 Ce lucruri te fac să simţi bucurie?

 Cum poţi să transformi o supărare într-o bucurie?

 Care jocuri te ajută să te simţi mai bine?

 Există în casa voastră jocuri pentru toată familia? Povesteşte despre ele.

JOCUL POLLYANNEI

— Se pare că te pricepi să te bucuri de toate, observă Nancy [Nensi].

Pollyanna [Pollianna] rîse uşor.

— Păi, vezi bine, aşa e jocul.

— Jocul?

— Da, jocul de-a bucuria.

— Despre ce vorbeşti, copile?

— Este un joc. Tata m-a învăţat şi este grozav, explică Pollyanna. Ne-am jucat
de-a el întotdeauna, de cînd eram mică de tot.

— Ce fel de joc este? Trebuie să spun că mă prea dau în vînt după jocuri.

— Ei bine, l-am început cînd coletul pentru misionarii nevoiaşi ne-a adus nişte
cîrje.

— Cîrje!

— Da. Pe-atunci vroiam foarte mult să am o păpuşă şi tata le-a scris celor care
distribuiau ajutoarele să ne trimită una. Dar, cînd a venit coletul, doamna ne
scrisese că nu avea păpuşi, dar avea, în schimb, nişte cîrje pentru copii. Deci le-a
trimis, pentru că, cine ştie, s-ar putea să-i prindă bine cuiva. Şi iată atunci am
început jocul.

— Nu văd ce e de jucat aici! declară Nancy, aproape iritată.

— Ba da; jocul este să găseşti, în orice, un motiv de bucurie — nu contează care.

Şi am început cu cîrjele.

— Cred că-ţi baţi joc de mine. Nu văd de ce te-ai bucura, cînd ai primit o pereche
de cîrje în loc de o păpuşă!
Pollyanna bătu din palme, rîzînd.

— Asta e — asta e! Nu înţelegeam nici eu, la început. Dar tata mi-a explicat.

— Ei, atunci poate că binevoieşti să-mi spui şi mie, se bosumflă Nancy.

— Simplu de tot! Trebuie numai să te bucuri că nu ai nevoie de ele! exclamă

Polyanna, triumfătoare. Vezi cît de simplu este, cînd ştii cum s-o iei!

— Mare ciudăţenie şi asta, rosti Nany, neîncrezătoare, privind-o pe Pollyanna

aproape speriată.

— Dar nu este deloc o ciudăţenie — este grozav, insistă Pollyanna. Ne-am tot
jucat aşa de atunci. Şi cu cît este mai greu, cu atît mai amuzant se dovedeşte —
doar că — doar că uneori este chiar prea greu — de pildă, cînd tatăl tău pleacă în
Ceruri şi tot ce îţi rămîne pe lume este Societatea Doamnelor Caritabile.

— Da, sau cînd eşti pusă într-o odăiţă strîmtă în pod, deşartă şi urîtă ca vai de
ea, murmură Nancy.

Pollyanna oftă.

— Da, aceasta a fost una din cele grele, la început, recunoscu ea. Mai ales că
mă simţeam cam singură. Oricum nu prea aveam dispoziţie pentru jocul nostru şi
voisem atît de mult o odaie cu lucruri frumoase! Dar apoi mi-am amintit cît de
mult nu-mi place să-mi văd pistruii în oglindă şi m-am bucurat că odaia nu are
oglinzi; şi am văzut peisajul din geam, mai frumos decît orice tablou — şi am
înţeles că am găsit de ce să mă bucur. Înţelegi, Nancy, cînd începi să cauţi lucrurile
frumoase, uiţi despre celelalte — cum ar fi păpuşa pe care ţi-ai dorit-o.

Nancy scoase un suspin înăbuşit, încercînd să scape de nodul din gît.

— Dar de obicei nu durează atît de mult, continuă Pollyanna, şi, de cele mai multe
ori, vezi motive de bucurie fără să le cauţi înadins. M-am obişnuit cu jocul acesta.
Este grozav, nu-i aşa? Şi t-tatei îi plăcea — glasul îi tremură. — Iar acum mă tem
că va fi puţin mai greu, pentru că nu e nimeni cu care aş putea să mă joc. Poate că
mătuşa Polly are să vrea să-l înveţe, adăugă ea, după o mică pauză.

— Măiculiţă dragă, ce idee — ea şi jocul! mormăi Nancy sub nas. Apoi declară, cu
voce tare: —Uite-aici, domnişoară Pollyanna, nu zic că am să joc foarte bine şi nu
zic că mă pricep la jucat; dar am să-l joc cu tine, poţi fi sigură de asta! Pe cuvînt că
am să-l joc!