Tema: Stema Ţării Româneşti.

Origine şi evoluţie

Plan:
1. Steme de tip heraldic
2. Steme de tip iconografic
3. Primele steme valahe reprezentate în culori
Bibliografie selectivă:

1. Urechia V. A., Schiţe de sigilografie românească, Bucureşti, 1891

2. Năsturel P. V., Stema României, Bucureşti, 1892
3. Moisil C., Sigiliile lui Mircea cel Bătrîn, în „Revista Arhivelor”,
VI, 1944-1945, nr.
4. Sacerdoțeanu A., Autografe şi sigilii de la Mihai viteazul, în „Revista Arhivelor”, XI,
1968, nr. 2
5. Sturza –Săcuieşti Marcel, Heraldica, Bucureşti, 1974
6. Cernovodeanu Dan, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977
7. Dogaru Maria, Din Heraldica României, Bucureşti, 1994
Obiective de referinţă
- Să identifice primele reprezentări ale stemei Ţării Româneşti;
- Să determine în ce măsură elementul „acvila valahică” s-a impus în stema ţării;
- Să argumenteze legătura între aşa numita „novo plantatio” şi căderea Constantinopolului;
- Să distingă stemele atribuite Ţării Româneşti în armoriale străine;
- Să interpreteze aspectul cromatic ale stemei Ţării Româneşti, analizând nasturii armoriaţi,
găsiţi pe tunica de la mormântul lui Radu I.
Steme de tip heraldic
Stema, dovedită documentar prin vestigii incontestabile de ordin sigilar şi monetar ca
armerii tradiţionale ale principatului muntean a fost acvila valahică.
Primele reprezentări ale stemei Ţării Româneşti sunt de ordin sigilar şi înfăţişează, în
interiorul unui scut de tip francez vechi o pasăre heraldică cu capul conturat, cu aripile strânse,
însoţite la dextra o cruce şi în cantorul superior senestru de o stea cu şase raze, flancată de o lună
cu coarnele întoarse spre dextra (crai-nou); este aspectul, probabil, al peceții de pe documentul
din 20 ianuarie 1368 emis de Vladislav I (1364-1377), constituind cel mai vechi vestigiu de acest
gen aflat în arhivele noastre. Proasta stare de conservare a acestei amprente sigilare, atârnate,
face ca reconstituirea integrală cu toate detaliile să fie posibilă doar prin pecetea – cu o
reprezentare simbolică a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) de pe tratatul de alianţă din 1390 cu
regele Vladislav al Poloniei. Se toate presupune că acest tip arhaic să fi fost şi cel folosit de
primii doi Basarabi, domni ai Ţării Româneşti: Basarab cel Mare (1310-1352) şi Nicolae
Alexandru (1352-1364).
În privinţa mobilei principale din scut, pasărea heraldică cruciată, ea a format obiectul
unor multiple teorii, atât în privinţa speciei, cât şi a culorii.
După Dan Cernovodeanu primele amprente sigilare, tipul arhaic de pasăre cu aripile
strânse, ce pare să fi derivat dintr-un prototip anterior formaţiunii statale a Ţării Româneşti – are
toate aparenţele unui vultur din specia aegypius monahus (vultur pleşuv brun, vultur negru,
hoală, etc.), ceea ce ar explica şi culoarea neagră în care apare înfăţişată pasarea heraldică din
prima reprezentare policromă a stemei numitului principat aflat în albumul lui Vlaentin Franc,
primar al Sibiului între 1639-1654.
Ulterior în peceţile domnilor ce s-au perindat pe Tronul Ţării Româneşti de la Vlad I
Uzurpatorul (1394-1397) şi până la Vlad al VI-lea Călugărul (1481-1495) exclusiv, vulturul
heraldic se va transforma treptat într-o acvilă. Singurele elemente vizibil variabile în aceste
amprente sigilare, atât prin formă, cât şi prin aşezare, sunt crucea şi cei doi aştri.
Pecetea atârnată a lui Radu cel Mare (1495-1508) pe hrisovul domnesc dat mănăstirii
Govorova în martie 1497. Notă: Ea reproduce peceţile lui Vlad Călugărul.
Odată cu înscăunarea la 1512 a lui Neagoe Basarab (1512-1521), acest tip sigilar se
schimbă din nou, pasărea heraldică apare ca un aspect care o apropie de corb, deşi rămâne în
poziţie de acvilă, având aripile deschise cu zborul în jos, ținând de asemenea o cruce în cioc, însă
de dimensiuni mult mai mari, mergând până în terasă şi fiind flancată la dextra de un soare şi la
senestra de o lună crai-nou.
Pecetea atârnată a lui Neagoe Basarab pe privilegiul dat Braşovenilor în martie 1517.
Acest tip de acum înainte va constitui tipul uzual al stemei Ţării Româneşti (nu numai în
domeniul sfragistic că şi în celelalte genuri de reprezentare). Respectiva specie de acvilă, cu toate
atributele amintite, va rămâne cunoscută în arta heraldică, ca un element specific, caracteristic în
exclusivitate Ţării Româneşti, primind de aceea şi apelativul de „aquila valahica”. De remarcat
schimbare formei scutului, care trecuse de la formatul cunoscut sub denumirea de francez vechi
la cel cu bază rotunjită de factură central-europeană.
Din bogatul material iconografic nu numai de ordin sigilar, dar şi epigrafic (pisanii,
lespezi funerare, inscripţii) apoi cel aflat pe ornamentaţia hrisoavelor sau în grafica religioasă şi
laică de epocă, ori rezultat din gravările de armerii pe diferite obiecte, putem urmări evoluții
stemei Ţării Româneşti, atât cu diversele fluctuaţii de aspect ale păsării heraldice, ale scutului şi
ornamentelor lor exterioare (coroana, suporţii, susţinătorii), cât şi diversele stiluri de reprezentare
a acestora.
 Un interes special în procesul evoluţiei armeriilor stemei Ţării Româneşti prezintă
pecetea atârnată a lui Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591) din 1587. Ceea ce este interesant
la această reprezentare sigilară constă în faptul că ea prezintă câteva mobile heraldice nefolosite
până atunci în stema Ţării Româneşti, ce nu se va perpetua sub domnii următori - crucea cu
braţele terminate printr-o mică sferă. De asemenea cartuşul în care se află inclusă această stemă
este timbrat cu o coroană închisă (de asemenea neobişnuită până atunci în armeriile Ţării
Româneşti) şi flancat de doi lei afrontaţi purtând unul în labă dextra şi respectiv celălalt în cea
senestră câte o spadă, lei care au constituit prima apariţie cunoscută până în prezent a suporţilor
în stema principatului muntean.
Aceasta se referă la sigiliile mari şi mijlocii, o altă categorie reprezintă sigiliile mici,
inelare.
Pe acest gen de însemne cu caracter privat, de formă circulară, ovală sau octangonală,
apar gravate în majoritatea cazurilor steme reprezentând pasărea heraldică a Ţării Româneşti în
ipostaza netă de acvilă cruciată, uneori conturată sau doar cu capul în această poziţie, flancată
sau nu de soare şi lună crai-nou, inclusă în scut sau liberă în câmpul sigilar. În sfârșit având sau
nu suporţi cei doi lei deveniţi acum elemente tradiţionale în stema principatului valah. De
asemenea, aceste peceţi mici poartă deseori o legendă în bordură, dar întâlnim şi cazuri în care
ele sunt prevăzute doar cu iniţialele domnului respectiv, fiind şi uneori datate.
Se poate constata următorul fapt, o bună parte a reprezentărilor autohtone înfăţişează
pasarea heraldică în această formă hibridă, în timp ce în realizările de ordin heraldic executate
peste hotarele ţării, privind această stemă, pasărea apare în majoritatea cazurilor sub forma unei
autentice acvile.
Către finele secolului al XVIII-lea, se mai înregistrează apariţia încă a doi tenanţi. De
data aceasta este vorba de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, la început sub formă de busturi,
ținând primul spada cea de-a doua buzduganul domnesc şi amândoi susținând coroana
voievodală ca de pildă din stema ţării de pe Triodul de la Rîmnic tipărit în 1782, mai apoi
apărând în întregime pe sigiliile mari de stat, susținând stema ţării cu acvila crucială.
Comentând elementele principale care intrau în componenta stemei Ţării Româneşti
putem remarca următoarele, conform interpretărilor revoluţionarilor paşoptişti, acvila a fost
preluată de localnici de la legiunile romane şi atestă originea comună a locuitorilor de pe ambele
versante a Carpaţilor şi continuitatea neîntreruptă a urmaşilor daco-romani.
Un atribut esenţial al stemei, acela de a purta în cioc crucea, de dovedeşte că religia
creştină a pătruns în acest spaţiu prin intermediul romanilor din primele secole al mileniului unu.
Iar simbolurile amintite odată în plus relevă apartenenţa poporului român la marile civilizaţii
europene.
 Steme de tip iconografic
Unul din tipurile de stemă specifice cancelariei domneşti din Ţara Românească, foarte
intens discutat în istoriografic de specialitate din ţară, în ceea ce priveşte origine şi semnificaţia
elementelor în stemă, este stema de tip iconografic.
Încă în 1403, apare prima pecete iconografică cunoscută până în prezent în sfragistica
Ţării Româneşti, pecete de format oval circular, atârnată de un hrisov dat de Mircea cel Bătrîn
regelui Vladislav al Poloniei şi care reprezenta două capete încoronate (domnul şi fiul său
Mihail) despărţite de o tulpină de plantă sau de puiet, bifurcată în partea superioară. Cu timpul
cât chipul celor două persoane atât şi tulpina arborelui cunosc o evoluţie considerabilă.
„Nova plantatio” mai mult are un caracter emblematic. Acest element a provocat o aprigă
polemică între V. A. Urechia şi generalul P. V. Năsturel.
Generalul P. V. Năsturel, susţine în mod documentar că elementul arbore nu apare în
sigiliile iconografice cunoscute în sfragistica Ţării Româneşti decât de abia în cele rămase de la
Radu cel Frumos (1462-1475), deci posterioare căderii Constantinopolului. Întrucât conform
armorialului cunoscutului heraldist F. B. Rietstap, susţine că armele Imperiului din Orient erau :
„în câmp de aur, un arbore smuls verde” şi întrucât supraviețuitorii casei imperiale purtau,
conform aceluiaşi armorial „în câmp de aur, arbore smuls verde, flancat de doi lei afrontaţi roşii,
cu ghearele şi limba neagră, urcându-se pe trunchi”, explicaţia dată de generalul P. V. Năsturel,
constă în aceea că voievozii Ţării Româneşti prin daniile şi ajutoarele de tot soiul oferite după
căderea Constantinopolului, bisericii ortodoxe şi reprezentanţilor ei în ţară şi peste hotare, s-au
substituit în bună măsură rolul jucat de împăraţii bizantini ca protectori ai ortodoxismului. De
aceea autorul menţionat presupune chiar că reprezentanţii cei mai de frunte ai clerului
Constantinopolului, în speţă patriarhii, au proclamat pe domnitorii principatului valah ca diadohi
ai împăraţilor din Orient, transmițându-le anumite prerogative ale acestora precum semnarea şi
pecetluirea Evangheliei Învierii în ziua de Paşti şi dreptul de a sigila cu armele imperiale.
În concluzie „Nova Plantatio” cu semnificaţia de noua întemeiere, nu în sensul de
descălecare a principatului muntean cum s-a afirmat de către unii istorici, ci de înfiinţare a
Noului oraş, a Romei noi, adică a Constantinopolului, constituie un element heraldico-
iconografic în armorialul Ţării Româneşti exclusiv acestui stat, nu şi Ţării Moldovei,
reprezentând o caracteristică specifică cu implicaţii nu numai heraldice, ci legate de însăşi
evoluţia istorică a instituţiei domneşti din principatul valah. Probabil însă că iniţial tradiţia de
origine bizantină să fi ajuns în Ţara Românească nu direct din Bizanţ, ci prin influenţa circulaţiei
monedelor unora dintre regii arpadieni în care întâlnim reprezentate două capete afrontate şi
încoronate, despărţite de o tulpină sau de un puiet. Se presupune că ele au influenţat direct
aspectul primelor însemne sigilare muntene de acest tip.
 În evoluţia tipurilor sigilare specifice cancelariei Ţării Româneşti se disting mai multe etape:
I. Perioada dintre 1403-1587 se caracterizează prin faptul că întreaga suprafaţă sigilară a
fost ocupată de stema heraldică ori iconografică şi legenda indicând numele şi titlul posesorului.
Notă: Doar impresiunea în ceară roşie aparținând lui Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrîn şi
matricea sigilară atribuită lui Petru cel Tînăr, ambele având în câmp embleme în care apare un
singur personaj îmbrăcat în mantie şi purtând coroană princiară.
II. Perioada dintre 1587 şi a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Are loc contopirea
tipului heraldic cu tipul iconografic. Nouă compoziţie denumită „tipul combinat” a cunoscut
două variante:
- o primă imagine înfăţişează o pasăre heraldică plasată în partea superioară a câmpului sigilar
şi separată prin două arcuri de cerc.
- celei de-a doua variante îi este specifică compoziţia heraldică în care acvila cruciată este
plasată de-asupra copacului dintre cele două personaje.
III. perioada a treia constituie o varietate sigilografică a acestei perioade , sigiliile lui
Mihai Viteazul validând actele din 1, 27, 29 iulie 1600. Stema iconografică este combinată cu
stema heraldică şi herbul Ţării Moldovei plasat într-un scut triunghiular deasupra copacului
dintre cele două personaje. În emblema acestor sigilii se cuprind şi doi lei – „marca Daciei”.
IV. Ultima etapă, sfârșitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului XIX. Se
caracterizează prin schimbarea înfăţişării şi rolului celor două personaje, ele sunt redate aureolate
ținând cu mâna o cruce, sau un sceptru, cu cealaltă susținând scutul care s-a plasat stema
heraldică a acestui principat.
În concluzie putem susţine că domnii Ţării Româneşti au tins să evidenţieze prin
emblema sigiliilor sale, pe de o parte, rolul pe care îl aveau de şefi ai unor state ce tindeau (chiar
simbolic) să se compare cu suveranii Imperiului Bizantin, pe de altă parte, se scotea în evidenţă
fenomenul asocierii la domnie (împărţirea puterii cu fiul care urma la tron) fenomen specific
ţărilor române în secolul al V-lea.
Primele steme valahe reprezentate în culori
În ansamblul mijloacelor prin care arta şi ştiinţa heraldică individualizează posesorii
diferitor steme, transmițând informaţii asupra fenomenelor sociale din trecut, un rol aparte îl
ocupă smalțuri. Cunoaştem că fiecare din cele două metale, în compunerea stemelor, au o
anumită semnificaţie, iar din punct de vedere al importanţei pe care o au acestea s-a stabilit o
„ierarhie cromatică”. Astfel sunt superioare culorilor, iar între metale aurul este cel mai
important (suveranitate, putere, măreţie). Dintre culori cea mai însemnată culoarea roşu.
Semnifică independenţă, putere. De regulă se folosește la sigilare şi scriere în cancelariile
centrale.
 Datorită importanţei deosebite pe care o aveau culorile în alcătuirea blazoanelor, la
mijlocul veacului al XVII-lea s-au adoptat semne convenţionale, care să permită a se preciza şi
reprezentările alb-negru, cromatica pe care o aveau în realitate diferite elemente din stemă.
Discuţia purtată pe marginea compoziţiei înfăţişate pe nasturii personajului domnesc de la
Curtea de Argeş au condus spre o concluzie ce ne demonstrează semnificaţia pe care o are
cromatica în alcătuirea stemelor. Cunoscutul heraldist Octavian Iliescu ajunge la concluzia că
blazonul Basarabilor era o stemă autoconcediată, iar formaţiunea socială în fruntea căruia se
găseau aceștea, era un stat feudal autonom. De ce?
Stema Voievozilor români cuprinde în primul cartier opt brâie alternând aur şi verde, iar
cel secund aur.
Stema regelui Ungariei este alcătuită cromatic din verde şi argint. În condiţiile în care
stema Ţării Româneşti ar fi concediată de regele ungar n-ar fi fost posibil a se utiliza de cel care
o primise metal şi culori superioare celor folosite de suzeran.
Prima stemă colorată care s-a păstrat este cea de pe hrisovul emis în 1608, februarie 9, de
domnul Ţării Româneşti Radu Şerban (1602-1611). În frontispiciul acestui act se află compoziţia
heraldică având următorul conţinut: un scut rotund cu o bordură de aur, pe câmp roşu, pasărea
cruciată de acelaşi metal. Acvila redată cu aripile larg deschise şi cu gheare puternice, este
reprezentată conform normelor heraldice, în profil spre stânga, având capul întors spre dreapta.
Un alt document care este ornat în partea superioară cu o compoziţie heraldică este
hrisovul din 19 septembrie 1620. Compoziţia heraldică constă dintr-un scut, având o bordură
foarte lată ornamentată (în cromatică, verde, aur, albastru, roşu) cu arabescuri, pe câmp albastru,
acvilă conturată, cruciată, însoţită de semilună, soare toate în aur.
În deceniile care au urmat se intensifică utilizarea stemei oficiale în frontispiciul actelor
de cancelarie. Stema zugrăvită de pe hrisovul din 29 martie 1648, emis în cancelaria lui Matei
Basarab, cuprinde următoarea cromatică: scut rotund, cu o bordură de aur, pe o câmpie verde,
acvila de aur cu zborul deschis, cruciată, flancată de aştri şi trei stele, toate de aur, având drept
fundal azur; pe planul doi în partea inferioară a câmpului sigilar se găsesc câteva construcţii.
În compoziţiile colorate predomină aurul (aştri şi pasărea heraldică). Atribuirea primului
dintre metale elementului principal al stemei, acvilă cruciată, constituie o subliniere heraldică a
autorităţii deosebite pe care vroia să-şi atribuie domnul.
Cât priveşte cromatica scuturilor având câmpul roşu se consideră că aceasta atribuţie este
rezultatul aceleiași tendinţe de subliniere, plastică a rolului proeminent al domniei în ansamblul
instituţiilor ţării, o expresie a ideii de suveranitate, ideea care s-a făcut simţită frecvent în istoria
heraldică a Ţării Româneşti, tocmai prin faptul că era o influenţă bizantină, ce a prins rădăcini
mai puternice datorită faptului că poporul de aici era de origine latină.
Anexa nr. 2. Pecetea atârnată a lui Mircea cel Bătrân pe Tratatul de alianţă
din 1390 cu regele Vladislav al Poloniei
Stema Basarabilor