OMIDA INVIDIOASĂ

de Florina Bumbaru

A fost odată ca niciodată, într-un copac de primăvară, două omizi prietene

pe nume Omi și Ida.
Se știau de când erau mici, niște larve mici. Creșteau împreună, râdeau și se
jucau cărți ca orice omizi normale Se legănau în hamace de frunze și
vorbeau despre visele lor și ce vor fi când vor fi mari.

Dar parcă de la un timp, Ida nu mai voia să joace cărți cu Omi. Se ducea

din ce în ce mai des cu alte omizi să caute frunze proaspete de ronțăit.
Îi plăcea să fie în mijlocul atenției, înconjurată de alte omizi. Reușea să-și
facă prieteni noi nu doar printre omizi ci și printre alte insecte: buburuze,
melci, furnici și inventa jocuri cu fiecare.
Lui Omi nu-i plăcea să intre în vorbă cu alte omizi sau insecte așa că stătea
la o parte și prefera să se joace singură cărți.
Mesteca frunze veștejite și arunca priviri urâcioase spre grupul gălăgios de
omizi care spuneau glume și se hlizeau toată ziua. Oricum ea nu avea
nimic interesant de spus.

Mai nou, Ida începuse să creeze costume din frunze și fire de iarbă. Zecile

de piciorușe munceau neîncetat, cu unele decupa, cu altele lipea, cu altele
lega și când costumele erau gata, le agăța pe un fir de iarbă.
Toate omizile veneau curioase în jurul lor, probau costumele și se
deghizau, râdeau și o aplaudau pe Ida care nu-și mai încăpea în piele de
bucurie. Din spatele cărților de joc, Omi fixa costumele cu privirea mai să le
străpungă.
Ida era din ce în ce mai ocupată, făcuse chiar o expoziție cu figurine din
frunze. Coșulețe, felinare, păpuși, toate lucrate cu multă răbdare și atenție.
Nu mai avea timp pentru altceva, descoperise că îi plac mai mult creațiile
din frunze decât jocurile de cărți.
Din depărtare, ochii lui Omi urmăreau piciorușele ocupate din care ieșeau
atâtea creații minunate. În pumnii ei încleștați se auzea cum trosneau
frunzele, își imagina că sunt creațiile Idei pe care le strivea.

Într-o zi, Omi observă că Ida lucrează la ceva nou, tot strângea frunze mari,

scria pe ele, le perfora și le lega cu fire de iarba.
Era o carte! Ida făcuse o carte în care desenase un fluture. Toate omizile din
copac s-au strâns curioase în jurul ei să o citească.
Asta era prea de tot! De după o perdea de frunze, Omi abia putu să-și
înăbușe țipătul:
– Era era visul meu! Până și visul mi l-a furat!!! Si cărțile de joc au zburat în
toate parțile.

După carte, urmă o idee nouă : Ida voia să facă o mașină și să învețe să o

conducă. Nimeni nu știa cum e o mașină de omidă, nici măcar ea. A făcut
mai întâi planul mașinii, a strâns materialele și zile întregi a lucrat în
atelierul de frunze și bețișoare.

Când a fost gata, toate omizile din copac s-au adunat să vadă invenția ei: o
coajă de castană pe patru roți, pardon pe patru nuci și o ghindă cu căciulă
pe post de volan. Ida zâmbea și strălucea toată la volanul mașinii. Și ce
viteză prindea cu mașina, gonea pe crengile copacului de zburau frunzele
în urma ei iar omizile fugeau după ea s-o prindă.

De sub o perdea de frunze, Omi pândea cu pumnii încleștați:

– Uite-o ce viteză are și eu abia mă târăsc!
În fiecare zi o urmărea cum scoate mașina din garaj și le plimba pe celelalte
omizi. O invidia atât de tare încât îi venea să-i facă vânt de pe creangă cu
tot cu mașina ei.

În ultimul timp însă, Ida începu să se poarte ciudat, rămânea tot mai des

singură în mașina ei și mesteca întruna frunze.
Îi era atât de foame încât începuse să-și mănânce propriile creații din
frunze, ba chiar și cartea ei frumoasă.
Prin gaura unei frunze, Omi o urmărea cum țese fire lucioase de mătase, se
rotește și se învelește cu ele până când nu o mai recunoscu, se înfofolise
toată într-o plapumă pufoasă.
– Ce crisalidă frumoasă, oftă Omi.
Știa că urmează transformarea și că după ce se odihnește în cocon, Ida va
deveni un fluture.  Așa că stătea numai cu ochii pe coconul în care
dormea Ida. Nici noaptea nu mai putea dormi de frică să nu piardă
momentul când Ida va ieși.
După vreo doua săptămâni, Omi auzi cum foșnește coconul și începe să se
miște în stânga și-n dreapta. Se deschise încetișor și din el ieși un fluture
cum nu mai văzuse vreodată.
Omi îl privi hipnotizată cum își întinde aripile și dansează în soare apoi își
luă zborul râzând către alt grup de fluturi.

– Oh cât este de frumos, îl urmări Omi cu privirea până când fluturele

dispăru din ochii ei.
– Nu voi putea niciodată să fiu un fluture așa frumos și se uita cu silă la
corpul ei păros.

Încercă să se miște dar ceva o împiedică. Abia acum își dădu seama că se
uitase atâta timp la altă omidă încât corpul ei înțepenise, picioarele-i
amorțiseră iar ochii o usturau. Încercă din nou să se târască dar parcă era
un burete uscat scârțâind pe scoarța copacului. Și vaai se desprinse și căzu
printre crengi, căzu printre frunze direct pe o ciupercă uriașă.

– Ia te uită, o omidă care nu s-a transformat încă! Îi zâmbi o fetiță care

tocmai trecea pe acolo.

Fetița a luat omida și a dus-o acasă la ea. I-a pregătit o cutie la geam cu
frunze dulci și a așezat-o încetișor înăuntru. Apoi a început să-i șoptească o
poveste:

“ A fost odată ca niciodată, un grădinar care a plantat două semințe: una de
ferigă și alta de bambus.
Le-a dat apă și a avut grijă de ele.
În primul an, feriga a crescut repede și a acoperit pământul cu frunzele ei. Dar din
sămânța de bambus nu a ieșit nimic.
În al doilea an, feriga a crescut și mai mare dar din sămânța de bambus, tot nimic.
În al treilea an, la fel, nici urmă de plantă.
În al patrulea an, din nou, nu părea să iasă nimic.
Dar în al cincilea an, o mlădiță verde a străpuns pământul părând foarte mică pe
lângă feriga bogată.
În câteva luni, bambusul s-a înălțat până la 30 de metri și nu s-a mai oprit din
crescut.
În toți acești ani, bambusul a avut nevoie să stea mai mult timp în pământ și să-și
dezvolte rădăcinile ca să poată susține planta înaltă.”

Omi simți cum ochii i se-nchid și o cuprinde o toropeală, să fi fost de la

poveste. I-ar prinde bine o plapumă călduroasă. Și ca prin vis, începu să
țeasă fire calde de mătase și să se înfășoare în ele. Adormi în coconul pufos
și visă că precum bambusul, se înalță spre cer.

După un timp, crisalida începu să se miște și să se crape ușor. Și ca prin

minune, un fluture magic ieși la lumină.

Își flutură de câteva ori aripile și se minună de cât de frumos strălucea în

soare. Iar când fu pregătit, își luă zborul spre cer unde îl regăsi pe
fluturele Ida.

Ce bucurie să se revadă acum, fiecare în felul lui. Zburau unul lângă altul,
făceau piruete în aer, râdeau și vorbeau despre visele lor.

Chiar așa, oare ce visează fluturii?

 Povestea furnicutei Maria (Lipsa
motivaţiei de a învăţa sau munci)

A fost odată o furnicuţă care nu voia să

muncească.
Furnicuţa Maria prefera să stea toată ziua lungită,
să se joace sau
să alerge. În toate momentele zilei, toate scuzele
erau bune pentru
a nu munci. Din această cauză, ea se juca mai
mult singură,
deoarece colegele sale erau ocupate să
muncească.Într-o zi, în timp ce Maria era plecată
în pădure să se joace,
o zână veni la furnicar. Ea explică tuturor furnicilor că lansează
un concurs pentru desemnarea celei mai bune furnici din lume.
Fiecare furnică va putea acumula puncte dacă munceşte atunci
când trebuie, se joacă în cel mai potrivit moment şi, bineînţeles,
are o mulţime de prieteni. Astfel, micuţele furnici se puseră pe
treabă pentru că fiecare vroia să câştige. Când Maria se întoarse
acasă, văzu că nimeni nu o bagă în seamă. Toate furnicile cântau,
zâmbeau şi transportau provizii. Maria se simţi puţin dată la o
parte. Până să se culce, reuşi totuşi să afle care era pricina acestei
schimbări şi de ce toată lumea era atât de grăbită. Atunci, Maria
îşi zise că trebuie să câştige concursul, că este capabilă să fie
prima. Dis de dimineaţă, furnicuţa noastră se alătură suratelor
sale. Lăbuţele sale erau foarte obosite pentru că Maria, nu era
obişnuită cu munca, dar ea nu se descuraja deoarece voia să
câştige concursul şi să devină cea mai bună furnică din lume. Ea
se juca acum împreună cu celelalte furnicuţe şi acest lucru era
deosebit de plăcut.
La sfârşitul concursului a constatat că avea o mulţime de
prieteni. În aşteptarea rezultatului concursului, toate furnicuţele
erau anxioase. Zâna a anunţat în sfârşit marea câştigătoare:
„Pentru că a făcut multe eforturi şi ameliorat rezultatele, o declar
pe furnicuţa Maria, câştigătoarea concursului”.
Toată lumea a aplaudat, iar Maria era foarte mândră de ea.
Zâna i-a dat şi o diplomă, precum şi următoarele sfaturi: „ Rămâi
întotdeauna o furnicuţă muncitoare şi conştiincioasă. Când îţi vei
simţi lăbuţele obosite sau când curajul te va părăsi, respiră adânc
de trei ori şi vei vedea cum o lumină albastră te va înconjura şi-ţi
va da forţă şi curajul de a continua. Această lumină va fi
invizibilă pentru ceilalţi, doar TU o vei putea vedea”.
Teama de a nu greşi
Ştersătura

Şerban este în clasa întâi. E foarte mândru de lucru acesta. Primul şcolar din blocul lui e
tocmai el, Şerban. La şcoală îi place dar, azi e supărat. Păi, să vezi:

„Azi la ora de scriere, Ştefana, colega mea de bancă, m-a lovit cu cotul şi-am greşit o
literă. Uf, ce necaz! Tocmai când scrisesem aşa de frumos! Ce să fac? Am luat repede
radiera şi m-am apucat de şters. Vai! Ştersătura s-a întins şi la literele următoare. Parcă
era o pădure în flăcări. Era aşa de urâtă foaia cu ştersătura, că-mi venea să plâng. Of! Şi
ce păcat că Ştefana n-are codiţe. Ar merita măcar o dată s-o fi tras. Dar, ce să-i fac!
Scot din penar lama, poate reuşesc ceva. Dau să rad, când:
-Ce faci? se auzi un glas. Acum, vrei să mă tai? De şters nu m-ai putut şi-acum? Dacă
rupi foaia? Se poate! şi ştersătura se supără ducându-se în vecini.
Şi uite aşa, din cuvânt în cuvânt, ştersătura se întinse, iar în clasă se auzi doar plânsul
meu:
-Ce s-a întâmplat Şerban? întreabă doamna învăţătoare.
Ochii mei plini de lacrimi, îi arătară, ştersătura. Doamna învăţătoare zâmbi. Află
vinovaţii: cotul, radiera, lama, iar pe Şerban, dupa ce-l puse să-şi întoarcă foaia, şi-l
învăţă ca altădată să închidă greşeala într-o paranteză, îl mai rugă să scrie încă odată
totul, cu grijă şi atenţie.
Acum, e pace, iar ochii lui Şerban au sclipiri jucăuşe. Ce păcat că, totuşi, Ştefana n-are
codiţe?
Acceptarea
Frunza de nisip

Lucia e buna mea prietenă. O ştiu de când aduna castane toamna şi-mi aducea frunze de
nisip. De unde?

-Nu-ţi spun! şi mă prinse de mâini.

Mă uitam la ochii ei ca albăstrelele şi mă-ntrebam de ce mă pedepseşte oare? Şi-am
început:
-Dar dacă…
-Chiar vrei să ştii? şi Lucia mă-nconjură sărind de trei ori într-un picior. Ei, bine, atunci
ascultă: „ Într-o seară n-am vrut să adorm fără poveste. Şi-atunci, Buna-bună s-a aşezat
pe marginea patului şi-a început să-mi spună că, odată, tare demult, era un copac
bătrân. Atât de bătrân, ce-ncepuse să se facă de piatră. Crengile-i semănau cu
drumurile, iar florile erau de stâncă. Treceau peste ele şi vânturile şi ploile, dar nimic
nu-l făcea să zâmbească. Oare pietrele nu râd niciodată?
Şi-atunci, soarele se sfătui cu luna să-l lase mai mult pe cer. Poate aşa, de atâta lumină,
copacul va începe să se facă iar tânăr. Şi nu ştiu cum se întâmplă, dar o frunză prinse
drag de …soare. Şi începu să se facă tot mai mică şi mai mică, să se împartă şi despartă.
-Până când? murmurai eu. -Aşa, se pomeni iar Lucia privindu-mă, până când începu să
se facă din piatră … nisip. Se desprinse uşor şi porni spre soare. Atunci, copacul se
smulse din pietrele lui şi vru s-o prindă. Dar ea, se lăsă dusă de lumină şi se prefăcu în
boabă aurie.
-Şi copacul?
-Copacul! De supărare, se spune că începu să fie iar tânăr şi cu flori. Vezi, doar umbra
frunzei de nisip mi-a mai rămas în palmă. Aşa a făcut şi Buna-bună. Mi-a arătat palma
ei. Numai eu ştiam urma”.
Şi Lucia-mi lăsă urma frunzei de nisip în palmă. Doar, numai noi ştiam, adică noi şi …
frunza de nisip.
Rezolvări de probleme
Curcubeul

Odată, într-o vară uitată sub un măr, a plouat tare. Cât de tare? Atât de tare că ploaia şi-
a pierdit creioanele colorate. Şi nu ştia pe unde.

După vreun nor călător? Ascunse de-o stea căzătoare? Rătăcite la Polul Nord? Nu ştia şi
pace. Şi era tare supărată. Şi cum mai plângea! Şiroaie, şiroaie. Îşi udase şi batista, iar
umbrela n-avea spiţe. Cum să-ncete fără ele? Dar…şi rămase agăţată de un nor.
Le găsise soarele şi pentru că nu se ştia, a-nceput să se joace cu ele. Şi-a luat roşul din
lalele şi galbenul sfărâmând o boabă de grâu. Apoi, a desenat o portocală ce-a-nceput să
plângă. O lăsaseră fără coajă. Cerul s-a făcut albastru, verdele cobora din poverstea
ierbii şi-apoi, gata, floarea de melin le-a adunat pe toate-n pumn după ce prinse-n petale
coaja de nucă.
Cerul s-a deschis încet, ca o şoaptă. Atunci ploaia s-a oglindit în palmă şi pe cer au
apărut creioanele, mândru curcubeu. Stătuse şi ploaia. Bucuroasă, a uitat că a rămas
fără creioane colorate. Dar, nu mai plânge. Acum, curcubeul o înveseleşte în fiecare
vară. Care vară? Păi, una din cele uitate sub un măr, de vară, nu?
Bucuria
Ursul-Moş Martin

Într-un orăşel de munte, pe o străduţă liniştită, locuia un vestit croitor. Toate animalele
pădurii îşi comandau hainele la atelierul său.Aşa s-a întâmplat că, într-o zi apăru în uşa
atelierului, ursul. Era tare supărat. Nu se putea prezenta la serbarea pădurii, pentru că,
n-avea haine.
Meşterul croitor îl privi pe deasupra ochelarilor. Oare ce haine să-i facă? Din blană? Cât
de călduroase să fie? Dar, mai ales, să nu semene cu a altuia din pădure. Să fie verzi? Nu
se poate! Nu l-ar vedea nimeni prin poiană. Să aibă pene? Ce-ar zice păsările? Greu de
făcut!
Tocmai atunci apăru pe uşă, Riţa-Veveriţa:
-Ce faci meştere? întrebă ea spărgând o nucă. Supărat?
-Păi uite. Mă aşteaptă ursul pădurii şi nu ştiu ce haină să-i cos pentru serbare. Doar o
clipă făcu Riţa-Veveriţa ochii roată. Parcă ar fi căutat ceva. Luă apoi foarfecele
meşterului croitor şi ieşi grabnic cu ele pe uşă.
Meşterul privi mirat în urma ei. Oare unde se dusese? Şi-i luase şi foarfecele! Se uită la
ceas. Cucul se pregătea să cânte, dar mai repede auzi clopoţelul de la uşă.
Intrând, Riţa-Veveriţa răsturnă pe masa meşterului, tot ce ţinea-n lăbuţe şi zise:
-Să-i croieşti haină de blană moşului. Culoare să-i dai după coaja de nucă, frunza
toamnei, petecul de scoarţă de copac şi-un smoc de păr din coada mea. Şi-o semăna cu
noi care-l vom ocroti şi…
Luându-şi coada la spinare, Riţa-Veveriţa fugi repede la serbarea pădurii.
Meşterul se apucă grabnic de lucru. Haina de blană o coloră cu ron-maron, iar la
serbarea pădurii, ursul se dovedi cel mai frumos. Nimeni nu era ca el, ci doar dintr-un
colţ se auzi un ronţăit. Cine?
Riţa-Veveriţa îi zâmbea prieteneşte. Oare cine era frumosul-frumos? Nimeni altul decât
ursul Moş-Martin. Păi nu?
Printul si mama sa regina

Odată, demult, într-o ţărişoară foarte mică, trăiau un rege, o regină şi fiul lor Dorando.
Toată lumea spunea că prinţul semăna foarte bine cu regina chiar şi în felul său de a fi.
Se spunea că atunci cînd va fi mare, cu siguranţă, prinţul va conduce regatul exact în
acelaşi fel cum făcea mama lui acum.Prinţul Dorando auzea fără încetare că bunicul său,
profesorii săi, şi toţi prietenii îşi tot dădeau cu părerea cît de mult semăna el cu mama
sa.
Trebuie să ştiţi că regina mama era o femeie foarte deosebită, care se gîndea deseori că
micul său regat va fi atacat de duşmani. Era chiar obsedată de această idee, aşa că
supraveghea mereu uitîndu-se pe ecranul radarului special instalat ca să detecteze din
timp dacă micul regat urma să fie atacat.

Intr-o zi, pe cînd tocmai făcea acest lucru, a observat o mică virguliţă pe ecran (care
putea foarte bine să semnaleze prezenţa unei păsări, ori poate ca era numai un fir de
praf), Regina mama a dat însă imediat alarma: „Vin duşmanii!” Drept urmare a cerut pe
loc tuturor ostaşilor care păzeau să fie gata de apărare pentru că regatul era atacat. Din
nefericire, regina interpreta greşit semnele de pe radar atît de des, încît ostaşii de gardă
au început să se plictisească tot pregătindu-se degeaba pentru atacurile pe care şi le
imagina regina. In plus, reginei ajunsese să i se pară că aude şi unele sunete suspecte pe
care bineînţeles că nimeni altcineva nu le auzea. Ea credea că duşmanul se strecurase
pînă în camera ei, unde făcea anumite zgomote, sau îi deranja instalaţia de telefon. Sau i
se părea ca noaptea duşmanul făcea gălăgie la etaj. Convinsă că toate acestea erau
adevărate, regina se apuca să strige: „Săriţi! Săriţi! Săriţi!” chemînd gărzile în ajutor.

De fiecare dată cînd regina începea să strige, soldaţii de pază se uitau unul la altul şi
oftau: „Auzi, Regina a început iar cu bazaconiile ei”, însă pentru ca regina era totuşi şefa
lor, alergau deîndata la ea, prefacîndu-se că îi caută pe duşmăni.
Se străduiau din răsputeri să facă tot ce ordona regina, pentru că ştiau foarte bine că în
ACEL regat, dacă cineva nu i-ar fi făcut pe plac, ea ar fi putut oricînd să ordone să le taie
capul.
Prinţul Dorando creştea imitînd-o pe regină. El a început să creadă că un aşa-zis lup îl
urmărea, mai ales cînd se ducea la culcare. Era sigur că văzuse aşa-zisul lup la fereastră,
ba i se părea că-l auzise la uşă, ba i se părea că-l aude circulînd la etaj. Atunci se spuca şi
el să strige: „Săriţi! Săriţi! Săriţi!”. Soldaţii de pază se grăbeau să vină şi la el, dar îşi
făceau unul altuia cu ochiul şi comentau îngrijoraţi:” Dorando a început să fie exact ca
mama lui”.

Mai este important de ştiut că în acel mic regat soldaţii care păzeau primeau această
slujbă pe toată viaţa lor, fără să poată renunţa la ea. Aşa că, într-o zi, sătui de atîtea false
alarme, ei s-au hotărît să discute despre prinţul Dorando.Voiau să găsească o soluţie
pentru ca nu cumva el să crească, ajungînd exact ca mama lui. Pur şi simplu nu mai
suportau să se prefacă de fiecare dată că îi caută pe duşmani sau pe aşa-zisul lup, care
nu era niciodată nicăieri. Tot discutînd, soldaţii s-au hotărît să îl roage pe un om bătrîn
şi foarte înţelept din regat să stea de vorbă cu prinţul.

Din fericire acesta a fost de acord să-i sprijine pe soldaţi, pentru că la rîndul său se
săturase să-i tot audă pe prinţ şi pe regină strigînd. Aşa că înţeleptul s-a dus la prinţul
Dorando şi l-a ajutat să priceapă că nu era pe-acolo absolut nici un lup care să încerce
să-i facă rău. Atîta a vorbit şi l-a sfătuit pe prinţul Dorando, pînă cînd acesta a înţeles în
sfârşit că totul era doar în închipuirea lui care îi juca feste făcîndu-l să vadă sau să audă
ceea ce de fapt nu exista. Apoi bătrînul a continuat să-l înveţe pe prinţ să vadă lumea aşa
cum este ea în realitate. Ascultîndu-l pe înţelept prinţul Dorando şi-a dat seama ce lucru
important este ca el să crescă în felul său propriu şi să devină un rege cît se poate de
bun.
Inţeleptul l-a mai ajutat pe Dorando să priceapă că el nu era deloc obligat să crească
pentru a deveni exact ca mama lui regina.
Prinţul Dorando şi bătrînul au stat de vorbă îndelung. Niciodată nu s-a ştiut exact tot ce
au discutat ei. Dar ceea ce s-a putut observa a fost că de la acea dată Dorando a început
să se comporte foarte diferit. N-a mai strigat niciodată să sară gărzile să-l apere de aşa-
zişi lupi imaginari. Cînd a mai crescut şi a devenit adolescent, n-a mai lăsat-o pe mama
lui să-l păcălească făcîndu-l să creadă că vin duşmanii. El ii spunea: „Vai, dragă mamă,
doar ştii că-i numai o pasăre pe ecranul radarului! Pentru ce vrei să ne purtăm de parcă
ar veni duşmanii?”
După mai mulţi ani a venit şi timpul ca Dorando să devină rege. Trebuie să ştiţi că el a
condus ţara cu totul altfel decît făcuse mama lui.
In primul rînd pentru că el vedea lucrurile AŞA CUM ERAU ÎN REALITATE. Se simţea
sigur pe el, era un om sensibil şi drept, bun cu toţi supuşii lui, mai ales cu soldaţii de
gardă.
Multă vreme după aceea soldaţii de gardă încă îşi mai aminteau discutînd între ei despre
cele întîmplate şi se felicitau că avuseseră ideea de a trimite pe bătrînul înţelept să-i
vorbească lui Dorando cu atîta folos pentru toţi.
Speranţa
Iarbă, iarbă, fir de iarbă

-Ocroteşte-mă ! Nu mă călca! se auzi un glas subţirel.

-Cine a vorbit? întrebă Ionuţ din grupa mare privind în jur.

-Eu, firul de iarbă, îi răspunse acelaşi glas subţirel.

Doar atunci, Ionuţ observă ca era gata să calce iarba şi florile din parc.
”Cică, într-o împărăţie tare demult, trăia o femeie pricepută la ţesut. Aşa se făcu că,
împăratul o chemă la împărăţie dându-i să ţese un covor din flori şi raze de soare.
Coşurile o aşteptau lângă război, doar razele de urzeală lipseau. De unde să le ia?
Văzând-o necăjită, soarele împrumută femeii raze şi acestea se şi apucară de ţesut.
Galbene cum erau, începură s-o ardă la degete pe ţesătoare. Şi, ca să le astâmpere focul,
femeia le stropi cu apă limpede şi albastră ca cerul.
Vai, ce supărare! Firele de soare se facură verzi ca tulpinele şi frunzele florilor. Femeia le
prinse între degete. Ce moi erau. Şi ce frumoase. Florile se prindeau parcă singure în
ţesătura războiului, făcând-o şi mai frumoasă.
-Unde sunt razele de soare? făcu împăratul privind ţesătura din război.
-Mă ardeau la degete şi le-am stropit cu apă. S-au făcut verzi, spuse femeia privind spre
frumuseţea ţesăturii.
Împăratul întinse mâinile spre război să rupă ţesătura, dar femeia şopti:
-S-acoperiţi pământul, fire verzi! Să vă zică, FIRE DE IARBĂ, surori cu tulpinile şi
nimeni să nu vă poată scoate din pământ. Unde v-aţi rupt, să creşteţi la loc.
Şi împăratul văzu cu uimire că, în locul războiului, fire mici, scurte şi verzi, presărate din
loc în loc cu flori, cuprinseră întreaga împărăţie.
Încerca să le rupă, dar creşteau la loc tot mai verzi şi mai frumoase.”
Acum, privind în jur, Ionuţ mângâie cu grijă firul plăpând de iarbă ce era raza de soare
stăpărată cu strop de apă.
Povestea pestisorului curcubeu

În marele ocean trăia odată un pește curcubeu. Era cel mai frumos pește și era foarte
mândru de asta. Solzii lui străluceau și aveau toate culorile curcubeului: roșu, albastru,
verde, portocaliu, mov, galben. De aceea i se spunea peștele curcubeu.
Peștele curcubeu este foarte mândru de solzii lui. Ceilalti pesti se învârteau în jurul lui și
se minunau de cât de frumos este.

Într-o zi peștișorul albastru s-a apropiat de el.

– Bună, pe mine ma cheamă peștisorul albastru, pe tine cum te cheamă?
– Pe mine ma cheamă peștișoru curcubeu.
– Ce haine frumoase ai! Îmi dai și mie un solz din hăinuța ta că îți dau și eu unul din
hăinuța mea?
Îmi plac foarte mult culorile pe care le porți tu! Eu am doar o singură culoare și mi-aș
dori să port și eu o amintire de la tine.
– Cum să îmi stric eu frumusețe de haină! Nu pot!
Peștele curcubeu s-a întors cu spatele și a dat sa plece.
– Stai, nu pleca! Vrei sa fim prieteni și să ne jucăm împreuna? Uite îti ofer eu o amintire,
un solz din hăinuta mea!
– Cum să port eu un asemenea solz lipsit de culoare în haina mea strălucitoare? Tu nu
vezi ca nu se potrivește? Pastrează-l ca nu am nevoie! Eu nu ma joc cu pești care au
haine atât de ponosite și de lipsite de culoare.
Peștisorul curcubeu i-a întors spatele și a plecat mândru să înoate în alta parte.
Peștisorul albastru era foarte trist ca peștisorul curcubeu nu îi primise darul și nici nu
dorise să se joace cu el.
– Nu-i nimic, o să merg în altă parte să caut alți peștisori cu care să mă  joc și  pe care să
mi-i fac prieteni.

Peștisorul albastru a mers la un grup de peștisori plați care înotau putin mai departe și i-
a întrebat dacă doresc să se joace cu el. Peștisorii plați i-au povestit că ei au dorit să se
joace cu pestișorul curcubeu dar ca el nu a acceptat deoarece nu-i place sa se joace cu
pestisori care arată atât de ciudat. Ei l-au primit cu drag pe peștisorul albastru în jocul
lor și au început sa se joace împreună.

Pe zi ce trecea, peștisorul curcubeu se simtea din ce în ce mai trist. Nimeni nu mai venea
să-l întrebe dacă vrea să se mai joace sau să împartă solzi. Ceilalți pești se jucau și înotau
bucuroși cât era ziua de lungă.

Într-o zi peștișorul curcubeu în timp ce plângea că este singur și că nu are nici un

prieten întâlnește caracatița cea înțeleapă. Atunci i-a venit ideea că ar putea să ceară
ajutorul caracatiței.
– Doamna caracatiță sunt foarte trist și am nevoie de ajutor. Nu am nici un prieten și
nici un pestișor nu mai dorește să se joace cu mine.
Peștișorul curcubeu îi povestește ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă, cum a refuzat
să împarta cu peștișorii din solzii lui strălucitori.

– Dragă peștișorule, cheia prieteniei constă tocmai în acest lucru: să  împarți cu ceilalti
din lucrurile tale și să accepți că ceilalți sunt diferiți față de tine iar diferența nu însemna
că sunt mai răi sau mai buni ci că fiecare este frumos și bun în felul său.
– Doriți să spuneți că dacă voi împarți cu ceilalti din solzii mei voi avea și eu prieteni?
– Exact. Cum te simți când cineva împarte cu tine ceva de la el?
– Sunt fericit.
– La fel se simte si celălalt când tu îi oferi ceva de la tine.
– Si acum hai sa găsim ceva frumos la ceilalti. Vezi tu, tu te-ai nascut cu solzii foarte
frumoși și strălucitori. Alți pești chiar dacă nu au hăinuța atât de frumoasă ca a ta cu
siguranță ca au alte lucruri care pot să îți placă la ei. Fiecare este frumos în felul lui.
Pentru mama lor fiecare dintre ei este cel mai frumos.

Hai să descoperi la prietenii tăi lucruri care îți plac:

– Peștisorul albastru are ochii frumoși.
– Super, spune caracatita!
– Peștișorii plați au aripioarele puternice și grațioase în acelasi timp.
– Acum hai să le spunem ce îți place la ei și să îti faci prieteni.

Peștișorul curcubeu a plecat câtre grupul de peștișori care se jucau veseli puțin mai
departe. A pus în aplicare toate sfaturile înțelepte pe care le primise de la caracatiță  și în
plus le-a oferit peștișorilor câte un solz din frumoasa sa hainuță. Când a venit seara a
plecat fericit acasă că și-a făcut mulți prieteni.
Povestea lui Chiț-Chiț

Chiț-Chiț se simțea foarte trist. El credea despre sine că este cel mai mic și cel mai slab
animal din pădure. ”Nu vreau să fiu șoarece”, zise el.
”Mi-aș dori să nu am acest corp mic, picioare scurte și codiță subțire”.

Într-o zi, mergând prin pădure Chiț-Chiț s-a întâlnit cu Leul. El este regele pădurii.
Când răgea, toate animalele înghețau și făceau tot ce spunea el. Chiț-Chiț își dorea să fie
un mare conducător asemenea Leului. S-a uitat în sus, spre Leu și a spus:
– Mi-ar plăcea să fiu conducătorul pădurii ca tine, Leule!
Leul a râs și a spus:
– Eu sunt puternic, iar tu esti prea mic și slab!
Chiț-Chiț și-a lăsat capul în jos și a plecat trist.
După o vreme s-a întâlnit cu Gazela. Ea putea alerga mai repede decât vântul.
Chiț-Chiț a privit spre ea și a spus:
– Mi-ar plăcea să pot să alerg și eu ca tine!
Gazela a râs moale și blând.
– Săracul de tine! spuse ea. Eu pot să alerg repede din cauza picioarelor mele lungi.
Uită-te la piciorușele tale scurte!
Chiț-Chiț se simțea mai trist ca niciodată. Umerii lui s-au încovoiat, și-a lăsat privirea în
jos și lacrimi au început să curgă pe obraji.
– Nu sunt bun de nimic, spuse el. Sunt doar un șoarece.

Aici, copilul/copiii să șoptească foarte încet, ”Crede în tine, crede în tine”.

Chiț-Chiț era foarte trist. Cum mergea el așa prin pădure s-a întâlnit cu Maimuța.
Maimuța se legăna prin copaci. Ea își folosea coada pentru a se legăna pe crengile
copacilor.
– Mi-ar plăcea să pot să mă cațăr ca tine, spuse Chiț-Chiț.
Maimuța chicoti.
– Eu pot să mă cațăr din cauza cozii mele elegante, spuse ea. Uită-te la codița ta subțire
și scurtă, nici măcar nu se răsucește!
Maimuța s-a urcat în copac și a plecat mai departe prin pădure.
Chiț-Chiț este foarte supărat. O lacrimă s-a format în colțul ochiului lui.
– Nu sunt bun de nimic, spuse el, sunt doar un șoarece…

Aici, copilul/copiii să șoptească foarte încet, ”Crede în tine, crede în tine”.

Dar Chiț-Chiț era prea trist să audă ceva. El credea că toate animalele din pădure erau
speciale în felul lor și numai el era doar un șoarece mic, neimportant și neputincios.
Rătăcind el prin pădure a găsit o gaură mică și s-a ascuns în ea.
Dintr-o dată. Chiț-Chiț a auzit un zgomot teribil. Era un zgomot atât de puternic și de
înspăimântător încât inima a început să-i bată cu putere. Era ca și cum toate animalel
din pădure strigau după ajutor în același timp. Îl auzea pe Leu cum răgea, pe Gazelă cum
plângea și pe Maimuță cum țipa.
– Ce pot să fac? Se gândea el. Sunt doar un șoricel mic! Cum pot eu să ajut toate aceste
animale mari?
A scos nasul afară din gaură. Era foarte înspăimântat dar trebuia să afle ce se
întâmplase. A fugit prin pădure până când zgomotul a devenit din ce în ce mai puternic.
Deodată a ajuns într-un luminiș. Toate animalele erau prinse în niște cuști cumplite.
Vânătorii au venit în pădure și le-au prins.
– Ajută-ne. Ajută-ne! Țipau animalele disperate. Te rugăm să ne ajuți Chiț-Chiț!
Dar Chiț-Chiț a zis trist.
– Sunt doar un mic șoarece. Nu pot să conduc ca tine, Leule, sau să alerg ca tine, Gazelă,
sau să mă cațăr ca tine, Maimuță. Îmi pare rău dar nu sunt destul de bun să vă ajut!
Chiț-Chiț s-a întors și a plecat. Animalele au strigat iarăși după el.
– Ajută-ne Chiț-Chiț, ajută-ne!
Chiț-Chiț se simțea atât de vinovat! Deși își dorea să facă ceva pentru a ajuta animalele,
nu putea decât să-și spună ”Nu sunt bun de nimic. Sunt doar un șoarece”.

Aici, copilul/copiii să șoptească foarte încet, ”Crede în tine, crede în tine”.

Deodată auzi o voce slabă care venea din interiorul lui și îi șoptea că și el are darul lui
special. S-a oprit pentru moment și deodată i-a venit în gând faptul că toate cuștile erau
legate cu o sfoară.
Vocea din interior îi spunea: ”Du-te înapoi, Chiț-Chiț, du-te înapoi. Ai dinți fantastic de
ascuțiți care sunt buni pentru ros”.
Chiț-Chiț s-a întors și a fugit înspre locul unde erau închise animalele. A luat sfoara care
lega fiecare cușcă și a ros-o până cand sfoara a cedat și ușile s-au deschis. Toate
animalele erau libere. Leul l-a apucat pe Chiț-Chiț cu fălcile lui puternice și l-a ridicat pe
spatele Gazelei. Împreună au fugit până au ajuns departe de cuști.
Când au simțit că sunt în siguranță, s-au oprit. Gazela s-a întins pe jos și Leul l-a ridicat
cu grijă pe Chiț-Chiț și l-a pus pe pământ.
Gazela și Maimuța au venit primele și i-au mulțumit pentru că le-a salvat. Leul a fost
ultimul:
– Ești un erou Chiț-Chiț, spuse el, ne-ai salvat de vânători. Cum putem să-ti mulțumi?
Chiț-Chiț s-s gândit pentru un moment și a spus:
– Deja mi-ați dat tot ce-mi puteam dori vreodată. Mi-ați arătat că ”Este bine să fiu
eu!”