Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv și

a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învățături duhovnicești care ne arată
că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite
în timpul vieții pe pământ. Avem, deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a
Mântuitorului privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după
moartea fizică a omului.
Starea sufletului după moarte
Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înțelegerea legăturii care există
între viața pământească a omului și viața de dincolo de mormânt a sufletului uman. Ea
ne arată că sufletul omului, după ce se desparte de trup, merge fie în comuniunea
drepților și a sfinților, fie în izolarea păcătoșilor, adică fie în fericita existență a raiului,
fie în nefericita existență a iadului. Această precizare este deosebit de importantă,
deoarece ea ne arată valoarea unică a vieții omului pe pământ. Deși viața omului pe
pământ este una trecătoare, de ea depinde viața netrecătoare a sufletului după moarte,
adică după despărțirea sufletului de trup.
Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după despărțirea sa de
trup nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferență, într-un somn sau într-o amorțire, ci
sufletul are conștiința luminată și poate comunica acolo cu alte suflete, mai ales cu
sufletele drepților din rai care au trăit pe pământ în credință, împlinind voia lui
Dumnezeu în viața lor.
De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conștiente de starea în care se află
și de deosebirea care există între rai și iad. Focul despre care vorbește Evanghelia de
astăzi, adică văpaia în care se afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de unii
Sfinți Părinți ai Bisericii ca fiind o mustrare a conștiinței, un regret, o suferință a
conștiinței pentru faptele rele săvârșite sau pentru binele pe care putea să-l facă omul pe
pământ, dar nu l-a făcut. Cu alte cuvinte, focul nematerial al iadului este durerea
vidului spiritual din sufletului omului nemilostiv, adică inuman.
Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine și rău.
Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări
sociale diferite și două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia toate
zilele sale în multă și mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, vison și haine de in, adică în
haine scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospețe, pe când săracul Lazăr era bolnav,
plin de bube și suferind, iar la suferința lui se adăuga și multă singurătate. El nu mai era
un om printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el
și îi lingeau bubele ca și cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoși
decât omul bogat și nemilostiv care nu-l considera pe Lazăr ca fiind un om, ci un
viețuitor între animale. Vedem, deci, două stări de viață umană diferite, una trăită în
lux, ospețe și veselie, iar alta trăită în sărăcie, suferință și singurătate.
Această prezentare a două stări sociale și spirituale opuse, trăite de doi oameni diferiți,
ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și trăi viața pe pământ în mod
diferit. Însă, după ce viața pământească a bogatului s-a sfârșit, acesta a fost
înmormântat. Ca atare, Evanghelia vorbește numai despre trupul bogatului
înmormântat, fiindcă bogatul era numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme, el
își îngropase sufletul în trup, trăind numai trupește, nu duhovnicește. Sufletul său, în loc
să înduhovnicească trupul său, a devenit cu totul trupesc, ‘s-a făcut țărână’ încă din
timpul vieții. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr Evanghelia spune că
sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, ‘în sânul lui Avraam’, adică în fericita
comuniune a drepților care în timpul vieții lor pământești au împlinit voia lui
Dumnezeu, rugându-se Lui și răbdând toate încercările, necazurile și suferințele, cerând
ajutorul Său.
Moartea schimbă starea vieții omului
În partea a doua a Evangheliei de astăzi vedem cum se schimbă starea vieții bogatului
și a vieții săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe pământ a trăit numai în plăceri
materiale, în consum de alimente și în confort de haine frumoase, acum se chinuiește în
văpaia iadului. Iar săracul Lazăr, cel care a trăit flămând și însetat, bolnav și neglijat de
oameni, se află acum ‘în sânul lui Avraam’, adică în comuniunea drepților care și-au
pus nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.
Ne putem întreba ce fapte a făcut unul sau altul dintre acești doi oameni pe care ni-i
prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat după faptele sale
bune sau rele, încât va fi părtaș al fericirii raiului, dacă a făcut fapte bune, sau se va
chinui în iad, dacă a făcut fapte rele. Nu cunoaștem nici faptele rele ale bogatului
nemilostiv, nici faptele bune ale săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomenește. Nu se
spune pentru care fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad, nici pentru care
fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar că se cuvenea ca cel care a
trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie acum nefericit, iar cel care a suferit pe
pământ să se bucure acum în ceruri.
La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înțelegem că există o dreptate a lui
Dumnezeu, o lege a compensației, a echității. Cei care s-au bucurat prea mult de cele
materiale în lumea aceasta, fără a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile primite și fără
a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viața de
dincolo de mormânt. Dacă citim totuși mai atent, observăm că cei doi oameni, adică
bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, nu au fost judecați în primul rând după faptele lor,
ci după starea duhovnicească a vieții lor. Bogatul nemilostiv a trăit într-o stare
spirituală de totală decădere. El nu mulțumea lui Dumnezeu pentru că i-a dat bogăție,
sănătate și viață fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare,
nerecunoștința, nepăsarea și nemilostivirea l-au ‘coborât’ pe bogatul nemilostiv în iad,
pentru că el devenise deja inuman sau subuman. A ajuns în starea de singurătate a
iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită și milostivă, singura
care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv și sfânt.
Evanghelia de astăzi ne învață că omul trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu tot
timpul urmând pilda și învățătura drepților și sfinților, nu așteptând minuni la tot pasul
și mai ales învieri din morți. De ce? Pentru că învierea sufletului din moartea păcatului
prin rugăciune, pocăință și fapte bune este mai necesară decât a vedea morți înviind din
mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morților din morminte este darul exclusiv al
lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea păcatului cere și osteneală din partea
omului, după cum spune Sfântul Isaac Sirul Milostenia este calea spre mântuire.