Chapter I

The inventory of suffering

Fata din club sau fata din barul de la colțul străzii, știi tu, fata aia dintr-o sâmbătă seara.
Aranjată, probabil cu ceva alcool la bord și cu un zâmbet debusolant care te-ar duce cu capu’
la cel mai frumos răsărit. Cu acea strălucire nemărginită, dansând și eclipsând restul felinelor
în căutare de o nouă pradă. Da, tipa aia sunt eu. Ambalajul acela impenetrabil, de neatins și
care totuși tânjește după intimitatea spirituală. Așa mă vezi tu, așa mă proiectezi, exact cum
mă vând, dar dacă nu acesta e produsul finit? Dacă nu așa mă vând? Dacă aș dărui cu toată
ființa mea, dar nu am cui. Dacă ai știi cum arată conținutul, ai mai cumpăra un ambalaj
perfect împachetat? Ai vrea să știi când s-a produs ruptura și de către cine sau ai avea aceleași
gânduri de trecere prin ființa mea?
Ți-aș mărturisi un amalgam de gânduri și sentimente, ți-aș explica în cel mai fin detaliu ce
însemn eu și probabil te-ai speria. Ți-ai dori un ambalaj vorbitor? Asemănător unui
cameleon? M-aș preschimba în tot ce nu ți-ai dori și te-aș pune pe gânduri. Te-aș face una cu
pământul ca mai apoi să te trezesc în îmbrățișări și săruturi. Spune-mi tu, aparținător al
inventarului de suferințe, ai mai vrea atunci să guști haosul? Ți-ai lua frații timpului și ai
pleca, cum ai și făcut, cum ați și făcut.
De aproape trei ani îmi bat străini la ușă dornici să-mi răpească singurătatea. Desigur, pentru
cinci minute. Dornici să treacă pragul pentru a se servi și a pleca. Dacă înțelegi ce zic.
Prădători de senzații. Exact ca un carusel, în mijlocul catastrofei tocmai declanșate, izbucnesc
sentimentele și-și ia tălpășita prezența masculină. Mulțumesc pentru cele cinci minute, m-am
simțit îndrăgostită. Dacă te-ai gândit la asta într-un mod sexual, n-ai gândit-o chiar prost, dar
nu sexul te dezbracă și te ridică la cea mai mare altitudine, ci atingerea inimilor. Explozie cu
foc și pasiune. Carne e peste tot, chimie însă, rar găsești. Mă uit în urma ta și ești ca și
dispărut, nu mai știu cine ești sau cum te cheamă. Închid ușa și revin la viața mea. Mulțumesc
că n-ai rămas și-mi pare rău că n-ai făcut-o, erai chiar simpatic, tu și ceilalți frați ai tăi, cruzi
și moderni. Bătăi în ușa inimii din nou, deschid și închid. Nu sunt interesată de tine, ci de cel
ce nu-mi bate la ușă. Cred că-n viață așa e. Iubești ceea ce te face praf și zdrobești ceea ce te-
ar trata ca pe un diamant. Din punctul ăsta de vedere, mi-o cam merit și totuși nu. “E
nedrept”, îmi repet de multe ori și așa e și pentru cei în fața cărora mi-am întors spatele
aruncându-i în avalanșa refuzului. Unde ești tu cel ce trebuie să vină? Trebuie? Sau așa ne-a
fost implementat în subconștient de când eram mici precum o sămânță? Trebuie pe dracu.
Trebuie este când trebuie să gătesc ca să mănânc, pentru că îmi e foame, dar tu nu trebuie să
vii. Tu rămâi acolo, tu nu te apropia, tu nu, tu nu trebuie.
Ca și cum nu aș fi destul, vii și pleci, străinule. Ca și cum de parcă maram nu sunt mult mai
mult decât credeai că-ți poți dori sau chiar obține vreodată. De ce n-ai face pași în acest vals?
De ce nu vrei să dansăm? Nu te vreau, dar te doresc. Nu am nevoie de tine, dar nici nu mă
deranjezi. Te-aș seduce zicându-ți cât de bine ne-ar merge, ți-ar merge, cu mine, dar nu sunt
agent în vânzări și nici nu voi deveni. Nu sunt aici să te conving, nu pot vindeca un orb, dar
pot aspira că-i voi putea atinge inima. Nu-mi vezi esența, valoarea, dar lasă-mă să te fac să o
simți sau ești mult prea grăbit? Nu-mi spune aberații, știu că ești temporar, știu că minți, știu
că o să pleci, de ce te ascunzi? Te miros, nu-i nevoie să fugi. Rămâi, hai să stabilim termenii.
Tu spune-mi tot ce știu deja și anume că nu vrei o relație, ca mai apoi să pot dramatiza, să pot
spera că poate totuși, într-un final, te vei îndrăgosti de un haos. Lasă-mă să-mi fac scenarii,
să-mi fac rău. Doamne, cât îmi place să fabulez. Joacă-ți cărțile ca și cum te-ar interesa, așa
voi face și eu, doar că eu nu mă prefac.