Influenta Daca asupra limbii romane

Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie că „se spune

că dintre vechii traci nimeni nu cunoștea scrierea.” Dar tot el adaugă „Aceste informații le spune
Androtion, dacă el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la
cunoașterea scrisului și lipsa de învățătură a tracilor.”

Marele poet roman Ovidiu, exilat la cetatea Tomis, vorbește în poemele lui „pontice”[6] despre

daci și limba lor „barbară”, afirmând că a învățat-o și chiar a scris poeme în ea, fiind apreciat
pentru aceasta de daci. Dacă cele spuse de Ovidiu sunt adevărate și un volum cu poezii scrise
de către Ovidiu în limba dacilor chiar a existat, trebuie să însemne că volumul ori nu a
supraviețuit până în zilele noastre, ori a fost distrus, ori pur și simplu nu a fost încă descoperit.
Existența reală a poemului rămâne nedemonstrată.

Un număr restrâns de cuvinte uzuale (aproximativ 300) este prezent fie doar în limba română,
fie și în limba albaneză – se presupune că acestea ar fi cuvinte moștenite de la daci

 Teritoriul de formare al limbii române este spaţiul Daciei şi al Moesiei, unde s-au format două
dialecte: daco-român, la nord de Dunăre, şi aromân , la sud de Dunăre.
Componentele de bază ale limbii române sunt: substratul lingvistic traco-dacic (circa 160 de
cuvinte cu derivatele lor) ce reprezintă 10% din lexicul românesc , stratul lingvistic latin ce
reprezintă 60% din vocabularul limbii române şi adstratul lingvistic, adică influenţele slave, ce
reprezintă circa 20% din vocabular.

Identificarea cuvintelor românești de origine traco- dacă este o operație dificilă , fiindcă nu
există texte în această limbă . Informații directe despre traco-dacă s-au pă strat numai în unele
nume de locuri din inscripții și din relată rile unor scriitori latini sau greci, nume pe care
aceștia le-au transcris aproximativ. În consecință , pentru a stabili fondul autohton al limbii
române s-a apelat la diverse procedee. Procedeele cele mai importante sunt: (a) compararea
românei cu albaneza; (b) reconstrucția unor elemente traco-dace pornindu-se de la cuvinte
moștenite în albaneză comparate cu o serie de limbi indo-europene vechi.

Câte cuvinte traco-dace are româna?

Un ră spuns conținând o cifră exactă nu se poate da, fiindcă orice ră spuns depinde de metoda

folosită . Listele oferite de Al. Rosetti și Gr. Brâncuș, stabilite pe baza comparației dintre

română și albaneză (metoda cea mai puțin nesigură ), se opresc la 86, respectiv 89 de cuvinte

sigure. Un numă r similar de termeni proveniți din substrat (aproximativ 80) există și în

celelalte limbi romanice. Gr. Brâncuș adaugă și o categorie de 43 termeni ca fiind „probabil din

substrat”.
Domeniile semantice
Cea mai mare parte a cuvintelor din tracodacă sunt referitoare la natură , în general:
configurația terenului (ciucă, groapă, mal, măgură), ape (bâlc, pârâu), vegetație
(brad, brusture, coacăză, copac, curpen, druete  „par, bâtă”, ghimpe, leurdă, mazăre, mărar, mugur, 
sâmbure, spânz), faună
(balaur, baligă, barză, călbează, cioară, cioc, ciut, măgar, mânz(at), murg, năpârcă, pupăză, rață, ș
opârlă, știră, țap). Între acești termeni, mulți aparțin limbajului crescă torilor de vite din
regiunile muntoase.

Lor li se adaugă și alții care denumesc pă rți ale corpului (ceafă, ciuf, grumaz, gușă, rânză), care,
la origine, pot fi în legă tură exclusiv cu corpul animalelor, apoi unii termeni ce denumesc
obiecte de îmbră că minte proprii oierului (brâu, căciulă, sarică) sau locuinței primitive de la
munte (argea, cătun, gard  și vatră, care se refereau, inițial, la așeză rile sezoniere ale pă storilor
transhumanți).

Tot pă storești sunt cuvintele care denumesc alimente (brânză, bulz, zară). Și alți termeni trimit
tot la formele unei agriculturi primitive, impuse de pă storit (buc  – din domeniul prelucră rii
cânepii, grapă  – referitor la cultivarea cerealelor, gresie  – termen legat de cositul fânului).

Cu toate neajunsurile, unii lingvişti români sânt conştienţi de impasul în care se găseşte
cercetarea lingvistică românească. Astfel, Brâncuş (VALR, 9) arată că „elementele autohtone din
limba română reprezintă şi astăzi, după mai bine de un secol de cercetări asidue, domeniul cel
mai puţin elucidat al acestei limbi”, cauza fiind necunoaşterea limbii traco-dace, întrucât datele
„transmise în transcrieri latineşti şi greceşti aproximative sânt greu de interpretat etimologic, iar
„reconstrucţia etimonurilor traco-dace este posibilă şi prin comparaţia cu alte limbi indo-
europene”.
În aceeaşi manieră, V. Georgiev (1968) afirmă că ”româna este o limbă romanică”, dar, pe de
altă parte, că ”a păstrat ca substrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute
care au o anumită importanţă pentru indo-europenistică şi istoria ei: este vorba de limba
dacă (sau daco-moesiană)”. Mai departe autorul arată că româna poate fi studiată sub trei
aspecte: ”ca o limbă romanică…, ca limbă balcanică şi chiar ca o limbă indo-europeană
specifică”.

În concluzie, aproape toți termenii de origine autohtonă (traco-dacă ) nu depă șesc, prin
conținutul lor semantic, sfera vieții elementare a pă storilor din trecut.
Ion Antonio