2.

Statica punctului

STATICA

2. STATICA PUNCTULUI

2.1. Punct material liber. Punct material supus la legături.

Grade de libertate

Un punct material este liber dacă poate ocupa orice poziţie în spaţiu fără
nici o restricţie de natură geometrică. Poziţiile ocupate de către punct sunt
determinate numai de forţele care
R=ΣFi
acţionează asupra lui.
x,y,z
r,ϕ,z Poziţia punctului material liber este
F1 M r,ϕ,θ convenţional definită, ca în figura 2.1, prin
q1,q2,q 3
Fi trei parametri independenţi între ei care se
aleg în funcţie de sistemul de referinţă
Fn
r utilizat: coordonate carteziene (x,y,z);
r coordonate cilindrice (r,θ,z); coordonate
θ
sferice (r1,φ,θ); coordonate curbilinii
z

(q1,q2,q3).
k n
j Un punct material este supus la
legături dacă este obligat să ocupe numai
i ϕ r x anumite poziţii în spaţiu, de exemplu să
y ρ
rămână pe o suprafaţă, pe o curbă sau într-o
poziţie fixă din spaţiu.
Fig 2.1

Numărul parametrilor independenţi necesari pentru a defini poziţia unui

punct în spaţiu reprezintă numărul gradelor de libertate ale acestuia.
Astfel, un punct material liber are trei grade de libertate, un punct pe o
suprafaţă are două grade de liberatate (coordonatele curbilinii ale suprafeţei), un
punct pe o curbă are un grad de libertate (coordonata curbilinie a curbei), iar un
punct obligat să rămână într-o poziţie fixă nu are nici un grad de libertate.

2.2. Condiţia de repaus (echilibru) a punctului material liber

Un sistem de “n” forţe: F1 , F2 ,…, Fn , care acţionează asupra unui punct

formează un sistem de forţe concurente, vectorii ce reprezintă forţele fiind
vectori legaţi. Aplicând succesiv regula paralelogramului, se ajunge la o
construcţie grafică numită poligonul forţelor din care se obţine o forţă unică R
numită rezultanta sistemului de forţe, echivalentă mecanic cu sistemul dat
(fig.2.1) şi egală cu suma vectorială a forţelor componente:
19
 Statica

n
R = ∑ Fi (2.1)
i =1

Condiţia necesară şi suficientă ca un punct material liber aflat în repaus

să continue să rămână în repaus (echilibru), sub acţiunea unui sistem de forţe
concurente este ca acest sistem să fie echivalent cu zero:

n
R = ∑ Fi = 0 (2.2)
i =1

Necesitatea şi suficienţa acestei condiţii derivă din aplicarea principiului

inerţiei, conform căruia dacă asupra unui punct material aflat în repaus într-un
reper fix nu acţionează nici o forţă, el va continua să rămână în repaus.
Proiectând ecuaţia vectorială (2.2) pe axele sistemului de referinţă
adoptat, de exemplu pe axele unui reper cartezian, se obţin ecuaţiile scalare de
echilibru ale punctului liber:

n n n
R x = ∑ Fix = 0 , R y = ∑ Fiy = 0 , R z = ∑ Fiz = 0 (2.3)
i =1 i =1 i =1

Cu ajutorul ecuaţiilor (2.3) pot fi studiate următoarele probleme:

a) Se cunosc forţele ce acţionează asupra punctului şi se cere aflarea
poziţiei sale de echilibru. Deoarece numărul necunoscutelor (coordonatele
punctului) este egal cu numărul ecuaţiilor, aceste probleme pot fi, în general,
rezolvate, conducând la soluţii bine determinate.
b) Se cunoaşte poziţia de echilibru a punctului şi se cer să se determine
forţele care, dacă acţionează asupra lui, îl menţin în repaus. Dacă numărul
necunoscutelor scalare este egal cu trei, se ajunge, în general, la o soluţie unică.
Pot fi întâlnite şi probleme mixte în cadrul cărora apar necunoscute
legate atât de poziţia de echilibru a punctului, cât şi de sistemul de forţe care
acţionează asupra lui.

2.3. Echilibrul punctului material supus la legături ideale.

Axioma legăturilor
În cazul punctului material supus la legături, condiţia (2.2) scrisă pentru
forţele efectiv aplicate nu mai este necesară. De exemplu, un punct material
greu situat pe un cerc vertical rămâne în echilibru în vecinătatea punctului B cel
mai de jos al cercului (fig.2.2a).

20
 2. Statica punctului

A A

ν
R
O O
τ
N
θ θ
T
B B

a G b G
Fig. 2.2
Este evident că:
R=G≠0 (2.4)

Pentru a găsi condiţia necesară şi suficientă ca un punct supus unei

legături să rămână în repaus, ne vom imagina punctul eliberat de legătură. În
acest caz, dacă asupra lui ar acţiona încă o forţă R 1 egală în modul şi direct
opusă lui R = G , punctul ar rămâne în echilibru (fig.2.2b) în aceeaşi poziţie ca
în figura 2.2a. Forţa R 1 care reprezintă echivalentul mecanic al legăturii se
numeşte forţă de legătură sau reacţiune.
Operaţia de suprimare a unei legături geometrice şi de înlocuire a ei cu o
forţă conduce la axioma legăturilor în baza căreia: “Orice legătură geometrică
poate fi întotdeauna înlocuită cu o forţă denumită forţă de legătură sau
reacţiune. Punctul material, eliberat de legatură, acţionat de forţele date şi de
reacţiune este echivalent din punct de vedere mecanic cu punctul material
supus la legături”.
În baza acestei axiome, condiţia necesară şi suficientă ca punctul
material supus la legături să rămână în repaus, este:

R + R1 = 0 (2.5)

Descompunem reacţiunea după direcţia normalei la suprafaţa pe care se

află punctul în echilibru (sau o direcţie din planul normal în punctul respectiv,
dacă punctul se găseşte pe o curbă) şi o direcţie din planul tangent dus la
aceeaşi suprafaţă (sau direcţia tangentei dusă în punctul respectiv la curbă),
obţinând componentele N şi T :

R1 = N + T (2.6)

Rolul componentei N este de a împiedica punctul material să se

deplaseze în direcţia normalei la legătură, respectiv să părăsească legătura. Ea

21
 Statica

se numeşte reacţiune normală. Componenta T are rolul de a împiedica punctul

să se deplaseze pe direcţia tangentei la legătură, respectiv să alunece pe
legătură. Ea se numeşte forţă de frecare. Legăturile pentru care T = 0 , se
numesc legături ideale. Asemenea legături nu există în realitate. Există însă
curbe sau suprafeţe pentru care, într-o primă aproximaţie, frecarea poate fi
neglijată. Condiţia de echilibru (2.5) devine în acest caz :

R+N=0 (2.7)

În general, necunoscutele unei probleme de punct material supus la

legături ideale sunt: poziţia de repaus (echilibru) şi valoarea reacţiunii. Dacă
numărul necunoscutelor scalare este egal cu trei, se ajunge, în general, la o
soluţie bine determinată.

2.4. Echilibrul punctului material obligat să rămână pe o

suprafaţă ideală
În figura 2.3 se consideră un punct M obligat să rămână pe suprafaţa fixă
şi indeformabilă având ecuaţia:
R =N
f ( x , y, z ) = 0 (2.8)
u = ct n M(x,y,z)
Asupra punctului acţionează un
(S)
sistem de forţe F1 , F2 , …, Fn a cărui
w = ct rezultantă este:
f(x,y,z)=0
r
n
k R=ΣFi R = ∑ Fi (2.9)
j i =1
z

i y x
Dacă neglijăm frecarea, urmărim
să determinăm poziţia de echilibru a
punctului şi reacţiunea normală.
Fig. 2.3
Mişcarea interzisă de legătură fiind în lungul normalei la suprafaţă,
reacţiunea are direcţia normalei şi sensul contrar mişcării interzise.
Reacţiunea poate fi exprimată:

N = λn , (2.10)

unde λ este un parametru scalar iar n este un vector normal în M la suprafaţă.

Un asemenea vector este gradientul funcţiei f(x,y,z):

22