CURS . 4.

ANATOMIE

II.ŢESUTURILE

1.ŢESUTUL EPITELIAL
Ţesutul epitelial este caracterizat prin celule care au, in general forma paralelipipedică
sau prismatică, cu foarte putină substanţă intercelulară, încât sunt strâns legate între ele. În
epitelii, substanţa intercelulară este deci o substanţă cimentată.
Ţesutul epitelial se găseşte în organism, fie la suprafaţă, intrând în alcătuirea straturilor
externe ale pielii, fie căptuşind unele cavităţi ale corpului sau ale unor organe.
Clasificare:
1. epitelii de origine ectodermică: epiteliul epidermic, ependimar, plexurile coroide etc
2. . epitelii de origine endodermică: epiteliul diferitelor segmente ale tractului digestiv şi
epiteliul glandular al pancreasului exocrin.
3. . epitelii de origine mezodermică: epiteliul care intra în alcătuirea pleurei, a
peritoneului şi a pericardului.
După modul de grupare a celulelor, ţesuturile epiteliale se pot împărţii în două
categorii :
1. epitelii în care celulele sunt dispuse într-un singur strat şi, se numesc
epitelii unistratificate sau epitelii simple (ex: epiteliul bronhiilor mici);
2. epitelii în care celulele sunt dispuse în mai multe straturi şi, se
numesc epitelii stratificate (de exemplu, epidermul).
După aşezarea lor şi după funcţia pe care o îndeplinesc, epiteliile se împart în patru
categorii :- epitelii: de acoperire, glandulare, de resorbţie, senzoriale.

1. EPITELIILE DE ACOPERIRE

Acoperă suprafaţa corpului sau căptuşesc cavităţile corpului sau ale unor organe.
Ele sunt formate din celule turtite sau prismatice dispuse într-un singur strat sau în mai
multe straturi, alcătuind epitelii simple şi epitelii stratificate.
La unele epitelii cuticula este prevăzută cu cili sau flageli.
1. EPITELIILE DE ACOPERIRE SIMPLE
Aceste epitelii se pot prezenta sub trei aspecte :
a. EPITELIUL SIMPLU PAVIMENTOS
Celulele sunt turtite, de forma unor lame (solzi), cu contur poligonal, şi sunt dispuse într-
un singur strat având aspectul plăcilor unui pavaj . Ele sunt aşezate pe o membrană bazală care le
solidarizează între ele.
El se găseşte, în alcătuirea interna a vaselor sanguine şi limfatice şi a peretelui capilarelor
sanguine şi limfatice şi se numeşte, endoteliu vascular, se găseşte şi în alcătuirea membranelor
seroase (pleura, pericard, peritoneu), unde poartă numele de mezoteliu sau ţesut seromembranos.
b. EPITELIUL SIMPLU PRISMATIC celulele au formă prismatică sau cilindrică şi sunt
dispuse cu axul longitudinal perpendicular pe suprafaţa epiteliului. Acest epiteliu se găseşte în
tubul digestiv, de la cardia până la rect, în trompele uterine, în bronhiile mici şi în canalele unor
glande. Unele epitelii prismatice simple sunt prevăzute cu cili vibratili, cum sunt acelea din
trompele uterine.
c. EPITELIUL PSEUDOSTRATIFICAT
Este tot un epiteliu simplu, ale cărui celule au însa forme şi dimensiuni diferite şi din
aceasta cauza sunt stratificate .Un astfel de epiteliu se găseşte în trahee, în bronhiile mari, in
mucoasa nazala, respiratorie etc.

2.EPITELIILE DE ACOPERIRE STRATIFICATE

După natura stratului superficial al epiteliului celui mai depărtat de membrana bazală, epiteliile
de acoperire stratificate se pot grupa în două categorii : epiteliul stratificat pavimentos şi epiteliul
stratificat prismatic.
a. EPITELIUL STRATIFICAT PAVIMENTOS
Este format din mai multe straturi de celule, dintre care stratul superficial, este alcătuit
din celule pavimentoase (turtite). Celelalte staturi au celule cu forme diferite.
Se găseşte în piele, formând epidermul, în mucoasa bucală, esofagiană, laringiană, în
uretră, cornee etc.
b. EPITELIUL STRATIFICAT PRISMATIC, este format din mai multe straturi de
celule, stratul superficial fiind alcătuit din celule prismatice sau cilindrice, uneori prevăzute cu
cili. Îl găsim la baza epiglotei şi pe fata superioară a vălului palatin etc. Are rol de protecţie
mecanică, de exemplu: epidermul, rolul de barieră: epiteliul vezicii urinare, care împiedică
pătrunderea în organism a unor substanţe din urină.

2.EPITELIILE GLANDULARE
Sunt formate din celule capabile să producă anumite substanţe, pe care le elimină în mediul lor
înconjurător. De obicei, celule glandulare se grupează, formând organe speciale numite glande ;
uneori însa, ele rămân ca celule glandulare izolate printre celulele unor epitelii de acoperire,
exemplu: epiteliul tractului digestiv sau epiteliul traheei, alcătuind celulele mucoase.
CELULE EXCRETOARE SI CELULE SECRETOARE
După felul cum funcţionează, celulele epiteliului glandular se pot împarţi in : celule
excretoare si celule secretoare. Unele celule glandulare iau din mediul lor substanţe
nefolositoare provenite din metabolismul celular, pe care le elimină, fără să le transforme ;
acestea se numesc celule excretoare, iar glandele în alcătuirea cărora intră asemenea celule se
numesc glande excretoare, de exemplu: glandele sudoripare.
Alte celule glandulare au caracteristic faptul că iau din sânge anumite substanţe, din care
elaborează alte substanţe, cu totul deosebite ; acestea poartă denumirea de celule secretoare,
care formează glande secretoare: glandele digestive şi glandele endocrine.

GLANDELE EXOCRINE (glandele cu secreţie externă) sunt caracterizate prin aceea că

produsul eliminat de celulele glandulare se scurge printr-un canal, fie afară din corp, fie într-o
cavitate a corpului. O glandă exocrină prezintă, în general, două părţi : o parte formată din celule
glandulare, care se numeşte adenomer şi o parte formată dintr-un conduct, care se numeşte
canal excretor.
După forma adenomerului, glandele exocrine se împart în trei categorii :
A. GLANDE TUBULOASE, caracterizate printr-un adenomer de forma tubulară care se
deschide la suprafaţa unui epiteliu sau se continuă cu un canal excretor. Glandele tubuloase pot fi
simple sau ramificate.
Glandele tubuloase simple au adenomerul ca un tub simplu, neramificat. La unele, adenomerul
este drept, ca la glandele Lieberkuhn din mucoasa intestinului subţire. La altele, adenomerul
prezintă extremitatea profundă răsucită în formă de ghem, purtând denumirea de glomerul;
asemenea glande se numesc glande glomerate,EX: glandele sudoripare.
Glandele tubuloase ramificate au adenomerul tubulos, ramificat ca la glandele pilorice din
mucoasa stomacală.
B. GLANDELE ACINOASE, se mai numesc şi glande alveolare. Sunt caracterizate prin aceea
că adenomerul are forma unei vezicule dispuse la extremitatea internă a unui canal excretor,
vezicula care se numeşte acin glandular. După numărul acinilor, glandele acinoase pot fi :
simple sau compuse.
-Glandele acinoase simple
-Glandele acinoase compuse
Acinii acestor glande au formă alungită, intermediara intre tub şi veziculă, şi atunci
glanda se numeşte tubuloacinoasă ; din aceasta categorie citam glanda parotida si pancreasul
exocrin.
GLANDELE ENDOCRINE (glandele cu secreţie internă) sunt organe formate din celule
glandulare, care produc substanţe numite hormoni, cu rol foarte important în desfăşurarea
funcţiilor organismului. Aceste glande se caracterizează prin aceea că nu au un canal excretor
prin care hormonul să se scurgă din glandă. În schimb, glandele endocrine au o puternică
vascularizaţie, datorită cărei hormonul este luat de sânge, prin osmoză, şi transportat în tot
organismul.
Există şi celule glandulare capabile să secrete două feluri de produse: un produs, care pătrunde în
sânge, şi un alt produs care se varsă printr-un canal excretor; acesta este cazul celulelor hepatice.
3.EPITELIILE DE RESORBTIE
În procesul de resorbţie, celulele epiteliale primesc prin polul apical diferite substanţe
care, după ce străbat celula, o părăsesc prin polul bazal, trecând în interstiţiile conjuctive, unde se
găsesc capilarele sanguine. Membrana polului apical se caracterizează prin existenta aşa-
numitului platou striat, ex: mucoasa intestinului subţire, a tubilor urinari şi la mezoteliul
peritoneal.
4.EPITELIILE SENZORIALE
Sunt epitelii care s-au diferenţiat pentru a recepţiona excitaţii din mediul înconjurător,
formate din două feluri de celule : celule senzoriale şi celule de susţinere.
1.Celulele senzoriale sunt celule epiteliale care s-au diferenţiat pentru a recepţiona
diferite informaţii din mediul înconjurător şi a determina, prin aceasta, excitaţia celulelor
nervoase cu care se află în legătură. Ele se găsesc, în contact cu mediul înconjurător şi cu
celulele nervoase. Numai în aceste condiţii de dublă legătură celulele senzoriale pot funcţiona.
Se descriu mai multe tipuri de celule senzoriale care corespund diferitelor organe de simt :
- Celulele senzoriale tactile (pătura mucoasă a epidermului),
- Celulele senzorial gustative ( mugurii gustativi, epiteliul mucoasei linguale).
- Celulele gustative recepţionează excitaţiile provocate de anumite substanţe (sapide) care
se pot solubiliza.
- Celulele senzoriale auditive sau celulele senzoriale fonoreceptoare aparţin epiteliului din
care este format organul Corti (din urechea interna).
- Celulele senzoriale statoreceptoare se găsesc în epiteliul petelor (maculelor) auditive din
utriculă şi saculă, şi în crestele auditive din ampulele canalelor semicirculare.
 - celulele olfactive şi celulele vizuale (aceste celule nu pot fi considerate, celule senzoriale,
pentru că ele sunt celule nervoase).
2.Celule de susţinere, sunt celule epiteliale care se găsesc între celulele senzoriale şi au rol
de protecţie . Epiteliile senzoriale joacă un rol foarte important în viata organismului, întrucât
contribuie la realizarea relaţiilor lui cu mediul înconjurător.

Ţesut cuboidal Vilozitate intestinală Ţesut epithelial Alveola pulmonar

simplu polistratificat

Țesut conjunctiv
Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate, între care se află fibre şi substanţă
fundamentală. După consistenţa substanţei fundamentale ele pot fi: moi, semidure, dure şi fluide.
Face legatura dintre diferitele organe, precum şi dintre componentele acestora. Acest tip de ţesut
nu vine însă în legatura directă cu mediul extern sau cu lumenul vaselor.
Este alcatuit din: celule conjunctive, fibre conjunctive şi substanta fundamentală.
I. Fibrele conjunctive sunt de natură proteică. În funcţie de această proteină, ele pot fi: de
colagen, elastice şi de reticulină.
a.Fibrele de colagen se gasesc în toate ţesuturile conjunctive, în alcatuirea ligamentelor şi
tendoanelor. Colagenul se reînoieşte încet, dar cu varsta, fibrele se înmultesc şi se impregnează
cu substanţe minerale şi organice (colesterol), proces numit sclerozare.
b.Fibrele elastice conţin elastină, o proteină elastică, au o compozitie asemanatoare cu
colagenul; prin fierbere elastina nu da gelatina. Ele sunt mai subtiri decat fibrele conjunctive si
mai ramificate.
c.Fibrele de reticulina se gasesc in organele limfopoietice si hematoformatoare: splina,
ficat, maduva rosie, ganglionii limfatici. Contin reticulina, substanta asemanatoare colagenului.
Tesutul conjunctiv contine apoximativ 1/3 din cantitatea totala de apa a corpului omenesc.
II.Substanta fundamentala este produsul celulelor si are rolul de a le separa. Ea contine
in proportii diferite substante minerale, organice (mai ales proteine) si apa; in functie de acestea
substanta fundamentala poate fi: fluida, moale, consistenta, dura.
Rolul tesutului conjunctiv:
-leaga diferite tesuturi si organe, asigurand unitatea organismului;
-au rol trofic datorita rezervelor de grasimi din celulele adipoase, dar si datorita participarii
la metabolismul diferitelor substante;
-asigura rezistenta sistemului locomotor;
-protejeaza diferite organe (rinichi, muschi, creier etc.);
-au rol de aparare (prin fagocitoza);
-au rol in regenerarea elementelor figurante.
1.Tesuturile conjunctive moi
 Ţesutul lax
Celulele au formă stelată. Celulele, fibrele şi substanta fundamentală se află în proportii
aproximativ egale. Prezintă celule mobile (leucocite şi limfocite). Celule fixe sunt: fibrocitul şi
histiocitul, care are rol în distrugerea substantelor electronegative.
Este cel mai raspândit ţesut conjunctiv. El umple spaţiile dintre organe şi leagă fibrele
musculare. Are rol de susţinere, legatură, trofic, apărare şi hrănire.
Ţesutul reticulat
Are celule cu prelungiri ramificate. Prezintă numeroase fibre de reticulină care sunt dispuse
sub formă de retea. În ochiurile reţelei se află multă substanţă fundamentală.
Se găseşte în organele hematoformatoare şi limfopoietice: spilnă, ficat, măduva roşie,
ganglionii limfatici. Are rol de apărare (fagocitoza).
Ţesutul adipos
Prezintă numeroase celule adipoase, care au nucleul înpins spre periferie şi prezintă o
picatură mare de grasime. Se află în jurul organelor viscerale, hipoderm şi mezenter (pliu al
peritoneului care fixează organele abdominale (digestive) de peretele posterior al cavităţii
abdominale). Au rol de izolant termic şi antişoc.
Ţesutul fibros
Celulele şi substanţa sunt puţine, fibre de colagen şi elastice, sunt multe dispuse paralel. Se
află în ligamente, tendoane, fasciile musculare, duramater, cavităţile unor organe, apronevroze.
Au rol de protecţie în locurile de frecare, tracţiune şi presiune.
Ţesutul elastic
Celulele şi substanţa se află în cantităţi mici. Predomină fibrele elastice.
Se află în tunica medie a venelor şi arterelor, plămâni şi corzi vocale.
2.Ţesuturile conjunctive semi-dure 
Substanţa fundamentală conţine o proteină numită condrina, care îi dă aspectul de cartilaj,
şi multe săruri minerale, mai ales cele de Na (95%). Conţin fibre de colagen şi elastice. Celule
conjunctive sunt reprezentate de condroblaste (celulele tinere), din care vor lua naştere
condrocitele (celulele mature, adulte), care se află în nişte cavităţi numite condroplaste.
Celulele sunt protejate în partea superioară de mai multe straturi de celule ce formează
pericondrul. Nu sunt vascularizate.
Ţesutul cartilaginos hialin
Predomină substanţa fundamentală. Se află în inelele cartilaginoase traheale, în scheletul
embrionului, cartilaje costale şi laringiene, legăturile cartilaginoase dintre oase.
Ţesutul cartilaginos elastic
Predomină fibrele elastice. Se gaseşte în epiglotă, pavilionul urechii şi conductul auditiv
extern.
Ţesutul cartilaginos fibros
Predomină fibrele de colagen. Se gaseşte în inele intervertebrale, simfiza pubiană,
legaturile dintre tendoane şi oase, meniscurile articulare.
3. Ţesuturile conjunctive dure (oase)
Substanţa fundamentală este structurată în lamele osoase formate dintr-o proteina (oseina)
şi impregnate cu săruri fosfocalcice. Au numai fibre de colagen.
Celule sunt reprezentate de osteoblaste (celulele tinere) din care vor rezulta osteocitle
(celulele mature) şi care se găsesc în nişte cavităţi numite osteoplaste. Pe lângă acestea se mai
gasesc şi osteoclastele, celule multinucleare (care conţin enzime) cu rol în “repararea” fracturilor
şi formarea canalului medular (canalul Hawers), prin care trec vase de sânge. Sunt ţesuturi
vascularizate. Activitatea celulelor este controlată de numeroşi hormoni precum cei de creştere:
testosteronul şi estrogen. Osteoblastele depozitează substanţe fosfocalcice, iar osteoclastele le
folosesc în regenerarea oaselor fracturate.
Ţesutul osos compact
Unitatea anatomo funcţională este osteonul format dintr-un canal Hawers înconjurat de
lamele osoase dispuse concentrice ce conţin osteocite dispuse în osteoplaste şi un vas de sânge.
Se găsesc în lama externă a oaselor late, în oasele lungi şi diafiză.
Ţesutul osos spongios
Are areole (cavităţi) pline cu măduvă roşie; ele comunică între ele fără a avea continuitate.
Măduva roşie se găseşte la nou-născut în toate oasele acestuia, iar în adolescenţă în oasele
scheletului axial se înlocuieşte cu măduva galbenă care este mai puţin activă. Lamelele osoase
sunt sub formă de trabecule (arcuri) care măresc rezistenţa osului. Se găsesc în oasele late şi
scurte, în epifizele oaselor lungi. Oasele sunt înconjurate de o membrană rezistentă, protectoare
şi nutritivă numită periost. Aceasta este singura parte a osului care are senzaţii.

Fibre de colagen Ţesut reticulat Secţiune printr-o arteră

Macrofage din plasmă Ţesut conjunctiv Mastocite şi fibre elastice

Fibre dense din tendon Fibre elastice în secţiune transversal

 ŢESUTUL MUSCULAR
Ţesuturile musculare sunt adaptate funcţiei de contracţie.
Celula sau fibra musculară prezintă unul sau mai mulţi nuclei, după tipul de ţesut muscular, o
membrană celulară numită sarcolema şi citoplasmă denumită sarcoplasmă, în interiorul căreia
se găsesc organitele celulare comune şi organitele specifice (contractile) - miofibrilele —
apărute în urma diferenţierii şi adaptării celulei are funcţia de contracţie.
După particularităţile miofibrilelor, ţesuturile musculare se împart în trei tipuri:
- ţesut muscular neted, în care miofibrilele sînt omogene şi se contractă involuntar;
-ţesut muscular striat, cu miofibrile heterogene, de aspect striat, care se contractă voluntar;
-ţesut muscular cardiac, în care miofibrilele sunt striate dar ţesutul se contractă involuntar.
l. ŢESUTUL MUSCULAR NETED
Fibra musculară netedă este unitatea morfofuncţională a ţesutului muscular neted. El intra în
constituţia păturii musculare a tubului digestiv, a conductelor aparatului respirator, urogenital,
glandelor excretorii, în tunica musculară a vaselor, în anexele unor organe de simţ (piele, ochi),
în capsulele unor organe (splină, suprarenala). Fibrele sunt aşezate în straturi, benzi sau
răspândite izolat în ţesutul conjunctiv. Fibrele sunt paralele între ele şi porţiunea îngroşată a
unei fibre vine în raport cu extremităţile efilate ale fibrelor învecinate.
Este formată din sarcolemă, sarcoplasmă şi un nucleu central de formă alungită.
• Sarcolema (plasmalema), groasă de 100 µ.
. Sarcoplasma este omogenă sau fin granulată, mai abundentă în centrul fibrei. Conţine
incluziuni celulare şi organite specifice - miofibrilele.
Miofibrilele -- organite specializate pentru contracţie, ocupă cea mai mare parte din
sarcoplasmă. Au o formă alungită şi se întind de la un capăt la altul al fibrei, mai groase la
periferia fibiei (l micron) şi extrem de subţiri spre centrul fibrei (0,2 microni).
Miofibrilele au o structură complexă, fiind alcătuite din miofilamente de l0 - 150 µ, sunt
omogene (fără striaţii transversale), iar din punct de vedeie biochimic, sunt formate din proteine
contractile (actină, miozină) şi reglatoare (tropomiozină şi troponină).
2. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT
Este alcătuit din fibre care intra în constituţia muşchilor scheletici (40% din greutatea cor-
pului), iar la nivelul viscerelor le întâlnim în musculatura limbiii, laringelui, a porţiunii
superioare a esofagului şi în cea a unor sfinctere (anal extern şi cel extern al uretei) cât şi în
muşchii extrinseci ai globului ocular.
Fibra musculară striată are o forma cilindrică sau prismatică, cu extremităţile rotunjite sau
ramificate (muşchii feţei şi ai limbii). Sunt elemente multinucleate, plasmoidale, cu zeci sau
sute de nuclei de formă ovoidă, situaţi periferic, imediat sub sarcolemă. Lungimea fibrei este
cuprinsă între 3- 12 cm şi grosimea, 20-100 µ.
Fibră striată este alcătuită din membrană-sarcolemă, citoplasmă -sarcoplasmă şi numeroşi
nuclei.
Sarcolemă, prezintă două porţiuni: sarcolemă propriu-zisă şi membrana bazală.
Sarcoplasma este acidofilă, cu aspect fluid în centrul fibrei, mai densă şi mai abundentă
la periferia fibrei musculare. Conţine organite comune diferite incluziuni şi numeroase
miofibrile. Mitocondriile (sarcozomii) sunt situaţi în sarcoplasma perinucleară şi
interfibrilară. Conţine o mare cantitate de rnioglobină (pigment asemănănător hemoglobinei),
cu rol de transportor şi rezervor de oxigen, şi un bogat echipament enzimatic. Reticulul
sarcoplasmatic este foarte dezvoltat şi este reprezentat printr-o reţea de tubuli ce înconjmă
fiecare miofibrilă. Această reţea se numeşte sistem sarcoplasmatic longitudinal sau. sistemul L.
 În fibra striată există şi un al doilea sistem de tubuli, numit sistemul tramvers sau sistemul T
(tubulii = învaginări ale sarcolemei în dreptul membranei Z). În dreptul fiecărei miofibrile.,
sistemul T întalneste şi vine în contact cu sacii terminali ai reticulului sarcoplasmatic
longitudinal, alcătuind împreună o „triadă" (2 saci terminali ai sistemului L şi un tub al
sistemului L).
Elementele cele mai importante cuprinse în sarcoplasma sunt miofibrilele (elementele
contractile). Miofibrilele au un aspect heterogen, de-a lungul lor observându-se o alternanţă de
benzi clare şi întunecate care, fiind situate la acelaşi nivel în toate miofibrilele, dau aspectul
de striaţiune transversală, specifică fibrei musculare striate. Benzile (discurile) clare sunt
izotrope, denumite benzi I; ele sunt străbătute de o membrană subţire numită membrana Z.
Discurile (benzile) întunecate sunt anizotrope, denumite discuri sau benzi A şi sunt
străbătute de o zonă clară - stria Hensen (zona H) prin care trece o membrană : fină numită
membrana M. Segmentul cuprins între două membrane Z se numeşte sarcomer (căsuţă
musculară Krause).
Sarcomerul reprezintă unitatea morfofuncţională a fibrei .Prin microscopia electronică s-a
stabilit că miofibrilele sunt constituite din numeroase fibrile elementare numite miofilamente
(50-150 µ), ce constituie unitatea ultrastructurală şi funcţională a miofibrilei.
Miofilamentele sunt de două tipuri: miofilamente groase ṣi miofilamente subţiri, formate din
actină, tropomiozină şi troponină, se întind de la membrana 2 în toată banda luminoasă.
Fibrele musculare striate se grupează în fascicule de 20-30 fibre denumite fascicule primare,
înconjurate de o teacă conjunctivă denumită endomisium. Fasciculele primare (4-5) se grupează
în fascicule secundare, delimitate de ţesut conjunctiv cu fibre elastice = denumit perimisium.
Acestea se grupează în fascicule terţiare, cuaternare – ce formează, de fapt, muşchiul şi care este
învelit de epimisium.

Vascularizaţia este foarte bogată, asigurând procesele metabolice intense din timpul contracţiei.
Muşchii striaţi au o inervaţie motorie şi senzitivă.
1. ŢESUTUL MUSCULAR STRIAT DE TIP CARDIAC (MIOCARDUL)
Miocardul este constituit din fibre musculare cu structură asemănătoare fibrelor musculare
striate şi cu fibrele musculare netede prin poziţia centrală a nucleului. Celulele musculare
individualizate, alungite şi ramificate, vin în contact unele cu altele la nivelul unor benzi
numite discuri intercalare, ce reprezintă joncţiuni intercelulare specializate.
Fibrele musculare cardiace sunt acoperite de o teacă conjunctivă cu fibre de reticulină şi sunt
dispuse în reţea, în ochiurile căreia se află ţesutul conjunctiv lax, vase şi fibre nervoase
vegetative (formează împreună cu sarcolema joncţiunea neuro-musculara — sinapsa).
Sarcoplasma este mai abundentă la periferie şi în jurul nucleului şi mai săracă între
miofibrile. Mitocondiile sunt mai numeroase decât în fibrele striate şi netede, fiind aşezate
între miofibrile sub forma unor coloane.
Ṭesutul nodal (miocardul specific), care determină contracţia ritmică şi automată a inimii,
stabilind o legătură anatomică şi funcţională între atrii şi ventricule (nodului sinoatrial,
atrioventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje).
Ţesutul nodal este format din fibre musculare cardiace, cu caracter embrionar, de forme variate,
dispuse în noduli, reţele şi cordoane. Celulele sunt bogate în sarcoplasmă ce conţine mult
glicogen , 1—2 nuclei, mitocondriile sunt rare, iar reticulul endoplasmatic redus. Miofibrilele,
în număr redus, sunt mai subţiri, dispuse longitudinal sau transversal, trec de la o celula la
alta formînd o reţea prin care excitaţia se transmite în toate direcţiile la fibrele miocardului
contracţii, cu care se continuă.

TESUTUL NERVOS

 
 Este alcatuit din neuroni şi celule gliale;
 Neuronii - sunt unităţile de structură ale sistemului nervos;
- sunt formaţi din :- corp celular si
- prelungiri: dendrite si axoni;
 Dendritele si axonii constituie căile de conducere în nevrax a sensibilitatii si motilităţii,
precum şi nervi spinali (micşti) şi cranieni (senzitivi, motori şi micşti).
STRUCURA NEURONILOR:
A. CORPUL CELULAR
 formează substanţa cenuşie a nevraxului şi este delimitat de neurilemă;
 în neuroplasmă se află: mitocondrii, reticul endoplasmatic, aparat Golgi, lizozomi,
neurofibrile (cu rol de susţinere şi transport), corpi Nissl (cu rol în sintezele neuronale) şi
nucleul (unic, situat central).
B. AXONUL
 este o prelungire unică, obligatorie, delimitată de axolemă;
 în axoplasmă conţine mitocondrii, lizozomi, neurofibrile;
 conduce influxul nervos eferent (centrifug);
 este protejat de 3 teci: de mielină (la interior), Schwann , Henle (la exterior)
1.Teaca Henle, - este formată din substanţă fundamentală amorfă şi fibre conjunctive aşezate în
reţea, - este situată la interior, - are rol trofic şi de protecţie.
2. Teaca Schwann, - este formată din celule gliale;- este dispusă concentric în jurul tecii de
mielină;- între două celule Schwann se află o strangulaţie Ranvier;- secretă teaca de mielină şi
conduce saltatoriu influxul nervos.
3. Teaca de mielină, - este secretată de celulele gliale Schwann sau de oligodendrologie; are rol
nutritiv, de protecţie şi izolator.Depusă sub formă de lamele lipoproteice concentrice , albe, în
jurul fibrei axonice (axoni mielinizati).Fibrele postganglionare vegetative şi fibrele sistemului
somatic cu diametru de sub 1micron şi viteză lentă de conducere sunt amielinice, fiind
înconjurate numai de celulele Schwann, care au elaborat o cantitate mică de mielină, viziblă doar
la microscopul electronic.
Strangulaţie Ranvier -între 2 celule Schwann se află o regiune nodală numită
strangulaţie Ranvier
Ramificaţii axonale butonate, butonii terminali conţin neurofibrile, mitocondrii şi
vezicule cu mediatori chimici cu rol în transmiterea influxului nervos prin intermediul
sinapselor.

C. DENDRITE
 sunt prelungiri neobligatorii, ramificate, ce conţin neurofibrile şi corpi Nissl (organite
specifice);
 conduc influxul nervos aferent (centripet).
 Clasificarea neuronilor
a. Dupa forma corpului b. Dupa numarul c. Dupa functie:
celular: prelungirilor:
 stelati - unipolari  senzitivi
 ovali - pseudounipolari  motori
 piriformi - bipolari  de asociatie
 piramidali - multipolari  secretori
 rotunzi    
   

Proprietăţile neuronilor:
 generarea influxului nervos (excitabilitatea)
 conducerea influxului nervos (conductabilitatea) 
EXCITABILITATEA reprezintă capacitatea materiei vii de a răspunde prin
manifestări specifice la acţiunea stimulilor. Se caracterizează prin:
a). intensitatea prag a stimulilor (reobaza) reprezintă intensitatea necesară unui stimul
pentru a produce un influx nervos
b). timpul util reprezintă timpul minim necesar unui stimul cu intensitatea prag pentru a
produce un influx nervos.
c). cronaxia este timpul minim necesar unui stimul (curent electric), având o intensitate
dublă faţă de reobază, pentru a produce un influx nervos.
d). labilitatea este capacitatea neuronului de a răspunde la un anumit număr de stimuli pe
unitatea de timp.
e). perioada refractară este proprietatea neuronului de a nu răspunde la un stimul nou, în
timpul unui răspuns la un stimul anterior.
f). bruschetea reprezintă rapiditatea cu care actionează stimulul.
CONDUCTIBILITATEA reprezintă capacitatea de autopropagare a influxului nervos
prin axon spre efector de unde sunt transmise impulsurile altor neuroni sau unor organe
efectoare.
 În neuron conducerea este unidirecţională datorită sinapselor, care permit impulsurilor
să treacă impulsurile doar într-un anumit sens .
În axonii cu teacă de mielină conducerea impulsurilor depinde de fluxul circular de
curent. Mielina, fiind un bun izolator electric, nu permite scurgeri de curent şi de aceea,
depolarizarea este posibilă doar la nivelul nodurilor Ranvier. Potenţialul de acţiune se va deplasa
deci sărând de la un nod la altul, modalitate de transmitere numită CONDUCERE
SALTATORIE. Prin acest tip de conducere viteza impulsurilor creşte foarte mult, astfel fibrele
mielinice conduc de aproximativ 50 de ori mai rapid decât cele amielinice. În timpul
potenţialului de acţiune, neuronii, ca şi alte ţesuturi, nu răspund la noi stimuli, indiferent de
intensitatea acestora, instalându-se perioada refractara
Labilitatea –constă în capacitatea de a răspunde la un anumit numar de stimuli pe unitatea de
timp.
Suportul fizico-chimic al excitabilitatii şi al conductabilitatii este potenţialul electric
membranar.

Neuroni multipolari

III. ORGANISMUL, ca un tot unitar

Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme. Este alcătuit
din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a organismului, ca sistem
biologic, dar şi a părţilor sale componente o constituie unitatea indisolubilă dintre structură şi
funcţie.
Organele (viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în vederea
îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în forma şi structura
lor. Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strânsă corelaţie.
IV. APARATELE, sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor
morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi
denumirea lor. De exemplu:
- Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale de
susţinere a corpului şi de locomoţie
- Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie
- Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei
V.SISTEMELE, sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos, sistemul
nervos.
Organismul uman, sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare, autoorganizare şi
autoreproducere. Autoreglarea se efectuează prin conexiune inversă sau feedback, datorită ei
realizându-se homeostazia.
La realizarea homeostaziei organismului uman participă în principal sistemul nervos şi
sistemul endocrin. Baza funcţională a sistemelor biologice o constituie mecanismele de recepţie,
transmitere a mesajelor integrarea acestora şi răspunsul către efectorii din ţesuturi şi organe.
 Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Una
din clasificări le împarte în:
- organe ale vieţii de relaţie ṣi organe ale vieţii vegetative
Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie sau de legături cu
mediul. Din această grupă fac parte:
- organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a corpului, având ca
funcţie esenţială locomoţia;
- organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu mediul
înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne;
Organele vieţii vegetative la animale mai sunt denumite organe interne sau viscere. Din
această grupă fac parte:
- organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de import a substanţelor
nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant metabolice;
- organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a limfei;
- organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor rezultaţi din
metabolism – aparatul excretor sau urinar
- organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura perpetuarea speciei
- organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului prin hormoni,
produşi de secreţie a glandelor endocrine.