Cultura greaca ni se infatiseaza unitara in formele si continutul ei, fapt uimitor, daca ne gandim ca grecii, in anumite

perioade critice din istoria lor, nu s-au unit impotriva strainilor, ci au continuat sa se dusmaneasca si chiar sa se
razboiasca intre ei. Grecii au avut insa, in primul rand, o origine si o limba comune si cateva elemente de unitate:
jocurile olimpice, amfictioniilesi oracolele.

Jocurile olimpice se desfasurau din patru in patru ani in provincia Olimpia din Pelopones si ele intruneau pe
reprezentantii tuturor statelor si regiunilor grecesti, prilej de intalnire, comunicare si cunoastere reciproca, de sudare
a unitatii grecesti. In acele zile inceta orice ostalitate militara si domnea pacea generala. Pe langa intrecerile sportive
se desfasurau si serbari in cinstea invingatorilor, stabilindu-se astfel obiceiuri si traditii commune. De remarcat erau
serbarile religioase de la Atena, numite panatenee. Aceste serbari sunt amplu reprezentate de Fidias pe un fronton
al Partenonului de pe Acropola din Atena.

Amfictioniile erau asociatii religioase, rezultate din unirea mai multor orase grecesti in jurul unui templu.

Oracolele erau locurile unde preotii de la anumite temple dadeau raspuns la intrebarile puse de credinciosi. Ele se
bucurau de multa influienta in randurile grecilor de pretutindeni. Cel mai renumit este oracolul de la Delfi, din
templul lui Apollo, unde preotesele care faceau profetiile inspirate deacest zeuse numea Pitia. Aici se desfasurau insa
si spectacolele de teatru cu continut religios, puse sub patronajul zeului Apollo. La Delfi existau sanctuare si pentru
alti zei.

In Grecia, la tara, traiau multi oameni, dar existau putine monumente.Cu exceptia unor complexe de sanctuare
dezvoltate ocazional la o anume departare de cetati, cladirile semnificative erau concentrate in centrele urbane. Cu
timpul, acestea au devenit atat de aglomerate incat aparenta de inghesuiala era obisnuita. Zidurile de incinta erau
puternice, dar neregulate, cu porti adesea fara legatura cu principalele Artere interioare (in contrast pronuntat cu
orasul medieval). Strazile erau inguste si intortocheate. Piata publica, agora, tindea sa devina haotica pe margini, pe
masura ce se inghesuiau de jur imprejur noi si noi cladiri, tarabele isi revarsau marfa, statul si placi votive erau
asezate peste tot. Atena e un exemplu graitor: in afara de un spatiu deschis, nepavat, de vreo zece acri, rezervat in
mijlocul zonei, nu exista nici macar o singura idée arhitectonica in stare sa poata fi recunoscuta in arhitectura pietei
publice ateniene. Sau dezordinea de la Delfi, unde Calea Sacra, ce taia colina ducand la templul principal al lui Apolo,
era marginita de obiecte si cladiri votive accumulate secol dupa secol, in timp ce o parte din cele vechi se prabuseau
si foarte putine erau daramate.

“Statuia aurita a (curtezanei) Frine era opera lui Praxitele, care a fost iubitul ei; statuia a fost inchinata (lui Apolo) de
Frine insasi. Dupa aceea urmeaza doua statui ale lui Apolo, una dedicate de epidaurienii din Argolida din prada luata
de la persi, cealalta de megarieni in cinstea unei victorii asupra atenienilor langa nisaia. Boul a fost dedicate de
plateeni dup ace acestia, dimpreuna cu ceilalti eleni, l-au izgonit pe (generalul persan) Mardonios, fiul lui Gobryas, de
pe teritoriul lor. Urmeaza apoi alte doua statui ale lui Apolo…”

Asa scria Pausanias in veacul al II-lea al erei noastre, in a sa Descriere a Greciei (X,15,1), si majoritatea monumentelor
citate in acest pasaj fusesera ridicate in secolul al V-lea i.e.n. E clar ca nimic nu poate fi mai putin exact din punct de
vedere istoric decat locurile degajate si frumos incadrate in peisaj care au fost lasate ca martori dupa incheierea
unora din sapaturile arheologice moderne. Realitaea era adesea (dar nu intotdeauna) contrastanta: proportiile
minunat armonizate ale cladirilor izolate alaturi de o lipsa totala de echilibru si armonie, fie ea artistica sau
functionala, a grupurilor de cladiri.

Ideea unor planuri sistematice e atribuita de tarditie unui om pe nume Hipodamus, de fel din Milet, care a activat la
mijlocul secolului al V-lea. Cu toate ca arheologii au descoperit de curand ca structura in retea rectangulara e cu mult
mai veche, in Vechea Smirna cel mai tarziu in secolul al VII-lea, si poate si in unele colonii occidentale, traditia era
intr-adevar corecta, si Aristotel stia ce spune cand vorbea de “noua metoda hipodameica”. Mici asezari coloniale pe
un pamant virgin nu constituiau un model pentur dezvoltarea reala a majoritatii cetatilor Greciei. Hipodamus a
aparut ca un reformator, ca un autor de planuri (si un theoretician politic utopist), si a avut – se pare – prilejul de a-
siaplica ideile la constructia Pireului (portul Atenei) si poate si in alta parte. Rezistenta a fost puternica si o vreme a
avut si succes. Punctul lui de vedere era prea abstract si prea formal mathematic, cu prea putina legatura cu terenul,
atat de putin regulat de obicei, si cu felul in care grecii traiau si-si indeplineau atributiile. Intre altele, asa cum
sublinia Aristotel (Politica, VIII, 1330 b) existau obiectii grave din punct de vedere militar: vechea dispozitie
intamplatoare a strazilor si cladirilor ii incurcase si-I impiedicase intotdeauna pe invadatori, fie in incercarea de a
patrunde in oras, fie in cea de a se retrage. Si, in genere, cetatile-state nu dispuneau nici de mijloacele banesti nici de
cele organizatorice cu care sa aplice asemenea scheme. Ele inaltau cladiri dupa cum se intampla, depinzand de
circumstante, de bunavoia lor, de starea tezaurului public la un moment dat.

Cetatile tarziu intemeiate, ca Olintul, dezvoltat in a doua jumatate a secolului al V-lea, pe malul de nord-est al zonei
egeene, constituie un exemplu rar de cetate clasica cu un contur sistematic. Dar iarasi epoca elenistica a fost cea
care a asistat la transformarea decisive si la triumful regularitatii planului oraselor, vestit parca de reintemeierea
cetatii Priene in asia Mica, inceputa cu putin inaintea expeditiilor lui Alexandru. Privind cu mai multa atentie
planurile oraselor elenistice, iese la iveala o alta trasatura de o importanta izbitoare. Piata publica, agora, e acum
inchisa pe toate cele patru laturi, de parka acest simplu element architectonic ar proclama ca libera adunare si
strangere la un loc a oamenilor erau de domeniul trecutului. Acesta n-a ramas doar o trasatura constanta a oraselor
intemeiate de monarhii si tiranii elenistici, ci s-a raspandit si in lumea vechii Grecii. La Atena, cladirea marcand in
chipul cel mai dramatic noua era este porticul cu doua nivele, lung de peste 114 metri, dar al lui Atalos al II-lea, rege
al Perganului intre 159 si 138 (fratele si urmasul lui Eumene al II-lea). De la inceputurile sale modeste, porticul
ajunsese gigantic, plin de magazine pe latura exterioara, edificiul dominant in agora.

Herodot - parintele istoriei

erodot din Halicarnas/Halikarnassos (greacă: Ήροδοτος, Herodotos, n. 484 î.Hr. - d. cca. 425 î.Hr.) a fost un istoric
grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei, prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a
consemnat în scrierile sale. Până la el evenimentele erau tratate în cronici sau epopei. Este cunoscut pentru scrierile
sale despre conflictul greco-persan, precum și pentru descrierile oamenilor și locurilor vizitate.

S-a născut într-o familie aristocratică din orașul Halicarnas (în greacă Halikarnassos, azi Bodrum, Turcia). Obligat să-și
părăsească patria din cauza luptelor civile în care este implicată familia lui, Herodot trăit o vreme în Samos, iar după
căderea tiranului Lygdamis revine în orașul natal, călătorește mult și se stabilește la Atena. Aici se numără printre
prietenii lui Sofocle și este un apropiat al cercului lui Pericle.

În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic și împărțită în epoca elenistică în 9 cărți, Herodot își propune
programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) și cea apuseană (Grecia), dintre
despotismul oriental și democrația elenă, culminând cu războaiele medice. Trecând peste epoca mitică, Herodot
urmărește ascensiunea puterii persane, prezentând totodată istoria popoarelor supuse de Ahemenizi: lidieni,
babilonieni, egipteni, sciți, libieni și, în paralel, istoria principalelor cetăți grecești. Herodot descrie și obiceiurile și
religia Geților. Cucerirea orașului Sestos (478 î.Hr.) de către atenieni încheie opera lui Herodot.

Pater historiae, titlu pe care posteritatea i l-a acordat, este semnificativ pentru locul lui Herodot în evoluția științei
istorice. Citită și apreciată din antichitate, opera lui Herodot a dobândit noi validări în epoca modernă și importante
descoperiri arheologice au confirmat veridicitatea multora din afirmațiile lui. În același timp, el și-a înscris numele ca
unul din marii prozatori ai literaturii universale, înzestrat deopotrivă cu forță epică, capacitate de construcție
dramatică și exprimare într-un stil viguros, puternic evocator.