UNIVERSITATEA ”PETRE ANDREI” DIN

IAȘI
FACULTATEA DE DREPT

Lect. univ. dr. Irina APETREI

Asist. univ. drd. Dana Larisa DRUGĂ

DREPT PROCESUL CIVIL

PARTEA SPECIALĂ

SUPORT DE CURS
2019-2020

1
 CUPRINS

Capitolul I – Judecata în primă instanţă.................................................................................8

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

II. ETAPA SCRISĂ PREMERGĂTOARE................................................................................8

Secţiunea I – Reguli generale privind cererile în justiţie......................................................8
1.Forma scrisă.............................................................................................................................8
2.Justificarea calităţii de reprezentant.........................................................................................9
3.Denumirea cererii.....................................................................................................................9
4.Proceduri prealabile sesizării instanţei.....................................................................................9
Secţiunea a II - a – Cererile în justiţie
1.Cererea de chemare în judecată.............................................................................................10
1.1.Noţiune................................................................................................................................10
1.2.Conţinut şi condiţii de formă..............................................................................................10
1.3.Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor de formă.........................................................14
1.4.Efectele introducerii cererii de chemare în judecată...........................................................15
1.5.Procedura privind cererea de chemare în judecată..............................................................16
1.6.Alte activităţi premergătoare şedinţeide judecată.............................................................18
2.Întâmpinarea..........................................................................................................................19
2.1. Noţiune...............................................................................................................................19
2.2. Conţinut..............................................................................................................................19
2.3. Procedura privind depunerea întâmpinării.........................................................................19
3. Cererea reconvenţională........................................................................................................20
3.1. Noţiune...............................................................................................................................20
3.2. Condiţii...............................................................................................................................20
3.3. Procedura de soluţionare....................................................................................................20
3.4. Efectele introducerii cererii reconvenţionale.....................................................................21
Secţiunea a III -a – Măsurile asigurătorii.............................................................................22
1.Consideraţii generale..............................................................................................................22
2.Sechestrul asigurător..............................................................................................................22
2.1.Noţiune şi condiţii de înfiinţare..........................................................................................21
2.1.Procedura de înfiinţare........................................................................................................22
2.3.Valorificarea bunurilor sechestrate. Ridicarea sechestrului................................................24
3. Sechestrul judiciar.................................................................................................................24
3.1. Noţiune...............................................................................................................................24
3.2. Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar..........................................................................25
3.3. Procedura de înfiinţare a sechestrului judiciar...................................................................25
4. Poprirea asigurătorie.............................................................................................................26

Secţiunea a IV-a – Citarea şi comunicarea actelor de procedură......................................28

1.Noţiuni introductive...............................................................................................................28
2.Citaţia.....................................................................................................................................29
2.1.Noţiune................................................................................................................................29
2.2.Cuprinsul citaţiei.................................................................................................................29
2.3.Termenul de înmânare al citaţiei.........................................................................................31

2
2.4.Procedura de citare..............................................................................................................31
2.5.Termenul în cunoştiinţă......................................................................................................32
3. Comunicarea celorlalte acte de procedură...........................................................................33
IV. ETAPA DEZBATERILOR................................................................................................34
Secţiunea I – Şedinţa de judecată..........................................................................................34
1. Conducerea şi poliţia şedinţei de judecată...........................................................................35
2. Desfăşurarea şedinţei de judecată........................................................................................35
3.Amânarea judecăţii................................................................................................................35
4.Împăcarea părţilor..................................................................................................................35
5.Prima zi de înfăţişare.............................................................................................................36
5.1.Noţiune...............................................................................................................................37
5.2.Interpretarea noţiunii...........................................................................................................37
5.3.Importanţa noţiunii..............................................................................................................37
6. Încheierile de şedinţă...........................................................................................................37
6.1. Noţiune...............................................................................................................................38
6.2. Clasificarea încheierilor.....................................................................................................38
6.3. Conţinutul încheierilor de şedinţă......................................................................................38
Secţiunea a II - a – Excepţiile procesuale..............................................................................38
1. Noţiune şi importanţă............................................................................................................38
1.1. Definiţie.............................................................................................................................38
1.2. Noţiunea de apărare...........................................................................................................38
1.3. Importanţa excepţiilor procesuale......................................................................................40
2. Clasificarea excepţiilor procesuale.......................................................................................41
2.1. În funcţie de obiect.............................................................................................................41
2.2. După efectul pe care-l realizează.......................................................................................42
2.3. După caracterul normei care o reglementează...................................................................42
3. Procedura de invocare şi soluţionare....................................................................................42
3.1. Invocarea exceţiilor procesuale.........................................................................................42
3.2. Procedura de soluţionare....................................................................................................43
3.3. Ordinea de soluţionare a excepţiilor..................................................................................44
3.3.1. Regula.............................................................................................................................44
3.3.2. Ordinea de soluţionare a excepţiilor de..........................................................................44
procedură
3.3.3. Odinea de soluţionare a excepţiilor de fond....................................................................45
4. Excepţia de litispendenţă......................................................................................................45
5. Ecepţia de conexitate............................................................................................................47
6. Puterea lucrului judecat........................................................................................................49
Secţiunea a III-a – Probele în procesul civil.........................................................................51
1. Definiţie ..............................................................................................................................51
2.Obiectul şi sarcina probei.......................................................................................................52
2.1.Obiectul probei....................................................................................................................52
2.2.Sarcina probei.....................................................................................................................52
A.Regula...................................................................................................................................52
B.Excepţia.................................................................................................................................52
3.Admisibilitatea probelor........................................................................................................53
3.1Administrarea probelor........................................................................................................53
4.1.Propunerea probelor............................................................................................................53
4.2.Încuviinţarea probelor.........................................................................................................53
4.3.Administrarea propriu-zisă.................................................................................................53
5.Aprecierea probelor...............................................................................................................54

3
6.Mijloacele de probă...............................................................................................................54
6.1. Proba prin înscrisuri.........................................................................................................54
6.1.1. Înscrisurile autentice.......................................................................................................54
6.1.2. Înscrisurile sub semnătură privată...................................................................................55
6.1.3. Administrarea probei prin înscrisuri...............................................................................57
6.1.4. Procedura verificării de scripte.......................................................................................58
6.1.5. Procedura falsului...........................................................................................................59
6.2. Proba prin declaraţii de martori........................................................................................59
6.2.1. Admisibilitatea probei cu martori...................................................................................59
6.2.2. Administrarea probei cu martori.....................................................................................60
6.2.3. Aprecierea declaraţiilor martorilor..................................................................................61
Secţiunea a IV-a – Incidente procedurale în cursul judecăţii.............................................62
1. Suspendarea judecăţii............................................................................................................62
1.1. Noţiune...............................................................................................................................62
1.2. Suspendarea voluntară.......................................................................................................62
1.3. Suspendarea legală de drept...............................................................................................63
1.4. Suspendarea legală facultativă...........................................................................................64
Secţiunea a V-a – Actele de dispoziţie ale părţilor...............................................................65
1. Desistarea..............................................................................................................................65
1.1. Renunţarea la judecată.......................................................................................................66
1.1.1. Noţiune............................................................................................................................66
1.1.2. Procedura renunţării la judecată......................................................................................66
1.1.3. Efectele renunţării la judecată.........................................................................................66
1.2. Renunţarea la dreptul subiectiv civil..................................................................................66
1.2.1. Noţiune............................................................................................................................66
1.2.2. Procedura renunţării la dreptul subiectiv civil................................................................66
1.2.3. Efectele renunţării la dreptul subiectiv civil...................................................................67
2. Achiesarea.............................................................................................................................67
2.1. Achiesarea la pretenţiile reclamantului..............................................................................67
2.1.1. Noţiune............................................................................................................................67
2.1.2. Procedura şi efecte..........................................................................................................67
2.2. Achiesarea la hotărârea pronunţată....................................................................................67
3. Tranzacţia judiciară...............................................................................................................67
3.1. Noţiune...............................................................................................................................67
3.2. Procedura şi efecte.............................................................................................................68

IV. ETAPA DELIBERĂRII ŞI PRONUNŢĂRII HOTĂRÂRII

Secţiunea I – Deliberarea şi pronunţarea hotărârii.............................................................68
Secţiunea a II -a – Hotărârea judecătorească......................................................................68
1. Noțiune..................................................................................................................................68
2. Clasificarea hotărârilor judecătorești....................................................................................69
2.1. După durata acțiunii lor.....................................................................................................69
2.2. După cum există sau nu posibilitatea atacării lor cu
apel sau cu recurs.....................................................................................................................70
2.3. După cum pot sau nu să fie puse în executare...................................................................70
2.4. Din punct de vedere al conținutului...................................................................................70
2.5. Din punct de vedere al condamnării..................................................................................70
3. Redactarea, semnarea și comunicarea hotărârii....................................................................70
4. Conținutul hotărârii judecătorești..........................................................................................70
5. Efectele hotărârii judecătorești..............................................................................................71

4
Capitolul II
CĂILE DE ATAC

I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CĂILOR LEGALE DE ATAC………………72

1. Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac……………………………………………….72

1.1. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc.......................................................................73
2. Clasificarea căilor legale de atac...........................................................................................74
2.1. După condiţiile de exercitare a căilor de atac....................................................................75
2.2. După instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac..........................................75
2.3. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe
asupra căilor de atac..................................................................................................................75
2.4. După sfera persoanelor care au dreptul să exercite o anumită cale
de atac.......................................................................................................................................75
2.5. În funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac.......................................76
asupra posibilităţii de punere imediată în executare a hotărârii
3. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac.........................77
1.3.1. Legalitatea căilor de atac.................................................................................................76
1.3.2. Ierarhia căilor de atac......................................................................................................76
1.3.3. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac………………………………………76
1.3.4. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac…………………………………….77

II. APELUL
1. Noţiunea şi importanţa apelului……………………………………………………………78
2. Judecata apelului…………………………………………………………………………..78
2.1. Condiţiile de fond ale apelului..........................................................................................78
2.1.1 Hotărârile susceptibile de apel........................................................................................78
2.1.2. Subiectele apelului.........................................................................................................79
2.1.3. Termenul de apel............................................................................................................81
2.2. Condiţiile de formă ale apelului........................................................................................81
2.3. Efectele apelului................................................................................................................82
2.3.1. Învestirea instanţei de apel.............................................................................................82
2.3.2. Efectul suspensiv de executare.......................................................................................82
2.3.3. Efectul devolutiv al apelului..........................................................................................83
2.4. Procedura de soluţionare a apelului...................................................................................84
2.4.1. Depunerea cererii de apel................................................................................................84
2.4.2. Măsuri prealabile la instanţa de apel...............................................................................85
2.4.3. Întâmpinare.....................................................................................................................85
2.4.4. Probele în apel................................................................................................................85
2.4.5. Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel...............................................................86
2.5. Soluţiile ce se pronunţă de către instanţa de apel...............................................................86

III. RECURSUL

1. Consideraţii generale.............................................................................................................86
2. Elementele recursului............................................................................................................86
2.1. Obiectul recursului.............................................................................................................87
2.2. Subiectele recursului..........................................................................................................87

5
2.3. Cauza recursului (motivele de casare)...............................................................................88
2.4. Sesizarea instanţei de recurs..............................................................................................89
2.4.1. Depunerea recursului......................................................................................................89
2.4.2. Instanţa competentă.........................................................................................................89
2.5. Termenul de recurs.............................................................................................................90
2.6. Cererea de recurs................................................................................................................90
2.7. Procedura de judecată a recursului.....................................................................................91
2.7.1. Procedura prealabilă........................................................................................................91
2.7.2. Judecata recursului..........................................................................................................92
2.8. Soluţiile instanţei de recurs

IV. CONTESTAŢIA ÎN ANULARE........................................................................................93

V. REVIZUIREA....................................................................................................................101

6
 Capitolul I

Judecata în primă instanţă

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Procedura de judecată în faţa primei instanţe se realizează potrivit unor reguli

riguros şi expres determinate în Titlul I din Cartea a II-a (Procedura contencioasă) a Noului
Cod de procedură civilă (NCPC). Majoritatea acestor norme se aplică şi în faţa instanţelor de
control judiciar, Noul Cod de procedură civilă evocând în mod expres acestă regulă în art. 482
C. proc. civ. potrivit căruia: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se
aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul
capitol”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 494 NCPC cu referire la soluţionarea
cauzelor în recurs. Pentru aceste considerente, judecata în faţa primei instanţe prezintă o
importanţă deosebită, fapt pentru care majoritatea autorilor insistă asupra dezvoltării şi
aprofundării instituţiilor din această fază a procesului civil
În principiu, procesul civil parcurge două faze importante:
- faza judecăţii propriu-zise, care se desfăşoară în faţa instanţelor de judecată, de
fond şi se finalizează prin deliberarea şi pronunţarea hotărârii urmată de judecata în faţa
instanţelor de control judiciar, etapă după care hotărârea rămâne definitivă;
- faza executării silite, etapă care include activitatea instanţei de executare şi a
executorului judecătoresc (care îşi îndeplineşte atribuţiile sub controlul instanţei), activitate în
cadrul căreia hotărârea definitivă este adusă la îndeplinire de către organul de executare, din
ordinul şi sub controlul instanţei de judecată.
Faza judecăţii propriu-zise poate avea, la rândul ei, mai multe etape. Astfel,
procesul civil începe întotdeauna cu o etapă prealabilă, - sesizarea instanței - o proceduăa
scrisă, în care părţile îşi comunică reciproc (prin cererea de chemare în judecată, întâmpinare
şi cerere reconvenţională) pretenţiile şi apărările. Urmează apoi etapa judecății (cercetarea
judecătorească și dezbaterea dezbaterilor în şedinţă de judecată, în cadrul căreia se
administrează probele şi se pun concluzii pe fondul cauzei cu privire la pretenţiile şi apărările
formulate. Faza judecăţii se finalizează cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Dacă se
exercită o cale de atac se trece în faza controlului judiciar, ordinar şi extraordinar, care
urmează în linii mari aceleaşi etape.

II. ETAPA SCRISĂ PREMERGĂTOARE

Secţiunea I
Reguli generale privind cererile în justiţie

Regulile generale privind cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt înscrise în

art. 82-84 C. proc. civ.
1) Cererea se face în scris. Indiferent că este o cerere introductivă de instanţă sau o
cerere incidentală, art. 148 alin 1 dispune că cererea trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă
arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul
lor şi ale reprezentantului, obiecul cererii şi semnătura.Legea 202/2010 privind unele măsuri
pentru accelerarea soluţionării proceselor modifică alin (1) al art. 82 în sensul că „cererea va

7
cuprinde şi datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate de părţi, precum
numărul de telefon, numărul de fax, adresa de poştă electronică sau alte asemenea”1
Codul îngăduie şi excepţii de la acestă regulă, putând fi formulate oral: declaraţia de
alegere a competenţei, propunerea de recuzare, declaraţia de precizare a cererii, renunţarea la
judecată, renunţarea la drept, darea dreptului de reprezentare ş.a. Potrivit alin. 2 al art. 82, în
cazul în care, din orice motive, cererea nu poate fi semnată, judecătorul va stabili mai întâi
identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutul cererii, despre toate acestea judecătorul făcând
menţiune pe cerere.
2) Justificarea calităţii de reprezentant. În cazul în care cererea nu este introdusă
de parte, ci de un mandatar, acesta trebuie să-şi justifice calitatea. Art. 151 NCPC are în
vedere modalitatea de justificare a mandatalui primit de către diferitele categorii de
reprezentanţi. Astfel, mandadatarul neavocat va alătura cererii procura în original sau în copie
legalizată, în timp ce mandatarul avocat va certifica el însuşi opia de pe procura sa anexând
cererii împuternicirea avocaţială potrivit legii avocaţilor. Reprezentantul legal va alătura
copie de pe înscrisul doveditor al calităţii de reprezentant (ex. copia deciziei autorităţii
tutelare prin care a fost numit tutore sau curator).Consilierul juridic va depune delegaţia
eliberată de persoana juridică pe care o reprezintă, iar administratorul-sechestru va anexa
hotărârea judecătorească prin care a fost numit.
3) Denumirea cererii. Potrivit art. 152 C. NCPC, cererea de chemare în judecată
sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită.
În virtutea rolului său activ, instanţa trebuie să califice cererea în funcţie de scopul urmărit de
cel care a apelat la unul dintre elementele acţiunii, ea nefiind ţinută de denumirea pe care
partea a dat-o cererii. În doctrină2, s-a arătat că dreptul instanţei de a da o denumire corectă
unei cereri greşit intitulate este limitat la acele situaţii în care partea indică în mod eronat
temeiul juridic şi denumirea cererii. De asemenea, în jurisprudenţa mai recentă 3 se arată că
„dacă prin cererea intitulată întâmpinare pârâta a invocat faptul că a amenajat şi folosit
terenul în litigiu de peste 35 de ani, comportându-se ca un veritabil proprietar, instanţa trebuie
să pună în discuţia părţilor calificarea cererii ca fiind cerere reconvenţională prin care s-a
invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune”.

4. Proceduri prealabile sesizării instanţei

4.1. Cazuri.
Conform art. 193 alin 1 NCPC în cazurile anume prevăzute de lege sesizarea
instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite
de aceea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în
judecată.
a) Procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în art 7 alin 1 prevede obligaţia
ca, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se
consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ
unilateral, să solicite autorităţii publice emitente, în 30 de zile 4 de la data comunicării actului,
1
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M.O. Partea I, nr. 714 din
26 octombrie 2010
2
V. Stoica, Fl. Baias, notă la sent. Civ. nr. 544/E/1986 a Trib. Jud. Prahova, Revista română de drept nr. 4/1988,
p. 64 citat de M. Tabârcă în Drept procesual civil, Vol. 1, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2005, p. 347
3
Trib. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, dec. Nr. 186/1998, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1998, p.
168 citat de M. Tabârcă în Drept procesual civil, Vol. 1, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005, p. 346
4
Termenul de 30 de zile nu este un termen de prescripţie, ci un termen de decădere de drept administrativ, ca are
ca efect, în caz de depăşire, pierderea dreptului subiectiv de a cere anularea actului administrativ, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei. Datorită naturii acestui termen, regula este

8
revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea prealabilă formulată potrivit prevederilor
alin. 1 se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2, alin 1, lit. g, adică în 30 de zile de la
înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Din textul enunţat rezultă că sunt
două proceduri de verificare a actelor administrative unilaterale: una administrativă, în cadrul
căreia se poate cere revocarea actului şi alta judiciară, care are ca obiect anularea, în tot sau în
parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale5.
Parcurgerea procedurii prealabile administrative este obligatorie pentru a putea fi
pornită procedura judiciară, iar în cazul în care instanţa este sesizată fără a fi îndeplinită
această obligaţie, doar le cererea pârâtului care trebuie să invoce excepţia prin întâmpinare,
sub sancţiunea decăderii6, instanţa va respinge cererea ca inadmisibilă. Ca şi noutate, în
lumina modificărilor legii procesuale civile excepţia inadmisibilităţii şi-a schimbat natura
juridică, devenind o excepţie de fond, relativă şi peremptorie.
b) Procedura prealabilă a concilierii directe este obligatorie în procesele şi cererile
în materie comercială evaluabile în bani. NCPC prevede că înainte de introducerera cererii de
chemare în judecată, (în materia enunţată anterior), reclamantul va încerca soluţionarea
litigiului prin mediere7 sau conciliere directă cu cealaltă parte. Fiind o procedură legală
obligatorie reglementată de norme cu caracter imperativ de strictă interpretare şi aplicare,
rezultă că - în cazul în care reclamantul nu poate face dovada realizării procedurii medierii sau
a concilierii directe cu pârâtul sau dovada că de la data convăcării pârâtului în acest sens au
trecut 30 de zile fără ca acesta să dea curs convocării - instanţa va respinge cererea de
chemare în judecată ca inadmisibilă.
c) Reclamaţia prealabilă adresată furnizorului de servicii poştale
Potrivit art. 41 final din Ordonanţa Guvernului nr. 31/2002 privind serviciile
poştale (aprobată prin Legea nr. 642/2002) acţiunea în justiţie nu poate fi introdusă dacă nu se
face dovada introducerii reclamaţiei prealabile în termen, respectiv în termenul de 6 luni
(pentru trimiterile poştale interne) şi termenul stabilit prin înţelegile internaţionale la care
România este parte (pentru trimiterile externe).

Secţiunea II
Cererile principale şi cererile incidentale

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Noţiune
Potrivit art.192 alin.1 NCPC. „Pentru apărarea drepturilor și intereselor sale
legitime, orice persoană se poate adresa justiției prin sesizarea instanței competente cu o
cerere de chemare în judecată”. Prin urmare, cererea de chemare în judecată reprezintă actul

imposibilitatea întreruperii, suspendării sau repunerii în termen, însă în doctrină(V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, vol. 2, p. 14-15) s-a arătat că totuşi, în legătură cu aceste termene ar urma să-şi
găsească aplicare dispoziţiile art. 103 care reglementează decăderea procesuală, un caz general de întrerupere a
termenelor procedurale şi repunerea în termen
5
Mihaela Tabârcă, Drept procesual civil, Vol. 1, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 350
6
Înainte de modificarea art. 109 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluţionării proceselor, excepţia lipsei plângerii prealabile în procesele în materia contenciosului administrativ,
fiind o excepţie absolută, peremptorie, de ordine publică, putea fi invocată şi de instanţă, din oficiu
7
Medierea, ca modalitate de realizare a procedurii prealabile în cauzele comerciale evaluabile în bani, a fost
introdusă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M.O. Partea I,
nr. 714 din 26 octombrie 2010

9
de procedură prin care o parte formulează pretenţiile sale împotriva altei părţi şi cu care
sesizează instanţa de judecată în vederea soluţionării conflictului ivit .
Nu întotdeauna actul prin care este investită instanţa civilă se numeşte cerere de
chemare în judecată, potrivit unor acte normative speciale cererea respectivă putând purta
denumirea de : contestaţie (în materia litigiilor de muncă ), plângere ( în materie
contravenţională) etc.

1.2. Conţinutul şi condiţiile de formă ale cererii de chemare în judecată

Potrivit art.194 NCPC., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane
juridice, denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric
personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală,
numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă
părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura
în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt
aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în
România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
Dacă reclamantul locuieşte în străinătate va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.
În cazul în care părţile sunt persoane fizice, în cererea de chemare în judecată
trebuie indicate atât numele, prenumele şi domiciliul sau reşedinţa reclamantului, cât şi
numele, prenumele sau reşedinţa pârâtului, ori, în cazul în care se cheamă în judecată mai
multe persoane, ale pârâţilor.
În privinţa celuilalt atribut de identificare a persoanei fizice, interează nu atât
domiciliul în sensul art. 26 din O.G. 97/2005 ci mai ales locul unde persoana locuieşte efectiv
şi unde ar putea fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură. Dacă persoana are şi
domiciliu, şi reşedinţă, va fi indicat locul unde locuieşte efectiv la data sesizării instanţei.
Domiciliul indicat poate fi cel real, însă reclamantul poate menţiona în cerere şi un
domiciliu ales. Efectele juridice ale domiciliului ales se limitează numai la operaţiile şi
procesele pe cale părţile le-au avut în vedere.
În ceea ce priveşte identificarea persoanelor juridice, spre deosebire de persoanele
fizice, se face prin indicarea unor elemente suplimentare, pe lângă denumire şi sediu, fiind
necesar a se arăta în cererea de chemare în judecată şi numărul de înregistrare în registrul
comerţului sau de inscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar8.
Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului, el va trebui să precizeze acestă
împrejurare în cerere şi ulterior să aducă instanţei dovezi din care rezultă că a făcut tot ceea ce
i-a stat în putinţă pentru a-l afla (inclusiv recurgerea la ajutorul organelor de poliţie – S.E.I.P.
Serviciul pentru Evidenţa Informatizată a Populaţiei). În acest caz, cererea va putea fi primită
şi fără indicarea domiciliului pârâtului, citarea efectuându-se prin publicitate.
b. numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în
cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional.
Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dovada
calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii;
Textul trebuie coroborat cu dispozitiile art.151 C.proc.civ., care regelemetează modul cum se
face dovada calităţii de reprezentant.

8
Pe baza contractului de cont bancar, persoana juridică se individualizează prin indicarea unui simbol cifric al
sucursalei băncii unde este deschis contul

10
 Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă acest element atunci când
cererea nu este introdusă de titularul dreptului, ci de reprezentantul legal sau convenţional, ori
cererea este introdusă împotriva reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.
În procesul civil, participarea directă a parţilor în proces nu este obligatorie decât
cu caracter de excepţie (spre exemplu, la divorţ). Prin urmare, parţile îşi pot alege în mod
convenţional un reprezentant, fie fără studii de specialitate (mandatar), fie un avocat sau, în
cazul persoanelor juridice, consilier juridic. Pe de altă parte, sunt situaţii în care, părţile,
datorită lipsei capacităţii lor de exerciţiu sau restrângerii acestei capacităţi prin lege trebuie
reprezentate sau asistate în proces de reprezentanţii lor legali.
În oricare din aceste situaţii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie
menţionată calitatea în care cel care face cererea stă în proces (în nume propriu sau ca
reprezentant al unei părţi). Sunt şi cazuri în care cel care face cererea stă în proces în dublă
calitate, personal şi ca tutore al minorului pe care îl reprezintă. Şi de această dată trebuie
făcută precizarea de către reclamant că acţionează în ambele calităţi.
Neindicarea calităţii de reprezentant conduce la prezumţia că cel care a introdus
cererea acţionează în nume propriu cu toate consecinţele ce decurg de aici9.
c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când
acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la
determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile,
se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se
vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi
apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte
funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în
judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea
funciară, eliberat de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este
situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va
anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt;
Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi
numărul, iar în lipsa vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în
cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic.
Obiectul cererii de chemare în judecată este tocmai pretenţia concretă a
reclamantului, acesta trebuind să fie: licit (adică să nu contravină legii), posibil ( cu putinţă a
se realiza în materialitatea obiectivă), determinat sau determinabil.
Aceasta poate fi: o sumă de bani, restituirea sau predarea unui bun, anularea sau
constatarea nulităţii unui contract, schimbarea unei anumite stări (în acţiunile privind starea şi
capacitatea persoanelor) etc.
Importanţa obiectului cererii şi a valorii lui este determinată de următoarele motive:
- pârâtul cunoaşte încă de la început pretenţiile adversarului şi se poate apăra
împotriva lor, respectându-se principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare;
- fixează limitele cadrului procesual, obiectul fiind un element necesar al
dispozitivului hotărârii, instanţa fiind chemată să dispună numai în limitele cererii de chemare
în judecată
- cunoaşterea acestuia este necesară pentru corecta soluţionare a unor excepţii
( spre exemplu: autoritatea de lucru judecat, litispendenţa şi conexitatea);
- precizarea obiectului este necesară pentru determinarea competenţei instanţei, cu
deosebire în cazul acţiunilor reale privitoare la bunuri imobile determină admisibilitatea unor
mijloace de probă etc.
9
Neexistând identitate între reclamant şi titularul dreptului dedus judecăţii, se poate invoca lipsa calităţii
procesuale active a reclamantului cu conecinţa respingerii acţiunii ca fiind introdusă de o persoană lipsită de
calitate procesuală activă

11
 Art. 194 pct. 3 impune şi o evaluare a obiectului cererii atunci când acest lucru este
posibil. Se au în vedere, deci, acţiunile patrimoniale şi orice alte cereri care ar putea fi
evaluate în bani. Cerinţa menţionată trebuie îndeplinită, în principal, din două motive: în
funcţie de valoarea obiectului cererii se determină taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar;
tot potrivit cu această valoare se stabileşte instanţa competentă din punct de vedere material.
d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
Motivele de fapt constau în expunerea în detaliu a faptelor şi împrejurărilor pe care
se întemiază pretenţia reclamantului, descrierea raportului juridic litigios.
Motivele de drept constau în indicarea temeiului juridic pe care se sprijină cererea,
cu arătarea articolelor de lege (contractul de vânzare- cumpărare, faptul ilicit cauzator de
prejudicii etc.).Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul este ţinut să indice în cuprinsul
cererii sale textul de lege în care se încadrează faptele ce au generat conflictul dintre părţi,
întrucât încadrarea în drept a faptelor este şi trebuie să fie opera magistratului. Totuşi,
reclamantul trebuie să indice acele elemente din care să se poată desprinde care este
fundamentul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii.
e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada
se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când
reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin
interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o
persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la
interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada
cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148
alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător;
Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi
sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă; copiile vor fi certificate de
către reclamant că sunt la fel cu originalul. Se va putea depune şi numai o parte dintr-un
înscris privitor la pricina, rămânând că instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în
întregime.Dacă înscrisurile sunt scrise în limba străină sau cu litere vechi, se vor depune
traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii
sale, prin interogatoriul pârâtului, va cere infăţişarea în persoana a acestuia. Când se va cere
dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa acestora
Judecătorul nu poate pronunţa soluţia doar pe baza susţinerilor reclamantului, ci el
trebuie să-şi dovedească pretenţiile, pârâtul nefiind în măsură să se apere eficient dacă nu
cunoaşte mijloacele de apărare ale adversarului.
f. Semnătura
Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată personal de către reclamant
sau trebuie semnată de reprezentantul acestuia în cazul în care reclamantul a dat mandat de
reprezentare unei alte persoane.
Semnătura trebuie situată la sfârsitul redactării, în acest fel constituind o achiesare
la intregul său conţinut.
Condiţiile prevăzute în art.194 NCPC. se întregesc cu dispozitiile art. 196 NCPC
referitoare la îndeplinirea formalităţii multiplului exemplar şi cu privire la cererea de chemare
în judecată: „La cererea de chemare în judecată se vor alătura atâtea copii de pe cerere câţi
pârâţi sunt. Dacă mai mulţi pârâţi au un singur reprezentant sau dacă pârâtul are mai multe
calităţi juridice, se va comunica o singură copie de pe acţiune şi de pe înscrisuri şi se va
înmâna o singură citaţie”.
O condiţie esenţială pentru primirea cererii de chemare în judecată, nemenţionată
expres însă în Codul de procedură civilă, este timbrarea cererii.

12
 Înfăptuirea justiţiei, aşa cum este şi firesc necesită o serie de cheltuieli care sunt
suportate de către bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt însă recuperate de la
justiţiabili prin intermediul taxelor de timbru. Acestea, la rândul lor, se compun din taxa
judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Taxa judiciară de timbru – condiţie extrinsecă a cererii de chemare în judecată,
reprezintă o sumă de bani pe care titularul cererilor principale şi incidentale trebuie să o achite
în contul Ministerului Justiţiei.
Sediul materiei: Lg.146/1997 10 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările
ulterioare.
Potrivit noii reglementări a asistenţei judiciare , la instanţa de judecată investită cu
solutionarea unei anumite pricini civile se poate face cerere pentru acordarea de scutiri,
reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar
în cazul în care cel care face solicitarea dovedeşte că nu e în stare să facă faţă cheltuielilor
unei judecăţi fără a primejdui propria sa intreţinere sau a familiei sale…. Asupra cererii
instanţa de judecată dispune prin încheiere dată fără dezbateri, în camera de consiliu.
Cheltuielile pentru care una din părţi a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviinţarea
asistenţei judiciare, vor fi puse în sarcina celeilalte parţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile
sale, şi vor fi urmărite potrivit legii.
În afara de plata taxei de timbru, cei ce introduc cereri în justiţie trebuie să achite şi
valoarea timbrului judiciar.
Sediul materiei: O.G. nr.32/1995 cu modificările şi completările ulterioare11 .

1.3. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute în art.194

C.proc.civ.

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la conţinutul cererii de chemare în judecată

atrage sancţiuni cu o natură juridică diferită, mai ales în urma actualelor modificări legislative.
În funcţie de aceste sancţiuni se face distincţie, de regulă, între elementele esenţiale şi
neesenţiale ale cererii de chemare în judecată.
a) suspendarea judecăţii
Reiteram, în primul rând, ideea conform cu care prin introducerea instituţiei
prevăzute de art.242 alin.1 NCPC., , neîndeplinirea oricărei condiţii de formă sau a oricărei
alte obligaţii procedurale pusă în vedere de către preşedintele instanţei sau judecătorul de
serviciu, cu ocazia înregistrării cererii de chemare în judecată, poate atrage suspendarea
judecăţii, chiar înainte de fixarea oricărui termen în instanţă, deci înainte de începerea
propriu-zisă a procesului.
b. anularea cererii - Conform art.196: „cererea de chemare în judecată care nu
cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată
nulă.”
Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă
lipsa de semnatură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de infăţişare
următoare, iar când este prezent în instanţă chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea”.
Prin urmare, lipsa obiectului cererii şi a numelui părţilor face ca cererea de chemare în
10
Lg.nr 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M.Of. al româniei, partea I, nr. 173/29.07.1997
a suferit numeroase modificări, determinate în primul rând de inflaţie şi de demonetizarea leului, în prezent,
sumele reprezentând taxele judiciare de timbru se indexează la 1 ianuarie a fiecărui an, în raport cu rata inflaţiei,
prin Hotărâre de Guvern; în prezent, taxele judiciare de timbru se calculează potrivit modificărilor aduse de H.G.
nr. 797/2005, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 725/10.08.2005; OUG nr. 212/2008 şi Legea nr.
276/2009
11
O.G. nr. 32/1995, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 201/30.08.2005; ultima modificare a O.G. nr.
32/1995 s-a făcut potrivit Lg. 781/2001, publicată În M.Of. al României, partea I, nr. 28/17.01.2002;

13
judecată să fie lovită de nulitate absolută, nulitate care operează, subliniem, din momentul în
care dosarul a ajuns în instanţa de judecată, întrucât ea se constată printr-o hotărâre. Lipsa
semnăturii este lovită tot de nulitate, doar că această nulitate are un regim juridic special:
poate fi invocată oricând, dar se acordă un termen pentru îndeplinirea condiţiei şi numai apoi
se anulează cererea.
Cererea va fi anulată de asemenea dacă instanţa constată că, deşi reclamantului i s-a
pus în vedere, acesta nu a făcut dovada achitării totale sau parţilale a taxei de timbru sau/şi a
timbrului judicar; şi nici nu s-a admis vreo cerere de acordare a asistenţei judiciare.
Sancţiunea anulării intervine totodată şi în cazul în care cererea este introdusă de
către un reprezentant (legal sau convenţional), şi acesta nu face dovada calităţii sale, deşi i se
acordă un termen în acest sens.
Cu privire la celelalte menţiuni din cuprinsul art.194, trebuie menţionat faptul că
ele nefiind prevăzute de norme imperative (ci dispozitive) pot conduce la anularea cererii, în
condiţiile respectării dispoziţiilor art.175C NCPC.: „Actul de procedură este lovit de nulitate
dacă prin nerespectarea cedrinței legale s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât
prin desființarea acestuia”. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege vătămarea se
presupune până la dovada contrarie”.
c. decăderea în cazul în care în cerere nu sunt invocate motivele în fapt şi în drept,
sau nu sunt solicitate dovezile, potrivit art.194 NCPC., sancţiunea care intervine este, în
general, decăderea din dreptul de a le mai invoca sau propune.

1.4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată, ca mijloc procedural prin care se declanşează

procesul civil produce o serie de efecte specifice:
1.4.1. Învesteşte instanţa cu judecarea cauzei: părţile dobândesc drepturi şi
obligaţii procesuale; instanţa dobândeşte dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a cerceta şi
soluţiona cauza; dreptul ce se tinde a se valorifica devine drept litigios; de la data introducerii
cererii de chemare în judecată, în principiu, se vor produce efectele hotărârilor judecătoreşti,
întrucât majoritatea hotărârilor civile au un caracter constitutiv (cu excepţia celor care au
caracter declarativ).
1.4.2. Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual: sunt fixate
părţile între care se va purta procesul şi obiectul acestuia. După acest moment sfera
persoanelor care pot participa în calitate de părţi la proces nu poate fi lărgită decât prin
introducerea unor terţe persoane în proces, în condiţiile art.61-79 NCPC sau, în mod
excepţional, prin substituirea unei părţi cu o altă persoană. Instanţa, din oficiu, nu poate
introduce terţe persoane în proces.
În mod similar, instanţa este îndreptăţită să se pronunţe numai asupra pretenţiilor
deduse prin cererea de chemare în judecată, ea neputându-se pronunţa asupra a ceea ce nu s-a
cerut şi nici nu poate acorda mai mult decat s-a cerut.
Cadrul procesual cu privire la obiect poate fi însă extins de pârât prin formularea
unei cereri reconvenţionale sau de către terţii intervenienţi prin formularea unei cereri de
intervenţie, ori de către ambele părţi printr-o cerere de chemare în garanţie.
1.4.3. Se determină competenţa teritorială a instanţei – competenţa generală , iar în
cazul competenţei alternative – prin introducerea cererii incetează dreptul de opţiune al
reclamantului.
Tot relativ la competenţă se poate menţiona că prin introducerea cererii de chemare
în judecată se creează starea de litispendenţă; introducerea unei noi cereri în faţa unei instanţe
diferite, chiar competente, având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi o cauză identică,

14
determinând apariţia litispendenţei care trebuie soluţionată în sensul dezânvestirii celei din
urmă instanţe sesizate (art. 138 NCPC)
1.4.4. Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia Conform art.16
lit.b)D.167/58, prescripţia se întrerupe prin: „introducerea unei cereri de chemare în judecată
ori arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească sau la un organ de
arbitrare necompetent”.
Cererea de chemare în judecată se consideră depusă în ziua primirii ei la instanţă,
chiar dacă este neregulată, sau în ziua expedierii ei prin postă, dacă a fost trimisă recomandat.
Intreruperea şterge prescripţia începută înainte de a fi intervenit împrejurarea care
a provocat-o; deci, după intrerupere curge un nou termen de prescripţie.
Pentru ca acest efect specific să subziste trebuie ca cererea să fie admisă:
„prescripţia nu se consideră întreruptă în acele cazuri în care cererea a fost respinsă,
anulată, dacă s-a perimat ori dacă cel care a formulat-o a renunţat la ea”(art.16 alin.3
D.167/58).
1.4.5. De la data introducerii cererii operează punerea în intârziere a pârâtului, cu
efecte diferite, după cum urmează:
- încetează buna-credinţă avută anterior de posesorul cu această calitate, prin
urmare, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată el datorează fructele;
- în acţiunile care au ca obiect predarea unui bun determinat, de la această dată
riscul pieirii bunului trece asupra pârâtului;
- cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care
anterior nu erau purtătoare de dobânzi ;
- în cazul obligaţiilor de a da sau a nu face ceva, din ziua introducerii cererii de
chemare în judecată se datorează daune-interese;
- anumite acţiuni cu caracter strict personal trec asupra moştenitorilor dacă au fost
introduse de autorul dreptului în timpul vieţii sale: acţiunea privind stabilirea filiaţiei faţă de
mamă; acţiunea pentru tăgada paternităţii; acţiunea privind stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei şi acţiunea privind revocarea unei donaţii pentru ingratitudine.

1.5. Procedura privind primirea cererii de chemare în judecată (art.200-203 NCPC)

Etapa scrisă, premergătoare judecăţii debutează, cum este şi firesc, cu sesizarea

instanţei civile prin cererea de chemare în judecată. Instanţa civilă nu se sesizează din oficiu,
ea trebuie sesizată de către partea interesată, prin cerere ( art.192 NCPC ).
Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa de judecată personal de către
reclamant sau printr-un reprezentant împuternicit, fie la judecătorul de serviciu, fie la
preşedintele instanţei. Cererea va putea fi expediată şi prin postă (art.183 NCPC).
Potrivit art. 114 modificat substanţial prin noile reglementări, preşedintelui
instanţei sau judecătorului de serviciu însărcinat cu primirea cererilor le revin o serie de
obligaţii printre care, cea mai importantă este aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor
formale prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată (art.202 alin.1), făcându-se
referire astfel la dispoziţiiile art. 194-196 NCPC. Potrivit art. 29 din Normele metodologice
privind taxele judiciare de timbru, se verifică totodată, în baza acestor atribuţii administrative,
plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar care se datorează anticipat.
Dacă în urma verificărilor făcute se constată că cererea este incompletă sau
cuprinde menţiuni greşite, ori în cazul în care taxele de timbru nu au fost achitate sau nu au
fost achitate într-un cuantum suficient, preşedintele sau judecătorul de serviciu are obligaţia să
pună în vedere reclamantului condiţiile pe care le mai are de indeplinit, cuantumul taxei de
timbru care trebuie achitată, necesitatea depunerii cererii şi celorlalte înscrisuri în numarul
necesar de exemplare, să indice toate celelalte lipsuri ale cererii în vederea completării lor.

15
 „Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este
posibilă, cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul în
care cererea a fost primită prin postă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu
menţiunea că, până la termenul acordat, urmează să se facă completările sau modificările
necesare”(art.200 alin.2).
Prin urmare, indiferent de corectitudinea cererii şi de respectarea sau nu a tuturor
condiţiilor menţionate mai sus, cererea va fi înregistrată, momentul depunerii ei la instanţă
constituind, deci, momentul sesizării instanţei civile şi conducând la întreruperea prescripţiei
extinctive.
Aliniatele următoare ale art.200 NCPC cuprind, cum este şi firesc, sancţiunea
pentru nerespectarea dispoziţiilor anterioare: „Când cererea nu îndeplinește cerințele
prevăzute la art. 194-197, reclamantultui i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea
că, în termen de cel mul 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau
modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune
obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art
202 alin. (3).”
Art.242 NPCP. introduce, după cum se observă, un nou caz de suspendare legală
facultativă a judecăţii astfel: „când constată că desfăşurarea normală a judecăţii este
împiedicată din vina părţii reclamante prin neândeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori
stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii, instanţa poate
suspenda judecata, arătând în incheiere care anume obligaţii nu au fost respectate…”(alin.1).
În art.202 C.proc.civ. este înscrisă pentru preşedintele instanţei o altă facultate de
care acesta poate uza în etapa prealabilă, cu ocazia primirii cererii de chemare în judecată:
„(1) În procesele în care, în condiţiile art. 59, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi,
judecătorul, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a se asigura
desfăşurarea normală a activităţii de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale părţilor, va putea dispune, prin rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar şi
îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor de procedură numai pe numele
mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.
(2) Reprezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari, persoane fizice
ori persoane juridice, cu respectarea dispoziţiilor privind reprezentarea judiciară.
(3) Dovada mandatului va fi depusă de către reclamanţi în termenul prevăzut la art. 200 alin.
(2), iar de către pârâţi, odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu îşi aleg un mandatar sau nu
se înţeleg asupra persoanei mandatarului, judecătorul va numi, prin încheiere, un curator
special, în condiţiile art. 58 alin. (3), care va asigura reprezentarea reclamanţilor sau, după
caz, a pârâţilor şi căruia i se vor comunica actele de procedură. Măsura numirii curatorului
se comunică părţilor, care vor suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia.”.
O dată satisfăcute condiţiile prevăzute de lege pentru forma cererii de chemare în
judecată, condiţia multiplului exemplar, făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a
timbrului judiciar, şi, dacă au fost îndeplinite toate celelalte obligaţii legale sau puse în vedere
de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu, aceştia din urmă pot fixa primul
termen în instanţa de judecată: „Judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată ,dispune, prin rezoluție,
comunicarea acesteia între pârât, punându-i-se în vedere că are obligația de a depune
întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de
zile de le comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art 165.” (art.201 alin. 1
NCPC).
Noile reglementari introduc, aşadar, o nouă modalitate de acordare a termenului în
cunoştinţă.

16
 Prin aceeaşi rezoluţie, „2) Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care
este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul
va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.
(3) În termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează
prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data
rezoluției, dispunând citarea părților.” (art.201 alin.2-3 NCPC.).
Potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. 5 NCPC., dacă pârâtul locuieşte în străinătate,
judecătorul, prin rezoluţie, va fixa un termen mai îndelungat, informându-l totodată că „În
cazul în care pârâtul domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai
îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările cauzei. Citarea se va face cu respectarea
dispozițiilor art. 156 NCPC.”. Aşa cum am arătat şi cu ocazia menţionării obligaţiei de
alegere de domiciliu pentru reclamantul cu domiciliul în străinătate, şi pârâtului domiciliat în
străinătate ii revine aceeaşi obligaţie. Ea operează însă după inştiinţare, deci procedura de
citare pentru primul termen de judecată trebuie făcută în mod obişnuit, motiv pentru care se şi
fixează un termen mai îndelungat. Pentru nerespectarea de către pârât a acestei obligaţii, codul
de procedură civilă nu prevede nici o sancţiune, instituind insă o prezumţie care poate fi
considerată ca având un asemenea caracter: prezumţia că scrisoarea recomandată prin care i-
au fost expediate citaţiile ulterioare şi toate celelate acte de procedură a ajuns la destinatar
care a luat la cunoştinţă de aceste termene şi acte, fără să fie nevoie de vreo altă dovadă în
afara recipisei de predare a acestei scrisori la posta română. Alături de aceste măsuri
obligatorii, preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu, cu ocazia fixării termenului de
judecată mai poate lua şi alte masuri necesare desfăşurării în bune condiţii a judecăţii. Astfel,
potrivit art.203 alin. 1 NCPC. : „Judecătorul sub rezerva dezbaterii la promul termen de
judecată, dacă s-a solicitate prin cererea de chemare în judecată, va putea dispune citarea
pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum și orice alte
măsuri necesare pentru desfășurarea procesului civil”.
De asemenea, „În condițiile legii, se vor putea încuviința, prin încheiere executorie
măsuri asiguratorii, precum și măsuri pentru asigurarea probelor”(art.203 alin. ultim
NCPC).

1.6. Alte activităţi premergătoare şedintei de judecată

După primirea cererii de chemare în judecată aceasta se înregistrează în registrul

general al instanţei, numărul de ordine constituind numărul viitorului dosar. Apoi, dosarul se
încopertează, cererea şi celelalte înscrisuri fiind legate în mapă şi numerotate.
După efectuarea acestor operaţiuni, dosarul merge la biroul de citaţii unde grefierii
efectuează procedura de citare şi comunicare a actelor procedurale conform celor indicate de
judecător în rezoluţia prin care s-a fixat primul termen în instanţă.
În continuare, dosarele sunt arhivate pe termene în arhiva curentă, până cu 2-3 zile înainte de
primul termen de judecată când sunt preluate de către grefierul de şedintă care: verifică
îndeplinirea procedurii de citare, întocmeşte lista de şedintă şi înmânează dosarele
judecătorului/ judecătorilor care formează completul de judecată în vederea studirerii lor.
La intocmirea listei de sedinţă, în stabilirea ordinii cauzelor grefierii vor trebui să
ţină seama de natura lor şi de caracterul urgent. Astfel, cererile cu arestaţi în altă cauză,
cererile de ordonanţă preşedinţială, cererile privind acordarea pensiei de întreţinere,
încredinţarea copiilor minori, contestaţiile la executare, fiind cereri cu caracter urgent vor
putea fi trecute înaintea celorlalte(art.215 alin.2 NCPC.). De asemenea dosarele mai vechi se
trec înaintea celor mai noi.

17
 Lista proceselor va trebui afişată pe uşa completului cu cel puţin o oră înainte de
începerea şedinţei (art.215 alin.1 NCPC.).De asemenea, lista proceselor se trece în condica
şedinţei de judecată, pentru ca ulterior şedinţei, judecătorii să poată trece soluţiile

2. Întâmpinarea

2.1. Noţiune
Întâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul raspunde la pretenţiile
reclamantului, arătând totodată apărările sale.
Ea face parte, alaturi de cererea de chemare în judecată şi cererea reconventională,
din etapa scrisă, pregătitoare a şedinţei de judecată.
2.2 Conţinut
Potrivit art.205 alin.2, întâmpinarea trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:
1. Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului
2. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii
3. Dovezile cu care se apară împotriva fiecărui capăt de cerere: Modalitatea prin
care se indică acestea este aceeaşi cu cea de la cererea de chemare în judecată.
De regulă, dovezile pârâtului, care apără poziţia sa procesuală sunt, de fapt
cotraprobe. În formularea lor, pârâtul se poate orienta în funcţie de dovezile solicitate de către
reclamant, ştiut fiind că sarcina probei revine mai întâi celui din urmă.
4. Semnatura Semnatura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt
pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.
2.3. Procedura privind depunerea întâmpinării
Potrivit art.208 alin.1 NCPC așa cum a fost modificat prin O.U.G.138/2000 :
„întâmpinarea este obligatorie, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres
altfel”.
Potrivit art. 206 alin.1 NCPC, ca şi la cererea de chemare în judecată la
întâmpinare se adaugă un număr de copii similar numărului de reclamanţi; de asemenea se vor
adăuga acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină pârâtul, mai
mult un rând de copii pentru instanţă.
„Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant stă în
judecată în mai multe calităţi juridice, se va depune la dosar pentru aceste parti câte o
singură copie (art.206 alin.2 NCPC).
Potrivit art.207 NCPC., în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii pot
răspunde printr-o singură întâmpinare.
Faptul că în actualul sistem depunerea întâmpinării este obligatorie are ca
principal efect instituirea sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi
de a invoca excepţii relative, cunoscute anterior primului termen de judecată.
De asemenea, chiar în cazul asistării sau reprezentării pârâtului de către avocat,
nedepunerea întâmpinării nu este o sancţiune radicală. Ea atrage decăderea pârâtului din
dreptul de a mai invoca apărări proprii, precum şi dovezi în sprijinul acestor apărări, dar,
potrivit art.263 pârâtul: „Partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuși
să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezii părții potrivnice”.

18
 De asemenea, sancţiunea decăderii trebuie corelată cu dispozitiile art.201 alin. 2-3
NCPC. Depunerea întâmpinării trebuie facută în termen de 10 zile de la comunicare, dar
pârâtul trebuie să primească citaţia şi copie de pe cererea de chemare în judecată cu cel putin
20 zile libere (10 zile în pricinile urgente), numai în acest mod având suficient timp pentru a-
şi pregăti apărarea. Aşadar, dacă nedepunerea întâmpinării în termen este subsecvenţa unei
culpe a instanţei de judecată, sancţiunea decăderii nu mai poate opera.
Credem că mai sunt necesare alte două precizări:
a.) dacă, în condiţiile art.204 alin.1, la prima zi de infăţişare instanţa acorda
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii şi pentru a propune noi
dovezi, cererea modificată se comunică pârâtului, în vederea depunerii întâmpinării., care
considerăm noi trebuie depusă tot în termenul prevăzut de art. 201 alin. 2, cu 10 zile înainte
de următorul termen de judecată, cu respectarea termenului de 25 de zile acordat pârâtului
pentru depunerea sa;
b.) Întâmpinarea nu este un act specific numai judecăţii în primă instanţă. În
sensul art.471 alin.3 întâmpinarea trebuie depusă în apel cu cel puţin 15 zile înainte de
termenul stabilit pentru judecată. şi în cazul recursului (art. 490) acest termen se dublează .

3. Cererea reconvenţională (art.209-210 NCPC)

3.1. Noţiune

Dacă pârâtul - prevede art. 209 alin.1 NCPC. - are pretenţii în legatură cu cererea
reclamantului,pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta,poate să
formuleze cerere reconvențională. Prin urmare, în procesul civil pârâtul poate ieşi din
pasivitate adoptând o atitudine ofensivă şi formulând pretenţii proprii.
Din punct de vedere procesual cererea reconvenţională este o cerere incidentală,
facultativă pentru pârât. Invocând pretenţii de sine stătătoare pârâtul ar fi putut alege să se
judece separat, printr-o acţiune distinctă.
Avantaje:
- conduce la o mai bună administrare a justiţiei prin rezolvarea în cadrul aceluiaşi
proces a mai multor cereri;
- determină realizarea unei economii de timp şi cheltuieli;
- oferă condiţii pentru o mai bună judecată , judecătorii fiind puşi în situaţia de a
cunoaşte în toată complexitatea raporturile juridice dintre părţi;
- constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; pârâtul poate
pretinde daune-interese pentru introducerea intempestivă a cererii de chemare în judecată;
- inlatură riscul unor hotărâri contradictorii sau greu de conciliat.
Printre dezavantajele principale sunt de menţionat: poate fi folosită ca un mijloc de
intimidare a reclamantului iniţial; poate conduce la întârzierea judecării cererii principale etc.
În literatura juridică se arată că de multe ori prin cererea reconventională se
urmăreşte operarea unei compensaţii judiciare; alteori, prin intermediul său se urmăreşte
paralizarea acţiunii reclamantului şi impiedicarea condamnării pârâtului (spre exemplu, dacă
reclamantul solicită executarea unui contract, prin reconvenţională pârâtul poate solicita
anularea sau rezoluţiunea convenţiei);
3.2. Condiţii
Fiind o adevarată acţiune exercitată de pârâtul dintr-un proces aflat deja pe rolul
instanţei cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate exigenţele unei cereri de
chemare în judecată (art.209 alin.3NCPC).
Având caracter incidental, ea nu poate fi considerată ca atare decât dacă este
formulată de către pârât, în interiorul unui proces pendinte.

19
 Condiţia suplimentară care se impune constă în aceea că cererea reconvenţională
trebuie să aibă legatură cu cererea reclamantului. Aceasta va fi dedusă de instanţa din scopul
pe care pârâtul îl urmăreşte prin exercitarea cererii principale: compensarea pretenţiilor sale
cu cele ale reclamantului, paralizarea acţiunii acestuia etc.(exemple: divorţ; partaj; )
3.3. Procedura de soluţionare a cererii
Competenţa
Fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională se judecă de către instanţa
investită cu judecarea cererii principale, conform dispoziţiilor art.123 NCPC., chiar dacă
ulterior primirii sale s-a dispus disjungerea şi cererea, în fapt, se judecă separat de cererea
principală12.
Termen
„Cererea reconvenţională se depune,sub sancțiunea decăderii, odată cu
întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare.
Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea
reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului în
acest scop” (art.209 alin.4 și 6 NCPC.).
Nerespectarea acestui termen are drept sancţiune judecarea separată a cererii
reconvenţionale, afară de cazul când ambele părţi consimt ca cererile să se judece împreună
(art.135 C.proc.civ.)
Când însă numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa poate
dispune judecarea separată a cererilor”. Disjungerea este însă şi trebuie să rămână o situaţie
de excepţie; în unele cazuri chiar legiuitorul a statuat că ea nu este . O bună administrare a
justiţiei impune că întotdeauna cele două cereri să se judece împreună dacă au un obiect
identic sau au aceeaşi finalitate, cu alte cuvinte atunci când soluţionarea cererii
reconvenţionale depinde de soluţia dată acţiunii principale 13. S-ar putea ajunge altfel, la
pronunţarea unor soluţii contradictorii14.
3.4. Efecte introducerii cererii reconvenţionale:
- reţinâand cererea reconvenţională spre rezolvare, instanţa va da o singură
hotărâre, cu soluţii distincte, cuprinse în cadrul aceluiaşi dispozitiv (părţile au dobândit în
proces calităţi duble: reclamant –pârât şi pârât-reclamant);
- hotărârea instanţei va dobândi autoritate de lucru judecat atât în privinţa celor
statuate faţă de cererea principală, cât şi faţă de cele statuate faţă de reconvenţională;
- dacă judecată în cererea principală s-a stins, cererea reconvenţională continuă să
fie judecată întrucât ea are autonomie procesuală. Astfel, spre exemplu, renunţarea la acţiune
sau chiar renunţarea la dreptul subiectiv făcute de reclamantul-pârât nu influenţează judecata
cererii reconvenţionale; perimarea cererii de chemare în judecată nu atrage şi perimarea
cererii reconvenţionale dacă instanţa, odată cu suspendarea a dispus disjungerea celor două
cereri; bineânţeles soluţia este diferită dacă perimarea a intervenit anterior inroducerii cererii
reconvenţionale.
În literatura juridică s-a pus problema dacă reclamantul-pârât poate formula la
rândul său reconvenţionala la pretenţiile pârâtului, soluţiile oferite de practică mergând de la
12
Spre exemplu, dacă într-o acţiune în revendicare a unui imobil cu o valoare mai mare de 5 miliarde lei (de
competenţa tribunalului pentru judecată în fond), se formulează o cerere reconvenţională prin care se solicită
acordarea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru întreţinerea imobilului, cerere evaluată la 300 milioane lei
(cerere de competenţa judecătoriei pentru judecat în fond), chiar şi după disjungere, cererea reconvenţională
rămâne a fi judecată de către tribunal, prin prorogare legală de competenţă;
13
I.Stoenescu, S.Zilbernstein – Tratat de drept procesual civil, E.D.P., Bucureşti, 1977, p. 471;
14
Spre exemplu, în cazul litigiilor succesorale, nu se poate disjunge cererea reconvenţională formulată de un
moştenitor cu privire la pretenţiile succesorale, pentru că există riscul pronunţării unor soluţii contradictorii care
ar necesita ulterior revizuirea celei din urmă hotărâri pronunţate ;

20
raspunsul negativ15, justificat de ideea tergiversării judecăţii prin deschiderea posibilităţii unui
şir nesfârşit de cereri, până la cel afirmativ 16. Adepţii acestui punct de vedere se fundamentau
pe lipsa unui text care să interzică formularea unei asemenrea cereri, pe existenţa aceloraşi
avantaje ca şi în cazul reconvenţionalei pârâtului şi pe principiul egalităţii părţilor.
Opinii mai recente optează pentru o cale de mijloc, susţinându-se că
reconvenţionala reclamantului ar fi admisibilă numai când este întemeiată pe acelaşi titlu ca şi
reconvenţionala pârâtului sau când reclamantul solicită daune provocate de cererea
pârâtului17.
Trebuie să observăm că, dacă cererea reconvenţională este depusă de pârât cel mai
târziu până la prima zi de infăţişare, reclamantul, la acel moment poate, potrivit art.132 alin.1
C.proc.civ. să-şi înteregească sau să-şi modifice cererea sau să propună noi dovezi, astfel ca
formularea unei reconvenţionale ar apărea ca inutilă

Secţiunea a III - a
Măsurile asiguratorii

1. Consideraţii generale

Pornind de la definiţia acţiunii civile: totalitatea mijloacelor procedurale puse la

dispoziţia titularului dreptului subiectiv, pentru realizarea acestui drept, este lesne de înţeles
noţiunea de măsuri asiguratorii. Astfel, o hotărâre favorabilă ar fi lipsită de efectele sale
specifice, (forţa de constrângere a statului dovedindu-se ineficientă) dacă punerea ei în
executare nu ar conduce la valorificarea drepturilor recunoscute în cuprinsul său.
Această situaţie este în general posibilă datorită faptului că între momentul iniţierii
judecăţii şi momentul în care hotărârea devine executorie se scurge un interval de timp
suficient de lung, care permite debitorului de rea-credinta să-şi asigure insolvabilitatea sau,
chiar cauze obiective pot determina dispariţia sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre.
Pentru a preântampina aceste situaţii, legiuitorul pune la dispoziţia reclamantului de bună-
credinţă mijloace de natură a indisponibiliza şi conserva bunurile ce formează obiectul
acţiunii, denumite generic – mijloace de asigurare a acţiunii civile.
Prin asigurarea acţiunii se garantează posibilitatea punerii efective în executare a
hotărârii care va fi obţinută de reclamant.
Noul Cod de Procedură Civila reglementează în Titlul IV, cap. I-III, art.952-977
următoarele măsuri asiguratorii: sechestrul asigurator, sechestrul judiciar, poprirea
asiguratorie.
O trasătură esenţială a acestor măsuri este aceea că în raport cu acţiunea principală,
ele au întotdeauna un caracter accesoriu.

2. Sechestrul asigurator (art.952-969 C.proc.civ.)

2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

Reprezintă o măsură de indisponibilizare a unor bunuri mobile sau imobile ale
pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului realizarea
creanţei constatată prin hotărârea ce se va pronunţa.
Astfel, potrivit art. 953 alin.1 şi 2 C.proc civ.: „ Creditorul care nu are titlu
executoriu, dar a cărui creanţă este constată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita
15
Gr.Porumb – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 275;
16
I.Deleanu – Tratat de procedură civilă,vol.I, Ed.Servo-Sat, Arad, 2000, nota 6, p. 189;
17
V.M.Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,vol. II, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, p. 60;

21
înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă
dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de
către instanţă.
Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dar care
dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, o dată cu cererea de sechestru, o cauţiune de
jumătate din valoarea reclamată”.
Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului asigurator, trebuie să
deosebim mai multe situaţii:
1. Obiectul acţiunii trebuie să constea în plata unei creanţe; creanţa, totodată trebuie
să fie exigibilă.
2. Această creanţă trebuie constatată printr-un înscris;
3. În situaţia prevăzută la art. 953 alin. 1 C. proc. civ., creditorul trebuie să facă
dovada că a declanşat litigiul de fond, prin introducerea cererii de chemare în judecată prin
care pretinde plata unei sume de bani.
Suplimentar, dar facultativ, instanţa sesizată cu cererea de înfiinţare a sechestrului
asigurator asupra bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului îl poate obliga pe creditor să
depună o cauţiune, în cuantumul stabilit de judecător18.
4. În situaţia reglementată de art. 953 alin. (2) C. proc. civ., atunci când creanţa
pretinsă de creditor, deşi exigibilă, nu este constatată în scris, pentru a se putea înfiinţa
sechestrul asigurator, este necesară pe lângă introducerea cererii de chemare în judecată prin
care se declanşează litigiul de fond şi depunerea, o dată cu cererea de înfiinţare a sechestrului,
unei cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă de către reclamant.
5. A treia situaţie, derogatorie şi de excepţie, este reglementată în alin.3 al art. 953
C.proc. civ. Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă,
în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta să asigurările date creditorului sau nu a dat
asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să
îşi ascundă sau risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să facă dovada
introducerii cererii de chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de fond, precum şi să
depună o cauţiune în cuantumul pe care îl va fixa instanţa, deci depunerea cauţiunii este
obligatorie, numai stabilirea cuantumul cauţiunii fiind lăsată la aprecierea instanţei.
Din trimiterea pe care o face teza a doua a art. 953 alin. (3) C. proc. civ. la „condiţiile
prevăzute de alin. (1)” al aceluiaşi articol, ar rezulta că este necesar ca respectiva creanţă,
neexigibilă, să fie constatată în scris.

2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurator

Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator se soluţionează de instanţa
competentă să judece litigiul de fond (art. 954 alin. (1) C. proc. civ.). În cazul cererea de
înfiinţare a sechestrului asigurator se depune o dată cu cererea de chemare în judecată prin
care se declanşează litigiul de fond, atunci, potrivit art. 114 alin. (6) C. proc. civ., ea va fi
soluţionată de preşedintele instanţei prin încheiere executorie.
Creditorul trebuie să anexeze la cerere înscrisul constatator al creanţei (pentru
situaţiile la care se referă articolul 954 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.) sau recipisa din care
să rezulte consemnarea a jumătate din valoarea reclamată în litigiul de fond (pentru situaţia la
care se referă art. 954 alin. (2) C. proc. civ.), iar, atunci când cererea este formulată după
introducerea cererii de chemare în judecată, trebuie alăturată şi dovada din care să rezulte
declanşarea litigiului de fond.
Instanţa va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator de urgenţă, în
camera de consiliu, fără citarea părţilor, pronunţând o încheiere executorie.
18
Aşadar, depunerea cauţiunii este lăsată la libera apreciere a judecătorului sub dublu aspect: necesitatea luării
unei asemenea măsuri şi cuantumul sumei stabilite drept cauţiune;

22
 Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie
făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului asigurator,
indiferent că a fost admisă ori respinsă, este supusă numai recursului, termenul de recurs fiind
de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen
scurt a părţilor. Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel mult 24 de ore, iar
hotărârea asupra recursului trebuie redactată în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare
(art. 954 alin.3, coroborat cu art. 954 alin.3 C.proc.civ.).
Nedepunerea cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea de drept a
sechestrului asigurator, care se va constata prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.
După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având în vedere că
această încheiere este executorie, măsura asiguratorie se va aduce la îndeplinire de către
executorul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită, care se aplică în mod
corespunzător. Bunurile mobile urmăribile vor fi sechestrate numai în măsura necesară
realizării creanţei, iar în cazul în care sechestrul asigurator este aplicat asupra unui bun
imobil, atunci el se va înscrie de îndată în cartea funciară, măsura asiguratorie devenind astfel
opozabilă tuturor celor care, după înscriere vor dobândi vreun drept asupra imobilului
respectiv (art. 955 alin.1-3 C.proc.civ).
Împotriva modului în care executorul judecătoresc aduce la îndeplinire măsura
asiguratorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul ori o terţă persoană) poate face
contestaţie. Contestaţia la care se referă art. 955 alin. (4) C. proc. civ. este guvernată de
dispoziţiile aplicabile contestaţiei la executare.
2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate. Ridicarea sechestrului asigurator
Art. 958 C. proc. civ. prevede că valorificarea bunurilor sechestrate va putea avea
loc numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu (ceea ce presupune o hotărâre
executorie prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani către creditor), caz în
care, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei fomalităţi, sechestrul asigurator se transformă în
sechestru executoriu19.
La cererea debitorului, sechestrul asigurator poate fi ridicat mai înainte de
soluţionarea definitivă a litigiului de fond, însă numai dacă debitorul „va da garanţie
îndestulătoare ”(art. 957.).
Încheierea asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurator, indiferent de soluţie,
este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se judecă de
urgenţă şi cu precădere (art. 957 C.proc.civ.).
În cazul în care cererea de chemare în judecată care a stat la baza înfiinţării măsurii
asiguratorii a fost respinsă, anulată ori s-a constatat perimarea acesteia, prin hotărâre
irevocabilă, precum şi în cazul în care creditorul renunţă la judecată, debitorul este îndreptăţit
să solicite ridicarea sechestrului asigurator.
Instanţa se va pronunţa asupra cererii prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea
părţilor Asupra cererii se va pronunţa fără citarea părţilor, toate dispoziţiile cuprinse în art.
593 C.proc.civ. aplicându-se în mod corespunzător (art. 957 alin.2 C.proc.civ.).

3. Sechestrul judiciar (art.972-977 NCPC.)

3.1. Noţiune
Sechestrul judiciar este o măsură de indisponibilizare a bunului (bunurilor) care
formează obiectul litigiului, prin încredinţarea lui, din dispoziţia instanţei de judecată, în
19
Dispoziţia, de altfel, este şi consacrată expres în art. 411 alin.4 C.proc.civ. însă numai în materia urmăririi
silite mobiliare ;

23
păstrarea şi administrarea, pe toată durata procesului, unei terţe persoane sau chiar celui care
îl deţine.
Astfel, potrivit art. 598 C.proc.civ. „Ori de câte ori există un proces asupra
proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil, ori
asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa de judecată va
putea să înviințeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă
această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”20.

3.2. Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar

Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar se desprind cu claritate chiar din textul de
lege citat mai sus:
- să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului care
formează obiectul judecăţii;
- instanţa să găsească măsura ca necesară pentru conservarea dreptului respectiv21;
- depunerea unei cauţiuni 22, atunci când instanţa consideră necesar. Prin urmare,
această condiţie are un caracter facultativ, instanţa fiind cea care va decide de la caz la caz.
În contextul analizării instituţiei, alte câteva observaţii se impun:
- măsura are un caracter facultativ (încuviinţarea se poate face de către instanaţă
numai dacă reclamantul învederează că există împrejurări grave care să o justifice:
deteriorarea bunului de către pârât; pârâtul îl privează pe celalalt coproprietar de fructele sau
veniturile la care este îndreptăţit etc);
- măsura se ia cu privire la acele bunuri faţă de care ea este necesară ( nu neapărat
cu privire la toate bunurile care formează obiectul judecăţii)23;
înfiinţarea sechestrului judiciar presupune, ca regulă, declanşarea litigiului de fond.
În mod excepţional însă, măsura poate fi luată şi atunci când nu există un proces pe
rol. Astfel, potrivit art. 973 alin.2 C.proc.civ. se va putea înfiinţa sechestrul judicar, chiar fără
a exista proces:
- asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa:
- asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă
că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
- asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta
învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să bănuiască că
debitorul său va fugi ori să se teamă de sustrageri ori deteriorări;
- bunul sau bunurile în litigiu vor fi puse sub sechestru judiciar numai la cererea
celui interesat.
3.3. Procedura de înfiinţare a sechestrului judiciar
20
Instituţia sechestrului judicar se deosebeşte net de instituţia sechestrului asigurător sub mai multe aspecte
dintre care menţionăm: prin instituirea sechestrului judiciar se urmăreşte conservarea unui bun care face tocmai
obiectul judecăţii părţilor, în vreme ce sechestrul asigurător urmăreşte indisponibilizarea unor bunuri care nu fac
obiectul litigiului dintre părţi; în cazul sechestrului judiciar obiectul judecăţii poartă asupra bunului a cărui
indisponibilizare se cere, pe când în cazul sechestrului asigurator obiectul judecăţii constă în plata unei creanţe;
cererea de sechestru asigurator se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cererea de sechestru
judicar se soluţionează în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
21
Simpla existenţă a unui process cu privire la un bun nu justifică, prin ea însăşi, instituirea unui sechestru
judicar. Partea care solicită luarea acestei măsuri asigurătorii este obligată să dovedeascăp necesitatea măsurii.
Această necesitatea poate rezulta din pericolul de degradare, înstrăinare sau risipire a bunurilor, din prosta
administrare a acestora etc – C.Ap. Bucureşti, secţia a Iv-a, dec. nr. 261/2000;
22
Cauţiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită instituirea sechestrului, cu titlul
de garanţie, în scopul desdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o indisponibilizare
nejustificată a bunurilor sale – a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 547/1995 în B.J.C.D., 1995, p.
371;
23
Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 2108/1971, în C.D. 1971, p. 199-200;

24
 Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se soluţionează de
instanţa competentă să rezolve cererea principală (art. 975 alin. (1) teza I C. proc. civ.), iar în
cazurile de excepţie prevăzute de art. 973 C. proc. civ. de instanţa în raza căreia se află bunul
ce urmează a fi pus sub sechestru.
Cererea se judecă de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pronunţându-se
o încheiere, care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Atât la
soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar, cât şi la judecarea recursului,
pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea trebuie făcută în cel mult 48
de ore de la pronunţare.
În cazuri urgente, până la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar de
către instanţă, la cererea părţii interesate, preşedintele instanţei va putea numi un
administrator provizoriu, prin încheiere irevocabilă (art. 977 C. proc. civ.) .
În caz de admitere a cererii, instanţa poate să îl oblige pe cel care a solicitat
înfiinţarea sechestrului judiciar să depună o cauţiune. În cazul în care a fost pus sub sechestru
judiciar un bun imobil, se va proceda şi la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară,
prin înscrierea măsurii asiguratorii în cartea funciară.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun
acord, iar dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, unei persoane desemnate de instanţă,
care poate fi chiar deţinătorul bunului24.
Executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus
sub sechestru judiciar şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-
sechestru, un exemplar al procesului-verbal urmând a fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat
măsura asiguratorie (art. 976 alin.2 C.proc.civ.).
Administratorul-sechestru este îndreptăţit să efectueze toate actele de conservare şi
de administrare, să încaseze orice venituri şi sume datorate, să plătească datorii cu caracter
curent, precum şi datorii constatate prin titlu executoriu.
Art. 976 alin. (3) teza a II-a stabileşte un caz de reprezentare legală în procesul
civil, având în vedere ipoteza în care cu privire la bunul ce formează deja obiectul judecăţii şi
care a fost pus sub sechestru judiciar de o terţă persoană declanşează un litigiu împotriva
părţilor din primul proces. Cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit,
administratorul-sechestru va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la
bunul pus sub sechestru, deci părţile din litigiul care a ocazionat instituirea măsurii
asiguratorii vor putea fi reprezentate într-un alt litigiu de către administratorul-sechestru.
Dacă a fost numit ca administrator-sechestru o altă persoană decât deţinătorul
bunului, instanţa îi va fixa pentru activitatea depusă o sumă drept remuneraţie, stabilind
totodată şi modalităţile de plată.
După finalizarea judecăţii (prin hotărâre executorie), administratorul-sechestru
trebuie să predea bunul, împreună cu fructele acestuia, inclusiv veniturile încasate, aceleia
dintre părţi căreia bunul i-a fost atribuit prin hotărâre, iar dacă administratorul-sechestru a fost
el însuşi parte în proces şi a obţinut câştig de cauză, atunci va păstra bunul şi fructele acestuia.
Prin urmare, în această materie, hotărârea de înfiinţare a sechestrului are un caracter
provizoriu, dăinuind, în principiu, până la sfârşitul procesului, când administratorul-sechestru
predă bunul, aşa cum am arătat mai sus.

4. Poprirea asigurătorie (art.970-971 NCPC.)

24
Desemnarea persoanei căreia I se încredinţează bunul sechestrat este obligatorie pentru instanţă – C.S.J., secţia
comercială, dec. nr. 5112/2001 în R.R.D. nr. 4/1973, p. 175;

25
 Poprirea asigurătorie25 reprezintă acea măsură de indisponibilizare a sumelor de
bani , a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale pe care debitorul pârât le are
de primit de la un terţ datornic al său, pentru ca, la sfarşitul procesului, în baza titlului
executoriu obţinut, creditorul să –şi îndestuleze creanţa din această sumă prin validarea
popririi.
Condiţiile şi procedura acestei măsuri sunt identice cu cele de la sechestrul
asigurător, cu excepţia obiectului popririi.
Potrivit art. 970 alin. (1) C. proc. civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra
sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate
debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 953 C.
prov. civ.
Prin urmare, în cazul popririi este vorba de indisponibilizarea unor sume de bani,
titluri de valoare sau alte bunuri incorporale pe care un terţ le datorează debitorului urmărit.
Subiectele popririi sunt: creditorul popritor- reclamantul iniţial, cel care solicită luarea acestei
măsuri; debitorul poprit – pârâtul iniţial, cel obligat faţă de creditorul popritor; terţul poprit,
datornicul (debitorul) debitorului poprit.
În aceasta situaţie se nasc trei raporturi juridice: între creditorul popritor şi
debitorul poprit (un raport de creanţă); între debitorul poprit şi terţul poprit (tot un raport de
creanţă) şi între creditorul popritor şi terţul poprit (un raport procesual, care, prin efectul
validării popririi, se poate transforma într-un raport de creanţă).
Efectele popririi:
Dispoziţiile procedurale de mai sus, se completează cu cele prevăzute în art.954-
959 C.proc.civ., referitoare la procedura popririi.
Astfel, dacă cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii este admisa, instanţa va
pronunţa o ordonanţă de poprire, prin care terţul poprit este înştiinţat să nu plătească
creditorului său (pârâtul din proces) sumele pe care le datorează (şi nici altor persoane în
numele acestuia) Aşadar, efectul direct al popririi este acela de a indisponibiliza sumele de
bani din care va urma să se îndestuleze creditorul popritor. De regulă, indisponibilizarea este
totală (se indisponibilizează întreaga sumă datorată de terţ debitorului poprit, indiferent de
cuantumul creanţei creditorului popritor). Dar instanţa, la cererea creditorului, va putea
încuviinţa indisponibilizarea cu afectaţiune specială, ceea ce înseamnă că se va putea
indisponibiliza din suma ce o datorează terţul poprit numai o sumă egală cu creanţa
debitorului popritor, şi numai la dispoziţia acestuia26.
Dacă la sfârşitul procesului, creditorul popritor obţine câstig de cauză, el îşi va
învesti hotărârea cu formă executorie, putând solicita, în caz de neexecutare voluntară din
partea terţului porit, validarea popririi .
Astfel, după încheierea procesului, măsura luată îşi schimbă caracterul, nemaifiind
o măsură asigurătorie, ci una de urmărire şi executare.
Dacă procesul este pierdut de creditor (sau în alte situaţii precum: renunţarea
creditorului la acţiune, anularea cererii, perimarea etc), măsura asigurătorie se ridică de către
instanţă chiar prin dispozitivul hotărârii, terţul poprit urmând să plătească creditorului său
(debitorul iniţial, pârâtul din proces) întreaga sumă indisponibilizată.

25
a se vedea şi T.Pop – Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;
26
Prin urmare, creditorul popritor nu va intra ăn concurs cu ceilalţi creditori chirografari ai debitorului, în ceea ce
priveşte suma poprită;

26
 Secţiunea a IV - a
Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură

1.Noţiuni introductive

Citarea – reprezintă actul procedural prin care se realizează încunoştiinţarea

părţilor (şi a altor participanţi la proces, spre exemplu, martorii) despre: existenţa procesului,
locul şi data judecăţii.
Citarea părţilor, în special, asigură realizarea practica a doua dintre principiile
importante ale dreptului procesual civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.
Pentru instanţa, citarea părţilor la judecată este obligatorie.
Astfel, art.153 C.proc.civ. statuează că: „Judecătorul poate hotărî asupra unei
cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în
afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel”. Din acest motiv, potrivit art.153 alin. 2
C.proc.civ statuează că „Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de
cate ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute
de lege, sub sancțiunea nulității”.
Nulitatea, după cum se observă este expresă, ceea ce înseamnă că, în caz de
invocare nu mai necesită şi dovedirea vătămării. În această situaţie, fiind în interesul bunei
administrări a justiţiei şi pentru a nu se ajunge la lipsirea totală de eficienţă a tuturor actelor de
procedură întocmite la termenul la care una din părţi nu a fost legal ciată, amânarea poate fi
cerută la termenul respectiv şi de către procuror sau de partea adversă care nu are interes să
obţină o hotărâre ce va putea fi desfiinţată într-o cale de atac.
Aşadar, necitarea părţilor sau citarea lor fără respectarea condiţiilor impuse de
lege conduce la sancţiunea nulităţii (dat fiind caracterul imperativ al normelor), nulitate care
poate lovi intreaga hotărâre27 sau numai actele de procedură făcute la termenul la care partea
nu a fost legal citată.
Trebuie menţionat în acest context că vicierea sau lipsa procedurii de citare a unei
părţi la un anumit termen conduce la anularea tuturor actelor de procedură făcute la acel
termen, cu condiţia că nulitatea să fi fost invocată cel târziu la termenul imediat următor la
care partea a fost legal citată. dacă partea se prezintă la judecată şi nu invocă nulitatea
respectivă, sau dacă, deşi legal citată nu se prezintă la judecată, actele făcute la termenul la
care partea nu a fost legal citată se consideră valabile, operând confirmarea lor tacită; de
altfel, confirmarea poate fi şi expresă28.

27
Astfel, spre exemplu, necitarea părţii la termenul de concluzii pe fond sau necitarea sa pe parcursul intregului
proces conduc la nulitatea întregii hotărâri; nulitatea trebuie însă invocată, prin intermediul căii de atac prevăzute
de lege (apel sau recurs); în caz contrar, chiar nulă absolut, hotărârea trece în puterea lucrului judecat.
Dacă a fost invocată, nulitatea impune asupra apelului, soluţia prevăzută în art. 297 alin.2 C proc.civ.
(anularea hotărârii primei instanţe şi reţinerea procesului spre rejudecatre de către instanţa de apel) şi asupra
recusrului, soluţia prevăzută de art. 312 alin.4 sau 5, coroborat cu art. 304 pct.5 C.proc.civ. ( casarea hotărârii
primei instanţe şi reţinerea cauzei spre rejudecare sau casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre
rejudecare, în situaţia în care un a din părţi nu a fost regulat citată nici la administrarea probelor şi nici la
dezbaterile asupra fondului);
28
Deci partea nu poate invoca la al cincilea termen sau eventual intr-o cale de atac o lipsa sau un viciu de
procedura de la un termen anterior, neregularitate pe care a avut deja posibilitatea sa o invoce pentru ca au
existat şi termene, sau cel putin un termen, la carea fost legal citata;

27
 Aşa cum aratăm, însă, partea nu are posibilitatea să invoce neregularitatea citării
decât prin continuarea procesului într-o cale de atac, atunci când ea nu a fost legal citată la
termenul de dezbateri în sens restrâns, termen la care instanţa a şi ieşit în pronunţare.
În practică s-a mai considerat, de asemenea, că nulitatea nu-şi produce efectele
dacă se dovedeşte că partea care nu a fost legal citată a cunoscut pe alte căi termenul de
judecată; dovada însă trebuie să fie certă şi neechivocă (spre exemplu, partea respectivă
depune la dosar, pentru termenul la care nu a fost legal citată, o cerere de amânare). Nu
suntem de acord însă cu acest punct de vedere; reamintim în acest context că legea procesual
civilă este de strictă interpretare şi că jurisprudenţa nu poate modifica sau eluda dispoziţii
legale imperative, chiar dacă, în principiu, este adevarat că într-o asemenea situaţie nu există
vătămare (dar, reamintim, nici nu trebuie făcută dovada ei).
Două observaţii se impun:
- în procesul civil judecata se face, de regulă, cu citarea părţilor, excepţiile fiind
strict prevăzute de lege29;
- pentru judecător, citarea părţilor la judecată este o obligaţie; pentru părţi, însă,
participarea este o facultate, judecata putându-se desfăşura şi în absenţa uneia dintre ele sau
chiar a ambelor părţi30.
Astfel, potrivit art. 152 C.proc.civ. „dacă, la orice termen sorocit pentru judecată,
se înfăţişează numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va
asculta susţinerile părţii, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, putând primi
excepţiile şi apărările părţii care lipseşte”31.

2. Citaţia

2.1. Noţiune
Citaţia – este actul de procedură prin care părţile (alţi participanţi) sunt
incunoştiinţate să se prezinte în faţa instanţei, în locul, ziua şi la ora fixată pentru judecată.

2.2. Cuprinsul citaţiei:

Citaţia cuprinde două părţi distincte: citaţia propriu-zisă (care este lăsata celui citat)
şi dovada de îndeplinire a procedurii de citare (procesul-verbal) care trebuie să se intoarcă la
dosar ca mijloc de dovadă a îndepliniriii corespunzătoare a procedurii.
Potrivit art.157 alin.1 C.proc.civ., citaţia trebuie să cuprindă urmatoarele
menţiuni:
a) denumirea instanţei, sediul ei şi, când este cazul, alt loc decât sediul
instanţei unde urmează să se desfăşoare judecarea procesului;
b) data emiterii citaţiei;
c) numărul dosarului;
d) anul, luna, ziua şi ora înfăţişării;
e) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a celui citat, precum şi
locul unde se citează;
f) calitatea celui citat;
29
Spre exemplu, potrivit art.22 alin.5 C.proc.civ. în cazul conflictelor de competenta Uneori
legea lasa la aprecierea judecatorului necesitatea citarii. Aceasta este, de pildă, situaţia
prevăzută în art.236 alin.4 C.proc.civ. cu privire la asigurarea dovezilor, cea prevăzută în
art.281 C.proc.civ. cu privire la indreptarea erorilor materiale sau în situaţiile prevăzute în
art.581C.proc.civ. referitor la măsura ordonanţei preşedinţiale etc;
30
Prezenţa părţilor la judecată este totuşi obligatorie în cazul judecării acţiunilor de divorţ şi în cazul chemării
părţii la interogatoriu;
31
Spre aceeaşi concluzie converg şi dispoţiţiile art 242 alin.2 C.proc.civ.;

28
 g) numele şi prenumele sau denumirea, după caz, ale/a părţii potrivnice şi
obiectul cererii;
h) indicarea, dacă este cazul, a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar
datorate de cel citat;
i) menţiunea că, prin înmânarea citaţiei, sub semnătură de primire, personal ori
prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu
primirea corespondenţei pentru un termen de judecată, cel citat este considerat că are în
cunoştinţă şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată;
j) alte menţiuni prevăzute de lege sau stabilite de instanţă;
k) ştampila instanţei şi semnătura grefierului.

Dintre acestea unele sunt considerate de lege esenţiale, lipsa lor atrăgând nulitatea
citaţiei, cu aceleaşi consecinţe ca şi lipsa citaţiei în intregul său ( cele de la punctele a, c, d şi
e. Prin urmare, lipsa menţiunilor esenţiale conduce la o nulitate expresă, în cazul căreia nu
mai trebuie dovedită vătămarea, producându-si efectele prin simpla invocare; pe de alta parte,
lipsa celorlate menţiuni (neesenţiale) nu conduce la nulitatea procedurii de citare decât dacă
partea poate dovedi provocarea unei vătămări.
Aspecte practice:
- pct.1 – nr. dosar – conduce la nulitate dacă se dovedeşte vătămarea- partea a făcut
confuzie, s-a dus la alt dosar, întâmplător pe liste apar mai multe părţi cu acelaşi nume, partea
are mai multe dosare la aceeaşi instanţă în acceaşi zi;
- pct.2 – dacă nearatărea anului sau a orei atrage nulitatea fără dovedirea vătămării –
da, nulitatea este expresă;
- pct.3 – sediul instanţei – arătarea numelui instanţei, fără specificarea adresei – sediul
este de notorietate, de cele mai multe ori;
- pct.4 – nu se cere prenumele, nici măcar ca menţiune neesenţială – nu poate fi un
motiv de nulitate, chiar dacă s-ar dovedi vătămarea; domiciliu trebuie arătat prin indicarea
tuturor menţiunilor esenţiale: nr. stradă, nr. bloc, etaj, apartament; totuşi, lipsa numai a uneia
dintre aceste menţiuni (etaj, apartament, scară)nu-l scuteşte pe agentul procedural de a înmâna
procedura de citare atunci când poate află prin verificări sumare aspectele menţionate (dă
exemple din practica – corupţia agenţilor procedurali –nu s-a idicat etajul, etc.); dacă parte
are şi reşedinţa şi acolo locuieşte în fapt – acolo trebuie citată – scopul citării –
încunoştiinţarea despre existenţa procesului –noţiunea de domiciliu în sens larg; calitatea –
nulitate fără vătămare – se presupune că partea, dacă ar fi pârât, chemat în garanţie etc. în
funcţie şi de această menţiune işi face apărarea corespunzătoare.
Dacă partea citată işi schimbă domiciliul în cursul judecăţii ea este obligată, potrivit
art.98, să aducă această împrejurare la cunoştinţa instanţei, prin cerere depusă la dosar, iar
părţii potrivnice prin scrisoare recomandată. În caz contrar, partea va fi citată în mod legal în
continuare la vechiul domiciliu.
O dată cu citaţia, atunci când este cazul, se comunică şi: copii de pe cererea de
chemare în judecată, alte inscrisuri depuse la dosar, cererea modificată de către reclamant etc.
Despre aceasta se face menţiune în chiar cuprinsul citaţiei; de asemenea, pe citaţie trebuie să
apară şi alte menţiuni obligatorii cum ar fi: sancţiunea în cazul nedepunerii întâmpinării în
termen, alte obligaţii impuse de instanţă, eventuala invocare a unor excepţii la care partea
trebuie să raspundă; chemarea la interogatoriu etc.
Dovada de îndeplinire a procedurii de citare, se detaşează de către agentul
procedural şi se comunică instanţei. Ea trebuie să cuprindă menţiunile precizate de art.100.
Alin. 3 al art.164 precizează de asemenea menţiunile esenţiale, care conduc la
nulitatea procedurii, prin simpla invocare, fără a trebui dovedită vreo vătămare Art.164
alin. ultim face referire la forţa probantă a procesului-verbal menţionat mai sus, arătând că el

29
face dovada până la inscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a
incheiat, este considerat deci, înscris autentic.(consecinţe- explică pe larg – înscrierea în
fals;consecinţe grave pentru cei citati - greu de dovedit falsul – spre exemplu, în procesul-
verbal este mentionat faptul ca citaţia a fost afisata pe usa apartamantului cand, de fapt, ea a
fost pusa în cutia postala). Pe de alta parte, actul respectiv este singurul prin care se poate
face dovada că procedura citării a fost îndeplinită în mod corespunzator.
2.3.Termenul de înmânare a citaţiei
Aşa cum am arătat deja, prin încunoştiinţarea părţilor despre proces, se urmăreşte
ca acestea să aibă efectiv timpul necesar pentru a se pregăti şi pentru a se prezenta la proces,
în ziua şi la ora fixată. Pentru aceasta, art.159 dispune ca: „Citaţia și celelalte acte de
procedură, sub pedeapsa nulităţii, vor fi înmânată părţii cu cel puţin cinci zile înaintea
termenului de judecată”. În pricinile urgente termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea
instanţei. Nerespectarea acestui termen atrage, aşadar, anularea procedurii de citare. Prin
urmare, nulitatea fiind expresă, dacă partea nu se prezintă la judecată pentru termenul când a
fost citata cu mai putin de 5 zile înainte de acesta, procedura de citare se consideră nulă, fără
ca parte aşa fie nevoită să dovedească vreo vatămare. dacă insă, la termenul respectiv „partea
se infăţişează în instanţă personal sau prin mandatar, acoperă orice viciu de procedură.
Partea este însă în drept să ceară amânarea dacă nu i s-a înmânat citaţia în termen”.
În interpretarea acestui aliniat trebuie să avem deci în vedere următoarele aspecte:
- prezenţa părţii în instanţă, chiar dacă nu a fost citată în termen acoperă nulitatea;
prin urmare partea nu poate invoca o asemenea nulitate;
- chiar dacă nu există nulitate, partea poate solicita ca pricina să fie amânată
pentru un alt termen, situaţie în care, considerăm noi, instanţa trebuie să amâne judecata, fără
a cere alte jusitifcări;
- dacă partea nu cere amânarea judecăţii, nefiind în prezenţa unei nulităţi, toate
actele procedurale făcute la termenul pentru care partea a primit citaţia cu mai puţin de cinci
zile înainte de judecată sunt considerate valabile; ulterior acestui moment, partea nu mai poate
invoca nici nulitatea, nici amânarea cauzei pentru acest motiv.

2.4. Procedura de citare

a. Persoanele însărcinate cu îndeplinirea procedurii de citare
În primul rand, trebuie amintit faptul că prin act procedural se inţelege atât
operaţiunea juridică ce produce efecte de drept procesual civil, cât şi inscrisul constatator. În
ceea ce priveşte citaţia şi indeplinirea procedurii de citare, regulile procedurale care se cer
respectate incumbă mai multor persoane. Astfel, redactarea citaţiei în conformitate cu
dispoziţiile legale, este o obligaţie ce revine unor funcţionari auxiliari ai instanţei – grefierii.
De asemenea, ei pun la dispoziţia agenţilor procedurali citaţiile şi celelalte acte de procedură,
în vederea comunicării, fiind responsabili pe de o parte, de acurateţea menţiunilor făcute în
citaţii şi de trimiterea citaţiilor în termenele legale către părti şi ceilalţi participanţi inştiinţaţi
în această modalitate de proces.
În continuare, potrivit art. 154: „comunicarea citațiilor şi a tuturor actelor de
procedură se va face din oficiu, prin postă, prin agenţi procedurali ai instanţei sau prin orice
salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror
circumscripţii se află cel caruia i se comunică actul”.
Art.154 alin 2,3:”…” Potrivit legislaţiei actuale, de regulă, îndeplinirea procedurii
de citare se realizează prin agenţi procedurali, salariaţi ai instanţei, având numai aceste
atribuţii. Numai pe cale de excepţie, când acest lucru nu e posibil se apelează la serviciile
postale. Ne exprimăm încrederea în faptul că modificarea articolului în sensul menţionat va
face mult mai eficiente dispoziţiile cu privire la comunicarea actelor procedurale. În vechea
reglementare, de regulă procedura de citare se îndeplinea prin intermediul serviciului de

30
postă, pe baza unui protocol încheiat cu Ministerul Justiţiei; intrucât nu exista posibilitatea
unui control administrativ direct asupra modului cum aceştia işi îndeplineau atribuţiile de
serviciu, sistemul lasă loc la numeroase abuzuri şi ilegalităţi (explică pe larg; falsuri,
indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor- lipsa intentionata a unor mentiuni, falsificarea
altora, neefectuarea procedurii fara motive justificate – lipseste etajul, în conditiile în care s-
a indicat apartamentul; neafisarea, punerea în cutia postala – efecte; impotriva lor instanta
nu putea lua nici o masura, doar cere coducerii P.T.T.R. să ia masuri, ceea ce nu se facea).
În prezent, agenţii procedurali fiind funcţionari ai instanţei, activitatea lor este şi
trebuie supravegheată de conducerea acesteia, putându-se lua, la nevoie, împotriva lor măsuri
administrative.(daca se apeleaza la serviciile postale- scrisoare recomandata cu confirmare
de primire).
Verificarea îndeplinirii procedurii de citare este o sarcină care revine deopotrivă
grefierului de sedinţă şi completului de judecată, cel din urma având responsabilitatea
pronunţării unei hotărâri legale .
b) Persoanele care urmează să fie citate. Locul citării
Potrivit art. 161: „ înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face
personal celui citat,la loculcitării stabilit potrivit art. 155 alin. (1) pct.6.
Înmânarea se poate face oriunde se află cel citat.
Art.161 prin alin. 3-7 reglementează citarea în situaţii speciale (instanţa trebuie să se
asigure că procedura de citare este îndeplinită, neprezentarea celor menţionaţi mai sus la
judecată neconstituind un impediment în continuarea judecaţii, dat fiind că prezenţa părţilor la
judecată nu este obligatorie; în acele situaţii de excepţie când prezenţa părţilor la judecată este
obligatorie sau când instanţa găseşte absolut necesară prezenţa lor, aceasta trebuie să ia
măsuri suplimentare pentru a le aduce (exemple: adresa către comandantul penitenciarului;
aducere cu mandat); de asemenea, chiar dacă citarea este îndeplinită corespunzător, în cazul
citarii altor participanţi la judecată, pentru aducerea acestora, instanţa poate lua oricând
măsuri suplimentare (martorii –amendare, aducere cu mandat ).
Cu privire la înmânarea citaţiilor, Codul de procedură civilă prevede şi unele
reguli care trebuie îndeplinite de agentul procedural, nerespectarea cărora, prin coroborare cu
menţiunile necesare din art. 164, poate conduce la nulitatea procedurii de citare. Astfel,
potrivit art. 163 modul de îndeplinire a procedurii de citare trebuie să se regaseasca detaliat în
procesul verbal, pentru ca numai astfel instanţa poate verifica dacă cel citat a aflat în mod real
şi în timp util despre desfţşurarea procesului, locul, data şi ora acestuia.
Două situaţii particulare în legătură cu îndeplinirea procedurii de citare sunt
înscrise în art. 158şi art. 166 C. proc. civ.
Dispozitiile privitoare la citare sunt adaptate în mod corespunzător şi pentru unele
persoane juridice sau la unele situaţii speciale în care se află persoane fizice sau juridice, de
aceea legea le reglementează în mod distinct (art. 155). Dispoziţiile legale se aplică numai
părţilor, nu şi celorlalţi participanţi care nu sunt asimilaţi părţilor; dispoziţiile se aplică
indiferent de cetăţenia părţii; numai dacă partea nu are nici domiciliu nici reşedinţa cunoscute,
în ţară; se aplică dacă partea are un domiciliu sau resedinţa cunoscute în străinătate (altfel –
art.95); numai dacă prin tratate sau convenţii internaţionale nu s-a stabilit altfel.
Potrivit art. 167 C. proc. civ, citarea prin publicitate se admite numai în cazul în
care reclamantul face dovada că a facut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliu
pârâtului (instanţele trebuie să fie prudente: se poate afla, spre exemplu, locul de muncă al
pârâtului etc.)
Trebuie menţionat în acest context că, indeplinirea defectuasă sau neândeplinirea
procedurii de citare de către cei însărcinaţi cu aceasta, în afara de măsurile disciplinare care se
pot lua pe cale administrativă, în cazul în care este vorba despre funcţionari ai instanţei, poate

31
atrage şi o sancţiune specifică, din partea chiar a completului de judecată – amenda judiciară,
potrivit dispoziţiilor art.108¹pct.2 lit.g)(citeste), eventual despăgubiri, în temeiul art.108³.

2.5. Termenul în cunoştinţă

O particularitate a procesului civil, menită să simplifice, pe de o parte, procedura
de înştiinţare a părţilor despre existenţa procesului şi care, pe de alta parte, isi gaseşte raţiunea
în principiul disponibilităţii părţilor în proces, este instituţia termenului în cunoştinţă.
Cum citarea părţilor la judecată are drept scop principal înştiinţarea acestora
despre existenţa procesului prin indicarea locului, datei şi orei când va avea loc, citarea nu-şi
mai gaseşte raţiunea când această inştiinţare are loc într-o altă modalitate.
Din acest motiv, Codul de procedură civilă reglementează instituţia termenului în
cunoştinţă. În ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, aşa cum reiese la o lecturare atentă a
textului de lege, nu este suficient ca partea să fi fost legal citată pentru un anumit termen, ea
mai trebuie şi să fi fost prezentă cel putin odată la judecată (ea însăşi sau prin mandatar chiar
neâmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul (detaliază, consecinţe: necitarea, nu se poate
invoca imposibilitatea apărării; excepţii – situaţiile în care sunt puse în discuţia părţii, fie de
către instanţă din oficiu, fie de către partea adversă împrejurări esenţiale pentru soluţionarea
pricinii: excepţii de ordine publică, excepţii relative, chemarea la interogatoriu –
procedură,efecte).
Luarea termenului în cunoştinţă nu operează în situaţiile prevăzute la aliniatul 2:
- „În cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată” –
- „În cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu” –consecinţe:
a; partea păstrează termen în cunoştinţă, dar va fi citată cu menţiunea prezentării la
interogatoriu;
- „În cazul când procesul se repune pe rol” – asemănător situaţiei suspendării
- „În cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor” – pentru a li se permite
prezentarea la termen/pentru a fi aduşi au nevoie de o dovadă certă a acestei
chemări, dovadă constituită de citaţie.
Prin urmare, putem defini termenul în cunoştinţă ca fiind înştiinţarea făcută uneia
din părţi în mod nemijlocit de către judecătorul de serviciu/preşedintele instanţei sau de către
judecătorul de complet, cu privire la primul/următorul termen de judecată.

3. Comunicarea celorlalte acte de procedură

În cadrul procesului civil există numeroase acte care trebuie aduse la cunoştiinţa
părţilor. Încunoştiinţarea părţilor despre cuprinsul acestor acte se realizează prin comunicarea
lor; dar această comunicare este necesară numai atunci când legea o prevede în mod expres.
Potrivit legii procedurale se comunică în mod obligatoriu părţilor: copii de pe
cererile de chemare în judecată, întâmpinări, cereri reconvenţionale, cereri de intervenţie,
cereri de apel, cereri de recurs, copii de pe înscrisurile depuse ca mijloace de dovadă, de pe
hotărârile judecătoreşti etc.
Comunicarea actelor de procedură se face din oficiu şi potrivit regulilor după care
se înmânează citaţia. Prin urmare, în principiu, actele de procedură se comunică la domiciliu
sau reşedinţa părţii.
Cu toate acestea, potrivit art.170: „partea prezentă în instanţă în personal, prin
avocat sau prin alt reprezentat, este obligat să primească actele de procedură și orice înscris
folosit în proces, care i se comunică în sedință. Dacă se refuză primirea, actele și înscrisurile

32
se consideră comunicate prin depunerea lor la dosar, de unde, la cerere, partea le poate
primi sub semnătură.” (ea poate cere termen pentru a lua la cunoştinţă de aceste acte; dacă
refuză primirea se consemnează în încheierea de şedinţă şi se prezumă că partea a luat
cunoştinţă de aceste acte).

III. DEZBATEREA CAUZEI ÎN ŞEDINTA DE JUDECATĂ

Secţiunea I
Şedinţa de judecată

1. Conducerea şi poliţia şedinţei de judecată

Şedinţa de judecată reprezintă cadrul în care se realizează dezbaterile publice şi
contradictorii.
Ca urmare, a doua etapă a procesului civil, dezbaterea aspectelor cauzei în şedinţă
publică urmează etapei premergătoare, scrise care a avut rolul de a încunoştiinţa părţile cu
privire la pretenţiile şi apărările lor şi de a informa instanţa asupra aceloraşi aspecte.
În desfăşurarea procesului civil, şedinţa de judecată constituie o fază hotărâtoare,
întrucât în această perioadă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părţi, prin
administrarea şi cercetarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturile
încălcate sau contestate în legătură cu care instanţa va trebui să emită hotărârea de restabilire a
normelor de drept încălcate.
În această fază se dă eficienţă principiilor disponibilităţii, rolului activ al
judecătorului, nemijlocirii şi continuităţii, aflării adevărului, dreptului la apărare, publicităţii
etc.
Astfel, preşedintele instanţei conduce dezbaterile, întrebările membrilor instanţei
sau ale celorlalţi participanţi (adresate părţilor, experţilor, interpreţilor) pot fi puse numai prin
mijlocirea preşedintelui.

2. Desfăşurarea şedinţei de judecată:

După înregistrarea cererii de chemare în judecată în registrul general de dosare,
aceasta, primind număr de dosar, urmează să fie încopertată. Ulterior acestei activităţi, dosarul
merge la biroul de citaţii unde grefierii îndeplinesc procedura de citare pentru primul termen
de judecată conform dispoziţiilor date de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu
prin rezoluţia de primire. După efectuarea acestei proceduri, dosarele sunt depozitate la arhiva
curentă până cu câteva zile înainte de primul termen de judecată. Totodată ele sunt înregistrate
şi în registrul informativ, în registrul de termene al instanţei şi în opisul alfabetic.
Cu cel puţin 48 ore înaintea primului termen de judecată dosarele la prim termen
sunt preluate şi merg la preşedintele instanţei care le repartizează pe complete; dacă dosarul
nu este la prim termen, ci la un termen ulterior, el este preluat pe bază de semnătură în
condica de transport (registrul de termene) de către grefierul de şedinţă care îndeplineşte
următoarele atribuţii:
- întocmeşte lista cauzelor, în trei exemplare, dând întâietate cauzelor urgente şi
celor rămase în divergenţă; aceasta trebuie afişată la uşa sălii de şedinţă cu cel
puţin o oră înainte de începerea şedinţei (art.125 alin.1,2; art.46 Regulamentul
pentru organizarea şi funcţionarea compartimentelor auxiliare ale instanţei de
judecată);

33
 - completează condica de şedinţă în care se trec separat pe complete, arătându-se
şi numele membrilor completului, toate dosarele din şedinţa respectivă, în
ordinea înscrisă în listele de şedinţă (art.33 lit.f Regulament);
- verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânare
ori de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte procedurale, precum şi relaţiile
şi actele solicitate de preşedinte sau dispuse de către instanţa de judecată;
- informează pe preşedintele instanţei despre deficienţele constatate pentru a se
lua eventualele măsuri, după care predă dosarele preşedintelui instanţei pentru
pregătirea şedinţei;
- Cu cel puţin o jumătate de oră înainte de termenul fixat pentru judecată,
grefierul intră în sale de şedinţă cu dosarele, asigurând posibilitatea consultării
lor de către justiţiabili sau de către reprezentanţii acestora.
Aprodul sau grefierul de şedinţă anunţă publicului intrarea completului de
judecată.

3. Amânarea judecăţii
Potrivit art. 220: „ părţile pot cere instanţe , la începutul şedinţei, amânarea
cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri.Când
cpmpletul de judecată este alcătuit din mai mulți judecători, această amânare se poate face şi
de către un singur judecător”. Prin Regulament,(art.49 alin.1) se precizează că amânarea
cauzelor care nu comportă discuţii se face tot în ordinea listei, dacă toate părţile legal citate
sunt prezente şi cer amânarea. Aşa cum reiese din text, condiţia este îndeplinită numai dacă
motivul amânării nu provoacă discuţii în contradictoriu.. Condiţia este îndeplinită atunci când
se invocă lipsa sau viciul procedurii de citare cu una din părţi; necitarea martorului sau
expertului, lipsa raportului de expertiză, pentru lipsa de apărare invocată de către una din părţi
, pentru împlinirea lipsurilor referitoare la capacitatea de exerciţiu; pentru completarea
timbrajului când acesta nu a fost anterior pus în vedere părţii.
Amânarea judecăţii poate fi dispusă şi la cererea ambelor părţi. Amânarea în
aceste condiţii se poate încuviinţa numai o singură dată în cursul procesului (art.221 alin1).
Această cerere nu trebuie motivată, în practică folosindu-se cel mai des în vederea încercării
unei împăcări.
Părţile pot solicita amânarea cauzelor şi pentru diferite alte motive. Instanţa este
însă obligată să verifice dacă o atare amânare este justificată şi dacă ea nu urmăreşte să
eludeze dispoziţiile art.221 alin.1.” Poate fi socotită astfel cererea la care cealaltă parte s-ar
putea împotrivi”(art.221 alin.3).
În jurisprudenţă se cunoaşte şi practica “lăsării cauzelor mai la urmă”.
După ce au fost luate cauzele care se amână fără discuţii, procesele se dezbat în
ordinea de pe listă.
Dezbaterea fiecărei cauze începe cu apelul părţilor(referatul cauzei). Apelul se
face de către grefier, la ordinul judecătorului, care se va referi pe scurt şi la obiectul pricinii,
stadiul judecăţii şi modul în care a fost îndeplinită procedura de citare.
Una dintre cele mai importante obligaţii procesuale în această etapă pentru
preşedintele de complet este aceea de a verifica personal îndeplinirea procedurii de citare cu
toate părţile. Dacă partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor legale,
preşedintele va dispune amânarea judecăţii şi repetarea procedurii de citare faţă de părţile
lipsă ( art.153, alin. 2).
La începutul dezbaterilor preşedintele este obligat să verifice şi cerinţele
privitoare la plata taxelor judiciare de timbru; în cazul în care se constată neplata lor sau plata
lor doar parţială, preşedintele va ordona măsurile corespunzătoare (după caz – amână şi pune
în vedere timbrajul, anulează;– instanţa amână sau soluţionează de îndată dacă sunt probe)

34
 Dacă la orice termen se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta
toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părților, se va pronunța pe temeiul probelor
administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește.

4. Împăcarea părţilor
Un moment important în judecată în faţa instanţelor de fond este acela în care
judecătorii încearcă împăcarea părţilor (art.227) Procedura este destinată să evite dificultăţile
unei judecăţi şi să pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestui scop
judecătorii vor da părţilor sfaturi de împăcare, de pe poziţia de imparţialitate caracteristică
magistratului.
Majoritatea autorilor consacraţi observă că instituţia împăcării are un caracter liberal,
găsindu-şi consacrarea în multe legislaţii . Subliniind faptul că, într-adevăr, scopul înserării în
Cod al insituţiei este unul profund liberal, ne permitem să observăm că în aplicarea ei practică
împăcarea părţilor îmbracă un caracter mai mult formal, neavând o semnificativă eficienţă.
Astfel, încercarea de împăcare deşi este obligatorie pentru judecător, omisiunea procedurii
putând conduce, în caz de invocare, chiar la desfiinţarea hotărârii (dacă se dovedeşte o
vătămare), acesta nu are la îndemână mijloace şi cunoştinţe specializate pentru a ajuta părţile
să rezolve litigiul pe cale amiabilă Pentru părţi, împăcarea este o facultate, aplicaţie concretă a
principiului disponibilităţii, în final, dacă este pusă în practică, un veritabil act de dispoziţie,
asemănător tranzacţiei judiciare, forma soluţiei fiind chiar aceea a hotărârii de expedient-
art.273)..
Diferenţe faţă de tranzacţie:
- este facilitată de judecător;
- poate interveni numai ca urmare a iniţiativei instanţei, în această etapă
procesuală – prima zi de înfăţişare
- condiţiile împăcării nu presupun, ca în cazul tranzacţiei, în mod necesar,
concesii reciproce;
- împăcarea poate astfel îmbrăca şi forma unei renunţări din partea reclamantului
sau a unei achiesări a pârătului, diferind însă de acestea prin necesitatea
acordului de voinţă, a provocării actului de către instanţă şi a momentului în
care poate interveni
Judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare cu privire la
avantajele folosirii procedurii de mediere, în condițiile art. 227, alin. 2-5 Cod procedură
civilă.

5. Încheierile de şedintă

5.1.Noţiune
În toate situaţiile în care judecata nu se termină la un anumit termen, cauza fiind
amânată la o dată ulterioară, după închiderea şedinţei, în cel mult 24 ore, grefierul de şedinţă
are obligaţia să intocmească încheierea de şedinţă. Menţionăm în acest sens că în timpul
şedinţei de judecată grefierul ia notiţe despre desfăşurarea procesului, după dictarea
preşedintelui completului de judecată, în caietul de note al grefierului, aceste informaţii fiind
apoi transcrise în încheierea de şedinţă.
Încheierea de şedintă reprezintă, aşadar, actul procedural în care se consemnează
conţinutul dezbaterilor din cadrul unei şedinţe de judecată (art.231).Ea permite să se
urmărească evoluţia procesului fiind practic dovada fidelă a celor petrecute în şedinţă,
mijlocul prin intermediul cărora instanţele superioare iau cunoştinţă de ceea ce s-a intamplat
în proces, putând face verificările pentru care au fost sesizate. Pentru fiecare termen de

35
judecată trebuie întocmită câte o încheiere , cu excepţia cazului în care în şedinţa în care au
avut loc dezbaterile se pronunţă şi hotărârea (când cele petrecute în şedinţă se consemnează
chiar în cuprinsul hotărârii) sau atunci când pronunţarea a fost amânată la o dată ulterioară
(când incheierea de şedintă se regăseşte în preambulul hotărârii). Lipsa acestei încheieri (de
dezbateri), conduce la anularea sau casarea hotărârii.
Grefierul care participă la ședință este obligat să ia note în legătură cu desfășurarea
procesului. Părțile pot cere citirea notelor și, dacă este cazul, coretarea lor. Notele grefierului
pot fi contestate cel mai tarziu la termenul de judecată următor.Instanța va înregistra ședințele
de judecată, părților eliberându-se la cerere, o copie electronică a înregistrării ședinței de
judecată.
Pe baza notelor de ședință și, dacă este cazul, a înregistrărilor efectuate, grefierul
redactează încheierea de ședință, în cel mult 3 zile de la data ședinței d judecată ( art. 233).

5.2.Clasificarea încheierilor
Încheierile de şedinţă sunt considerate din punct de vedere teoretic, cât şi practic,
ele însele, hotărâri; acestea au însă un scop mai limitat decat hotărârea finală, la rezolvarea
unor probleme proprii fazei procesuale în care se află litigiul .
Aşa cum am subliniat, în general incheierile preced hotărârea, ele numindu-se şi
încheieri premergătoare. Există însă şi situaţii în care prin încheiere se stinge litigiul
(renunţarea la acţiune) sau există, de asemenea, încheieri ulteriare pronunţării hotărârii(–
încheierea de îndreptare a greşelilor materiale).
La rândul lor, încheierile premergătoare sunt de două feluri, potrivit art. 235 C.
Proc. Civ.: preparatorii (cele prin care instanţa de judecată ia unele măsuri în vederea
cercetării şi solutionării cauzei, fără a anticipa asupra soluţiei viitoare; ele nu leagă instanţa de
judecată, care poate reveni, motivat asupra celor statuate – exemplu: decăderea dintr-o probă
admisă, înlocuirea unui martor etc) şi interlocutorii (acelea prin care instanţa, soluţionând
fondul anumitor împrejurări de fapt sau de drept ale cauzei, lasă să se întrevadă soluţia finală,
legând instanţa care nu mai poate reveni asupra celor statuate prin încheiere; aceste încheieri
prejudeca fondul bucurându-se de trăsăturile caracteristice autorităţii de lucru judecat; de
exemplu – soluţionarea unei excepţii de fond prin respingerea ei).
Au caracter preparatoriu încheierile de disjungere sau conexare, prin care se
dispune amânarea judecăţii, administrarea unei probe, repunerea cauzei pe rol etc.
Au caracter interlocutoriu, spre exemplu: încheierea de respingere a excepţiei
autorităţii de lucru judecat, prescripţiei, încheierea de admitere în principiu în acţiunile de
partaj, încheierea de admitere în principiu în cazul intervenţiei voluntare, încheierea în care s-
a consemnat rezultatul unei verificări de scripte etc.
În practică, distincţia între cele două tipuri de încheieri este clar subliniată de
dispoziţiile art.268; prin urmare, încheierile preparatorii nu leagă judecătorii, pe când
încheierile interlocutorii, obligă judecătorii la respectarea întocmai a celor dispuse în
cuprinsul lor.

6.3. Conţinutul încheierilor de şedinţă

Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi hotărârea
judecătorească:
Partea introductivă în care se consemnează: compunerea completului, numărul
dosarului, obiectul pricinii, numele părţilor, procedura de citare, apelul celorlalţi participanţi,
rezumatul susţinerilor părţilor;
Considerentele – motivările asupra măsurilor luate de instanţă
Dispozitivul – măsurile ordonate de către instanaţă; dat fiind specificul lor, în
finalul dispozitivului nu se trece calea de atac şi termenul de exercitare (ele pot fi atacate,

36
 în general, numai odată cu atacarea hotărârii în intregul ei; fac excepţie încheierile prin
care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii- art.282 alin2, art.244¹), ci următorul
termen de judecată, ce se va face la acel termen.
În finalul încheierilor de şedinţă, grefierii întocmesc întotdeauna citativul.
Încheierile de şedinţă întocmite de grefier, se verifică de către preşedintele
completului şi se semnează de către toţi judecătorii care au participat la şedinţă şi de către
grefier. Lipsa semnăturilor atrage nulitatea încheierii de şedinţă. De asemenea, nulitatea
operează şi în cazul în care s-a omis întocmirea unei încheieri, cu privire la toate actele
procesuale de la termenul respectiv.
Încheierile de şedinţă, ca şi hotărârile, pot fi îndreptate, în condiţiile art.442, din
oficiu sau la cererea uneia din părţi .

Secţiunea a II – a
Excepţiile procesuale

1. Noţiune şi importanţă

1.1. Definiţia excepţiilor procesuale

Conceptul de excepţie invocă, în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulă
generală şi provine din substantivul latin exceptio cu semnificaţia: “ a lua din, a anihila, a
împuţina”. Acelaşi sens îl avea noţiunea de excepţie şi în dreptul roman, definind mijlocul
prin care pârâtul urmărea să evite condamnarea sa ori numai să obţină o amânare a judecăţii.
Excepţiile sunt mijloacele procesuale prin care, in conditiile legii, partea
interesata, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă în cadrul procesului civil și fără a pune în
discție fondul dreptului, neregularitati procedurale privitoare la compunerea si constituirea
instantei, competenta acesteia, ori la procedura de judecata sau lipsuri referitoare la exercitiul
dreptului la acțiune, ori, dimpotrivă, aplicarea normelor legale referitoare la acestea,
urmărind, dupa caz, declinarea competentei, amânarea judecății, refacerea unor acte, anularea,
perimarea, respingerea cererii ca urmare a admiterii exceptiei. In alti termeni, intarzierea sau
impiedicarea judecatii. (art. 245)
După cum se poate observa din definitie, notiunea de excepșie are un înteles
complex, necesitând interpretări și explicatii suplimentare.
Pentru intelegerea ei trebuie pornit de la explicarea unui alt concept, specific
procesului in general, acela de aparare.

1.2. Noţiunea de apărare. Apărările de fond şi apărările de procedură

Notiunea de apărare, din punct de vedere procesual are cel putin doua intelesuri
semnificative.
În sens larg, prin apărare se desemneaza toate mijloacele procesuale folosite de
parti pentru a-si atinge scopul lor procesual; prin urmare, pe parcursul unui proces nu numai
paratul se apara, ci si reclamantul – toate actiunile sale incadrandu-se in apararea proprie,
menita sa conduca, in final, la admiterea actiunii. Notiunea ii este proprie paratului si
desemeaza, intr-un sens mai restrans – totalitatea mijloacelor procesuale folosite de parat
pentru inlaturarea temporara sau definitiva a pretentiilor formulate de reclamant, fie prin
intarzierea judecatii, fie prin respingerea ca nefondata(neantemeiata) a actiunii.
Definirea acestei acceptiuni aduce in discutie cele doua tipuri de apărări:

37
 Astfel, apărările în fond (de fond, propriu-zise) sunt acele mijloace procesuale
prin care se urmareste combaterea in fond a pretentiilor reclamantului, avand ca finalitate
respingerea ca neantemeiata (nefondata) a actiunii. De exemplu, paratul chemat in judecata
pentru a fi obligat sa restituie reclamantului o suma de bani, cu privire la care reclamantul
pretinde ca I-a imprumutat-o, se poate apara invocand: faptul ca nu a imprumutat nimic de la
reclamant, ca si-a platit datoria, ca a operat compensatia legala, ca a facut, cu acordul
reclamantului, o dare in plata etc.
Specificul acestor aparari este acela ca prin ele se tinde la respingerea ca nefondata
a pretentiei reclamantului, dupa examinarea fondului acestor pretentii.
Apararile in fond, pot fi, la randul lor, aparari in fapt (daca sunt invocate fapte si
imprejurari in legatura cu litigiul) si aparari in drept (cand se invoca dispozitiile legale care se
pretind aplicabile in speta).
Spre exemplu, in cazul introducerii unei cereri pentru rezolutiunea unui contract de
vanzare-cumparare, cerere formulată de cumpărător, pârâtul se poate apăra în fapt arătând ca
nu a predat bunul intrucat nu I s-a platit pretul pretins; in drept, paratul poate invoca in acest
sens dispozitiile art.1509 cod civil:” vanzatorul nu este dator sa predea lucrul daca
cumparatorul nu plateste pretul si nu are dat de vanzator un termen pentru plata”.
Datorita faptului ca notiuni diferite, in dreptul material si in dreptul procesual
poarta aceeasi denumire, de multe ori, in intelegerea lor se produc confuzii grave.Asa se
intampla, in mod regretabil si in cazul notiunii de exceptie. Astfel, in exemplul: “ judecatorul
actiunii este judecatorul exceptiunii” sau in civil, cand se vorbeste de exceptia de neexecutare
a contractului”(vezi exemplul de mai sus, de excepţia de nulitate a contractului, de excepţia
compensaţiei etc), ori in sintagma “ aparare pe cale de exceptie”, sensul notiunii de exceptie
este categoric acela de aparare de fond sau de aparare in sens larg.(În dreptul material, în
general, noţiunii I se dă un sens mai larg, care include posibilităţile de apărare ale
debitorului: art.1074 c.civ. – obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a preda lucrul şi de a-l
conserva până la predare;excepţiile din dreptul material se pot invoca, uneori, independent
de existenţa unui proces – excepţia de neexecutare ).
Apărările de procedură ( procesuale) sunt acele mijloace procedurale folosite de
părţi prin care, fara a pune in discutie fondul dreptului, acestea invoca nereguli de
organizare judecatoreasca, de competenta sau de procedura sau solicită aplicarea unor norme
de procedură, urmarind paralizarea actiunii, amanarea judecatii, anularea cererii, refacerea
actelor de procedură nule etc. Tinand cont de faptul ca si reclamantul sau celelate persoane
asimilate partilor in cadrul unui proces, formuleaza aparari, atat sensul notiunii de aparare in
fond, cat si sensul notiunii de aparare procesuala este mai larg.
Doctrina românească atunci când analizează conceptul de apărare, are în vedere,
mai ales, mijloacele procesuale puse la îndemâna pârâtului pentru urmărirea propriului scop
procesual: după caz, respingerea acţiunii reclamantului (apărările de fond), paralizarea
acţiunii sau amânarea judecăţii (apărările de procedură); de aceea, majoritatea teoreticienilor
procedurii civile mai numesc apărările de procedură şi apărări pe cale de excepţie (adică ale
pârâtului).
In sens restrans, notiunea de aparare vizeaza exclusiv apărările în fond.

Revenind la notiunea de exceptie, trebuie sa remarcam faptul ca acest concept in

sens strict procedural vizeaza exclusiv apararile procesuale (vezi definitia exceptiilor
procesuale); cu alte cuvinte, exceptiile procesuale sunt o parte majoritara a apararilor de
procedura (există însă şi alte categorii de apărări procesuale: art 138, 155, 156 etc))
La randul lor, dupa natura neregularitatii invocate exceptiile procesuale se pot
clasifica in exceptii de fond si exceptii de procedura.

38
 Diferente intre apararile de fond si exceptiile procesuale (specie a apararilor de
procedura):
- apărările de fond pot fi efectuate de parte în tot cursul judecății; excepțiile, în afara
celor de ordine publică, nu pot fi invocate decât - in limine litis;
- apărările de fond pun în discutie însuși fondul dreptului, ducând, în cazul în care
sunt acceptate, la respingerea aciunii ca neantemeiata; exceptiile, dimpotriva, nu pun
niciodata in discutie fondul cauzei (temeinicia pretentiei); ele impiedica instanta sa intre in
cercetarea acestui fond, fie in mod temporar – atunci cand prin admitere conduc la amanarea
judecatii, fie in mod definitiv- atunci cand prin admitere conduc la anularea, perimarea,
respingerea actiunii pe cale de consecinta;
- de regula, hotarârea judecătorească pronunțată în temeiul unei apărări de fond se
bucură de autoritate de lucru judecat; în general, hotărârea judecătorească pronunțată ca
urmare a admiterii unei excepții, lăsând neatins fondul cauzei, nu se bucură de autoritate de
lucru judecat ( ! – exceptiile de fond nu intra in discutie; hotararile pronuntate ca urmare a
admiterii lor se bucura de autoritate de lucru judecat).
Prin urmare, noţiunea de excepţie este legată de partea formală a judecăţii.
Toate excepţiile au, fără îndoială o trăsătură comună: supun judecătorului o chestiune
exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei. “În acest fel, prin intermediul excepţiei,
terenul luptei judiciare se transferă în sfera procedurală” (I.Leş).

1.3. Importanţa excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale joacă un rol deosebit de important în soluţionarea corectă a

litigiilor; ele se alătură tuturor celorlalte mijloace procesuale pe care una din părţi le poate
utiliza în sprijinul poziţiei sale în proces. Dat fiind specificul procesului, guvernat de
formalism, nu arareori acesta se finalizează ca urmare a admiterii unei excepţii.
Respectarea cu stricteţe a formelor, termenelor, ordinii de efectuare a actelor
procesuale, precum şi a condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile sunt obligaţii de esenţa
procesului civil. Excepţiile procesuale disciplinează astfel participanţii la proces, în special pe
reclamant, obligându-I la rigoare şi sancţionându-I în caz de observare a unor nereguli.
Pentru pârât, mai ales, excepţiile constituie importante garanţii ale dreptului său la
apărare.

2. Clasificarea exceptiilor procesuale

2.1.In functie de obiectul lor, asa cum am aratat deja, exceptiile procesuale se
clasifica in exceptii de procedura si exceptii de fond.
Exceptiile de procedura – sunt acele mijloace procedurale prin care partea
interesata, procurorul sau instanta din oficiu, invoca in cadrul procesului civil, fara a pune in
discutie fondul cauzei, neregularitati procedurale privitoare la regulile de organizare
judecatoreasca, la competenta instantei sesizate ori la celelalte norme de procedura, urmarind,
fie amanarea judecatii, declinarea competentei, refacerea unor acte, fie anularea ori perimarea
cererii.
Exceptiile de fond – sunt acele mijloace procedurale prin care partea interesata,
procurorul sau instanta din oficiu, invoca in cadrul procesului civil, fara a pune in discutie
fondul cauzei, dar strans legate de acest fond, lipsuri referitoare la exercitiul dreptului la
actiune sau incalcarea normelor referitoare la exercitiul acestui drept, urmarind respingerea
actiunii pe cale de consecinta (ca urmare a admiterii exceptiei, fara sa se intre in cercetarea
fondului) sau anularea acţiunii.

39
 Asemanari si deosebiri intre exceptiile de procedura si cele de fond; exemple;
sanctiuni specifice:
a.) Prin intermediul exceptiilor de procedura se invoca neregularitati procedurale:
- încălcarea normelor privitoare la organizarea judecătorească: exceptia de
nelegală compunere a completului de judecată; de incompatibilitate a judecatorului, de
recuzare etc.
- încălcarea normelor privitoare la competenta: excepția de necompetentă;
- încalcarea unor norme privind conditiile de indeplinire a unor acte procedurale:
nelegala citare, lipsa de citare, exceptia nulitatii cererii de chemare in judecata, exceptia
de tardivitate a unor acte (tardivitatea apelului, recursului, depunerea tardiva a unei cereri
de chemare în garanție) etc;
- încălcarea unor norme privitoare la procedura de judecata: nelegala timbrare,
lipsa de timbrare, exceptia de perimare;
- invocarea unor neregularitati privind buna desfasurare a judecatii: conexitatea,
litispendenta etc.
b.) Prin intermediul exceptiilor de fond se invoca lipsuri sau incalcarea unor norme
privitoare la exercitiul dreptului la actiune:
- invocarea neandeplinirii uneia din conditiile de exercitiu ale actiunii civile: lipsa
interesului, lipsa calitatii procesuale, lipsa capacitatii de exercitiu, lipsa afirmarii unui drept;
-încălcarea unor norme referitoare la exercitiul dreptului la actiune: prescriptia,
autoritatea de lucru judecat;
- încălcarea unor norme speciale care îngradesc dreptul la actiune: exceptia de
inadmisibilitate ( a acțiunii în constatare cînd partea are la îndemână o acțiune în realizare; a
actiunii atunci cand există o procedură prealabilă care nu a fost respectată; a exercitării unei
căi de atac neprevazute in lege etc)
c) Nici exceptiile de procedură si nici cele de fond nu pun in discutie fondul
cauzei; exceptiile de fond insa, raportandu-se la dreptul la actiune, componenta, in opinia unor
autori, a dreptului subiectiv dedus judecatii sunt strans legate de fondul litigios, pentru
solutionarea lor fiind necesar uneori sa se adminstreze probe legate de acest fond (exemplu;
lipsa calitatii procesuale);
d) Ambele tipuri de exceptii conduc la impiedicarea judecatii in fond, cu efecte
insa specifice: in general, admiterea exceptiilor de procedura conduce la amanarea judecatii,
in vreme ce admiterea exceptiilor de fond conduce la respingerea actiunii pe cale de
consecinta.
Exemple - exceptii de procedură: exceptiile de nelegala compunere,
incompatibilitate, recuzare, nelegala citare, lipsa a procedurii de citare, litispendenta,
conexitate conduc la amanarea judecatii; exceptia de perimare – conduce la perimarea cererii;
exceptia lipsei numeli partii, obiectului cauzei sau semnaturii, nelegala timbrare, lipsa de
timbrare- anularea cererii; exceptia de tardivitate a unor acte – decaderea, disjungerea,
neluarea lor in considerare; exceptia de necompetenta- declinarea de competenta;
Exemple – exceptii de fond: lipsa calitătii, lipsa interesului, prescriptia, autoritatea
de lucru judecat – respingerea cererii ca urmare a admiterii exceptiei; exceptia lipsei
capacitatii de exercitiu – anularea actiunii; exceptia de inadmisibilitate – respingerea ca
inadmisibila a actiunii.
În general, hotărârile pronuntate ca urmare a admiterii unei exceptii de procedură
nu se bucura de autoritate de lucru judecat ; unele hotarari pronuntate ca urmare a admiterii
exceptiilor de fond se bucura de autoritate de lucru judecat (prescriptie, a.t.l., lipsa interesului,
lipsa calitatii), altele nu (exceptia de inadmisibilitate- procedura prealabila; exceptia de
prematuritate);

40
 2.2. Dupa efectul pe care tind sa-l realizeze : exceptii dilatorii- acelea cre
determina doar o amânare a soluționării cauzei; excepțiile peremptorii (dirimante) - tind la
respingerea sau anularea cererii sau la stingerea procesului (majoritatea). Unele dintre aceste
exceptii, in faza initiala a invocarii lor au si un efect dilatoriu (exceptia lipsei semnaturii,
lipsei dovezii de reprezentant, lipsei capacitatii procesuale – art.82, art. 56, art.57).
O parte a doctrinei noastre recunoaste si existenta categoriei exceptiilor
declinatorii – acelea care determina trimiterea cauzei la o alta instanta competenta in
solutionarea litigiului. După cum judicios s-a remarcat, excepția de necompetență poate fi
considerată însa ca având un caracter mixt, deopotrivă dilatoriu (se amâna soluționarea pe
fond a cauzei), cât si peremptoriu (întrucat prin pronuntarea hotararii de declinare a
competentei instanta initial investita se dezinvesteste, urmand o noua judecata).

2..3. După caracterul de ordină publică sau de ordine privată al normei

încălcate: excepții absolute – sunt cele prin are se invocă încălcarea unor norme de ordine
publică (excepția lipsei de interes, excepția lipsei capacității de folosință,) si exceptii relative
– sunt consecinta incalcarii unor norme cu caracte dispozitiv (exemple: recuzarea,
necompetenta teritoriala generala etc).
Distinctia este deosebit de importanta datorita regimului juridic diferit al celor
doua categorii de exceptii, cu efecte in plan procesual. Astfel, exceptiile absolute (de ordine
publica) pot fi invocate oricand (inclusiv in fata instantelor de control judiciar – apel, recurs),
de orice parte interesata, procuror sau instanta din oficiu (exemple); invocarea lor si admiterea
intr-o cale de atac atrage nulitatea hotararii pronuntate de instanta inferioara.
Exceptiile relative pot fi invocate numai de partea interesata, pana la prima zi
de infatisare (daca au existat sau au fost cunoscute anterior acestui moment – exemple) sau cel
mai tarziu la primul termen urmator celui in care s-a ivit neregularitatea – (art.136, efectele
neinvocarii in termen).

3. Procedura de invocare si solutionare a exceptiilor procesuale

3.1 Invocarea excepţiilor procesuale

Singurele articole din Codul de procedura civila care fac referire la modalitatea de
invocare si solutionare a exceptiilor sunt art.247-248.
Prin urmare, exceptiile se invocă, în primul rând, de către pârât prin întâmpinare
(art.208). Faptul ca pârâtului, de obicei, îi revine sarcina de a invoca o excepție, apare ca
firesc luând în considerare finalitățile specifice admiterii excepției care, de cele mai multe ori,
sunt în deplină concordanță cu interesul procesual al pârâtului (întârzierea, împiedicarea
judecțății, anularea cerereii, respingerea acesteia, perimarea etc). Desigur, există posibilitatea
ca și reclamantul să aibă interes în invocarea unei excepții (spre exemplu, nelegala citare,
excepția de recuzare, incompatibilitate etc); părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de
apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute. Excepțiile relative pot fi
invocate de partea care justifică un interes, cel mai tarziu la primul termen de judecată după
săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a pune
concluzii pe fond.
Asa cum am menționat deja, excepțiile absolute pot fi însă invocate oricând în
cursul judecătii, și chiar în apel (în recurs numai dacă pentru soluționare nu este necesară
administrarea de probe noi), cu consecință pentru instanță a obligativitătii solutionarii lor. De
asemenea, observarea si invocarea acestor exceptii este obligatorie chiar si pentru instanta de
judecata, intrucat neinvocarea unei exceptii de ordine publica ce ar trebui admisa poate

41
conduce la nulitatea hotararii, in cazul in care aceasta este invocata si solutionata pentru prima
oara intr-o cale de atac.

3.2. Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

Orice exceptie invocată întrerupe, de regula, cercetarea fondului actiunii pana la

rezolvarea sa. Astfel, art.248 alin.1 dispune ca: „ instanta se va pronunta mai intai asupra
exceptiilor de procedura, precum si asupra celor de fond, care fac inutilă, în tot sau în parte,
administrarea de probeori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
Prin urmare, dispozitiile procedurale de mai sus, obliga instanta ca, o data
invocata o exceptie sa o solutioneze. De regula, aceasta trebuie rezolvata cu prioritate, inainte
de a se intra in fondul cauzei sau imediat dupa invocarea ei.
Procedural, instanta in fata careia a fost ridicata o exceptie sau care ridica o
exceptie din oficiu, in primul rand trebuie sa o aduca la cunostinta partilor din proces, caci
efectele specifice admiterii exceptiilor fac din ele imprejurari esentiale pentru solutinarea
pricinii ( exemplu: necompetență, prescriptia – admitere, respingere, art.129 – rolul activ;
punerea ei în discuţia părţilor).
De multe ori pentru solutionarea unor exceptii este necesara administrarea de
probe (prescriptia – actul juridic; autoritatea de lucru judecat – hotararea anterioara;
litispendenta – dovada existentei celuilalt proces si indeplinirea celorlalte conditii); uneori,
solutionarea exceptiei implica interventia unor alte organe – exceptia recuzarii; alteori, legea
permite acordarea unui termen penrtru complinirea neregularitatii care a condus la invocarea
exceptiei (lipsa semnaturii etc).In situatia in care, din motivele mentionate mai sus, exceptia
nu poate fi solutionata la acelasi termen in care a fost invocata, instanta amana cauza la un
termen ulterior, fixând un termen scurt.în vederea soluționării excepției (art. 248, alin. 3).
Excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei dacă
pentru judecarea lor este nevoie să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea
etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului (art. 248, alin. 4). Prin
urmare, asa cum s-a subliniat si in literatura noastra de specialitate, unirea exceptiei cu fondul
are un caracter exceptional, solutia nefiind posibila decat in cazul in care pentru solutionarea
exceptiei trebuie sa se administreze aceleasi probe ca si pentru fondul cauzei. De exemplu,
daca reclamantul a introdus o cerere in revendicare, iar paratul invoca exceptia lipsei calitatii
procesuale active pot fi aplicate prevederile art.248 alin.4, intrucat a stabili ca lipseste
calitatea procesuala activa inseamna a stabili ca reclamantul nu este titularul dreptului real
(deci ca cererea este neantemeiata), ceea ce presupune ca probele necesare solutionarii
exceptiei sunt necesare si pentru rezolvarea fondului; daca din probe reiese ca exceptia este
intemeiata, cererea va fi respinsa ca fiind introdusa de o persoana fara calitate (deci ca urmare
a admiterii exceptiei), si nu ca neantemeiata. Asadar, in cazul in care se uneste exceptia cu
fondul, in dezbaterile pe fond, partile vor pune concluzii atat pe exceptie cat si pe fond, iar
instanta, prin hotarare, se va pronunta mai intai pe exceptie; daca o admite, pronuntarea pe
fond este de prisos, chia daca s-au administrat probe; daca insa exceptia este respinsa, instanta
prin hotarare se pronunta pe fondul cauzei, solutia nefiind automat una de admitere a actiunii,
ci apreciata in functie de toate probele si apararile cauzei (exemplu, scrie doua dispozitive).
Daca ambele părti sunt prezente la momentul invocarii excepției (atunci cand nu
este nevoie de administrare de probe ) sau dupa ce au fost administrate probele pe exceptie,
instanta da cuvantul partilor pentru a pune concluzii pe exceptie). In final, instanta se
pronunta pe exceptie, admitand-o sau respingand-o, cu consecintele specifice fiecarei exceptii
in parte (exemple: amanarea judecatii, anularea cererii, respingerea actiunii etc).
Daca partile sau una dintre acestea lipsesc la momentul invocarii exceptiei,
instanta este obligata sa le/o instiinteze despre invocarea exceptiei si sa-I puna in vedere sa

42
raspunda la exceptia invocata. De obicei, acest lucru se face prin intermediul citatiei, inserat la
rubrica “ alte mentiuni”. Daca partea are termen in cunostinta si nu trebuie citata, I se
comunica cele de mai sus printr-o adresa. Intr-un asemenea caz, instanta trebuie sa acorde un
nou termen pentru incunostiintarea partilor. Pronuntarea judecatorului pe o exceptie fara
incunostiintarea partilor poate conduce la anularea hotararii intrucat se incalca principiile
contradictorialitatii si dreptului la aparare.
Solutionarea exceptiei se face de judecator în mod diferit,in functie de natura
exceptiei. Spre exemplu, exceptiile dilatorii se solutioneaza prin incheiere, instanta putandu-
se pronunta direct in sedinta de judecata. Exceptiile peremtorii si declinatorii insa, conduc
prin admitere la terminarea procesului si la pronuntarea unei solutii. De aceea, judecatorul nu
se poate pronunta prin incheiere interlocutorie, in cadrul sedintei de judecata decat in cazul
respingerii lor, cu consecinta continuarii procesului (da exemplu). In practica, pentru a se
evita suspectarea judecatorului de antepronuntare, cand instanta trebuie sa se pronunte pe o
asemenea exceptie, ea iese in pronuntare cu intregul dosar, pentru a nu anticipa solutia.In
cazul in care respinge exceptia, repune cauza pe rol si dispune continuarea judecatii, fixand
termen cu citarea partilor; in cazul in care admite exceptia – se pronunta prin hotarare,
anuland, perimand, respingand cererea, declinand competenta etc (dezvolta, exemplifica).
Incheierile prin care au fost solutionate exceptiile pot fi atacate odata cu hotararea data
pe fond, prin intermediul apelului sau recursului (art.282, 299); Hotararile prin care au fost
solutionate exceptiile se ataca dupa procedura obisnuita, ca si hotararile prin care a fost
solutionat fondul cauzei; daca exista dispozitii speciale ele se vor aplica cu prioritate.

3.3. Ordinea de solutionare a exceptiilor

3.3. 1. Regula
Exista situatii in care in fata instantei sunt invocate concomitent mai multe exceptii.
Dupa cum am vazut, consecintele admiterii exceptiilor sunt diferite in functie de natura
exceptiei, caracterul normelor care le reglementeaza etc. Prin urmare, ele producand
consecinte juridice diferite, trebuie solutionate pe rand, una cate una. Asadar, este important
sa cunoatem cateva repere care sa ne permita sa stabilim ordinea lor de solutionare (explica
pornind de la un exemplu: necompetenta, prescriptie, autoritate de lucru judecat, nelegala
timbrare etc).
Potrivit art. 248, alin. 2 C. proc. civ., în cazul în care s-au invocat simultan mai multe
excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le
produc.

3.3. 2. Ordinea de soluţionare a excepţiilor de procedură

In Codul de procedura civila avem inscrisa o singura dispozitie: instanța se va
pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac
inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Rezultă, deci, că exceptiile de procedura se solutioneaza inaintea exceptiilor de fond
(exemplu: lipsa semnaturii: lipsa capacitatii de exercitiu).Daca avem deci o exceptie de
procedura si una de fond, solutia este facila. Problema se pune in practica in situatia in care
avem mai multe exceptii de aceeasi natura. In lipsa unor reglementari exprese, instanta trebuie
sa deduca ordinea de solutionare a exceptiilor din caracterul si efectele pe care le determină
diferitele exceptii. Astfel, cand sunt invocate exceptii de procedura, vor fi rezolvate mai intai
cele referitoare la investirea instantei: netimbrarea, nelegala compunere a completului de
judecata, necompetenta; apoi cele referitoare la forma cererii: lipsa obiectului, a semnaturii, a
numelui partii etc
Ex: excepţia de nulitate ptr. insuficientă timbrare, excepţia de necompetenţă – T.S.
, s. civ., dec. nr. 214/21.11.1971, C.D. 1971, p.190-191;

43
 3.3.3. Ordinea de soluţionare a excepţiilor de fond

Daca se invoca numai exceptii de fond, prioritate are autoritatea de lucru judecat,
urmata de inadmisibilitate, prescriptie si apoi de cele care privesc conditiile de exercitiu ale
actiunii civile. Daca se invoca mai multe exceptii dintre cele mentionate anterior, prioritate
are exceptia lipsei calitatii procesuale. Ex: excepţia puterii de lucru judecat-excepţia
prescripţiei – T.Sibiu, dec. civ.1098/1987

4. Excepţia de litispendenţă

Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de
fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Ea reprezintă o împrejurare
anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina pronunţarea unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii.
Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesului
firesc de administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr, potrivit
art. 138 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză,
acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe sau chiar înaintea aceleiași
instanțe, prin cereri distincte.
Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei
triple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa
anticipează asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră că
litispendenţa este guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat.
Într-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi
comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public: protecţia securităţii şi
stabilităţii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele două instituţii nu pot fi confundate.
Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau mai multe instanţe
(bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea
având ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească
definitivă şi irevocabilă. Deosebirile dintre cele două instituţii vor fi puse în evidenţă şi pe
plan strict procedural, astfel cum se va vedea în continuare.
Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:
a) Existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Identitatea dintre cele două
acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu poate
determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate. Părţile, obiectul şi cauza sunt
elementele esenţiale prin care se identifică orice acţiune civilă. Ele au fost studiate deja.
Totuşi, şi în acest context se impun câteva precizări suplimentare.
Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrul
altei acţiuni. În acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni.
Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capete
de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acţiuni.
Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche, cât şi
de doctrină.
b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă
competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte. Litispendenţa se
poate ivi în cazul sesizării concomitente sau simultane a două sau mai multe instanţe

44
deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate este necompetentă nu funcţionează
excepţia de litispendenţă; într-o asemenea împrejurare se va invoca excepţia de necompetenţă
care primează faţă de aceea de litispendenţă. Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate ivi
numai în cazul competenţei relative, iar nu şi în cazul competenţei absolute.
Pentru a funcţiona litispendenţa mai este necesar ca cele două sau mai multe cereri
să fie de competenţa instanţelor române. Litispendenţa nu funcţionează în situaţia în care una
dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine. Soluţia se întemeiază, în opinia
noastră, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea unor
instanţe străine, întrucât în caz de necompetenţă ele trebuie să respingă acţiunea (art. 157 din
Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea unei cereri de
o altă jurisdicţie, întrucât altminteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor.
Cerinţa enunţată mai sus implică şi existenţa a două sau mai multor acţiuni pe rolul
instanţelor sesizate. Prin urmare, dacă în una din acţiuni reclamantul a renunţat la cerere sau la
dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai funcţionează.
În fine, mai este necesar, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 163 C.
proc. civ., ca cele două sau mai multe acţiuni să fie pendente pe rolul unor instanţe diferite.
Dacă cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe nu
funcţionează instituţia litispendenţei. În mod evident, nici această situaţie nu este firească şi ea
trebuie înlăturată, dar nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin „reunirea” cauzelor la
secţia competentă potrivit legii.
3. Litispendenţa funcţionează și în ipoteza în care o cauză se află în faza judecăţii în
fond, iar cealaltă în recurs. În acest caz, potrivit art. 138 alin. 6 C. Proc. Civ. Când unul dintre
procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanșelor de fond, acestea din urmă sunt
obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului.
Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la o
mai bună administrare a justiţiei. Datorită acestui fapt normele care o consacră trebuie
considerate ca având un caracter imperativ. Precizăm că în trecut s-a considerat de către unii
autori că litispendenţa este o instituţie de interes privat. În prezent, în raport de dispoziţiile art.
138 C. proc. civ. şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi caracterizată decât ca o
instituţie de ordine publică. Natura litispendenţei va rezulta cu evidenţă şi din consideraţiile
procedurale privitoare la modul de invocare şi la efectele litispendenţei.
Fiind o excepţie absolută litispendenţa poate fi invocată de oricare dintre părţi, de
procuror şi de instanţă din oficiu. De asemenea, potrivit art. 138 alin. (2) C. proc. civ.,
litispendenţa poate fi invocată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”. Observăm
că deşi are un caracter absolut, excepţia de litispendenţă poate fi invocată numai în faţa
instanţelor de fond. Aceasta este una din particularităţile importante ale excepţiei de
litispendenţă în raport cu celelalte excepţii absolute.
Există însă şi autori care susţin că litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor
de fond, dar numai in limine litis. În ceea ce ne priveşte considerăm nefondată o atare
susţinere. Într-adevăr, faţă de precizările clare ale art. 138 alin. (2) C. proc. civ., potrivit
cărora litispendenţa poate fi ridicată „în orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond”,
soluţia contrară nu face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, ceea ce ni se
pare inadmisibil. Pe de altă parte, opinia pe care o susţinem este conformă şi cu finalitatea
instituţiei, aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.
Litispendenţa trebuie invocată la instanţa ulterior învestită cu soluţionarea cauzei,
când instanțele sunt de același grad În acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării
cererilor în raport cu actele de la dosar. Ce se întâmplă în cazul în care cererile aflate în
situaţia de litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne
oferă un răspuns la această întrebare particulară. Totuşi asemenea situaţii se pot ivi uneori în
practică. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea

45
trebuie acordată instanţei „mai înaintată în actele de procedură”. Opinăm şi noi că soluţia
enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea
în timp a unei acţiuni faţă de alta.
În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite primei instanțe
învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 138 alin. (3) C. proc. civ.
Aliniatul 4 al art. 138 face şi o excepţie de la această regulă în situaţia în care au fost
sesizate cu aceeaşi acțiune instanţe de grad diferit. În acest caz, excepția se invocă înaintea
instanței de grad inferior, iar dosarul va fi trimis de îndată spre soluţionare la instanţa de fond
mai înaltă în grad.
Încheierea prin care s-a soluționat excepția are efecte asemănătoare cu aceea
privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat în doctrină că efectul
hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu. Soluţia se întemeiază pe
constatarea că hotărârea de admitere a excepţiei determină dezînvestirea instanţei în faţa
căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa constată întrunirea tuturor condiţiilor
cerute de lege pentru existenţa litispendenţei trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită,
respectiv la instanţa mai înaltă în grad, este obligatorie. Litispendenţa presupune însă ca
ambele instanţe să fie deopotrivă competente, întrucât în caz contrar va avea prioritate
excepţia de necompetenţă. Prin urmare, noi apreciem că un examen sumar al competenţei
instanţelor se impune din partea instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de litispendenţă.
De aceea, în cazul când se constată că instanţa mai întâi învestită nu este competentă în mod
absolut excepţia de litispendenţă urmează să fie respinsă. Hotărârea prin care se dispune
trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită nu este şi nici nu poate fi obligatorie pentru
instanţa mai întâi învestită. Aceasta deoarece fiecare instanţă este suverană în a statua asupra
propriei sale competenţe.
Încheierea de soluționare a excepţiei de litispendenţă poate fi atacată numai
odată cu fondul prin intermediul căilor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.
În cazul respingerii excepţiei de litispendenţă instanţa se va pronunţa printr-o
încheiere. Nici această încheiere nu este supusă unor reguli derogatorii de la dreptul comun.
Prin urmare, încheierea de respingere a excepţiei de litispendenţă va putea fi atacată cu apel
sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei.

5. Excepţia de conexitate

O altă excepţie importantă este aceea de conexitate. Ea reprezintă o instituţie

destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai bună administrare a justiţiei prin evitarea
posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Cu toate
asemănările şi finalităţile comune a celor două instituţii deosebirile sunt şi ele semnificative
sub multiple aspecte. Conexitatea implică existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şi
nota distinctivă a conexităţii în raport cu situaţia de litispendenţă.
Cu alte cuvinte, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar
care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb, în cazul
litispendenţei, joncţiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenţă, o dublă judecată în una
şi aceeaşi cauză. Din dispoziţiile art. 139 C. proc. civ. pot fi desprinse şi explicitate şi
condiţiile conexităţii. Aceste condiţii se referă la:
a) Existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau la
instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună. În legătură
cu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm că ea vizează îndeosebi aspectul subiectiv
al instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni. Din acest punct de vedere,
legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi să fie comună în cele două sau mai multe
acţiuni pendente în faţa instanţelor judecătoreşti. Cerinţa enunţată este statornicită printr-o

46
exprimare neechivocă a legiuitorului, art. 139 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la
posibilitatea conexării pricinilor în care „sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi”.
Prin urmare, dacă într-o cauză civilă nu figurează cel puţin una dintre părţile dintr-un alt
proces conexitatea este inoperantă.
b) Existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai
multe procese. Condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni nu
este cerută în cazul conexităţii, astfel cum ea este impusă de lege în cazul litispendenţei sau al
autorităţii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat că prin conexare acţiunile îşi păstrează
întreaga lor individualitate şi nu se realizează o contopire a acestora într-un singur proces.
Acţiunile conexate sunt şi rămân distincte, doar judecata lor se face de aceeaşi instanţă.
Drept urmare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie sprijinite cu
necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept; este suficient un izvor comun juridic sau
numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză.
Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai
diverse. Cu titlu de exemplu menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni pentru
executarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi pentru anularea sau
rezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de victimele unui accident de
circulaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj succesoral şi acţiunea promovată de
unii dintre moştenitori pentru reducţiunea donaţiilor excesive etc. Totuşi, între cele două sau
mai multe cauze trebuie să existe o asemenea legătură încât conexarea cauzelor să se impună
spre a se asigura o mai bună judecată, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronunţării
unor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi pentru a se realiza economie de timp şi de
cheltuieli.
Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei instanţa va trebui să aprecieze
dacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună administrare a justiţiei. Acest
drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat. O primă
limitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă nu poate opera împotriva regulilor
imperative privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi nici între organe de jurisdicţie
care fac parte din sisteme diferite. În al doilea rând, conexitatea este limitată la acele cazuri în
care între obiectul şi cauza celor două acţiuni există o strânsă legătură. Pe de altă parte,
trebuie să recunoaştem şi instanţelor de control, în anumite circumstanţe, dreptul de a verifica
legalitatea reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni.
Dar în ce circumstanţe se poate exercita un asemenea control? Justiţia nu se
înfăptuieşte prin „aprecieri” arbitrare şi sustrase oricărui control. Iată de ce considerăm că
dreptul de apreciere al instanţei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului
judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a pricinilor, respectiv a acelor cauze
între care nu există strânsa legătură de obiect şi cauză la care se referă art. 139 alin. (1) C.
proc. civ.
Excepţia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte excepţii de
procedură. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexităţii este necesar să precizăm că
normele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această concluzie este dedusă de
doctrină şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă judecătorului un drept de
apreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm
că excepţia de conexitate are unele trăsături care o apropie de excepţiile absolute. Pe de altă
parte, nu se poate ignora faptul că instituţia conexităţii a fost reglementată ca atare de legiuitor
spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrări a justiţiei. Prin aceste
trăsături, conexitatea ocupă în sistemul excepţiilor de procedură un loc particular, situându-se
mai degrabă pe terenul intermediar dintre excepţiile absolute şi cele relative.

47
 O primă problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al excepţiei
de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere însă nu se
ridică probleme deosebite, căci răspunsul la această întrebare ni-l oferă chiar art. 139 alin. (2)
C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu
au cerut-o. Prin urmare, excepţia de conexitate poate fi invocată nu numai de părţi, ci şi de
instanţă din oficiu.
Excepţia de conexitate poate fi invocată numai în cazul acţiunilor aflate în faza
judecății în primă instanță. ( instanţe de acelaşi grad). Această cerinţă rezultă în mod explicit
din prevederile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fi invocată cu
succes dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de fond, iar alta formează obiectul
apelului sau recursului.
O problemă importantă este şi aceea de a determina momentul procesual până la
care este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Într-adevăr, o atare interpretare restrictivă
nu poate fi desprinsă din dispoziţiile art. 139 C. proc. civ. Prin urmare, excepţia de
litispendenţă poate fi invocată cel mai tarziu la primul termen de judecată înaintea instanței
ulterior sesizate care, prin încheiere, se va pronunța asupra excepției
Excepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei
spre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se realizează practic o
prorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre conexare nu este
ţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţă; ea poate aprecia asupra oportunităţii joncţiunii
cauzelor. În cazul în care instanţa de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza
instanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de competenţă.
De la regula potrivit căreia în caz de admitere a excepţiei, cauza se trimite la
instanţa mai întâi sesizată există şi o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 139 alin. (3) C. proc.
civ. dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investită, afară numai dacă amândouă părţile cer
trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O atare înţelegere între părţi nu este totuşi posibilă,
astfel cum dispune în mod expres art. 139 alin. (4) C. proc. civ., când „una din pricini este de
competenţa exclusivă a unei instanţe”. Pentru o asemenea ipoteză joncţiunea cauzelor se va
face la instanţa competentă în mod exclusiv. Aceste dispoziţii procedurale confirmă şi ele teza
inadmisibilităţii de prorogare de competenţă împotriva regulilor de ordine publică privitoare
la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Menţionăm că în cazul respingerii excepţiei de
conexitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea în continuare a
cauzei.

6. Puterea lucrului judecat

Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante
excepţii de procesuale. utoritatea de lucru judecat, este unul dintre efectele hotărârii
judecătoreşti, deşi nu era reglementat ca atare de lege anterior intrării în vigoare a noului Cod
de procedură civilă.
Nu numai hotărârea definitivă (irevocabilă, în reglementarea anterioară), ci şi
hotărârea instanţelor de fond are autoritate de lucru judecat, dar autoritatea de lucru judecat a
acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluţia ce se va da în recurs.
În esenţă, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o
cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată
a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.
Aşa cum s-a statuat într-o decizie de speţă, autoritatea lucrului judecat are la bază
regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută prin
hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în
scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei. Deci, principiul autorităţii lucrului

48
judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect,
aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri
judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie
contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.
Instituţia autorităţii de lucru judecat a purtat dintotdeauna două valenţe: una
materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi
una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu
privire la acelaşi drept).
În Noul Cod Civil, autoritatea de lucru judecat nu mai este tratată ca instituţie juridică
de drept material, adică ca prezumţie legală irefragabilă, ci se regăseşte doar în dreptul
procesual, ca excepţie procesuală de fond, în cadrul secţiunii dedicate efectelor hotărârii
judecătoreşti.
Se face aplicarea principiului de filosofie juridică non bis in idem, mai mult decât al celui res
judicata pro veritate habetur, câtă vreme justificarea existenţei puterii lucrului judecat nu stă
în adevărul dezvăluit de procesul anterior, ci în interdicţia reluării aceluiaşi litigiu între părţi.
în legislaţia noastră anterioară noului Cod de procedură civilă şi noului Cod civil, autoritatea
de lucru judecat era amintită în două texte de lege: art. 1201 C. civ. 1864' şi art. 166 CPC.
în Codul civil din 1864 era reglementată ca o prezumţie legală absolută şi irefragabilă de
conformitate a hotărârii cu adevărul, iar în codul de procedură civilă ca o excepţie de fond,
absolută şi peremptorie.
Aşa cum se subliniază în doctrină, dacă fostul cod civil reglementa autoritatea de lucru
judecat ca prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul,
noul Cod de procedură civilă stabileşte căatât autoritatea, cât şi puterea de lucru judecat sunt
entităţi de ordin procedural.
Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă a operat
unificarea terminologică, prin art. 14 alin. (2) dispunând înlocuirea sintagmei „putere de lucru
judecat” cu sintagma „autoritate de lucru judecat” atât în noul cod, cât şi în restul actelor
normative.
O problemă teoretică cu implicaţii practice deosebite este aceea a corelaţiei dintre
noţiunile de putere a lucrului judecat, autoritate a lucrului judecat şi litispendenţă.
în primul rând, în ceea ce priveşte cele două terminologii, de „putere de lucru judecat”,
respectiv de „autoritate de lucru judecat”, se constată că, iniţial, se considera că aceste
sintagme reprezintă doar forme diferite pentru a desemna aceeaşi noţiune.
Ulterior, s-a făcut o distinctie teoretică între cele două noţiuni, în funcţie de efectele
hotărârii definitive, după cum urmează: primul efect este efectul pozitiv, care constituie
temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii (eficienţa activă), exprimat concis prin
„puterea lucrului judecat”, puterea ce conferă persoanelor în favoarea cărora au fost
pronunţate dispoziţiile hotărârii dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea acelor
dispoziţii; al doilea efect este efectul negativ, ce se exprimă prin împiedicarea unei noi
judecăţi pentru faptele şi pretenţiile soluţionate prin hotărâre, exprimat prin conceptul de
„autoritate de lucru judecat”, împotriva acestei autorităţi operând excepţia lucrului judecat.
În literatura juridică anterioară noului Cod de procedură civilă a mai apărut o
distincţie, respectiv autoritatea provizorie sau relativă, echivalentă „autorităţii de lucru
judecat”, şi autoritatea absolută, echivalentă „puterii de lucru judecat”. Astfel, se vorbeşte
despre provizoriu imediat după pronunţarea unei hotărâri, fiind vorba despre hotărârile
nedefinitive; despre definitiv după parcurgerea celei de a doua jurisdicţii în fond sau
imposibilităţii de a o parcurge datorită fie expirării termenului de apel, fie datorită faptului că
este vorba despre o hotărâre fără drept de apel; despre absolut, în cazul hotărârilor irevocabile
care nu mai pot fi atacate cu nicio cale de atac ordinară.

49
 Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este, în prezent, descris de art. 431 alin.
(2) NCPC, care arată că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt
litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Efectul negativ al autorităţii de
lucru judecat constă în împiedicarea unei a doua judecăţi între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect
şi cu aceeaşi cauză, fiind prevăzut de art. 431 alin. (1) NCPC, ca excepţia autorităţii de lucru
judecat.
Art. 431 alin. (2) NCPC reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care
reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia
dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul
anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Aşa cum s-a subliniat în mod judicios, în acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla
identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune
litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin
considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai
poate fi contrazisă.
în viziunea vechiului Cod de procedură civilă, era unanim admis că hotărârea definitivă se
bucura de putere de lucru judecat, existând însă controversa asupra semnificaţiei noţiunilor de
„putere de lucru judecat” şi „autoritate de lucru judecat”. Noul Cod de procedură civilă
foloseşte, la art. 430, numai termenul de „autoritate”, care se referă la efectele hotărârii
judecătoreşti de la pronunţare până la rămânerea ei definitivă. Dar, ca element de noutate,
noul Cod face distinctia dintre autoritatea de lucru judecat provizorie - de la pronunţarea
hotărârii până la judecarea căilor de atac - şi autoritatea de lucru judecat ce caracterizează
doar hotărârile judecătoreşti definitive. Atunci când invocăm autoritatea lucrului judecat ca
excepţie procesuală, vom folosi expresia „autoritate de lucru judecat”, dar când o invocăm ca
prezumţie în alt litigiu, fără a avea tripla identitate, vom folosi doar expresia „lucrul judecat
anterior”.
Astfel, art. 430 alin. (4) NCPC consacră autoritatea de lucru judecat provizorie, atunci
când hotărârea este supusă apelului sau recursului şi ea funcţionează până la expirarea
termenului de apel sau recurs, după caz, pentru ipoteza în care, deşi supusă apelului sau
recursului, calea de atac nu a fost exercitată, ori până la respingerea acestor căi de atac, atunci
când s-a făcut uz de ele. Aşa cum s-a subliniat recent, în cazul în care calea de atac este
admisă, iar hotărârea este schimbată sau modificată în tot sau în parte, autoritatea de lucru
judecat provizorie se desfiinţează cu efect retroactiv pentru partea din hotărâre care a fost
reformată în căile de atac.
În ceea ce priveşte litispendenţa, s-a statuat în doctrină că litispendenţa anticipează
puterea lucrului judecat, aceasta având efecte juridice mai puternice, respectiv conservarea
drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă (şi irevocabilă, în
reglementarea anterioară).
Codul de procedură civilă reglementează puterea lucrului judecat ca o excepţie de
fond, peremptorie şi absolută. Această soluţie este o consecinţă a concepţiei legiuitorului
francez privitoare la reglementarea probelor în cadrul Codului civil, concepţie preluată şi de
legislaţia noastră.
.

Secţiunea a III - a
Probele în procesul civil

1. Definiţie
În literatura de specialitate, noţiunea de probă este folosită în mai multe înţelesuri.

50
 În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenei sai
inexistenţei unui anumit fapt, fie mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie
dovedit, fie rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.
În sens restrâns, noţiunea de probă este utilizată în două accepţiuni.
- prima accepţiune în sens restrâns este aceea de mijloc de probă, adică mijlocul
prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic. În acest sens, art. 1170 C. civ.
prevede că dovada se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii şi mărturisirea uneia dintre
părţi, iar Codul de procedură civilă mai reglementează expertiza şi cercetarea la faţa locului.
- a doua accepţiune în sens restrâns este aceea de fapt probator, adică un fapt
material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, pentru a
dovedi un alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere,
faptele sunt de două categorii: fapte principale (facta probanda sau res probanda) care
constituie raportul juridic dedus judecăţii şi care trebuie dovedite, precum şi fapte probatorii (
facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la
dovedirea existenţei sau inexistenţei acestuia.

2. Obiectul şi sarcina probei

2.1. Obiectul probei îl reprezintă faptele juridice în sens larg (fapte juridice în sens
restrâns şi acte juridice) care au creat, modificat au stins raportul juridic ori careau determinat
ineficacitatea sa, dând dreptul de a cere anularea, rezilierea, rezoluţiunea actului, etc.
Deci, prin obiectul probei înţelegem faptele juridice lato sensu din care izvorăsc
drepturile şi obligaţiile cu privire la care părţile se află în litigiu.Obiectul probei nu include
dreptul subiectiv invocat şi, în principiu, nici norma juridică aplicabilă în speţă.
Pot fi dovedite atât faptele pozitive, cât şi cele negative, acestea din urmă prin
dovedirea faptelor pozitive contrare. (ex. într-o cerere de tăgăduire a paternităţii, se tinde a se
dovedi un fapt negativ – că a fost imposibilitate de coabitare sau concepţie – prin dovedirea
unor fapte pozitive. Nu se pot dovedi aproape niciodată faptele pozitive. sau negative
nedefinite.
În cazul în care judecătorul, cunoaşte personal faptele care formează obiectul
litigiului, el nu poate să respingă probele cerute de către părţi, pe motiv că sunt unutile, având
obligaţia de a pronunţa hotărârea numai pe baza probelor administrate în cauză. Trebuiesc
dovedite, de asemenea, şi faptele necontestate, acestea navând o forţă probantă deosebită chiar
dacă asupra acestora toate părţile din proces sunt de acord. Judecătorul are posibilitatea să se
convingă, pe bază de probe, de realitatea sau fictivitatea lor. Instanţa se poate folosi în
pronunţarea soluţiei fără a mai fi necesar a fi dovedit de un fapt notoriu, adică un fapt
cunoscut de un număr mare de persoane, cel care invocă faptul notoriu având obligaţia de a
dovedi notorietatea acelui fapt. Nu este necesară nici dovedirea faptelor constatate
(prezumtive), legea însăşi considerându-le existente. Astfel, odată dovedit faptul vecin şi
conex pe care se sprijină o prezumţie legală, nu mai este necesar să se administreze dovezi
pentru stabilirea situaţiei de fapt pe care legea o presupune. În privinţa chestiunilor
prealabile, fapte stabilite în materialitatea lor în instanţa penală, acestea nu mai pot forma
obiect de probă în instanţa civilă, nici pentru confirmarea lor, nici pentru infirmarea lor,
pentru că potrivit art. 22 C. proc. pen. hotărârea penală are în civil putere de lucru judecat cu
privire la existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia. Se admite că
obiceiul sau uzanţa convenţională nefiind decât o clauză tacită subînţeleasă în contracte,
constituie i chestiune de fapt şi, drept urmare, poate forma obiectul probei.
2.2. Sarcina probei
A. Regula

51
 Potrivit art. 249 C. Proc civ., celc are face o susținere în cursul procesului trebuie
să o dovedească, text care instituie regula potrivit căreia cel care afirmă ceva înaintea unei
jurisdicţii are sarcina de a dovedi susţinerea făcută.
Cum reclamantul este cel care sesizează instanţa, el este cel care are sarcina de a-şi
dovedi pretenţia dedusă judecăţii. Pârâtul care urmăreşte să obţină respingerea cererii
reclamantului - dacă acesta din urmă a făcut dovada pretenţiilor sale – trebuie să administreze
şi el dovezi din care să rezulte netemeinicia susţinerilor reclamantului. Dacă pârâtul
formulează cerere reconvenţională sau invocă o excepţie procesuală, el este cel care „face o
propunere înaintea judecăţii” astfel încât lui îi va reveni primul sarcina probei.
B. Excepţia
Există situaţii în care pârâtul, păstrându-şi acestă calitate, are totuşi primul
sarcina probei:
- prezumţia legală deplasează sarcina probei de la partea în favoarea căreia
operează la cealaltă parte;
- în cazul în care se contestă recunoaşterea de paternitate; „dacă recunoaşterea de
paternitate este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada
paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi”;
- în conflictele de muncă, muncii sarcina probei revine angajatorului, înfăţişare;
- în condiţiile art. 47 din Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,
dovada folosirii mărcii incumbă titularului acestuia şi poate fi făcută prin orice mijloc de
probă.
3. Admisibilitatea probelor
Potrivit art. 255 C. Proc. Civ. Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să
ducăla soluționarea procesului.
Probele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale:
- proba să fie legală, adică să fie îngăduită de legea materială sau procesuală (de
exemplu, în cazul probei cu martori, să fie respectate dispoziţile care stabilesc condiţiile de
admisibilitate a probei testimoniale, dar şi dispoziţile care arată cine poate fi martor şi cine
poate fi scutit de a depune mărturie);
- proba să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unui fapt real, posibil, să nu
contravină legilor naturii universal recunoscute;
- proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul pricinii;
- proba să fie concludentă, ceea ce înseamnă că prin administrarea ei va duce le
dezlegarea cauzei.
Observaţie: o probă concludentă este întotdeauna şi o probă pertinentă, însă este
posibil ca o probă să fie pertinentă, dar să nu ducă la dezlegarea pricinii.
4. Administrarea probelor
Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte:
- propunerea probelor
- încuviinţarea probelor
- administrarea propriu-zisă a probelor
4.1. Propunerea probelor
Regula constă în propunerea probelor în etapa scrisă, prin cererea de chemare în
judecată, întâmpinare sau, în cazurile expres prevăzute de lege, cel târziu până la prima zi de
înfăţişare.
Sancţiunea nepropunerii probelor în modalităţile arătate este decăderea din dreptul
de a mai propune probe şi administra dovezi în etapa procesuală respectivă (primă instanţă,
căi de atac). Cum norma înscrisă în art. 254 C. proc. civ are caracter de ordine publicî,
sancţiunea decăderii nu ar putea fi evitată dacă partea căreia i se opune proba nu ridică

52
excepţia decăderii, întrucât și instanța din oficiu poate constata decăderea din dreptul de a
propune proba.
Excepţia de la regula enunţată mai sus permite ca partea care nu a propus proba în
condiţiile art. 254 alin. 1 C. proc civ să nu fie decăzută din drept şi să poată să poată să ceară
încuviințarea probei în următoarele cazuri prevăzute de art. 254 alin. 2, pct. 1-5 C. proc. civ.
- necesitatea probei rezultă din modificarea cererii (pct. 1)
- când nevoia dovezii ar reieşi din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea
pevedea (pct. 2);
- partea învederează instanței că din motive temeinic justificate nu a putut propune
în termen probele cerute (pct. 3)
- când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii (pct. 4);
- există acordul expres al tuturor părților (pct.5).
Sancţiunea decăderii operează şi în cazul încuviinţării probelor potrivit art. 138 C.
proc. civ când judecata este amânată şi partea nu depune cu cel puţin cinci zile înainte de
termenul stabilit pentru judecată copii certificate de pe înscrisurile invocate. Pe de altă parte,
dacă dovada cu martori a fost încuviinţată în condiţiile art. 138, dovada contrară va cerutăsub
pedeapsa decăderii în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt de faţă. Dacă a lipsit la
încuviinţarea probei, partea trebuie să ceară dovada contrară în şedinţa imediat următoare, iar
în caz de împiedicare, la prima zi când se înfăţişează.
Aspecte comune privitoare la propunerea probelor:
- când o parte renunţă la dovezile propuse, cealaltă parte poate să şi le însuşească;
- partea decăzută din dreptul de administra o dovadă, va putea totuşi să se apere
discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice;
- cheltuielile de administrare a probei în cazul în care acesta a fost dispusă din
oficiu sau la cererea procurorului (în procesul pornit de acesta potrivit art. 45 alin 2 C. proc.
civ) vor fi stabilite de instanţă prin încheiere; prin aceeaşi încheiere instanţa va stabili partea
îndatorată la plata cheltuielilor de administrare a probei, de regulă cea căreia îi profită proba,
putând chiar să le pună în sarcina ambelor părţi;
4.2. Încuviinţarea probelor
Probele propuse de părţi trebuie să fie încuviinţate de instanţă după ce aceasta le-a
pus în dezbaterea părţilor. Potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ. dovezile se pot încuviinţa
numai dacă instanţa socoteşte că ele ar putea duce la dezlegarea pricinii, afară de cazul când
ele s-ar pierde prin întârziere.
Asupra probelor, indiferent dacă snt încuviinţate sau respinse, instanţa se va
pronunţa prin încheiere motivată. Dacă încuviinţează probele, încheierea va arăta faptele ce
vor trebui dovedite, precum şi mijloacele încuviinţate pentru dovedirea lor.
Încheierea prin care instanţa se pronunţă este preparatorie, instanţa nu este legată
de această încheiere, astfel încât dacă administrarea dovezii nu mai este necesară, ea poate
pune în discuţia părţilor posibilitatea renunţării la aceea probă.
4.3. Administrarea propriu-zisă a probelor
Administrarea dovezilor se face în faţa instanţei de judecată dacă legea nu dispune
altfel, în ordinea statornicită de aceasta, înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului,
adică înainte de a pune concluzii pe fond.
5. Aprecierea probelor constă în operaţiunea mentală pe care o face instanţa
pentru a determina puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor
probelor împreună. (264 C. Proc. Civ.)

6. Mijloacele de probă
6.1. Proba prin înscrisuri

53
 Prin înscris înţelegem orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin
scriere cu mâna, prin dactilografiere, litografiere sau imprimare pe hârtie sau pe orice
material (pânză, lemn, metal, etc.).
Înscrisurile preconstituite, întocmite cu intenţia de a constitui mijloace de probă, se
clasifică în:
- înscrisuri originale, întocmite pentru a constata încheierea, modificarea sau
stigerea unui raport juridic;
- înscrisuri recognitive prin care se recunoaşte existenţa unui înscris originar
pierdut, având rolul de a-l înlocui pe acesta
- înscrisuri confirmative, întocmite pentru a confirma un act anulabil
Înscrisurile preconstituite se mai împart în:
- înscrisuri autentice;
- înscrisuri sub semnătură privată.
6.1.1. Înscrisurile autentice
Definiţie : Potrivit art. 269 C. Proc civ. Înscrisul autentic este inscrisul intocmit
sau, dupa caz, primit si autentificat de o autoritate publica, de notarul public sau de catre o
alta persoana investita de stat cu autoritate publica, in forma si conditiile stabilite de lege.
Autenticitatea inscrisului se refera la stabilirea identitatii partilor, exprimarea
consimtamantului acestora cu privire la continut, semnatura acestora si data inscrisului (2)
Este, de asemenea, autentic orice alt inscris emis de catre o autoritate publica si caruia legea
ii confera acest caracter.

Sunt autentice: înscrisurile autentificate de motar, încheierea, hotărârea

judecătorească, procesul-verbal întocmit de agentul procedural însărcinat cu înmânarea
actelor de procedură, actele de stare civilă etc.
Avantajele înscrisului autentic:
- face credinţă despre data sa până la înscrierea în fals (practic, până la constatarea
falsului;
- se bucură de o prezumţie de validitate, astfel încât cel care îl foloseşte este scutit
de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă;
- înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă are putere de titlu executoriu;
- face dovada, până la înscrierea în fals, cu privire la constatările personale ale
agentului instrumentator făcute cu propriile simţuri în limitele atribuţiilor sale; celelalte
menţiuni fac credinţă până la proba contrară;
Pterea doveditoare a înscrisului autentic
Faţă de terţele persoane, înscrisul autentic este opozabil erga omnes aspect ce
rezultă din art. 270 alin. (1) C. Proc. civ potrivit căruia „înscrisul autentic face deplină
dovadă față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute
personal de către cel care a autentificat înscisul, în condițiile legii”.
(2) Declaratiile partilor cuprinse in inscrisul autentic fac dovada, pana la proba
contrara, atat intre parti, cat si fata de oricare alte persoane.
( 3) Dispozitiile alin. (2) sunt aplicabile si in cazul mentiunilor din inscris care sunt in
directa legatura cu raportul juridic al partilor, fara a constitui obiectul principal al actului.
Celelalte mentiuni constituie, intre parti, un inceput de dovada scrisa.
Textul trebuie interpretat în sensul că terţii sunt ţinuţi să respecte drepturile şi obligaţiile
părţilor care pentru terţi au natura unor fapte juridice.
Este, de asemenea, opozabilă erga omnes data înscrisului autentic.
Daca inscrisul prezinta neregularitati, lipsuri, vicii materiale sau formale care
demonstreaza in mod evident falsitatea sa, el nu se bucura de prezumtia de autenticitate si,

54
mai mult, instanta il poate inlatura pe baza propriei constatari, fara a se proceda la inscrierea
in fals. [M. Fodor in Noul Cod de procedura civila, comentat si adnotat, vol. I, art. 1-526,
coordonatori V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Editura Universul Juridic 2013, p. 707]

6.1.2. Înscrisurile sub semnătură privată

Definiţie: înscrisul sub semnătură privată este acela întocmit şi semnat de părţi, fără
concursul vreunui organ al statului.
Ca regulă, condiţia generală necesară pentru valabilitatea acestor acte este
semnătura părţilor de la care emană înscrisul care trebuie să fie scrisă de mâna părţilor
indiferent dacă înscrisul este de mână, dactilografiat, imprimat etc.
Condiţii speciale de valabilitate
- formalitatea multiplului exemplar
- menţiunea „bun şi aprobat”
A. Formalitatea multiplului exemplar
Cazuri în care este necesară formalitatea
Această condiţie specială este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată
care constată convenţii sinalagmatice.(art. 274 C. civ).
Cazuri când nu se cere formalitatea multiplului exemplar:
- când un înscris este nul ca înscris autentic, dar este valabil ca înscris sub
semnătură privată;
- când convenţia sinalagmatică este constatată printr-o hotărâre judecătoreasă;
- în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă;
- în cazul în care înscrisul este recunoscut de către părţi fie în mod expres, fie tacit;
- în cazul în care a fost redactat un singur exemplar care a fost lăsat în păstrarea
unui terţ;
- când una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia, înainte sau la momentul
semnării înscrisului;
- în cazul actelor unilaterale sau care constată convenţii unilaterale;
- în cazul convenţiilor sinalagmatice comerciale
Sancţiunea constă în aceea că înscrisul nu are putere probatorie, este nul ca mijloc
de probă fără a afecta valabilitatea convenţiei care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

B. Menţiunea „bun şi aprobat”

Cazuri în care este cerută formalitatea
- în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligaţii unilaterale.
Art.274 NCPC. prevede că actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i
plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare trebuie să fie scris în întregime de acela care l-a
semnat, ori cel puţin acesta, înainte de a semna, să adauge la sfârşitul actului cuvintele „bun
şi aprobat”rătând întotdeauna suma sau câtimea(cantitea) lucrurilor şi apoi să semneze.
Dacă există neconcordanţă între suma din cuprinsul actului şi cea scrisă în formula
„bun şi aprobat”, chiar dacă înscrisul şi formula au fost scrise de cel care s-a obligat, obligaţia
se prezumă că este pentru suma cea mai mică, dacă nu se face dovada contrară.
Cazuri când nu se cere menţiunea „bun şi aprobat”
- în cazul înscrisului nul ca înscris autentic, dar valabil ca înscris sub semnătură
privată;
- atunci când obligaţia unilaterală are ca obiect un lucru cert şi determinat;
- atunci când obligaţia asumată de debitor este o obligaţie de a face sau de a nu face
sau a nu face, textul având în vedere numai obligaţia de a da;
- când obligaţia unilaterală a debitorului nu este determinată;

55
 - în cazul chitanţelor liberatorii, pentru că în acest caz este vorba de executarea unei
obligaţii, iar nu despre naşterea ei;
- în cazul comercianţilor şi meseriaşilor
Sancţiunea în cazul lipsei menţiunii „bun şi aprobat” face ca actul să nu fie valabil
ca înscris sub semnătură privată, să nu aibă puterea probatorie a unui asemenea înscris.
Forţa probatorie a înscrisului sub semnătură privată
Art. 273 NCPC. dispune că înscrisul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia
i se opune sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca şi înscrisul autentic între
cei care l-au semnat şi între cei care reprezintă drepturile lor ( succesorii în drepturi).
Deci, cuprinsul înscrisului - cu menţiunile sale privitoare la actul juridic pe care îl
constată sau la faptele relatate – face credinţă, ca şi cuprinsul înscrisului autentic, până la
dovada contrară care se va putea face potrivit regulilor de la admisibilitatea probelor.
Dacă se pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare în ceea ce priveşte
conţinutul său, prin ştersături, adăugiri sau îndreptări, ori că s-a săvârşit un fals intelectual,
partea interesată va putea să defăimeze înscrisul ca fals.
Data înscrisului sub semnătură privată
Fiind un fapt material, data întocmirii unui înscris nu poate să aibă altă putere
probatorie decât celelalte menţiuni ale înscrisului.
Aşadar, în raporturile dintre părţi, data înscrisului sub semnătură privată este
supusă condiţiei recunoaşterii, eventual verificării de scripte, ca de altfel întreg cuprinsul
înscrisului.Data trecută în scris, nu va putea fi combătută decât tot printr-un înscris.
Faţă de terţi – spre deosebire de celelalte menţiuni care formează cuprinsul
însscrisului sub semnătură privată – data înscrisului, prin ea însăşi, nu face credinţă. Această
abatere de la regulă se explică prin interesul de a proteja pe terţi împotriva pericolului pe care
poate să îl reprezinte pentru ei trecerea unei date false în înscris, de regulă, antedatarea
înscrisului.
Potrivit art. 278 NCPC terţilor le este opozabilă numai data certă care se
dobândeşte printr-una dintre următoarele modalităţi:
- din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie publică;
- din ziua înscierii lui într-un registru anume destinat;
- din ziua morţii părţii care a semnat înscrisul sau a uneia dintre părţile care au
semnat;
- prin trecerea actului, chiar şi în prescurtare, în acte întocmite de funcţionari
publici, cum ar fi procese-verbale pentru punere de sigiliu, de inventariere etc.
Există înscrisuri ce constată acte juridice ce dobâdesc dată certă prin alte mijloace
prevăzute de lege:
- cesiunea de creanţă ese opozabilă terţilor numai după notificarea cesiunii făcută
debitorului sau după acceptarea cesiunii de către debitor prin înscris autentic;
- în cazul privilegiilor sau ipotecilor, preferinţa faţă de alţi creditori privilegiaţi se
stabileşte prin rangul inscripţiei, iar gajul şi garanţia reală mbiliară sunt opozabile terţilor de
la data înscrierii în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;
- actele supuse formalităţilor de publicitate imobiliară sunt opozabile terţilor numai
după înscrierea în cartea funciară.
Unele înscrisuri fac dovada faţă de terţi în ce priveşte data trecută în ele, fără a fi
necesar ca această să fi devenit dată certă prin vreunul din mijloacele prevăzute de art. 278
NCPC:
- chitanţele prin care se constată primirea unor sume de bani fac dovada şi faţă de
terţi despre data trecută în ele până la proba contrară;
- testamentul olograf face dovada faţă de terţi prin el însuşi, atât de conţinutul său
cât şi de data sa care este un element constitutiv al acestuia;

56
 - în materie comercială, înscrisurile sub semnătură privată nu sunt supuse
prevederilor art. 278 NCPC., iar în ceea ce priveşte stabilirea datei, când acesta este
contestată, se poate administra orice mijloc de probă admis de legea comercială.
6.1.3. Administrarea probei prin înscrisuri
Producerea înscrisurilor
Potrivit art. 194 C. proc. civ. când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la
cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă;
copiile vor fi certificate de către reclamant că sunt la fel cu originlul. Se va putea depune şi
numai o parte dintr-un înscris privitor la pricina, rămânând că instanţa să dispună, la nevoie,
înfăţişarea înscrisului în întregime. Dacă înscrisurile sunt scrise în limba străină sau cu litere
vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Dacă reclamantul nu a alăturat cererii de chemare în judecată copii de pe
înscrisurile pe care înţelege să le folosească în dovedirea pretenţiilor sale, ar trebui să se
admită că el nu va putea să depună acste copii la prima zi de înfăţişare .
Aceeaşi obligaţie o are şi pârâtul care trebuie să alăture la întâmpinare copii de pe
înscrisurile cu care înţelege să se apere împotriva pretenţiilor reclamantului, în atâtea
exemplare câţi reclamanţi sunt, plus unul pentru instanţă.
Părţile sunt datoare să aibă asupra lor, în şedinţă, înscrisul original sau să-l depună
la grefa instanţei, spre păstrare, sub sancţiunea neluării în seamă.
Dacă una dintre părţi învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la
pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui. Instanţa este obligată să dispună înfpţişarea în
următoarele cazuri:
- înscrisul este comun părţilor;
- partea potrivnică s-a referit în proces la acel înscris;
- potrivit legii, partea potrivnică este obligată să înfăţişeze acel înscris;
În schimb, instanţa va trebui să respingă cererea de înfăţişare a înscrisului, în
întregime sau în parte, în următoarele situaţii:
- cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul personale;
- înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra secretul;
- înfăţişarea înscrisului ar atrge urmărirea penală împotriva părţii sau a unei alte
persoane ori ar expune-o dispreţului public.
Dacă înscrisul nu se află la partea care doreşte să-l folosească, instanţa poate
dispune să fie prezentat, iar dacă partea nu vrea, l-a ascuns sau l-a distrus, instnţa poate socoti
că acesta are conţinutul pe care îl pretinde partea care a solicitat înfăţişarea lui. Dacă înscrisul
este deţinut de un terţ, acesta va fi citat ca martor, pnându-i-se în vedere să aducă înscrisul, în
caz contrar plătind despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere. (art. 293-299 C. proc. civ.).
Înscrisurile depuse în termen şi necontestate de părţi vor fi avute în vedere la
pronunţarea hotărârii. Instanţa nu va putea lua în considerare un înscris depus după închiderea
dezbaterilor fără să fi fost pus în discuţia părţilor.
Dacă înscrisul depus de una dintre părţi este contestat de partea adversă, ori dacă
instanţa are îndoieli asupra autenticităţii lui, se va recurge la verificarea de scripte sai, după
caz, la procedura falsului.
6.1.4. Procedura verificării (art. 301-303 NCPC)
Verificarea de scripte intervine
- când se contestă un înscris sub semnătură privată de către partea căreia i se
opune înscrisul respectiv, în sensul că aceasta tăgăduieşte scrierea sau, după caz, semnătura sa
- când moştenitorii ori alţi succesori în drepturi ai aceluia de la care se pretinde că
ar emana înscrisul declară că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.
Deci, procedura verificării de scripte vizează următoarele situaţii:
- reclamantul îşi sprijină pretenţiile pe un înscris ce emană de la pârât;

57
 - pârâtul opune reclamantului un înscris care provine de la acesta din urmă;
- înscrisul emană de la un terţ.
O problemă controversată este aceea dacă acestă procedură se aplică numai
înscrisurilor sub semnătură privată ori, dimpotrivă la orice fel de înscrisuri, deci şi scrisori,
registre etc. Opinia dominantă în literatura de specialitate însclină spre ultima soluţie deoarece
pentru a se afla adevărul într-o cauză, dacă se contestă scrisul sau semnătura de pe orice fel de
înscris, este necesară verificarea acelui înscris pentru a se vedea dacă poate fi reţinut ca probă
în proces mijlocul de probă respectiv.
Metodele de cercetare în cadrul procedurii sunt următoarele:
a) confruntarea înscrisului cercetat cu scrierea sau semnătura făcute în faţa
instanţei;
b) confruntarea de către instanţă a înscrisului ttăgăduit sau nerescunoscut cu alte
înscrisuri (piese de comparaţie), ori cu porţiunea din înscris care nu este tăgăduită;
c) expertiza
Judecătorul sau, după caz, preşedintele completului, îl va obliga pe cel care nu
recunoaşte scrisul sau semnătura să scrie şi să semneze, după dictarea sa, porţiuni din înscris,
iar refuzul de a scrie sau a semna este considerat o recunoaştere a scrisului sau semnăturii
(prezumţie simplă de recunoaştere tacită a scrisului sau semnăturii dar care nu este obligatorie
pentru instanţă întrucât art. 302 alin (2) C. proc. civ dă o simplă recomandare nstanţei).
Dacă verificarea făcută de instanţă nu este concludentă, se va proceda la
efectuarea unei expertize, pentru efectuarea căreia se va desemna un expert iar părţile vor fi
obligate să depună piese de comparaţie care vor servi la efectuarea xpetizei cum ar fi :
înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată netăgăduite de părţi, scrisul sau
semnătura date în faţa instanţei. Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate spre
neschimbare de către instanţă..
Rezultatul verificării de scripte va fi consemnat într-o încheiere interocutorie.
Dacă se constată că nu emană de la persoana căreia i se opune înscrisul, acesta va
fi înlăturat din proces. Înscrisul va fi reţinut ca mijloc de probă dacă se constată că el emană
de la persoana care l-a tăgăduit sau de la persoana căreia i se atribuie.

6.1.5. Procedura falsului

Este reglementată de art. 304-308 C. proc. civ. putând fi folosită:
- în cazul înscrisurilor autentice care, în privinţa constatărilor personale ale
agentului instrumentator, fac dovada până la înscrierea în fals;
- în cazul înscrisurilor sub semnătură privată ce au fost defăimate ca false
În cazul în care partea căreia i se opune înscrisul susţine că acesta este fals,
preşedintele va constata prin proces-verbal starea materială a înscrisului, examinându-l pentru
a constata dacă există pe suportul lui adăugiri, ştersături, alte menţiuni decât cele ce rezultă în
mod normal din cuprinsul actului, după care, împreună cu părţile şi grefierul, îl vor semna
spre a nu fi schimbat, încheind un proces-verbal.
Dacă partea interesată stăruie în a susţine că actul este fals, instanţa înaintează
înscrisul împreună cu procesul-verbal procurorului competent urmând ca acesta să efectueze
cercetări pentru infracţiunea de fals şi să sesizeze instanţa penală în măsura în care se constată
săvârşirea unei infracţiuni. Odată cu sesizarea procurorului, dacă partea care s-a înscris în fals
arată şi pe autorul sau pe complicele falsului, instanţa poate suspenda judecata până la
primirea rezultatelor cercetărilor.
Dacă înscrisul va fi declarat fals, acesta va fi înlăturat din proces. Înscrisul va fi
reţinut ca mijloc de probă dacă nu se constată falsul.

6.2. Proba prin declaraţiile martorilor

58
 Martorii sunt persoane străine de proces care au recepţionat şi memorat fapte care
sunt concludente în rezolvarea unui proces civil şi pe care le relatează în instanţa de judecată
ajutând-o la stabilirea adevărului.
Mijlocul de probă este depoziţia sau declaraţia de martor, şi nu martorul ca
persoană.

6.2.1. Admisibilitatea probei cu martori

A) - Articolul 309 alin (2) NCPC teza I. instituie interdicţia de a dovedi cu martori
actele juridice a căror valoare depăşeşte suma de 250 lei. Dovada actelor juridice a căroro
valoare depăşeşte 250 lei se poate face prin act autentic sau act sub semnătură privată, aceasta
pentru a obliga părţile care încheie acte juridice să-şi preconstituie probe care să asigure
certitudinea şi stabilitatea actelor juridice.
Inadmisibilitatea probei cu martori se aolică la toate actele juridice indiferent de
felul lor, dar nu şi cu privire la faptele juridice, excepţie făcând stările de fapt în care operează
prezumţiile legale (naşterea, moartea etc.)
Regula nu se aplică în materie comercială unde dovada cu martori este
întotdeauna admisibilă şi nici în materia dreptului familiei, cu privire la dovada bunurilor
proprii între soţi.
B )- Articolul 309 alin 4 C. civ instituie interdicţia de a dovedi cu martori
împotriva şi peste cuprinsul unui înscris , chiar dacă valoarea acestuia este mai mică de 250
lei. Această regulă se aplică numai înscrisurilor preconstituite. Eroarea, dolul, violenţa, lipsa
cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi întotdeauna cu martori.
Mărturia este admisibilă :
- pentru stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris şi
ulterioare încheierii acestouia, care constituie moduri de executare sau de stingere a
obligaţiilor ( de exemplu, plata, compensaţia, remiterea de datorie) dacă aceste operaţiuni
privite separat pot fi dovedite cu martori potrivit primului aliniat;
- pentru lămurirea sensului exact al unor clauze contractuale, dacă acestea sunt
confuze, obscure sau susceptibile de mai multe înţelesuri, deoarece a interpreta nu înseamnă a
proba împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.
C) – Articolul 309 alin (4) pct.4 C. civ. prevede că părţile „pot conveni ca şi în
cazurile arătate mai sus să se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi
de care ele pot să dispună”
D) – Articolul 309 alin (2) C. civ dispune că existenţa unui început de dovadă
scrisă dă posibilitatea administrării probei prin declaraţiile martorilor.
E) – Articolul 309 pct 1-3 instituie o excepţie de la regula prevăzută de art. 1191
alin (1) C. civ. în cazul în care este imposibilă preconstituirea probei scrise şi anume:
a) la obligaţiile care se nasc din cvasicontracte;
b) la depozitul necesar (incendiu, ruină, tumult, naufragiu, la depozitele ce se fac
în călătorii etc.)
c) la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevăzute când era cu neputinţă
părţilor să facă înscrisul.
F) - Articolul 309 pct 4 reglementează o altă excepţie de la regula prevăzută de
art. 1191 alin (1) C. civ. în cazul în care este imposibilă conservarea probei scrise „din o
cauză de forţă majoră neprevăzută”.

6.2.2. Administrarea probei cu martori

59
 6.2.2.1. Propunerea martorilor se va face potrivit regulilor generale, deci
reclamantul va arăta martorii în cererea de chemare în judecată iar pârâtul prin întâmpinare,
ori, dacă nu este asistat sau reprezentat de un avocat, la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea
decăderii din probă, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 138 C. proc. civ. Dacă proba a fost
încuviinţată în cusul judecăţii, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună lista
martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţare (art. 186 alin 2 C Proc.civ), iar dovada
contrară trebuie cerută, sub pedeapsa decăderii, în aceeaşi şedinţă dacă amândouă părţile sunt
de faţă.
Înlocuirea martorilor nu se va putea încuviinţa decât în caz de moarte, dispariţie
sau motive bine întemeiate, lista cu noii martori depunându-se , sub sancţiunea decăderii, în
termen de 5 zile de la încuviinţare
6.2.2.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori
Legea nu impune o condiţie de vârstă pentru ascultarea unei persoane ca martor,
dar prevede că la aprecierea depoziţiei minorului sub 14 ani, ca şi în cazul persoanelor care
din cauza debilităţii mintale sunt în mod vremelnic lipsite de discernământ, instanţa va ţine
seama de situaţia specială a martorului.
Articolul 315 C. proc. civ. dispune că nu pot fi ascultate ca martori:
- rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv ( cu excepţia pricinilor referitoare la
starea civilă şi divorţ, când pot fi ascultate şi aceste persoane, cu excepţia descendenţilor);
- soţul sau fostul soţ (părţile pot conveni, expres sau tacit, ca şi aceste persoane să
fie ascultate);
- interzişii judecătoreşti;
- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.
Art. 317 C. proc. civ desemnează categoriile de persoane care sunt scutite de a fi
martori, deci care au dreptul să refuze de a face depoziţia:
- cei ţinuţi de secretul profesional cu privire la faptele încredinţate lor în exerciţiul
profesiei (slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii );
- funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor secrete de
care au avut cunoştiinţă în acestă calitate (cu excepţia slujitorilor cultelor, toate categoriile
menţionate mai sus pot fi dezlegate de ăndatorirea păstrării secretului profesional);
- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe o rudă sau un
afin până la gradul al treilea inclusiv, pe soţ sau pe fostul soţ la o pedeapsă penală sau la
dispreţul public;
6.2.2.3.Prezentarea şi ascultarea martorilor
După încuviinţarea probei cu martori, aceştia sunt citaţi pentru a se prezenta la
termenul fixat pentru audierea lor.
Audierea martorilor se face în instanţă sau la locuinţa lor, dacă din motive
întemeiate aceştia nu pot veni în instanţă.Dacă martorul locuieşte într-o altă localitate, se
poate apela la o comisie rogatorie.
Împotriva martorului care nu se prezintă la termenul fixat, instanţa poate emite un
mandat de aducere, iar dacă există urgenţă, se poate emite mandat de aducere chiar la primul
termen.
Fiecare martor va fi ascultat separat, cei neascultaţi neputând să fie de faţă, în
ordinea stabilită de preşedinte, care va ţine seama şi de cererea părţilor.
Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul, dpă care preşedintele îi pune
în vedere că dacă u va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre
acestea se face menţiune în declaraţia scrisă. Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, însă i se
atrage atenţia să spună adevărul.
Preşedintele va cere martorului să arate datele personale de identificare, locuinţa
şi vârsta, dacă este rudă sau afin cu una dintre părţi şi în ce grad, dacă se află în serviciul

60
vreuna dintre părţi, dacă este în judecată, în dşmănie sau în legături de interes cu vreuna dintre
părţi.
Se trece apoi la ascultarea propriu-zisă a martorului care va arăta îmrejurările pe
care le cunoaşte şi va răspunde la întrebările preşedintelui, ale părţii care l-a propus, ale părţii
adverse şi, eventual, ale preşedintelui. Martorul nu are voie să citescă un răspuns scris mai
înainte însă, cu încuviinţarea preşedintelui, se poate folosi de însemnări cu privire la cifre sau
denumiri.
Mărturia se face oral, dar este consemnată în scris de către grefier, după dictarea
judecătorului sau, după caz, a preşedintelui instanţei. Ea va fi semnată pe fiecare pagină şi la
sfârşitul ei de către judecător, grefier şi martor, după ce acesta din urmă va lua cunoştiinţă de
conţinutul ei. Dacă martorul nu vrea sau nu poate să semneze se va face menţiune despre
această îmrejurare.
După ascultare, martorul rămâne în sala de şedinţă, dacă instanţa u dispune altfel.
Martorul poate cere să i se plătească toate cheltuielile de drum şi să fie despăgubit
după starea sau îndeletnicirea sa şi potrivit cu depărtarea domiciliului şi timpul pierdut. În
această situaţie, instanţa pronunţă o încheiere care este executorie (art. 326 C. proc. civ.).
6.2.2.4. Aprecierea declaraţiilor martorilor
Judecătorul are de constatat, succesiv, două aspecte: dacă martorul este sincer, iar
apoi, presupunînd că martorul este de bună-credinţă, dacă declaraţia lui corespunde realităţii.
Sinceritatea martorului se apreciază cu ajutorul unor aspecte de fapt variabile de la
o speţă la alta.
După ce a stabilit sinceritatea martorului, instanţa trebuie să aprecieze în ce
măsură depoziţia acestuia reflectă realitatea.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanţei care, după ce
evaluează critic declaraţiile martorilor, se va pronunţa asupra faptelor şi împrejurărilor relatate
de martori, pronunţându-se cu privire la măsura în care au fost dovedite.

Secţiunea a IV –a
Incidente procedurale ce pot să apară în cursul judecăţii

1.Suspendarea judecăţii

1.1. Noţiunea
Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului judecăţii datorită apariţiei
unor împrejurări voite de părţi, care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, ori independente
de voinţa lor, când părţile sunt în imposibilitate fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.
Cazurile generale de suspendare sunt reglementate de art. 411-415 C.proc.civ., dar
sunt şi cazuri de suspendare prevăzute în alte articole din Codul de procedură civilă sau în alte
acte normative.
În funcţie de cazurile care o determină, suspendarea poate fi: voluntară şi
legală.Aceasta din urmă poate fi de drept şi facultativă sau judecătorească. Trebuie precizat că
noţiunile de suspendare voluntară şi de suspendare legală, utilizate numai în doctrină şi în
practică, nu sunt riguros exacte, deoarece, în toate situaţiile, cazurile de suspendare sunt
prevăzute de lege, care, de altfel vorbeşte de suspendare de drept şi de posibilitatea instanţei
de a suspenda judecata, iar nu de suspendare legală.
 

1.2. Suspendarea voluntară

61
 Acest incident intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor, care poate fi
expresă sau tacită.
Art. 411 alin. 1 C.proc.civ. prevede două cazuri de suspendare voluntară:
- când amândouă părţile o cer;
- dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi toate părţile au
fost legal citate şi nici nu s-a cerut de către cel puţin una din părţi judecarea în lipsă.
Suspendarea judecăţii în cele două cazuri constituie un atribut constitutiv al
principiului disponibilităţii procesuale. Ea se întemeiază pe voinţa expresă sau prezumată a
părţilor de a nu mai continua judecata.
Primul caz de suspendare voluntară a judecăţii este o aplicare a dreptului părţilor de
a dispune de obiectul procesului, de soarta acestuia. Acordul părţilor în vederea suspendării
poate avea scopuri diferite, cum ar fi o posibilă tranzacţie, o plată viitoare la care se obligă
pârâtul etc. Dacă părţile nu solicită suspendarea judecăţii, instanţa nu este îndreptăţită să o
dispună din oficiu, spre exemplu în vederea suplimentării probelor cu audierea unui martor
ale cărui nume şi domiciliu nu sunt cunoscute.Iar faptul că printr-un protocol , încheiat în
afara instanţei, părţile ar fi convenit suspendarea judecăţii nu poate fi luat în considerare ca un
acord la suspendarea judecăţii, câtă vreme, în instanţă, una din părţi s-a opus măsurii
suspendării.
Al doilea caz de suspendare voluntară rezultă din voinţa tacită a părţilor de a nu
mai continua judecata, dedusă din împrejurarea că nici una dintre ele nu se prezintă la
termenul de judecată.
Neprezentarea reclamantului la termenul de judecată nu atrage respingerea cererii
ca nesusţinută, ci, dacă pârâtul este prezent, instanţa va trece la judecată, iar dacă lipseşte şi
pârâtul şi nici nu s-a cerut judecarea în lipsă, instanţa va dispune suspendarea judecăţii. Prin
excepţie, la judecarea la primă instanţă a cererilor de divorţ, lipsa nejustificată a reclamantului
la unul din termenele de judecată are drept consecinţă respingerea cererii sale ca
nesusţinută(art.616 C.proc.civ.), pârâtul neputând cere continuarea judecăţii, afară de cazul în
care a formulat , în termen, cerere reconvenţională, judecata acesteia din urmă nefiind
influenţată de lipsa reclamantului din cererea de chemare în judecată. Pârâtul care este prezent
în sala de judecată nu poate fi obligat să răspundă la strigara pricinii, întrucât el poate avea
interesul de a se dispune suspendarea, iar nu de a se trece la judecarea pricinii. Dacă însă a
răspuns, pârâtul nu mai poate cere suspendarea judecăţii, deoarece , pe de o parte, cerinţele
impuse de art.411 C.proc.civ. nu sunt îndeplinite, iar, pe de altă parte, lipsind reclamantul,nu
se poate aplica nici dispoziţia înscrisă în art.411 pct.1 C.proc.civ. , care presupune acordul
expres al ambelor părţi.
Suspendarea judecăţii poate fi evitată totuşi, astfel cum prevede în mod expres
art.411 alin.(2) C.proc.civ., în cazul în care una dintre părţi a cerut judecarea în lipsă. Cererea
de soluţionare a procesului în lipsă poate fi formulată o dată cu cererea de chemare în
judecată, iar de pârât prin întâmpinare.Cererea poate fi formulată însă şi ulterior de către una
din părţi, la oricare din termenele de judecată. Doctrina a dat însă o interpretare raţională
textului invocat şi a apreciat că şi o cerere verbală făcută în instanţă produce aceleaţi efecte
procedurale. Instanţa este obligată să ia act de această cerere şi să o consemneze în mod
corespunzător în încheierea de şedinţă. În cazul casării şi al rejudecării unei cauze este necesar
să se formuleze o nouă cerere pentru soluţionarea cauzei în lipsă;în caz contrar, instanţa
trebuie să dispună suspendarea judecăţii.Această soluţie trebuie promovată şi în ceea ce
priveşte judecata în faţa instanţelor de control judiciar.
Norma înscrisă în art.411 pct 2 C.proc.civ. este imperativă, astfel încât, dacă sunt
întrunite cerinţele acestui text, instanţa trebuie să suspende judecata, fără a mai efectua vreun
alt act de procedură. Pentru ambele cazuri de suspendare voluntară la care se referă art.411
C.proc.civ., judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi, care va

62
trebui să plătească şi 50% din taxa pe care a plătit-o pentru cererea a cărui judecată s-a
suspendat, la care se adaugă şi un timbru judiciar .Dacă suspendarea s-a pronunţat în temeiul
art.411 pct.2, reluarea judecăţii poate fi cerută şi de către procuror, dacă nu este vorba de
acţiuni cu caracter strict personal.În orice caz, instanţa nu poate repune din oficiu cauza pe rol
şi să rezolve în fond procesul.
 
1.3. Suspendarea legală de drept
Suspendarea legală de drept a judecăţii este aceea pe care instanţa de judecată este
obligată să o pronunţe ori de câte ori constată ivirea unui caz anume prevăzut de lege.
Potrivit art. 412 alin (1) C.proc.civ., judecata pricinilor se suspendă de drept:
- prin moartea părţilor
Se are în vedere ipoteza în care partea a decedat ulterior introducerii cererii, textul
nefiind aplicabil în cazul în care, în momentul sesizării instanţei, cel chemat în calitate de
pârât este decedat, caz în care reclamantul trebuie să îşi modifice cererea, în sensul de a
chema în judecată pe moştenitori, sub sancţiunea anulării cererii;
- prin punerea sub interdicţie sau prin punerea sub curatelă a uneia dintre părţi;
- prin moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a intervenit cu mai puţin de 15
zile înainte de termenul de judecată; -prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului.
S-a arătat că suspendarea judecăţii intervine şi în cazul în care minorul îndeplineşte
vârsta de 14 ani în cursul procesului(când reprezentarea legală se transformă în asistare),
pentru ca minorul respectiv să fie introdus în proces.
- prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra
reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Din cel de al doilea alineat al aceluiaşi articol rezultă că suspendarea va interveni
numai dacă aceste împrejurări s-au ivit înainte de închiderea dezbaterilor;dacă însă au apărut
după acest moment procesual, ele nu împiedică pronunţarea hotărârii.
Această dispoziţie legală este logică, avînd în vedere că suspendarea de drept are ca
scop asigurarea dreptului de apărare al părţilor şi contradictorialitatea, însă, prin ipoteză,
părţile au discutat în contradictoriu elementele de fapt şi de drept ale pricinii.Dacă însă, cu
ocazia deliberării, instanţa constată că anumite aspecte ale speţei au rămas nelămurite şi
dispune repunerea pe rol, ivirea vreunuia din împrejurările menţionate în art.412 alin.1
C.proc.civ, atrage suspendarea judecăţii.
Ţinând seama de raţiunile care determină suspendarea judecăţii doctrina a
considerat, pe bună dreptate, că instanţa poate acorda în toate cazurile un termen pentru
îndeplinirea exigenţelor impuse de lege: introducerea moştenitorilor, numirea tutorelui sau
curatorului, numirea judecătorului sindic etc.
Alături de cazurile prevăzute de art.412 C.proc.civ., suspendarea de drept a
judecăţii mai intervine şi în alte situaţii, prevăzute de alte texte de lege. Astfel:
- art. 134 c.proc.civ dispune că instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de
competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept
să hotărască asupra conflictului.Suspendarea va persista până la rezolvarea conflictului de
competenţă.
- art. 49 C.proc.civ. prevede că în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face
nici un act de procedură, ceea ce echivalează cu o suspendare de drept a procesului în care a
fost invocată excepţia de recuzare.Suspendarea durează până la rezolvarea cererii de recuzare.
- art.221 alin. (2) C.proc.civ. arată că, dacă, după o amânare a judecăţii în temeiul
învoielii părţilor, acestea nu stăruie, judecata va fi suspendată şi nu va fi redeschisă decât după
plata sumelor prevăzute de legea timbrului pentru redeschiderea pricinilor;
- art.19 alin (2) C.proc.pen. consacrând regula penalul ţine în loc civilul, dispune că
judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale;

63
 - art. 23 alin (5) din Legea nr. 47/1992 prevede că pe perioada soluţionării excepţiei
de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.

1.4.Suspendarea legală facultativă

Suspendarea legală facultativă este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
Potrivit art. 413 alin (1) C.proc.civ. instanţa poate suspenda judecata:
- când dezlegarea pricinii atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa
unui drept ce formează obiectul altei judecăţi
- când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire
hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în cauză.
Primul caz de suspendare legală a judecăţii se referă la existenţa unor chestiuni
prejudiciale, a căror soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei.
Este însă necesar ca problema de a cărei dezlegare depinde soluţia din proces să facă obiectul
unei alte judecăţi în curs de desfăşurare, adică să existe o altă judecată pendente.
Cât priveşte cel de al doilea caz de suspendare facultativă menţionăm că o aplicare
a cestui text se face în art.307 C.proc.civ. potrivit căruia, dacă partea care defaimă înscrisul ca
fals arată pe autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecata pricinii,
înaintând procurorului înscrisul şi procesul verbal ce trebuie încheiat.
Suspendarea în baza acestiui caz nu se poate dispune pe baza unor simple ipoteze
sau afirmaţii imprecise, ci este necesar să se fi declanşat urmărirea penală şi totodată, ca
partea să învedereze instanţei în ce măsură constatarea infracţiunii ar influenţa soluţia din
pricina civilă.
Alături de cele două cazuri mai există şi alte cazuri de suspendare facultativă a
judecăţii.
Astfel:
- art. 142 C.proc.civ. prevede că, în cazul în care s-a formulat o cerere de
strămutare, preşedintele instanţei competente să soluţioneze această cerere poate să ordone,
fără citara părţilor, suspendarea judecării priciniii, comunicând de urgenţă această măsură
instanţei sesizate cu pricina a cărei strămutare s-a solicitat.Suspendarea judecăţii va dura până
la rezolvarea cererii de strămutare.
- art. 221 C.proc.civ. dispune că instanţa poate suspenda judecata când constată că
desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea
obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în
cursul judecăţii, situaţie în care instanţa va arăta în încheiere care anume obligaţii nu au fost
respectate.
1.5. Procedura şi efectele suspendării
Suspendarea judecăţii se dispune printr-o încheiere care poate fi atacată cu recurs,
în mod separat.Recursul poate fi declarat cât timp durează suspendarea cursului judecării
procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.Încheierea de
suspendare a judecăţii poate fi atacată numai o singură dată cu recurs.
Prin încheierea de suspendare a judecăţii, instanţa nu se dezinvesteşte de
soluţionarea pricinii, dar procesul rămâne în nelucrare şi orice act de procedură efectuat în
timpul suspendării judecăţii este lovit de nulitate, nulitate care este insă, relativă.
Suspendarea judecăţii operează în bloc, adică faţă de toate părţile din proces.
În cazul suspendării voluntare a judecăţii, data la care s-a dispus suspendarea constituie
momentul de la care începe să curgă termenul de perimare.
Reluarea judecăţii se face fie din oficiu, fie print-o simplă cerere în care se va arăta
numărul dosarului, data şi cauza suspendării, relaţii în legătură cu dispariţia cauzei de
suspendare şi solicitarea repunerii pe rol a cauzei. Instanţa va fixa un temen şi va cita părţile.

64
 Secţiunea a V – a
Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil

Definiţie
Prin acte de dispoziţie sunt desemnate acele manifestări de voinţă ale părţilor din
proces, cu privire la drepturile subiective (pretenţiile deduse judecăţii) sau la mijloacele
procesuale prin care se pot recunoaşte sau realiza aceste drepturi.
Ele fac parte din conţinutul principiului disponibilităţii, Codul de procedură civilă
reglementând trei categorii de asemenea acte: desistarea, achiesarea şi tranzacţia judiciară.
1. Desistarea
Desistarea reclamantului se poate prezenta sub două forme:
- renunţarea la acţiune (reglementată de art. 406 C.proc.civ.);
- renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii (art. 408-409 C.proc.civ.)
                  1.1. Renunţarea la acţiune
1.1.1.Noţiune
Este un act procesual de dispoziţie făcut de reclamant în scopul de a pune capăt
procesului civil început.
Este un act individual şi personal, astfel încât nu se poate face prin mandatar, nici
chiar avocat decât cu procură specială şi autentică. Reclamantul trebuie să aibă capacitatea de
a dispune.
1.1.2. Procedura renunţării la judecată
Renunţarea la judecată poate fi făcută oricând în cursul judecăţii, fie verbal în
şedinţa de judecată, consemnându-se într-un act de renunţare, fie prin cerere scrisă.
În funcţie de momentul renunţării, efectele acesteia sunt diferite.
Astfel, dacă renunţarea se face înainte de comunicarea cererii de chemare în
judecată către pârât, reclamantul nu va datora cheltuieli de judecată. Dacă renunţarea se face
între momentul comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, dar mai înainte de a se
intra în dezbateri, pentru renunţare nu este necesar consimţământul pârâtului, dar reclamantul
va datora, la cerere, cheltuieli de judecată.
După intrarea în dezbaterea fondului, renunţarea la judecată nu se mai poate
efectua decât cu consimţământul pârâtului.
Instanţa, în situaţia renunţării are un rol diminuat, ea verificând doar condiţiile de
valabilitate ale actului de renunţare (capacitate, consimţământ, obiect şi cauză), precum şi
îmrejurarea dacă prin renunţare nu se încearcă o fraudă la lege sau eludarea unor dispoziţii
legale imperative.
De asemenea, judecătorul are obligaţia să atragă atenţia reclamantului asupra
consecinţelor juridice ale renunţării.
1.1.3. Efectele renunţării la judecată
Instanţa ia act de renunţare printr-o încheiere, dispunând închiderea dosarului.
Încheierea de renunţare la judecată poate fi atacată numai cu recurs.
Dacă dreptul dedus judecăţii nu s-a prescris, reclamantul va putea introduce o nouă
cerere cu acelaşi obiect, încheierea de renunţare la judecată nebucurându-se de autoritate de
lucru judecat.
Deoarece renunţarea la judecată este un act individual, renunţarea la judecată
făcută de un reclamant, în cazul coparticipării active, nu produce nici un efect faţă de ceilalţi
reclamanţi care doresc să continue judecată; de asemenea renunţarea făcută faţă de un pârât,
în cazul copartcipării procesuale pasive, nu produce nici un efect asupra celorlalţi, faţă de care
procesul va continua.

65
 1.2. Renunţarea la dreptul subiectiv
1.2.1. Noţiune
Este un act de dispoziţie mai energic decât renunţarea la judeactă întrucât, prin
renunţarea la însuşi dreptul subiectiv pretuins, reclamantul pierde posibilitatea de a se mai
adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să urmărească valorificarea
aceluiaşi drept.
Reclamantul trebuie să aibă capacitate de exercuţiu şi să fie vorba de un drept cu
privire la care se poate dispune.

1.2.2.    Procedură
Renunţarea la dreptul subiectiv se poate face oricând în cursul judecăţii (chiar în
apel şi recurs), fie verbal în faţa instanţei, fie prin înscris autentic. Nu este nevoie de
consimţământul pârâtului.
Judecătorul are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul renunţării la judecată.
1.2.3.    Efecte
Dacă renunţarea la drept se face înaintea primei instanţe, aceasta ia act de renunţare
şi pronunţă o hotărâre, susceptibilă de recurs, prin care va respinge în fond cererea
reclamantului.
Dacă pârâtul solicită, reclamantul este obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat.
Dacă renunţarea se face în faţa instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi
anulată în tot sau înparte în măsura renunţării. Soluţia este aceeaşi şi în cazul în care
renunţarea se face în faţa instanţei de recurs.
2. Achiesarea
Are, la rândul său, două forme:
- achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului;
-  achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată.
2.1. Achiesarea la pretenţii
2.1.1.    Noţiune
Este acel act de dispoziţie al pârâtului, prin care acesta renunţă, total sau parţial, la
mijloacele procesuale pe care legea i le pune la îndemână pentru a se apăra.
Este un act individual şi personal, putând fi făcut doar oral în faţa instanţei sau prin
înscris autentic.
Pârâtul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
Achiesarea poate fi făcută doar prin mandatar cu procură specială şi autentică în
vederea achiesării.
Achiesarea la pretenţii poate fi totală sau parţială, în măsura recunoaşterii acestora.
Codul de procedură civilă regementează doar achiesarea parţială, în art. 436.
2.1.2.    Procedură
Achiesarea se poate face în faţa primei instanţe pânâ la închiderea dezbaterilor pe
fondul cauzei.
Instanţa de judecată are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul renunţării la judecată.
2.1.3.    Efecte
Luând act de achiesare, instanţa va pronunţa o hotărâre nesusceptibilă de apel, prin
care va condamna pârâtul la ceea ce a solicitat reclamantul, fie în totalitate, fie în parte, în
măsura recunoaşterii.
Hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat.
2.2. Achiesarea părţii la hotărârea pronunţată

66
 Prin acest act de dispoziţie parte care a pierdut procesul renunţă la dreptul de a
exercita căile de atac prevăzute de lege.
Achiesarea la hotărârea poate fi expresă sau tacită.
Ea poate fi făcută oral în faţa instanţei, imediat după pronunţarea hotărârii, ulterior
în faţa preşedintelui instanţei sau prin înscris autentic .
Partea poate renunţa la calea de atac şi în cursul judecării acesteia.
Achiesarea tacită la hotărâre rezultă din faptul că partea execută de bună voie
hotărârea, prezumându-se că ea a renunţat la atacarea hotărârii respective.
3. Tranzacţia judiciară
3.1. Noţiune
Tranzacţia judiciară reprezintă contractul prin care părţile sting un proces început,
prin concesii recirpoce, constând în renunţări reciproce la pretenţii ori în prestaţii noi săvârşite
sau promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul litigios.
Tranzacţia judiciară este reglementată în art. 438-441 C.proc.civ.
Pentru a putea încheia valabil o tranzacţie judiciară părţile trebuie să îndeplinească
toate condoţiile pentru încheierea valabilă a oricărei convenţii: capacitate, consimţământ,
obiect, cauză.
Fiind un act de dispoziţie, mandatarilor, pentru a tranzacţiona, le este necesară o
procură specială şi autentică.
Instanţa de judecată are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul renunţării la judecată
3.2.  Procedura
Părţile care decid să tranzacţioneze se pot prezenta în acest scop la termenul de
judecată, sens în care tranzacţia va fi consemnată în faţa instanţei şi poate fi primită de un
singur judecător.
Hotărârea se va pronunţa de instanţă în şedinţă publică.
Dacă părţile se prezintă pentru a tranzacţiona în afara termenului de judecată,
instanţa va da hotărârea în camera de consiliu.
Tranzacţia părţilor va constitui dispozitivul hotărârii.

3.3. Efecte
Instanţa ia act de tranzacţie şi pronunţă o hotărâre, numită hotărâre de expedient,
care va avea ca dispozitiv conţinutul tranzacţiei părţilor.
Hotărârea de expedient este definitivă, putând fi atacată numai cu recurs.
Ca orice act juridic, ea poate fi atacată şi pe calea unei acţiuni în anulare.
Dacă una din părţi nu îşi execută de bună voie obligaţiile asumate prin hotărâre,
aceasta poate fi pusă în executare.
Hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat.

IV. ETAPA DELIBERĂRII ȘI PRONUNȚĂRII HOTĂRÂRII

Secțiunea I – Deliberarea și pronunțarea hotărârii

Etapa anterioară, a dezbaterilor, a avut rolul de a forma convingerea judecătorilor cu

privire la hotărârea ce urmează să fie pronunțată.
După ce dezbaterile s-au închis, judecătorii deliberează în secret asupra soluției ce
urmează să o dea.

67
 Dacă procesul nu este dificil, deliberarea poate avea loc chiar în ședință. Dacă
instanța nu poate hotărî în aceeași zi, pronunțarea se amână, dar fără a depăși termenul de
15 zile.
Dacă completul este format din mai mulți judecători, după deliberare, președintele
adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcție, el pronunțându-se ultimul.
Dacă s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată dispozitivul hotărârii, care se semnează,
sub sancțiunea nulității, de către judecători. Dacă este cazul va fi menționată opinia separată a
judecătorilor aflați în minoritate.
În cazul în care nu se întrunește majoritatea, cauza se judecă din nou în complet de
divergență (în complet intră: președintele sau vicepreședintele instanței ori un judecător
desemnat de președinte) în aceeași zi sau într-un termen ce nu poate depăși 20 de zile de la
ivirea divergenței.
Părțile vor fi din nou citate, întrucât în acest caz nu au termenul în cunoștință.
Dezbaterile se reiau asupra punctelor rămase în divergență.
Dacă și după judecarea divergenței, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale
căror păreri se apropie mai mult sunt datori să dea o soluție cu majoritate.
În cadrul deliberării se cer a fi rezolvate toate cererile formulate de părți, indiferent
dacă acestea au caracter principal, accesoriu sau incidental.
Potrivit principiului continuității, hotărârea trebuie pronunțată de judecătorii în fața
cărora părțile au pus concluzii, deci a avut loc judecata.
În stabilirea hotărârii ce o va pronunța în pricina cercetată, judecătorul va porni de
la raționamentul și mijloacele de dovadă propuse de reclamant, le va confrunta cu
raționamentul și mijloacele de dovadă propuse de pârât și apoi, raportându-se la textele de
lege, principii, practica judiciară etc., va reține faptele dovedite, își va formula un punct de
vedere, apreciind pertinența și concludența mijloacelor și raționamentelor propuse de părți,
urmând să realizeze un model ce va duce la soluția ce o va prezenta.
Prin soluția pe care o dă, judecătorul tranșează litigiul, înlocuind lipsa de acord
dintre părți, prin cuvântul său, pe care, la nevoie, îl poate impune.
Cu ocazia deliberării, instanța poate să pronunțe următoarele soluții:
- respingerea cererii;
- admiterea cererii;
- admiterea în parte a cererii;
- anularea cererii, respingerea ca inadmisibilă, invocarea puterii de lucru judecat,
perimarea, închiderea dosarului.
În urma deliberării, rezultatul se consemnează pe scurt într-un act de procedură ce
poartă denumirea de minută și care va constitui dispozitivul hotărârii.
Minuta poate fi scrisă de unul din membrii completului de judecată, pe cererea de
chemare în judecată, pe ultima încheiere sau pe file separate. În minută se va face mențiune
sub pedeapsa nulității cu privire la data la care s-a pronunțat și că pronunțarea s-a făcut în
ședință publică.
Minuta se semnează de toți judecătorii și de grefier, sub sancțiunea nulității, pentru
a se asigura neschimbarea hotărârii pronunțate, pentru a se putea verifica legalitatea hotărârii
pronunțate și legalitatea compunerii completului de judecată.
Soluția astfel redactată se pronunță în numele legii în ședință publică, chiar în lipsa
părților. După pronunțare judecătorii nu pot reveni asupra părerii lor.

Secțiunea a II-a – Hotărârea judecătorească

1. Noțiune

68
 Hotărârea judecătorească este actul final al judecății, act cu caracter jurisdicțional,
trăsătură ce îl diferențiază de actul administrativ.
Hotărârile prin care instanța rezolvă fondul cauzei se numesc sentințe.
Hotărârile prin care instanțele se pronunță asupra apelului, recursului, recursului în
interesul legii și recursul în anulare, ori rezolvă în ultimă instanță fondul după casare se
numesc decizii.
Toate celelalte hotărâri date de instanță în timpul judecății se numesc încheieri.

2. Clasificarea hotărârilor judecătorești

Se poate face după mai multe criterii:
2.1. După durata acțiunii lor:
a) hotărâri propriu-zise, care rezolvă fondul și au o acțiune, de regulă, nelimitată în
timp;
b) hotărâri provizorii, care au caracter temporar, prin ele se iau măsuri vremelnice în
timpul procesului (de exemplu, în timpul divorțului se iau hotărâri cu privire la încredințarea
copiilor, folosirea locuinței, obligația de întreținere).
2.2. După cum există sau nu posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs:
a) hotărâri nedefinitive, sunt acele hotărâri care pot fi atacate cu apel;
b) hotărâri definitive, împotriva lor nu se poate exercita apelul, dar pot fi atacate cu
recurs
c) hotărâri irevocabile, hotărârile care nu mai pot fi atacate cu recurs
2.3. După cum pot sau nu să fie puse în executare:
a) executorii, sunt cele pronunțate în acțiuni în realizarea dreptului, dacă sunt
definitive sau se bucură de execuție vremelnică;
b) neexecutorii, sunt pronunțate în acțiunile în constatare.
2.4. Din punct de vedere al conținutului:
a) integrale, cele care rezolvă în întregime procesul, dezinvestind instanța de întreg
dosarul;
b) parțiale, pot fi pronunțate de instanță la cererea reclamantului, dacă pârâtul
recunoaște printr-o mărturisire pură și simplă, expres în fața instanței o parte din pretențiile
reclamantului.
2.5. Din punct de vedere al condamnării:
a) hotărâri cu o singură condamnare, sunt cele prin care pârâtul este condamnat la
efectuarea unei prestații determinate, cum ar fi predarea unui lucru cert, determinat, a unei
sume de bani;
b) hotărâri cu condamnări alternative, sunt cele ce prevăd o condamnare principală
și una secundară, care se va executa dacă nu este posibilă executarea celei principale (de
exemplu, se stabilește pentru pârât predarea unui bun individual determinat, iar dacă nu este
posibil, contravaloarea bunului).

3. Redactarea, semnarea și comunicarea hotărârii

Grefierul de ședință va preda dosarul judecătorilor în vederea redactării hotărârii.
Potrivit art. 425 NCPC. ”Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde:
1. arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la
judecată;
2. numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat; numele
mandatarilor sau reprezentanților legali și al avocaților;
3. obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor;
4. arătarea concluziilor procurorului;

69
 5. motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru
care s-au înlăturat cererile părților;
6. dispozitivul;
7. calea de atac și termenul în care se poate exercita;
8. mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile
judecătorilor și grefierului.”
Hotărârea va fi comunicată părților în copie, în cazul în care este necesar pentru
curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. Comunicarea se va face de îndată
ce hotărârea a fost redactată și semnată în condițiile legii.(art. 427 NCPC).
Potrivit art. 426 C. pr. civ. Motivarea hotărârii se face în termen de cel mult 30 de
zile de la pronunțare. Dacă instanța a fost alcătuită din mai mulți judecători, președintele va
putea însărcina pe unul dintre ei cu redactarea hotărârii.
4. Conținutul hotărârii judecătorești
Hotărârea are trei părți:
a) practicaua – se întocmește de grefier și cuprinde: arătarea instanței care a
pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau
reședința ori, după caz, denumirea și sediul părților, calitatea în care s-au judecat, numele
mandatarilor sau al reprezentanților legali și al avocaților; obiectul cererii. În cazul în care
pronunțarea nu s-a făcut la termenul la care a avut loc judecata, practicaua va cuprinde
arătarea instanței și a completului de judecată, celelalte mențiuni fiind cuprinse în încheierea
de ședință de la acel termen, care face corp comun cu hotărârea.
Lipsa acestei încheieri sau nesemnarea ei de către judecători ori grefieri, atrage
nulitatea hotărârii întrucât, nu se poate verifica dacă s-au respectat regulile de procedură
privind legala compunere a instanței, prezența părților, conținutul concluziilor formulate,
probele administrate, modul cum au decurs dezbaterile, apreciindu-se că prin lipsa acestei
încheieri se aduce părților o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
b) considerentele (motivarea) – în care judecătorii trebuie să demonstreze în mod
logic deplina concordanță dintre soluția din cauza respectivă și realitate. Motivarea trebuie să
fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă. Motivarea trebuie să corespundă dispozitivului,
așa cum a fost întocmit în momentul pronunțării. Motivarea necorespunzătoare sau
nemotivarea hotărârii atrage casarea acesteia.
c) dispozitivul - cuprinde soluția la care s-a oprit completul, concretizată în minuta
redactată cu prilejul deliberării, pronunțată în ședință publică. Lipsa dispozitivului atrage
nulitatea hotărârii, chiar dacă soluția este consemnată în minută sau dacă există contradicții
între minută și dispozitiv. În dispozitiv trebuie să-și găsească rezolvarea: cererea principală,
cererile accesorii și incidentale, cererea referitoare la cheltuielile de judecată, cererea de
acordare a unui termen de grație, cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție.
În finalul dispozitivului se va menționa dacă hotărârea este supusă apelului sau
recursului și în ce termen, sau este definitivă, ori irevocabilă. Menționarea din eroare, în
dispozitiv, a posibilității folosirii unei căi de atac sau menționarea unei căi de atac la care
partea nu avea dreptul, nu dă părții posibilitatea folosirii unei căi de atac dacă legea nu o
prevede și nici nu îngrădește dreptul de a o exercita chiar dacă s-a menționat în dispozitiv că
hotărârea este definitivă sau irevocabilă.
Hotărârea se va redacta într-un număr necesar de exemplare pentru toate persoanele
cărora trebuie să li se comunice integral. Primele două exemplare, numite originale, se
semnează de către judecători și grefier și se depun: unul la dosar, iar celălalt la mapa de
hotărâri. Dacă unul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, aceasta va fi
semnată de președintele instanței sau al completului, iar în caz de împiedicare a grefierului,
hotărârea va fi semnată de grefierul șef, făcându-se mențiune despre aceasta, neputându-se
invoca nulitatea hotărârii.

70
 5. Efectele hotărârii judecătorești
Hotărârea judecătorească, ca act final al judecății, produce următoarele efecte:
a) dezinvestește instanța de soluționarea pricinii. Aceasta înseamnă că, după
pronunțarea hotărârii, judecătorul nu mai poate reveni asupra părerii sale. Excepție fac
situațiile în care pot fi exercitate căile de atac de retractare (contestație în anulare, revizuirea),
îndreptarea greșelilor materiale , contestația la titlu ;
b) hotărârea constituie din punct de vedere probator, înscris autentic astfel încât în
ce privește constatările personale ale judecătorilor, hotărârea face dovada până la înscrierea în
fals;
c) hotărârea constituie titlu executoriu,putând fi pusă în executare în termenul de
prescripție;
d) hotărârea, de regulă, constată drepturi preexistente, deci are caracter
declaratoriu
e) hotărârea definitivă se bucură de puterea lucrului judecat. Există însă și hotărâri
de primă instanță nedefinitive care se bucură de putere de lucru judecat, aceasta fiind relativă,
și se consolidează numai prin rămânerea definitivă a hotărârii. Puterea de lucru judecat este
reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă și ca o excepție de fond peremptorie
și absolută.
Potrivit art. 431 NCPC., este lucru judecat, atunci când a doua cerere are același
obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor
în aceeași calita

Capitolul II
CĂILE DE ATAC

I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA CĂILOR LEGALE DE ATAC

1. Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac

Evoluţia istorică a sistemului căilor legale de atac a parcus mai multe etape
semnificative pentru transformările socio-politice în diferite etape.
La început regula rei iudicata pro veritate accipitur (lucru judecat se consideră
adevărat) a impus sentinţe cu valoare de adevăr absolut, concepţia despre justiţie având la
bază o gândire profund religioasă; în această perioada existenţa unor remedii procesuale
pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută, justiţia fiind
considerată o expresie a divinităţii.

La români, în perioada de trecere spre feudalism, precum şi în epoca medievală,

dreptul s-a confruntat în ceea ce priveşte stabilitatea hotărârilor şi valoarea lor de adevăr, mai
degrabă cu un fenomen contrar, existând posibilitatea anulării unei hotărâri pronunţate sub o

71
domnie anterioară decătre noul domnitor. Pe măsura înaintării în timp şi apropierii de epoca
modernă această posibilitate a fost limitată până la dispariţie, au fost create organe speciale
pentru exercitarea funcţiilor judecătoreşti şi, după realizarea separaţiei puterilor, s-a creat, în
cele din urmă, începând cu Regulamentele Organice (1831, 1832) un sistem de organe
ierarhizate cu atribuţii de control, care a dobândit o formă stabilă şi modernă, mai ales în
perioada reformatoare a domniei Lui Cuza.
Fără îndoială, controlul hotârârii judecătoreşti pronunţate în primă instanţă apare ca
o necesitate din cele mai vechi timpuri. Pentru aceasta, în decursul anilor s-a organizat în toate
ţările un sistem legal al căilor de atac, permiţându- se în anumite condiţii şi desfiinţarea
hotărârilor irevocabile.
În dreptul procesual civil român Codul din 1865 şi Legea de Organizare a Înaltei
Curţii de Casaţie au consacrat un sistem al căilor de atac care cuprindea două căi ordinare
(opoziţia şi apelul) şi patru căi exraordinare(recursul, revizuirea, contestaţia şi acţiunea
recursorie)
Legea din 1929 pentru accelerarea judecţii a redus câmpul de aplicare al opoziţiei,
iar Legea din 1943 a desfiinţat această cale de atac. În periada 1948-1952 sistemul căilor de
atac din legislaţia noastră procesuală a suferit modificări substanţiale: recursul a fost
reglementat ca o cale ordinară de atac; dispoziţiile privind apelul, recursul în interesul legii şi
recursul în anulare au fost abrogate; alături de revizuire au fost introduse în Cod două căi
extraordinare de atac – contestaţia în anulare şi cererea de îndreptare, care s-au numit ulterior
recurs în supraveghere şi recurs extraordinar.
Prin Legea 59/1993 sistemul căilor de atac a fost din nou modificat, încercându-se
revenirea la sistemul anterior. În categoria căilor ordinare de atac a fost inclus şi recursul
(critica: condiţii, motive, nu e suspensiv de executare; de regulă vizează numai nelegalitatea,
deci nu provoacă un control complet al hotărârii).
Acte normative de dată recentă: O.G. nr. 138/2000 (aprobată prin Lg. 32/2001)şi
O.G. nr.59/2001 au adus modificări semnificative şi novatoare sistemului legal al căilor de
atac: recursul a fost calificat, în mod firesc, drept o cale extraordinară de atac; la judecata în
apel a fost limitată în mod substanţial posibilitatea reluării ciclului jurisidiţional după anularea
primei hotărâri; a fost suprimat motivul de recurs care viza netemeinicia hotărârii atacate; s-a
introdus un nou aliniat la recursul în anulare etc (explică, dă câteva exemple pe text).
O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează,
de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient
asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în
anumite circumstanţe excepţionale se poate reveni asupra soluţiei de către aceeaşi instanţă
care a pronunţat hotărârea atacată, prin intermediul căilor de retractare (ex). De aceea, în
doctrină se afirmă că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul
organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti.
Justificarea căilor de atac se relevă astfel sub mai multe aspecte:
- judecata în căile de atac reprezintă controlul exercitat de instanţele competente
asupra unei judecăţi precedente, despre care se pretinde că nu şi-a atins finalitatea;
- judecata în căile de atac se justifică şi pe considerentul că nu toate elementele
cauzei se cunosc întotdeauna la prima instanţă; ele se pot descoperi mai târziu, după ce prima
judecată a fost finalizată;
- prin intermediul căilor de atac se realizează şi funcţia de îndrumare a instanţelor
superioare faţă de cele inferioare. Art. 501 C. proc.civ. dispune că.” În caz de casare,
hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru
judecătorii fondului”.
Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garnaţie a respectării
drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor

72
erori judiciare. Pe de altă parte, instituirea căilor legale de atac este de natură să garanteze şi
calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor, îndeosebi
acelea privitoare la imparţialitate şi cunoaşterea temeinică a legilor: atât a celor de drept
material, cât şi a celor de procedură.

1.1. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc

În sistemul nostru judiciar instanţele judecătoreşti exercită un control de legalitate

şi temeinicie nu numai asupra hotărârilor judecătoreşti, ci şi asupra unor hotărâri pronunţate
de alte organe cu activitate jurisdicţională şi uneori chiar asupra unor acte administrative
obişnuite, fără caracter jurisdicţional. Faţă de această împrejurare, în doctrină s-a ridicat
problema dacă situaţiile de control a unor hotărâri pronunţarte de organe din afara sistemului
judiciar se încadrează în sfera controlului judiciar.
Pentru a oferi un răspuns corect trebuie să definim noţiunea de control judiciar.
Astfel, controlul judiciar este considerat a fi dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui
sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica , în condiţiile şi cu procedura
stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti
inferioare lor şi de a casa acele hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt
legale şi temeinice.
De multe ori însă, instituţia este folosită într-un sens mai larg, incluzând şi situaţiile
în care controlul vizează hotărârile organelor din afara sistemului judicar sau acte
administrative obişnuite. Pentru a se evita aceste confuzii, doctrina de dată recentă propune
limitarea sensului noţiunii de control judiciar la definiţia dată mai sus – controlul exercitat în
interiorul sistemului judicar de către instanţele superioare asupra hotărârilor pronunţatre de
către instanţele inferioare; şi definirea unei instituţii procesuale distincte – controlul
judecătoresc.
Controlul judecătoresc este definit ca fiind controlul ce se exercită de către
instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra
unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor
judecătoreşti.
Prin urmare, deşi cele două noţiuni se aseamănă prin însăşi finalitatea lor –
realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege,
ele rămân noţiuni distincte, putând evidenţia diferenţe semnifictative:
Prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătoreşti (acesta are, deci, un
caracter omogen), în timp ce pe calea controlului judecătoresc se exercită controlul asupra
unor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judicar (ex: procesele-verbale de
contravenţie – numeroase organe)(control eterogen).
Controlul judicar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac : apel, recurs,
recurs în anulare, în schimb controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace procedurale
specifice, spre exemplu: contestaţia, plângerea. Controlul judecătoresc pe cale de acţiune se
realizează de judecătorii, tribunale şi curţi de apel. În unele situaţii, controlul judecătoresc se
poate declanşa şi pe calea recursului, în cazurile prevăzute de art.4 din Lg.29/1990, când se
atacă în faţa secţiei de contencios administrativ acte administrative jurisdicţionale, după
epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale. Mijlocul procedural al acţiunii poate fi folosit
nu numai în materia contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuri determeniate de lege.
Spre exemplu, art.100 alin.1 Lg. 36/1995 reglementează acţiunea în anularea actelor notariale;
art.608 C. proc. civ. reglementează acţiunea în anularea hotărârii arbitrale.
(Ex: - control realizat de judecătorie, se pronunţă o hotărâre în ultimă instanţă, susceptibilă de
recurs, control realizat de către judecătorie care pronunţă o hotărâre nedefinitivă, control

73
realizat de tribunal sau de curtea de apel ca instanţe de fond, hotărârile fiind susceptibile
numai de recurs: contencios-administrastiv).

2. Clasificarea căilor legale de atac

2.1. După condiţiile de exercitare a căilor de atac acestea se împart în căi ordinare
şi căi extraordinare de atac.
Căile ordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate de către oricare din părţi şi
pentru orice motiv (titlul IV, cartea aII-a apelul, singura cale ordinară de atac în legislaţia
noastră procesual civilă); nu este necesar ca un text să prevadă expres posibilitatea utilizării
căii de atac respective, dar dacă se doreşte suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziţie
legală expresă în acest sens (ex. art.282¹)
Căile extraordinare de atac – sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi
pentru motivele strict determinate de lege (titlul II): recursul, contestaţia în anulare,
revizuirea, recursul în interesul legii şi recursul în anulare.
Punctul de legătură între căile exraordinare de atac îl reprezintă condiţiile
restrictive în care ele pot fi exercitate (în principal aceste condiţii restrictive se referă la
motivele pentru care aceste căi pot fi exercitate – ex: revizuirea, citeşte , art. 509; se mai pot
referi la persoanele care le pot exercita: recursul în anulare, instanţele competente a le
soluţiona – recursul în interesul legii).
Recursul în interesul legii oferă însă o notă particulară faţă de celelalte căi
extraordinare de atac pentru că exercitarea sa nu este limitată la anumite motive, doar dacă
anumite chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
O parte a doctrinei consideră că această cale de atac nu ar trebui inclusă în categoria căilor
extraordinare de atac, ci într-o categorie distinctă, pentru că ea nu are efecte utile pentru părţi,
ci are doar rolul de a asigura o practică unitară.
Importanţa practică a acestei clasificări vizează următoarele aspecte:
- executarea silită a hotărârii care se atacă este suspendată de drept pe durata
termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară, precum şi pe timpul judecării
acesteia, în vreme ce exercitarea căilor extraordinare de atac nu are acest efect; în unele cazuri
legea prevede posibilitatea suspendării, la cererea părţii interesate
- cât timp este deschisă calea de atac ordinară nu se poate recurge la o cale
extraordinară de atac, în principiu însă, căile de atac extraordinare se pot folosi concomitent
(– ex: contestaţia în anulare şi revizuirea, explică: motive diferite);
- în unele situaţii, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea
interesată putea să invoce motivul respectiv prin intemediul căii ordinare de atac, dar nu a
făcut-o (ex: dacă a expirat terenul de apel, hotărârea devine nu numai definitivă, dar şi
irevocabilă, astfel încât ea nu va mai putea fi atacată cu recurs; nelegalitatea procedurii de
citare pentru ziua când s-a judecat pricina şi necompetenţa instanţei nu pot fi invocate direct
pe calea contestaţiei în anulare, partea interesată fiind obligată să valorifice aceste motive
anterior prin intermediul apelului şi al recursului).

2.2. După instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac acestea se împart
în căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare.
Căile de atac de reformare – sunt considerate acelea care se soluţionează de către o
instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea: apelul, recursul, recursul în anulare.
Căile de retractare – sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea
atacată: contestaţia în anulare şi revizuirea.
Deşi aparent nu ar fi normal ca aceeaşi instanţă să judece şi calea de atac exercitată
împotriva propriei hotărâri, trebuie precizat că prin căile de atac de retractare se invocă

74
împrejurări limitativ prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii
atacate (ex.). astfel încât, instanţa nu îşi controlează propria hotărâre, ci judecă uneloe aspecte
noi.
2.3. După întinderea atribuţiilor instanţei competente să se pronunţe asupra căilor
de atac există:
- Căi de atac devolutive – acelea care pot reedita judecata în fond, fără restricţii în
privinţa administrării probelor. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a
solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac (detalii la apel).
Singura cale de atac devolutivă în dreptul nostru procesual civil este apelul. El permite o nouă
rejudecare a pricinii atât sub aspectul problemelor de fapt, cât şi asupra dezlegării date
problemelor de drept. şi recursul are un caracter devolutiv (citeşte, nuanţează - procedura
rămâne cea de la recurs, numai înscrisuri).
- Căi de atac nedevolutive – nu presupun o rejudecare a fondului pricinii.
Referitor la acestea, caracterul nedevolutiv se raportează la calea de atac propriu-
zisă, iar nu la rejudecarea pricinii ca efect al admiterii căii de atac respective (ex: admiterea
recursului poate conduce la casarea hotărârii şi implică, în continuare, rejudecarea fondului;
admiterea unei cereri de revizuire pentru majoritatea motivelor conduce la rejudecarea
fondului; la fel admiterea unei contestaţii în anulare duce la anularea hotărârii atacate şi la
rejudecarea fondului).
2.4. După sfera persoanelor care au dreptul să exercite o anumită cale da atac:
- Căi de atac comune – când acest drept aparţine părţilor de la judecata în primă
instanţă sau procurorului;
- Căi de atac speciale – dreptul este recunoscut numai unui anumit subiect de drept.
Au acest caracter recursul în interesul legii şi recursul în anulare care pot fi exercitate numai
de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
2.5. În funcţie de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra
posibilităţii de punere imediată în executare a hotărârii:
- Căi de atac suspensive - declararea căii de atac suspendă de drept posibilitatea
executării silite a hotărârii. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca o
cale suspensivă de executare.
- Căi de atac nesuspensive de executare- declararea căii de atac nu suspendă de
drept executarea. Astfel de căi de atac sunt recursul, recursul în anulare, contestaţia în anulare
şi revizuirea. Prin excepţie de la această regulă , în situaţiile prevăzute de art. 300 alin.1,
recursul este suspensiv de executare. Instanţa poate dispune motivat, în general cu obligaţia
pentru partea care a cerut-o de acordare a unei cauţiuni, suspendarea executării silite şi în alte
cazuri decât cele arătate anterior.

3. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac

3.1. Legalitatea căilor de atac

Prin această regulă se înţelege faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi

supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afară de căile de atac prevăzute de lege nu se
pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se opţine reformarea sau retractarea unei
hotărâri judecătoreşti.
Menţiunea greşită în dispozitivul hotărârii a posibilităţii folosirii unei căi de atac pe
care legea nu o acordă, nu creează părţii dreptul de a formula calea de atac respectivă
deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt determinate de lege şi nu de
către instanţa de judecată.; de asemenea, nemenţionarea unei căi de atac în dispozitivul
hotărârii nu conduce la închiderea dreptului de a o folosi, dacă ea este menţionată în lege.

75
 Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute în lege la momentul
pronunţării hotărârii, dreptul la exercitarea căii de atac născându-se chiar în acel moment. Prin
urmare, modificarea legislaţiei ulterior pronunţării hotărârii în materia căilor de atac nu are
nici o influenţă asupra dreptului deja născut (ex.)

3.2. Ierarhia căilor de atac

În principiu, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea
are la dispoziţie o cale ordinară de atac.
Ordinea respectivă rezultă şi dintr-o serie de dispoziţii ale legii. Astfel, contestaţia
în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile(art.
503 alin1); revizuirea poate fi exercitată şi împotriva hotărârior rămase definitive în instanţa
de apel (art.509 alin1).
Acest principiu funcţionează şi în raporturile dintre apel şi recurs; recursul
neputând fi exercitat omissio medio, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziţie calea
ordinară de atac a apelului.
În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede, de regulă, o succesiune în
exercitarea lor; spre exemplu, revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare, în
acelaşi timp sau invers(aşa cum s-a văzut există, uneori, ierarhie temporală şi între recurs şi
alte căi extraordinare de atac – contestaţia în anulare, recursul în anulare).

3.3. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac

Dreptul de a exercita o cale de atac este unic şi se epuizează prin chiar exerciţiul lui.
Partea interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiaşi hotărâri,
deci nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac. În caz contrar, partea
interesată sau instanţa din oficiu poate invoca excepţia puterii de lucru judecat spre a anihila
calea de atac inadmisibilă.
Unicitatea căilor de atac vizează numai apelul şi recursul nu şi celelalte căi de atac.
Celelalte căi extraordinare de atac pot fi exercitate în mod repetat dacă se invocă motive
diferite şi pentru fiecare cererea partea era în termenul pentru exercitarea căii de atac (nu
intervenise decăderea). Spre exemplu, o cerere de revizuire poate fi introdusă în cazul
descoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică, o alta în situaţia în care
un martor a cărui declaraţie a fost reţinută de judecător în apreciere a fost condamnat pentru
mărtirie mincinoasă, o a treia cerere în cazul în care un judecător sau un expert a fost
condamnat pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. În schimb, contestaţia în anulare
poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii
primei contestaţii –art.505

3.4. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac

Înainte de apariţia O.G.138/2000 Codul de procedură civilă nu consacra în mod

expres principiul non reformaţio in peius. Prin legea menţionată, lacuna a fost remediată
astfel că, în prezent, principiul este consacrat în art. 481, potrivit cu care. “ apelantului nu I se
poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în
afară de cazul când el consimte la aceasta ori sunt aplicabile dispoziţiile din art.472 sau 473 ”
(aderarea la apel, apelul provocat).
Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil, face imposibilă
înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Desigur, este posibil ca, deşi a exercitat
apel, părţii să-I fie înrăutăţită situaţia ca urmare a admiterii apelului exercitat de o altă parte,

76
cu interese contrarii sau chiar de procuror (deci nu ca efect al judecării propriei sale cereri de
apel, cererea sa de apel fiind respinsă. Această situaţie este justificată de doctrină (I.Deleanu,
V. Deleanu) cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanţa fiind
învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge
din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.
O situaţie specială apare atunci când apelul/recursul este exercitat de Ministerul
Public. Dacă apelul este exercitat în interesul exclusiv al uneia din părţi principiul îşi găseşte
aplicarea ca atare; dacă însă este declarat şi pentru nesocotirea unor norme de ordine publică,
atunci principiul nu mai este eficient.
De efectele principiului non reformatio in peius pot beneficia şi alţi participanţi în afara celor
care au declarat calea de atac; este vorba de coparticiparea necesară, reglementată de art.48
alin.2, situaţie în care se aplică principiul aprecierii avantajului sigur (aminteşte, ex). Situaţia
este asemănătoare şi în cazul soluţionării unor cereri incidente aflate într-o strânsă legătură cu
acţiunea principlală (apelul reclamantului, faţă de cererea de chemare în garanţie, invers etc).
Principiul enunţat îşi găseşte aplicaţie în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de
părţi.

II. APELUL

1. Noţiunea şi importanţa apelului

Apelul este o cale de atac prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot solicita
unei instanţe superioare reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Apelul este tratat în Titlul II al Codului de procedură civilă, Capitolul II, articolele 466 – 482
ca o cale ordinară de atac devolutivă, comună, de reformare şi suspensivă de executare.
Ţinând cont că activitatea de jurisdicţie presupune implicarea activă a unor
persoane, chiar judecători fiind, posibilitatea strecurării unor erori de interpretare, de stabilire
a faptelor sau de aplicare corectă a legii este inerentă actului de justiţie.
Este firesc, aşadar, să existe o cale de atac care să ofere părţilor posibilitatea de a
declanşa controlul judiciar asupra unor sentinţe afectate de greşeli de judecată.
Soluţionarea cauzei de către o instanţă superioară oferă garanţii pentru pronunţarea
unei soluţii corespunzătoare. Este adevărat că şi instanţa superioară poate greşi, dar, ţinând
cont că în general, în completul de judecată intră doi (şi un judecător) judecători, cu au mai
multă experienţă profesională, de regulă, şi atent selectaţi, apelul este şi trebuie să reprezinte
un remediu pentru corectarea greşelilor de judecată.
Inexistenţa unei căi ordinare de atac care să permită efectuarea unui control judiciar
complet poate face ca adeseori să treacă în puterea lucrului judecat hotărâri greşite, ceea ce nu
este admisibil.
Pe de altă parte, erorile instanţei de apel pot fi la rândul lor remediate de cele mai
multe ori prin intermediul recursului sau prin exercitarea celorlalte căi extraordinare de atac.
Apelul este o cale de atac care menirea de a pune în valoare principiul dublului
grad de jurisdicţie. Potrivit acestui principiu, universal acceptat, orice litigiu poate trece după
o primă judecată în faţa unei instanţe superioare spre a fi rejudecat într-o nouă fază procesuală
care ar putea fi considerată continuarea aceluiaşi proces (nuanţează principiul triplului grad de
jurisdicţie - explicaţie).
Calea procedurală a apelului, ca şi orice altă cale de atac, reprezintă şi exerciţiul
unui drept procesual important. Cu toate acestea, mai ales prin modificări de dată recentă, în
numeroase situaţii apelul a fost suprimat, din diverse raţiuni printre care două mai importante:
- caracterul redus al interesului litigios (art.466);

77
 - necesitatea de a soluţiona cu celeritate procesul

2. Condiţiile apelului

2.1. Condiţiile de fond ale apelului

Apelul reprezintă exerciţiul unui drept procesual ce determină soluţionarea

aceleiaşi cauze într-o fază superioară (nuanţează!). Prin urmare, el nu este în ultimă instanţă,
decât exerciţiul practic al acţiunii civile. De aceea, pentru exercitarea apelului este necesar a fi
întrunite aceleaşi condiţii ca şi cele analizate cu prilejul cercetării acţiunii civile (care?
Explică de ce).
Printre condiţiile de fond ale apelului sunt şi cele privitoare la hotărârile ce pot
forma obiectul acestei căi de atac. Art.468-469 determină şi termenul în care poate fi
exercitată această cale de atac.

2.1.1 Hotărârile susceptibile de apel

Art. 466 determină în mod explicit hotărârile care pot fi atacate cu appel; textul
determină atât obiectul apelului, cât şi instanţa competentă să se pronunţe asupra căii de atac.
Textul enunţă principiul potrivit cu care toate hotărârile pronunţate în primă
instanţă de judecătorii şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel (indiferent dacă
prin ele se soluţionează sau nu fondul cauzei: indiferent dacă hotărârea atacată a fost sau nu
pusă în executare –situaţia nu este posibilă decât în cazul hotărârilor executorii de drept –ex.:
ordonanţa preşedinţială sau a celor date cu executare vremelnică –altfel apelul este suspensiv
de executare; obiectul este limitat la hotărârile date în primă instanţă -explică).
Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificărilor
aduse Codului de procedură civilă.
Pornind de la sensul extins al noţiunii de hotărâre (art. 424) observăm că există
posibilitatea atacării cu apel şi a unor categorii de încheieri. Astfel, potrivit art. 466 alin.4,
împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de
cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii ( judecata reîncepe, nu este continuată: ex.:
se invocă nelegala compunere a completului şi excepţia este respinsă, în această situaţie
încheierea ar putea fi atacată separat cu apel sau recurs).
Regula înscrisă în art. 466 alin.4nu distinge după cum încheierile sunt preparatorii
sau interlocutorii, instituind prezumţia că: „apelul făcut împotriva hotărârii se socoteşte făcut
şi împotriva încheierii premergătoare” Bineînţeles, dacă hotărârea finală este inapelabilă,
acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare.

2.1.2. Subiectele apelului

Deoarece hotărârea pronunţată produce efecte numai faţă de părţile între care s-a
purtat judecata, de regulă, numai ele pot fi subiecte al apelului.
Faţă de terţi, hotărârea nu poate produce nici un efect. Cu toate acestea, în anumite
condiţii, apelul poate fi exercitat şi de către alte persoane care pot justifica un interes, precum
şi de procuror.
Părţile:
A. Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a
declanşat litigiul în faţa instanţei de judecată.
Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulţumită de hotărârea
pronunţată de către instanţa de fond. Oricare dintre părţile iniţiale se poate afla într-o

78
asemenea situaţie, atât reclamantul cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea
de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat; dacă ambele părţi declară apel, ele vor
dobândi calităţi duble, respectiv atât de apelant cât şi de intimat.
Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei căi de
atac (vezi cursul referitor la condiţiile pentru a fi parte în proces, exemple: partea care a avut
câştig de cauză în faţa primei instanţe nu justifică interesul de exercitare a căii de atac, alte
ex.).
Recentele modificări aduse instituţiei apelului pun în discuţie câteva concepte noi,
referitoare la formele apelului. Astfel, alături de apelul principal a fost reintrodus în cod şi
apelul incident. (instituţie care a existat în legislaţia noastră antebelică şi care are ca finalitate
menţinerea unui echilibru în situaţia juridică a părţilor.)
Potrivit art. 472 alin.1 : „intimatul este în drept, după împlinirea termenului de
apel,să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea
potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe”.
Apelul incident are finalitatea de a împiedica introducerea apelurilor în scop de
şicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita şi el reformarea hotărârii atacate(ex. –
utilitatea instituţiei, mai ales atunci când hotărârea primei instanţe nu are o soluţie unitară: mai
multe capete de cerere, unele admise, altele respinse, părţi cu poziţie procesuală dublă etc.).
Aderarea le apel poate fi făcută valabil numai până la prima zi de înfăţişare în
apel, indiferent dacă cererea este formulată înăuntrul termenului de apel sau după expirarea
acestuia. Momentul introducerii cereri produce însă efecte diferite în situaţia în care apelantul
principal îşi retrage apelul.” Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este
respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului,
apelul incident prevăzut la alin. 1 rămâne fără efect”(art.472 alin2).

B. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în

proces sau care au intervenit în proces din proprie iniţiativă (de amintit pe scurt).O situaţie
particulară are intervenientul în interesul uneia din părţi .
În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre
coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al
litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale. Situaţia este diferită în
cazul coparticipării procesuale obligatorii, împrejurare în care efectele apelului, dacă sunt
favorabile, se extind şi asupra celorlalţi (avantajul sigur, aprecierea finalităţii actului).
Aşadar, acest drept este acordat intimatului numai dacă apelul principal ar fi de
natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces (Reclamant – apelant;
pârât – intimat; intimat – pârăt – declară apel împotriva chematului în garanţie; dacă, de
exemplu, reclamantul a introdus o cerere în pretenţii împotriva a doi pârâţi, pretinzând că
aceştia au săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar prima instanţă admite cererea
faşă de un pârât, respingând-o faşă de celălalt, pârâtul care a căzut în pretenţii susşinând că nu
el a săvârşit fapta ilicită, ci celălalt pârât, sau că au săvârşit-ă împreună, declară apel
împotriva reclamantului cât şi a celuilalt pârât. În acest caz, intimatul reclamant nu ar avea
interes să formuleze un apel incident, dar ar avea interes să introducă apel împotriva
intimatului pârât, pentru ca acesta din urmă să fie obligat să-I plătească suma cerută prin
cererea de chemare în judecată, în eventualitatea admiterii apelului principal).
C. Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi altor
persoane sau organe care au legitimare procesuală în baza legii, respectiv care nu invocă
drepturi proprii în justiţie: autoritatea tutelară, procurorul .

79
 Apelul nu poate fi exercitat însă în acele cazuri în care partea a renunţat expres la
această cale de atac (discută în acest sens şi despre achiesarea expresă la hotărâre – efect mai
larg – renunţare la orice cale de atac)
Terţele persoane
1. – terţele persoane introduse în proces în condiţiile art.61-79 dobândesc calitatea de
părţi;
2. – moştenitorii – art.469 – prin moartea uneia din părţi, legitimarea procesuală se
transmite în favoarea moştenitorilor
3. – creditorii chirografari – dacă debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale;
4. dobânditorul cu titlu particular al unui bun sau drept ce formează obiectul
litigiului, dacă transmiterea dreptului a avut loc după pronunţarea hotărârii şi mai
înainte de expirarea termenului de apel;
5. în materie necontencioasă
Restul sunt terţi, prin urmare ei nu pot exercita calea de atac a apelului. Dacă sunt
prejudiciaţi, în primul rând ei pot invoca inopozabilitatea hotărârii (partajul la care nu
participă toţi moştenitorii este nul –invocarea excepţiei de nulitate pe cale contestaţiei la
executare; în cazul unor acţiuni reale imobiliare, terţul prejudiciat poate folosi: contestaţia la
executare, acţiunea în revendicare – dacă nu se află în posesia bunului sau acţiunea în
constatare). În toate aceste situaţii, terţii ar putea sesiza şi procurorul pentru exercitarea căii de
atac respective.
2.1.3. Termenul de apel
Pentru a nu crea o nesiguranţă inadmisibilă în raporturile juridice civile, exerciţiul
dreptului de apel trebuie limitat în timp. Codul se referă la acest termen în art.468-469. Primul
text reglementează durata termenului de apel şi determină punctul de pornire: comunicarea
hotărârii instanţei de fond.
Termenul de apel de 30 zile constituie dreptul comun în materie, există însă şi
excepţii atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi punctul de pornire:
- ex: termenul nu curge de la comunicare (regula –art.184 alin.1): în materie
necontencioasă – art.534 alin3
- actele echivalente (principiul echipolenţei):
Excepţii:
- art.469 alin. 1 – termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă
apel – citeşte
- art.469 alin. 4 – termenul de apel se întrerupe prin moartea mandatarului căruia I s-a făcut
comunicarea -citeşte tot art.
- art.186 alin. 1 – când partea a pierdut termenul de apel dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa sa
O situaţie particulară în privinţa termenului de apel îl are în vedere pe procuror –
art.468 alin.4(citeşte).
Excepţia de tardivitate a apelului poate fi invocată de partea interesată, de procuror,
dar şi de către instanţă din oficiu. Apelul introdus după expirarea termenului va fi respins ca
tardiv. Hotărârea instanţei de fond se definitivează astfel pe data expirării termenului de apel,
iar nu pe data respingerii acestuia ca tardiv.
2.2. Condiţiile de formă ale apelului

80
 Cuprinsul cererii de apel este reglementat de art. 287 alin 1 C. proc. civ care
prevede că cererea de apel va cuprinde
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, pentru persoane juridice ,
denumirea şi sediul, precum şi după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţuli sau
de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă apelantul
locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales din România, unde urmează să i se facă
comunicările privind procesul
2. arătarea hotărârii care se atacă – suficiente elemente de identificare – nulitatea
3. Motivele de fapt şi de drept
- importanţă sub dublu aspect: se aduc la cunoştinţa instanţei motivele de nemulţumire ale
apelantului; intimatul este pus în situaţia de a-şi formula în mod judicios şi din timp
apărarea.
- Apelul are caracter devolutiv: dar numai cu privire la ceea ce s-a apelat; simpla menţiune
în cererea de apel că apelantul îşi întemeiază apelul pe concluziile scrise depuse în faţa
instanţei de fond nu constituie o motivare în sensul legii.
- Art. 476 prevede că deşi dacă apelantul invocă motive arătate şi la prima instanţă, ele
trebuie indicate în cererea de apel.
- Nulităţile de ordine publică trebuie cercetate din oficiu, chiar dacă nu au fost indicate
Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai invoca
alte motive. Dar, aşa cum am mai arătat, apelantul se poate folosi totuşi şi de motivele
invocate în faţa primei instanţe.
4. Dovezile invocate în susţinerea apelului
- art.476 face o distincţie foarte clară între mijloacele de apărare şi dovezile invocate în faţa
primei instanţe şi cele arătate în cererea de apel. Această distincţie învederează din partea
legiuitorului intenţia de a supune obligativităţii arătării în cererea de apel numai a acelor
dovez de care partea înţelege să se servească direct în apel.
Probele folosite în faţa primei instanţe sunt considerate ca fiind câştigate cauzei,
adversarul le cunoaşte, iar instanţa superioară, în baza principiului devoluţiunii apelului, este
chemată şi autorizată să le examineze prin simplu fapt al depunerii apelului, cu toate că nu
sunt menţionate în mod expres în cererea de apel.; art.470 trimite la art.194– dispoziţii
aplicabile întocmai în ceea ce priveşte propunerea probelor (aminteşte pe scurt).
- cererea de apel se timbrează cu jumătate din valoarea taxei judiciare de timbru
şi a timbrului judiciar, prevăzute, la momentul exercitării apelului, pentru timbrarea cererii de
chemare în judecată (explică diferenţa faţă de vechea reglementare).

2.3. Efectele apelului

Cererea de apel produce anumite efecte, dintre care unele sunt specifice:
2.3.1. Învestirea instanţei de apel
- învestirea instanţei superioare cu exercitarea controlului judiciar în limitele cererii de
apel;
- instanţa dobândeşte dreptul şi obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei, conferind
instanţei de control posibilitatea de a realiza o nouă judecată în fond în limitele învestirii
sale.
- Prelungeşte efectul suspensiv şi după expirarea termenului în care poate fi exercitat
apelul, până la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel;

81
- Ca urmare a cererii de apel, prima instanţă nu va mai avea posibilitatea de a îndrepta
eventualele erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii apelate sau de a interpreta
dispozitivul acesteia, deoarece apelul fiind o cale devolutivă de atac, presupune o
rejudecare atât în fapt cât şi în drept, ceea ce înseamnă că hotărârea primei instanţe va fi
înlocuită de hotărârea instanţei de apel, chiar şi în ipoteza în care instanţa de apel ajunge
la aceeaşi concluzie ca şi prima instanţă.

2.3.2. Efectul suspensiv de executare

Este menţionat expres de art.468 alin.5.
Cât timp hotărârea este susceptibilă de apel, dacă nu s-a renunţat la dreptul de a o
ataca, ea nu poate fi pusă în executare, iar, odată formulat apelul, cererea preia acest efect.
Sunt exceptate hotărârile executorii de drept şi cele cu execuţie vremelnică,
pronunţate în temeiul art.449. Articolul 450, îngăduie însă instanţei de apel să suspende
execuţia vremelnică (numai cu dare de cauţiune).
Efectul suspensiv de executare nu se produce în acele cazuri în care apelantul a
achiesat expres (sau tacit, în unele opinii) la hotărârea pronunţată.

2.3.3. Efectul devolutiv al apelului ( art.479 alin.1)

Efectul devolutiv este cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului, constând
într-o veritabilă reânnoire, reeditare a judecăţii.
În dreptul modern se admite că apelul are caracter deplin, adică poartă asupra tuturor
împrejurărilor de fapt şi de drept ale judecăţii. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului
se devoluează în faţa judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni
de fapt şi de drept ce-i aparţin.
Regula nu are însă un caracter absolut, ci implică limitări semnificative. Această
limitare este exprimată prin două adagii elocvente în această privinţă:
1.Tantum devolutum quantum apellantum – exigenţă a principiului disponibilităţii
procesuale; instanţa este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în
cererea de apel.
Hotărârea primei instanţe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluţiile
date unor caprete de cerere, ori numai referitor la anumite părţi din proces. Dacă hotărârea a
fost atacată numai parţial ceea ce nu a fost supus apelului trece în puterea lucrului judecat, iar
instanţa nu poate modofoca acele aspecte sau afecta părţile care nu au făcut apel.Regula însă
nu-şi găseşte aplicarea:
- când prin cererea de apel se tinde la anularea în întregime a hotărârii sau atunci când
obiectul litigiului este indivizibil;
- când apelul nu se limitează la anumite capete de cerere
Este de reţinut că, potrivit art.476 apelantul se poate folosi şi de motivele invocate în
faţa primei instanţe (explică). Având în vedere principiul potrivit căruia devoluţiunea este
integrală, trebuie admis totuşi că acesta este incident ori de căte ori nu rezultă o limitare
expresă.
2.Tantum devolutum quantum iudicatum – efectele apelului nu se pot răsfrânge
decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Prin intermediul apelului nu
se poate, deci, lărgi cadrul procesual.

82
 Concluzii:
a. inadmisibilitatea schimbării în apel a calităţii părţilor: noţiunea de calitate nu
este folosită aici în sens procesual, ci, mai degrabă, în sens material civil; de pildă,
reclamantul care a revendicat imobilul în calitate de moştenitor nu-şi va putea modifica
această calitate susţinând că a dobândit bunul în calitate de cumpărător (ex.2 – la procesul de
ieşire din indiviziune partea care a figurat ca moştenitoare nu poate apărea acum ca străină de
succesiune ca urmare a renunţării la moştenire; garantul la prima instanţă nu poate apărea în
apel ca debitor direct etc.).
b. obiectul cererii evocă pretenţia dedusă în justiţie; legea nu îngăduie în nici un
mod schimbarea pretenţiilor formulate în faţa primei instanţe
c. este inadmisibilă schimbarea cauzei debendi în apel, temeiul juridic al acţiunii
(exemplu). Ar fi vorba, per a contrario, de o judecată nouă, părţile fiind private de principiul
dublului grad de jurisdicţie (când s-a cerut anularea unui act ca simuzlat în apel nu se poate
cere anulareas lui pentru ingeratitudine; nulitatea actului pentru vicii de formă nu poate fin
înlocuită în apel cu nulitatea pentru vicii de consimţământ- acestea sunt noi temeiuri
juridice).
d. inadmisibilitatea cererilor noi în instanţa de apel – Trebuie precizat mai întâi
conceptul de cerere, ţinând cont că termenul sugerează orice petiţie prin care se formulează o
pretenţie, rezolvarea unui incident procedural, amânarea, suspendarea judecăţii, protejarea
unui interes etc. Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului art.478 este însă una
restrictivă – acele cereri prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii direct în faţa
instanţei de apel, cu excluderea primului grad de jurisdicţie (toate actele de procedură care au
natura unor cereri de chemare în judecată, în sens larg - explică).(Observaţii: micşorarea
obiectului cererii în apel nu reprezintă o schimbare a acestuia, ; n-ar fi compatibilă cu
judecata în apel mărirea câtimii obiectului cererii)
Cu acest înţeles constituie cereri noi: intervenţia principală, cererea
reconvenţională, cererea de chemare în garanţie, cererea de chemare în judecată a altei
persoane etc (excepţii: intervenţia principală cu acordul părţilor se poate face direct în apel;
nu sunt însă considerate cereri noi nici: cererea pentru a se obţine contravaloarea unui obiect
determinat atunci când obiectul nu mai poarte fi dat în natură, retractul litigios întrucât el este
doar un mijloc de apărare, cererea făcută în apel pentru prima dată de a se aduce un bun la
masa succesorală,datorită obiectului specific al partajului – explică,

- deşi nu se distinge, excepţiile de procedură pot fi valorificate în apel ţinându-se cont de

regimul lor juridic (numai cele absolute sau cele relative, dar numai dacă au fost invocate
in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta le-a respins; mai pot fi invocate
excepţiile relative care vizează însăşi hotărârea atacată, întrucât asemenea neregularităţi
procedurale nu puteau fi invocate în faţa instanţei de fond).
- nici mijloacele de apărare nu sunt considerate cereri noi, fie că sunt apărări de fond sau de
procedură (vezi curs IV – exemle de apărări de fond: acordarea unui termen de graţie,
beneficiul de discuţiune, dreptul de retenţie, dreptul de servitute de trecere, compensaţia
legală). Cu toate acestea, trebuie analizată cu stricteţe natura juridică a mijlocului de
aparare; prin intermediul său nu se poate tinde la valorificarea unor pretenţii faţă de
partea adversă sau faţă de un terţ.

83
 Tot în legătură cu efectul devolutiv al apelului trebuie menţionate şi excepţiile
conţinute în art. 478 alin5. Observaţii: numai compensaţia legală este admisibilă nu şi cea
judiciară
2.4. Procedura de soluţionare a apelului
2.4.1. Depunerea cererii de apel
Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii particulare în ceea ce priveşte
judecata apelului; cu toate acestea , în faţa instanţei de apel se aplică şi regulile de drept
comun în diferite materii: administrarea probelor, soluţionarea excepţiilor, pronunţarea
hotărârii etc. De altfel, soluţia este expres prevăzută în art.482: “ dispoziţiile de procedură
privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sunt
potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol”.
Potrivit art. 471 alin1: „ Apelul și, când este cazul, motivele de apel, se depun la
instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii” – trimitrea rapidă a dosarului la
instanţa competentă; necesitatea soluţionării împreună a apelurilor în situaţia în care apelurile
ar fi ecercitate de părţi la intervale diferite de timp;
- sancţiunea – nulitatea expresă
- după depunerea cererii, preşedintele instanţei de fond va înainta dosarul instanţei
competente, împreună cu apelurile făcute numai după împlinirea termenului de apel
pentru toate părţile;
- dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea hotărârii primei instanţe (în situaţiile în care
apelul nu este suspensiv de executare), apelul va fi trimis de îndată instanţei competente.

2.4.2. Măsuri prealabile la instanţa de apel

Art.471 dispune că, de îndată ce primeşte dosarul de la prima instanţă,
preşedintele instanţei de apel va lua următoarele măsuri:
- fixează termenul de înfăţişare şi dispune citarea părților, dispozițiile art. 201 ali. 5 și 6
rămân aplicabile
- potrivit alin.ultim, apelurile făcute împotriva aceloraşi hotărâri vot fi repartizate la o
singură secţie a instanţei de apel; dacă apelurile din diferite motive au fost repartizate la
secţii diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia
cea dintâi învestită (art.471).

2.4.3. Întâmpinarea
- potrivit art.482, se aplică regulile de drept comun
- nedepunerea întâmpinării- ca la fond (decăderea, cu limitele sale în privinţa apărărilor )

2.4.4. Probele în apel

Art. 476: „În cazul în care apelul nu se motiveazăori motivarea apelului sau
întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va
pronunța în fond, numai pe baza celor invocate în primă instanță”;
Potrivit art. 478 alin. 2 : „ Părţile nu se vor putea folosi în instanţa de apel de alte
motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în
motivarea apelului ori întâmpinare.
Înstanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă
din dezbateri”.

84
 După cum se poate observa, principiul devoluţiunii este mărginit şi prin aceste
dispoziţii din materia probelor.
Din economia reglementărilor în materie rezultă următoarele categorii de probe în
apel:
probele care au fost invocate la prima instanţă, indiferent dacă au fost administrate sau nu,
fără să intereseze motivul pentru care nu au fost administrate; (bineânţeles că instanţa de apel
verifică, la rândul său condiţiile de admisibilitate a probelor –art.167); pe de altă parte însă
“probele administrate la prima instanţă rămân dobândite cauzei şi chiar simpla lor enunţare
este inutilă; probele propuse la prima instanţă şi rămase neadministrate vor putea fi cerute
instanţei de apel prin cererea de apel sau întâmpinare (legea trece aşadar peste rigorile
decăderii – ex- decăzut în primă instanţă, soliciţi proba prin cererea de apel); probele noi şi
orice mijloc nou de apărare trebuie formulate în scris”(critică – nu încurajează diligenţa
părţilor la judecata în primă instanţă care, deşi ar fi avut posibilitatea să solicite şi să
administreze anumite probe, nu au făcut-o);
Refacerea sau completarea probelor, deşi legea nu o impune, este de dorit să fie
folosită în mod excepţional, doar atunci când instanţa superioară consideră că este absolut
necesar.

2.4.5. Desfăşurarea judecăţii în faţa instanţei de apel

Poliţia şedinţei de judecată va fi exercitată de preşedintele completului în condiţiile

analizate deja; probele se vor administra după regulile folosite în faţa instanţei de fond; tot
astfel se vor administra şi excepţiile de procedură şi orice alte incidente survenite în cursul
judecăţii(incidentul de procedură – orice fel de contestaţie care se grefează pe cererea
principală şi care este de natură să suspende, să întrerupă sau să stingă cursul judecăţii sau să
modifice soluţia): suspendarea, întreruperea, perimarea, actele de dispoziţie etc.

2.5. Soluţiile ce se pronunţă de către instanţa de apel

Reglementare. art. 480 NCPC.

Soluţiile pe fondul cererii de apel: admitere, respingere, admitere în parte:
„instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”:
- respingerea- motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate; soluţia
determină definitivarea sentinţei date de prima instanţă ( Ex:admite…menţine);
- admiterea sau admiterea în parte - conduce la modificarea sau desfiinţarrea
hotărârii atacate – art. 480 alin. 2,
Regula: rejudecarea după anulare; excepţia: trimitere
Caracterul hotărârii date în apel: definitivă; rejudecarea după trimitere –
nedefinitivă; când instanţa de apel se consideră ea însăşi competentă, decizia de admitere a
apelului este definitivă; dar hotărârea dată în rejudecare este nedefinitivă.

III. RECURSUL

1. Consideraţii generale

Definiţie
Recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, prin care partea interesată sau
procurorul solicită, în condiţiile şi pentru motivele cerute de lege, desfiinţarea unei hotărâri

85
date fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională, urmărindu-se în
principiu să se dispună o rejudecare a fondului, sub aspectul motivului (motivelor) de casare.

Recursul, în principiu, nu este o cale de atac suspensivă de executare.

În mod excepţional, potrivit art. 484 alin1 C.proc.civ., „recursul suspendă
executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume
prevăzute de lege”.
Prin urmare, hotărârea recurată este executorie, instanţa putând însă dispune
motivat suspendarea executării hotărârii recurate şi în alte cazuri, la cerere, potrivit art. 484
alin.2 C. proc civ.
Procedura de urmat în această situaţie este cea prevăzută în art. 484 alin.2
C.proc.civ. potrivit cu care: „Suspendarea la cerere a executării hotărârii poate fi acordată
numai după depunerea unei cauţiuni ce se va stabili prin încheiere, cu ascultarea părţilor în
camera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, chiar înainte de primul
termen de judecată dacă este cazul”.
„Pentru motive temeinice instanţa poate reveni asupra suspendării acordate,
dispoziţiile alin.3-5 aplicându-se în mod corespunzător”(alin.7).

2. Elementele recursului

2.1. Obiectul recursului

Art. 483 alin.1 C.proc.civ. , cu privire la obiectul recursului, dispune: „ Hotărârile

date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în cazurile expres prevăzute de lege, sunt
supuse apelului”.
a. Hotărârile date fără drept de apel
Identificăm în legea procesual civilă asemenea hotărâri:
- hotărârea prin care se constată perimarea cererii de chemare în judecată este
susceptibilă de recurs în cinci zile de la pronunţare (art. 421 alin.2 C.proc.civ.);
- hotărârea dată în materie de revizuire atunci când revizuirea s-a cerut pentru
hotărâri potrivnice

b. Hotărâri date în apel

Aceste hotărâri sunt supuse recursului indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu
fondul pricinii ori numai un incident procedural şi fără a interesa dacă apelul a fost admis,
respins, anulat sau perimat.
Cum recursul nu poate fi exercitat omisso medio, fiind o cale de atac subsecventă
apelului, în situaţia în care apelul a fost anulat ca netimbrat, respins ca nemotivat sau ca tardiv
formulat, recursul nu poate viza decât aceste aspecte, nu însuşi fondul cauzei.
c. Hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională
Intră, spre exemplu, în această categorie „hotărârile instanţelor judecătoreşti
prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice
cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate.
d. Încheierile susceptibile de recurs
Întâlnim în materia dreptului procesual civil şi situaţii în care încheierile
judecătoreşti pot fi atacate cu recurs, separat de fondul cauzei. Spre exemplu:
- potrivit art. 414 C.proc.civ. asupra suspendării procesului, instanţa în toate
cazurile se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs separat. Recursul se
poate declara cât timp durează suspendarea cursului procesului, atât împotriva încheierii prin

86
care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de
repunere pe rol a procesului.
Împotriva încheierilor premergătoare însă, se poate face recurs numai odată cu
fondul, recursul socotindu-se făcut şi împotriva acestora (art.466 alin. ultim şi 494
C.proc.civ.).

2. 2. Subiectele recursului

Subiect al recursului este cel care are vocaţia să exercite această cale de atac.
Întră în această categorie:
a. Părţile litigante – cele care au participat ca reclamante şi pârâte la judecat în fond
şi apoi la judecata în apel, denumite în recurs, recurent şi intimat.
Recurentul trebuie să aibă interes în promovarea recursului, cu alte cuvinte
hotărârea trebuie să fie defavorabilă părţii care o atacă.
În cazul coparticipării procesuale, fiecare coparticipant poate exercita recursul,
efectele acestuia răsfrângându-se, de regulă, asupra coparticipantului recurent, nu şi asupra
coparticipanţilor care nu au exercitat recursul.
b. Terţele persoane (intervenienţii voluntari sau forţaţi) – care au intrat în proces în
condiţiile art.61-79 C.proc.civ.: intervenientul principal, chematul în judecată, chematul în
garanţie, persoana arătată ca titular.
Intervenienţii principali sau cei forţaţi, participanţi la judecata în primă instanţă, nu
vor putea exercita recursul decât dacă, anterior, au exercitat calea de atac a apelului.
Pe de altă parte, părţile (toate) care nu au atacat cu apel hotărârea primei instanţe
vor putea face recurs împotriva hotărârii instanţei de apel (când apelul a fost promovat de alte
părţi) doar dacă instanţa de apel le va crea o situaţie mai grea decât aceea creată prin hotărârea
primei instanţe.
Intervenientul accesoriu are o situaţie specială, recursul său fiind socotit admisibil sau
neavenit în funcţie de poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia a intervenit.
c. Avocatul care a asistat pe una din părţi la proces, chiar fără procură are dreptul să
exercite în numele părţilor orice cale de atac, însă actele de procedură se vor împlini numai
faţă de partea însăşi (art.67 alin.2 C.proc.civ.).

2.3. Cauza recursului (motivele de casare)

Articolul 488 C.proc.civ. prevede 8 motive de recurs, care însă nu se aplică şi

hotărârilor nesusceptibile de apel, ce pot fi atacate cu recurs pentru orice nemulţumire legată
de acestea.
Potrivit dispoziţiilor actuale, toate cele nouă motive vizează nelegalitatea hotărârii,
neexistând în prezent nici un motiv de recurs care să vizeze cauze de netemeinicie.
Motivele de casare sunt, după cum urmează:
1. Instanţa nu a fpst alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Alcătuirea instanţelor
trebuie înţeleasă în sensul normelor privitoare la compunerea şi constituirea instanţelor, care,
fiind norme de organizare judecătorească au caracter imperativ. Prin urmare, ele pot fi
invocate şi în recurs, de orice parte interesată, chiar după expirarea termenului de motivare a
recursului; mai mult, ele pot fi invocate şi de instanţă din oficiu.
Se încadrează în acest motiv, spre exemplu, formarea completului cu un număr de judecători
diferit de cel prevăzut de lege, formarea completului cu judecători incompatibili sau
recuzabili, lipsa din complet a reprezentantului Ministerului public atunci când prezenţa lui
este obligatorie etc.

87
 2. Hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în
fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru
soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii– acest motiv
vizează nerespectarea principiului continuităţii (a se vedea în curs).
3. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de oridine publică a altei instanțe,
invocată în condițiile legii
Pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă necompetentă constituie un caz de nulitate a
hotărârii, art. 176 alin.1 pct.3 C.proc.civ. prevăzând că actele de procedură îndeplinite de un
judecător necompetent sunt nule”. Condiţiile în care va putea fi invocat acest motiv sunt
diferite după cum s-au încălcat norme imperative sau norme dispozitive de competenţă.
4. Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti
Acest motiv ar putea fi invocat atunci când instanţa săvârşeşte acte care intră în atribuţiile
unei alte autorităţi statale (legislativ, executiv).Spre exemplu, instanţa săvârşeşte un act pe
care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face, critică pe legiuitor,
aplică o lege care încă nu a intrat în vigoare etc.
5. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură a căror nerespectare
atrage snacțiunea nulității
Pentru invocarea acestui motiv trebuie să se distingă între nulităţile absolute şi cele relative
ştiut fiind ca au un regim juridic (a se vedea cursul dedicat nulităţii).
6. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei
Motivarea hotărârii trebuie să se facă de instanţa care s-a pronunţat în fond,
înfăţişând considerentele de fapt şi de drept care au condus-o la soluţia dată.
Instanţa de apel îşi însuşeşte soluţia primei instanţe sau, în caz de reformare, este obligată ea
însăşi să motiveze împrejurările care au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe.
Toate cele trei situaţii vizează de fapt aceeaşi chestiune –nemotivarea hotărârii,
întrucât formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează
cu o nemotivare. Constituie motiv de recurs şi insuficienţa motivării.
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat
9. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept
material
Hotărârea este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum a fost redactată
hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Hotărârea a fost dată
cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fie cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept
substanţial, fie cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile.

2.4. Sesizarea instanţei de recurs

2.4.1. Depunerea recursului

Recursul se depune, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se

atacă.Cererea de recurs (şi eventual memoriu care cuprinde motivele, dacă s-a făcut separat de
cerere) se depune în atâtea exemplare câţi intimaţi sunt, plus unul pentru instanţă.La cererea
de recurs se vor anexa înscrisurile ce servesc ca mijloc de probă, respectând formalitatea
multiplului exemplar.
În cazul în care Ministerul Public a participat în proces se va depune o copie de pe
motivele de recurs şi pentru procuror , conform art. 487 alin.2 C.proc.civ.

88
După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este
recurată va înainta dosarul cauzei instanţei de recurs împreună cu dovezile de îndeplinire a
procedurii de comunicare a hotărârii.

2.4.2. Instanţa competentă

Pentru judecarea recursului este competentă însă instanţa ierarhic superioară celei
care a pronunţat hotărârea recurată.
Astfel:
- dacă hotărârea recurată s-a judecat în primă instanţă de judecătorie şi nu este
susceptibilă de apel, recursul se judecă de tribunal;
- dacă hotărârea recurată s-a judecat în primă instanţă de tribunal şi nu are calea de
atac a apelului ori s-a judecat de tribunal în apel, instanţa competentă să judece recursul este
curtea de apel;
- în cazul în care curtea de apel judecă în primă instanţă pricini nesusceptibile de
apel sau judecă în apel, instanţa competentă pentru recurs este Înalta Curte de casaţie şi
Justiţie;
- în situaţia în care Înalta Curte de casaţie şi Justiţie judecă recursul în primă
instanţă, împotriva hotărârilor altor organe cu activitate jurisdicţională, aceasta va decide în
Secţii Unite.
În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, aceasta se face, de
regulă, în complet format din trei judecători (art. 54 alin.2 Lg. 304/2004 republicată).

2.5. Termenul de recurs

Potrivit art. 485 C.proc.civ. termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Şi în cazul recursului există trei cazuri de echipolenţă:
- dacă o parte face recurs înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte
comunicată de la data depunerii cererii de recurs – art. 468 alin.3 C.proc.civ.;
- termenul de recurs curge de la data comunicării hotărârii, o dată cu somaţia de
executare.
Comunicarea hotărârii se face în conformitate cu art. 427 şi următoarele
C.proc.civ.; dovada comunicării constă în procesul verbal încheiat de cel însărcinat cu
comunicarea actelor de procedură, proces verbal care trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute
Termene de recurs speciale. Exemple:
- 5 zile de la comunicare – hotărârea prin care se rezolvă conflictele de competenţă;
- 5 zile de la pronunţare – hotărârea de constatare a perimării cererii de chemare în
judecată;
- 5 zile de la pronunţare – hotărârea instanţei de apel de declinare a competenţei;
- 30 de zile de la comunicare în materie de divorţ etc.
Termenul de recurs este un termen legal, imperativ şi absolut.

Ca orice termen procedural, şi termenul de recurs se calculează pe zile .

Termenul de recurs ca şi cel de motivare a recursului sunt termene continue,
curgând, în principiu, fără întrerupere. Cu toate acestea, termenul de recurs este întrerupt în
următoarele situaţii:
- când partea care avea interes să facă recursul a decedat;
- când a decedat mandatarul căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii;

89
 - când partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa
sa să exercite recursul .
Termenul de recurs ca şi cel de motivare a recursului sunt termene legale
imperative, nerespectarea lor atrăgând decăderea din dreptul de a mai promova recursul. Pe
cale de consecinţă, hotărârea devine irevocabilă pe data expirării termenului de recurs.
Excepţia de tardivitate poate fi invocată de orice parte, de procuror sau de instanţă
din oficiu. Cu toate acestea, excepţia de tardivitate nu poate fi invocată decât până la prima zi
de înfăţişare, instanţa fiind obligată să o pună în discuţia părţilor. Art. 487 C.proc.civ. prevede
că, dacă până la prima zi de înfăţişare inclusiv nu se dovedeşte că recursul a fost depus peste
termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.
Dacă recursul nu este motivat în termenul legal, acesta este nul (art. 489 alin1
C.proc.civ.). Prin excepţie, motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de către
instanţa de recurs, dar aceasta este obligată să le pună în discuţia părţilor (art. 489 alin.
3C.proc.civ.).
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă
dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 489.
Alin 2 C.proc.civ.

2.6. Cererea de recurs

Cuprinsul cererii de r ecurs este reglementat de dispoziţiile art. 486C.proc.civ.

Astfel, cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele
menţiuni:
a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului
sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz,
codul fiscal şi contul bancar.
Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România,
unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
Dacă cererea este depusă prin mandatar, se va menţiona această împrejurare în
cerere, alăturându-se dovada calităţii sale.
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau,
după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
Recursul trebuie astfel motivat prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul
termenului pentru exercitarea sa (art. 303 alin.1 C.proc.civ.).
d) semnătura
La cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii. În
principiu, taxa de timbru este de 50% din taxa care s-ar plăti pentru cererea de chemare în
judecată, dar numai în raport de suma pentru care s-a exercitat recursul. Există şi situaţii când
recursul nu se timbrează, ca, spre exemplu, în cazul recursului introdus de către procuror sau
împotriva hotărârilor pronunţate în cauze pentru care nici cererea de chemare în judecată nu
se timbrează.
În cererea de recurs pot fi menţionate şi probele, ţinând cont de specificul acestei
căi de atac. Astfel, potrivit art. 492 C.proc.civ., în instanţa de recurs nu se pot produce probe
noi, cu excepţia înscrisurilor. Astfel, dacă este cazul, la cererea de recurs se vor alătura copii
certificate în conformitate cu originalul, în atâtea exemplare câţi intimaţi sunt, plus un
exemplar pentru instanţă.

90
 Neindicarea înscrisurilor în chiar cuprinsul cererii nu atrage însă nici o sancţiune,
pe de o parte pentru că această menţiune nu este obligatorie, şi, pe de altă parte, pentru că
înscrisurile pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

2.7. Procedura de judecată a recursului

2.7.1. Judecata recursului

Şi la judecata în recurs, dispoziţiile de la judecata în fond se aplică în mod

corespunzător dacă legea nu dispune altfel.
Prin urmare, vom face referire în continuare, doar la dispoziţiile specifice pentru
judecata în recurs.
În vechea reglementare textele de lege prevedeau întocmirea unui raport asupra
recursului de către preşedintele completului sau de către un alt membru. Acest raport trebuia
să verifice îndeplinirea cerinţelor de formă ale recursului, dacă motivele invocate de recurent
se încadrează între cele prevăzute de art. 304 C.proc.civ., precum şi să indice punctele de
vedere ale doctrinei şi jurisprudenţei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin
hotărârea atacată.
În prezent, raportul nu mai este reglementat, astfel încât, dacă se constată că
procedura de citare a fost îndeplinită cu toate părţile, preşedintele completului, în şedinţa de
judecată va da cuvântul recurentului, iar apoi intimatului. Procurorul vorbeşte cel din urmă,
dacă nu este parte principală sau recurent (art. 495C.proc.civ.).
Aşa cum am menţionat deja, la prima zi de înfăţişare, preşedintele verifică dacă
recursul este depus în termen, pentru a înlătura eventuala prezumţie instituită de art. 485
C.proc.civ., de depunere în termen a recursului.
Dacă recursul nu este făcut în termen este invocată şi soluţionată excepţia
tardiuvităţii recursului, prin respingerea acestuia.
Dacă se constată că recursul este făcut în termen se trece la soluţionarea excepţiilor
dirimante, a căror admitere ar face inutilă cercetarea fondului, excepţii precum: necompetenţa,
lipsa calităţii procesuale etc.
Instanţa, după cum am evidenţiat, poate să invoce ea însăşi motivele de ordine publică, dar ea
trebuie să le pună în dezbaterea părţilor.
Potrivit art. 492 C.proc.civ. „ în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu
excepţia înscrisurilor care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor”.

2.8. Soluţiile instanţei de recurs

Potrivit art. 496 alin1 C.proc.civ. „ instanţa poate admite recursul, îl poate respinge
sau anula sau poate constata perimarea lui”.

a)Admiterea recursului
Dacă instanţa ajunge la concluzia că măcar unul dintre motivele de casare este
întemeiat, va admite recursul.
În acest caz, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată în tot sau în parte
(art.496 alin.2 c.proc.civ.).
Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute la art. 488 pct.
5,6,7,8,.
În această situaţie, spre exemplu:
- instanţa îi va acorda recurentului numai ceea ce s-a cerut sau îl va exonera de la
plata a ceea ce nu s-a cerut prin cererea de chemare în judecată;

91
 - instanţa va menţine soluţia din hotărârea atacată, dar o va motiva în fapt sau în
drept, ori va substitui motivarea iniţială cu propria motivare, dacă motivarea iniţială este
contradictorie, străină pricinii ori necorespunzătoare;
- fie păstrând sau schimbând soluţia din hotărârea atacată, va da interpretarea
corectă actului juridic dedus judecăţii etc.
Casarea hotărârii se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 488 pct.1,2,3,4,
precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul
fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară
administrarea de probe noi.
Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive dintre care unele atrag modificarea,
iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a asigura o
judecată unitară.
Potrivit art. 97 alin. 1 C.proc.civ. „în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele
vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în
care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop”. Cu toate
acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra
în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la
administrarea probelor cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite
cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi
grad.
Soluţia casării cu trimitere este determinată de respectarea principiului dublului
grad de jurisdicţie sau, după caz, de asigurarea respectării principiului contradictorialităţii şi a
dreptului la apărare, încălcate prin hotărârea desfiinţată. Regula, în ceea ce priveşte recursurile
judecate de curţile de apel şi de tribunale rămâne, însă, casarea cu reţinere spre rejudecare.
În caz de casare a hotărârii pentru motivul prevăzut de art. 488 pct.3 c.proc.civ.
(necompetenţa instanţei) , instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti
competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii, iar pentru
motivul prevăzut la art. 488 pct.4 C.proc.civ. (depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti), va
respinge cererea ca inadmisibilă.
Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi este competentă să judece pricina în
primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona pricina potrivit
competenţei sale.
Regula casării cu reţinere spre rejudecare nu se aplică în situaţia în care recursurile
sunt soluţionate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În această situaţie, potrivit art. 497
C.proc. civ. „ Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite cauza spre o nouă judecată instanţei
care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o
cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă,
când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională
competent potrivit legii”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine cauza spre rejudecare doar în cazurile în
care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt
care au fost deplin stabilite.

b) Respingerea recursului
În cazul în care hotărârea recurată este legală, instanţa de recurs va respinge recursul ca
nefondat, caz în care hotărârea devine irevocabilă.
Recursul poate fi respins şi ca urmare a admiterii unei excepţii, deci fără a intra în cercetarea
fondului: ca tardiv, ca inadmisibil, ca introdus de o persoană fără calitate etc.

c) Anularea recursului

92
Instanţa de recurs va anula recursul când constată că este netimbrat sau insuficient timbrat,
neregulat introdus sau nemotivat.

d) Perimarea recursului
Perimarea recursului intervine în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi procedură ca şi perimarea
cererii de chemare în judecată, având ca efect consolidarea hotărârii recurate care capătă
caracter irevocabil.

III. Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin

intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în
cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor
judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie.
Contestaţia în anulare şi-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condiţiilor
restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părţilor un mijloc procedural eficient pentru
a obţine o nouă judecată în cazul săvârşirii unor importante neregularităţi procedurale, de
natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialităţii.
Dispoziţiile cuprinse în art. 503-508 C. proc. civ. consacră două forme ale
contestaţiei în anulare: contestaţia în anulare obişnuită şi contestaţia în anulare specială.
Diferenţierea dintre cele două forme ale contestaţiei în anulare are ca temei obiectul şi
motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestaţia în anulare obişnuită sau comună
poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, în timp ce
contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate de
instanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă.
Cele două forme ale contestaţiei în anulare se întemeiază pe motive diferite şi
limitativ prevăzute de lege. Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare sunt
deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare.
Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin
intermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în
cazurile prevăzute de art. 503C. proc. civ., dar numai dacă motivele care o legitimează nu au
putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Calea procedurală a contestaţiei în anulare obişnuită este pusă la dispoziţia părţilor.
Această concluzie rezultă din însăşi formularea art. 503 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la
primul motiv de contestaţie în anulare, precum şi din condiţiile de admisibilitate ale
contestaţiei, condiţii evocate de art. 504 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, legea nu a
rezervat această cale de atac unui subiect special, cum a făcut-o în mod expres în cazul
recursului în anulare şi al recursului în interesul legii.
Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar
persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numeşte intimat. Pot fi părţi în contestaţie numai
persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în faţa instanţei a cărei hotărâre este
atacată. În acest înţeles, în mod evident, pot fi părţi şi terţele persoane care intervin în proces
sau care sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 61-79 C. proc. civ. De asemenea, pot fi părţi
în contestaţie şi succesorii în drepturi ai părţilor principale.
În schimb, nu pot fi părţi în contestaţie persoanele străine de proces chiar dacă
acestea ar putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunţate. Aceasta deoarece
mijlocul procedural al contestaţiei nu poate fi exercitat decât de părţile care au participat la
activitatea judiciară. Terţele persoane se pot prevala doar de inopozabilitatea hotărârii
judecătoreşti, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze interesele ele vor
putea folosi calea contestaţiei la executare.

93
 Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiţie suficientă pentru exercitarea
contestaţiei în anulare. Părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru
exercitarea acţiunii civile. O atenţie aparte trebuie acordată şi condiţiei privitoare la
justificarea unui interes, iar această cerinţă trebuie analizată în raport cu motivele
contestaţiei în anulare obişnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuşi unele sublinieri
particulare.
Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestaţie se referă la situaţia în care
partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Aşa fiind, în acest caz
calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată numai de partea faţă de care s-a produs o atare
neregularitate procedurală, iar nu şi de către partea adversă. Cel de-al doilea motiv de
contestaţie în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine publică privitoare la
competenţă. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că mijlocul procedural al contestaţiei
în anulare poate fi exercitat de oricare dintre părţi, iar nu numai de partea chemată în faţa unei
instanţe necompetente în mod absolut.
În fine, calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi de procuror în condiţiile
art. 92 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare obişnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor
judecătoreşti rămase irevocabile. Din dispoziţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că
legea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, indiferent de
ierarhia instanţei care le-a pronunţat şi de împrejurarea că ele au fost date în primă instanţă
sau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în vedere şi deciziile intermediare
de casare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât şi acestea se încadrează în categoria
hotărârilor irevocabile.
Înainte de a analiza cele două motive este necesar să subliniem caracterul lor
limitativ şi de strictă interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudenţa noastră şi în
materia la care ne referim. Aşa fiind, contestaţia în anulare obişnuită este admisibilă numai
pentru neregularităţile procedurale vizate în mod expres de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., nu
şi în cazul săvârşirii unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.
Primul motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când procedura
de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu
cerinţele legii”. În legătură cu determinarea acestui motiv de contestaţie se impun câteva
precizări mai importante. În primul rând, este de remarcat că textul are în vedere nesocotirea
dispoziţiilor procedurale privitoare la citare doar în cazurile în care legea impune soluţionarea
cauzei cu citarea părţilor. Prin urmare, legea nu vizează acele situaţii în care, potrivit unor
reguli derogatorii de la dreptul comun, litigiul se soluţionează fără citarea părţilor.
A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de contestaţie
în anulare. În această privinţă se remarcă că legea nu vizează neregularitatea citării în general,
ci numai nesocotirea dispoziţiilor privitoare la citare „pentru ziua când s-a judecat
pricina”. În atare condiţii se ridică problema de a determina semnificaţia sintagmei folosite
de legiuitor în art. 503 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cea privitoare la „ziua când s-a judecat
pricina”.
Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere
neregulata citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata citare a
părţii la unul din termenele ce au precedat dezbaterea în fond nu constituie un temei pentru
exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi se acoperă dacă nu au fost
invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare şi înainte de a
se pune concluzii în fond. Dacă instanţa a invocat in limine litis asemenea neregularităţi
procedurale, iar instanţa le-a respins, în mod greşit, partea interesată le poate reitera prin
intermediul căilor ordinare de atac.

94
 Dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. conţin o formulare generală privitoare la
neîndeplinirea procedurii „de chemare a părţii”, pentru ziua când s-a judecat pricina, „potrivit
cu cerinţele legii”. Aceasta înseamnă că orice neregularitate procedurală privitoare la citarea
părţii, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitarea
contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi pot viza: neindicarea în cuprinsul citaţiei a
tuturor elementelor de identificare necesare; nerespectarea dispoziţiilor privitoare la modul de
înmânare a citaţiei, nerespectarea cerinţelor legale privitoare la termenul de înmânare a citaţiei
sau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se ţină
seama şi de dispoziţiile art. 160 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia înfăţişarea părţii în
instanţă acoperă orice vicii de procedură.
În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deşi legea se referă la neregulata
citare contestaţia în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 503 alin. (1) C. proc. c civ., şi în
acele situaţii în care litigiul s-a judecat în lipsa părţii care n-a fost citată deloc. Soluţia este
întru totul explicabilă, căci lipsa totală a citării constituie o nesocotire deopotrivă de gravă a
dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor şi ea trebuie să conducă la acelaşi remediu
procesual.
Al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când hotărârea
a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită este de
observat că legea a reţinut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirea
regulilor de competenţă absolută, respectiv a regulilor de competenţă generală, a regulilor
de competenţă materială sau de atribuţiune şi a regulilor de competenţă teritorială
excepţională.
Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită nu are o aplicaţie foarte
frecventă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru admiterea contestaţiei ar trebui ca
pârâtul să nu fi invocat necompetenţa în faţa instanţei de fond, ca instanţa să nu fi reţinut
această excepţie din oficiu şi ca recursul părţii să nu fi ajuns a fi cercetat în fond. Prin urmare,
dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată în faţa instanţei de fond, iar aceasta a respins-o,
calea contestaţiei în anulare devine inadmisibilă. În sprijinul acestei soluţii se mai invocă şi
faptul că în caz contrar aceiaşi instanţă - contestaţia în anulare fiind o cale de atac de
retractare - ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra propriei sale competenţe, implicit
asupra soluţiei adoptate deja.
Contestaţia în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins cu
motivarea că este necesară efectuarea unor „verificări de fapt” inadmisibile pe calea
recursului. În practică însă cazurile care impun unele verificări de fapt cu privire la cele două
motive ale contestaţiei în anulare sunt relativ rare. Unele asemenea situaţii ar putea fi totuşi
identificate. Aşa este îndeobşte cazul primului motiv de contestaţie în anulare: neregulata
citare a părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în fond. De asemenea, aşa este cazul citării
cu rea-credinţă a părţii prin publicitate şi când în recurs recurentul pârât susţine că
reclamantul cunoştea domiciliul său, dar nu poate face o atare dovadă prin înscrisuri, ci
numai prin declaraţii testimoniale.
Prin urmare, partea nu are opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Totuşi în
doctrină s-a susţinut şi opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea procedurală
a contestaţiei în anulare, iar dacă i se va opune excepţia de inadmisibilitate, ea va putea
demonstra că motivul de contestaţie invocat impunea verificări de fapt inadmisibile în recurs.
Cu toate acestea, socotim şi noi că din dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. civ. se desprinde
concluzia contrară, anume aceea că partea trebuie să invoce motivele respective pe calea
recursului, iar instanţa să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt.
A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat în
fond. In acest sens observăm că art. 504 alin. (2) C. proc. civ. conţine o formulare cu totul

95
generală. Textul se referă la respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în fond, şi fără
nici o consideraţie la împrejurarea care poate determina o atare situaţie. Pe de altă parte,
termenul de „respins” din art. 504 alin. (2) C. proc. civ. este interpretat deopotrivă în sens
larg, anume în sensul că include în conţinutul său şi cazurile de anulare a recursului sau de
perimare a acestuia. Aşa fiind, s-ar putea susţine că întrucât legea nu distinge contestaţia în
anulare este admisibilă în toate cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, deci
fără să fi fost judecat în fond.
Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situaţia în care recursul
a fost respins ca tardiv, întrucât dacă s-ar admite soluţia contrară partea interesată ar obţine în
mod direct o eludare a dispoziţiilor art. 503 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, s-a remarcat
că o atare distincţie se impune căci un recurs tardiv este socotit a nu fi fost introdus.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se
poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 503 C. proc. civ., numai împotriva
deciziilor pronunţate de instanţele de recurs. Această cale extraordinară de atac nu exclude
însă posibilitatea exercitării şi a unei contestaţii în anulare obişnuite. Cu alte cuvinte,
împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs se pot exercita ambele forme ale
contestaţiei în anulare.
Codul de procedură civilă consacră două motive pentru exercitarea contestaţiei în
anulare specială. Contestaţia poate fi exercitată numai în condiţiile prevăzute de art. 318 C.
proc. civ. Există însă unele particularităţi pe care le prezintă contestaţia în anulare, atât în
raport cu părţile, cât şi cu obiectul contestaţiei în anulare speciale.
Calea procedurală a contestaţiei în anulare specială este pusă la dispoziţia părţilor
care au participat la soluţionarea recursului. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare specială
poate fi exercitată atât de recurent cât şi de intimat. Această împrejurare rezultă din
dispoziţiile art. 503 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia pot forma obiect al contestaţiei
în anulare numai deciziile pronunţate de instanţele de recurs.
Exercitarea contestaţiei în anulare este supusă tuturor condiţiilor necesare pentru
promovarea căilor de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta trebuind să fie
prezent şi în momentul exercitării contestaţiei în anulare speciale. Prin urmare, în cazul
admiterii în întregime a recursului partea câştigătoare nu se va mai putea plânge pe calea
contestaţiei în anulare pe motiv că instanţa de casare a omis să cerceteze vreunul din motivele
de casare sau pentru că dezlegarea recursului este rezultatul unei greşeli materiale. În mod
obişnuit, interesul formulării contestaţiei în anulare speciale este al recurentului. Iar această
aserţiune este valabilă în special în ceea ce priveşte omisiunea de cercetare a unui motiv de
casare.
Contestaţia în anulare specială este deschisă şi Ministerului Public. Procurorul
poate exercita această cale extraordinară de atac, în condiţiile art. 92 C. proc. civ., respectiv
independent de faptul dacă a participat sau nu la judecata recursului.
Obiectul contestaţiei în anulare specială este format, în prezent, dintr-o singură
categorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispoziţiile art. 503 C.
proc. civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunţate de instanţele de recurs.
Doctrina a interpretat dispoziţiile art. 503 C. proc. civ. în sensul că intră în această categorie
numai deciziile pronunţate cu prilejul exercitării controlului judiciar, iar nu şi cele date în
fond după casare. Soluţia enunţată se impune şi ea poate fi desprinsă din însăşi motivele de
contestaţie prevăzute de textul menţionat.
Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din
motivele expres prevăzute de art. 503 C. proc. civ.
Precizăm că şi de data aceasta contestaţia în anulare poate fi exercitată numai în
condiţiile limitativ prevăzute de textul menţionat. Cu alte cuvinte, nici motivele de contestaţie

96
în anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele vizate în mod
expres de art. 503 C. proc. civ.
Primul motiv de contestaţie în anulare specială vizează situaţia când dezlegarea
dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale. Acest motiv de contestaţie în anulare are
ca obiect, astfel cum am arătat deja, numai hotărârile pronunţate de instanţele de recurs. Legea
are în vedere tocmai acele greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea
recursului.
Dar care este semnificaţia expresiei „greşeală materială” folosită în art. 503 C.
proc. civ. Problema se ridică întrucât greşelile materiale strecurate într-o hotărâre
judecătorească pot forma şi obiectul unei cereri de îndreptare în temeiul art. 281 C. proc. civ.
Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că sintagma „greşeală materială” are
un conţinut diferit în cele două situaţii menţionate. În primul rând, greşelile materiale vizate
de art. 281 C. proc. civ. sunt erori de calcul, privitoare la numele părţilor sau alte asemenea
erori evidente, în timp ce greşelile vizate de art. 503 C. proc. civ. nu au un atare caracter.
Acestea din urmă sunt greşeli evidente, involuntare realizate prin confundarea unor elemente
importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C. proc. civ. are
în vedere greşelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 503 C. proc.
civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului.
Astfel, în jurisprudenţa noastră au fost considerate greşeli materiale, în sensul
dispoziţiilor art. 503 C. proc. civ., respingerea greşită ca tardiv a unui recurs, anularea
greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate. Greşelile la
care se referă art. 503 C. proc. civ. trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a
omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum
ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa privind plata taxei de timbru ori recipisa
de expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal.
Contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli
de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept
substanţial sau procedural. Contestaţia în anulare se înfăţişează, în cazul analizat, ca o cale de
atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale,
iar nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond. În fine, în legătură cu acest prim motiv de
contestaţie în anulare specială trebuie să precizăm că greşelile materiale trebuie apreciate în
raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii. Aceasta deoarece
numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul unei
greşeli materiale.
Dispoziţiile legale prevăzute de art. 503 C. proc. civ. au un câmp limitat de
aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu
deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil recurs la recurs.
Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială se referă la situaţia în care
instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze
vreunul din motivele de casare.
Contestaţia în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situaţia în care
instanţa a dispus respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această concluzie se
desprinde cu deosebită claritate chiar din dispoziţiile art. 503 C. proc. civ. Drept urmare,
atunci când casarea este totală partea nu are deschisă calea contestaţiei în anulare, căci ea
poate repune în discuţia instanţei toate motivele invocate.
De asemenea, calea contestaţiei în anulare, pentru temeiul care formează obiectul
cercetării noastre, este deschisă numai pentru ipoteza în care instanţa a omis să examineze un
motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu şi pentru motive de casare
formulate tardiv. A decide altfel ar însemna să se permită părţii să invoce pentru prima dată

97
un temei de casare prin intermediul unei căi extraordinare de atac, ceea ce desigur nu poate fi
admis.
Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la modul de
soluţionare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor prevederi amănunţite trebuie să conchidem
că normele speciale cuprinse în art. 505-508 C. proc. civ. se completează în mod
corespunzător cu dispoziţiile dreptului comun.
Totuşi remarcăm că legislaţia noastră procesuală nu conţine o normă de trimitere la
aplicarea normelor procedurale de drept comun. Principiul enunţat este general admis, întrucât
legiuitorul nu poate reglementa detaliat toate regulile aplicabile unei căi extraordinare de atac.
Se ridică însă problema de a determina dacă regulile speciale se completează cu cele
prevăzute de lege pentru judecata în faţa instanţei de fond sau pentru judecata în faţa instanţei
de recurs. Soluţia este diferită în funcţie de obiectul contestaţiei în anulare. Astfel, în cazul
contestaţiei în anulare îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile
prevăzute pentru judecata în faţa acestei instanţe, iar în ipoteza contestaţiei prevăzute de art.
503 C. proc. civ. se vor aplica regulile din materia recursului.
Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei
hotărâre se atacă. Principiul este enunţat în mod expres în art. 505 alin. (1) C. proc. civ.
Această regulă este determinată de însăşi natura contestaţiei de a constitui o cale extraordinară
de retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestaţiei nu se realizează un control
judiciar obişnuit, astfel că, în toate cazurile, competenţa aparţine instanţei care a pronunţat
hotărârea, iar nu unei instanţe superioare.
Faţă de formularea art. 505 alin. (1) C. proc. civ., dar şi faţă de finalitatea acestuia,
considerăm că dispoziţiile de competenţă menţionate sunt de ordine publică. Respectarea
dispoziţiilor procedurale privitoare la competenţă trebuie să fie promovate şi în acele cazuri în
care partea interesată ar formula două sau mai multe motive, dar care atrag competenţa unor
instanţe diferite. Astfel, de pildă, contestatorul ar putea solicita retractarea unei hotărâri
judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond pentru nerespectarea dispoziţiilor legale
privitoare la citare [art. 503 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.] şi retractarea hotărârii pronunţate de
instanţa de casare datorată faptului că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli
materiale [art. 503 alin. (1) C. proc. civ.]. Pentru o asemenea situaţie în doctrină s-a susţinut,
opinie la care aderăm, că fiecare instanţă trebuie să judece în limitele competenţei sale,
dispoziţiile legale privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuşi, într-o asemenea
împrejurare, instanţa de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestaţiei,., până la
soluţionarea irevocabilă a contestaţiei în anulare obişnuite, promovate în faţa instanţei de
fond.
Legea consacră dispoziţii speciale şi cu privire la termenul de exercitare a
contestaţiei în anulare.
Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincţie între hotărârile
susceptibile de executare silită şi cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire în
acest mod. În prima ipoteză, legiuitorul s-a raportat la executarea silită spre a determina
termenul de exercitare al contestaţiei în anulare. În acest sens, legiuitorul a recunoscut
posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare înainte de începerea executării, în timpul
executării şi până la împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 715 alin. (1) pct.1). În
sistemul legislaţiei anterioare, această cale de atac putea fi exercitată pînă la pronunarea
« ultimului act de executare ». Referirea legiuitorului la un asemenea act a constituit o gravă
inadvertenţă, întrucât ultimele modificări legislative nu mai făceau nici o precizare asupra
ultimului act de executare. Prin urmare, noile modificări ale Codului de procedură civilă au
complinit lacuna semnalată şi de către noi în precedenta ediţie a Comentariilor. Observaţia a
fost făcută deja şi de alţi autori.

98
 În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit două
categorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la data când
contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv, de un an, acesta din urmă
calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziţie introdusă în art. 508 alin. (2) C.
proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Întâmpinarea se depune la
dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Această dispoziţie este
destinată să determine o soluţionare rapidă a cererilor de contestaţie în anulare. Judecata se va
face întotdeauna cu citarea părţilor şi în şedinţă publică. Instanţa va lua toate măsurile şi
pentru respectarea celorlalte principii şi a tuturor garanţiilor procesuale.
Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de admitere
sau de respingere. Soluţia de respingere a contestaţiei nu ridică probleme deosebite. Ea se
pronunţă, în mod firesc, atunci când instanţa nu a găsit întemeiate motivele invocate de
contestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă contestaţie ar putea fi exercitată numai pentru
motive ce nu au existat la data primei contestaţii.
Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea) hotărârii
pronunţate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouă
soluţie. În practică însă adoptarea unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare ridică
probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să procedeze instanţa competentă. În
această privinţă trebuie să distingem între diferitele ipoteze ce se pot ivi.
În cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii instanţa va trebui să
anuleze hotărârea atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea împrejurare s-a
ridicat problema de a cunoaşte dacă instanţa trebuie să procedeze de îndată la rejudecarea
cauzei sau ea este datoare să aştepte ca hotărârea de retractare să fi rămas definitivă. În
doctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se diferite argumente. Totuşi trebuie să
remarcăm mai întâi că în actuala reglementare procesuală nu este prevăzută obligativitatea
soluţionării contestaţiei în anulare în două faze: admiterea cererii şi judecarea ei.
În pofida acestei situaţii, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă necesară a
rejudecării cauzei. De aceea, unii autori au susţinut că instanţa printr-o încheiere
interlocutorie va admite contestaţia, după care pricina va fi rejudecată în fond. Anularea însă
a unei hotărâri judecătoreşti printr-o încheiere, fie ea chiar interlocutorie, ni se pare o soluţie
discutabilă. În schimb, socotim că instanţa ar trebui să procedeze deîndată la soluţionarea în
fond a cauzei şi la pronunţarea unei hotărâri noi. Doctrina a adus în sprijinul acestei soluţii şi
o argumentare dedusă din dispoziţiile art. 513 C. proc. civ. Or, potrivit acestui text dacă
instanţa încuviinţează cererea de revizuire ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.
Trebuie să recunoaştem că există o similitudine de situaţii în cazul contestaţiei în anulare şi al
revizuirii, fapt pentru care soluţia menţionată credem că se impune a fi reţinută ca fiind cea
corectă.
Soluţia contrară şi care concepe pronunţarea unei hotărâri de admitere în principiu
şi aşteptarea ca aceasta să rămână irevocabilă este de natură să conducă la o tergiversare
inutilă a judecăţii. Tergiversarea judecăţii în cazul analizat nu constituie, trebuie să
recunoaştem, un argument dirimant, întrucât nu arareori aplicarea unor reguli procedurale
imperative conduce la situaţii identice. Numai că, astfel cum am arătat, nu există un text legal
care să oblige instanţa să procedeze la o încuviinţare în principiu a contestaţiei. Pe de altă
parte, identitatea de situaţii în cazul revizuirii şi al contestaţiei în anulare ne obligă totuşi la o
soluţie corespunzătoare.
În cazul admiterii contestaţiei în anulare pe motiv de necompetenţă absolută se va
anula hotărârea atacată şi se va dispune declinarea competenţei în favoarea instanţei sau
organului cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea dosarului se va face

99
în acest caz, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ., dar numai după ce
hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri - anularea hotărârii atacate şi
declinarea competenţei - pot fi cuprinse în una şi aceeaşi hotărâre.
Cum se procedează în cazul admiterii unei contestaţii în anulare speciale? În cazul
admiterii contestaţiei pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli
materiale instanţa competentă va desfiinţa hotărârea pronunţată în recurs şi va proceda la
rejudecarea acestei căi de atac. Observăm că şi în această situaţie se poate pune problema
pronunţării a două hotărâri - una de retractare a deciziei atacate şi una asupra rejudecării
recursului.
În cazul admiterii contestaţiei pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre motivele
de casare instanţa va proceda la anularea totală sau numai parţială a hotărârii atacate, în
funcţie de natura casării. Astfel, în cazul unei casări totale hotărârea va fi retractată în
întregime, iar în cazul unei casări parţiale se va proceda la anularea parţială a deciziei
atacate, partea din hotărâre rămasă în fiinţă urmând a fi modificată în mod corespunzător.
Consideraţiile privitoare la soluţiile ce urmează să fie pronunţate de instanţă
demonstrează, în opinia noastră, şi necesitatea unei intervenţii legislative în sensul consacrării
posibilităţii de soluţionare a contestaţiei în anulare în două etape: admiterea în principiu şi
judecarea cererii. O asemenea soluţie ar fi utilă în toate situaţiile şi pentru toate motivele de
contestaţie reglementate de art. 503-504 C. proc. civ.
Rejudecarea cauzei de către instanţa competentă trebuie să se facă în toate situaţiile
cu respectarea principiului non reformatio in pejus. Această regulă nu este prevăzută de lege
în mod expres în materia contestaţiei în anulare, dar ea este admisă ca un principiu constant de
echitate, de logică juridică şi de umanism social.
Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare poate fi atacată în anumite
condiţii. În acest sens art. 508 alin. (4) C. proc. civ. dispune că: „Hotărârea dată în contestaţie
este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”. Prin urmare, sub aspect procedural
legiuitorul i-a conferit contestaţiei în anulare un caracter accesoriu în raport cu judecata în
fond sau cu judecata în recurs.
Aşa fiind, hotărârile pronunţate asupra contestaţiei în anulare speciale sunt
irevocabile şi nu mai pot forma obiect al recursului. În schimb, hotărârile pronunţate în
contestaţiile în anulare obişnuite sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă şi hotărârea
atacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi de atac.
Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie se va
soluţiona potrivit regulilor prevăzute de lege pentru exerciţiul acelei căi de atac. Această
regulă se aplică şi în privinţa termenelor prevăzute de lege pentru exerciţiul căii de atac.
Astfel chiar dacă s-a atacat cu contestaţie o hotărâre pentru care legea prevede un termen mai
scurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest din urmă termen, termenul special
fiind de strictă interpretare şi incident numai în materia pentru care a fost prevăzut.
Hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare este susceptibilă de a fi retractată
în urma unei cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de contestaţie, evident dacă
sunt întrunite toate condiţiile legale în acest sens.

IV. REVIZUIREA

Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi este
reglementată în art. 509-513 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară de
atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.
Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată şi în legislaţia noastră mai
veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul 1948 revizuirea a fost

100
reglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din acest cod. Motivele de
revizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C. proc. civ., iar majoritatea acestora
se regăsesc şi în reglementarea actuală.
În vechea reglementare procesuală din ţara noastră revizuirea se manifesta mai ales sub
forma contestaţiei la executare silită şi purta denumirea de împiedicare nemijlocită; ea putea
fi obţinută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului Justiţiei. Această soluţie a fost
inspirată din dreptul francez care permitea exercitarea revizuirii numai pe baza autorizării
speciale date de lege în forma unei scrisori: lettre royale en forme de requete civile. O atare
formalitate a fost desfiinţată însă în Franţa printr-o lege din anul 1790. Menţionăm că în
dreptul francez instituţia a fost preluată de celebra Ordonanţă din aprilie 1667 şi era denumită
„requete civile”.
Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se
vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia.
Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte grave pentru părţi şi pentru
stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea admite revizuirea numai în cazurile
strict determinate de lege. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual
important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre
judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.
În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. In acest context vom
evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există şi unele reguli de
procedură specifice care se aplică acestei căi de atac şi care evidenţiază deopotrivă locul
aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.
Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac.
Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin motivele care pot
fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi limitativ determinate de art.
509 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă şi
prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile.
Deşi face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea este
distinctă de contestaţia în anulare. Contestaţia în anulare şi revizuirea au o finalitate comună;
retractarea unei hotărâri greşite şi pronunţarea unei soluţii noi. Motivele care stau la baza
acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestaţia în anulare se întemeiază pe
neregularităţi de ordin procedural, în timp ce revizuirea îşi are legitimarea în săvârşirea unor
greşeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecăţii.
Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-o
formă particulară şi în cazul celui de-al şaptelea motiv de revizuire, respectiv pentru
contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 510 alin. (2)
C. proc. civ., de instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat
hotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu ne aflăm în prezenţa unei retractări
propriu-zise a hotărârii, competenţa aparţinând altei instanţe decât cea care a judecat cauza în
fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poate
conchide că şi în cazul motivului prevăzut de art. 509 pct. 7 C. proc. civ., în final, se ajunge
tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanţă superioară. Într-
adevăr, şi în acest caz instanţa competentă procedează pur şi simplu la retractarea unei
hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate.
Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că
retractarea unei hotărârii se poate obţine numai pentru greşeli involuntare săvârşite de instanţă
în raport cu starea de fapt reţinută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent la data
pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeaşi doctrină remarcă totuşi că
ideea enunţată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de importantă şi ea poate
fi pusă în evidenţă şi prin existenţa unor motive de revizuire ce nu înlătură neglijenţa sau

101
reaua-credinţă a magistratului. Aşa este cazul motivelor de revizuire determinate chiar de
condamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar cazurile în care instanţa a dispus
ultra sau minus petita.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că această trăsătură se regăseşte în marea majoritate a
cazurilor de revizuire. Ea decurge şi din faptul că majoritatea motivelor de revizuire se
întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunţării hotărârii sau pe împrejurări
necunoscute de instanţă la data judecării cauzei. De aceea şi în doctrina occidentală s-a
remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina credibilitatea probelor”
administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea câştigătoare, respectiv pe cauze
ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului asupra chestiunilor de fapt”. Totuşi,
astfel cum am arătat, în legislaţia noastră principiul enunţat nu poate fi absolutizat.
Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul revizuirii
părţile poartă denumirea de revizuient - subiectul activ al cererii de revizuire - şi de intimat -
partea adversă.
În temeiul dispoziţiilor art. 92 alin. (3) C. proc. civ. cererea de revizuire poate fi
formulată şi de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.
Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispoziţiile primului alineat al art. 509.
Potrivit acestei dispoziţii procedurale, se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase
definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de
recurs atunci când evocă fondul”.
Din dispoziţiile legale menţionate se poate trage concluzia că legea are în vedere două
importante categorii de hotărâri judecătoreşti. O primă categorie de hotărâri judecătoreşti ce
sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel sau
prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că toate hotărârile judecătoreşti
ce se pot integra în cele două ipoteze - definitive în instanţa de apel sau prin neapelare - sunt
susceptibile de revizuire.
Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel” trebuie
incluse hotărârile date în apel şi prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se
bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive şi deci susceptibile de
revizuire şi hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a
fost respins sau anulat.
Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în
principal, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De altfel,
această concepţie a fost promovată constant în doctrina şi jurisprudenţa noastră atât înainte,
cât şi după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanţă cu acest
punct de vedere s-a considerat de jurisprudenţa noastră că nu sunt susceptibile de revizuire
acele hotărâri prin care nu se soluţionează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor de
declinare a competenţei, ordonanţelor preşedinţiale sau hotărârilor de expedient.
În sfera hotărârile rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai
hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac, ci şi hotărârile date în primă
instanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive.
A doua categorie de hotărâri judecătoreşti care pot forma obiectul revizuirii vizează
hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum
judicios s-a remarcat, în acest caz condiţia existenţei unei hotărâri de fond este prevăzută
explicit de lege. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile de
apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea
extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a
dispus casarea cu trimitere.
În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că există şi
unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziţii exprese ale legii, nu pot fi atacate pe calea

102
extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 928 alin. (3) C. proc. civ: „Hotărârea dată în
materie de divorţ nu este supusă revizuirii”. Această dispoziţie procedurală se întemeiază pe
dificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare, în acele cazuri în care
după rămânerea definitivă a divorţului soţii s-ar fi recăsătorit. Având în vedere această raţiune
în doctrina noastră s-a apreciat că este supusă totuşi revizuirii partea din hotărâre care se
referă la soluţionarea unor cereri accesorii.
În cazul revizuirii legea nu impune unele condiţii speciale, în afara celor deja analizate,
şi care vizează deopotrivă obiectul acestei căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legea
noastră procedurală nu impune condiţia din materia contestaţiei în anulare privitoare la
exercitarea prealabilă a apelului sau recursului.
Revizuirea implică însă şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru exercitarea
oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi existenţa unui interes.
Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 509 C. proc. civ. O privire
generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora. Într-adevăr,
unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi,
survenite după pronunţarea hotărârii, şi în raport cu care starea de fapt reţinută de instanţă nu
mai corespunde realităţii. Aşa este cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după
pronunţarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracţiune în legătură cu pricina
etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilităţii
procesuale: cazurile de extra sau ultra petita.
Menţionăm deopotrivă şi existenţa unor motive de revizuire care se întemeiază pe
săvârşirea unor erori de ordin procedural. Aşa este cazul în care dispozitivul hotărârii
cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existenţa unor hotărâri
definitive potrivnice.
Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru
legiuitor un temei de reflecţie în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire a
motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privinţa acelor împrejurări care sunt reţinute
de actuala reglementare ca temei pentru exercitarea recursului şi a recursului în anulare.
În continuare vom analiza motivele de revizuire în ordinea în care ele sunt reglementate
de art. 509 C. proc. civ.
Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat
asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut
Primul motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii
procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele
în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea recursului
(art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) sau a revizuirii (art. 509 pct. 1 C. proc. civ.).
Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a
aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situaţia în
care instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Pentru a
se stabili dacă instanţa a dispus extra petita este necesar să ne raportăm în toate cazurile la
pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de
pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de terţi sau de părţi prin alte cereri incidente,
cum sunt intervenţiile principale, cererile de chemare în judecată a altor persoane ori de
chemare în garanţie.
În practică sunt exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate dispune
extra petita. Reţinem şi noi câteva exemple în această privinţă: instanţa dispune obligarea
pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosinţa imobilului, deşi reclamantul a solicitat numai
revendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata dobânzilor, deşi reclamantul a solicitat
prin acţiune numai restituirea împrumutului; obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de
judecată, deşi acestea n-au fost solicitate de reclamantul căruia i s-a admis acţiunea; acordarea

103
unui termen de graţie sau a execuţiei vremelnice, fără ca aceste beneficii să fi fost solicitate
de partea interesată.
Totuşi trebuie să remarcăm că instanţa nu poate fi criticată pe calea revizuirii pentru
faptul de a se fi pronunţat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să statueze din oficiu
asupra unor cereri. Aşa este cazul cererilor soluţionate de instanţă în temeiul art. 42 C. fam.
Potrivit acestui text, o dată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să statueze şi
asupra încredinţării copiilor minori, precum şi asupra contribuţiei fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora.
A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita. În acest caz
principiul disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se pronunţe
asupra unei pretenţii care a fost dedusă în justiţie. Este vorba aici de situaţii diametral opuse
celor vizate de prima ipoteză, aceea când instanţa a dispus extra petita. Din acest punct de
vedere nu prezintă interes dacă instanţa a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin
acţiunea principală, printr-o cerere reconvenţională sau prin alte cereri cu caracter
incident.
De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a statua
asupra pretenţiei, iar nu şi în acele situaţii în care capetele de cerere respective au fost respinse
explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.
Ultima ipoteză consacrată în art. 509 pct. 2 C. proc. civ. vizează un caz de plus petita.
Această ipoteză a fost reţinută distinct de legiuitor şi credem că în mod justificat, deşi ne
aflăm în prezenţa aceleiaşi nesocotiri a principiului disponibilităţii procesuale. Într-adevăr, de
data aceasta instanţa n-a dispus în afara unei pretenţii formulate de parte şi nici nu a omis să
soluţioneze un capăt de cerere, ci admiţând cererea a acordat mai mult decât s-a cerut.
Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă
În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă, dispariţia
obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în prezenţa
revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert şi
determinat. Precizăm de asemenea că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent
de cauzele ce au determinat dispariţia bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul
procesului reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată în
temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdut
sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu
posibilitatea părţii de a recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariţiei bunului în
cursul judecăţii, iar nu după pronunţarea hotărârii.
Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu şi-a modificat în mod
corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul art.
132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-şi valorifice
pretenţiile printr-o acţiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a adoptat însă punctul
de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu şi-a
modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 509 pct. 3 C. proc. civ. nu instituie nici
o restricţie în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 509 pct. 3 C. proc. civ. nu distinge în
mod expres între situaţia în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunţarea
hotărârii. Doctrina doar evidenţiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul
de a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunţarea hotărârii.
Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii de
chemare în judecată în condiţiile arătate deja. Totuşi dacă nu s-a procedat în acest mod partea
este îndreptăţită să exercite calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căi
extraordinare de atac este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin
cererea de chemare în judecată pronunţarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a

104
unei hotărâri de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a
contravalorii acestuia.
Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la
judecată, pentru o infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea hotărârii în
temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori sancţionarea
disciplinară a unui judecător.
Codul de procedură civilă, în art. 509 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ce se cuvin a
fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau expert, care a
luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină”.
Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevărului
ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu pricina.
Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativ
condiţiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiţie vizează existenţa unei hotărâri
de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă că nu se poate
invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului,
martorului sau expertului. O atare cerinţă rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legii
la condamnarea judecătorului, martorului sau expertului.
Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situaţii care să împiedice pornirea sau
continuarea acţiunii penale, cum sunt decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc. Problema
care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaşte dacă partea interesată mai are deschisă
calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuşi în doctrina şi
jurisprudenţa noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluţia contrară « ar însemna ca
erorile judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, să rămână în fiinţă, ceea ce este de
neconceput ». Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiţionată de o constatare
prealabilă a săvârşirii unei infracţiunii în legătură cu pricina. În această privinţă doctrina şi
jurisprudenţa mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe cale
incidentă, chiar de către instanţa sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare s-a statuat că
ordonanţa penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fi
folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 art. 509 pct.
4 C. proc. civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai sus.
Potrivit fostului art.509 pct. 4 C. proc. civ., teza finală, « În cazul în care, în ambele
situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de
revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei
infracţiunii invocate. Textul era deosebit de clarificator în privinţa problemei analizate. Legea
nr. 219/2005 a dat o nou redactare textului comentat, în care nu a mai reiterat cea de-a doua
teză la care ne-am referit deja. În aceste circumstanţe se ridică problema de acunoaşte dacă
noua redactare a textului a urmărit suprimarea soluţiei anterioare sau este vorba de o simplă
inadvertenţă a legii. În ceea ce ne priveşte pledăm pentru soluţiile doctrinare şi
jurisprudenţiale anterior semnalate, având convingerea că şi de data aceasta este vorba de o
simplă eroare a legiuitorului.
A doua condiţie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a
judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluţia legii este judicioasă,
întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se
bucură în continuare de prezumţia de nevinovăţie. De aceea, în mod firesc, o asemenea
hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire.
În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 509 pct. 4 C. proc. civ., numai dacă
judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în legătură
cu pricina. Această condiţie a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 509 pct.4
C. proc. civ. Legea are în vedere orice infracţiune în legătură cu soluţionarea cauzei, cum ar fi
săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mai

105
remarcăm că această cerinţă nu este suficientă căci legea mai impune şi condiţia ca
judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”.
A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat
fals în cursul sau în urma judecăţii”. Şi în acest caz dovada săvârşirii infracţiunii de fals
trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârşirea
infracţiunii de fals.
Totuşi trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiţia existenţei
unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals. Din acest punct
de vedere situaţia pe care o analizăm este diferită de cea prevăzută în prima ipoteză
reglementată de art. 509 pct. 4 C. proc. civ. Observăm deopotrivă că legea nu enunţă în mod
expres nici condiţia săvârşirii unei infracţiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care s-a
întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei împrejurări
jurisprudenţa noastră a considerat că prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii
„trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals o dată cu stabilirea unei infracţiuni,
ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de
alterare a adevărului nu s-a comis o infracţiune”. Totuşi noi considerăm că această soluţie
devine discutabilă în condiţiile actualelor modificări aduse art. 509 pct. 4 C. proc. civ. prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
A treia ipoteză vizată de text, astefl cum acesta a fost modificat prin Legea nr.
219/2005, are ca obiect sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei
cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză. Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti
implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, pe care le infăţişăm în
continuare :
a)Condamnarea disciplinară a unui magistrat. Condamnarea magistratului trebuie
concretizată într-o sancţiune disciplinară, aplicată de autorităţile competente, în condiţiile
Legii nr. 303/2004. Oricare dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr.
303/2004 poate antrena revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Legea nu instituie însă, în mod
expres, şi o condiţie privitoare la rămânerea definitivă sau irevocabilă a hotărârii de
condamnare disciplinară a magistratului. Menţionăm însă că potrivit art. 49 alin. (2) din Legea
nr. 317/2004, împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poate
exercita calea de atac a recursului. Soluţionarea recursului este de competenţa completului de
9 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea pronunţată de instanţa supremă
este irevocabilă. Noi considerăm, totuşi, că revizuirea poate fi obţinută doar dacă hotărârea a
rămas irevocabilă, o atare cerinţă fiind, în mod logic, subînţeleasă.
b)Sancţionarea disciplinară a magistratului trebuie să se fi produs pentru exercitarea
funcţiei cu « rea-credinţă » sau « gravă neglijenţă ». Drept consecinţă, revizuirea nu poate fi
obţinută pentru orice atitudine culpabilă a magistratului, ci doar pentru cele două ipoteze
determinate expres de lege: « reaua-credinţă » sau « grava neglijenţă ». Reaua–credinţă
evidenţiază, pe plan subiectiv, intenţia unei persoane de a dăuna altuia, de a obţine un anumit
rezultat negativ. De asemenea nu orice neglijenţă poate determina aplicarea textului comentat,
ci doar aceea ce poate fi reputată ca fiind gravă. În această privinţă instanţa urmează să
aprecieze în funcţie de toate circumstanţele concrete ale cauzei.
c)Sancţiunea disciplinară trebuie să fi fost aplicată pentru exercitarea funcţiei cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă tocmai în cauza ce formează obiectul revizuirii. Este o condiţie
logică, întrucât în lipsa unui atare nex cauzal o revenire asupra unei decizii judiciare nu poate
fi concepută.
Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, reţinute de
partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa părţilor ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere

106
 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 5 C. proc. civ. se întemeiază de asemenea
pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanţa de judecată.
Legea are în vedere şi în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-
un veritabil motiv de revizuire.
Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunţarea
hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiţii
cumulative şi care rezultă chiar din redactarea textului anterior menţionat.
În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri
după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiţie implică prin definiţie
unele exigenţe ce se impun a fi enunţate în continuare. Observăm în această privinţă că legea
are în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu şi
declaraţiile de martori chiar luate în formă autentică, recunoaşterile părţilor sau rapoartele de
expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunţarea hotărârii
judecătoreşti. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii. Prin urmare,
orice alte înscrisuri apărute după pronunţarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu
pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiţie rezultă nu
numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci şi la imposibilitatea prezentării
acestora. Doctrina vorbeşte adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenţia de a
sublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanţa care a judecat litigiul. În realitate,
înscrisurile au existat la data judecăţii, dar n-au putut fi prezentate de parte datorită
împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 509 pct. 5 C. proc. civ.
Dacă înscrisurile au fost prezentate de părţi şi analizate cu prilejul judecăţii în fond, iar
instanţa le-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire în
temeiul art. 509 pct. 5 C. proc. civ.
A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa
care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea
potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Drept urmare, simpla
împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunţarea hotărârii nu
legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepţia cazului când se face şi dovada
imposibilităţii de prezentare a acestora în condiţiile arătate de art. 509 pct. 5 C. proc. civ.
În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care
exercită această cale extraordinară de atac. Această cerinţă nu este prevăzută în mod expres de
lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilităţii de a fi
prezentat înscrisul în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă. De aceea şi doctrina noastră se
pronunţă în sensul că o atare condiţie este indispensabilă.
O ultimă condiţie a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit şi invocat în revizuire să
aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie decât cea
pronunţată. O atare condiţie se verifică de instanţa competentă doar cu prilejul soluţionării
cererii de revizuire, ea neconstituind o cerinţă preliminară de promovare a căii de atac.
A doua ipoteză, vizată de art. 509 pct. 5 C. proc. civ., se referă la situaţia desfiinţării
sau modificării hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Şi această ipoteză presupune cu necesitate observarea unor exigenţe importante. Revizuirea se
întemeiază şi în acest caz pe pierderea credibilităţii de care trebuie să se bucure orice hotărâre
judecătorească. Or, de vreme ce hotărârea şi-a pierdut suportul său probator retractarea ei se
impune ca un ultim remediu. Dispoziţiile art. 509 pct. 5 C. proc. civ. au fost modificate în
mod substanţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în sensul adaptării
textului la imperativele reclamate de exigenţele jurisprudenţiale.
O primă exigenţă a acestui caz de revizuire se referă la existenţa unei hotărâri care a
fost ea însăşi desfiinţată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult mai
cuprinzătoare, întrucât se referă la desfiinţarea sau modificarea unei hotărâri. Dar şi anterior

107
modificării art. 509 pct. 5 C. proc. civ. s-a considerat că termenul de revizuire, folosit de
acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea obţine
indiferent de modul - procedural - de desfiinţare a hotărârii civile sau administrative pe care
ea s-a întemeiat.
În fine, ultima exigenţă ce se impune a fi subliniată este aceea a existenţei unui raport de
cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau modificată şi hotărârea civilă
atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desfiinţată
sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii a cărei retractare
se urmăreşte, adică să fi constituit chiar suportul ei probator. Soluţia rezultă, în mod
neîndoielnic din chiar referirea legiuitorului la desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care
„s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această cerinţă este necesară nu numai în cazul
desfiinţării, ci şi în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluţia a cărei revizuire
s-a cerut. Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, anume în
sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când aceasta s-a
întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuşi modificarea trebuie să fie
importantă, adică de aşa natură încât să conducă la dispariţia suportului logico-juridic al
hotărârii a cărei revizuire se cere.
O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în mod
expres situaţia desfiinţării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativ
individual ori al unui act normativ.
Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii,
incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu
viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
Dispoziţiile art. 509 pct. 6 C. proc. civ. sunt deosebit de clare astfel că nu sunt necesare
explicaţii deosebit de detaliate. Totuşi unele trăsături şi exigenţe ale acestui motiv de revizuire
trebuie precizate.
În primul rând, constatăm că textul se referă şi la situaţia celor puşi sub consiliu
judiciar, instituţie care însă a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei.
A doua constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice şi de persoane
fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispoziţiilor art. 509 pct. 6 C. proc. civ. peste
limitele sale nu poate fi justificată.
Pe de altă parte, textul menţionat este incident în două situaţii strict determinate: lipsa
totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menţionate. Prima ipoteză -
lipsa totală de apărare - implică neacordarea asistenţei juridice necesare în cazul persoanelor
fizice şi juridice determinate de art. 509 pct. 6 C. proc. civ. În această ipoteză revizuirea poate
fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părţii nu s-a realizat. Revizuirea nu
poate fi solicitată însă în cazul în care părţile determinate au fost apărate în proces, dar
apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită.
Revizuirea poate fi obţinută, aşadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluţie
care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menţionat anterior.
Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudenţa noastră a mai hotărât că nu echivalează
cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-
un memoriu separat.
A doua ipoteză, prevăzută de art. 509 pct. 6 C. proc. civ., este incidentă în cazul apărării
persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie, reprezentanţii sau
apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-
credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea
s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată
astfel a avut câştig de cauză în proces. Într-o asemenea situaţie revizuientul nu mai poate
justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluţia

108
este aceeaşi şi în prima ipoteză prevăzută de art. 509 pct. 6 C. proc. civ. pentru identitate de
situaţii.
Existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de
grad diferit, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate
Cel de-al şaptelea motiv de revizuire vizează apariţia unei situaţii anormale în opera de
administrare a justiţiei. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situaţii în care două sau
mai multe instanţe să pronunţe soluţii contradictorii în una şi aceeaşi cauză. Înainte de a
analiza condiţiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunţarea unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către instanţe diferite, poate fi evitată
prin invocarea excepţiei puterii lucrului judecat.
Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului judecat
(şi nici procurorul sau instanţa din oficiu) situaţia creată poate fi înlăturată pe calea
extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru
contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat”.
Revizuirea în temeiul art. 509 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă doar dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive. Revizuirea poate fi exercitată
numai cu condiţia ca hotărârile potrivnice să fie definitive şi ele să fie pronunţate de instanţe
care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu şi în cazul în care una dintre hotărâri a
fost pronunţată de un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale.
b) Hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri potrivnice
trebuie să înţelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se pot
aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă şi în cazul în care prin una din hotărâri
instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci a respins acţiunea pe baza unei excepţii
peremptorii. Totuşi în jurisprudenţa noastră s-a decis în mod întemeiat că revizuirea este
inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunţată în baza unei cereri de
ordonanţă preşedinţială. Într-adevăr, ordonanţa preşedinţială are ca obiect numai luarea unor
măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemenea
măsuri se poate reveni în acelaşi cadru procesual.
În practică s-au ivit şi situaţii în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter
parţial, în sensul că a avut ca obiect doar soluţiile pronunţate de instanţe asupra unui capăt de
cerere. S-a considerat, soluţie pe care o apreciem judicioasă şi în concordanţă cu principiile
procedurii judiciare din materia nulităţilor, că revizuirea este admisibilă, anularea hotărârii
trebuind să se pronunţe numai cu privire la capătul de cerere soluţionat cu nesocotirea
principiului autorităţii lucrului judecat. Revizuirea pentru acest motiv poate fi solicitată şi în
cazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunţate de instanţele de recurs.
c) Existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Condiţia enunţată este
fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de
nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Observăm însă că această cerinţă nu este
foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la situaţia unor
hotărâri potrivnice pronunţate „în una şi aceeaşi pricină”, iar apoi la cerinţa ca hotărârile să fi
fost pronunţate „între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”. Aşa fiind, formula generică
menţionată trebuie înţeleasă în sensul finalităţii sale şi a însăşi raţiunii de a fi a revizuirii
pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa consideră esenţială
condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.
Condiţiile art. 509 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în care
soluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai multor cicluri
procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi.
d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului judecat, sau
dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerinţă nu este

109
enunţată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudenţa noastră.
De asemenea, dacă excepţia a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea
recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s-ar admite că cererea de revizuire este
admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celei
de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalităţii urmărite de lege.
Împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre
aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa
Acest motiv de revizuire, reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţia
în care părţile au fost legal citate. În caz contrar, părţile se pot plânge pe calea recursului (art.
488 pct. 5 C. proc. civ.) sau pe calea contestaţiei în anulare [art. 503 alin. (1) pct. 1 C. proc.
civ.].
Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului la care ne referim, numai dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să încunoştinţeze instanţa
despre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atât
înfăţişarea părţii în instanţă, cât şi înştiinţarea instanţei despre aceasta.
b) Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii.
Împrejurarea care constituie un caz de forţă majoră şi care legitimează revizuirea este o
chestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei.
Constatarea unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Ultimul motiv de revizuire a fost introdus în art. 509 C. proc. civ. prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, iar această soluţie este o consecinţă firească a suprimării
căii extraordinare de atac a recursului în anulare.
Consacrarea acestui motiv, iniţial de recurs în anulare iar în prezent de revizuire, a fost
necesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcarea
drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Altminteri, autoritatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în
ţara noastră se putea constitui într-un obstacol major în calea reparaţiunii prejudiciului cauzat.
Într-adevăr, art. 509 pct. 9 C. proc. civ. nu mai impune cerinţa ca partea căreia i s-au
încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale să poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială,
prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română”. Legea păstrează însă condiţia
fundamentală privitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei
încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorită unei hotărâri judecătoreşti.
În legătură cu această primă condiţie se cuvine să arătăm că statuarea Curţii Europene a
Drepturilor Omului, cu privire la încălcarea unui drept sau a unei libertăţi, nu poate fi
cenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile Curţii
Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului
Europei. Aşa fiind, s-a considerat, pe bună dreptate, că hotărârea Curţii Europene trebuie să fi
rămas definitivă, altminteri procedurile interne de revizuire nu pot fi declanşate.
Prevederile art. 509 pct. 9 C. proc. civ. instituie şi alte două condiţii importante. Prima
se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi care
continuă să se producă. Formula folosită de legiuitor nu se bucură de o redactare ireproşabilă.
Ce înseamnă „consecinţe grave” în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor de vreme ce orice nesocotire a acestora poate fi reputată gravă într-un stat
democratic ? În aceste condiţii calificarea consecinţelor ca fiind grave sau mai puţin grave ni
se pare practic irelevantă, mai cu seamă atunci când o asemenea încălcare se produce printr-o
hotărâre judecătorească.
A doua condiţie, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii
consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Este o condiţie
raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii ci şi de faptul că o

110
atare cale procedurală este inutilă ori de câte ori daunele sau consecinţele negative produse au
fost înlăturate într-un alt mod.
În privinţa termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu o
durată diferită, în funcţie de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm
existenţa unui termen de drept comun în materie de revizuire şi care are o durată de o lună şi
a trei termene de excepţie, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire întemeiat pe
dispoziţiile art. 509 pct. 6 C. proc. civ., de 3 luni, în cazul ultimului motiv de revizuire şi de
15 zile, în cazul reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ.
Codul de procedură civilă, în art. 324, determină şi punctul de plecare al termenului
de revizuire. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de o lună acesta este determinat după cum
urmează:
– în cazul motivelor prevăzute de art. 509 pct. 1, 2 şi 7 C. proc. civ. termenul de
revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de
instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; dacă hotărârile potrivnice sunt
date de instanţe de recurs termenul curge de la pronunţarea ultimei hotărâri;
– în cazul prevăzut de art. 509 pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la cel
din urmă act de executare;
– în cazul prevăzut de art. 509 pct. 4 C. proc. civ. termenul de revizuire curge din ziua
în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului,
martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul; în lipsa unei astfel de
hotărâri termenul curge din momentul când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru
care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de
3 ani de la data producerii acestora;
– în cazul prevăzut de art. 509 pct. 5 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la data
descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de
hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al şaselea motiv de revizuire, curge de la
comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public sau de
utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacităţii.
O situaţie particulară priveşte ultimul motiv de revizuire, care a fost introdus în art. 509
C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Într-adevăr, pentru acest
motiv de revizuire termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la data publicării
hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Prin urmare, este evident că momentul care marchează curgerea termenului de revizuire este
data publicării deciziei anterior menţionate în Monitorul Oficial, Partea I.
În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, prevăzut pentru penultimul motiv de revizuire,
acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării.
Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente şi
în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprinde
dispoziţii derogatorii în această materie.
Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce
priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin.
(1) C. proc. civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute
pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiţii revizuientul va trebui să ţină seama
de dispoziţiile art. 82-84 şi 112 C. proc. civ. Prin urmare, în considerarea acestor condiţii
legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele necesare
privitoare la: identificarea părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanţei
competente şi la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor
de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor şi semnătura.

111
 O dispoziţie procedurală importantă este şi cea privitoare la obligativitatea
întâmpinării. Potrivit art. 513 alin. (2) C. proc. civ. întâmpinarea este obligatorie şi se depune
la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare în condiţiile art. 132
C. proc. civ. Aşa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele invocate
sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiţia respectării termenelor prevăzute de
lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac nu se mai pot
formula cereri accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul procesual cu privire la
obiectul sau subiectele acţiunii.
De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire.
În acest sens art. 513 alin. (3), introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea
revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziţie binevenită şi care aduce mai
multă precizie în legătură cu limitele revizuirii, soluţie ce este în concordanţă cu caracterul
extraordinar al acestei căi de atac de retractare.
În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluţionării cererii de revizuire în două
etape: încuviinţarea în principiu şi judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri
pronunţarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă, ci chiar
necesară.
Codul de procedură civilă, în art. 513 , se referă în termeni extrem de generali la
soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra cererii de revizuire.
Potrivit acestui text, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau
în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din
urmă hotărâre.
Observăm că legea se referă la încuviinţarea cererii de revizuire, ceea ce poate sugera
totuşi şi admisibilitatea soluţionării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă
posibilitatea pronunţării a două soluţii: anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea
totală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie de împrejurarea care determină
retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun şi unele precizări particulare în funcţie de
motivele de revizuire invocate.
În cazul primului motiv de revizuire, instanţa va pronunţa o singură soluţie şi va înlocui
dispozitivul care cuprinde dispoziţii potrivnice. O soluţie similară se pronunţă şi în cazul
nesocotirii principiului disponibilităţii, respectiv în acele cazuri în care instanţa a dispus
extra sau plus petita. Şi în acest caz instanţa va putea pronunţa o singură hotărâre de
modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea revizuirii. În caz de
minus petita, se va proceda la soluţionarea în fond a capătului de cerere omis şi se va pronunţa
o nouă hotărâre cu privire la acea pretenţie.
Modificarea hotărârii se dispune şi în cazul în care lucrul care a format obiectul
pricinii nu se mai află în fiinţă.
În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 509 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. este
adeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei încheieri
de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens s-a
remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracţiune în legătură cu pricina se
va desfiinţa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunţa o soluţie nouă.
Dacă însă instanţa nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesară
administrarea unor dovezi, ea va putea pronunţa o încheiere de admitere în principiu, după
care va administra probe şi va pronunţa o nouă hotărâre.
Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte motive de
revizuire, cu excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul existenţei
unor hotărâri potrivnice singura soluţie ce se impune este anularea ultimei hotărâri, întrucât

112
aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat. Prin
urmare, într-o asemenea împrejurare instanţa de revizuire nu exercită atribuţii de control
judiciar, ci constată îndeplinirea condiţiilor legale şi anulează pur şi simplu ultima hotărâre. O
cerere de revizuire care ar tinde la anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă.

Recursul în interesul legii

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop
realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Această cale extraordinară de
atac a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 şi este
reglementată în prezent în art. 514-518.
Astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 514 C. proc. civ. legitimarea procesuală
activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi colegiilor de conducere ale curţilor de apel. Dreptul de a exercita calea recursului
în interesul legii trebuie recunoscut procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi celorlalţi procurori generali ai parchetelor de pe lângă
curţile de apel. Soluţia a fost consacrată expres şi prin modificările aduse Codului de
procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Potrivit art. 514 C. proc. civ. procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie poate acţiona din proprie iniţiativă, respectiv „din oficiu” sau la „cererea
ministrului justiţiei”. Prin urmare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizat şi de ministrul justiţiei. Tocmai de aceea în doctrină s-a
ridicat problema de a determina semnificaţia „cererii ministrului justiţiei”; este sau nu
obligatorie o asemenea cerere pentru procurorul general ?
Soluţia afirmativă ar putea fi susţinută în considerarea dispoziţiilor constituţionale şi ale
legii de organizare judecătorească. Într-adevăr, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia
României procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. O
dispoziţie importantă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit
art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii îşi desfăşoară
activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ministrul justiţiei, când consideră necesar,
din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul
asupra procurorilor. Noua lege privind organizarea judiciară reglementează însă şi modul de
exercitare, de către ministrul justiţiei, a controlului activităţii procurorilor, precum şi
conţinutul unui asemenea control. Toate aceste dispoziţii legale ar mai putea contribui, într-o
anumită măsură, la fundamentarea opiniei potrivit căreia „cererea ministrului justiţiei” de
exercitare a recursului în interesul legii este obligatorie pentru procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu toate acestea, socotim şi noi alături de alţi autori, că procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are obligaţia necondiţionată de a
exercita, la cererea ministrului justiţiei, calea procedurală a recursului în interesul legii. În
cazul recursului în interesul legii ne aflăm în prezenţa unei situaţii diferite de aceea a
„controlului” la care se referă art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară şi pe care le poate da ministrul justiţiei. Într-adevăr, dispoziţiile art. 69 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară limitează controlul menţionat la
„verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte
persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor”. Pe de altă parte, prin voinţa legii

113
legitimarea procesuală activă a fost acordată procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Remarcăm însă că în materie procesual-penală situaţia este
diferită, anume în sensul că recursul în interesul legii poate fi exercitat şi de ministrul justiţiei,
dar numai prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie (art. 4142 C. proc. pen.). Această diferenţiere de reglementare relevă şi o
soluţie distinctă în cazul recursului în interesul legii. Pe de altă parte, însăşi referirea art. 514
C. proc. civ. la „cererea ministrului justiţiei” evidenţiază o altă concepţie cu privire la
legitimarea procesuală activă în cazul recursului în interesul legii în materie procesual civilă.
Aşa fiind, noi socotim că în materie procesual civilă legitimarea procesuală activă
aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
„Cererea ministrului justiţiei” de promovare a recursului în interesul legii nu poate fi
considerată ca fiind lipsită de orice semnificaţie juridică, dar ceea ce dorim să subliniem este
faptul că ea se înscrie doar pe linia unei modalităţi de învestire a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este vorba însă de o învestire cu o
cerere ale cărei greutate şi valoari juridice sunt considerabile, căci ministrul justiţiei reprezintă
o autoritate care în urma controlului efectuat asupra activităţii instanţelor judecătoreşti poate
depista cu mai multă uşurinţă existenţa unei jurisprudenţe neunitare.
Prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, dreptul de exercitare a recursului în interesul lehii a fost conferit şi colegiilor de
conducere ale curţilor de appel. Este o soluţie novatoare, ale cărei rezultate sunt însă greu de
prevăzut. O atare soluţie poate fi totuşi extrem de eficientă, în măsura în care colegiile de
conducere ale curţilor de appel vor acţiona în funcţie de nevoile jurisprudenţei şi fără a abuza
de o atare prerogativă legală.
Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art. 514 C.
proc. civ. Potrivit acestui text, recursul în interesul legii vizează „chestiunile de drept care au
fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. O dispoziţie importantă în materia
cercetată este cuprinsă şi în ultimul alineat al textului menţionat. În acest sens, textul amintit
precizează că soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra „hotărârilor
judecătoreşti examinate”.
Textele menţionate au conotaţii importante în privinţa determinării obiectului recursului
în interesul legii. Iar o atare determinare se realizează sub un dublu aspect: al întinderii
obiectului recursului în interesul legii şi al categoriilor de hotărâri judecătoreşti ce pot intra
sub incidenţa acestei căi de atac.
Din primul punct de vedere, recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele
părţi din hotărârile atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au primit o soluţionare
diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Este semnificativă în această privinţă constatarea
unor autori de prestigiu, anume în sensul că recursul în interesul legii se poate sprijini pe un
singur motiv, anume „greşita interpretare şi aplicare a legii de către unele instanţe
judecătoreşti”. O atare constatare rezultă însă chiar din scopul instituţiei, astfel cum acesta
este exprimat fără putinţă de tăgadă de aceleaşi dispoziţii ale art. 514 C. proc. civ.:
„interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”. Pe de altă parte,
trebuie adăugat că recursul în interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi cele
de drept procesual.
Prin urmare, recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei,
chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele a căror hotărâri sunt
atacate prin intermediul recursului în interesul legii. De altfel, instanţa supremă nici nu are
căderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia greşelile de fapt sau de drept
săvârşite de instanţele inferioare.
Din al doilea punct de vedere problema care s-a ridicat în doctrină este aceea de a
determina sfera hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate pe calea recursului în interesul

114
legii. Sub acest aspect, remarcăm referirea generală a legii la hotărârile judecătoreşti, fără nici
o altă calificare sau delimitare. Această împrejurare a prilejuit susţinerea că intră sub incidenţa
recursului în interesul legii atât hotărârile judecătoreşti definitive, cât şi cele rămase
irevocabile.
Referirea generală şi indistinctă a legii la hotărârile judecătoreşti justifică şi în opinia
noastră concluzia potrivit căreia această cale de atac poate fi exercitată atât împotriva
hotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi a celor irevocabile. Opinăm că doar în acest mod se
poate realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei jurisprudenţe unitare.
Recursul în interesul legii se poate introduce numai împotriva hotărârilor
judecătoreşti, iar nu şi împotriva unor hotărâri pronunţate de alte organe cu atribuţii
jurisdicţionale. Soluţia este prevăzută în mod expres chiar de art. 514 C. proc. civ.
Condiţiile recursului în interesul legii se referă, astfel cum am văzut, atât la legitimarea
procesuală activă, cât şi la obiectul acestei căi extraordinare de atac. În afara acestor condiţii,
din dispoziţiile art. 514 C. proc. civ. se mai poate desprinde şi o condiţie particulară: existenţa
unor probleme de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
Aceasta implică existenţa unor hotărâri judecătoreşti care să fi statuat în mod definitiv sau
irevocabil asupra unor probleme de drept.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
colegiile de conducere ale curţilor de apel sunt îndreptăţite să aprecieze asupra necesităţii de
exercitare a recursului în interesul legii. Simpla existenţă a două hotărâri care să fi statuat în
mod diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea însăşi exercitarea recursului în
interesul legii. Şi aceasta mai ales atunci când jurisprudenţa instanţei supreme este constantă
într-un anumit sens, dar în mod izolat o instanţă inferioară a statuat altfel într-o problemă de
drept.
Dispoziţiile privitoare la procedura de soluţionare a recursului în interesul legii sunt
deosebit de sumare. Soluţia este firească având în vedere finalitatea acestei căi de atac şi
faptul că prin intermediul ei nu se ajunge la anularea, revocarea sau retractarea efectivă a
hotărârilor judecătoreşti atacate, ci doar la reconsiderarea jurisprudenţei. Totuşi ne vom referi
în continuare la câteva dintre regulile procedurale ce urmează să fie respectate în soluţionarea
recursului în interesul legii.
Cererea de învestire a instanţei competente a statua asupra recursului în interesul
legii va trebui să cuprindă toate elementele unei cereri care se adresează instanţelor
judecătoreşti şi în mod special va trebui să determine hotărârile judecătoreşti care au prilejuit
pronunţarea unor soluţii diferite asupra problemelor de drept dezlegate.
Recursul în interesul legii se soluţionează în toate cazurile de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, astfel cum se precizează în mod expres în art. 4 pct. 2 C. proc. civ. şi în
art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În concret, recursurile în
interesul legii se judecă de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 23
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art.514. proc. civ.].
Judecarea recursului în interesul legii se face cu participarea procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură civilă nu
cuprinde o normă expresă în această privinţă. Dispoziţii clarificatoare, în această privinţă,
regăsim însă în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, art. 73 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară statuează că procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie participă la şedinţele Înaltei Curţi în
Secţii Unite, precum şi la orice complet al acesteia „când consideră necesar”. În virtutea
acestor dispoziţii procedurale participarea procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la activitatea Secţiilor Unite este facultativă, iar nu
obligatorie. Remarcăm însă că în cazul imposibilităţii de participare, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate delega pe prim-adjunctul sau

115
pe adjunctul său ori pe un alt procuror pentru a participa, în locul său, la şedinţele respective
ale Secţiilor Unite [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
Din aceste dispoziţii legale rezultă fără echivoc că procurorul general, care este titularul
recursului în interesul legii, este îndreptăţit să aprecieze asupra participării sale la soluţionarea
acestei căi de atac. Importanţa problemelor de drept ce au prilejuit pronunţarea unor soluţii
jurisprudenţiale diferite poate constitui un temei de apreciere asupra participării nemijlocite a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la
soluţionarea recursului în interesul legii. Un atare drept de apreciere nu poate fi însă cenzurat,
după părerea noastră, de către instanţa competentă a se pronunţa asupra recursului în interesul
legii.
Procedura în faţa instanţei supreme este însă lipsită, după părerea noastră, de
contradictorialitate, întrucât nu există părţi cu interese contrare. De altfel, în asemenea
cauze, nici nu trebuie ca părţile să fie citate, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa supremă
are rolul de a stabili o jurisprudenţă constantă.
Legea noastră procedurală nu cuprinde o dispoziţie privitoare la termenul de
exercitare a recursului în interesul legii. În mod evident, în lipsa unui termen expres
prevăzut de lege, urmează că recursul în interesul legii poate fi introdus oricând. Socotim
totuşi că în perspectiva unei viitoare legiferări în materie s-ar putea reflecta asupra utilităţii
introducerii unui termen raţional care ar urma să fie, după părerea noastră, mult mai mare
decât cel prevăzut pentru celelalte căi de atac şi aceasta ţinând seama tocmai de finalitatea
instituţiei. Soluţia s-ar impune întrucât după trecerea unui timp foarte îndelungat unele soluţii
jurisprudenţiale îşi pierd valoarea lor practică şi doctrinară spre a mai fi atacate cu un recurs
în interesul legii.
Dispoziţiile procedurale din materia recursului în interesul legii nu prevăd soluţiile ce
pot fi pronunţate de instanţa supremă. În mod firesc, aceste soluţii pot fi de admitere sau de
respingere a recursului în anulare, în funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor
prevăzute de art. 514 C. proc. civ. De altfel, în mod corect s-a observat şi în doctrina recentă
că posibilitatea respingerii unui recurs în interesul legii nu poate fi exclusă de plano. O altă
soluţie nici nu ar putea fi concepută, căci ea ar conduce practic la substituirea procurorului
general instanţei supreme, de vreme ce admiterea unor atare recursuri ar deveni practic
obligatorie.
Hotărârea pronunţată asupra recursului în interesul legii are un caracter particular în
raport cu toate celelalte sentinţe sau decizii judecătoreşti. Printr-o asemenea hotărâre nu se
urmăreşte, astfel cum am arătat deja, retractarea, anularea sau reformarea unei decizii
pronunţate de o instanţă superioară. O asemenea hotărâre are un efect limitat, acela de a
determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele probleme de drept substanţial sau
procedural care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
Este ceea ce rezultă în mod neîndoielnic şi din dispoziţiile art. 514 C. proc. civ. Potrivit
acestui text: „Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor
judecătoreşti examinate”. Prin urmare, hotărârea pronunţată de instanţa supremă nu afectează
în nici un mod deciziile examinate, acestea îşi păstrează întreaga lor autoritate şi forţă
executorie. Soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu afectează nici situaţia juridică a
părţilor din proces; acestea nu vor putea invoca în favoarea lor soluţia adoptată de instanţa
supremă spre a nu se supune hotărârii prin care s-a dezlegat în mod definitiv şi irevocabil
raporturile litigioase dintre ele. Această consecinţă era prevăzută în mod expres în
reglementarea anterioară celei instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Art. 514C. proc. civ., în redactarea conferită prin Legea nr. 219/2005, dispune din nou
că « dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ». Anterior
actualei modificări legislative s-a renunţat la o atare soluţie. De aceea, într-o interpretare a
fostului art. 514C. proc. civ. s-a considerat că soluţiile pronunţate asupra recursului în

116
interesul legii nu sunt obligatorii. O atare susţinere se întemeia pe principiul independenţei
judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege.
În considerarea caracterului lor obligatoriu, o parte a doctrinei noastre a remarcat însă,
înaintea modificării art. 514C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, că deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvor
de drept secundar, apropiindu-se de actele normative, întrucât „au un caracter general -
abstract şi un caracter de obligativitate”.
Cu toate acestea, dispoziţiile art. 514 C. proc. civ. au fost supuse unei critici vehemente,
ele fiind considerate neconstituţionale, motivându-se în esenţă că ele contravin principiului
potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, precum şi principiului
independenţei judecătorilor. Problema enunţată este de o reală complexitate, dar nu trebuie
ignorat totuşi faptul că instanţa supremă, în condiţiile art. 514 C. proc. civ., stabileşte numai
forţa interpretării judecătoreşti pe care o dă unor texte legale.
Rolul practicii statornicite de instanţa supremă, în general, nu poate fi ignorat în nici un
sistem de drept. Jurisprudenţa creată de o instanţă supremă trebuie să constituie un ghid şi o
călăuză pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor
de drept substanţial şi procesual. Cum altfel s-ar putea crea într-un stat de drept o
jurisprudenţă unitară ? Or, recursul în interesul legii este tocmai instrumentul cel mai eficace
spre a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când unele instanţe se abat de la
interpretarea corectă a normelor legale. De aceea, nu considerăm exagerată nici afirmaţia prof.
univ. dr. V. M. Ciobanu potrivit căreia calea recursului în interesul legii „este singura care dă
posibilitatea Curţii Supreme de Justiţie să realizeze obiectivul înscris în art. 1 alin. (2) din
legea sa organică, Legea nr. 56/1993, de a urmări aplicarea corectă şi unitară a legilor de către
toate instanţele, din moment ce în materie civilă Curtea apare ca instanţă de recurs de
excepţie”.
În atare condiţii, actuala redactare a dispoziţiilor art. 514 C. proc. civ. nu poate fi decât
benefică, întrucât poate contribui la realizarea scopului urmărit prin exercitarea recursului în
interesul legii. Revenirea la soluţia anterioară Ordonanţei de urgenţă nr. 138/2000 este singura
în concordanţă cu imperativul realizării unei justiţii eficiente şi unitare pe întreg teritoriul
naţional. Ea se impune azi cu atât mai mult cu cât justiţia românească este grav afectată de o
certă şi evidentă criză de credibilitate.

117