Filosofia orientală antică

Geneza filosofiei chineze. Noțiuni fundamentale

China este unul dintre cele mai vechi state ale civilizației umane. Primele idei filosofice
apar odată cu tranziția societății chineze la sclavagism. Panorama ideilor filosofice chineze este
extrem de bogată și în mare măsură reflectă viața cotidiană a oamenilor, aspirațiile și proiectele
lor. Statul chinez era un stat de tip oriental, despotic și cu organizare socială ierarhică. Împăratul
dispunea de o putere nemărginită, deținea puterea absolută, din punct de vedere politic era
primul administrator, din punct de vedere ideologic era primul preot, iar din punct de vedere
economic era stăpânul tuturor pământurilor, ceea ce însemna pe atunci cea mai mare bogăție. În
lipsa unor legi, ordinele acestuia deveneau legi pentru toți, iar administratorii locali, realizatorii
ordinelor împăratului, deveneau foarte rigizi și aspri în comportarea cu oamenii simpli.

Relațiile dintre chinezi erau supuse riturilor. Ritul era fundamentul relațiilor sociale, el
determina legăturile dintre păturile sociale, dintre vii și morți. Prin imtermediul riturilor se
adresau spiritelor, fenomenelor naturii. Viața celor vii era o permanentă dare de samă în fața
celor morți, cărora li se aduceau mereu sacrificii, inițial și persoane umane.

Alt izvor al ideilor filosofice a fost mitologia. Pentru miturile vechi chineze a fost
caracteristică opinia, cum că lumea a provenit din haos. Iar două forțe cosmice„ Yang” și „Yin”,
lumina și întunericul au participat la crearea lumii. „Yang ”este considerat puterea activă și este
identificat cu cerul, soarele, ziua, masculinul .„Yin ” este considerat puterea pasivă și este
identificat cu pământul, luna, noaptea, femininul. Aceste forțe fiind contradictorii pot exista doar
împreună. Există semnul „Yang” „Yin” în forma unei sfere cu părți de culori opuse alb-negru,
ceea ce vorbește despre contradicțiile naturii însăși .

Încetul cu încetul se cristalizează noțiunea „Dao” care va juca un rol important în filosofia
chineză. Dao s-ar traduce în limba română prin cuvântul „cale”. El este considerat o lege
impersonală universală cărei i se supun toate lucrurile și fenomenele naturii și societății, o lege
atât cosmică, cât și socială de conduită. În viața chinezilor morala joacă un rol aparte, ea este
legată de raporturile sociale de supunere. În cadrul ei s-au format astfel de categorii etice ca „li”
ce înseamnă supunere, rit, „seao”- stimă față de părinți, „di”- respect față de fratele mai mare.
Psihologia vechiului chinez în general întruchipa supunerea celor mici față de cei mari, iar în
cadru social, a celor slabi față de cei puternici și bogați.

Aceste idei au căpătat o dezvoltare treptată în cărțile vechi ale Chinei, care au pus
fundamentele culturii acestei țări: „Cartea cântecelor”, „Cartea istoriilor”, „Cartea prefacerilor”,
„Cartea riturilor”, și cronica „Ciun-țiu”. Ele au format concepția despre lume a fiecărui chinez
cărturar. Caracteristic este pentru chinezii antici încercarea de apune problema elementelor
primare ale devenirii și formării lumii. Astfel în „Cartea istoriilor” se descriu cinci elemente ale
devenirii lumii: apa, focul, lemnul, metalul și pământul.
 Ideile acestea au stat la baza formării și dezvoltării filosofii chineze. În China Antică au
existat șase școli filosofice: confucianismul, moismul, daosismul, legismul, școala naturfilosofică
și școala numelor.

Școlile filosofice chineze

Confucianismul

Fondatorul acestei școli a fost gânditorul și filosoful Cun-Fu-tze, anii de viață 551-479
p.e.n., latinizat numele acestuia este Confucius. Vine dintr-o familie nobilă care sărăcise, de
aceea de mic copil a fost nevoit să muncească. Învățătura o începe de abia la vârsta de 15 ani, dar
cu vremea a devenit unul dintre cei mai iluștri pedagogi ai Chinei și unul dintre marii gânditori
atât a Chinei, cât și a umanității. La vârsta de 50 de ani a fondat școala sa personală în care
discipline de bază se considerau: etica, politica, limba, literatura, muzica. Personal a fost
preocupat de viața politică în statul Lu unde a fost mare demnitar de stat.

Învățătura filosofică a lui Confucius s-a bazat pe ideile vechi tradiționale, care veneau din
concepția mitologică despre lume, descrise în cele cinci cărți vechi chineze, pe care însăși
Confucius le-a redactat (Cartea istoriilor, Cartea prefacerilor etc.). În tradiția străveche chineză
un rol important l-a jucat credința în puterea supremă a Cerului. Și pentru Confucius, de
asemenea, Cerul era puterea supremă în Univers. După Confucius Cerul supraveghează mersul
lucrurilor pe pământ, are grijă de dreptate, el determină soarta oamenilor. Cerul este Dao.
Confucius menționa, că viața și moartea este determinată de soartă, iar nobleța și bogăția depind
de voința Cerului. Ca și în tradiția veche Confucius cerea, ca spiritele morților să fie respectate și
să li se aducă sacrificii. Dar, totuși, grijă trebuie să li se poarte, mai întâi, celor vii și apoi
morților.

În concepția lui Cun-Fu-țze problemele cosmologice n-au găsit dezvoltare. Înțeleptul a creat
o concepție antropocentrică, în care problema umanismului este primordială. În centrul atenției
școlii confuciene a fost societatea și relațiile sociale, educația, problemele conducerii unui stat.
Cun-Fu-țze susținea că starea în care se află societatea chineză nu este favorabilă unei dezvoltări
ascendente și că idealul unei comportări civilizate se află în trecutul istoric al Chinei, Acest tip
de gândire în genere era caracteristic gândirii istorice chineze antice. Anume, în trecut oamenii se
stăruiau să se perfecționeze, desăvârșească, ei se îndepărtau de cei care aveau o comportare
urâtă, neadecvată, evitau societatea în care lipsea ordinea. În prezent, oamenii nu sunt
cointeresați de nivelul său moral, ci sunt preocupați de săvârșirea unor fapte neleguite, de rele, de
minciuni.
 Confucianismul este îndreptat spre desăvârșirea intelectuală și morală a personalității
umane. În legătură cu această misiune Confucius a creat concepția omului ideal – bărbatului
nobil, or bărbatului ales, cum îl numește autorul, stare care poate fi atinsă nu prin starea socială
(bogăție, avere, post), ci prin educația calităților superioare morale și culturale. Omul ales trebuie
să dispună de o calitate deosebită, pe care Confucius o numește „Jen” – omenie, respect față de
oameni. Această virtute se reflectă prin sinceritate, credință și justețe. Un rol important în
concepția bărbatului nobil îl joacă conceptul „seao” – respectul față de părinți și în genere față de
cei mai în vârstă. Pentru Confucius comportarea unui om nobil trebuie să se bazeze pe
reciprocitate, omenie, calea de mijloc, toate aceste virtuți sunt elemente ale legii Dao. Legea
trebuie să fie urmată de orișice om, care vrea să trăiască împăcat cu sine însăși și cu Universul.
Omul care urmează calea Dao este un om fericit.

Calea de mijloc este o stare medie de comportare cu oamenii din jur, când aceștia află
măsura, mijlocul dintre iritabilitate, nestăpânire și prudență. Oamenii, obișnuit, nu sunt în stare
să găsească această măsură și sunt or prea nestăpâniți or invers, prea prudenți.

Școala lui Confucius pregătea dregători de stat, de aceea problemele conducerii statului au
ocupat un loc aparte în cercetările confuciene. După părerea Lui Confucius statul trebuie să fie
organizat, după exemplu familiei, doar statul nu este altceva, decât o familie mai mare. De aceea
Imperatorul trebuie să fie ca un părinte, iar supușii ca și copiii lui. Din această relație va reieși
comportarea părților: împăratul trebuie să fie responsabil, grijuliu, iar supușii ascultători. Dacă
conducătorul țării urmează calea Dao, atunci oamenii se vor supune. Conducătorul trebuie să fie
exemplu pentru toți în comportare, să folosească convingerea și nu forța.

Sensul filosofiei sale, Confucius a determinat-o astfel: „Nu fă la nimeni, ceea ce nu-ți dorești
ție”.

Lucrarea principală a lui Confucius se numește „Analecte”. Aceasta reprezintă un șir de

convorbiri a Învățătorului cu discipolii săi. Discipolii dau întrebări, iar învățătorul răspunde.
Răspunsuri înțelepte, de aceea este bine să fie răsfoită de orișicine, care se vrea cult. De
exemplu, pentru studenți Confucius spune: „ Cel ce învață și nu gândește, nimic nu dobândește.
Pe cel ce nu învață și doar gândește mare pericol îl pândește”. Or pentru cei ce vor să devină
personalități are următorul sfat: „Omul superior întâi făptuiește și apoi pe temeiul faptelor
vorbește”.

Moismul

Fondatorul moismului este gânditorul Mo-țze, a trăit în secolele V-IV î.e.n. Mo-țze pune la
baza concepției sale filosofice principiul iubirii generale față de tot ce există. Moiștii utilizează
teza principală preluată din gândirea mitologică a chinezilor despre lume, cum că Cerul este
puterea supremă a Universului, el creează și dirijează tot ce există, în aceste condiții el poartă
grijă tuturor oamenilor, îi iubește pe toți. Mo-țze menționa că Cerul nu vrea ca un stat mare să
năvălească asupra statelor mici, ca o familie puternică să asuprească o familie slabă, ca cel bogat
să-l fure pe cel sărac, hâtrul să-l amăgească pe cel naiv. Chiar invers, Cerul vrea ca oamenii să se
ajute unii pe alții, cel bogat pe cel sărac, cel învățat pe cel neînvățat, bogăția să fie împărțită între
oameni. Cerul dorește ca cei mari să conducă țara așa, ca pe pământ să se instaleze regulile
cerești. De aceea, Cerul este modelul de care trebuie să se conducă împăratul.

Filosofia moiștilor este antropomorfică, Cerul este înzestrat cu calități umane – are voință,
iubește, pedepsește etc.

Moiștii neagă concepția confuciană despre rolul sorțiii în viața omului. Ei consideră că
confucianismul neagă sensul vieții umane. După confucianism Cerul nimic nu determină concret.
Oamenii sunt liberi să-și creeze soarta. Ca și Cerul, oamenii sunt datori să se iubească unii pe
alții. Lipsa unei iubiri generale este cauza tuturor dezordinilor de pe pământ. Pentru moiști
poporul este valoarea supremă. Voința oamenilor coincide cu voința Cerului. Iubirea Cerului față
de omeni, în primul rând, este iubirea lui față de oamenii simpli.

Moiștii consideră, că față de tradiții este necesar să avem o atitudine critică, pentru că în
tradiții se conțin un șir de elemente negative legate de trecutul istoric. De aceea, moismul critică
poziția confucianismului față de tradiție. Noul, spun ei, conține elemente pozitive, necesare
dezvoltării societății. De asemenea aveau atitudine critică și față de legile statului, considerându-
le un remediu de dirijare a oamenilor. Pentru ca acestea să fie bune pentru dirijarea vieții sociale,
ele trebuie să fie coordonate cu voința Cerului, deci cu iubirea generală.

Daosismul

Fondatorul daosismului este filosoful chinez Lao–țze, anii vieții 604-531 î.e.n. Alături de
confucianism, daosismul este una dintre cele două școli de bază ale Chinei Antice. Ideea
principală pe care se bazează concepția filosofică daosistă este învățătura despre Dao – calea
eternă, veșnica legea apariției spontane, dezvoltare și dispariție a Universului.

Dao, astfel cum îl înțeleg daosiștii, este compus din două părți contrar opuse: Dao cu nume
și Dao fără nume. Inițial Dao este Neant, de aceea că el nu are nume, dacă primește nume, el
devine Ființă. Despre Neant se poate vorbi doar negativ, adică - nu există. Dacă ceva există,
acesta este de acum Ființa.

Ființa, care are nume, este Dao cu nume, analogicul fizic al căruia este pământul, cerul.
Neantul naște Ființa. Substanța fundamentală a tuturor fenomenelor și lucrurilor este Neantul.
Dar lucrurile sunt trecătoare, temporale și se întorc în Neant, unde-și găsesc eterna liniște.
Aceasta întoarcere este unica mărime constantă a lucrurilor.
 Dao fără nume este începutul a tot ce este, a tuturor lucrurilor, inclusiv a cerului și
pământului. Cine cunoaște pe Dao fără nume știe multe, știe cauzele apariției lucrurilor. Cel ce
cunoaște nu spune. Pe acest Dao este imposibil să-l cunoască orișicine, îl cunosc doar înțelepții.
Dao- cauza tuturor lucrurilor se află în Cer, când îl vom ști vom cunoaște și formele lui de
întruchipare.

Deosebirea fundamentală a daosismului de celelalte școli constă în faptul, că pentru ei

principiul universal este Dao, iar pentru celelalte școli principiul de bază este Cerul. Dao este
primar față de Cer, Cerul față de pământ, pământul față de oameni, de aceea înțelepții se supun
direct lui Dao, pentru că el supune tot ce există. Pe când ceilalți se supun legilor pământului.

Legismul

Legismul a apărut în secolul al VI-lea p.e.n. Reprezentanții de bază au fost Șan-Ian, Hani-Făi-
țze. În calitate de școală filosofică a apărut și s-a dezvoltat într-o luptă continuă cu
confucianismul, împreună cu aceasta s-a străduit să creeze un stat puternic, bine dirijat, având
însă pentru rezolvarea acestei probleme idei filosofice și metode de realizat acest proiect diferite,
dacă nu opuse. Dacă confucianismul reieșea din calitățile morale ale omului, atunci legismul se
baza pe lege, și demonstra că legea nu este compatibilă cu morala.

Legiștii au creat concepția statului despotic, bazat pe egalitatea tuturora în fața legii. În
această concepție statul nu mai este o familie, ca în concepția lui Confucius, conștiința, morala
este înlocuită cu frica. Locul conducătorului înțelept și blând îl ocupă funcționarul de stat,
birocratul. Scopul principal al statului devine lupta cu alte state pentru cotropire, lărgirea
hotarelor statului. În condițiile unei asemenea transformări a statului și a scopurilor acestuia
legiștii considerau că din viața societății trebuie excluse toate sferele care nu sunt necesare –
artele, filosofia. Statul are nevoie doar de sectorul agricol, în plus sunt atât meșteșugăriile, cât și
negoțul. Acestea erau prigonite.

Bazele teoretice ale legismului au fost puse de o serie de filosofi, printre care cei mai
importanți au fost Șan-Ian și Hani-Făi-țze. Șan-Ian a fost primul filosof practic, mare demnitar
de stat în împărăția Țin, consilierul împăratului. A elaborat o serie de reforme care au introdus
proprietatea privată asupra pământurilor arabile, sistemul de răspundere personală și sub
influența acestuia s-a familiarizat în comportarea chinezilor cârdășia, denunțurile. Bunătatea și
omenia în procesul de conducere a statului, după el, sunt începuturile și cauzele tuturor relelor.
Statul trebuie condus cu ajutorul sistemului de pedepse și recompense. De aceea, în stat trebuie
să fie legiferat un sistem rafinat de pedepse. Pedepsele trebuie să fie aspre. De asemenea pentru
dirijarea statului trebuie să fie dezbinați oamenii prin intermediul bănuielilor reciproce. După
moartea împăratului Șan-Ian a fost căznit.i

Un alt filosof care a reprezentat școala legiștilor a fost Hani-Făi-țze. În interesul acestei
școli a utilizat ideea despre natura rea a omului și necesitatea unificării gândirii. El considera că
natura omului în general nu poate fi transformată spre bine, omul poate fi doar dirijat cu ajutorul
pedepsei și fricii de pedeapsă. Filosofia, spunea el, este dăunătoare oamenilor, aceasta prezintă
oamenilor forme neînțelese pentru comportare, de aceea încurcă oamenii, seamănă discordie și
amestecă în procesul de dirijarea a statului. Sistemul lui filosofic a fost introdus în viața statului
Țin. Împăratul a primit proiectul lui Șuni-țze, ucenicul lui Hani-Făi. În rezultat, toate școlile
filosofice au fost închise. Cărțile, după legea primită, trebuiau arse. Cei care nu se supuneau erau
trimiși la ocnă, la construcția marelui zid chinez, unii erau chiar castrați. Mulți filosofi au fost
nimiciți fizic, înecați în tualete. Puteau fi păstrate doar cărțile de medicină, agricultură, vrăjitorie.
După moartea împăratului Ci-Huan tradițiile au fost restabilite, dar în ele se implantase de acum
părerile legiștilor.

Geneza filosofiei indiene. Noțiuni fundamentale

Filosofia indiană apare la mijlocul primului mileniu î.e.n. Societatea indiana veche era
împărțită în patru caste (varne). Fiecare castă era de tip închis și ocupa un anumit loc în societate.
Castele erau endogame, căsătoriile se permiteau doar în interiorul castei la care aparține
persoana. Apartenența la una dintre caste se transmitea din generație în generație. Munca
intelectuală devenise monopolul castei preoților (brahmanilor). Numai brahmanii aveau dreptul
să învețe pe alții textele sfinte, se efectueze riturile religioase. Kshatrya dețineau puterea militară.
Casta vaisha se ocupa de munca agricolă, negustorie și meserii. Vaisha, în general, erau sătenii.
Din ultima castă făceau parte shudra, oameni fără drepturi, impuși să efectueze muncile cele mai
josnice. Bărbații din primele trei caste se numeau „născuti de două ori” pentru că aveau dreptul
la învățătură, drept, pe care nu-l aveau shudrii și femeile. După lege ultimii nu se deosebeau de
animale. Ei puteau fi izgoniți, nimiciți fizic.

Structura socială de caste a jucat un rol important în formarea concepției indienilor vechi
despre lume și în dezvoltarea ideilor filosofice.

Cel mai vechi izvor al culturii indiene este culegerea de texte Veda, ce în traducere ar însemna
cunoștințe, de fapt este vorba despre cunoștințe sacre, revelate oamenilor. Vedele sunt compuse
din patru părți: Samhitul, Brahmanul, Aranyake, Upanișade,

Samhitele sunt o culegere de imnuri și mantre pentru proslăvirea zeilor. Există patru
Samhite „vedice”: Rig-Veda, Sama-Veda, Yajur-Veda, și Atharva-Veda.

Brahmanele sunt, mai întâi de toate, comentarii la Samhit, în care se dă o mare importanță
explicării sensului sacramental al riturilor religioase de sacrificare.
 Aranyakale, sunt partea de concluzii ale Brahmanelor, care includ discuții și interpretări ale
ritualurilor periculoase și altor materiale adiționale.

Upanișadele sunt opere filozofice în formă dialogată. Discută problemele naturii filosofiei și
destinului sufletului, și conțin unele interpretări mistice și spirituale ale Vedelor. Pentru mult
timp au fost considerate scopul și esența Vedelor, și de aceea sunt cunoscute ca Vedanta
(„sfârșitul Vedelor”). Luate împreună, reprezintă baza școlii Vedanta.

În Vede se conțin un șir de fragmente filosofice. Anume aici se formează ideile, concepțiile
principale ale filosofiei indiene: brahman, atman, carma, samsara, dharma, mokșa, nirvana care
vor sta la baza gândirii filosofice din India.

Probabil, imnurile din Vede au fost o operă colectivă. În ele se proslăvesc zeii și puterile
naturii. Forțele naturii erau considerate drept zeități puternice, înțelepte și milostive. Către ei se
adresau cu rugăminți, spre a-i îmbuna, li se aduceau sacrificii. Se considera că viața omului,
bunăstarea, longitudinea vieții, succesul, bogăția și fericirea depind de aceste sacrificii.

În imnul lui Nasadiu se desfășoară ideea genezei Universului. Se susținea că în starea

inițială și cea mai simplă Ființa reprezenta ceva unitar, amorf, nedezmembrat, lipsit de un
conținut concret. Și în sensul acesta nu se poate spune nici că există, nici invers. Atunci n-a
existat nici Ființă, nici Neant, n-a existat nici spațiul aerian, nici cerul deasupra lui. Primul
impuls al diferențierii lumii a fost dorința. Unitarul sub acțiunea ei se divizează în două părți
contrar opuse: Ființa și Neantul, sus – jos, zi – noapte, moarte – eternitate.

Următoarea problemă elaborată în Vede este întrebarea despre substanța lumii. Textele din
Vede arată cât de dificilă, a fost calea spre elaborarea și rezolvarea acestei probleme a filosofiei.
Pentru dezvoltarea acestei idei o importanță deosebită au avut textele din Atharva-Veda,
Aranyaka, Brahmane, în care au fost elaborate noțiunile Prajapaty, Scambha, Prana.

Conceptul Prajapaty desenează ființa primordială din Univers, Omul primordial, care fiind
sacrificat a dat început a tot ce există.

Conceptul Scambha (în traducere „suport”, susținător) reprezintă încercarea de a concepe

și a formaliza ultimul suport al tuturor lucrurilor. Autorii concepției reiese din ideea că toate
suporturile singulare au un suport comun (suportul suporturilor) care susține, unește toate
celelalte forțe, cât de mari și puternice n-ar fi ele (Purușa, Prajapaty etc.) Reiese că Skambha,
„Susținătorul” este considerat primul principiu, atât cauză eficientă, cât și materială a
Universului.
 Conceptul Prana (respirație, răsuflare). În cărțile de comentarii ale Vedelor obiect de
admirație, de închinăciune devine Acela care se află dincolo de lucruri și de fenomenele naturii,
cu alte cuvinte, cea ce formează fundamentul, baza lor. Dacă omul ar fi lipsit treptat de auz,
vedere, miros etc. , este scris în aceste tratate, el n-ar muri, dar dacă ar fi lipsit de respirație,
atunci el va muri. Deci suportul omului este respirația. Corpul este doar un înveliș, care ascunde
ceva viu, și anume Prana care respiră, Suflul Vieții. Prana este respirația vieții. Puterea vieții.
Concepția aceasta este dezvoltată în Upanișade. Prana se identifică cu Atmanul (Sufletul), apoi
cu Brahmanul. Brahmanul are o identificare compusă, ba este Dumnezeu, ba Sufletul universal,
Sufletul Absolut. Deci căutările în domeniul substanței universale s-a terminat evidențierea
ideilor de suflet (Atman) și Dumnezeu (Brahman).

Relația om – substanța universală

După cum estre scris în Upanușade, lumea a apărut din Brahma, substanța universală, iar la
sfârșit se va întoarce din nou în Brahma. În ce privește omul, acesta poate face această întoarcere
mai repede decât lucrurile și ființele lipsite de conștiință. De fapt, acesta și este, și trebuie să fie,
scopul fiecărei ființe umane, întoarcere în substanța universală pentru a afla liniștea eternă.

Problema relației dintre om și substanța universală capătă un caracter etic. Cum a fost
remarcat anterior, toți oamenii aparțin anumitor caste, ordinea lor este următoarea, de la castele
superioare spre cele inferioare:

Casta brahmanilor
Casta conducătorilor militari și a politicienilor (Kshatria)
Casta Vaisha (oamenii simpli)
Casta shudra

Fiecare castă are legea sa de comportare, numită dharma, care nu poate fi încălcată, fără a fi
pedepsit. Pentru a avansa în ierarhia castelor trebuie urmată numaidecât dharma castei. Răsplata
pentru viața anterioară o face legea universală carma. Aceasta, mai poate fi numită soarta. În
concepția indușilor vechi sufletul uman nu prea are ceva comun cu corpul, sufletul este etern, iar
corpul este doar o haină temporală a acestuia. Ei susțin că sufletul trece dintr-un corp în altul.
Hotărârea o ia carma, ea răsplătește sufletul cu o viață nouă în alt corp în dependență de
comportarea omului în viața anterioară. Anume, după moarte se fac aceste treceri. Unii trec în
castele superioare, iar alții în cele inferioare. Din castele superioare sufletul poate migra în
substanța universală. Trecerea continuă a sufletului dintr-un corp în altul este numită samsara sau
suferință. Pentru a ieși din cercul samsarei, trebuie eliberat sufletul (mukty), iar întoarcerea în
substanța universală este numită nirvana, adică primirea liniștei eterne. Pe baza acestor idei se
formează școlile filosofice indiene. Acestea se separă în două părți, cele care recunosc
autoritatea Vedelor ( astica) – Vedanta, Mimansa, Samkya, Ioga, Nyaya, Vaișeșica și cele care
nu recunosc autoritatea Vedelor (Nastica) – Budismul, Jainismul, Carvaca.
Budismul

Prin secolele 7-6 î.e.n., când monopolul ideologic în India îl dețineau brahmanii apare o
învățătură nouă, opusă brahmanismului, budismul, care mai târziu devine religie, ce s-a
răspândit, mai ales, peste hotarele Indiei, în China, Japonia, Tibet. Acesta a supus criticii unele
laturi ale brahmanismului, mai ales, riturile, ca forme exterioare și superficiale ale religiei,
investigațiile abstracte, dogmatismul, caracteristice brahmanismului.

Fondatorul budismului a fost principele indian Siddhartha Gautama, numit Buda (luminatul,
deșteptatul). Budismul este o învățătură existențială a omului. Legea esențială a comportării
umane, este: a nu pricinui nimănui rău. Pentru budism binele și răul sunt antipozi absoluți. Răul
făcut naște numaidecât alt rău.

După cum menționasem anterior, cultura veche indiană se sprijină pe ideea că suferințele
sufletului uman în viața pământească sunt o pedeapsă pentru greșelile comise în trecut.
Suferințele pot fi oprite, sfârșite, dacă ființa umană va duce o viață evlavioasă, cuvioasă, în acest
caz sufletul se va întoarce în substanța inițială, în Brahmanul Absolut. Și atunci se va sfârși
procesul transmigrării sufletului. Însă, atât timp cât omul comite greșeli, sufletul lui va fi
pedepsit cu o nouă viață pe pământ.

Buda pune în fundamentul filosofiei sale o teză și mai pesimistă decât în brahmanism și
susține că viață în general este sujferință. Dacă am cunoaște cauza suferinței, am putea găsi o
cale de a opri, finisa suferința. Și cauza suferinței, după Buda, este următoarea: suferința este
provocată de dorințele noastre, plăcerile noastre și, mai întâi de toate, suferința este provocată de
plăcerea de a trăi, dorința de viață. E posibilă nimicirea completă a acestei dorințe, în cazul când
se refuză la ea, consideră Buda. Pentru aceasta este nevoie de o cale justă, deoarece dorința de a
trăi, de a primi plăceri este foarte puternică și nu este ușor s-o birui. Această cale Buda a descris-
o printr-un șir de reguli, de care omul trebuie să se conducă în viață.

Prima regulă se consacră pregătirii ferme a omului de a-și transforma viața aplicând
adevărurile budiste. Următoarele reguli descriu normele de conduită de care trebuie să se
conducă budistul:

1) reținerea de la minciună, clevetire, vorbe vulgare și ușuratice;

2) să nu se pricinuiască rău, daună la tot ce este viu (regula este numită „ahimsa”)
3) reținerea de la furt;
4) a trăi din muncă onestă;
5) a lupta cu ispita și gândurile rele;
6) înțelegerea caracterului trecător al existenței;
7) izolarea de tot ce te leagă de viață – repulsie față de corp, afecțiuni, rațiune;
8) îndreptarea corectă a gândirii, concentrarea în sine.

Concentrarea corectă constă din patru trepte care trebuie parcurse de un budist:

Prima – concentrarea rațiunii pure, netulburate pentru înțelegerea și tălmăcirea

adevărurilor;

A doua – credința în adevărurile budiste și atingerea echilibrului sufletesc și a fericirii

supreme;

A treia – eliberarea de bucurie și de simțul trupescului;

A patra – atingerea calmității și indiferenței totale. Această stare este numită Nirvana. Din
punct de vedere fiziologic și psihic starea Nirvanii este o liniște sufletească, dar în budism
aceasta este starea superioară a concentrării, și anume, eliberarea (mokșa). Budismul consideră
că Nirvana poate fi atinsă în viața această, pe când alte școli indiene consideră că Nirvana poate
fi atinsă în cealaltă lume.

Charvaka (Lokayata)

Filosofia charvaka se află oarecum într-o parte de școlile filosofice indiene. Școlile
filosofice indiene în majoritatea lor sunt teosofice ( teosofie - înțelepciune religioasă) pe când
filosofia charvaka a dezvoltat, îndeosebi, elemente materialiste ale concepției despre lume, iar
din punct de vedere etic, aceasta se fundamentează pe principii hedoniste. Traducătorii
termenului hindus lokayata spun că acesta ar însemna „dinspre lume”, adică filosofia charvaka ar
veni să ne aducă concepțiile cotidiene ale oamenilor despre lume. Cu toate că, se presupune că
fondatorul acestei școli ar fi Brihaspati, sunt și alte izvoare care susțin, că fondatorul școlii ar fi
discipolul lui Brihaspati, Charvaka.

Reprezentanții școlii considerau că natura este formată din elemente materiale primare. În
afara acestor elemente și a combinațiilor formate din ele nu există o altă realitate. Credința în
existența forțelor supranaturale, a sufletului, a lumii de după viață este falsă, iar obiectele acestor
credințe nu pot fi sesizate. Toate lucrurile lumii reale sunt compuse din aer, foc, apă, pământ.
După moarte organismele vii se descompun în elementele inițiale. Conștiința există real, dar ea
nu poate fi proprietatea unei ființe supranaturale, imateriale, ea este proprietatea corpurilor
materiale, organice.
 Pe baza concepției materialiste despre lume, charvaka a construit etica sa, principiile de
conduită a omului în această lume. Omul în viața sa încearcă atât sentimentele și emoțiile de
fericire, plăcere, cât și cele de suferință, durere. Este imposibil de înlăturat suferința, durerea din
viață, dar acestea pot fi reduse la minimum, iar plăcerea, bucuria, fericirea să le mărim la
maximum.

Vedanta

Vedanta prezintă gândirea indusă în toată puritatea ei. Pentru vedanta existența pură este ceea ce
rămâne după ce existentul este unic și indivizibil, existență pură, Brahmanul. Această existență
este universalul însuși, fără forme sau calități, dincolo de spațiu și timp. Tot ce este contingent,
relativ, multiplu sau divizibil, tot ce există în spațiu și timp nu există în realitate, ci este numai o
înveșmântare a absolutului în valul iluziei. Cauza care provoacă această iluzie sunt categoriile
limitative ale corpului, intelectul abstract, simțurile, care creează o personalitate individuală
fictivă. Această personalitate, acest „eu” iluzoriu, trebuie distrus pentru a ajunge la existența
necondiționată, deoarece în fiecare om există și trăiește un Brahman.

Texte complementare pentru pregătirea temei

Morala chinezilor se bazează pe codul moral a marelui gânditor Confucius, care a trăit în
secolele VI-V î.e.n. Învăţătura lui a fost canonizată şi s-a transformat în religie. Până la
instaurarea socialismului în China confucianismul a fost ideologie de stat şi regulile înaintate de
el pentru comportare au fost considerate oficiale. Deci chinezii le cunosc şi le împărtășesc. Acest
cod moral este descris în lucrarea lui Confucius Analecte. Prima regulă, asemenea Decalogului,
este ideatică şi ţine de atitudinea omului faţă de forţele supranaturale. Ea poartă denumirea de
Calea cerului, având în vedere că în cultura chineză Cerul este forţa supremă, această regulă
presupune că orişice om nobil trebuie să se conducă de normele stabilite de Cer, astfel regulile
Cerului să devină reguli de comportare în societate. Regula a doua mai este numită şi Regula de
aur (Su) cere ca în comportarea sa oamenii să nu facă rău la alţii. Următoarea regulă Jen
(Omenia) cere ca fiecare dintre noi să respecte Omul. Regula Li (Buna-cuviinţă) exprimă
atitudinea exterioară a omului nobil faţă de ceilalţi, ceea ce presupune corectitudine, credinţă. Un
şir de reguli în codul moral al lui Confucius sunt dedicate ordinii sociale, forma ei paternalistă
conţine cinci principii: a) relaţia tată- fiu; (Fiul trebuie să respecte tatăl. Tatăl să arăte bunătate.)
b) relaţia frate mare-frate mic; (Fratele mai tânar să fie modest, cel vărstnic să fie blând.) c)
relatia sot-sotie; (Sotia trebuie sa arate supunere sotului. Sotul sa aiba o comportare corecta.) d)
relatia batrâni-tineri; (Tinerii să respecte batrânii, iar batrânii să fie generoși.) e) relatia
conducator-supus; (Supusul să fie credincios conducatorului. Conducatorul să arăte bunăvoință
față de supusi).

Confucius susţinea ideea formării unei societăţi paternaliste, societate care se bazează pe regulile
unei familii bune, familii alese, unde tatăl este tată, iar fiul fiu. În anii socialismului se introduc
alte norme de conduită, care se bazează pe relaţia individ-stat, în care statul este principal, totul
se supune intereselor societăţii. În prim plan numai este omul particular, individul, ci statul. La 4
martie 2006 secretarul general al partidului comunist din China, Preşedintele Republicii
Populare Chineze, Hu Jintao a elaborat codul moral, sau codul de comportare cu denumirea: Opt
virtuţi şi opt vicii. (Criteriile socialiste depre onoare şi infamie)

1. Iubeşte Patria, nu-i dăuna Ei

2. Slujeşte poporului, niciodată nu-l trăda
3. Urmează ştiinţa, nu fi ignorant
4. Fii stăriutor, nu leneş
5. Fii receptiv, ajută-l pe fiecare, nu te îmbogăţi din contul altora
6. Fii onest şi decent, nu încălca principiile pentru bogăţie
7. Fii disciplinat, acţionează în cadrul legii, nu - haosului şi nelegiurilor
8. Trăieşte simplu, munceşte stăruitor, nu trândăvi în confort şi plăceri
Cele opt reguli a lui Hu Jintao sunt reguli colectiviste, omul trebuie în activitatea sa, în gândurile
sale să aibă în vedere în primul rând interesele sociale, interesele statului, el este parte a unui
întreg şi trebuie să slujească acestui întreg. Se impune înţelegerea rolului ştiinţei în viaţa socială.
Omul trebuie să cunoască ce este în realitate. Se cere o atitudine stăruitoare faţă de activitatea de
muncă. Să fii faţă de oameni receptiv, onest, decent, acţionează în cadrul legii, nu te îmbogăţi pe
sama altora, nu permite haosul social.