4.

Geometria maselor

4. GEOMETRIA MASELOR

4.1. Centre de greutate (centre de masă)

4.1.1. Centrul de greutate şi de masă al unui sistem de puncte materiale

Se consideră in fig 4.1 un sistem de puncte materiale A1, A2,…, An,

având masele m1, m2,…, mn situat în câmpul gravitaţional al Pământului. Se
cunosc vectorii de poziţie r1 , r2 ,..., rn , respectiv coordonatele punctelor (x1, y1,
z1), (x2, y2, z2),…, (xn, yn, zn) într-un sistem de referinţă Oxyz legat de Pământ.
A1

G1 = m1 g
A i(xi ,yi ,z i) C(x ,y ,z )
r
ri k G
Gi = mi g j
i y x An
z

Gn = mn g

Fig. 4.1

Punctul material Ai, (i=1,2,…n), este atras de Pământ cu o forţă

G i = m i g numită greutate. Pe un domeniu restrâns, situat în apropierea
Pământului, se poate neglija atât variaţia direcţiei cât şi a intensităţii acceleraţiei
gravitaţionale g . Ca urmare greutăţile punctelor formează un sistem de forţe
paralele de acelaşi sens.
Rezultanta greutăţilor punctelor reprezintă greutatea sistemului de
puncte materiale:

n n ⎛ n ⎞
G = ∑ G i = ∑ m i g = ⎜⎜ ∑ m i ⎟⎟g = Mg (4.1)
i =1 i =1 ⎝ i=1 ⎠

S-a notat cu “M” masa sistemului de puncte, egală cu suma maselor punctelor:

n
M = ∑ mi (4.2)
i =1

51
 Statica

Centrul forţelor de greutate, unde se aplică greutatea totală a sistemului

de puncte, se numeşte centru de greutate şi se notează cu “C”. Poziţia lui este
data de relaţiile pentru determinarea poziţiei centrului forţelor paralele în care
scalarul Fi al forţei paralele Fi se înlocuieşte cu greutatea G i a punctului A i :

n n n n
∑ G i ri ∑ m i gri ∑ m i ri ∑ m i ri
i =1 i =1 i =1 i =1
rC = n
= n
= n
= (4.3)
M
∑ Gi ∑ mig ∑ mi
i =1 i =1 i =1

Se observă că în expresia finală a vectorului de poziţie al centrului de

greutate apar numai masele punctelor şi din acest motiv centrul de greutate se
mai numeşte centrul maselor sau centru de masă. Coordonatele centrului de
greutate (de masă) în reperul Oxyz vor fi :

n n n
∑ mi x i ∑ mi yi ∑ mizi
i =1 i =1 i =1
xC = n
; yC = n
; zC = n
(4.4)
∑ mi ∑ mi ∑ mi
i =1 i =1 i =1

n n n
Expresiile ∑ m i x i , ∑ mi yi , ∑ mi zi de la numărătorii relaţiilor (4.4)
i =1 i =1 i =1
se numesc momente statice ale sistemului de puncte faţă de planele yOz, zOx,
xOy, iar expresia ∑ m i ri este momentul static al sistemului faţă de punctul O.
i =1
Aceste mărimi caracterizează distribuţia maselor unui sistem de puncte
materiale în reperul Oxyz.
Din relatiile (4.3) si (4.4) rezultă egalităţile:

∑ m i ri = MrC ; ∑ m i x i = Mx C ; ∑ m i y i = My C ; ∑ m i z i = Mz C (4.5)
i =1 i =1 i =1 i =1

care exprimă teorema momentelor statice conform căreia: momentul static al

unui sistem de puncte materiale în raport cu un pol este egal cu masa sistemului
înmultită cu vectorul de poziţie al centrului de greutate în raport cu acel pol,
respectiv momentul static al unui sistem de puncte materiale în raport cu un
plan este egal cu masa sistemului înmulţită cu distanţa de la centrul său de
greutate la acel plan.

52
 4. Geometria maselor

4.1.2. Centrul de greutate al unui corp oarecare

Pentru a putea aplica relaţiile stabilite în cazul unui sistem de puncte

materiale vom considera corpul (C) din figura 4.2 divizat într-un număr de “n”
volume ΔVi care au masa Δm i şi vectorii de poziţie ai centrelor geometrice ri .
Conform formulei (4.3) centrul de greutate va avea, aproximativ,
vectorul de poziţie:
n
∑ ri Δm i
i =1
rC = n
(4.6)
∑ Δm i
i =1

Trecând la limită când n → ∞ , atunci sumele din expresia (4.6) se

transforma în integrale, masele Δm i , devin mase elementare “dm” iar vectorii
de poziţie ri devin r . Relaţiile pentru calculul poziţiei centrului de greutate al
unui corp oarecare vor fi:

x,y,z
A dm
dV
(C) g dm
r
C(x ,y ,z )
r
k
j G=Mg

i y x
z

Fig. 4.2

∫ rdm ∫ xdm ∫ ydm ∫ zdm

(C) (C) ( C) (C)
rC = ; xC = ; xC = ; zC = (4.7)
∫ dm
( C)
∫ dm
(C)
∫ dm
( C)
∫ dm
( C)

În relaţiile (4.7) r , x, y, z, sunt vectorul de poziţie, respectiv

coordonatele centrului de greutate ale masei elementare “dm”.

53
 Statica

Expresiile ∫ rdm ; ∫ xdm ; ∫ ydm ; ∫ zdm reprezintă momentele statice

(C) ( C) ( C) ( C)
ale corpului în raport cu polul O, respectiv cu planele yOz, zOx, xOy. Din
relaţiile (4.7) se deduce teorema momentelor statice în cazul unui corp:

∫ rdm = MrC ; ∫ xdm = Mx C ; ∫ ydm = My C ; ∫ zdm = Mz C (4.8)

(C) ( C) ( C) (C)

care are un enunţ analog cu cel al unui sistem de puncte materiale.

4.1.3. Centrul de greutate al unui corp omogen

Pentru definirea unui corp omogen este necesară introducerea noţiunii

de densitate sau masă specifică.
a) Blocuri (volume) omogene (fig. 4.2)
Se numeşte densitate volumetrică (de volum) medie, a unei parţi mici
din corp, raportul dintre masa acelei porţiuni şi volumul său:

Δm
ρ Vmed = (4.9)
ΔV

Se numeşte densitate volumetrică punctuală sau densitate volumetrică,

limita către care tinde densitatea volumetrică medie când ΔV tinde catre zero:

Δm dm
ρ V = lim = (4.10)
ΔV →0 ΔV dV

În cazul corpurilor neomogene densitatea este variabilă:

ρ V = ρ V ( x, y, z) (4.11)

În cazul corpurilor omogene densitatea este constantă:

M
ρV = = const (4.12)
V
Din (4.10) rezultă:
dm = ρ V dV (4.13)

54
 4. Geometria maselor

Poziţia centrului de greutate al corpurilor omogene se va determina pe

baza relaţiilor (4.7) în care se introduce expresia (4.13) a masei elementare.
După simplificare cu ρV obţinem:

∫ rdV ∫ xdV ∫ ydV ∫ zdV

(V) (V) (V) (V)
rC = ; xC= ; yC = ; zC = (4.14)
∫ dV ∫ dV ∫ dV ∫ dV
(V) (V) (V) (V)

Suma volumelor elementare de la numitorul relaţiilor (4.14) reprezintă

volumul corpului:

∫ dV = V (4.15)
(V)

b) Plăci omogene (fig 4.3)

Se numeşte densitate superficială (de
x,y,z suprafaţă) medie, a unei porţiuni mici de placă,
A dm raportul dintre masa Δm a acelei porţiuni şi
dS
aria sa ΔS :
C(x ,y ,z )
r Δm
r (S)
ρ Smed = (4.16)
k ΔS
j
i y x Se numeşte densitate superficială
z

punctuală sau densitate superficială, limita

către care tinde densitatea superficială medie
când ΔS tinde către zero:
Fig. 4.3
Δm dm
ρ S = lim = (4.17)
ΔS→0 ΔS dS

În cazul plăcilor neomogene densitatea este variabilă:

ρ S = ρ S ( x , y, z) (4.18)

În cazul placilor omogene densitatea este constantă:

M
ρS = = const. (4.19)
S

55
 Statica

Din (4.17) rezultă:

dm = ρ S dS (4.20)

Poziţia centrului de greutate al corpurilor omogene se va determina pe

baza relaţiilor (4.17) în care se introduce expresia (4.20) a masei elementare.
După simplificare cu ρ S obţinem:

∫ rdS ∫ xdS ∫ ydS ∫ zdS

(S) ( S) ( S) ( S)
rC = ; xC= ; yC = ; zC = (4.21)
∫ dS ∫ dS ∫ dS ∫ dS
(S) ( S) (S) ( S)

Suma ariilor elementare de la numitorul relaţiilor (4.21) reprezintă aria

suprafeţei plăcii:
∫ dS = S (4.22)
(S)

c) Bare omogene (fig 4.4)

Se numeşte densitate liniară (de lungime)
d
x,y,z medie, a unei porţiuni mici de bară, raportul
A dm dintre masa acelei porţiuni şi lungimea sa:
d
Δm
r ρ lmed = (4.23)
r C(x ,y ,z ) Δl
k Se numeşte densitate liniară punctuală
j sau densitate liniară, limita către care tinde
i x
y densitatea liniară medie când Δl tinde către
z

zero:

Fig. 4.4
Δm dm
ρ l = lim = (4.24)
Δl→0 Δl dl

În cazul barelor neomogene densitatea este variabilă:

ρ l = ρ l ( x, y, z) (4.25)

În cazul barelor omogene densitatea este constantă:

M
ρl = = const . (4.26)
L
56
 4. Geometria maselor

Din (4.24) rezultă:

dm = ρ l dl (4.27)

Poziţia centrului de greutate al corpurilor omogene se va determina pe

baza relatiilor (4.7) în care se introduce expresia (4.27) a masei elementare.
Dupa simplificare cu ρ l obţinem:

∫ rdl ∫ xdl ∫ ydl ∫ zdl

( L) ( L) (L) ( L)
rC = ; xC= ; yC= ; zC = (4.28)
∫ dl ∫ dl ∫ dl ∫ dl
( L) ( L) ( L) ( L)

Suma lungimilor elementare de la numitorul relaţiilor (4.28) reprezintă

lungimea barei:

∫ dl = L (4.29)
(L)

Observaţii:
a) Centrul de greutate păstreaza proprietăţile centrului forţelor paralele;
b) Dacă un corp omogen admite un plan de simetrie, o axă de simetrie
sau un centru de simetrie atunci centrul de greutate al corpului se va afla în acel
plan, pe acea axă sau în acel centru.

4.1.4. Centrul de greutate al corpurilor compuse

(C 1) (C k)
C(x ,y ,z )
C1
r Ck(x ,y ,z )
r k

r
k
1 j
i y x
z

rp (C p)

Cp

Fig. 4.5

Se consideră un corp (C) alcătuit din “p” corpuri de mase M1, M2,…,
Mp (fig 4.5). Cunoscând poziţiile centrelor de masa ale corpurilor componente,
se cere determinarea centrului de greutate al corpului compus.
57
 Statica

Vectorul de poziţie al centrului de greutate al corpului (C) este:

p p
∫ rdm ∑ ∫ rdm ∑ rCk M k
(C) k =1 ( C ) k =1
rC = = k
= (4.30)
∫ dm
p p

(C) ∑ ∫ dm ∑ Mk
k =1 ( Ck ) k =1

S-a ţinut seama că:

∫ rdm = rCk M k ; ∫ dm = M k (4.31)

( Ck ) (Ck )

În cazul corpurilor compuse omogene masele M k vor fi, înlocuite,

respectiv cu volumele Vk , ariile S k sau lungimile L k .
Astfel pentru:

- blocuri (volume) omogene,

p p p p
∑ rCk Vk ∑ x Ck Vk ∑ y Ck Vk ∑ z Ck Vk
k =1 k =1 k =1 k =1
rC = p
; xC = p
; yC = p
; zC = p
(4.32)
∑ Vk ∑ Vk ∑ Vk ∑ Vk
k =1 k =1 k =1 k =1

- plăci omogene,
p p p p
∑ rCk S k ∑ x Ck S k ∑ y Ck S k ∑ z Ck S k
k =1 k =1 k =1 k =1
rC = p
; xC = p
; yC = p
; zC = p
(4.33)
∑ Sk ∑ Sk ∑ Sk ∑ Sk
k =1 k =1 k =1 k =1

- bare omogene,
p p p p
∑ rCk L k ∑ x Ck L k ∑ y Ck L k ∑ z Ck L k
k =1 k =1 k =1 k =1
rC = p
; xC = p
; yC = p
; zC = p
(4.34)
∑ Lk ∑ Lk ∑ Lk ∑ Lk
k =1 k =1 k =1 k =1

Observaţie: Dacă un corp (C) poate fi considerat ca provenind dintr-un corp

(C1) din care a fost eliminat un corp (C2) si dacă se cunosc masele M1 si M2 şi
centrele de masa C1 si C2 ale celor două corpuri, atunci poziţia centrului de
greutate (C) se determină cu relaţia:

58
 4. Geometria maselor

rC1 M 1 − rC 2 M 2
rC = (4.35)
M1 − M 2
În cazul unui corp omogen masele se înlocuiesc corespunzător cu
volume, arii sau lungimi.

4.1.5. Teoremele lui Guldin-Pappus

[(Guldin, Paul, 1577-1643), (Pappus din Alexandria, secolul 4 d.H.)]

Teorema I-a: “Aria suprafeţei generate prin rotirea unui arc de curbă
plană în jurul unei axe din planul curbei, arcul fiind situat în întregime de
aceeaşi parte a axei, este egală cu
produsul dintre lungimea arcului
B de curbă şi lungimea arcului de
cerc descris de centrul de masă al
arcului de curbă”.
C(x ,y ,z ) Pentru demonstraţie vom
2πx considera în figura 4.6 arcul de
d

curba “AB” de lungime “L”, situat

S= 2 π x d în planul xOy de acceaşi parte a
axei Oy, având centrul de greutate
j A la distanţa “xc” de axa Oy şi care
i se roteşte complet în jurul axei Oy.
k x Va lua naştere o suprafaţă de
x revoluţie a cărei arie urmează să o
calculăm.
Fig. 4.6

Aria elementara “dS” a suprafeţei laterale a trunchiului de con elementar

rezultat prin rotirea completă a unui arc de curba elementar “dl” este:

dS = 2π x dl , (4.36)

unde “x” reprezintă abscisa centrului de greutate al arcului elementar de

lungime “dl”.
Suprafaţa de revoluţie generată prin rotirea completă a întregului arc de
curba “AB” va avea aria:
B
S= ∫ dS = 2π ∫ x dl (4.37)
( S) A
Conform (4.28):

59
 Statica

∫ x dl = x C L (4.38)
A

Substituind (4.38) în (4.37) obţinem ce am dorit să demonstrăm:

S = 2π x C L (4.39)

Dacă rotaţia se face numai cu un unghi α ≤ 2π , atunci:

S = α x CL (4.40)

Teorema a II-a: “Volumul corpului de revoluţie generat prin rotirea

unei suprafeţe plane omogene închise în jurul unei axe planul suprafeţei,
suprafaţa fiind situată în întregime de acceaşi parte a axei, este egal cu
produsul dintre aria suprafeţei şi lungimea arcului de cerc descris de centrul de
greutate al suprafeţei”.
dV= 2 π x dS dS Pentru demonstraţie vom considera, în
figura 4.7, o suprafaţă plană omogenă închisă
de arie “S”, situată în planul xOy de acceaşi
C(x ,y ,z )
parte a axei Oy, având centrul de greutate la
2πx
(S)
distanta “xC” de axa Oy şi care se roteşte
complet în jurul axei Oy. Va lua naştere un
corp omogen de revoluţie al carui volum
j urmeaza să îl calculăm.
i Volumul “dV” al torului elementare
k x
rezultat prin rotirea completă a unei suprafeţe
x elementare “dS” este:

Fig. 4.7
dV = 2π x dS (4.41)

unde “x” reprezintă abscisa centrului de greutate al suprafeţei elementare de arie

“dS”.
Volumul corpului de revoluţie generat prin rotirea completă a întregii
suprafeţe plane va fi:
V = ∫ dV = 2π ∫ xdS (4.42)
(V) ( S)

Conform (4.21):

60
 4. Geometria maselor

∫ xdS = x CS (4.43)
( S)

Substituind (4.43) în (4.42) obţinem ce am dorit să demonstrăm:

V = 2π x C S (4.44)

Daca rotaţia se face numai cu un unghi β ≤ 2π , atunci:

V = β xC S (4.45)

4.2. Momente de inerţie

4.2.1. Momente de inerţie mecanice. Momente de inerţie geometrice. Rază

de giraţie

Momentele de inerţie mecanice sunt mărimi

(Δ) care caracterizează răspândirea maselor unui sistem
δi A i(m i) material în raport cu elementele unui sistem de
ri referinţă dat. Cu ajutorul lor se exprimă inerţia unui
A 1 (m 1 ) O corp aflat în mişcare de rotaţie.
di A n (m n ) În figura 4.8 este reprezentat un sistem de
puncte materiale A1, A2,…, An, de mase m1, m2, …,
mn, un plan (P), o dreaptă (Δ) şi un pol O. Notăm cu
(P) “di”, “δi” şi “ri” distanţele de la punctul Ai, respectiv la
plan, dreaptă şi pol.
Fig. 4.8

Se numeşte moment de inerţie mecanic al sistemului de puncte materiale

în raport cu un plan, o dreaptă sau un pol, suma produselor dintre masele
punctelor şi pătratele distanţelor la planul, dreapta sau polul considerat.
Vom nota cu: “JP” – momentul de inerţie mecanic planar, “JΔ” –
momentul de inerţie mecanic axial, “JO” – momentul de inerţie mecanic polar.
Expresiile acestor momente de inerţie ale sistemului de puncte faţă de planul
(P), dreapta (Δ) şi polul O sunt:

n n n
J p = ∑ m i d i2 ; J Δ = ∑ m i δ i2 ; J O = ∑ m i ri2 (4.46)
i =1 i =1 i =1

În cazul unui corp (fig 4.9) sumele se transformă în integrale referitoare

la domeniul ocupat de corp:

61