CIRCULARA

DOMNULUI PROCURORE GENERAL

AL CURTEI DE APEL DIN BUCURESCI
Către toţi comisarii şi sub-comisarii de poliţie, procurorii, oficierii şi sub-oficierii de gendarmi,
judecătorii de instrucţie, primarii şi ajutorii lor, sub-prefecţii şi ajutorii lor, judecătorii de ocole, în
fine, toţi oficierii poliţiei judecătoreşci din circumscripţiunea D-sale

Domnule,

Din esaminarea diferitelor dosare de procedură penală, precum şi

din plângerile ce mi se adreseză, am constatat că mulţi din oficierii de
poliţie judecătorescă scapă adesea-ori din vedere lucruri cari pot, nu
numai să compromiţă descoperirea adevarului, dar încă să dea nascere la
deosebite abusuri.

Pentru a înlătura, pe viitor, reproducerea unor asemenea fapte, ‘mi

propun a determina prin aceste instrucţiuni, asupra cărora ve atrag totă
atenţiunea, sfera în care fie-care trebue să se misce, mesurile ce e in drept
să ia şi limitele competinţei sale, căci, după cum şciţi, confusiunea de
atribuţiuni a fost tot-d’a-una muma tutulor inichităţilor.

Codicele de procedură criminală a împărţit faptele omului cari pot da

loc la o urmarire penală in trei categorii: în contravenţiuni, în delicte şi în
crime. Pentru fie-care din aceste categorii de fapte, el a hotărât judecători
ca să le reprime şi agenţi ca să le constate.

1
 Afară de câte-va escepţiuni, contravenţiunile se judecă de
judecătoriile de ocole, delictele de tribunalele corecţionale şi crimele de
curţile cu juraţi. Agenţii însărcinaţi cu constatarea lor sunt cei cunoscuţi
sub numele generic de poliţie.

Poliţia se împarte ea însăşi în doue ramuri, cu totul deosebite, cari nu

trebuesc să fie confundate: poliţia preventivă şi poliţia represivă.

Cea d’anteiu are de obiect menţinerea obicinuită a ordinei în fie-care

localitate şi în fie-care parte a administraţiunei generale. Ea tinde mai cu
semă a preveni delictele. Prin mesurile prevedatore ce este datore să ia,
ea împedică ori-ce acte contrarii siguranţei publice, asigură libertatea
cetăţenilor, opresce pe ori-cine de a turbura pacea şi proprietatea altuia,
menţine în fine liniscea comună. Rolul ei se mărginesce la o simplă
administraţiune, şi nu are în vedere decât viitorul.

Cea de-a doua intervine de câte ori echilibrul ordinei publice a fost
sdruncinat prin vre-un fapt care aduce altuia vătemare, şi misiunea ei este
atunci să urmărească descoperirea acelui fapt ce poliţia preventivă n’ a
putut să oprescă de a se comite, să adune probele şi să tramită pe autori
d’inaintea instanţelor însărcinate de lege spre a’i pedepsi. Trecutul intră
esclusivamnete în sfera acţiunei sale. Ea este adevarata poliţie
judecătorescă.

Legea a desemnat cari sunt agenţii din care se compune poliţia

judecătorescă. Ei sunt, în ordinea stabilită de lege: - comisarii şi sub-
comisarii de poliţie, procurorii de pe lângă tribunalele de judeţe, oficierii şi
suboficierii de dorobanţi şi de gendarmi, judecătorii de instrucţiune,
primarii şi ajutorii lor, sub-prefecţii şi ajutorii lor, în fine, judecătorii de
ocole.
2
 D’ asupra tuturor acestor agenţi, cari sunt obligaţi să le primescă
ordinele şi să le esecute fără întârdiere, sunt asedaţi procurorii generali,
însărcinaţi cu supravegherea şi cu avertisarea lor, în cas de abatere. Cât
despre prefecţii de districte şi de poliţie, de şi legea le dă dreptul să facă
prin ei înşii ore-cari acte de poliţie judecătorescă, ei nu sunt, drept
vorbind, oficieri ai acestei poliţii şi prin urmare, nu sunt supuşi autorităţei
procurorilor generali. Dar, în acelaşi timp, ei n’au nici un fel de control
asupra membrilor poliţiei judecătoreşcii, cu tote că unii din cei cari o
compun sunt, ca agenţi administrativi, sub ordinele lor directe.

Acţiunea oficierilor poliţiei judecătoresci se eserciteză sau după

plângerea celor vătemaţi, sau din oficiu, când au cunoşcinţă că s’a comis
vre-un fapt contrariu legei penale şi siguranţei publice.

Pentru constatarea contravenţiunilor, legea a însărcinat pe comisarii

de poliţie, pe poliţai, în oraşele unde nu sunt comisari, iar în comunele
unde lipsesc şi unii şi alţii, pe sub-prefecţi şi pe ajutorii lor, pe primari şi în
lipsă-le, pe ajutorii lor. Pentru a delictelor si a crimelor, ea a însărcinat pe
toţi agenţii poliţiei judecătoresci, fară deosebire.

Cei mai perfecţi oficieri ai poliţiei judecătoresci sunt, pe de o parte,

procurorele de lângă tribunalele de judeţe, care portă numele şi de
ministerul public şi în lipsa lui, substitutul seu, sau acela care ‘i ţine locul;
iar, pe de altă parte, judecătorul de instrucţiune.

Procurorelui este atribuită urmărirea crimelor şi a delictelor: el pune

acţiunea publică în mişcare. Toţi ceil’alţi oficieri ai poliţiei judecătoresci
(afară totuşi de judecătorul de instrucţiune, care posedă o competinţă
specială) sunt deopotrivă supuşi autorităţei lui. După cum indică chiar

3
denominaţiunea ce legea le dă, aceştia sunt auxiliarii lui şi au datoria să’l
ajute în cautarea faptelor cari sosesc la cunoscinţa lor.

Judecătorul de instrucţie a primit de la lege misiunea să constate

natura delictelor şi a crimelor şi deosebitele lor circumstanţe, să asculte
martorii, să pue pe preveniţi sub mâna justiţiei. Afară de câte-va
escepţiuni, ei singuri au dreptul să emită mandate şi să facă perchisiţiuni.

Îndată ce procurorele de pe lângă tribunal a avut cunoscinţă de o

crimă sau de un delict, este dator să însciinţeze, fară întârdiere, pe
procurorele general şi să execute ordinele sale. Codicilel de procedură
criminală, prin art. 26, ‘l obligă formal la acesta. De aceea, el nu pote, în
nici un chip, să se sustragă acestei datorii.

Cu tote acestea, el nu este ţinut să aştepte ordinele şefului seu

înainte de a lua cuvenitele mesuri de urmărire, căci are destule puteri
pentru acesta, şi celeritatea este mai tot-d’a-una necesară în asemenea
cazuri. Pe câtă vreme nu i se prescrie o direcţiune contrarie, el are dreptul
a lua tote disposiţiunile ce crede de cuviinţă pentru esercitarea acţiunei
sale.

Când primesce o plângere sau denunţare, procurorele trebue

conform art. 30 din procedura criminală, să pue pe denunţător sau pe un
împuternicit special al seu să ‘i redacteze plângerea sau denunţarea pe
hârtie. El o pote redacta el însuşi. Denunţarea sau plângerea ast-fel
redactată se sub-scrie după acesta de procurore, de denunţător sau de
împuternicitul seu pe tote foile. Dacă aceştia nu şciu carte, sau nu voesc a
semna, menţiune se face de refus sau de motiv de procurore. Aceste
formalităţi sunt necesare pentru a pune, mai târdiu, pe partea pe nedrept

4
pârâtă în posiţiune să ceră reparaţiunea prejudiciului ce’ i-a causat o
denunţare nefundată sau dictată de pasiune.

Cu tote acestea, ca agent specialmente însărcinat cu căutarea

delictelor şi a crimelor, procurorele nu trebuie să se mărginescă în a
aştepta ca denunţările sau plângerile să’i sosescă. El trebue să culegă, prin
el însuşi, tote indiciurile ce’i oferă rumorea publică, să consulte diarele, să
ia informaţiuni de la tote ecourile publicităţei. Prin supravegherea sa
activă, el e dator să se silescă a cunosce esistenţa tutulor faptelor
vatemătore siguranţei publice şi a atrage asupra-le rigorea legilor.

Când, sau în urma unei denunţări, sau din oficiu, procurorele se

hotăresce să pue acţiunea publică în mişcare, primul lucru care trebue să ‘l
preocupe este de a vedea dacă crima sau delictul este flagrant sau nu, căci
altele sunt drepturile şi puterile lui în cas de flagrant delict, altele când
delictul nu este flagrant.

Flagrant delict se numesce, după art. 40 din procedura criminală,

delictul care se comite acum sau care de curend s’a comis. Se socotesc încă
ca flagrant delict casul când prevenitul este urmărit de strigătul public şi
când se găsesc asupra lui arme, instrumente sau hârtii, cari dau prepus că
este autor sau complice, îndestul numai ca acestea să se fi petrecut aprope
de locul şi de timpul comiterii delictului.

Dacă crima sau delictul ce i s’a adus la cunoscinţă nu este flagrant,

procurorele se mărginesce în a aduna, dacă crede de cuviinţă, prin sine
însuşi sau prin auxiliarii sei, informaţiunile preliminare şi înainteză actele ce
a încheiat sau i s’au trimis judelui instructor cu un rechisitor avend de scop
de a cere de la acest magistrat începerea unei instrucţiuni şi transportarea
sa la facia locului, dacă trebuinţa o cere. Nici odată însă şi sub nici un
5
pretext, procurorele n’are dreptul să aresteze sau să facă perchisiţiuni
domiciliare când delictul nu este flagrant. Legea nu ’i-a dat acestă putere,
şi, a’ şi-o însuşi, este a se face pasibil de pedepsele ce codicele penal
pronunţă contra acelora cari se ating, în mod ilegal, de libertatea altuia.

Dacă este vorba de o afacere care n’ are nevoe de o instrucţiune

prealabilă, procurorele o trămite direct tribunalului pentru a cita parţile
d’inaintea sa.

Dacă în fine este cas de flagrant delict, procurorele merge în personă

la locul unde crima s’a comis şi începe instrucţiunea causei cu aceleaşi
puteri ca şi judecătorul de instrucţiune. În asemenea împrejurare, el are
dreptul să pue la oprelă pe prevenitul presinte, să dea mandat de aducere
contra celui absinte şi să facă perchesiţiuni. Înainte de a pleca, totuşi el
este dator să vestescă pe judele instructor, pentru a pune pe acest
magistrat in posiţiune să vie el însuşi la facia locului şi să reia un rol pe care
ministerul public ‘l eserciteză numai prin escepţiune şi în vederea urgenţei
casului.

Cei-alţi oficieri ai poliţiei judecătoresci cari, în calitatea lor de auxiliari

ai procurorelui, sunt obligaţi, după cum am spus să ‘l ajute în descoperirea
crimelor şi a delictelor, au şi dânşii dreptul, în cas de flagrant delict, să ia,
pană la venirea procurorelui sau a judecătorului de instrucţiune, aceleaşi
mesuri pe cari le pot lua chiar aceştia.

Îndată ce le sosesce denunţarea vre-unui delict sau vre-unei crime, ei

sunt datori să se transporte, fară întârdiere, la facia locului, să încheie
cuvenitele procese-verbale, să primescă declaraţiunea martorilor şi dacă
delictul este flagrant, să facă perchisiţiuni, să pue la oprelă pe preveniţii
presenţi, să dea mandate de aducere celor absenţi. Cu tote acestea, simpli
6
oficieri auxiliari, ei nu pot lucra de cât în lipsa procurorelui sau după
autorizaţiunea acestuia. De aceea, cum au cunoscinţă de un delict sau de o
crimă, ei trebuesc să însciinţeze pe procurore printr’un aviz coprindend
natura crimei şi tote circumstanţele ei deja cunoscute. Trimiterea acestui
aviz totuşi nu’i împedică de a lucra, de a începe sau de a continua
cercetările, de a face actele necesarii pentru constatarea crimei sau
delictului. Când au terminat, ei transmit imediat şi cu cea mai mare
esactitudine actele lor procurorelui pentru ca acest magistrat, întemeindu-
se pe ele, să potă face rechisiţiunile ce va gasi de cuviinţă.

Procesele-verbale ce diferiţii oficieri ai poliţiei judecătoresci sunt

datori să incheie este una din părţile cele mai însemnate ale funcţiunei lor.

Aceste acte servesc, în adever, drept basă urmăririlor. De aceea, ei

trebuiesc să’şi îndrepteze totă grija spre buna şi limpedea lor redacţiune. Să
se pătrundă bine de acesta că un proces-verbal este naraţiunea simplă şi
esactă a tot ce s’a petrecut sub ochii agentului, şi să caute a reproduce
într’ensele oglinda fidelă a lucrurilor. Să espue faptele ast-fel precum le-au
vedut, în totă goliciunea lor. Să se ferescă de a le împodobi cu propriile lor
reflesiuni sau de a trece în ele lucruri, pe cari nu le-au vedut chiar cu ochii sau
audit cu urechile lor, sub pedepsă de a fi în urmă urmăriţi ca falsificatori. Să
nu perdă asemenea din vedere că ast-fel de acte nu pot fi bine redactate
decât chiar în momentul constatărilor, şi să le închee chiar atunci în presinţa,
pentru a dice as-fel, a faptelor.

Dacă culpabilul nu este cunoscut, oficierul poliţiei judecătoresci, care

instrumenteză, trebue să cerceteze, spre a vedea, dacă a fost numai una sau
mai multe persone şi să adune motivele cari ar putea să întemeieze acestă
credinţă. Spre acest sfârşit, el trebue să se informeze dacă, la ora presupusă
când faptul s’a săverşit, mai mulţi individi n’ au fost veduţi prin prejurul
7
locului; să ia, pe cât va fi cu putinţă, semnalmentele lor; să arate cu
esactitudine numele, profesiunea şi domiciliul tutulor personelor cari ar putea
da desluşiri sau asupra faptului sau asupra circumstanţelor ce’l înconjoră; să
cheme pe rude, pe vecini sau pe slugile cari ar putea da esplicaţiuni; să le pue
să semneze procesele-verbale, sau în cas de refus, să facă menţiune despre
acesta; în fine, să nu neglijeze nimic din ceea ce ar putea servi la descoperirea
adevărului.

În cas de morte violentă, oficierul poliţiei judecătoresci trebue să

caute, mai’nainte de tote, a determina dacă mortea este efectul unei
sinucideri, al unei întemplări sau al unui omor. În acest scop, el se va sili să
constate, identitatea personei reposate, chemând, spre a’i recunosce
cadavrul, pe rudele sau pe amicii ce va fi putut să aibă. Va lua, după
acesta, asupra stărei morale a acestei persone şi asupra situaţiunei
afacerilor ei, tote informaţiunile cari ar putea conduce la descoperirea
dacă a fost o sinucidere sau un omor. Va întreba dacă n’a lăsat vre-o
scrisore prin care ea însă-şi să esplice causa morţei sale. Inspecţiunea
cadavrului ‘i va da încă numerose desluşiri. Genul morţei, natura rănilor,
situaţiunea lor, instrumentele cu cari au fost făcute, posiţiunea corpului
sunt atâtea împrejurari ce este necesar să se esamineze cu băgare de
semă şi să se descrie cu esactitudine în procesul-verbal. Dacă, înainte de
sosirea oficierului poliţiei judecătoresci, corpul, mobilele sau alte obiecte
de prin prejur au fost deranjate, el va trebui să dică, chiar personelor cari
le-au deranjat, să le pue, pe cât va fi cu putinţă, în starea lor primitivă.
Dacă esistă indicii cari să facă să se bănuiască că persona reposată s’a
aperat, să le adune cu îngrijire: ast-fel ar fi urmele de violinţă ce ar esista
pe diferitele părţi ale trupului. Starea hainelor pote şi densa da semne
dacă defunctul s’a aperat. Este încă de trebuinţă a se constata dacă corpul

8
a fost despuiat de îmbrăcăminte, dacă buzunarele veşmintelor au fost
visitate, dacă furt a avut loc. În sferşit, nimic nu trebue să fie lăsat de o
parte din ceea ce ar putea conduce la descoperirea causei morţei.

O mulţime din circumstanţele mai sus espuse, pentru a fi bine

constatate, cer, de multe ori, cunoscinţe în medicină, cari nu pot fi bine
posedate decât de specialişti. Oficierul poliţiei judecătoresci trebue dar să
ceră, de câte ori va simţi necesitatea, ajutorul omenilor de artă. Înainte de
a începe operaţiunile, el trebue să supue la jurăment pe personele
chemate a’şi da părerea. Esaminarea cadavrului trebue să se facă în
presenţa lui. Procesul-verbal al acestei esaminări însă este opera medicilor
şi oficierul poliţiei judecătoresci nu pote să se amestece, sub nici un
cuvent, în raportul lor, nici a’l aproba, nici pentru a’l contesta: el trebue să’
l primescă ast-fel cum au credut de cuviinţă a’l face. Cu tote astea, când
observă că medicii omit ceva particularităţi interesante, datoria lui este de
a le atrage atenţiunea asupra acelor puncte şi de a provoca din parte-le
esplicaţiuni mai întinse asupra acelui subiect. Însă aici se măarginesce
dreptul lui. Însă esperţii, nevedend în particularităţile ce le indică decât
lucruri neînsemnate, refusă de a se ocupa de ele, el nu pote să’i
constrângă a o face. Îi rămâne numai dreptul de a le consemna el însuşi in
procesul seu verbal.

Primul lucru ce trebue a se stabili, când se esamineză un cadavru,

este ora în care s’a produs mortea. Timpul aducend, adesea-ori, schimbări
însemnate în starea cadavrului, este absolut necesariu, pentru ca
judecătorii să nu se rătăcescă în consecinţele ce trebuesc trase din acestă
stare, de a ţine socotelă de timpul ce a trecut de la morte încoce. După
acesta, trebue a se constata causa morţei. O morte pote fi causată:

1. Prin loviri sau răniri;

9
 2. Prin spândurare;
3. Prin otrăvire;
4. Prin înnecăciune

Nu este tot-d’a-una uşor lucru de a se determina, cu siguranţă, la

care din aceste genuri de morte a fost supusă persona omorâtă, căci se
întamplă une-ori ca culpabilii, pentru a înşela justiţia şi a o împiedica de a
descoperi urmele lor, fac, după morte, răni pe cadavru, sau cu arme de foc
sau cu alte instrumente, ori atârnă cadavrele de gât şi imprimă pe acesta
parte a corpului semne cari fac să se credă că a fost spândurare şi altele.

Când dar cadavrul înfăcişeză urme de răni, trebuie ca oficierul poliţiei

judecătoresci să se asigure dacă aceste răni au fost făcute înainte, sau
dupa morte; dacă, fiind făcute înainte, ele au pricinuit mortea. Lărgimea,
adâncimea, direcţiunea, situaţiunea acestor răni pot presenta de multe ori
indicii îndestulătore.

Când cadavrul a fost găsit spândurat, esaminarea trebue să se

îndrepteze asupra plămonilor şi asupra vaselor cerebrale, căci aceste
organe înfăcişeză alteraţiuni însemnate când mortea a fost causată prin
asfixie. Frângerea şirei spinărei, ecchimosele de sub pelea gâtului sau a
grumazului, umflătura şi coloraţiunea obrazului sunt dovedi că
spândurarea a avut loc în timpul vieţei. Este dar important de a se
menţiona şi descri în procesul-verbal tote aceste fenomene, când se
presintă.

Casul otrăvirei cere o atenţiune deosebită din partea oficierului

poliţiei judecătoresci. Starea cadavrului, esteriorul lui, trebuiesc să fie
esaminate cu îngrijire; petele de cari pote fi acoperit, descrise; marginea
buzelor, interiorul gurei, constatate. Oficierul poliţiei judecătoresci este
10
dator să afle de ce natură sunt otrăvurile întrebuinţate, cine a pregătit şi
dat alimentele sau băuturile otrăvite. Dacă otrăvurile au fost cumperate,
să verifice dacă acela care le-a vândut avea autorisaţiunea de a vinde
asemenea substanţe, dacă a luat precauţiunile cerute de lege pentru
vinderea unor asemenea mărfuri. El trebuie să pună mâna pe materiile
veninose, pe vasele cari le-au conţinut, pe versăturile personei otrăvite.
Dacă autopsia cadaverică este trebuinciosă, să nu aibă loc de cât în facia
lui. El trebue asemenea să oprescă materiile solide sau lichide cari se
găsesc în stomac şi în maţe, să le aşede în vase bine închise şi sigilate cu
sigiliul seu. Este important să nu le perdă un moment din vedere, nici chiar
spre a le încredinţa medicilor, chimiştilor sau spiţerilor însărcinaţi cu
analisa lor. Acestă operaţiune să se facă iarăşi în presenţa lui.

În cas de înnecăciune asemenea, oficierul poliţiei judecătoresci

trebuie să cate a vedea dacă mortea s’a produs prin asfixie sau dacă a
precedat aruncarea corpului în apă. Starea cadavrului găsit ‘i pote da, spre
acest sferşit, indicii preciose. Lesiunile, rănirile, semnele imprimate pe
cărnuri ‘i pot espune dacă a fost luptă. Lipsa veşmintelor sau starea în care
se găsesc conduc asemenea la reconstituirea celor petrecute înainte de
morte. Tote acestea trebuiesc scrutate cu cea mai mare băgare de semă şi
descrise pe larg în actul care le constată.

Dacă cadavrul n’a putut fi recunoscut, oficierul poliţiei judecătoresci

trebue să descrie, cu cele mai mici amenunţimi, talia, trăsurile obrazului,
versta ce pare că are, culorea perului, cicatricele şi semnele ce s’ar putea
găsi pe densul şi cari, în urmă, ar putea conduce la stabilirea identităţei
sale. De câte ori midlocele vor permite, este bine să se recurgă la arta
fotografică. Hainele, scrisorile şi tote obiectele, de ori-ce natură ar fi, cari
s’ar găsi pe el sau alături şi cari s’ar părea că i-au aparţinut, să fie
11
asemenea descrise şi păstrate cu grijă. Numai după îndeplinirea acestor
formalităţi, oficierul poliţiei judecătoresci pote autorisa înmormentarea.
Este de observat însă că agenţii auxiliari ai ministerului public, cari,
începându-şi constatările, au avut grija, conform art. 28 din procedura
criminală, să însciinţeze pe procurorele de pe lângă tribunal, trebuesc să
aştepte autorisaţiunea acestuia înainte de a procede la îngroparea
cadavrului, afară numai dacă putrefacţiunea nu s’ar impune ca o
necesitate a înmormântărei. Dar, chiar în acest cas, ei trebuiesc să
vegheze ca să se potă procede la desgropare, dacă acestă măsură va
deveni în urmă necesară.

Procesele-verbale încheiate, după modul mai sus descris, de oficierii

poliţiei judecătoresci, vor fi semnate şi de doui cetăţeni, domiciliaţi în
comuna unde cercetarea are loc. Presenţa acestor doui cetăţeni este
necesară, fiind-că ei pot fi chemaţi în urmă ca martori şi afirma
esactitudinea celor conţinute în procesele-verbale. De aceea, numele,
profesiunea şi locuinţa lor trebuiesc indicate cu precisiune. Cu tote acestea,
legea autorisă pe procurorele de pe lângă tribunal să lucreze chiar fară
asistenţa martorilor, însă numai în casul când nu este posibilitate de a’şi
procura asemenea persone. În ori-ce cas însă, oficierii poliţiei judecătoresci
sunt datori a semna procesele lor verbale pe tote paginile. Procurorele,
când merge în anchetarea vre-unui fapt, este bine să ceră a fi însoţit,
precum prescrie art. 41 din procedura criminală, de comisarul de poliţie al
comunei unde s’a comis crima sau delictul, sau de sub-prefectul ori ajutorul
lui, sau de primarul ori ajutorul lui, cari vor asista la redactarea actelor şi le
vor semna şi denşii.

Am vedut că, în cas de flagrant delict, legea dă drept procurorelui de

pe lângă tribunal, în lipsa judecătorului de instrucţiune şi tutulor oficierilor
12
poliţiei judecătoresci, în lipsa procurorelui, să ia tote mesurile ce
împrejurările şi gravitatea faptului comportă. Importanţa ce esistă de a
lucra cu grabă pentru a opri crima şi a aduna tote probele, a făcut să se
nască acestă escepţiune. Actele emanând de la oficierii poliţiei
judecătoresci, în asemenea cas, pot servi, nu numai ca simple informaţiuni,
dar chiar ca constatările cele mai perfecte şi dacă judecatorul de
instrucţiune le aprobă, ele dobândesc, în urmă, tot atâta putere ca şi când
ar fi fost făcute de acest magistrat şi pot fi presentate judecătorilor sau
juraţilor.

Oficierii poliţiei judecătoresci au dar competinţa, în cas de flagrant

delict de crimă, să facă următorele acte:

1. Să se transporte la facia locului;

2. Să închee cuvenitele procese-verbale;
3. Să procedeze la interogatoriele necesarii;
4. Să asculte pe rude, vecini, slugi, pe toţi aceia din gura cărora pot
culege informaţiuni;
5. Să oprescă, dacă cred de cuviinţă, pe ori-cine de a eşi din casă sau
de a se depărta de acolo;
6. Să pună mâna pe armele sau pe cele-alte instrumente, pe hârtiele
sau pe lucrurile cari ar putea servi ca probe în greutatea sau în
descărcarea prevenitului;
7. Să pună la oprelă pe prevenit, daca este faciă;
8. Să dea mandat de aducere contra lui, dacă este dosit;
9. Să facă perchisiţiuni în domiciliul lui.

Cu tote că legea nu vorbesce de cât de flagrant delict, de fapt care

atrage după sine o pedepsă criminală, totuşi practica din tote dilele şi o
sănetosă interpretaţiune a spiritului legiuitorului au admis că aceleaşi
13
regule trebuesc să se aplice şi în cas de flagrant delict de fapt care atrage
după sine o pedepsă corecţională, căci aceiaşi raţiune esistă în ambele
ipoteze şi sunt multe delicte tot aşa de grave ca şi unele crime.

În tote cele-alte casuri, când nici crima, nici delictul nu sunt flagrante,
oficierii poliţiei judecătoresci trebuesc să se mărginescă, după cum am spus,
în a încheia procesele-verbale de informaţiune şi a le înainta, fară
întârdiere, locului competinte şi după ordinea următore: agenţii auxiliari
trămit actele lor procurorelui de pe lângă tribunal şi procurorele, dacă
găsesce în ele elemente necesarii pentru deschiderea unei acţiuni publice,
le trămite direct tribunalului corecţional, când nu este trebuinţă de o
instrucţiune prealabilă, sau judelui instructore, când causa are nevoe să se
instruescă. Acest magistrat singur a fost, în adevăr, creat de lege pentru a
strânge probele şi a lua mesurile de siguranţă dictate de împrejurări. Lui
singur, prin urmare, ‘i aparţine dreptul de a lucra la stabilirea culpabilităţei,
când nu se găsesce în nici unul din casurile escepţionale mai sus specificate.

Judecătorul de instrucţiune, înainte de a începe o informaţiune,

trebuie să fie sesisat printr’un rechisitor al ministerului public, singur în
drept, după cum am vedut, de a deschide o acţiune publică. Chiar plângerile
ce, conform art. 60 din procedura criminală, i se adreseză direct de părţile
vătemate, trebuiesc să fie comunicate de densul procurorelui pentru a pune
pe acest magistrat în posiţiune să facă rechisiţiunile ce va socoti de cuviinţă.
Cu tote acestea, să nu se credă că judecătorul de instrucţiune este dator să
urmeze orbesce ceea-ce ‘i cere procurorele. O-dată sesisat de o afacere, el
o conduce până la terminarea ei şi’şi conservă dreptul cel mai absolut de
apreciere asupra tuturor indicielor şi probelor ce a putut aduna.

Principiul că judecătorul de instrucţiune, când nu este direct sesisat de

plângerea părţei vătemate, trebue să fie sesisat printr’un rechisitor al
14
ministerului public, suferă o escepţiune când este vorba de flagrant delict.
În asemenea cas, în adevăr, el pote să începă o informaţiune chiar din
oficiu, dacă a luat cunoscinţă de comiterea faptului înaintea procurorelui.
Legiuitorul, în vederea urgenţei, după cum a dat acestuia dreptul să facă
ore-cari acte atribuite, în starea ordinară, numai judecătorului de
instrucţiune, tot asemenea a permis şi acestui din urmă să ia cuvenitele
mesuri mai înainte de a i se fi trămis rechisitorul ministerului public. În cas
de flagrant delict dar, judecătorul de instrucţiune se pote transporta singur
la facia locului. În tote cele-alte casuri, când face o descindere locală, el
trebue să fie însoţit de procurore.

Drepturile escepţionale ale judecătorului de instrucţiune, când

instruesce o afacere, sunt mai ales:

1. De a lua depunerile martorilor;

2. De a face perchisiţiuni;
3. De a emite mandate contra prevenitului.

Martorii trebuesc, mai înainte de a depune, să presteze jurăment că

vor spune tot adeverul, nimic de cât adeverul. Deposiţiunea lor să se ia
îndeosebi şi faciă fiind şi grefierul. Judecătorul de instrucţiune culegând
disele unui martor să nu perdă din vedere că e dator să’i conserve
limbagiul, locuţiunile, expresiunile de cari se servesce, în fine adeverata
espresiune a limbagiului. Să se gândescă că nu pote să’i îmbrace modul de
a se esprima într’o limbă mai corectă fară a se espune să’i denatureze
cuvintele. Să nu uite că nu pote asemenea, pentru a abrevia depunerea, să
dică că martorul a depus ca cel precedent şi că are datoria să scrie tot ce a
spus martorul, în întregul lui.

15
 Martorii sunt obligaţi să compară în urma citaţiunei ce au primit. În
cas contrariu, ei pot fi condamnaţi la amendă şi chiar aduşi prin mandat de
aducere. Dacă martorul produce un certificat medical constatând că e în
neputinţă de a eşi din casă, judecătorul de instrucţiune se transportă el
însuşi la domiciliul lui pentru a’i lua depunerea, dacă se află în comuna
reşedinţei sale, sau, în cas contrariu însărcineză cu acestă operaţiune pe
primarul local. Întemplându-se însă mergă în personă la martor şi să nu’l
gasescă acasă sau să‘l gasescă sănetos, el e în drept să dea mandat de
depunere atât contra lui, cât şi contra medicului sau contra oficierului
municipal care’ i-a liberat certificatul mincinos.

Perchisiţiunile se fac de judecătorul de instrucţiune însoţit de

procurore, afară de casul de flagrant delict când, după cum am vedut,
judecătorul pote merge chiar singur. Prevenitul sau un împuternicit al lui
trebue să asiste la acestă operaţiune pentru a vedea şi a recunosce obiectele
rădicate. Dacă prevenitul refusă de a merge sau de a numi un împuternicit
ca să asiste la perchsiţiune, judecătorul de instrucţiune nu’l pote sili. Însă e
dator să facă menţiune espresă de acestă circumstanţă în actul seu. În cas
când prevenitul e dosit, perchisiţiunea se face în lipsa lui şi judecătorul de
instrucţiune pote chiar respinge pe împuternicitul care s’ar presenta din
parte’i.

Mandatele sunt în numer de patru:

1. De înfăţişare
2. De aducere
3. De depunere
4. De arestare

16
 Cele doue d’ânteiu au de obiect de a face pe prevenit să compară
d’inaintea judecătorului de instrucţiune. Diferinţa ce esistă între ele este că
mandatul de înfăţişare se dă când prevenitul are un domiciliu cunoscut, iar
mandatul de aducere când i se impută un fapt criminal sau când a refusat de
a se supune mandatului de înfăţişare. Ele diferă încă în acesta că agentul
forţei publice însărcinat cu mandatul de înfăţişare se mărginesce a’l remite
prevenitului şi a lua chitanţă, fară a se preocupa de modul cum va fi esecutat;
pe când cel însărcinat cu mandatul de aducere e dator să se îngrijescă de
esecutarea lui, să însoţescă pe prevenit până la cabinetul judecătorului şi, în
cas de împotrivire, să întrebuinţeze chiar forţa pentru a’l constrânge. Ele mai
diferă în fine şi în acesta că, în cas de mandat de înfăţişare, prevenitul e
interogat îndată ce se presintă, iar în cas de mandat de aducere, judecătorul
de instrucţiune are 24 de ore pentru a’l interoga.

Cele doue din urmă au de obiect de a împedica pe prevenit de a dosi şi

de a’l pune în stare de oprelă. Cu tote acestea, mai multe deosebiri
însemnate esistă între ele. Mandatul de depunere este o mesură de
precauţiune şi pune pe prevenit în stare de arestare provisorie. El se dă
contra unui individ contra căruia sunt tari presumţiuni de culpabilitate,
asupra cărora n’a presintat justificări plausibile, însă nu încă probe. Mandatul
de arestare, din contra, se dă când sarcinile sunt întemeiate pe nisce ast-fel
de dovedi în cât vinovăţia prevenitului nu mai lasă înduoială. În mandatul de
depunere, prevenitul trebue să fie desemnat cât se pote de mai lămurit; în
mandatul de arestare trebue, pe lângă acesta, să se coprindă şi enunciarea
faptului pentru care acest mandat a fost emis şi citaţiunea legei care declară
că acel fapt e crimă sau delict. Mandatul de depunere, în cas de urgenţă,
pote fi dat chiar fară conclusiunile procurorelui, pe când, în cas de mandat de
arestare, procurorele trebue tot-d’a-una şi neaperat să fie audit.

17
 Aceste forme cu care legiuitorul a încongiurat mandatul de arestare
sunt o garanţie mai d’inainte oferită prevenitului. De aceea magistraţii sunt
datori să caute a le observa cu cea mai mare scrupulositate. Să se gândescă
că dreptul de a lipsi pe un om de libertatea sa, care incontestabil e enorm, a
fost încredinţat prudenţei lor şi să ia tote precauţiunile pentru a nu avea mai
târdiu să’şi impute vre-o erore. Atât ministerul public cât şi judecătorul de
instrucţiune să esamineze cu mare băgare de semă tote circumstanţele
faptului şi posiţiunea morală a prevenitului înainte de a recurge la acestă
mesură contra lui. Să aibă în vedere că o greşală sau o prea mare precipitare
pot causa nenorocirea unei întregi familii; că omul contra căruia s’a emis un
mandat de arestare, de şi încă necondamnat, are să fie aruncat în temniţă şi
amestecat acolo cu tot felul de reu-făcetori; că detenţiunea lui se pote
prelungi multă vreme; că el are pote o familie pe care o hrănesce cu munca
lui şi care, în timpul încarcerărei, are să cadă în cea mai adâncă miserie; că
închisorea pote să‘l facă să contracteze bole incurabile cari să’l lase pătimaş
pentru restul dilelor sale şi că, cu tote astea, întâmplându-se în urmă să fie
recunoscut nevinovat, drept ori-ce resplată, el va fi încă espus a vedea
răutatea vrăjmaşilor sei amărându’i vieţa şi înegrindu’i reputaţiunea. Să
cugete la tote acestea şi să nu se hotărască a întemniţa pe un prevenit de cât
atunci când probele ce se rădică în contra lui au atins un aşa grad de tărie, în
cât nimeni să nu se mai potă îndoui de densele.

Recomand asemenea primarilor, sub-prefecţilor, comisarilor şi sub-

comisarilor de poliţie şi, în genere, tutulor agenţilor auxiliari ai ministerului
public, să aibă grijă, în casurile când sunt autorisaţi de lege a se asigura de
persona unui prevenit, să se grăbescă a’l înainta, în cel mai scurt timp,
d’impreună cu actele ce au încheiat, procurorelui de pe lângă tribunal,
pentru ca acest magistrat să potă pune pe dată pe judecătorul de

18
instrucţiune în stare de a’i verifica şi regula posiţiunea. Să se ferescă de a ţine
dile întregi, une-ori chiar septemâni, după cum am vedut că acesta se
întemplă câte o-dată, pe preveniţi prin aresturile primăriilor, sub-
prefecturilor sau comisiilor, înainte de a’i porni la parchet, căci asemenea
fapte constituiesc delictul prevedut de art. 149 din codul penal şi sunt decis a
atrage asupră-le totă severitatea legei. Să se ferescă asemenea de a usa de
ofense, maltratări sau casne pentru a sili pe bănuiţi să facă mărturisiri, de
ore-ce midlocele acestea, nu numai că rădică mărturisirilor obţinute prin ele
ori-ce putere doveditoare, dar încă espun la grele pedepse pe cei ce le
întrebuinţeză. Să cate în fine a’şi face datoria cu sânge rece şi meritul lor va fi
cu atât mai mare, cu cât vor fi ajuns la descoperirea adeverului fără a recurge
la căi reprobate de morală şi de umanitate şi înferate de lege.

Acestea sunt instrucţiunile ce ţinem a ve pune în vedere şi a ve invita să

observaţi. Ele sunt cu totul conforme cu codicile nostru de procedură
criminală şi se practiceză în tote ţerile cari au grijă de menţinerea bunei
ordine în societate şi respect pentru onorea şi libertatea cetăţenilor. În ele
fie-care va gasi cercul acţiunei şi competinţei sale şi urmându-le cu stricteţă şi
bună credinţă, va evita abusurile şi nu va da loc la cea mai mică plângere
contra sa.

Primiţi asigurarea consideraţiunei ce ve păstrez.

Procurore-general, Ciru Oeconomu

19