Nu te mai suport

-M.C-
Cum se face că de fiecare dată când încep să scriu, am deja finalul în minte? Am
mereu un final dinainte să încep. E acolo, în capul meu și așteaptă să așez totul cap
coadă ca să-i dau un sens. Este ciudat cum am totul bine structurat în mintea mea,
dar nu pot pune pe hârtie nimic. Nu pot explica nimănui, trebuie doar să încep și să
mă las să-mi fac damblaua. Parcă așa-i și-n viața mea. Fie torn un final de la
început, fie îl torn dinainte să încep, fie îl torn după ce am început.
Știu unde vreau să fiu și cu cine, dar torn finalul prea devreme și nu mai aștept
după întregul proces al unui puzzle, poate chiar reușit. M-am fixat atât de mult pe
ideea că viața este atât de scurtă, încât mă grăbesc cu toate. Poate sunt nefericit.
Parcă nu mă pot bucura de nimic până nu am finalul. Nu recomand să faci asta,
asta în caz că ai avut impresia că o să o fac (să recomand, te-ai prins, nu?).
Parcă tot ceea ce îmi doresc să spun începe cu o negație, pot spune lucruri pozitive,
frumoase, romantice sau motivaționale care încep cu „Nu…” și să-mi sune bine la
ureche. „Nu cred că vreau să pleci” în loc de „vreau să rămâi”; „nu renunța” în loc
de „știu că poți s-o scoți la capăt”, dar acele două cuvinte? Cum le spui fără să le
spui? Cum asiguri pe cineva fără să asiguri de fapt și de drept? Îmi poți răspunde
mai târziu, îți explic mai întâi metoda mea.
Când ești fericit, de multe ori, poți descrie cu ușurință ceea ce simți, pentru că ai un
motiv concret sau mai multe. Zâmbești și radiezi din interior cu toată ființa ta astfel
încât la exterior este vizibil pentru toată lumea că tu chiar simți fericirea. Nu-i atât
de greu să-ți dai seama cum se simte un om fericit. Sună simplu pentru mine, dar
spune-mi cum faci descrierea unei rupturi ce are loc în sufletul tău de parcă-i
armata pe frontul de război?
Folosești mijloace artistice sau lacrimi? Cum îi explici unui om ce se destramă,
cum se destramă, unde se destramă, când și de ce? Eu cred că nu poți descrie
nimănui durerea. Fericirea e zâmbetul, iar durerea sunt lacrimile, însă nu-i la fel.
Plângi, dar n-are nimeni habar cum simți presiunea pe inimă și cum mai apoi se
rupe-n două. Cred cu tărie că suferința e cel mai productiv și puternic sentiment.
Îmi place să sufăr? Ador să o fac. De ce?
Simt că „acele două cuvinte”. Atunci când crapă ceva în tine, îți dai seama că
iubești sau așa e la mine. Când e cearta în plină desfășurare și-mi pulsează sângele
în vene, atunci te iubesc cel mai mult.
Când îmi cer scuze c-am greșit, atunci te iubesc cel mai mult. Asta nu înseamnă că-
mi place cearta, o detest, astea sunt doar concluzii de după ea. Asta am realizat eu
după fiecare conflict. Știu că mă voi îndepărta la un moment dat din cauza lor, dar
deocamdată sunt încă aici, tu unde ești? Punctul de întâlnire e pe la mijloc, aceea-i
toleranța.
Cel mai frumos peisaj creat vreodată pe lumea asta, ce nu-i pictat de artiști, are în
prim plan doi oameni. Unul aflat la disperare și cu o durere în piept, iar celălalt
lângă el, stă și îi explică. Imaginează-ți toleranța reprezentată prin intermediul unei
imagini chiar acum și privește cum îi trece celuilalt durerea, cum primește
siguranță și cum își revine. Un tablou ce prinde viață. Nu-i greu să ai răbdare când
iubești sau să astupi bănuieli.
Apropo, că tot nu ți-am dezvăluit, „nu te mai suport” sunt „acele două cuvinte” la
mine.