See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/340096183

LIBERTATEA MONADELOR -SPIRIT ŞI ARMONIA PRESTABILITĂ ÎN FILOSOFIA

LUI G. W. LEIBNIZ

Conference Paper · November 2018

CITATIONS READS

0 1,001

1 author:

Marius Dumitrescu
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
55 PUBLICATIONS   7 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Psihanaliza filosofica View project

Psihanaliza artei View project

All content following this page was uploaded by Marius Dumitrescu on 23 March 2020.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 LIBERTATEA MONADELOR - SPIRIT ŞI ARMONIA PRESTABILITĂ ÎN
FILOSOFIA LUI G. W. LEIBNIZ

Marius Dumitrescu
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”
Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice
Iaşi, Romania

Lucrarea îşi propune să surprindă modul în care Leibniz gândeşte raportul dintre monada-
spirit şi armonia prestabilită prin care Dumnezeu a hotărât încă de la începutul Creaţiei
activitatea fiecărei monade, cât şi raportul dintre ele.

Specificul monadelor spirit

Leibniz explică foarte clar un aspect pe care l-a tratat şi în Disertaţia metafizică, de data
aceasta mult mai explicit şi folosind chiar exemple sugestive, legat de faptul că monadele ce
posedă doar percepţie şi memorie, cum sunt cele specifice ordinii animale, nu au acces la viitor,
ele neputând prelucra decât experienţele trecute. Poate anticipând teoria reflexelor condiţionate
pavloviene, filosoful spune că: „de exemplu: când se arată câinilor băţul, ei îşi amintesc de
durerea pe care le-a cauzat-o acesta, scot ţipete şi fug”1. Prin urmare, animalele nu sunt dotate
decât cu monade care au percepţie şi memorie, dar nu şi spirit.
În acest aspect extrem de precis ce vizează capacitatea unor monade de a accesa viitorul
fondează Leibniz universul uman caracterizat prin prezenţa monadelor spirit, singurele capabile
de a avea acces la viitor în baza faptului că sunt dotate cu capacitatea de a putea deţine
„cunoştinţa adevărurilor necesare şi eterne.”2 Datorită acestei capacităţi extraordinare de a
surprinde universul adevărurilor raţiunii ce implică adevărurile matematicii, principiile logice şi
morale, aceste monade sunt în proximitatea lui Dumnezeu, văzut de Leibniz drept monada
monadelor.

1
G. W. Leibniz, Opere filozofice I. Monadologia, Traducere de Constantin Floru. Studiu introductiv de Dan
Bădărău, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, pp. 513-514
2
Ibidem, p. 514

1
 Această proximitate divină face ca aceste monade să posede conştiinţă de sine şi de
Dumnezeu - adică ceea ce poate fi numit drept spirit. Astfel, omul este un agregat, un automat al
acestor monade, începând cu cele perceptive, cele ce posedă doar memorie şi, în final, monada
spirit ce asigură ceea ce se numeşte Eu sau conştiinţa deplină de sine ca spirit.
Filosoful german ne oferă şi o lămurire cu privire la natura spiritului, pe care îl numeşte
suflet raţional. „Însă ceea ce ne deosebeşte de simplele animale este cunoştinţa adevărurilor
necesare şi eterne; datorită ei avem raţiunea şi ştiinţele şi ne ridicăm la cunoştinţa de noi înşine
şi de Dumnezeu. Şi aceasta se numeşte, în noi, suflet raţional sau spirit.”3
Pentru Leibniz, mintea umană sau spiritul este o monadă specială. Ea este parte a unei
colonii sau a unui agregat de monade şi rolul ei este să le domine sau să le conducă pe celelalte
monade cu care formează împreună corpul organic. Ea deţine acest rol deoarece posedă raţiune şi
abilitatea de a surprinde ceea ce se întâmplă în ansamblul tuturor monadelor ce alcătuiesc omul
prin conştiinţa de sine. Monada spirit este ca o oglindă a tuturor membrilor coloniei de monade
cu toate percepţiile lor. Conform principiului autonomiei lor, în fapt, fiecare monadă deschide,
prin percepţia ei proprie, un anumit punct de vedere astfel încât percepţia întregului organism se
întinde în fiecare direcţie pe care o deschid acestea.

Relaţia monadei spirit cu restul monadelor ce alcătuiesc corpul organic al omului

Pentru Leibniz, mintea conduce trupul şi în aceasta rezidă ideea monadei dominatoare. 4
Ideea monadei dominatoare este de fapt ideea entelehiei universale prin care, chiar şi la nivelul
celor mai nesemnificative monade, există un scop. Prin teoria „entelehiei dominante” sau a
monadei dominatoare asupra corpului organic5, Leibniz, reia ideea de entelehie de la Aristotel.
Rezultă, prin urmare, că această monadă dominantă asigură principiul organizator pentru
întreaga fiinţă vie, căreia îi constituie partea conducătoare.6
Pentru a explica existenţa unei entelehii universale a tuturor monadelor, filosoful german
va crea ideea de armonie prestabilită conform căreia Dumnezeu, Creatorul monadelor, le-ar fi

3
Ibidem
4
Janice Thomas, The Minds of the Moderns - Rationalism, empiricism and Philosophy of Mind, Acumen
Publishing Limited, 2009, p. 106
5
Leibniz, op. cit., p. 523
6
Janice Thomas, op. cit., p. 107

2
înzestrat încă de al început cu anumite calităţi ce se armonizează între ele în virtutea unei armonii
ce le va însoţi pe toată durata existenţei lor şi care, rămânând aceeaşi ca în momentul originar al
Creaţiei, este în fapt prestabilită.
Problema cea mai tulburătoare pe care o deschide în acest moment textul Monadologiei
este cea legată de nemurirea şi, mai ales, de condiţia monadei spirit după dezintegrarea
organismului organic sau, cu alte cuvinte, după moartea omului. Tema a fost atinsă vag şi în
Disertaţia metafizică, fără a i se oferi un răspuns clar. În Monadologie însă, Leibniz abordează
acest subiect încercând totuşi să ofere o posibilă clarificare. Conform definiţiei monadei, aceasta
este indestructibilă astfel că moartea corpului organic al omului nu înseamnă şi distrugerea
minţii individuale or a ceea ce filosoful numeşte spirit. Dar fără tipul de organizare corectă al
agregatului de monade, de care monada spirit depinde pentru durata ei de viaţă, în calitate de
conştiinţă de sine şi raţiune, se pare că aceasta îşi pierde calitatea actuală intrând în zona
inconştientului asemenea stării de leşin sau somn adânc fără vise. Ea continuă să conducă trupul,
dar acesta se diminuează probabil spre ceea ce Leibniz numeşte „un animal de altă speţă” sau o
realitate fantomatică. În orice caz, această condiţie a monadei spirit de după moartea omului este
una inaccesibilă condiţiei organice de percepţie.7
Ceea ce este extrem de important şi confirmă o continuitate între textul Disertaţiei şi cel
al Monadologiei este faptul că Leibniz nu crede în ideea de transmigraţie a sufletului sau în ceea
ce filosofii greci numeau metempsihoză. În fragmentul 72 din Monadologie, poate cel mai
important din carte, filosoful german îşi prezintă propria-i viziune extrem de limpede: „ Astfel,
sufletul nu-şi schimbă trupul decât puţin câte puţin şi gradat, aşa încât el nu este niciodată
despuiat dintr-o dată de toate organele sale; şi deşi are loc adesea în animale metamorfoză, -
metempsihoză şi transmigraţie a sufletelor nu există; nu există nici suflete cu totul separate, nici
genii fără corp. Singur Dumnezeu este în întregime desprins de corp.”8 Fragmentul lansează şi o
altă mare provocare legată de faptul că doar Dumnezeu este o monadă autentică suficientă sieşi,
restul monadelor trebuind să existe doar în conglomerate mai dense sau mai rarefiate. O
desprindere totală a monadei spirit de restul monadelor pare, pentru Leibniz, imposibilă, fiind în
contradicţie cu natura ei, creată de Dumnezeu prin armonia prestabilită. Astfel ne putem gândi,
cu toate că filosoful nu o prezintă explicit, că, după moartea fizică, omul ar putea exista ca un fel

7
Leibniz, op. cit. p. 523
8
Ibidem

3
de fantomă extrem de subtilă, într-un univers al monadelor de cea mai înaltă calitate (subtilitate),
care ar continua să păstreze un anumit tip de agregat, diferit însă de cel perceput în universul pe
care îl numim material.
Pentru Leibniz, spiritul nu poate părăsi cu totul trupul în momentul morţii omului. Ar fi
imposibil pentru o astfel de monadă spirit dominantă să-şi părăsească corpul organic pe care îl
conduce oricând ar dori, atâta timp cât trupul pe care ea îl domină este un agregat de monade
care-i sunt inferioare. În acest mod, monada spirit îşi justifică existenţa în fiecare moment tocmai
prin faptul că atâta timp cât, prin esenţa sa, ea este dominantă, trebuie să aibă în permanenţă
obiectul dominaţiei, respectiv un alt grup de monade care îi sunt inferioare. Filosoful german este
adeptul ideii de asimilare a unei alte naturi şi nu a aceleia de transmigraţie. Astfel, chiar dacă o
monadă spirit pierde toate monadele inferioare ce-i sunt subordonate şi dobândeşte un întreg nou
set de monade, aceasta nu înseamnă o transmutaţie, ci o asimilare a unei noi colecţii de monade
în trupul vechi al acelei minţi monadice, individuale şi dominatoare de la început. Pentru
Leibniz, nu se poate vorbi de transmutaţie, ci, cel mult, de o transformare, în sensul în care
„viermii devin muşte şi omizile fluturi.”9 Mai târziu, el va scrie textual: Nu există metempsihoză
(metempsychosis), ci doar transformare (metamorphosis).”10

Statutul monadei spirit din punctul de vedere al facultăţii de apercepţie

Apercepţia, un substantiv ce are referinţă la facultatea mentală, este un termen conceput

de Leibniz, fiind corelat cu verbul franţuzesc reflexiv „s'apercevoir” care înseamnă a percepe,
dar sensul său vizează un mod particular de percepţie. În scrierile filosofului german, acest
termen este introdus în contrast cu ceea ce el numeşte percepţie11. Diferenţa este că apercepţia îi
dă subiectului o conştiinţă de ordin secund asupra a ceea ce se petrece în mintea sa la acel
moment. Apercepţia este un fel de percepţie internă sau o conştientizare reflexivă care oferă
cunoaştere asupra a ceea ce este în mintea subiectului. În viziunea lui Leibniz, datorită facultăţii
de apercepţie, minţile umane, în calitate de monade spirit, se găsesc în vârful unei ierarhii

9
Ibidem, p.524
10
G. W. Leibniz, Philosophical Essays. Principles of Nature and Grace, Based on Reason, Translated by Roger
Ariew and Daniel Garber, Hackett Publishing Company, Indianapolis & Cambridge, 1989, p. 209
11
G. W. Leibniz, Opere filosofice I. Monadologia, Traducere de Constantin Floru. Studiu introductiv de Dan
Bădărău, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 511

4
deoarece sunt superioare monadelor suflet, cu rol dominant în rândul animalelor şi al plantelor,
cât şi de monadele simple, ce stau la baza obiectelor materiale.
Operaţia de retrospecţie aperceptivă a sufletului oferă, în fapt, fiinţelor umane
capacitatea de a accesa universul logic, matematic şi ştiinţific printr-un fel de reamintire a
conţinuturilor originare ce se deschid spre universal în modul în care vedea acest lucru şi Platon
prin motivul anamnetic. În acelaşi timp, această tehnică retrospectivă a sufletului mai are şi dubla
calitate de a deschide totodată şi porţile pentru existenţa morală şi, mai mult, descoperirea
certitudinii nemuririi sufletului ce este racordat la o ordine eternă ce aparţine doar adevărurilor
raţiunii.
Leibniz situează autocunoaşterea în centrul înţelegerii minţii umane, explicând astfel
diferenţa dintre monadele spirit, care sunt nemuritoare, şi alte substanţe care sunt tot monade, dar
care nu au posibilitatea de a dobândi acest tip de existenţă ce caracterizează doar monadele
capabile de apercepţie. Principala diferenţă însă este că sufletele animalelor ce domină entelehia
lor nu pot face reflecţii şi nu pot descoperi adevărurile necesare şi universale. Tot astfel, datorită
lipsei de reflecţie asupra lor înseşi, ele nu au calitate morală. Doar „sufletul inteligent însă, având
cunoştinţă de ceea ce este, şi putând zice Eu, ceea ce spune mult, nu numai că rămâne şi subzistă
metafizic, în grad mult mai mare decât celelalte, dar el rămâne, de asemenea, moral acelaşi şi
constituie un acelaşi personaj. Căci amintirea sau cunoştinţa acestui eu este ceea ce îl face
susceptibil de pedeapsă şi de recompensă.”12
Orice ne dă nouă acces la astfel de adevăruri necesare şi eterne ne oferă ceea ce avem
nevoie pentru a fi adevărate fiinţe raţionale şi mult mai mult decât simple vieţuitoare, cum ar fi
animalele care se luptă cu dificultăţile vieţii folosind nimic altceva decât metodele empirice,
respectiv memoria acumulată a experienţelor similare din trecut.

Raportul dintre necesitate şi libertate din perspectiva armoniei prestabilite

În viziunea lui Leibniz, tot ceea ce se va petrece în viitor va trebui să respecte programul
iniţial hotărât de Dumnezeu prin armonia prestabilită. Pentru a înţelege această armonie ce se
impune tuturor lucrurilor create, putem lua ca exemplu raportul care există bunăoară între

12
G. W. Leibniz, Opere filosofice I. Disertaţie metafizică, Traducere de Constantin Floru. Studiu introductiv de Dan
Bădărău, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 115

5
instalarea stării de sete şi nevoia de a bea apă. Raportul dintre sete şi apă este unul stabilit prin
programul iniţial, ce poate fi asimilat soft-ului unei computer, ce, în cazul lui Leibniz, poartă
numele de armonie prestabilită.
Numele de armonie prestabilită este foarte bine ales, în primul rând pentru că scoate în
evidenţă ideea de armonie dintre toate tipurile de monade şi indică faptul că orice activitate
viitoare a acestora este de fapt prestabilită în programul iniţial. Astfel, Leibniz intuieşte şi
prefigurează, cu mult înaintea apariţiei lor, teoriile comportamentului şi chiar etologia. Mai mult,
prin armonia prestabilită, putem considera că dincolo de consecinţele ştiinţifice ale acestei teorii,
se pot surprinde şi implicaţiile de ordin ideologic, Leibniz fiind unul din principalii susţinători ai
monarhiilor absolute, care funcţionau în baza unei conducerii dominante, având în centrul lor un
monarh ce era în regatul său precum o divinitate cu chip uman. Exemplul apropiat filosofului era
cel al Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, care introdusese o ordine şi un ritual de curte ce
trebuia respectat cu stricteţe, dar şi un cult al propriei persoane şi al funcţiei regale care se
identifica cu statul: L'État, c'est moi!
Conştientizarea de sine, cu alte cuvinte conştiinţa propriului Eu, era văzută de Leibniz ca
un lucru fundamental încă din Disertaţia metafizică când încă nu avea suficient de clară originea
acestui lucru. În Monadologie, datele problemei se schimbă, acum filosoful german având deja
clară ideea armoniei prestabilite şi a consecinţelor ce decurg din ea asupra paralelismului psiho-
fizic. Astfel, conştientizarea Eu-lui este de fapt conştientizarea poziţiei pe care monada spirit o
are în cadrul armoniei prestabilite. Ea ajunge să se cunoască şi să se recunoască pe sine, în ceea
ce îi este pregătit de către Dumnezeu prin actul creaţiei, îşi descoperă funcţiile, rolul pe care îl
are de îndeplinit în marea armonie a monadelor ce alcătuiesc lumea în întregul său. „Dumnezeu
dându-şi concursul obişnuit la acţiunile noastre, nu face decât să urmeze legile pe care le-a
stabilit.”13
În viziunea lui Leibniz, lui Dumnezeu, fiind atoate-ştiutor, îi este necesar doar un act de
voinţă în momentul Creaţiei pentru a realiza toate monadele, care constituie în fapt fundamentele
întregii realităţi. În acelaşi act creativ, Dumnezeu concepe întregul registru de creaturi simple,
dar şi pe cele mai complexe, inclusiv fiinţele umane, şi le înzestrează pe ele cât şi întreaga lor
posteritate cu istoriile lor individuale de schimbare şi activitate. Fiecare minte umană este creată
complet până la cele mai mici detalii şi acoperă deciziile şi alegerile ce se vor lua de-a lungul

13
Ibidem, p. 107

6
întregii vieţi, fie ele obişnuite sau importante. Şi programele de schimbare şi activitate sunt toate
armonizate unele cu altele astfel încât atunci când îmi este sete mâna mea ajunge la paharul cu
apă şi eu pot astfel să iau o înghiţitură.14
Dacă fiinţele umane individuale doar fac, şi nu pot să nu facă, ceea ce este programat în
armonia prestabilită, aceasta înseamnă că nu gândurile şi alegerile minţilor umane sunt cele care
ghidează acţiunile lor, ci mai degrabă este puterea creativă şi de control a lui Dumnezeu care a
conceput toate acele fiinţe umane în întregime „armonizate” cu istoriile lor complementare şi
care astfel determină întregul curs al vieţii şi acţiunilor lor. Dar se crea însă o mare problemă
legată de posibilitatea existenţei reale a libertăţii de alegere a omului.
Părintele Antoine Arnauld scria Prinţului Ernst, Landgraf de Hesse-Rheinfels, la data de
13 Martie 1686, despre teoria armoniei prestabilite a lui Leibniz: «Am găsit în aceste cugetări …
ale domnului Leibniz … atâtea lucruri care mă înspăimântă şi pe care, dacă nu mă înşel,
aproape toţi oamenii le-ar găsi atât de nepotrivite, încât nu văd ce utilitate ar putea avea o
scriere care după toate aparenţele va fi respinsă de toată lumea. Nu voi da ca exemplu decât
ceea ce el spune în articolul 13: că „noţiunea individuală a fiecărei persoane cuprinde o dată
pentru totdeauna tot ceea ce i se va întâmpla vreodată etc.” Dacă lucrurile stau astfel,
Dumnezeu a fost liber să creeze (sau să nu creeze) pe Adam; dar presupunând că a voit să-l
creeze tot ceea ce s-a întâmplat de atunci neamului omenesc şi ceea ce i se va întâmpla vreodată
a trebuit şi trebuie să se întâmple în virtutea unei necesităţi mai mult decât fatale.»15
Arnauld oferea astfel răspunsul său la ideea lui Leibniz cu privire la armonia prestabilită.
Leibniz spusese în rezumatul Disertaţiei metafizice (la articolul 13), pe care o trimisese lui
Arnauld că: „Întrucât noţiunea individuală a fiecărei persoane cuprinde odată pentru totdeauna
tot ceea ce i se va întâmpla vreodată, găsim într-însa dovezile a priori, adică temeiurile
adevărului fiecărui eveniment, sau cauza pentru care s-a întâmplat acesta mai degrabă decât
altul. Totuşi, oricât de sigure ar fi evenimentele, aceste adevăruri nu încetează de a fi
contingente, ele fiind întemeiate pe liberul arbitru al lui Dumnezeu şi al creaturilor este

14
Janice Thomas, op. cit., p. 127
15
Corespondenţa lui Leibniz cu Arnauld (1686-1690). A. Arnauld către Langraf. Extras dintr-o scrisoare datată din
13 martie 1686. În : G. W. Leibniz, Opere filosofice I, Traducere de Constantin Floru. Studiu introductiv de Dan
Bădărău, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 158

7
adevărat că alegerea lor îşi are totdeauna temeiurile sale – aceste temeiuri însă înclină fără a
necesita.”16
Părintele Arnauld nu poate vedea cum mai poate fi prezent liberul arbitru al persoanei în
viziunea lui Leibniz. El nu poate înţelege cum aceste temeiuri înclină fără a necesita. Deoarece
toate acţiunile pe care le pot alege şi realiza în mod liber deoarece am dorit să fac în acest fel au
fost de fapt realizate să se întâmple prin actul creativ al lui Dumnezeu la începutul istoriei
umane. Adevărul afirmaţiei despre acţiunea mea „am făcut într-un fel sau altul” este un adevăr
necesar, făcut astfel de către actul creativ singular şi original al lui Dumnezeu.
Leibniz răspunde acuzându-l pe Arnauld de confuzia a două tipuri de necesităţi: absolută
şi ipotetică. Filosoful german consideră că teologul francez trebuia să facă distincţia: „între ceea
ce Dumnezeu este liber să facă, în chip absolut, şi ceea ce el se obligă să facă în virtutea unor
rezoluţii deja luate – şi el nu ia nici o decizie care să nu ţină seama de totul.”17 Dumnezeu vede
întreaga istorie într-o singură viziune şi îl creează pe Adam ştiind că posteritatea sa şi acţiunile
urmaşilor vor fi într-un anume fel. Astfel, tot ceea ce se întâmplă în istorie este ipotetic necesar.
Cunoaşterea anticipată a istoriei de către Dumnezeu şi a modului exact în care aceasta se
derulează oferă Creaţiei sale exact acea perspectivă pe care Dumnezeu a ales-o, dar aceasta nu
înseamnă că acţiunile noastre sunt predeterminate.
Părintele Antoine Arnauld însă nu este convins de aceste argumente, oarecum ambigui,
din două motive. În primul rând, el citează autoritatea biblică conform căreia Dumnezeu, în
momente specifice ce au urmat Creaţiei, a influenţat oameni particulari şi a intervenit în
evenimente istorice. Din acest motiv, Leibniz apare ca fiind împotriva autorităţii atunci când
spune că Dumnezeu acţionează „odată pentru totdeauna” şi anume doar atunci când creează.
În al doilea rând, Arnauld obiectează la ceea ce el consideră distrugerea distincţiei dintre
adevărurile necesare şi cele contingente. Leibniz consideră părintele Arnauld ar impune prin
teoria sa asupra raportului necesar dintre un concept şi toate determinaţiile sale o reducere a
adevărurilor doar la cele necesare. Filosoful german rămâne convins de adevărul său, pe care îl

16
Corespondenţa lui Leibniz cu Arnauld (1686-1690). Leibniz către Prinţul Ernst, Langraf de Hessa. În: Leibniz,
Opere filosofice I, Traducere de Constantin Floru. Studiu introductiv de Dan Bădărău, Editura Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1972, pp. 154-155
17
Ibidem, p.161

8
reia şi în Eseurile de teodicee, unde insistă pe faptul că armonia prestabilită înclină spiritele, fără
a le şi obliga în chip necesar într-o anumită direcţie sau alegere.

Concluzie

Prin faptul că este conştientă de sine, monada spirit este capabilă de alegere liberă în
cunoştinţă de cauză asupra alegerilor sale şi înţelege faptul, cu adevărat tulburător, că în cazul
său, şi poate numai al său, Dumnezeu nu o şi poate obliga în a lua anumite decizii. Datorită
armoniei prestabilite monada spirit este înclinată spre anumite lucruri în virtutea concatenării ei
cu celelalte monade, ce nu posedă conştiinţă de sine ci doar percepţie sau memorie, fiind astfel
constrânse spre anumite comportamente predeterminate în chip precis. Spre exemplu, monada
spirit chiar dacă este înclinată, în virtutea armoniei prestabilite, să determine trupul pe care îl
domină ca atunci când se instalează setea, să bea apă, totuşi nimic nu o obligă să facă acest lucru.
Dacă am traduce acest aspect al diferenţei dintre înclinaţie şi obligaţie în sensul unei
antropologii filosofice, omul, al cărui Eu sau Sine, în esenţa sa, este o monadă spirit, poate lua,
dacă doreşte acest lucru, decizia absolut liberă de a nu bea apă, revoltându-se astfel pe legătura
pe care Dumnezeu, în virtutea armoniei prestabilite, i-a rezervat-o în compania celorlalte monade
care îi alcătuiesc, prin apetiţie, percepţie şi memorie, corpul şi sufletul în întregul său. Astfel
dreptul de a spune „Nu” este privilegiul regal al oricărei monade spirit ce trăieşte în maxima
proximitate a lui Dumnezeu.

Bibliografie

1. G. W. Leibniz, Opere filozofice I. Monadologia, Traducere de Constantin Floru. Studiu

introductiv de Dan Bădărău, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972
2. Janice Thomas, The Minds of the Moderns - Rationalism, empiricism and Philosophy of
Mind, Acumen Publishing Limited, 2009
3. G. W. Leibniz, Philosophical Essays. Principles of Nature and Grace, Based on Reason,
Translated by Roger Ariew and Daniel Garber, Hackett Publishing Company,
Indianapolis & Cambridge, 1989
4. G. W. Leibniz, Opere filosofice I. Monadologia, Traducere de Constantin Floru. Studiu
introductiv de Dan Bădărău, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972
5. G. W. Leibniz, Opere filosofice I. Disertaţie metafizică, Traducere de Constantin Floru.
Studiu introductiv de Dan Bădărău, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972

9
 6. Corespondenţa lui Leibniz cu Arnauld (1686-1690). În : G. W. Leibniz, Opere filosofice
I, Traducere de Constantin Floru. Studiu introductiv de Dan Bădărău, Editura Stiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972

10

View publication stats