional zonele de locuit, spațiile verzi, zonele de plimbare, centrele comerciale, etc.;
 principiul rentabilității directe și indirecte:
o rentabilitatea directă (desfășurarea unei activități turistice eficiente);
o efectele pozitive asupra altor ramuri și activități prezente în zonă (efectul multiplicator);
o efectele sociale ale dezvoltării turistice.
Scopul și regimul de management al categoriilor de arii naturale protejate

(conform Ordonanței de Urgență nr. 236 din 24 noiembrie 2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice)
58
o
1. Rezervaţii ştiinţifice
Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care habitatele
sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfăşura numai
activităţi ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent. Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I
IUCN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) ”Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată,
administrată în principal în scopuri ştiinţifice”.
Exemple: Rezervația științifică Pietrosul Mare din Munții Rodnei
2. Parcuri naţionale
Managementul parcurilor naţionale asigură menţinerea cadrului fizico-geografic în stare
naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii
de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a
folosinţelor terenurilor incompatibilă scopului atribuit. Regimul de gospodărire se stabileşte prin
regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi
administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi cuprinse
ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi
umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse
sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe
suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale
practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi
reglementate prin planul de management. Parcurile naţionale corespund categoriei II IUCN – ”Parc
naţional: arie protejată administrată în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.
Exemple: Parcul Național Piatra Craiului, Parcul Național Retezat, Parcul Național Călimani.
3. Monumente ale naturii
Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură
păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei
poate fi limitat sau interzis. Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN – ”Monument natural: arie
protejată administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice”.
Exemple: stejarii seculari din specia brumăriu – monument al naturii – comuna Mihail
Kogălniceanu,județul Constanța.
4. Rezervaţii naturale
Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile
acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi / sau în
vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile
ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice, educaţionale, organizate. Sunt admise unele
activităţi de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau
exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost
desemnate, rezervaţiile naturale pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier,
geologic, paleontologic, peisagistic, speologic, de zonă umedă, marină, de resurse genetice şi altele.
Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN, şi anume arie de gestionare a habitatelor / speciilor:
arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de gospodărire.
Exemple: lacul și golul alpin Bâlea, Munții Făgăraș, care ocrotește peisajul glaciar, stâncăriile,
flora și fauna specific alpine.
5. Parcuri naturale
Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu
natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului, promovând păstrarea folosinţelor
tradiţionale ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale
populaţiei locale. De asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează
59
o
activităţile ştiinţifice şi educaţionale. Parcurile naturale corespund categoriei V IUCN – ”Peisaj protejat:
arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului şi recreere”.
Exemple: Parcul Național Apuseni, Parcul Național Bucegi
6. Rezervaţii ale biosferei
Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de
protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Om – Biosferă de sub
egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale patrimoniului
universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor Convenţiei privind
protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO. Pentru asigurarea protecţiei şi
conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi pentru
valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum ale populaţiilor locale şi în
limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor
biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de
valorificare a resurselor: zone strict protejate, zone tampon, zone de reconstrucţie ecologică și
zone valorificabile economic.
Exemple: Rezervația Biosferei Delta Dunării
7. Zone umede de importanţă internaţională
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării durabile a
resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind
conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice.
8. Situri naturale ale patrimoniului natural universal
Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în
conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu respectarea
prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.
9. Arii speciale de conservare
Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate
specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale,
administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor
speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan sau
proiect indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului, dar susceptibil de a-l afecta într-un mod
semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinându-se seama de obiectivele
de conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte în ariile respective care afectează
aria, orice activitate în aceste zone făcându-se cu consultarea publicului. Ariile speciale de
conservare sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CCE din 21 mai
1992 privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi vor face parte din reţeaua
europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.
10. Arii de protecţie specială avifaunistică
Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de
conservare. Ariile speciale de protecţie sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile
Directivei 79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi vor face parte din
reţeaua europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.
Managementul ariilor protejate

Modelul de constituire a ariilor naturale protejate ia în considerare interesele comunității
locale, încurajându-se menținerea practicilor și cunoștințelor tradiționale locale în valorificarea
acestor resurse în beneficiul comunității locale, precum și prevederile din planurile urbanistice
generale, care nu pot fi modificate până la termenul de actualizare prevăzut de legislația în vigoare
privind amenajarea teritoriului și urbanismul. Suprafețele de teren aflate în intravilanul localităților, la
60
o
data constituirii ariei naturale protejate, pot fi introduse în interiorul ariei naturale protejate, numai în
cazuri temeinic justificate într-un capitol separat al studiului de fundamentare științifică.
Ansamblul ariilor naturale protejate constituie rețeaua națională de arii naturale protejate.
Administrarea rezervațiilor biosferei, a parcurilor naționale, a parcurilor naturale și, după caz,
a geoparcurilor, a siturilor patrimoniului natural universal, a zonelor umede de importanță
internațională, a siturilor de importanță comunitară, a ariilor speciale de conservare și a ariilor de
protecție specială avifaunistică se realizează de către structurile de administrare special constituite.
Rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, geoparcurile,
siturile patrimoniului natural universal, zonele umede de importanță internațională, siturile de
importanță comunitară, ariile speciale de conservare și ariile de protecție specială avifaunistică care
nu necesită structuri de administrare special constituite se administrează de către Agenția Națională
de Arii Naturale Protejate.
Parcurile naționale și rezervațiile au fost structurate astfel:

 parcuri sufocate prin amenajări turistice;
 parcuri cu o echipare turistică eficientă;
 parcuri cu dotări turistice semnificative;
 parcuri cu un singur nucleu turistic;
 parcuri cu o echipare turistică sumară;
 parcuri fără echipare turistică (rezervații);
 rezervații închise turismului.
Sistematizarea teritoriului parcurilor naționale este diferită. Spre exemplu, în mai multe țări
din Europa, dar și din alte continente, sunt delimitate trei zone:
1. Zona periferică sau de preparc, zonă, în general, locuită, cu ecosisteme evident modificate, cu
rol deosebit în sistematizarea turistică a întregului parc și în care se urmărește reconstrucția
ecologică.
2. Zona tampon care, de regulă, ocupă cea mai mare suprafață a parcului. În această zonă se
mențin obiectivele de protejare a mediului – geologia, geomorfologia, flora, fauna, dar sunt
admise și unele activități nepoluante ca de exemplu: agricultura, creșterea vitelor, forestiere,
turism, admitându-se amplasarea unor construcții utilitare, bineînțeles și ele nepoluante;
3. Zona rezervațiilor integrale, protejată de zona tampon, reprezentată prin arii naturale stricte
(categoria I a – UICN), arii naturale sălbatice (categoria I b – UICN), monumente naturale
(categoria III – UICN), arii de gestionare a habitatelor sau speciilor (categoria IV – UICN). Aici se
urmărește protecția și conservarea biotopurilor pentru generațiile viitoare sau în scopuri
științifice. În această zonă, accesul turiștilor este, de regulă, interzis. Totuși, este permisă
circulația pe câteva ”poteci de instruire”, bine marcate, cu elemente deosebit de interesante
care sunt semnalate vizitatorilor de către ghizii ce însoțesc obligatoriu, turiștii.
Amenajările turistice în parcurile naționale constau, în primul rând, în realizarea unor căi de
acces până în zonele sau obiectivele interesante, încercând ca, fără să le denaturăm, să deschidem
aceste teritorii publicului, pe care să-l facem să înțeleagă istoria pasionantă a naturii, să-l
transformăm în oameni atenți, cu privirea îndreptată asupra unei lumi pe care riscă să nu o mai vadă.
Rețeaua de poteci care străbate parcul va fi astfel distribuită și amenajată, încât să poată fi parcursă
pe jos, călare sau pe schiuri - după sezon.
Educarea și culturalizarea reprezentând obiective esențiale ale parcului național, prin
amenajările turistice trebuie să se stimuleze și să se satisfacă în cât mai mare măsură curiozitatea
publicului, nu într-un mod exhaustiv, ci mai curând ”demonstrând” diverse mecanisme biologice, cum ar
fi adaptarea speciilor de plante și animale la condițiile mediului, interacțiunile în biocenoze, ș.a., spre a
61
o
crea ”reflexe ecologice”, a căror importanță este capitală pentru supraviețuirea civilizației
contemporane.
La intrări, se vor pune la dispoziția turiștilor cât mai multe mijloace de informare, inclusiv
amplasarea, în apropiere de intrările principale, a unor colecții de plante sau animale în semi-libertate.
În parcurile naturale se urmărește menținerea frumuseții peisajelor și resurselor naturale:
culturi și pășuni, păduri, puritatea aerului, capacitatea biogenică a apelor, conservarea valorilor
culturale și științifice, dezvoltând, în același timp, capacitatea de primire a acestora, prin instalarea
unor echipamente (planuri de apă compatibile cu frumusețea peisajului, trasarea unor poteci, alei, ș.a.).
Terenurile de cultură și pășunile sunt protejate în mod deosebit, iar pădurile, considerate rezervații
forestiere, sunt supuse lucrărilor de conservare .
Biotopurile remarcabile prin floră și faună sunt transformate în rezervații.
În țările lipsite de păduri destinate recreării, parcurile naturale se constituie mai mult pentru
petrecerea timpului liber a unui public numeros și mai puțin pentru conservarea biotopurilor.
Ca și în cazul parcurilor naționale, o bună sistematizare a parcurilor naturale presupune de
asemenea sistematizarea în trei zone:
1. Zona exterioară în care se urmărește ca și în zona de preparc (periferică) a parcurilor
naționale, conservarea aspectului tipic al regiunii. Teritoriul nu este susceptibil de servituți, dar
construcțiile (case, hoteluri, vile, cabane, etc.) trebuie să se supună unor reguli estetice proprii
pentru a nu dăuna peisajului. Activitățile agricole și pastorale se exercită normal și pot
beneficia chiar de unele măsuri speciale, favorabile menținerii și dezvoltării lor pentru a permite
salvarea peisajelor de care sunt legate. Activitățile artizanale și industriale care nu sunt
poluante se desfășoară normal.
Turismul este stimulat prin amenajări corespunzătoare: spații de cazare (hoteluri, vile,
cabane, corturi, terenuri de campare) care să beneficieze de surse de apă curentă și energie
electrica, ș.a.), unități de alimentație publică (restaurante, baruri, cofetării, chioșcuri, mici magazine),
amenajarea unor suprafețe destinate jocurilor în grupuri organizate sau neorganizate, piscine, căi de
acces și de circulație (poteci, alei, drumuri), puncte de belvedere, poduri, podețe, înființarea unor
muzee speciale (de prelucrare a lemnului, a fierului, a lutului, a produselor lactate, ș.a.), tabere de
sculptură, pictură și expoziții în natură, diferiți alți poli de atracție turistică. Multe din aceste dotări
constituie utile ”plombe de fixare”, contribuind la reținerea unui număr mare de turiști, evitând
răspândirea lor în alte zone, care necesită mai multe menajamente. Această zonă poate fi asimilată
cu zona de primire a pădurilor de recreare.
2. Zonă de calm și liniște asemănătoare zonei tampon din parcurile naționale sau zonei de
plimbare din pădurile de recreare, reprezintă un teritoriu în care natura este respectată într-o
mai mare măsură. Cu excepția unor drumuri bine alese, circulația autovehiculelor ca și alte
construcții nu sunt recomandate.
3. Zona protejată ocupă arii naturale, monumente naturale, etc. și este supusă acelorași
amenajări ca și zona rezervațiilor integrale din parcurile naționale.
România are un capital natural deosebit de variat. Datorită condițiilor fizico-geografice,

care includ munți, câmpii, rețele hidrografice majore, zone umede și unul din cele mai frumoase
sisteme de deltă (Delta Dunării). România este singura țară de pe continent pe teritoriul căreia sunt
prezente 5 din cele 11 regiuni biogeografice europene (alpină, continentală, panonică, stepică și
pontică). Țara noastră are o diversitate biologică ridicată, exprimată atât la nivel de ecosisteme, cât și
la nivel de specii. În plus, lipsa mecanizării în sectorul forestier și slaba dezvoltare economică au
determinat o exploatare mai redusă a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa.
62
o
Ariile protejate în România

România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte
condițiilor fizico-geografice care includ munți, câmpii, rețele hidrografice majore, zone umede și unul
din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziției
geografice a României, flora și fauna prezintă influențe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre
sud și componente continental europene dinspre nord-vest.
Valoarea capitalul natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de
protecție a naturii. În prezent, Rețeaua Națională de Arii Protejate include un număr de peste 580 de
arii protejate (între care 13 parcuri naționale). Trei dintre acestea sunt recunoscute internațional ca
Rezervați ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO – MAB și anume: Retezat, Pietrosu Rodnei și Delta
Dunării. Ultima este, de asemenea, înscrisă pe lista Patrimoniului Natural Mondial și pe lista Ramsar, a
zonelor umede de importanță internațională.
Arii de interes internaţional

Pentru ţara noastră, au fost declarate la nivel internaţional:
 rezervaţii ale biosferei:
o Delta Dunării (1991)
o Retezat (1979)
o Pietrosul Rodnei (1979)
 zone umede de importanţă internaţională:
o Delta Dunării (1991)
o Insula Mică a Brăilei (2001)
o Lunca Mureşului (2006)
o Complexul Piscicol Dumbrăviţa (2006)
o Lacul Techirghiol (2006)
 situri naturale ale patrimoniului natural universal:
o Delta Dunării
 geoparcuri:
o Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului
o Geoparcul Platoul Mehedinţi desemnate prin HG 2.151 / 2005 la categoria parcuri naturale.
Arii de interes naţional

La nivel european, România deţine cel mai diversificat şi valoros patrimoniu natural;
suprafaţa ariilor naturale protejate de interes naţional, raportată la suprafaţa ţării, este de 7%.
Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57 / 2007 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi completările
ulterioare, categoriile de arii naturale protejate de interes naţional sunt:
 rezervaţii ştiinţifice;
 parcuri naţionale:
1. Parcul Naţional Munţii Rodnei
2. Parcul Naţional Călimani
3. Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş
4. Parcul Naţional Piatra Craiului
5. Parcul Naţional Buila Vânturariţa
6. Parcul Naţional Defileul Jiului
7. Parcul Naţional Retezat
8. Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei
9. Parcul Naţional Semenic – Cheile Caraşului
63
o
10. Parcul Naţional Cheile Nerei – Beuşniţa

11. Parcul Naţional Munţii Măcinului
12. Parcul Naţional Ceahlău
13. Parcul Naţional
14. Parcul Naţional Cozia
 monumente ale naturii;
 rezervaţii naturale;
 parcuri naturale:
1. Parcul Natural Munţii Maramureşului
2. Parcul Natural Vânători – Neamţ
3. Parcul Natural Bucegi
4. Parcul Natural Putna Vrancea
5. Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina
6. Parcul Natural Porţile de Fier
7. Parcul Natural Lunca Mureşului
8. Parcul Natural Apuseni
9. Parcul Natural Balta Mică a Brăilei
10. Parcul Natural Comana
11. Parcul Natural Lunca Joasă Prutului Inferior
12. Parcul Natural Defileul Mureşului Superior
13. Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului
14. Geoparcul Platoul Mehedinţi
Ariile naturale protejate de interes naţional sunt declarate în baza:
 Legii nr. 5 / 2000 privind amenajarea teritoriului naţional, secţiunea III, zone protejate;
 Hotărârii de Guvern 2.151 / 2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru
noi zone;
 Hotărârii de Guvern nr. 1.581 / 2005 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru
noi zone;
 Hotărârea de Guvern nr. 1.143 / 2007 privind instituirea de noi arii naturale protejate.
Ariile naturale protejate pot fi atribuite în custodie sau pot avea structuri de administrare.
Acest proces este reglementat prin Ordinul Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile nr. 1.533 / 2008
privind aprobarea Metodologiei de atribuire a administrării ariilor naturale protejate care necesită
constituirea de structuri de administrare şi a Metodologiei de atribuire a custodiei ariilor naturale
protejate care nu necesită constituirea de structuri de administrare.
Arii de interes comunitar

Reţeaua Ecologică Europeană Natura 2000 oferă numeroase instrumente utile, iar
extinderea reţelei prin includerea şi gestionarea ariilor naturale protejate din România, reprezintă un
pas important în direcţia conservării peisajului şi biodiversităţii. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte
fondul natural, această reţea serveşte, atât intereselor României, cât şi celor ale Uniunii Europene.
Reţeaua Natura 2000 reprezintă o structură de protejare a naturii, protejare care nu
înseamnă neapărat ”limitări şi restricţii”.
Natura 2000 permite, atât conservarea, cât şi dezvoltarea pe mai departe a biodiversităţii
României. Astfel, se observă oportunităţi în numeroase direcţii: de la un turism durabil, la o combinaţie
între activităţile agricole şi alternativele de protejare a naturii.
Înfiinţarea reţelei Natura 2000 reprezintă „fundamentul politicii comunitare de conservare
a naturii”. Toate statele care au aderat în Uniunea Europeană sau care aspiră la statutul de membru se
confruntă cu problematica reţelei Natura 2000 şi cu necesitatea de a adopta Directiva Păsări –
64
o
79/409/EEC şi Directiva Habitate – 92/43/EEC. Fiecare stat membru poate alege propriile mecanisme
pentru a se angaja în acest efort colectiv.
Natura 2000 reprezintă o treaptă de temelie a politicii de conservare a naturii în cadrul
Uniunii Europene.
Reţeaua Natura 2000 este alcătuită din:
 SAC-uri (Special Areas for Conservation – Arii Speciale de Conservare) desemnate pentru:
habitate naturale (198 prezentate în Directiva Habitate); specii de floră şi faună sălbatică (peste
800 prezentate în Directiva Habitate);
 SPA-uri (Special Protection Areas – Arii de Protecţie Specială Avifaunistică) desemnate pentru
specii de păsări (aproximativ 200 conform Directivei Păsări);
 SCI -uri (Sites of Community Importance - Situri de importanţă comunitară) reprezintă un sit
care, în cadrul regiunii sau regiunilor biogeografice cărora le aparţine, contribuie în mod
semnificativ la menţinerea sau readucerea unui habitat din anexa 2 sau a unei specii din anexa
3 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare, la un stadiu
corespunzător de conservare şi, în acelaşi timp, la coerenţa sistemului Natura 2000, precum
şi/sau la menţinerea diversităţii biologice a regiunii sau regiunilor biogeografice respective.
Directiva privind păsările (79/402/EEC), publicată în aprilie 1979, a fost primul act legislativ
menit să protejeze speciile de păsări şi mediile lor naturale şi prevede stabilirea la nivel naţional a
unor arii de protecţie specială (SPA – Special Protection Areas), iar Directiva privind habitatele
(92/43/EEC), publicată în 1992, solicită selectarea la nivel naţional şi european a unor arii speciale de
conservare (SAC – Special Areas of Conservation).
Ambele Directive au fost transpuse în legislaţie iar România, ca stat membru, are obligaţia
protejării şi conservării durabile a speciilor şi habitatelor periclitate.
Siturile Natura 2000 trebuie să includă activităţi umane care sunt compatibile cu scopurile
conservării, iar oamenii trebuie să înţeleagă, prin propria lor experienţă, de ce un anumit sit merită
protejat.
Aşadar, obiectivele Natura 2000 sunt:
 oprirea declinului biodiversităţii, prin conservarea pe termen lung a celor mai valoroase specii
şi habitate de interes comunitar;
 protejarea biodiversităţii Europei;
 promovarea activităţilor economice benefice.
Avantajele sunt următoarele:
 activităţile economice pot continua într-un sit Natura 2000, cu condiţia evitării activităţilor care
ar putea afecta speciile sau habitatele specifice sitului;
 sunt recunoscute şi protejate interesele localnicilor – Natura 2000 nu înseamnă scoaterea din
uz a terenurilor, ci păstrarea practicilor tradiţionale agro-pastorale şi silvice care nu dăunează
patrimoniului existent;
 dezvoltarea turismului şi agro-turismului, etichetarea de produse naturale locale ce pot deveni
mărci recunoscute, preferate în locul preparatelor artificiale; - posibilitatea de a atrage fonduri
europene;
 locuri de muncă;
 relaxarea şi petrecerea timpului liber;
 promovarea tezaurului natural şi cultural; 136 statutul de sit Natura 2000 înseamnă un căştig de
imagine şi recunoaştere europeană, ceea ce reprezintă un motiv de mândrie pentru localnici;
se creează un lanţ al locurilor din Europa cu o natură ce merită păstrată în bună stare, pentru
că are multe de oferit şi generaţiilor viitoare.
65
o
Pentru declararea unui sit „Natura 2000”, se ţine seama de caracteristicile naturale ale
sitului, de interesele economice, culturale şi sociale, fiind permise activităţi economice care vin în
sprijinul dezvoltării durabile şi nu afectează starea de conservare favorabilă a sitului respectiv.
Selectarea unei zone „Natura 2000” înseamnă recunoaşterea importanţei zonei la nivel european,
este o sursă de mândrie pentru localnici, dar le poate oferi şi oportunităţi economice semnificative.
Între ţările membre şi candidate la Uniunea Europeană, România deţine cea mai mare
diversitate biogeografică, contribuţia ei la realizarea Reţelei „Natura 2000” fiind foarte importantă.
Potenţialele situri „Natura 2000” sunt selectate după o evaluare ştiinţifică la nivel naţional. Propunerile
de desemnare au fost înaintate Uniunii Europene pentru aprobare în anul 2007.
România deţine 273 Situri de Importanţă Comunitară şi 108 Situri de Protecţie Specială
Avifaunistică, declarate prin Ordinul de Ministru nr. 1.964 / 2007 privind instituirea regimului de arie
naturala protejată a siturilor de importanţă comunitară, ca parte integrantă a reţelei ecologice
europene Natura 2000 în România şi prin Hotărârea Guvernului nr. 1.284 / 2007 privind declararea ariilor
de protecţie specială avifaunistică ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura 2000 în
România. Suprafaţa totală a siturilor Natura 2000, în România, reprezintă 17,84% din suprafaţa ţării. SCI-
urile reprezintă 13,21 % din suprafaţa ţării, iar SPA-urile reprezintă 11, 89% din suprafaţa ţării.
III.3. Protecția mediului în Uniunea Europeană și România

Politica de mediu
Politica de mediu reprezintă totalitatea obiectivelor şi priorităţilor de mediu, a metodelor de
reglementare şi a instrumentelor de implementare a acestora, concepute pentru asigurarea utilizării
durabile a resurselor naturale şi prevenirea degradării calităţii mediului. Uniunea Europeană aplică
unele dintre cele mai avansate standarde de protecție a mediului din lume, elaborate de-a lungul anilor.
Politica europeană de mediu încurajează întreprinderile să „ecologizeze” economia și să contribuie
la protejarea patrimoniului natural european, a sănătății și bunăstării cetățenilor Uniunii Europene.
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauţiei, prevenirii, corectării
poluării la sursă şi „poluatorul plăteşte”, exercitate prin instrumente de gestionare a riscului care
poate fi invocat în cazul în care există o incertitudine ştiinţifică cu privire la un posibil risc la adresa
sănătăţii umane sau a mediului, pe care îl implică o acţiune sau o politică anume.
Legislaţia orizontală de mediu cuprinde acele reglementari ce au în vedere transparenţa şi
circulaţia informaţiei, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activităţii şi implicării
societăţii civile în protecţia mediului.
Legislaţia sectorială de mediu se referă la sectoarele care fac obiectul politicii de mediu
(gestiunea deşeurilor, poluarea fonică, calitatea apei, calitatea aerului, controlul poluării industriale,
protecţia naturii, protecţia solului, substanţe chimice periculoase, organisme modificate genetic şi
protecţia civilă).
Programele multianuale de acţiune pentru mediu stabilesc cadrul pentru viitoarele acţiuni în
toate domeniile politicii de mediu. Cel de-al şaptelea Program de Acţiune pentru Mediu al Uniunii
Europene, 7 PAM, stabileşte nouă obiective prioritare în domeniul mediului care vor trebui atinse până
la 31 decembrie 2020:
1. protecţia, conservarea şi consolidarea capitalului natural al UE;
2. transformarea UE într-o economie competitivă cu emisii reduse de carbon, mai verde şi mai
eficientă din punct de vedere al resurselor;
3. protecţia cetăţenilor UE împotriva presiunilor asupra mediului, precum şi a riscurilor pentru
sănătate;
4. maximizarea beneficiilor legislaţiei UE din domeniul mediului;
66
o
5. îmbunătăţirea informaţiilor şi datelor necesare definirii politicii de mediu;

6. asigurarea investiţiilor pentru politicile din domeniul mediului şi a schimbărilor climatice la un preţ
corect;
7. îmbunătăţirea integrării aspectelor de mediu şi coerenţa cu alte politici;
8. sporirea durabilităţii oraşelor din UE;
9. creşterea eficacităţii UE în confruntarea provocărilor la nivel regional şi global.
În domeniul protecţiei mediului, Comisia Europeană (COM) a adoptat în decembrie 2015 un
nou Pachet privind economia circulară, inclusiv o propunere privind revizuirea legislaţiei din domeniul
gestionării deşeurilor, în urma negocierilor derulate pe varianta Juncker faţă de care majoritatea
statelor membre au solicitat o analiză suplimentară de impact. Comisia Europeană a amendat parţial
pachetul, respectiv propunerea de directivă pentru modificarea unor directive privind gestionarea
deşeurilor, din raţiuni ce ţin de nivelul de ambiţie propus, în scopul promovării economiei circulare în UE.
PRES SK și-a propus să avanseze cât mai mult negocierile pe acest dosar. Având în vedere
complexitatea dosarului, precum și calendarul de lucru al Parlamentului European (votul în Comisia ENVI
fiind programat pentru data de 8 noiembrie a.c.) intenția PRES SK este de a prezenta un raport de
progrese la reuniunea Consiliului Uniunii Europene – Mediu din decembrie a.c.
Subiectul principal al negocierilor privind propunerea de directivă a Parlamentului European
şi a Consiliului privind reducerea emisiilor naţionale de anumiţi poluanţi atmosferici şi de modificare a
Directivei 2003/35/CE (Directiva NEC) l-a reprezentat nivelul de ambiție ţintelor propuse. Adoptarea
formală a Directivei NEC şi publicarea în Jurnalul Oficial al UE s-ar putea realiza până la finalul anului
2016. În data de 12 iulie a.c., Comisia ENVI a PE a votat favorabil asupra acestui text, cu 44 de voturi
pentru, 14 împotrivă și 3 abțineri. Votul final al Parlamentului European este posibil să se deruleze în luna
noiembrie a.c.
În plan internaţional, în cadrul Summit-ului ONU pentru Dezvoltare Durabilă Rio+20 din anul
2012, a fost recunoscut rolul important al economiei verzi în contextul dezvoltării durabile şi al
eradicării sărăciei, prin abordarea unor modele de consum şi producţie durabile şi a tehnologiilor
curate, prin utilizarea eficientă a resurselor și dezvoltarea unor sisteme energetice cu nivel scăzut
de emisii. Cadrul decenal al programelor privind consumul şi producţia durabile (10YFP) a fost adoptat
ad-referendum în anul 2011 la cea de-a 19-a sesiune a Comisiei ONU pentru Dezvoltare Durabilă, unde
România a deţinut Preşedinţia, prin intermediul ministrului mediului.
De asemenea, Summit-ul ONU privind dezvoltarea durabilă (New York, 25-27 septembrie
2015) a adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă („Transformarea lumii în care trăim”), inclusiv
un ansamblu unic de Obiective de dezvoltare durabilă (ODD) la nivel global care constituie punctul
culminant al unui proces îndelungat care a debutat în iunie 2012, la Conferinţa ONU pentru Dezvoltare
Durabilă Rio+20. Agenda cuprinde o multitudine de chestiuni legate de mediu şi de schimbări climatice,
păstrându-se astfel un echilibru între dimensiunile economică, socială și de mediu a dezvoltării
durabile. Printre altele, există ODD-uri consacrate apei și salubrității, energiei durabile, orașelor
durabile, modelelor de consum și producție sustenabile, climei, oceanelor și ecosistemelor regionale.
Ocrotirea mediului înconjurător

Dezvoltarea civilizației industriale a produs modificări profunde și accelerate mediului
înconjurător, datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale, a extinderii suprafețelor
cultivate și a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor masive, a intensificării utilizării pășunilor,
a dezvoltării exploatării subsolului, precum și a altor activități cu impact negativ asupra mediului. În
același timp, civilizația industrială a făcut posibilă și necesară o creștere demografică rapidă, o
puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat noi aglomerări umane pe spații restrânse, cu
implicații majore asupra calității mediului.
67
o
Exploatarea irațională a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună, ape, etc.) și a celor
neregenerabile (cărbuni, petrol, minereuri, etc.) a accentuat efectul nociv al acțiunilor omului asupra
naturii.
Consecințele acțiunii omului asupra echilibrelor ecologice sunt generalizate și uneori
deosebit de grave, încât s-a impus ca o necesitate ocrotirea și conservarea mediului înconjurător.
După Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, scopurile ocrotirii naturii sunt
următoarele:
 asigurarea utilizării raționale, a conservării și refacerii resurselor naturale;
 ocrotirea elementelor mediului natural de viață al omului (aerul, solul și apa) de poluare, în urma
activității industriale sau agricole și de contaminare prin agenți patogeni;
 conservarea și înfrumusețarea peisajelor naturale;
 conservarea unor monumente ale naturii de o deosebită frumusețe și însemnătate științifică – specii
rare de plante și de animale, terenuri bogate în minerale, peșteri și alte formațiuni naturale.
Aceste probleme pot fi rezolvate printr-un sistem de măsuri organizatorice, legislative,
tehnice și educaționale de apărare a resurselor naturale, atât pe plan local, cât și global.
Organismele internaționale specializate (Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii,
Fondul Mondial pentru Natură, Programul ONU pentru Mediul Înconjurător) au elaborat un document în
care sunt propuse trei obiective principale:
1. menținerea proceselor ecologice esențiale, prin crearea condițiilor unei epurări naturale a
apelor, prin urgentarea regenerării solurilor, prin reciclarea materiei organice;
2. conservarea diversității genetice a plantelor și a animalelor, ca un tezaur care nu se mai poate
reconstrui odată distrus;
3. redimensionarea sau stoparea exploatării resurselor naturale amenințate (păduri, pășuni,
faună, etc.).
Organizarea ocrotirii naturii este o problemă complexa și de mare răspundere pentru
rezolvarea căreia se consideră că există mai multe căi.
Prima cale constă în alegerea obiectivelor ce urmează a fi ocrotite pe teritoriul fiecărui
stat, cum ar fi:
 ecosisteme cât mai nealterate, cuprinzând o mare diversitate de specii;
 specii rare pe cale de dispariție sau deosebit de valoroase științific, economic, estetic;
 exemplare rare, izolate ale unor specii remarcabile prin vârstă sau dezvoltarea lor, prin
semnificația lor istorică sau spirituală, etc.
După alegerea și delimitarea obiectivelor, se legiferează ocrotirea și se iau măsuri
organizatorice, tehnice pentru realizarea lor.
Obiectivele ocrotite în acest fel sunt foarte diferite:
 parcuri naționale;
 rezervații naturale;
 rezervații științifice;
 parcuri naturale;
 monumente ale naturii;
 rezervații ale biosferei, etc.
O altă cale constă în ocrotirea globală a ecosferei de pe teritoriul fiecărui stat și pe plan
planetar, prin colaborarea internațională. Această cale urmărește să asigure stabilitatea condițiilor de
viață (calitatea aerului, apelor, solului, etc.) și unde este posibil ameliorarea lor.
A treia cale constă în prevenirea și combaterea poluării mediului prin măsuri administrative,
organizatorice și tehnice.
Pentru că ansamblul măsurilor privind organizarea ocrotirii naturii să fie eficient, se impune
educarea întregii populații. Sistemul educațional trebuie să dezvolte conștiința oamenilor în așa fel,
68
o
încât fiecare membru al societății să înțeleagă răspunderea pe care o are în fața generației sale și a
celor viitoare pentru păstrarea bogățiilor și frumuseților naturii.
Parcurile naționale îndeplinesc mai multe funcții:
 de protecție a unor zone ale naturii;
 științifică – parcurile naționale fiind adevărate laboratoare naturale în care se pot studia
diferite aspecte privind structura și funcționarea ecosistemelor, ecologia speciilor rare,
comportamentul lor, etc.
 de recreere și destindere – cunoscându-se rolul deosebit al spațiilor naturale în refacerea
fizică și intelectuală, în restabilirea echilibrelor organismului uman;
 educativă – prin excursii, aplicații, tabere, colocvii, natura oferă exemple numeroase de
armonie și echilibru;
 de dezvoltare a relațiilor internaționale – prin studii în comun, vizite, congrese, conferințe,
publicații, etc.;
 sursa de bunuri materiale – prin exploatarea rațională a zonei tampon.
În țara noastră sunt ocrotite peste 450 de obiective, totalizând circa 95.000 hectare.
Prin decizia UNESCO din 1980 s-a consfințit ca Parcul Național Retezat, Rezervația științifică
Pietrosul Mare (Munții Rodnei) și Rezervația Roșca – Letea (Delta Dunării) să fie incluse în rețeaua
internațională a rezervațiilor biosferei.
Pe baza propunerilor fundamentate științific de Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor
Naturii au fost propuse 11 parcuri naționale: Rodna, Călimani, Ceahlău, Piatra Craiului, Cozia, Domogled –
Valea Cernei, Cheile Nerei – Beușnița, Semenic – Cheile Carasului, Cheile Bicazului – Lacul Roșu, Apuseni,
Delta Dunării și două parcuri naturale: Bucegi și Grădiștea Muncelului – Cioclovina.
Conservarea mediului înconjurător

Cuprinde o gamă largă de activități deosebit de utile și absolut necesare ce se referă la
utilizarea resurselor mediului la eficiență maximă, cu respectarea prestabilității, capacității de suport și
plasticității sistemului teritorial respectiv, dar și la practicarea celor mai potrivite forme și procese
tehnologice, agrozootehnice sau silvice, la efectuarea de lucrări hidroameliorative pentru limitarea și
prevenirea efectelor dăunătoare ale unor fenomene naturale (inundații, alunecări de teren, eroziunea
solului, etc.).
Necesitatea acestor măsuri rezidă și din faptul că spațiile ocrotite nu pot fi extinse prea
mult deoarece s-ar scoate din circuitul economic suprafețe apreciabile cu resurse de valori prea
mari.
Prin măsurile enunțate, conservarea mediului devine parte integrantă a tuturor proiectelor
de folosire a resurselor, inclusiv a celor de urbanizare, dezvoltare industrială, organizarea teritoriului,
sistematizare, făcând în același timp parte din cultura fiecărui cetățean, locuitor al Terrei.
Dar, conservarea mediului nu se realizează empiric, ci pe baza unor legi, care, respectate
necondiționat, duc la realizarea scopului propus.
Sunt formulate cinci legi ce guvernează conservarea mediului:
1. Mediul înconjurător este un sistem a cărui integritate este asigurată prin funcționarea
echilibrată a subsistemelor sale naturale și umane. Rolul subsistemului natural este de cea mai
mare importanță, impunându-se păstrarea diversității sale, precum și funcționarea prin
mecanisme de autoreglare.
2. Mediul înconjurător are capacitatea limitată de absorbție și neutralizare a plusurilor
subsistemului uman.
3. Mediul înconjurător este un sistem cu resurse finite.
4. Mediul înconjurător prezintă echilibre fragile, ușor de dereglat în cazul unei folosințe
neadecvate a resurselor sale.
69
o
5. Sistemul teritorial, care reprezintă unitatea teritorială fundamentală a mediului înconjurător,

trebuie să funcționeze astfel încât suma intrărilor și ieșirilor să fie o mărime care variază
foarte puțin în timp.
Aplicarea acestor legi nu se poate realiza fără o activitate complexă de cercetare
științifică multidisciplinară, pe baza căreia se elaborează strategiile de conservare a mediului, legislație
adecvată și o educație ecologică solidă a întregii populații.
Rolul amenajărilor turistice în protejarea mediului

Turismul se manifestă ca un factor activ în protejarea mediului, asigurându-și astfel
conservarea propriei ”materii prime”. Conservarea funcțiilor sanitar-igienică, recreativă și estetică ale
elementelor componente ale mediului natural reprezintă garanția continuei dezvoltări a turismului.
Calitatea mediului și menținerea ei este o condiție de bază a competitivității ofertei
turistice.
Responsabilitățile în domeniul turismului constau în:
 evitarea risipei unor resurse naturale: apa, aerul, solul, vegetația;
 conservarea, protejarea și ameliorarea așezărilor umane (urbane și rurale), a monumentelor
naturii, a vestigiilor istorice, a arhitecturii tradiționale, etc.;
 amenajarea, exploatarea rațională și conservarea mediului în spațiile libere, în concordanță cu
evoluțiile viitoare ale fluxurilor turistice;
 controlul efectelor activității turistice în scopul prevenirii degradării mediului și utilizării în cele
mai bune condiții a resurselor.
Amenajarea turistică reprezintă principala modalitate de punere în acord a dezvoltării
turistice cu necesitatea protejării mediului:
 amenajarea turistică favorizează sau nu includerea unor perimetre în circuitul turistic;
 sunt protejate zonele care se confruntă cu grave dezechilibre ecologice sau zone cu
un statut deosebit;
 prin amenajarea turistică se poate controla riguros intensitatea fluxurilor turistice în fiecare
perimetru;
 orice acțiune de amenajare presupune determinarea capacității optime de primire a
zonei și echiparea la nivelul acesteia.
70

06 Dezvoltare Durabila

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

06 Dezvoltare Durabila

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ciclul superior al liceului – clasa a XII-a Filiera Tehnologică Profil Servicii

Total ore / an – 54 ore (2 ore / săptămână x 27 săptămâni) din care:

Capitolul III – Protecția mediului – prioritate cheie pentru Uniunea Europeană

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Protecția și conservarea mediului înconjurător

Rolul protecției mediului

Conceptele de ”mediul artificial” și ”habitat uman”

Măsuri şi modalităţi de realizare a protecţiei mediului

Planificarea și implementarea acțiunilor ecologice

Fiecare hotel trebuie să adere la charta “ecologică” a hotelurilor, angajându-se să

III.1. Protejarea și conservarea resurselor mediului înconjurător.

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Administrarea şi gospodărirea apelor

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Obligaţiile utilizatorilor de apă

Răspunderea juridică pentru poluarea apelor

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Apa în industria ospitalităţii

Poluarea şi degradarea solului şi subsolului

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Cadrul legal instituit în scopul asigurării protecţiei solului şi subsolului

Protecţia solului şi subsolului

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Ecosistemul cuprinde – alături de animale şi microorganisme – şi complexul dinamic al

Cadrul legislativ consacrat protecţiei faunei şi florei

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Cadrul legislativ privind conservarea şi protecţia ariilor naturale protejate şi monumentelor

Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice domeniul protejării ariilor naturale

Categoriile de arii protejate conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii

Categoriile de arii protejate conform Ordonanței de Urgență nr. 57 / 20 06.2007 privind

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Impactul turismului asupra mediului

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Exemple. În hotelurile moderne există un control riguros al cantităților de apă folosite,

Poluarea și degradarea canalelor și a lacurilor (prin: deversări de ulei, combustibili, surparea

Poluarea sonoră produsă de aglomerările turistice în sezonul estival, cu consecințele

Degradarea solului prin construirea unităților de cazare pentru turiști, a restaurantelor, a

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Distrugerea peisajului datorită deșeurilor aruncate de turiști pe teritoriul ariilor naturale,

Poluarea estetică se referă la structura și arhitectura unităților turistice, care adesea nu

III.2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naționale românești și

Planurile de acţiune comune privind dezvoltarea durabilă a turismului în zonele naturale

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

 expunerea completă a strategiei promoţionale şi de comunicare pentru promovarea ideii de

Amenajarea teritoriului reprezintă efortul de dezvoltare planificată aplicată la diferite

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

 conservarea și dezvoltarea diversității culturale.

Amenajarea turistică a teritoriului și protejarea mediului

Metodologia amenajării turistice a teritoriului

Soluțiile de amenajare se diferențiază semnificativ și în funcție de natura spațiului

Caracteristicile amenajării turistice:

Criteriile de selecționare a zonelor turistice:

Un alt aspect extrem de important îl reprezintă delimitarea unităților teritoriale. Obiectivul

o se caracterizează printr-o mare concentrare a resurselor turistice în teritoriu și este

Înzestrarea (zestrea) turistică cuprinde două categorii principale de elemente:

Principii de amenajare turistică:

Scopul și regimul de management al categoriilor de arii naturale protejate

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Modulul V – Educație pentru dezvoltare durabilă în turism prof. Reindl Alexandra

Managementul ariilor protejate

Parcurile naționale și rezervațiile au fost structurate astfel: