Curs AMAGVP IFR Sufaru-Marit

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

ŞTIINŢIFICE
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN
BACĂU
Facultatea de Ştiinţe ale Mişcării, Sportului şi Sănătăţii
Str. Calea Mărăşeşti, nr.157, Bacău, 600115
Tel./Fax: +40-234/517715
E-mail: fsmss@ub.ro
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI

SĂNĂTĂŢII
SPECIALIZAREA EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ
ACTIVITĂŢI MOTRICE ADAPTATE PE GRUPE

DE VÂRSTĂ ŞI PROFESII
AUTOR:
Lector univ.dr. Şufaru Constantin
Curs pentru studenții IFR

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Şufaru, Constantin
Activităţi motrice adaptate pe grupe de vârstă şi profesii: curs
studii de licenţă / Şufaru Constantin. - Bacău: Alma Mater,
2015, Bibliogr.
ISBN 978-606-527-004-6
796.012(075.8)
Activităţi motrice adaptate pe grupe de vârstă şi profesii
OBIECTIVELE DISCIPLINEI
 Abilitatea de înţelegere, asimilare, explicare şi aplicare a conceptelor

fundamentale ale activităţilor motrice adaptate pe grupe de vârstă şi profesii;
 Abilitatea de integrare şi aplicare a informaţiilor relevante din domeniul
activităţilor motrice adaptate pe grupe de vârstă şi profesii;
 Abilitatea de sintetizare a cunoştinţelor complexe din cadrul diferitelor
ştiinţe în relaţie cu capacitatea funcţională, fizică şi motrică necesare
practicării activităţilor motrice adaptate pe grupe de vârstă şi profesii;
 Abilitatea de angajare şi clarificare a altora în cadrul discuţiilor care au
legătură cu activităţilor motrice adaptate pe grupe de vârstă şi profesii, prin
furnizarea informaţiilor corecte.
COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI
 Abilitatea de angajare a indivizilor/ grupurilor/ organizaţiilor/ comunităţilor

în promovarea şi practicarea activităţilor motrice adaptate pe grupe de vârstă
şi profesii, prin programe specifice;
 Abilitatea de selectare, modificare şi aplicare a teoriilor, experienţelor
practice, metodelor şi tehnicilor adecvate pentru a răspunde nevoilor de
performanţă ale indivizilor/grupurilor/ organizaţiilor/comunităţilor;
 Abilitatea de a folosi efectiv raţionamentul profesional în procesul
instructiv-educativ;
 Abilitatea de a folosi în mod adecvat şi efectiv metodele de evaluare
analitică şi globală a capacităţii funcţionale şi motrice a individului;
 Abilitatea de a aplica în mod corect şi adecvat etapele procesului instructiv-
educativ (învăţare, consolidare, perfecţionare, evaluare motrică), în strânsă
colaborare cu individul/grupul/organizaţia, incluzând: observaţia, evaluarea,
identificarea nevoilor de mişcare şi de performanţă, formularea scopurilor,
planificarea, implementarea intervenţiei şi evaluarea rezultatelor, pentru a
facilita participarea activă, conform opţiunii acestora;
 Abilitatea de a aplica şi adapta procesul de intervenţie la posibilităţile
individului la scopul final şi condiţiile de mediu în care se desfăşoară
activitatea practică;
 Abilitatea de a formula obiective realiste pentru procesul instructiv-educativ;
 Abilitatea de a urmări activitatea, de a evalua obiectiv şi de a folosi
informaţiile pentru a se asigura că practica este bazată pe cele mai valabile
evidenţe;
 Abilitatea de a analiza obiectiv şi critic activităţile practice pentru a putea să
se concentreze asupra potenţialului fizic şi nivelului real de performanţă a
individului.
3
Autor:Lector. univ. dr. Şufaru Constantin
FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE

VERIFICARE, CREDITE
Educație fizică și sportivă - IF
Forma de activitate Număr ore semestru Număr credite
Curs 28
Seminar 14 3
Studiu individual 33
Verificare finală Examen Validare total credite: 3
Educație fizică și sportivă - IFR

Forma de activitate Număr ore semestru Număr credite
Seminar 14
3
Studiu individual 61
Verificare finală Examen Validare total credite: 3
STABILIREA NOTEI FINALE

Forma de verificare Examen
Puncte sau procentaj
Modalitatea de susţinere Scris
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrari practice 5 (50%)
Activitati aplicative atestate /laborator/lucrări practice/proiect 2.(20 %)
etc
Teste pe parcursul semestrului 2.(20 %)
NOTARE
Teme de control 1(10%)

TOTAL PUNCTE SAU PROCENTE 10 (100%)
TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

Educație fizică și sportivă - IF
Nr. Timp mediu necesar
Denumire modul
Crt. C SI S Total
1. Pledoarie pentru activitatea motrică 1 2
2. Generalităţi privind mişcarea umană şi motricitatea. 1 2 - 5
Caracteristici ale activităţii motrice ale principalelor
3. 6 4 - 11
perioade din viaţa omului.
4
4. Activităţi motrice la copii. 6 7 2 15

5. Activităţi motrice la adulţi. 6 7 4 17
6. Activităţi motrice la vârstnici. 6 7 4 17
7. Activități motrice pe diferite profesii 2 4 4 10
Timp total necesar 28 33 14 75
Educație fizică și sportivă - IFR

Nr. Timp mediu necesar
Denumire modul
Crt. C SI S Total
1. Pledoarie pentru activitatea motrică - 2 2
2. Generalităţi privind mişcarea umană şi motricitatea. - 3 - 3
Caracteristici ale activităţii motrice ale principalelor
3. - 11 - 11
perioade din viaţa omului.
4. Activităţi motrice la copii. - 13 2 15
5. Activităţi motrice la adulţi. - 13 4 17
6. Activităţi motrice la vârstnici. - 13 4 17
7. Activități motrice pe diferite profesii - 6 4 10
Timp total necesar - 61 14 75
INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE

ÎNVĂŢĂMÂNT
Prezenta resursă de învățare conţine toate informaţiile necesare însuşirii
cunoştinţelor teoretice şi metodice referitoare la exerciţiul fizic şi specificitatea
aplicării lui în educaţie fizică şi sport.
Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se
unul sau mai multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze
parcurgerea materialului şi însuşirea sa.
Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea
succesiune:
o Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi, consultarea
recomandărilor bibliografice în legătură cu aceasta.
o Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
o Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
o Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5
6
Cuprins
Introducere......................................................................................................... 11
Modulul I. Pledoarie pentru activitatea motrică............................................ 13
Scopul modulului: ............................................................................................ 13
Obiective operaţionale: .................................................................................... 13
Rezumatul unităţii de studiu ............................................................................ 24
Autoevaluare .................................................................................................... 27
Tema de control ............................................................................................... 27
Bibliografie ...................................................................................................... 27
Modulul II. Generalităţi privind mişcarea umană şi motricitatea ............... 29
Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării ....................................... 29
Mecanismul şi etapele formării deprinderilor motrice ................................. 36
Autoevaluare .................................................................................................... 44
Tema de control ............................................................................................... 44
Bibliografie ...................................................................................................... 44
Modulul III. Generalități privind creșterea și dezvoltarea. .......................... 45
Scopul modulului ............................................................................................. 45
Obiective operaţionale ..................................................................................... 45
Caracteristici ale principalelor perioade din viaţa omului ............................... 45
Perioada de creştere şi dezvoltare ................................................................. 45
Factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismului .............. 46
Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării ............................... 48
Examenul somatoscopic ............................................................................... 48
Examenul antropometric ............................................................................... 49
Autoevaluare .................................................................................................... 52
Temă de control ............................................................................................... 52
Bibliografie ...................................................................................................... 52
Modulul IV. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi dezvoltare
(0 ani – perioada postpubertară) ..................................................................... 53
7
Unitatea de curs 3. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi
dezvoltare (0 ani – perioada postpubertară) ........................................................ 53
Perioada 0 – 3 ANI ....................................................................................... 53
Perioada 1 - 3 ani .......................................................................................... 55
Perioada 3 - 7 ani .......................................................................................... 56
Perioada 7 – 10/11 ani................................................................................... 57
Perioada adolescenţei .................................................................................... 58
Rezumatul unităţii de studiu............................................................................. 60
Autoevaluare .................................................................................................... 62
Tema de control................................................................................................ 62
Bibliografie....................................................................................................... 62
Modulul V. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi dezvoltare -
perioada de maturitate şi reproducere ............................................................ 63
Perioada de maturitate şi reproducere .............................................................. 63
Particularităţile morfologice şi funcţionale ale tânărului ............................. 63
Particularităţile morfologice şi funcţionale ale adultului ............................. 64
Particularităţi morfologice şi funcţionale ale femeii gravide ....................... 64
Particularităţi morfo-funcţionale ale femeii lăuze ........................................ 66
Particularităţi morfo-funcţionale ale femeii care alăptează .......................... 67
Perioada de involuţie..................................................................................... 67
Rezumatul unităţii de studiu............................................................................. 68
Autoevaluare .................................................................................................... 70
Tema de control................................................................................................ 70
Bibliografie....................................................................................................... 70
Modulul VI. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse categorii de
persoane pe grupe de vârstă - activitatea fizică a copiilor ............................ 71
Activitatea fizică a copiilor .............................................................................. 71
Activitatea fizică a copilului 0 - 1 an ............................................................ 71
Activitatea fizică la nou sugar (1 – 12 luni) ................................................. 71
Activitatea fizică a copilului între 1-3 ani .................................................... 75
Activitatea fizică a copiilor de 3 - 7 ani ........................................................ 76
Activitatea fizică a copiilor de 7 - 10/11 ani................................................. 78
Activitatea fizică la vârsta adolescenţei (10/11-13/15 ani) .......................... 80
8
Autoevaluare .................................................................................................... 82
Tema de control ............................................................................................... 82
Bibliografie ...................................................................................................... 83
Modulul VII. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse categorii de
persoane pe grupe de vârstă - activitatea fizică a adulţilor şi a vârstnicilor85
Scopul modulului ............................................................................................. 85
Activitatea fizică a adulţilor şi a vârstnicilor ................................................... 85
Activitatea fizică a femeii gravide ................................................................ 86
Activitatea fizică a femeii lăuze ................................................................... 88
Activitatea fizică a femeii care alăptează ..................................................... 90
Activitatea fizică la vârstnici ........................................................................ 91
Autoevaluare .................................................................................................... 94
Tema de control ............................................................................................... 94
Bibliografie ...................................................................................................... 94
Modulul VIII. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse profesii95
Activităţile motrice adaptate pentru meseriile care nu implică efort fizic ...... 95
Activităţile motrice adaptate pentru meseriile care implică efort fizic ...... 101
Activitățile motrice adaptate pentru meseriile militare .............................. 102
Rezumatul unităţii de studiu .......................................................................... 106
Autoevaluare .................................................................................................. 107
Tema de control ............................................................................................. 108
Bibliografie .................................................................................................... 108
Bibliografie generală ....................................................................................... 109
9
10
Introducere
Astăzi, conceptul de sănătate implică nu numai bunăstarea fizică şi mintală a
individului şi colectivităţii, ci şi o anumită capacitate de efort fizic, de randament,
de refacere după efort, de rezistenţă, câştigate prin antrenament faţă de factorii
nefavorabili de mediu, faţă de îmbolnăviri etc. şi o anumită longevitate în
concordanţă cu condiţiile social-economice şi geografice în care îşi desfăşoară
omul activitatea.
Aşadar, nu putem considera un om sănătos, dacă nu are o capacitate de efort
corespunzătoare şi / sau o anumită rezistenţă generală nespecifică faţă de factorii
nefavorabili din mediu şi faţă de îmbolnăviri.
Dorinţa omului de a trăi şi de a avea o stare de sănătate bună reprezintă cea
mai puternică aspiraţie a existenţei lui. Acest lucru constituie o realitate care
datează încă de la începuturile apariţiei speţei umane. Pe măsură ce civilizaţiile s-
au împletit cu trecerea timpului, gândirea omenească a fost din ce în ce mai mult
preocupată de găsirea unor soluţii practice pentru mărirea longevităţii active.
Încă din antichitate, Hipocrate, cel mai celebru medic al acestei perioade, a
considerat că pentru menţinerea şi consolidarea stării de sănătate, unul dintre cele
mai bune remedii îl constituie practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.
Folosirea exerciţiilor fizice ca mijloace accesibile şi eficiente de menţinere şi
întărire a stării de sănătate, de creştere a capacităţii de muncă, de mărire a
rezistenţei naturale a organismului uman faţă de îmbolnăviri şi de tratament al
omului in diverse ipostaze biologice nefavorabile (bolnav, convalescent, deficient
etc.) este consemnată pe toate treptele dezvoltării societăţii omeneşti.
La popoarele antice exerciţiile fizice erau legate de procedeele şi metodele
de aplicare a medicinii empirice, cu timpul însă, odată cu dezvoltarea nivelului de
cultură şi civilizaţie se transformă în metode de profilaxie şi terapie cu un grad
independent tot mai accentuat.
A vindeca a fost victoria de ieri, a preveni trebuie să fie cea de mâine, se
spune de obicei în zilele noastre. Exerciţiul fizic este unul dintre factorii
profilactici cel mai larg întrebuinţat în ultimele decenii. Cu cât activitatea fizică se
începe de la o vârstă mai fragedă şi în mod susţinut, cu atât performanţele
biologice ale inimii şi sistemului arterial sunt mai de lungă durată.
Deşi activitatea fizică în ansamblul său reprezintă o modalitate eficientă de
conservare a stării de sănătate, totuşi practicarea ei neraţională, în anumite situaţii,
poate altera integritatea funcţională a acestuia, lucru care nu trebuie uitat niciodată
de specialiştii care operează cu acest mijloc.
Pentru a înţelege modul în care exerciţiul fizic îşi poate îndeplini menirea de
mijloc al activităţilor fizice, trebuie înţelese modul în care organismul uman este
alcătuit şi funcţionează în scopul realizării mişcării în general (vezi Mişcarea
umană ca expresie a viului şi evoluţiei) şi noţiunile considerate a fi expresii
calitative ale mişcării (Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării), care
apoi să fie raportate la starea de sănătate a omului.
11
12
Modulul I.
Pledoarie pentru activitatea motrică
Scopul modulului:
 Cunoaşterea noţiunilor referitoare la activitatea motrică ancorată în realitatea
socială existentă.
Obiective operaţionale:
 Să cunoască noţiunile referitoare la activitățile motrice regăsite în
programele școlare, legi, rezoluții UE
Activităţile motrice cu caracter formativ-educativ se confruntă cu pericole şi

provocări nou- apărute, care au impus studierea factorilor care influențează
acestea:
1. statisticile asupra stării de sănătate a populaţiei, cu deosebire a populaţiei
tinere, evidenţiază creşteri îngrijorătoare ale ratei morbidităţii, sedentarismul şi
obezitatea, în special, constituindu-se drept factori favorizanţi în apariţia
diferitelor afecţiuni fizice şi psihice;
2. perspectivele unei sănătăţi precare şi diminuarea capacităţii motrice a
populaţiei pun în pericol dezvoltarea economică durabilă şi siguranţa naţională;
3. diminuarea percepţiei asupra rolului formativ al educaţiei fizice şi sportului,
reflectată în reducerea numărului de lecţii de educaţie fizică din curriculum
nucleu, pentru anumite categorii de elevi, şi a timpului alocat practicării
sportului;
4. reducerea alarmantă a numărului de copii şi tineri care practică sportul, sub
diferite forme;
5. scăderea performanţelor sportive ale României pe plan internaţional, mai ales
în competiţiile majore - Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale şi Campionate
Europene;
6. lipsa de consecvenţă în aplicarea legislaţiei în vigoare privind educaţia fizică şi
sportul, precum şi dizarmonia punctelor de vedere ale factorilor de decizie
(ministere, agenţii etc.);
În conformitate cu Ordinul nr. 3309 din 2.03.2009, specialitatea educaţie
fizică a fost ciuntită din planurile de învăţământ, fiind introdusă în trunchiul
comun, la majoritatea elevilor de liceu, o singură oră de educaţie fizică pe
săptămână. Conform unor precizări sosite ulterior, pe lîngă unica oră de educaţie
fizică din trunchi, elevii pot beneficia, opţional, dar în afara orarului, fără nici un
fel de obligativitate, de încă una sau mai multe ore de educaţie fizică, care se vor
putea desfăşura în cadrul orelor de ansamblu sportiv sau de formaţii sportive, care
13
vor fi organizate în funcţie de oferta şcolii respective, de posibilităţile acesteia
legate de bazele sportive şi de resursele umane – profesorii, care ar urma să
conducă aceste activităţi. Am constatat următoarele:
1. Unica oră de educaţie fizică prevăzută în trunchiul comun este absolut
insuficientă pentru ca un copil să ajungă să-şi însuşească la un nivel cât de cât
acceptabil competenţele pe care acesta ar trebui să le aibă la sfârşitul ciclului liceal,
aşa cum sunt cuprinse în programele de educaţie fizică elaborate de către
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării pentru o singură oră pe săptămână.
2. Lipsa obligativităţii participării la orele de educaţie fizică suplimentare
determină o foarte slabă participare a elevilor la aceste forme de activităţi, aceasta
şi pe fondul lipsei de educare şi informare a populaţiei şcolare cu privire la
importanţa şi rolul mişcării în dezvoltarea psihosomatică a elevilor, în integrarea
lor socială, în definirea şi formarea caracterului viitorului adult, în conformitate cu
principiile sănătoase ale vieţii în contextul existenţei acestora ca cetăţeni europeni
educaţi, sănătoşi şi informaţi.
3. Scoaterea în afara orarului a orelor de ansamblu sportiv, a determinat în
rândul elevilor o stare de nedumerire, pentru că cei mai mulţi dintre ei
conştientizează totuşi faptul că au nevoie să facă mai multă mişcare. În acelaşi
timp, la începutul anului şcolar au fost atât de mulţi doritori să se înscrie la orele de
ansamblu sportiv, încât ne-a fost greu să facem faţă cererilor. Elevii au constatat
însă ulterior că nu se pun absenţe, că nu se pun note şi mai mult decât atât,
activităţile de la ansamblurile sportive aveau loc în afara cursurilor, adică după ce
petrecuseră deja 6 ore la şcoală, sau înainte de programul şcolar (pentru cei care
învaţă după – amiază). Asta i-a determinat încet-încet să vină din ce în ce mai
puţini la orele de ansamblu sportiv. Din punctul nostru de vedere, al profesorilor de
educaţie fizică, nu avem ce să ne reproşăm.
Educaţia fizică şi sportul reprezintă drepturi fundamentale ale omului,
recunoscute de marile organizaţii internaţionale. În Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (ONU, 1948) se stipulează faptul că orice persoană are dreptul
la educaţie, în scopul dezvoltării depline a personalităţii sale.
În Scrisoarea Internaţională privind Educaţia Fizică şi Sportul, UNESCO
(1978) stabileşte, la articolul 1, că aceste activităţi reprezintă „un drept
fundamental al tuturor”, iar exercitarea lui are multiple efecte asupra stării de
sănătate şi a dezvoltării personalităţii oamenilor.
În Convenţia asupra Drepturilor Copilului (ONU, 1989), în Convenţia
împotriva Discriminării în Educaţie (ONU, 1960), în alte tratate şi declaraţii,
educaţia fizică şi sportul sunt considerate activităţi prin care se asigură dreptul la
educaţie.
În baza experienţei acumulate în cursul Anului European al Educaţiei prin
Sport (2004), Comisia Europeană încurajează sprijinirea activităţilor fizice şi
sportive prin intermediul diferitelor iniţiative politice, în domeniul educaţiei şi al
formării.
14
În România, Legea învăţământului nr. 84/1995 precizează, la art. 4, că
învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane, inclusiv prin „[…]
educaţie fizică, educaţie igienico-sanitară şi practicarea sportului”, aspecte întărite
prin Legea Educaţiei fizice şi sportului nr. 69/1999, care stipulează că acestea
reprezintă activităţi de interes naţional, sprijinite de stat. Astfel, „Practicarea
educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare,
garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi
instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi
sportul de performanţă, şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora”.
În consecinţă, există cadrul conceptual şi legal prin care se recunoaşte rolul
social al acestor activităţi şi prin care se asigură premise pentru desfăşurarea lor.
În cadrul caracterului global al educaţiei, activitatea motrică în general
prezintă conţinuturi şi sarcini specifice, cu influenţe de sistem asupra individului,
în plan fizic, motric, intelectual, estetic şi moral. În acelaşi timp, educaţia fizică şi
sportul pot fi considerate drept forme speciale de educaţie prin fizic, care conduc
nu doar la finalităţi biologice, ci şi la importante aspecte psihologice şi sociale.
Educaţia formală şi informală beneficiază de valorile transmise prin educaţie
fizică şi sport, cum sunt acumularea de cunoştinţe, motivaţie, aptitudini, dispoziţia
de a depune eforturi personale, precum şi de calităţile sociale, cum sunt munca în
echipă, solidaritatea, voluntariatul, toleranţa şi fair- play-ul, totul într-un context
multicultural.
Datorită marii lor accesibilităţi, educaţia fizică şi sportul se practică sub cele
mai diferite forme, însoţind omul de la naştere până la bătrâneţe, creând astfel un
stil de viaţă echilibrat şi sănătos. Educaţia fizică şi sportul dispun de strategii de
aplicare şi metode adaptate pentru realizarea obiectivelor diferenţiate, pentru
fiecare vârstă. Incluse în educaţia permanentă acestea acţionează în sistem global,
fizic, psihic şi cultural favorizând integrarea socială a oamenilor indiferent de rasă,
cultură sau orientare politică.
Educaţia fizică şi sportul sunt totodată factori de consolidare a rezistenţei la
incovenientele vieţii moderne, o bogăţie comună cu profund caracter educativ pe
parcursul întregii vieţi, reprezentând un tonic pentru activităţile de timp liber
individuale sau în grup.
Promovând respectul pentru organismul propriu şi al altora, educaţia fizică şi
sportul se constituie în forme de educaţie pentru sănătate. Omul este, în primul
rând, o fiinţă biologică ale cărei componente structural-funcţionale sunt, în mod
general şi specific, influenţate prin educaţie fizică şi sport. Funcţia de optimizare a
potenţialului biologic reprezintă, de fapt, punctul de plecare al tuturor influenţelor
exercitate asupra organismului uman.
O solicitare adecvată, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în educaţie
fizică şi în antrenament sportiv, conduce la modificări morfologice şi funcţionale
relevante, care permit o mai bună adaptare a individului la cerinţele vieţii
cotidiene.
15
Organizaţia Mondială a Sănătăţii promovează, prin programul „Viaţă activă”
(1998), importanţa practicării sistematice a activităţilor fizice pentru sănătate, cu
prioritate la copii şi tineri. Cercetările au arătat că exerciţiul fizic, practicat pe
termen lung, îmbunătăţeşte sănătatea fizică şi mentală, având o contribuţie pozitivă
la procesul de învăţare şi dezvoltare a personalităţii, la reducerea riscului apariţiei
afecţiunilor fizice şi psihice asociate stilului de viaţă modern. În acest sens, se
recomandă practicarea a cel puţin 30 de minute, zilnic, de activitate fizică, ce
necesită efort moderat - pentru adulţi, şi 60 de minute -pentru copii.
Lipsa de activitate fizică conduce la excesul de greutate, favorizează apariţia
obezităţii şi a unor afecţiuni cronice, precum bolile cardiovasculare şi diabetul,
care afectează calitatea vieţii, pun în pericol viaţa persoanelor şi creează probleme
economiei şi bugetului alocat sănătăţii (Cartea Albă privind Sportul, Comisia
Comunităţilor Europene, 2007). Studiile efectuate în diferite ţări evidenţiază că
fiecărui dolar investit pentru educaţie fizică şi sport îi corespunde o reducere de 3,8
dolari pentru cheltuielile medicale (Declaraţia de la Punta del Este a Miniştrilor
Educaţiei, 1999). Nu întâmplător, există concepţia potrivit căreia „sportul dă zile
vieţii şi viaţă zilelor”.
În aceste condiţii, domeniul educaţiei fizice şi sportului trebuie să îşi asume,
cu mai multă vigoare, rolul de promotor al stării de sănătate, pe de o parte, prin
competenţele complementare ale specialiştilor (profesori, antrenori,
kinetoterapeuţi), şi, pe de altă parte, prin impunerea unor programe-cadru
profilactice, pe categorii de vârstă, în direcţia realizării obiectivelor specifice ariei
de compentenţă a specialiştilor.
Domeniul educaţiei fizice şi sportului defineşte un univers al creaţiilor
umane de natură morală, intelectuală, estetică, ce îşi găsesc locul cuvenit în
ansamblul general al valorilor culturale. Ca act de creaţie valorică, deci ca act de
cultură, educaţia fizică şi sportul reliefează o nouă semnificaţie a corpului uman, o
îmbinare armonioasă între cultura spiritului şi acţiunea propriu-zisă. Educaţia
fizică şi sportul îşi aduc o contribuţie originală la educaţia culturală prin
promovarea frumuseţii corpului, prin expresivitatea mişcărilor şi prin calitatea
relaţiilor interumane pe care le implică.
Funcţia culturală a acestor activităţi se exprimă şi prin momentele de sublim
pe care le relevă marile spectacole sportive, de exemplu, festivităţile de deschidere
şi închidere a Jocurilor Olimpice, care provoacă o intensitate emoţională greu de
egalat. De asemenea, sublimul apare, adeseori, şi ca atribut al naturii, care
„găzduieşte” performanţa sportivă, valorile estetice ale acesteia fiind solidare cu
acţiunea sportivă. Putem aprecia că dezvoltarea culturii universale s-a realizat şi
prin îmbogăţirea culturii fizice, care presupune un ansamblu de idei, convingeri,
obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, opere artistice etc. Toate aceste elemente
creează legătura intrinsecă între educaţie fizică, sport şi cultură, care uneşte, într-un
limbaj comun, diferite arii geografice şi sociale
Acumularea de informaţii, în aria educaţiei fizice şi sportului, a condus la
constituirea şi consolidarea unui sistem de ştiinţe care studiază motricitatea umană,
16
contribuind la creşterea eficienţei educaţionale a acestor activităţi, exprimată prin
performanţe sportive superioare şi printr-o capacitate specifică de adaptare la
solicitări fizice şi psihice. Acest proces a condus la constituirea şi impunerea unei
noi ramuri a cunoaşterii ştiinţifice - Ştiinţa Sportului, care are caracter integrativ şi
interdisciplinar, şi analizează sistemic fenomenul sportiv.
O retrospectivă a performanţelor, în diferite ramuri de sport, evidenţiază
progresul constant al acestora, progres care nu ar fi fost posibil fără o cercetare
ştiinţifică temeinică. Autorităţile Statului trebuie să sprijine cercetarea ştiinţifică
destinată dezvoltării performanţei umane - fizice, motrice şi psihice.
Prin educaţia fizică din şcoală, se asigură formarea de cunoştinţe, deprinderi
practice şi intelectuale, precum şi însuşirea de valori etice, care contribuie la
dezvoltarea capacităţii de integrare socială a individului.
Manifestul F.I.E.P.(Federaţia Internaţională de Educaţie Fizică) 1970 şi
Asociaţia Europeană de Educaţie Fizică, prin Declaraţia de la Madrid (1991), a
argumentat, prin studiile efectuate pe copii şi tineri de diferite vârste, necesitatea
practicării sistematice a educaţiei fizice şi sportului cel puţin 1 oră pe zi, până la
vârsta de 12 ani, şi cel puţin 3 ore pe săptămână, pentru copiii mai mari de 12 ani şi
pentru adolescenţi. Prevederile UE consemnează, de asemenea, necesitatea celor 3
ore de educaţie fizică obligatorii pe săptămână.
În regulamentul de aplicare a Legii nr. 69/1999, se menţionează
obligativitatea asigurării, prin programul şcolar, a unui număr de 3 ore de educaţie
fizică pe săptămână, pentru elevii din clasele I-XII. Acest număr de lecţii asigură
un optim de stimulare pentru producerea de modificări adaptative, morfologice şi
funcţionale.
Specificul calitativ al educaţiei fizice nu constă în faptul că se depune un
efort fizic, ci în obiectivele urmărite, în modul în care această activitate se
desfăşoară şi în accentul pus pe valoarea formativă a conţinutului instruirii. Astfel,
subiectul care participă la lecţia de educaţie fizică reacţionează printr-o conduită
complexă, care înglobează deprinderile motrice, condiţia fizică, cunoaşterea şi
plăcerea pentru mişcare.
De asemenea, evidenţiem faptul că educaţia fizică şi sportul în şcoală nu
reprezintă scopuri în sine, ci contribuie la realizarea finalităţilor generale ale
educaţiei, alături de celelalte discipline din curriculum-ul şcolar.
În acelaşi timp, trebuie să existe preocuparea permanentă a profesorilor de
educaţie fizică de a asigura un conţinut atractiv pentru lecţiile organizate, astfel
încât educaţia fizică şcolară să pună bazele educaţiei fizice permanente, care
înseamnă un stil de viaţă, un mod de a gândi şi de a acţiona în beneficiul propriu şi
în interesul societăţii.
Dimensiunea temporală a educaţiei fizice şi sportului impune reconsiderarea
acestora ca activităţi, în sensul prelungirii lor de la etapele şcolarităţii la celelalte
etape de dezvoltare, astfel încât ele să devină un continuum care însoţeşte individul
din primii ani ai vieţii până la senescenţă.
17
Educaţia fizică şi sportul îşi aduc o contribuţie esenţială la coeziunea
economică şi socială, precum şi la formarea unei societăţi mai bine integrate, ele
promovând sentimentul apartenenţei la un spaţiu socio-cultural comun. Aceste
roluri sunt şi mai relevante pentru categoriile de persoane defavorizate, grupurile
insuficient de bine reprezentate, persoanele cu nevoi speciale, imigranţi etc.
Practicarea exerciţiilor fizice trebuie să se desfăşoare fără discriminări, prin
asigurarea accesului egal al femeilor şi bărbaţilor, indiferent de rasă, religie, opinie
politică, origine naţională sau socială.
În acest sens, Comisia Europeană încurajează punerea la dispoziţie a
spaţiilor destinate practicilor sportive şi activităţilor fizice, ca instrumente de
interacţiune socială pozitivă. Pe de altă parte, se subliniază contribuţia sportului la
crearea de locuri de muncă şi la creşterea economică, dar şi la revitalizarea unor
zone defavorizate.
Mediul socializant al educaţiei fizice şi sportului oferă modele de
comportare transferabile în viaţa cotidiană. Coeziunea socială, toleranţa reciprocă,
integrarea etnică şi culturală sunt, în mare măsură, efecte ale practicării exerciţiilor
fizice, sub diverse forme.
Prin educaţie fizică şi sport sunt combătute atitudinile rasiste, xenofobe şi de
excluziune a celor mai puţin dotaţi fizic şi motric. Tendinţa demografică de
creştere a numărului de persoane vârstnice trebuie să conducă la o viziune
inovatoare, în ceea ce priveşte locul şi rolul educaţiei fizice şi sportului în
diminuarea efectelor îmbătrânirii.
În acelaşi timp, practicarea exerciţiilor fizice contribuie la recuperarea
persoanelor cu diferite tipuri de dependenţă (droguri, medicaţie în exces, alcool),
favorizând reinserţia lor socială.
Prin metode şi mijloace specifice, educaţia fizică şi sportul asigură un mediu
educaţional accesibil, cu puternice influenţe formative şi educative asupra
persoanelor cu dizabilităţi.
Comisia Europeană cheamă Statele membre şi organizaţiile sportive să îşi
adapteze infrastructura, pentru a permite accesul acestor persoane în bazele
sportive şi, implicit, participarea lor la programe şi competiţii special concepute.
În ultimii ani, educaţia fizică şi sportul adaptat s-au impus ca subsisteme cu
obiective specifice diferitelor tipuri de deficienţe. Structurile motrice adaptate,
regulile specifice, resursele materiale şi organizatorice modificate permit facilitarea
exprimării acestor persoane, conform propriilor abilităţi şi capacităţi. Pe de altă
parte, în acest mod, sunt posibile efectele terapeutice-compensatorii şi de
dezvoltare, care permit crearea unei noi imagini de sine, favorabile integrării
sociale.
Programele moderne de educaţie fizică şi sport adaptat promovează educaţia
incluzivă, prin cuprinderea, în activităţi comune, a persoanelor cu şi fără
dizabilităţi.
18
Educaţia fizică şi sportul creează un nou cadru de cooperare între popoare,
prin transformarea culturii războiului, a violenţei şi discriminării într-o cultură non-
violentă, a toleranţei şi solidarităţii. Activităţile fizice favorizează, prin modul lor
specific de organizare, stabilirea de contacte interumane, de dialog intercultural şi
de cooperare internaţională. Sportul, prin mijloacele lui specifice, favorizează
respectarea unor reguli comune, depăşind barierele geografice, politice, sociale şi
economice.
Existenţa organismelor sportive internaţionale face posibilă afilierea
reprezentanţilor diferitelor naţiuni şi stabilirea unui dialog structurat, pentru
dezvoltarea practicilor şi culturii sportive, la care participă federaţiile de
specialitate, organizaţiile sportive tutelare, comitetele olimpice naţionale, alte
organizaţii europene şi internaţionale, precum şi alţi factori implicaţi în domeniul
sportului, inclusiv partenerii sociali. Cooperarea internaţională este condiţia
universală de dezvoltare echilibrată a educaţiei fizice şi sportului în toate ţările.
Expresia acestei cooperări o reprezintă Cartea Albă a Sportului, care prevede
acţiuni de orientare a activităţilor Comisiei Europene, legate de acest domeniu.
Rolul cel mai important, în promovarea educaţiei fizice şi sportului, îl are
resursa umană implicată, respectiv: profesori de educaţie fizică şi sport, antrenori,
manageri, cercetători, medici, psihologi, pedagogi, sociologi etc. Experienţa
ultimilor ani a demonstrat necesitatea unei schimbări în mentalitatea specialiştilor,
care să vizeze noi modele de analiză, explicaţie, interpretare şi aplicare a
cunoştinţelor specifice domeniului.
În contextul social actual, profesorul de educaţie fizică şi antrenorul exercită
un ansamblu de atribuţii, date, în primul rând, de poziţia de educator, iar apoi de
profilul specializării acestora. Ei au rolul de a garanta contribuţia educaţiei fizice şi
sportului la îndeplinirea obiectivelor generale ale educaţiei şi a celor specifice
domeniului. Se impune reconsiderarea permanentă a pregătirii lor iniţiale şi
continue, astfel încât acestea să răspundă pe deplin noilor cerinţe sociale.
Rolul principal, în procesul de dezvoltare a educaţiei fizice, îi revine
Ministerului Educaţiei Naționale și Cercetării Științifice, în timp ce rolul principal,
în dezvoltarea sportului, îi revine Ministerului Tineretului şi Sportului. De buna
cooperare între aceste două instituţii şi de colaborarea lor cu alte organe ale
Statului (Parlament, ministere, agenţii, instituţii publice, judeţene, consilii locale
etc.) depinde funcţionarea eficientă a sistemului naţional de educaţie fizică şi sport.
Funcţiile acestora se desfăşoară în următoarele direcţii:
1. asigurarea cadrului legislativ, pentru buna desfăşurare a educaţiei fizice şi
sportului la toate vârstele şi nivelurile, precum şi urmărirea cu consecvenţă a
aplicării legilor existente;
2. punerea în practică şi supravegherea permanentă a realizării prevederilor
„Protocolului privind asigurarea cadrului de colaborare, în vederea dezvoltării
continue şi a funcţionării performante a sistemului naţional de educaţie fizică şi
19
sport”, încheiat în 2007, între Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului,
Agenţia Naţională pentru Sport şi Comitetul Olimpic şi Sportiv Român;
3. elaborarea, de către MTS, a Strategiei generale de organizare şi dezvoltare
a activităţii de educaţie fizică şi sport din România, pe perioada 2009-2012;
4. dezvoltarea continuă a bazei materiale pentru educaţie fizică şi sport, la
care să aibă acces toate categoriile de cetăţeni;
5. elaborarea de programe care să constituie cadre eficiente pentru
practicarea sistematică a exerciţiilor fizice, de către toate categoriile de cetăţeni.
Acţiunile autorităţilor Statului, în domeniul educaţiei fizice şi sportului,
trebuie să vizeze ca România să devină o ţară cu o populaţie sănătoasă, viguroasă,
bine educată, o ţară a excelenţei pe plan sportiv, vizibilă în lume prin valorile sale.
Conform unor studii, numărul persoanelor supraponderale din Uniunea
Europeană este de 14 milioane, din care peste trei milioane copii. Cauzele acestei
cifre îngrijorătoare sunt dieta nepotrivită şi lipsa activităţilor fizice. În noiembrie
2007, Parlamentul European şi-a îndreptat atenţia asupra raportului prezentat de
deputatul Pál Schmitt cu privire la educaţia fizică.
La întrebarea „se practică suficiente activităţi sportive în şcoli?“, răspunsul
dat de cetăţenii europeni a fost „nu“. Documentul a identificat o serie de probleme
de importanţă majoră: prea puţin timp acordat sportului şi scăderea mediei de timp
alocat activităţilor sportive la 109 minute pe săptămână în şcolile primare şi 117 în
liceu. Ambele cifre sunt în cădere liberă începând cu 2002. Alte deficienţe
constatate: opţiunile sportive în şcoli nu sunt suficient de interesante pentru a
motiva elevii, activităţile sportive practicate au un înalt grad de competitivitate,
lipsa de coordonare dintre sportul din interiorul şi din afara şcolilor. Raportul
propune un orar şcolar care să includă cel puţin trei ore de activităţi fizice pe
săptămână şi o conexiune între activităţile fizice din interiorul şi din afara şcolii.
De asemenea, se doreşte includerea minorităţilor etnice şi a persoanelor cu
dizabilităţi, precum şi introducerea educaţiei fizice ca disciplină obligatorie în
şcoala primară şi în liceu.
Astfel, educaţia fizică ar trebui să fie obligatorie în programele educaţionale,
iar copiii ar trebui să aibă cel puţin trei ore de sport pe săptămână. În plus, raportul
cere Statelor Membre să asigure obligativitatea unei anumite cote de ore pentru
educaţie fizică în şcoli, în ciclul primar şi secundar, iar, la nivel academic, să
asigure un grad mai mare de integrare între sport şi cursurile obişnuite. Parlamentul
îndeamnă Statele Membre să continue campaniile de informare destinate copiilor
de vârstă şcolară şi părinţilor acestora cu privire la conexiunile între modul de viaţă
sănătos, exerciţiul fizic şi alimentaţie. Mai mult, deputaţii susţin că ar trebui
acceptate acele principii conform cărora în orar ar trebui să fie prevăzute cel puţin
3 ore de educaţie fizică pe săptămână, urmând ca şcolile să depună eforturi pentru
a depăşi acest prag, în funcţie de posibilităţi. Ei recomandă utilizarea fondurilor
structurale pentru înfiinţarea şi dezvoltarea unităţilor sportive şcolare din regiuni
20
defavorizate şi invită Comisia, Consiliul şi Statele Membre ca, ţinând seama de
principiul subsidiarităţii, să elaboreze un cadru legislativ care să ajute la creşterea
investiţiilor şi a mijloacelor materiale alocate pentru activităţile sportive ale
tinerilor.
În contextul în care raportul subliniază că educaţia fizică este singura
disciplina din programa şcolară care urmăreşte pregătirea copiilor pentru un stil de
viaţă sănătos şi care transmite valori sociale importante (autodisciplina,
solidaritatea, spiritul de echipă, toleranţa şi sportivitatea) e clar că toate aceste
„indicaţii preţioase“ ar trebui de urgenţă puse în practică. Realitatea dovedeşte însă
că principiul amânării îl bate pe cel al subsidiarităţii!
Educaţia fizică reprezintă o componentă a educaţiei, exprimată printr-un tip
de activitate motrică ce dispune de forme de organizare şi reguli de desfăşurare,
care urmăreşte optimizarea potenţialului biomotric şi psihic al individului, în
vederea creşterii calităţii vieţii. Sportul este o activitate de întrecere, constituită din
ansamblul ramurilor de sport, care are drept obiectiv dezvoltarea condiţiei fizice şi
psihice a individului, pentru obţinerea de performanţe în competiţiile de toate
nivelurile.
Educaţia fizică şi sportul dezvoltă o arie complexă de interese, trebuinţe,
motivaţii. Educă ambiţia, curajul, emulaţia, atenţia distributivă, hotărârea,
fermitatea, perseverenţa, calmul, modestia, onestitatea, multiple trăsături de voinţă
şi caracter. Calităţile intelectuale, calităţile fizice şi calităţile morale se conturează
cu maximum de durabilitate şi eficienţă în activităţile corporale.
Pretutindeni în ţările civilizate educaţia rămâne tributară idealului antic
“Mens sana in corpore sano” (o minte sănătoasă într-un corp sănătos). Prezenţa
orelor de educaţie fizică şi sport în şcoală este absolut necesară pentru a stimula
mişcarea în rândul elevilor şi chiar performanţa sportivă. Fiecare copil are dreptul
la o educaţie armonioasă care să îi ofere atât accesul la cunoştinţe de natură să îl
ajute să cunoască şi să înţeleagă mai bine lumea în care trăim, să îşi dezvolte
potenţialul şi gândirea autonomă, dar şi la practicarea mişcării şi a sportului.
Date fiind toate aceste argumente, care nu sunt nici pe departe epuizate,
cerem ca disciplina numită “Educaţie Fizică şi Sport” să fie CU ADEVĂRAT
repusă în drepturi, cerem ca greşeala făcută prin reducerea orelor din trunchiul
comun să fie reparată cât mai repede, pentru a nu purta mai târziu responsabilitatea
unor generaţii schilodite, obeze, amotrice. Considerăm că fiecare elev din această
ţară membră a Uniunii Europene, are dreptul la CEL PUŢIN DOUA ORE DE
EDUCAŢIE FIZICĂ PE SĂPTĂMÂNĂ, incluse în trunchiul comun din planul
cadru de învăţământ!
Argumentele care pot fi aduse în favoarea demersului nostru sunt multe şi
puternice, sunt imbatabile, de necontestat! De aceea suntem încredinţaţi că toţi
românii care doresc să avem o naţiune sănătoasă vor subscrie intenţiei noastre de a
face ceva concret pentru normalizarea acestei situaţii.
21
Prevederi europene care intră în contradicţie cu decizia iresponsabilă a
MECI de reducere a orelor de educaţie fizică şi sport din programă:
Rezoluţia Parlamentului European din 13 noiembrie 2007 privind rolul
sportului în educaţie (2007/2086) în care se prevăd, printre altele, următoarele:
“1. reafirmă interesul legitim al UE pentru sport, în special pentru aspectele
sociale şi culturale ale acestuia, precum şi pentru valorile educaţionale şi sociale pe
care le transmite, ca autodisciplina, autodepăşirea, solidaritatea, competiţia onestă,
respectul pentru adversar, integrarea socială, opoziţia faţă de orice formă de
discriminare, spiritul de echipă, toleranţa şi sportivitatea;
3. subliniază faptul că, în societatea noastră multiculturală, sportul poate şi ar
trebui să facă parte din educaţia formală şi informală, cercetările arătând că
activitatea fizică regulată îmbunătăţeşte starea psihică şi fizică, având totodată
efecte benefice asupra capacităţilor de învăţare;
5. subliniază faptul că sportul şi activitatea fizică pot avea o contribuţie
importantă la combaterea tendinţelor negative în sănătate cum ar fi stilul de viaţă
sedentar şi obezitatea; se referă la Eurobarometru special 246 privind sănătatea,
alimentaţia şi nutriţia din noiembrie 2006 care se referă la caracteristicile fizice şi
de sănătate ale europenilor, la modul lor de a se hrăni şi la probleme legate de
obezitate şi de lipsa de mişcare;
10. invită statele membre să confere educaţiei fizice un caracter obligatoriu
în şcoli şi licee şi să accepte acele principii conform cărora, în orar, ar trebui să se
prevadă cel puţin trei ore de educaţie fizică pe săptămână, în vreme ce şcolile ar
trebui să fie încurajate să depăşească acest prag, în funcţie de posibilităţi;
17. salută decizia Comitetului Olimpic Internaţional de a organiza Jocurile
Olimpice pentru tineret începând cu 2010, eveniment care va contribui la sporirea
gradului de conştientizare a tinerilor privind spiritul olimpic şi importanţa
sportului;
19. încurajează statele membre să-şi modernizeze şi să-şi îmbunătăţească
politicile de educaţie fizică, asigurându-se în special că, în şcoli, există un echilibru
între activităţile fizice şi cele intelectuale, să investească în calitatea amenajărilor
sportive în şcoli şi centre de antrenament şi să ia măsurile necesare pentru a face ca
instalaţiile sportive şi programa de învăţământ să fie accesibile tuturor elevilor,
acordând atenţia cuvenită celor cu handicap; sugerează sprijinirea unei game largi
de activităţi sportive, în aşa fel încât toţi elevii să aibă o şansă reală de a practica
diferite sporturi; solicită statelor membre să îşi dea acordul cu privire la cerinţa de
a creşte numărul de ore de educaţie fizică în şcoli; cere statelor membre să
promoveze recunoaşterea instituţiilor şi organizaţiilor care contribuie la o mai bună
integrare a activităţilor sportive în sistemul şcolar şi preşcolar; este în favoarea
acordării unor avantaje financiare cluburilor sportive care au acorduri de
colaborare cu şcolile, instituţiile de învăţământ, centrele pentru tineret şi alte
organizaţii voluntare sau comunitare implicate în proiecte de formare continuă;
22
20. invită statele membre să garanteze condiţiile corespunzătoare pentru
respectarea numărului minim de ore de educaţie fizică stabilit, având în vedere că
exerciţiile fizice efectuate în mod regulat contribuie în mod semnificativ la
reducerea cheltuielilor în domeniul sănătăţii;
52. invită statele membre să se asigure că diversitatea sporturilor oferite
încurajează copiii să adopte o atitudine deschisă către lume şi să dobândească
valori precum respectul de sine, respectul pentru ceilalţi, solidaritatea,
conştientizarea propriei situaţii şi toleranţa;”
Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei recomandă ca guvernele
statelor membre să:
1. studieze căile prin care prevederea privind educaţia fizică şi sportul pot fi
îmbunătăţite ăn ţările lor pentru toţi copii şi tinerii, inclusiv pentru cei cu
dizabilităţi.
Să ia în considerare nevoia de a îmbunătăţi calitatea educaţiei fizice şi a
sportului disponibil pentru toţi copiii şi tinerii, şi să asigure timpul necesar pentru
acest lucru, de exemplu, de minimum 2 ore pe săptămână de educaţie fizică în
programa pentru a atinge aceste scopuri.
Rezoluţia Parlamentului European din 8 mai 2008 referitoare la Cartea albă
privind sportul (2007/2261) la capitolul: “Educaţia, tinerii şi sănătatea.
28. subliniază rolul sportului în educaţie, unde acesta poate inocula tinerilor
valorile toleranţei şi respectului reciproc, ale onestităţii şi respectului pentru
corectitudine, precum şi rolul său profilactic, în special în privinţa combaterii
obezităţii;
29. salută propunerea Comisiei de a promova activităţile sportive şi
exerciţiile fizice ca factori importanţi în standardele educaţionale, în aşa fel încât să
contribuie la creşterea nivelului de atractivitate al şcolilor şi la îmbunătăţirea
rezultatelor şcolare; sprijină recomandările Comisiei ca statele membre să
elaboreze strategii la nivel naţional, care să încerce, în cadrul programelor
educaţionale, să dezvolte şi să consolideze ponderea activităţilor fizice în rândul
copiilor şi al şcolarilor de la o vârstă fragedă; subliniază importanţa finanţării
activităţii fizice din şcoli, care este esenţială pentru evoluţia psihologică şi fizică a
celor mai mici copii, fiind, în acelaşi timp, un instrument de îngrijire a sănătăţii
pentru cei tineri şi mai puţin tineri;
30. invită statele membre să încurajeze luarea de măsuri suplimentare pentru
promovarea sportului şi a exerciţiilor fizice ca un factor important în ridicarea
nivelului educaţional naţional şi să profite din plin de ocaziile oferite de
programele comunitare privind mobilitatea la fiecare nivel de educaţie, formare
profesională şi învăţare continuă;”
23
Rezumatul unităţii de studiu
Activităţile motrice cu caracter formativ-educativ se confruntă cu pericole şi
provocări nou- apărute, care au impus acest gen de acţiune:
1. statisticile asupra stării de sănătate a populaţiei, cu deosebire a populaţiei
tinere, evidenţiază creşteri îngrijorătoare ale ratei morbidităţii, sedentarismul şi
obezitatea, în special, constituindu-se drept factori favorizanţi în apariţia diferitelor
afecţiuni fizice şi psihice;
2. perspectivele unei sănătăţi precare şi diminuarea capacităţii motrice a
populaţiei pun în pericol dezvoltarea economică durabilă şi siguranţa naţională;
3. diminuarea percepţiei asupra rolului formativ al educaţiei fizice şi
sportului, reflectată în reducerea numărului de lecţii de educaţie fizică din
curriculum nucleu, pentru anumite categorii de elevi, şi a timpului alocat practicării
sportului;
4. reducerea alarmantă a numărului de copii şi tineri care practică sportul,
sub diferite forme;
5. scăderea performanţelor sportive ale României pe plan internaţional, mai
ales în competiţiile majore - Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale şi Campionate
Europene;
6. lipsa de consecvenţă în aplicarea legislaţiei în vigoare privind educaţia
fizică şi sportul, precum şi dizarmonia punctelor de vedere ale factorilor de decizie
(ministere, agenţii etc.);
Educaţia fizică şi sportul reprezintă drepturi fundamentale ale omului,
recunoscute de marile organizaţii internaţionale. În Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (ONU, 1948) se stipulează faptul că orice persoană are dreptul
la educaţie, în scopul dezvoltării depline a personalităţii sale.
În Scrisoarea Internaţională privind Educaţia Fizică şi Sportul, UNESCO
(1978) stabileşte, la articolul 1, că aceste activităţi reprezintă „un drept
fundamental al tuturor”, iar exercitarea lui are multiple efecte asupra stării de
sănătate şi a dezvoltării personalităţii oamenilor.
În Convenţia asupra Drepturilor Copilului (ONU, 1989), în Convenţia
împotriva Discriminării în Educaţie (ONU, 1960), în alte tratate şi declaraţii,
educaţia fizică şi sportul sunt considerate activităţi prin care se asigură dreptul la
educaţie.
În baza experienţei acumulate în cursul Anului European al Educaţiei prin
Sport (2004), Comisia Europeană încurajează sprijinirea activităţilor fizice şi
sportive prin intermediul diferitelor iniţiative politice, în domeniul educaţiei şi al
formării.
În România, Legea învăţământului nr. 84/1995 precizează, la art. 4, că
învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane, inclusiv prin „[…]
educaţie fizică, educaţie igienico-sanitară şi practicarea sportului”, aspecte întărite
prin Legea Educaţiei fizice şi sportului nr. 69/1999, care stipulează că acestea
reprezintă activităţi de interes naţional, sprijinite de stat. Astfel, „Practicarea
educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare,
24
garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi
instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi
sportul de performanţă, şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora”.
Educaţia formală şi informală beneficiază de valorile transmise prin educaţie
fizică şi sport, cum sunt acumularea de cunoştinţe, motivaţie, aptitudini, dispoziţia
de a depune eforturi personale, precum şi de calităţile sociale, cum sunt munca în
echipă, solidaritatea, voluntariatul, toleranţa şi fair- play-ul, totul într-un context
multicultural.
Datorită marii lor accesibilităţi, educaţia fizică şi sportul se practică sub cele
mai diferite forme, însoţind omul de la naştere până la bătrâneţe, creând astfel un
stil de viaţă echilibrat şi sănătos. Educaţia fizică şi sportul dispun de strategii de
aplicare şi metode adaptate pentru realizarea obiectivelor diferenţiate, pentru
fiecare vârstă. Incluse în educaţia permanentă acestea acţionează în sistem global,
fizic, psihic şi cultural favorizând integrarea socială a oamenilor indiferent de rasă,
cultură sau orientare politică.
Educaţia fizică şi sportul sunt totodată factori de consolidare a rezistenţei la
incovenientele vieţii moderne, o bogăţie comună cu profund caracter educativ pe
parcursul întregii vieţi, reprezentând un tonic pentru activităţile de timp liber
individuale sau în grup.
Lipsa de activitate fizică conduce la excesul de greutate, favorizează apariţia
obezităţii şi a unor afecţiuni cronice, precum bolile cardiovasculare şi diabetul,
care afectează calitatea vieţii, pun în pericol viaţa persoanelor şi creează probleme
economiei şi bugetului alocat sănătăţii (Cartea Albă privind Sportul, Comisia
Comunităţilor Europene, 2007). Studiile efectuate în diferite ţări evidenţiază că
fiecărui dolar investit pentru educaţie fizică şi sport îi corespunde o reducere de 3,8
dolari pentru cheltuielile medicale (Declaraţia de la Punta del Este a Miniştrilor
Educaţiei, 1999). Nu întâmplător, există concepţia potrivit căreia „sportul dă zile
vieţii şi viaţă zilelor”.
Acumularea de informaţii, în aria educaţiei fizice şi sportului, a condus la
constituirea şi consolidarea unui sistem de ştiinţe care studiază motricitatea umană,
contribuind la creşterea eficienţei educaţionale a acestor activităţi, exprimată prin
performanţe sportive superioare şi printr-o capacitate specifică de adaptare la
solicitări fizice şi psihice. Acest proces a condus la constituirea şi impunerea unei
noi ramuri a cunoaşterii ştiinţifice - Ştiinţa Sportului, care are caracter integrativ şi
interdisciplinar, şi analizează sistemic fenomenul sportiv.
Manifestul F.I.E.P.(Federaţia Internaţională de Educaţie Fizică) 1970 şi
Asociaţia Europeană de Educaţie Fizică, prin Declaraţia de la Madrid (1991), a
argumentat, prin studiile efectuate pe copii şi tineri de diferite vârste, necesitatea
practicării sistematice a educaţiei fizice şi sportului cel puţin 1 oră pe zi, până la
vârsta de 12 ani, şi cel puţin 3 ore pe săptămână, pentru copiii mai mari de 12 ani şi
pentru adolescenţi. Prevederile UE consemnează, de asemenea, necesitatea celor 3
ore de educaţie fizică obligatorii pe săptămână.
25
Mediul socializant al educaţiei fizice şi sportului oferă modele de
comportare transferabile în viaţa cotidiană. Coeziunea socială, toleranţa reciprocă,
integrarea etnică şi culturală sunt, în mare măsură, efecte ale practicării exerciţiilor
fizice, sub diverse forme.
Prin educaţie fizică şi sport sunt combătute atitudinile rasiste, xenofobe şi de
excluziune a celor mai puţin dotaţi fizic şi motric. Tendinţa demografică de
creştere a numărului de persoane vârstnice trebuie să conducă la o viziune
inovatoare, în ceea ce priveşte locul şi rolul educaţiei fizice şi sportului în
diminuarea efectelor îmbătrânirii.
În acelaşi timp, practicarea exerciţiilor fizice contribuie la recuperarea
persoanelor cu diferite tipuri de dependenţă (droguri, medicaţie în exces,
alcool),favorizând reinserţia lor socială.
În acest sens, Comisia Europeană încurajează punerea la dispoziţie a
spaţiilor destinate practicilor sportive şi activităţilor fizice, ca instrumente de
interacţiune socială pozitivă. Pe de altă parte, se subliniază contribuţia sportului la
crearea de locuri de muncă şi la creşterea economică, dar şi la revitalizarea unor
zone defavorizate.
Educaţia fizică şi sportul creează un nou cadru de cooperare între popoare,
prin transformarea culturii războiului, a violenţei şi discriminării într-o cultură non-
violentă, a toleranţei şi solidarităţii. Activităţile fizice favorizează, prin modul lor
specific de organizare, stabilirea de contacte interumane, de dialog intercultural şi
de cooperare internaţională. Sportul, prin mijloacele lui specifice, favorizează
respectarea unor reguli comune, depăşind barierele geografice, politice, sociale şi
economice.
Astfel, educaţia fizică ar trebui să fie obligatorie în programele educaţionale,
iar copiii ar trebui să aibă cel puţin trei ore de sport pe săptămână. În plus, raportul
cere Statelor Membre să asigure obligativitatea unei anumite cote de ore pentru
educaţie fizică în şcoli, în ciclul primar şi secundar, iar, la nivel academic, să
asigure un grad mai mare de integrare între sport şi cursurile obişnuite. Parlamentul
îndeamnă Statele Membre să continue campaniile de informare destinate copiilor
de vârstă şcolară şi părinţilor acestora cu privire la conexiunile între modul de viaţă
sănătos, exerciţiul fizic şi alimentaţie. Mai mult, deputaţii susţin că ar trebui
acceptate acele principii conform cărora în orar ar trebui să fie prevăzute cel puţin
3 ore de educaţie fizică pe săptămână, urmând ca şcolile să depună eforturi pentru
a depăşi acest prag, în funcţie de posibilităţi. Ei recomandă utilizarea fondurilor
structurale pentru înfiinţarea şi dezvoltarea unităţilor sportive şcolare din regiuni
defavorizate şi invită Comisia, Consiliul şi Statele Membre ca, ţinând seama de
principiul subsidiarităţii, să elaboreze un cadru legislativ care să ajute la creşterea
investiţiilor şi a mijloacelor materiale alocate pentru activităţile sportive ale
tinerilor.
Educaţia fizică şi sportul dezvoltă o arie complexă de interese, trebuinţe,
motivaţii. Educă ambiţia, curajul, emulaţia, atenţia distributivă, hotărârea,
fermitatea, perseverenţa, calmul, modestia, onestitatea, multiple trăsături de voinţă
26
şi caracter. Calităţile intelectuale, calităţile fizice şi calităţile morale se conturează
cu maximum de durabilitate şi eficienţă în activităţile corporale.
Autoevaluare
- Enumerați câteva dintre pericolele şi provocările nou- apărute ce afectează
activitățile motrice.
- Ce presupune manfestul FIEP referitor la activitățile motrice necesare, pe grupe
de vârstă?
- Care sunt efectele practicării exercițiilor fizice?
Tema de control
- Elaborați un referat din care să reiasă rolul organismelor naționale și
internaționale în organizarea activității motrice, în general.
Bibliografie
1. DRĂGULIN SAITOC, I., Exerciţiul fizic în dezvoltarea armonioasă a
copiilor, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1990;
2. EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, Vol. I-II, MTS
– ANEFS, Bucureşti, 1994;
3. *** isj.vs.edu.ro
27
28
Modulul II.
Generalităţi privind mişcarea umană şi motricitatea
Scopul modulului:
 Cunoaşterea noţiunilor referitoate la mişcarea umană şi motricitate.
 Să cunoască noţiunile referitoate la mişcarea umană şi motricitate
Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării

Exerciţiul fizic este definit drept un act motric repetat succesiv.
Acţiunea motrică este un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât
realizează un tot unitar, în scopul îndeplinirii unor sarcini imediate. Acţiunea
motrică este o deprindere, un mecanism de bază bine pus la punct (mersul,
alergarea, săritura etc.).
Un ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi
forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex constituie o activitate
motrică. Activitatea de educaţie fizică, antrenamentul sportiv, activitatea
competiţională etc. sunt câteva exemple de activităţi motrice.
Motricitatea omului reprezintă totalitatea actelor motrice efectuate de om
pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social, inclusiv efectuarea
deprinderilor specifice unor discipline sportive. Este vorba de acele acte motrice ce
se realizează cu ajutorul muşchilor scheletici
Caracteristică fundamentală a fiinţelor vii, care facilitează percepţia
mediului natural şi asigură, în final, comportamentele necesare autonomiei şi
supravieţuirii subiectului. Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce
reuneşte “totalitatea actelor motrice efectuate pentru intreţinerea relaţiilor cu
mediul natural şi social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor
de sport” (Terminologia EFS, 1978).
Mişcarea umană ca ansamblu, poale fi dezarticulată în scop didactic în
secvenţele sale componente, actul, acţiunea şi activitatea motrică. Acestea
reprezintă micro-, mezo- si macrostructura miscării cu conţinut şi intenţii din ce în
ce mai elaborate, cu diferite niveluri de structurare şi integrare, alcătuind un sistem
funcţional ierarhic.Actul motric este definit ca fiind elementul de bază al oricărei
mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice.
Acesta se prezintă ca act reflex, instinctual. (De exemplu, o mişcare de "pompare"
a mingii în sol, în cazul driblingului sau retragerea brusca a unui segment la
atingerea unei suprafeţe fierbinţi).
29
Acţiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge
un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu, mersul,
alergarea, "serviciul", driblingul, contraatacul etc.) Acţiunea este determinată de
integrarea factorilor energetici, cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică
are în acelaşi timp caracteristici de constanţă (aptitudinea de a realiza o anumită
sarcină motrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) si caracteristici de
unicitate (mişcarea nu se repeta niciodată identic, ci exista mici variaţii ale ei). Se
poate deduce că actul şi acţiunea motrică sunt niveluri "concentrice" ale mişcării.
Trebuie remarcat însă că nivelul superior al mişcării nu reprezintă simplă
însumare a nivelurilor inferioare, ci o reunire de tip sistemic care se realizează
după reguli bine precizate ce conduc la efecte globale.
Conceptul de motricitate nu poate fi privit în afara conceptului de mişcare, în
general şi mişcare biologică, în special. Provenit din latinescul movere, cuvântul
mişcare desemnează o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a
poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe. În sens mai larg, dar
perfect valabil pentru o înţelege sistemică a noţiunii, mişcarea înglobează toate
schimbările şi procesele care au loc în organism; se vehiculează chiar ideea că
mişcarea simbolizează un impuls interior care provoacă schimbarea, din termenul
originar derivând şi noţiunile de motiv – motivaţie (Webster Encyclopedic
Dictionary).
Conceptul de motricitate exprimă o însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau
dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor, la stimuli interni şi
externi, sub forma unei mişcări (Terminologia EFS, 1978). La baza motricităţii
stau o serie de factori neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiţionează
deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor sale. Astfel, motricitatea se
poate defini ca o capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la
un proces de excitaţie la altul, de la un stereotip dinamic la altul (Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române). Acest punct de vedere pare cam simplist, deoarece
limitează acest complex de funcţii la un proces de transmitere a biopotenţialelor
nervoase.
O altă definiţie consideră motricitatea ca un ansamblu al funcţiilor
fiziologice care asigură mişcarea (Le Petit Larousse, Ed. Larousse, Paris, 1994).
Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea
relaţiilor cu mediul natural sau social (Gh. Cârstea, 1993).
Din aceste definiţii reiese clar că motricitatea este o capacitate, o însuşire,
înnăscută sau dobândită (deci, educabilă într-o oarecare măsură), care
caracterizează, în funcţie de nivelul său de manifestare, unele tipuri de mişcări (în
cazul mişcărilor pasive, de exemplu, nu poate fi vorba despre motricitate).
Frecvent, se pune semnul egal între motricitate şi motilitate, care este
definită ca fiind proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua
mişcări de contracţie şi relaxare. Deci, motilitatea ar fi o proprietate care defineşte
mişcările necontrolabile conştient şi voluntar (aflate sub controlul sistemului
nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a organelor interne şi
30
nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, aşa cum arată definiţiile date
motricităţii.
Un alt aspect utilizat în studiul motricităţii este adjectivul motor, provenit
din latinescul motor – cel care produce mişcarea sau o transmite. Noţiunea
desemnează aparatul care transformă energia mecanică alte forme de energie.
O altă noţiune utilizată în contextul analizei motricităţii, o reprezintă
efectorul. Acesta reprezintă un ansamblu de celule ţintă care, excitate de un stimul,
răspund printr-o reacţie motrică specifică. De exemplu, muşchiul striat, prin
depolarizarea membranei sale sau ca urmare a influxului nervos, realizează o
contracţie musculară şi, prin urmare, un lucru mecanic.
Domeniul motricităţii cuprinde o infinitate de mişcări, de la cele mai simple
acte motrice, ca reacţii elementare la diferiţi stimuli, până la formele de exprimare
corporală complexă, specifice unor ramuri de sport şi unor domenii artistice.
Datorită complexităţii conţinutului şi formelor motricităţii, analiza acesteia se
poate realiza numai prin intermediul structurilor sale: actul, acţiunea, activitatea
motrică. Aceste componente reprezintă micro-, mezo- şi macrostructura mişcării,
niveluri de structurare care alcătuiesc un sistem funcţional ierarhic (Dragnea, A.,
1998). Descompunerea mişcărilor în aceste secvenţe este realizată cu două intenţii:
prima, de a delimita noţional şi acţional componentele mişcărilor şi a doua, pentru
a oferi posibilitatea practică de construcţie efectivă a acestora.
În sinteză, studiul motricităţii în literatura de specialitate se realizează din
perspectivă structurală (ca ansamblu de acte, gesturi, acţiuni, operaţii) şi din
perspectivă funcţională, care priveşte motricitatea ca o necesitate, care face ca
sistemul să fie viabil, să se dezvolte, să se regleze etc. (Bota, A., 2000).
Foarte strânsa legătură în care funcţionează, din punct de vedere al realizării
mişcării laturile fizică şi psihică ale omului, ne obligă să vorbim şi despre
psihomotricitate, ca şi rezultat al legăturii biunivoce motric-psihic.
În analiza problematicii psihomotricităţii este important să evidenţiem faptul
că sistemul psihocomportamental uman funcţionează ca o entitate hipercomplexă,
în care fiecare dintre subsisteme se află în interdependenţă relativă şi interrelaţie
absolută. Abordarea aspectului motric în afara determinării psihice îl reduce la
automatism, deoarece gestul motric poate fi valorizat numai în raport cu intenţia
căreia i se subordonează. De asemenea, trebuie evidenţiată şi influenţa inversă, în
sensul că evoluţia şi construcţia sunt determinate de mişcare (Horghidan, V.,
2000).
În acest context, motricitatea poate fi privită din două perspective:
 ca fenomen observat din exterior, ai cărui factori şi procese sunt
analizate descriptiv printr-un studiu interdisciplinar;
 ca proces privit din interior, de către subiectul implicat care trăieşte
subiectiv mişcarea.
Psihomotricitatea este un concept care are multiple efecte în planul eficienţei
mişcărilor. Ea reprezintă rezultatul integrării funcţiilor motrice şi mentale sub
31
efectul maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu corpul său
(Encyclopedia Universalis, Editeur a Paris, France, 1990).
După Piaget şi Wallon, psihicul şi motricul nu sunt două categorii distincte
supuse unul gândirii pure şi celălalt mecanismelor fizice şi fiziologice, ci
dimpotrivă, acestea sunt expresia bipolară a unui singur proces, acela al adaptării
eficiente, suple, la condiţiile externe.
Motricitatea, oricât de rudimentară, participă treptat la constituirea
inteligenţei, prin structurări succesive. Între condiţiile exterioare ale actului motric
şi condiţiile sale subiective, mişcarea nu este doar un mecanism de execuţie, ci un
circuit în care fiecare etapă, fiecare detaliu al operaţiilor este expresia imediată a
raporturilor stabilite între individ şi mediu (Horghidan, V., 2000).
Prin componentele de bază ale psihomotricităţii (schema corporală,
lateralitate, ideomotricitate, praxie şi inteligenţă motrică), devin posibile:
 adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale, manuale sau
intelectuale);
 adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală);
 adaptarea estetică (tehnici de expresie corporală);
 adaptarea educativă (prin educaţie fizică şi antrenament sportiv);
Despre act, acţiune, activitate motrică; trecerea spre noţiunile superioare
pentru a face legătura cu condiţia fizică
În capitolele care tratează motricitatea (considerată, greşit, de multe ori ca
similară cu mişcarea), se vorbeşte despre act motric, acţiune motrică şi activitate
motrică. Să analizăm definiţiile acestora (Epuran, M., 1992):
Actul motric, este expresia cea mai simplă a reacţiilor adaptative ale
individului la situaţiile concrete în care se află, din necesitatea dialogului cu natura,
cu alţii sau cu sine. Actul motric, care de regulă se consideră ca fiind un act
voluntar, se foloseşte în practică în interrelaţii care definesc o anumită acţiune sau
activitate motrică. El este, totodată, un element component folosit în analiza
acţiunii sau activităţii motrice. Termenul de act motric poate să indice şi actele
reflexe, instinctuale, automatizate.
Acţiunea motrică reprezintă o sinteză de acte motrice care răspund rezolvării
unei sarcini imediate.
Activitatea motrică reprezintă ansamblul acţiunilor desfăşurate de om după
anumite strategii, cu mijloace adecvate, în vederea atingerii unui scop propus,
articulate sistemic pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept
rezultantă adaptarea complexă a organismului pe termen lung. Activitatea motrică
se încadrează, în general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi
finalitatea domeniului. Ea este folosită şi ca o expresie care concretizează numai
acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care
se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop.
Din aceste definiţii rezultă că noţiunile de act, acţiune, activitate definesc
doar sfera voluntară a mişcării (deprinderile motrice şi stereotipurile dinamice ca
expresie a automatizării deprinderilor motrice). Ori, aceasta înseamnă că noţiunile
32
respective pot fi considerate ca modalităţi de exprimare a unor tipuri de mişcări,
care pot fi definite prin indici diferiţi de motricitate (fiind excluse mişcările
involuntare şi cele pasive).
De la acest nivel se poate vorbi despre alte noţiuni importante, reprezentative
pentru domeniu, cum ar fi dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică, ca nivele
calitative ale dezvoltării umane, condiţionate mai mult ereditar, dar în care
influenţa factorilor de mediu şi sociali are o importanţă mare, pe fondul cărora se
grefează pregătirea fizică şi condiţia fizică, ca nivele calitative superioare ale
dezvoltării posibilităţilor motrice ale omului asupra cărora influenţa factorilor de
mediu şi socio-educaţionali deţine o pondere mai mare. Acestea vor fi detaliate
într-un capitol separat.
Deprinderile şi priceperile de mişcare
Deprinderile de mişcare sunt definite ca acte motrice ajunse prin exersare la
un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă. Ele se formează în practica vieţii şi
în procesul de instruire special organizat. În practica vieţii, mai ales la copii, se
formează deprinderi motrice prin repetarea unor acţiuni de mişcare ca: mersul,
alergarea, aruncarea, săritura etc. În cadrul procesului de instruire el se
perfecţionează şi se formează alte noi, de o mare varietate, specifice îndeplinirii
sarcinilor educaţiei fizice sau practicării unor discipline sau ramuri de sport.
La baza formării deprinderilor motrice stau reflexele condiţionate, rolul
determinant avându-l conexiunile temporale. Ele se formează prin experienţă şi
dispar odată cu încetarea excitantului, acesta fiind, pentru activitatea de educaţie
fizică şi sport, exerciţiul fizic.
Deprinderile motrice prezintă anumite caracteristici. Acestea sunt următoarele:
 deprinderile motrice nu sunt înnăscute, ci dobândite în practica vieţii si
în procesul de instruire;
 în faza superioară de formare a deprinderilor motrice, pe baza
interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a scoarţei
cerebrale, se formează o senzaţie complexă, specifică unor ramuri de
sport, numită „simţ” (simţul jocului, simţul mingii, simţul porţii, simţul
zăpezii etc.);
 odată cu perfecţionarea deprinderii motrice are loc modificarea rolului
atenţiei faţă de îndeplinirea acţiunilor de mişcare respective;
 deprinderile de mişcare poartă amprenta particularităţilor individuale ale
celui care le execută
Etapele formării deprinderilor motrice
În învăţarea de mişcări şi de formare de noi deprinderi, sunt parcurse
anumite faze sau etape. Aceste etape pot fi abordate din punct de vedere
fiziologic, psihologic sau din cel al teoriei şi metodicii domeniului educaţiei fizice
şi sportului.
33
Din punct de vedere fiziologic etapele formării deprinderilor motrice sunt:
1. Etapa mişcărilor grosiere, nediferenţiate. În acestă etapă se
produce iradierea sau chiar generalizarea excitaţiilor venite din
scoarţă.
2. Etapa mişcărilor rigide – în care mişcările sunt efectuate cu
dificultate datorită procesului insuficient de concentrare a excitaţiei.
3. Etapa formării iniţiale a deprinderilor motrice – în care se reuşeşte
concentrarea excitaţiei.
4. Etapa mişcărilor automatizate – care se formează pe baza deselor
repetări a deprinderilor formate în etapele anterioare. Prin repetari
sistematice se produce fixarea puternică a legăturilor temporale de la
nivelul scoarţei cerebrale.
Abordate din punct de vedere psihologic deprinderile motrice se formează în
patru faze:
1. Etapa iniţială a orientări şi familiarizării cu deprinderea.
2. Etapa însuşirii fiecărui element al deprinderii.
3. Etapa unificării elementelor componente ale deprinderii.
4. Etapa automatizării.
Din punctul de vedere al Teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului
distingem următoarele etape:
1. Etapa iniţierii.
2. Etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice.
3. Etapa perfecţionării deprinderilor motrice
Sfera deprinderilor nu se limitează doar la activitatea motrică. Multe
acţiuni pe care le îndeplinim în mod obişnuit într-o zi au în componenţa lor
mişcări realizate pe fondul unor deprinderi, al unor operaţii însuşite în prealabil.
Ordonând această categorie de acţiuni din cadrul activităţilor cotidiene,
consolidate prin numeroase repetări, putem vorbi despre:
 deprinderi intelectuale (calcul matematic, scriere ortografică, luarea
notiţelor etc.);
 deprinderi senzoriale (aprecierea dimensiunilor, a valorii sunetelor
muzicale, a zgomotelor înconjurătoare etc.);
 deprinderi de muncă;
 deprinderi artistice;
 deprinderi diverse.
Deprinderile ne apar deci ca ″modalităţi de acţiune, tehnici de execuţie în
cadrul unor activităţi deosebit de diverse, care perfecţionate prin repetări multiple,
au devenit componente automatizate ale activităţii respective″(Popescu-Neveanu,
p., 1987). Ca acţiune automatizată, această deprindere însuşită conştient, are un
caracter voluntar şi este supusă, în permanenţă, controlului conştiinţei. Adunarea
sau scăderea, punerea semnelor de punctuaţie etc., sunt operaţii pe care le realizăm
adesea automat, fără a fi preocupaţi de logica lor; ele au fost însuşite în cadrul unei
34
activităţi conştiente şi în orice moment pot fi puse sub controlul conştiinţei (de
exemplu, mersul).
Deprinderile motrice sunt considerate ″componente automatizate ale
activităţii voluntare pe linia motricităţii″, ele putând fi definite ca ″lanţuri de
reflexe condiţionate complexe care se bazează pe legături multiple între zonele
corticale, vestibulare, ale vorbirii, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe de o
parte, şi centrii motori interesaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de altă parte″;
ele sunt ″sisteme de legături temporare (stereotipuri dinamice motorii), elaborate şi
consolidate prin exerciţii″. Deprinderile motrice reprezintă ″formele de activitate
motrică concretă în cadrul cărora se manifestă valoarea calităţilor motrice″
(Hanţiu, I., 2011).
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, bazată
pe interacţiunea dintre diferitele excitaţii (kinestezice, vizuale, auditive etc.),
transmise scoarţei cerebrale în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate.
Reflexele astfel dobândite unifică componentele acţiunii, stabilind un lanţ de
conectări multiple şi complexe între analizatori, zonele senzitive şi motorii
din scoarţă, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de
semnalizare (cuvântul - "semnal al semnalelor" - specific omului).
Repetarea multiplă a mişcărilor care compun acţiunea, duce cu timpul la
întărirea legăturilor temporare la nivelul scoarţei cerebrale şi a formaţiunilor
subcorticale, permiţând totodată eliberarea structurilor corticale de activitatea de
coordonare şi dirijare a acţiunii şi transmiterea acesteia la nivelul centrilor
subcorticali.
Clasificarea deprinderilor motrice
În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a
deprinderilor motrice:
a) În funcţie de finalitatea folosirii:
 deprinderi de bază (mers, alergare, aruncare-prindere, săritură) şi
utilitar- aplicative (căţărare, escaladare, tracţiune-împingere, exerciţii
de echilibru, târârea, ridicarea, manevrarea şi transport de greutăţi);
 deprinderi specifice diverselor activităţi.
b) În funcţie de aria de automatizare:
 deprinderi elementare, care sunt complet automatizate; au un lanţ de
mişcări cu caracter fazic (ciclic), care se repetă în aceeaşi înlănţuire
(mers, alergare, ciclism, înot etc.);
 deprinderi complexe, care sunt parţial automatizate (care intră în
componenţa diverselor activităţi în care mişcările nu au caracter ciclic).
c) În funcţie de participarea sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor:
 deprinderi propriu-zise, care se obţin prin repetări stereotipe, efectuate
de un număr mare de ori (tehnici şi procedee din ramuri sportive sau
activităţi profesionale);
 deprinderi perceptiv-motrice, la care învăţarea este influenţată de
ambianţă (acţiuni efectuate în condiţii ambientale specifice: vânt,
zgomot, prezenţa altor persoane etc.);
35
 deprinderi inteligent-motrice, unde apare adversarul care este opozitiv
şi intensiv (jocuri sportive, lupte, box, judo, scrimă etc.), sau
partenerul cu care este necesar să se colaboreze eficient în orice
situaţie (ne referim, inclusiv, la colaborarea cu pacientul în
kinetoterapie).
Caracteristicile deprinderilor motrice
 Sunt componente ale activităţii voluntare (se învaţă prin voinţa omului
sub controlul sistemului nervos central);
 Sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motrice;
 Odată consolidate se execută cu indici crescuţi de stabilitate, precizie,
coordonare, cursivitate, rapiditate, expresivitate, uşurinţă, consum redus
de energie;
 Automatizarea "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală, asigurând
participarea ei la alte acţiuni şi contribuind, de asemenea, la
economisirea energiei nervoase;
 Se perfecţionează treptat şi neuniform;
 Deşi sunt mişcări automatizate, ele se pot perfecţiona în continuare;
 Sunt ireversibile, mişcările componente înlănţuindu-se într-un singur
sens şi în aceeaşi succesiune.
Mecanismul şi etapele formării deprinderilor motrice
Modurile în care se formează şi se întăresc legăturile temporare,
fenomenele de iradiere, concentrare şi inducţie a proceselor nervoase
fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), sunt principalele mecanisme şi procese
implicate în formarea şi consolidarea deprinderilor motrice. La formarea
stereotipului dinamic (expresie a automatizării deprinderilor motrice) se ajunge
prin organizarea şi sistematizarea continuă a proceselor nervoase, datorită
intervenţiei celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Durata necesară elaborării stereotipului dinamic, în general, ca şi
durata fiecărei etape în parte, diferă de la o acţiune motrică la alta, de la un
individ la altul. ″Se poate aprecia că această durată depinde de următorii factori
(Hanţiu, I., 2013b):
 complexitatea mişcărilor care intră în componenţa deprinderii ce
trebuie însuşită;
 experienţa motrică anterioară şi, îndeosebi, elementele comune care pot
fi împrumutate (transferate) de la deprinderile însuşite anterior la
acţiunea motrică în curs de învăţare;
 nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice solicitate în realizarea acţiunii;
 nivelul de dezvoltare al capacităţii de coordonare (generală);
 interesele, motivaţia subiecţilor privind acţiunea motrică respectivă,
care poate determina participarea activă şi conştientă, creşterea
concentrării atenţiei, mobilizarea etc., susţinute prin efortul de voinţă″.
Din punct de vedere psihofiziologic, în formarea şi consolidarea
deprinderilor motrice, se disting următoarele etape:
36
PRIMA ETAPĂ, caracterizată prin predominanţa mişcărilor inutile şi
lipsa de coordonare, care se explică prin excitarea unei zone vaste din scoarţă,
la sistemul nervos ajungând numeroase excitaţii care iradiază mai multe zone
senzitive şi motorii, ca urmare a unei slabe inhibiţii active; acest lucru
provoacă o generalizare a răspunsurilor, "programarea" neselecţionată a
mişcărilor determinând contracţii inutile şi lipsă de coordonare.
La primele execuţii, subiecţii sunt crispaţi, ca urmare a contractării
musculaturii întregului corp (sau a unei întregi regiuni a acestuia), se fac
mişcări inutile cu unele segmente ale corpului care nu ar trebui să participe
la efectuarea mişcărilor respective, activitate neeconomicoasă care determină
un mare consum de energie. Muşchii antagonişti (ai segmentului sau
segmentelor participante la mişcare) sunt puternic contractaţi, fapt care
determină scăderea forţei de contracţie a agoniştilor şi modifică caracterul
mişcărilor (parametrii spaţiali, ritm, viteză etc.).
Această etapă este denumită de Prof. Dr. Andrei Demeter (1981) etapa
mişcărilor grosolane, nediferenţiate.
A DOUA ETAPĂ a fărmării deprinderilor motrice este ce a mişcărilor
conforme cu scopul acţiunii, dar realizate prin încărdări puternice (contracţii
excesive). În această etapă, se reduc mişcările inutile, datorită numărului mare
de repetări, fapt care determină diferenţierea excitaţiilor şi o echilibrare a
excitaţiei şi inhibiţiei. Comenzile de răspuns sunt mai precis selecţionate, se
reduce zona iradiată de excitaţie, concentrându-se la centrii motori adecvaţi;
intervenţia inhibiţiei duce la un proces de selecţie, adică de eliminare a
acţiunilor inutile şi de sistematizare, fiecare verigă devenind excitant pentru
veriga următoare; se realizează o coordonare mai bună între activitatea celor
două sisteme de semnalizare. Concentrarea excitaţiei corticale fiind însă
parţială şi inhibiţia de diferenţiere va fi parţială, ceea ce face ca programul
elaborat de scoarţă în vederea iniţierii deprinderii motrice de răspuns, să
cuprindă arii corticale suplimentare. La rândul lor, aceste zone corticale
determină angrenarea în actul motor a unor grupe şi lanţuri musculare
suplimentare, ceea ce conduce la formarea unei deprinderi supradimensionate în
spaţiu şi timp (datorită participării unui număr exagerat de mare de unităţi
neuro-motorii). Delimitarea insuficientă şi neprecisă a programului acţiunii
motrice şi implicit a comenzilor corticale de execuţie trimise muşchilor agonişti
şi antagonişti, fac ca repartizarea tonusului muscular de contracţie să fie
inegală şi haotică. Această situaţie determină o mişcare crispată şi rigidă
uneori, iar alteori, se poate realiza o mişcare cursivă, care surprinde
executantul. Încercarea de a repeta execuţia reuşită nu se realizează datorită
inexistenţei "căilor bătătorite" la nivelul sistemului nervos central (bătătorirea
se va realiza printr-un "du-te vino" care se face pe traseul căilor nervoase);
acest lucru are mare importanţă în procesul de recuperare, deoarece atunci
când căile nervoase sunt întrerupte, este necesară "bătătorirea" altora noi.
37
Apropierea de sfârşitul acestei etape se caracterizează prin mărirea
numărului de execuţii reuşite, în raport cu cele nereuşite. Nu trebuie uitat
faptul că oboseala nervoasă sau psihică, indispoziţiile sau orice altă scădere
a factorilor calitativi, se repercutează negativ asupra corectitudinii execuţiilor.
În această etapă trebuie să se acorde o atenţie deosebită lucrului pentru
înţelegerea momentelor de bază ale acţiunii, pentru corecta localizare, pentru
educarea capacităţii de recepţionare şi apreciere corectă a impulsurilor
proprioceptive reaferente (feed-back), pe baza cărora se elaborează treptat
simţul muscular specific deprinderii. Trebuie menţionată necesitatea intervenţiei
celui de-al doilea sistem de semnalizare pentru conştientizarea execuţiei
corecte din programul deprinderii motrice.
Ca urmare a plasticităţii corticale foarte mari, copiii şi adolescenţii trec
mai repede prin etapele iniţiale ale formării deprinderilor motrice, făcând un
salt spectaculos de la prima la cea de a treia etapă.
A TREIA ETAPĂ, denumită şi de diferenţiere fină, corespunde
elaborării propriu- zise a deprinderii motrice, care devine un bun câştigat.
Din punct de vedere fiziologic, această etapă se caracterizează prin
concentrarea proceselor nervoase fundamentale asupra zonelor şi teritoriilor
corticale interesate în dirijarea şi controlul mişcării; se obţine, prin aceasta, un
focar cortical activ, cu rol bine determinat în programarea, dirijarea, controlul
şi supravegherea deprinderii motrice, din care - treptat - au fost excluse
zonele corticale suplimentare, intrate acum în stare de inhibiţie.
În această etapă, întregul edificiu (aferent, central şi eferent) este altfel
dimensionat, astfel încât la corecta realizare a reacţiei motrice participă
numai structurile centrale şi periferice implicate în mişcare. Diferenţierea fină
obţinută la nivel cortical se răsfrânge şi la periferie, musculatura antagonistă
fiind relaxată. Componentele ce alcătuiesc deprinderea motrică devin eficiente,
armonioase, suple, capătă contur estetic.
Se recomandă ca toate deprinderile, ajunse în acestă etapă a
diferenţierilor fine, să fie repetate cu o frecvenţă mai mare, deoarece acum
nu mai apare iminenţa instalării oboselii neuropsihice sau, în orice caz, aceasta
este foarte redusă. Acum trebuie acordată o atenţie deosebită eliminării
eventualelor incorectitudini. Consolisarea şi finisarea deprinderilor motrice, în
acestă etapă, sunt condiţionate de complexitatea deprinderii, de nivelul
dezvoltării calităţilor motrice, de particularităţile psihice şi de plasticitatea
corticală a subiectului (la care trebuie adăugate, în cazul deficienţilor, starea şi
gradul de gravitate a bolii/afecţiunii).
A PATRA ETAPĂ, este etapa de automatizare a deprinderii motrice.
″Prin automatizarea actelor/acţiunilor motrice, se înţelege desfăşurarea
diferitelor mişcări/gesturi/deprinderi motrice fără oglindirea lor în conştiinţă″
(Demeter, A., 1981).
La om, ca şi la animale, un mare număr de acte motrice simple (mai
rar cele complexe) se efectuează în mod involuntar, fără perceperea lor
conştientă, fiind denumite automatisme primare; ele sunt legate de diferite
38
reacţii reflex condiţionate care supraveghează, controlează şi reglează unele
funcţii motrice şi vegetative de bază care constituie suportul general al
menţinerii homeostaziei organismului, deci care sunt solicitate în orice
moment (reflexele care reglează la nivel elementar funcţiile sistemului cardio-
vascular, endocrin, aparatelor respirator, digestiv, renal ş.a.); solicitarea
permanentă a acestor reacţii de bază a făcut ca ele să se integreze
(întipărească) în comportamentul indivizilor, transmiţându-se pe cale ereditară
(de exemplu, creşterea tensiunii arteriale în faţa unui efort fizic sau intelectual).
Al doilea tip de reacţii de ajustare şi adaptare a comportamentului
general, îl constituie automatismele secundare, în care pot fi cuprinse şi
deprinderile motrice care pornesc de la realizarea conştientă, iar în urma
multiplelor repetări ajung să se efectueze fără oglindirea în conştiinţă
(automatizare).
Expresie a automatizării deprinderilor motrice - ″stereotipul dinamic
este bazat pe înlănţuirea unui număr variabil de reflexe condiţionate şi
necondiţionate, repetate de zeci, sute, mii de ori, în condiţii aproape identice
şi, ca atare, reprezintă un circuit închis, mecanic, invariabil, chiar dacă
condiţiile în care se execută la un moment dat sunt schimbate faţă de cele în
care a fost învăţat″ (Epuran, M., 2010).
Din punct de vedere metodic, faza de automatizare reprezintă măiestria în
execuţie, în care mecanisme suplimentare de coordonare permit execuţia
corectă a deprinderii în mod repetat, deteriorarea acesteia producându-se doar
în condiţii interne sau externe neobişnuite. Rezolvarea situaţiilor depinde de
plasticitatea scoarţei cerebrale care, în anumite limite, poate să realizeze
corecţiile necesare.
Priceperile motrice
Alături de deprinderi, priceperile motrice stau la baza comportamentului
motric învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile
în care este pus subiectul. Ele nu pot fi separate unele de altele, dar sunt tratate
separat numai din sonsiderente didactice, pentru a evidenţia o serie de
caracteristici care le diferenţiază.
Cei mai mulţi specialişti din domeniul Teoriei educaţiei Fizice disting
două tipuri de priceperi motrice: elementare şi complexe.
Cele elementare sunt considerate ca fiind prima fază a învăţării motrice,
capacitatea unui individ de a lansa un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a
capacităţilor motrice dobândite anterior.
Priceperile motrice complexe consituie faza superioară de valorificare, în
condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice stăpânite de
un subiect.
Cu alte cuvinte, priceperea motrică reprezintă un nivel nou, superior
perfecţionării deprinderilor motrice, concretizat în capacitatea de alegere şi
aplicare în condiţii deosebite a celor mai potrivite procedee tehnice specifice
39
ramurilor sportive. Ele constituie unul din obiectivele procesului instructiv-
educativ de educaţie fizică, formarea capacităţii de aplicare eficientă şi raţională
a sistemului de deprinderi motrice în condiţii reale de viaţă, în competiţii
sportive etc.
Deşi priceperile motrice nu sunt elemente automatizate ale activităţii
motrice, aria lor de manifestare este cu atât mai mare, cu cât deprinderile stăpânite
sunt mai numeroase. Capacitatea de folosire a acestora în condiţii mereu
schimbătoare din concurs trebuie să fie cât mai mare. Priceperile motrice fac parte
din sfera măiestriei motrice, exprimând capacitatea subiecţilor de a se manifesta în
condiţiile mereu schimbătoare din timpul competiţiilor.
Exemple de priceperi motrice: adaptarea procedeelor tehnice la cerinţele
executării acţiunilor de mişcare în condiţii variate şi în acelaşi timp raţional şi
eficient; recurgerea la un moment dat, la cele mai exerciţiu fiziciciente acţiuni
tactice în care are loc concursul în funcţie de condiţiile atmosferice şi
particularităţile adversarului; adaptarea rapidă a mişcărilor corpului în timp şi
spaţiu.
Caracteristicile priceperilor motrice:
 sunt componente ale activităţii voluntare a omului care nu se pot
automatiza;
 sunt dependente de experienţa motrică anterioară, de volumul de
deprinderi motrice stăpânit de subiect;
 sunt condiţionate de plasticitatea scoarţei cerebrale şi de o serie de
procese psihice precum gândirea creativă, memoria, imaginaţia etc. pe
care le şi influenţează pozitiv.
Spre deosebire de deprinderile motrice, a căror consolidare se face prin
repetări standard pentru formarea stereotipului dinamic, deci prin procedee
metodice de tip algoritmic, priceperile motrice se consolidează prin
"problematizare", prin crearea unor situaţii noi şi dificile ce trebuie rezolvate
motric.

Acţiunea motrică este un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât
realizează un tot unitar, în scopul îndeplinirii unor sarcini imediate. Acţiunea
motrică este o deprindere, un mecanism de bază bine pus la punct (mersul,
alergarea, săritura etc.).
Un ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi
forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex constituie o
activitate motrică. Activitatea de educaţie fizică, antrenamentul sportiv,
activitatea competiţională etc. sunt câteva exemple de activităţi motrice.
Motricitatea omului reprezintă totalitatea actelor motrice efectuate de om
pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social, inclusiv efectuarea
40
deprinderilor specifice unor discipline sportive. Este vorba de acele acte motrice
ce se realizează cu ajutorul muşchilor scheletici
Acţiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se
atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu,
mersul, alergarea, "serviciul", driblingul, contraatacul etc.) Acţiunea este
determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici şi cognitivi ai
mişcării. Acţiunea motrică are în acelaşi timp caracteristici de constanţă
(aptitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri, de
exemplu, scrisul) si caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repeta niciodată
identic, ci exista mici variaţii ale ei). Se poate deduce că actul şi acţiunea
motrică sunt niveluri "concentrice" ale mişcării.
Conceptul de motricitate nu poate fi privit în afara conceptului de mişcare,
în general şi mişcare biologică, în special. Provenit din latinescul movere,
cuvântul mişcare desemnează o ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o
schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe. În sens
mai larg, dar perfect valabil pentru o înţelege sistemică a noţiunii, mişcarea
înglobează toate schimbările şi procesele care au loc în organism; se
vehiculează chiar ideea că mişcarea simbolizează un impuls interior care
provoacă schimbarea, din termenul originar derivând şi noţiunile de motiv –
motivaţie (Webster Encyclopedic Dictionary).
Conceptul de motricitate exprimă o însuşire a fiinţei umane, înnăscută sau
dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor, la stimuli interni şi
externi, sub forma unei mişcări (Terminologia EFS, 1978).
Frecvent, se pune semnul egal între motricitate şi motilitate, care este
definită ca fiind proprietatea unor organe cu musculatură netedă de a efectua
mişcări de contracţie şi relaxare. Deci, motilitatea ar fi o proprietate care
defineşte mişcările necontrolabile conştient şi voluntar (aflate sub controlul
sistemului nervos vegetativ), care au loc la nivelul musculaturii netede a
organelor interne şi nicidecum la nivelul musculaturii scheletice, aşa cum arată
definiţiile date motricităţii.
Foarte strânsa legătură în care funcţionează, din punct de vedere al realizării
mişcării laturile fizică şi psihică ale omului, ne obligă să vorbim şi despre
psihomotricitate, ca şi rezultat al legăturii biunivoce motric-psihic.
În analiza problematicii psihomotricităţii este important să evidenţiem faptul
că sistemul psihocomportamental uman funcţionează ca o entitate hipercomplexă,
în care fiecare dintre subsisteme se află în interdependenţă relativă şi interrelaţie
absolută. Abordarea aspectului motric în afara determinării psihice îl reduce la
automatism, deoarece gestul motric poate fi valorizat numai în raport cu intenţia
căreia i se subordonează.
Motricitatea, oricât de rudimentară, participă treptat la constituirea
inteligenţei, prin structurări succesive. Între condiţiile exterioare ale actului motric
şi condiţiile sale subiective, mişcarea nu este doar un mecanism de execuţie, ci un
41
circuit în care fiecare etapă, fiecare detaliu al operaţiilor este expresia imediată a
raporturilor stabilite între individ şi mediu
Activitatea motrică reprezintă ansamblul acţiunilor desfăşurate de om după
anumite strategii, cu mijloace adecvate, în vederea atingerii unui scop propus,
articulate sistemic pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept
rezultantă adaptarea complexă a organismului pe termen lung. Activitatea motrică
se încadrează, în general, într-un concept privind organizarea, conţinutul şi
finalitatea domeniului. Ea este folosită şi ca o expresie care concretizează numai
acele exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură şi care
se aplică după anumite reguli şi cu un anumit scop.
Deprinderile de mişcare sunt definite ca acte motrice ajunse prin exersare
la un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă. Ele se formează în practica
vieţii şi în procesul de instruire special organizat. În practica vieţii, mai ales la
copii, se formează deprinderi motrice prin repetarea unor acţiuni de mişcare ca:
mersul, alergarea, aruncarea, săritura etc. În cadrul procesului de instruire el se
perfecţionează şi se formează alte noi, de o mare varietate, specifice îndeplinirii
sarcinilor educaţiei fizice sau practicării unor discipline sau ramuri de sport.
Din punct de vedere fiziologic etapele formării deprinderilor motrice sunt:
1. Etapa mişcărilor grosiere, nediferenţiate. În acestă etapă se
produce iradierea sau chiar generalizarea excitaţiilor venite din scoarţă.
2. Etapa mişcărilor rigide – în care mişcările sunt efectuate cu
dificultate datorită procesului insuficient de concentrare a excitaţiei.
3. Etapa formării iniţiale a deprinderilor motrice – în care se reuşeşte
concentrarea excitaţiei.
4. Etapa mişcărilor automatizate – care se formează pe baza deselor
repetări a deprinderilor formate în etapele anterioare. Prin repetari sistematice se
produce fixarea puternică a legăturilor temporale de la nivelul scoarţei cerebrale.
Abordate din punct de vedere psihologic deprinderile motrice se formează în
patru faze:
1. Etapa iniţială a orientări şi familiarizării cu deprinderea.
2. Etapa însuşirii fiecărui element al deprinderii.
3. Etapa unificării elementelor componente ale deprinderii.
4. Etapa automatizării.
Din punctul de vedere al Teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului
distingem următoarele etape:
1. Etapa iniţierii.
2. Etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice.
3. Etapa perfecţionării deprinderilor motrice
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, bazată
pe interacţiunea dintre diferitele excitaţii (kinestezice, vizuale, auditive etc.),
transmise scoarţei cerebrale în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate.
Reflexele astfel dobândite unifică componentele acţiunii, stabilind un lanţ de
conectări multiple şi complexe între analizatori, zonele senzitive şi motorii
42
din scoarţă, sistematic organizate prin intermediul celui de-al doilea sistem de
semnalizare (cuvântul - "semnal al semnalelor" - specific omului).
Caracteristicile deprinderilor motrice
o Sunt componente ale activităţii voluntare (se învaţă prin voinţa omului
sub controlul sistemului nervos central);
o Sunt rezultatul repetărilor multiple a unui lanţ de acte motrice;
o Odată consolidate se execută cu indici crescuţi de stabilitate, precizie,
coordonare, cursivitate, rapiditate, expresivitate, uşurinţă, consum redus
de energie;
o Automatizarea "eliberează", total sau parţial, scoarţa cerebrală,
asigurând participarea ei la alte acţiuni şi contribuind, de asemenea, la
economisirea energiei nervoase;
o Se perfecţionează treptat şi neuniform;
o Deşi sunt mişcări automatizate, ele se pot perfecţiona în continuare;
o Sunt ireversibile, mişcările componente înlănţuindu-se într-un singur
sens şi în
aceeaşi succesiune.
Alături de deprinderi, priceperile motrice stau la baza comportamentului
motric învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în
care este pus subiectul. Ele nu pot fi separate unele de altele, dar sunt tratate
separat numai din sonsiderente didactice, pentru a evidenţia o serie de caracteristici
care le diferenţiază.
Cei mai mulţi specialişti din domeniul Teoriei educaţiei Fizice disting două
tipuri de priceperi motrice: elementare şi complexe.
Cele elementare sunt considerate ca fiind prima fază a învăţării motrice,
capacitatea unui individ de a lansa un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a
capacităţilor motrice dobândite anterior.
Priceperile motrice complexe consituie faza superioară de valorificare, în
condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice stăpânite de un
subiect.
Caracteristicile priceperilor motrice:
 sunt componente ale activităţii voluntare a omului care nu se pot
automatiza;
 sunt dependente de experienţa motrică anterioară, de volumul de
deprinderi motrice stăpânit de subiect;
 sunt condiţionate de plasticitatea scoarţei cerebrale şi de o serie de
procese psihice precum gândirea creativă, memoria, imaginaţia etc. pe
care le şi influenţează pozitiv.
43
Autoevaluare
 Definiţi acţiunea motrică.
 Definiţi actul motric.
 Ce este activitatea motrică?
Tema de control
 Definiţi noţiunile de act, acţiune, activitate motrică.
Bibliografie
1. DRAGNEA, A. şi Bota, A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Edit.
Did. şi Pedag. R.A., 1999;
4. MÂRZA, D., Kinetoprofilaxie primară, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005
5. VINŢANU, N., Educaţia adulţilor, Edit. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1998;
6. VOGEL, P., Effects of physical education program son children, Seefeldt
Ed., American alliance for health, physical education, recreation and dance,
1986;
44
Modulul III.
Generalități privind creșterea și dezvoltarea.
Scopul modulului
 Cunoaşterea principalelor perioade de dezvoltare din viaţa omului.
 Cunoașterea factorilor care influențează creșterea și dezvoltarea
umană.
 Cunoașterea criteriilor şi metodelor de apreciere a creşterii şi
dezvoltării umane.
Obiective operaţionale
 Să cunoască principalele perioade de dezvoltare din viaţa omului.
 Să cunoască factorii care influențează creșterea și dezvoltarea umană.
 Să cunoască criteriile şi metodele de apreciere a creşterii şi dezvoltării
umane.
Caracteristici ale principalelor perioade din viaţa omului

Viaţa omului este caracterizată, în general, de trei perioade principale1:
 Perioada de creştere şi dezvoltare (de evoluţie);
 Perioada de maturitate şi reproducere. În această perioadă, organismul
nu stagnează, ci involuează treptat, deoarece începând chiar de la
naştere anumite componente se degradează şi mor (de exemplu,
celulele sistemului nervos);
 Perioada de involuţie, echivalentă vârstei înaintate (vârsta a treia).
Perioada de creştere şi dezvoltare

Repere generale privind creşterea şi dezvoltarea
Prin creştere şi dezvoltare se înţelege complexul dinamic de procese şi
fenomene biologice, prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa, de la
naştere şi până la maturitate (Moţet, D. Şi Mârza, D., 1995).
Aceste noţiuni, deşi au o bază comună şi apar ca aspecte ale aceleiaşi
evoluţii morfo-funcţionale, prin conţinutul lor sunt diferite.
1
Mârza, Doina, Kinetoprofilaxie primară, Iaşi, 2005, p.89
45
Astfel, în timp ce creşterea se desfăşoară, mai ales, sub aspect cantitativ, pe
baza înmulţirii celulelor, ţesuturilor, fibrelor musculare, etc. şi poate fi urmărită
prin măsurători repetate a înălţimii, greutăţii, diametrelor, perimetrelor, capacităţii
vitale ş.a., dezvoltarea reprezintă aspectul calitativ, dat de raportul dintre vârstă şi
procesele de creştere şi funcţionalitate a organismului omenesc2.
Dezvoltarea se apreciază prin diferenţierile caracterelor morfologice şi
funcţionale ale ţesuturilor, prin perfecţionarea şi adaptarea progresivă a aparatelor
şi sistemelor, prin evoluţia complexă şi integrarea coordonată a lor într-un tot
unitar.
Dacă procesul de creştere poate fi măsurat şi controlat cu uşurinţă,
dezvoltarea - ca ansamblu de modificări funcţionale, de îmbunătăţiri calitative - se
cercetează şi se apreciază cu mai multă dificultate.
Factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismului

Creşterea şi dezvoltarea organismului sunt condiţionate de factori endogeni
(interni) şi exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o
intensitate sporită în copilărie şi tinereţe.
Factorii interni care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului sunt:
ereditatea şi marile funcţiuni organice, coordonate de sistemul nervos şi endocrin.
Ereditatea este o funcţiune fundamentală care asigură transmiterea
caracterelor la urmaşi, fiind strâns legată de proprietatea celulelor tinere de a se
înmulţi şi regenera. Jocul complicat al legilor eredităţii, fenomenele de dominanţă
şi recesivitate, mutaţiile şi alte mecanisme genetice favorizează şi mai mult această
variaţie a caracterelor ereditare. Deşi copilul este produsul ereditar al părinţilor, el
este o fiinţă diferită de ei, având caractere proprii rezultate din unirea - în proporţii
diferite - a celor două patrimonii ereditare. Transmiterea caracterelor ereditare se
face prin legi generale imuabile, după un adevărat cod genetic.
Ereditatea influențează atât forma corpului şi structura ţesuturilor, cât şi
funcţiile organice, evoluţia şi potenţialitatea genetică a individului. Cercetarea
atentă şi metodică a antecedentelor ereditare poate aduce informaţii preţioase
pentru stabilirea diagnosticului şi prognosticului unei afecţiuni3.
Funcţionarea aparatelor şi sistemelor organice, condiţionează viaţa şi
sănătatea fiecărui individ. În ceea ce priveşte creşterea, sarcina principală este
îndeplinită de funcţiile metabolice, care antrenează în efortul lor constructiv şi
funcţiile digestive, respiratorii şi circulatorii. Dezvoltarea este condiţionată de
adaptarea şi perfecţionarea tuturor acestor funcţiuni la necesităţile vieţii biologice
şi sociale. Sinergia lor funcţională se schimbă şi se restabileşte în funcţie de sex, în
timpul fiecărei perioade de vârstă.
2
Op.cit, p89
3
Op.cit., p91
46
Sistemul nervos
Factorii Factorii de
ereditari mediu extern
Metabolismul Exerciţiul fizic
Sistemul endocrin
Fig. III-1. Factori implicați în dezvoltarea copilului
Rolul coordonator al acestor fenomene variate este îndeplinit de sistemele

nervos şi endocrin. O importanţă deosebită se recunoaşte factorilor endocrini care
au o mare influenţă asupra creşterii în înălţime şi greutate, asupra dezvoltării
aparatului genital şi caracterelor sexuale secundare (pilozitate, voce, sâni etc.),
asupra tipului şi gradului de evoluţie somatică şi organică.
Analiza rolului pe care îl au hormonii în procesul evolutiv al organismului,
ne conduce spre mecanismele superioare de stimulare şi reglare a creşterii şi
dezvoltării, aflate sub conducerea sistemului nervos central şi a celui vegetativ; ca
atare, se poate afirma că sistemul endocrin declanşează acţiuni pe care le dirijează
sistemul neurovegetativ.
Creşterea somatică se desfăşoară pe două direcţii:
 creştere somatică globală, realizată prin sporirea masei;
 creştere somatică diferenţiată, realizată prin modificarea formei şi
funcţiilor ţesuturilor şi organelor.
Creşterea în greutate este precedată şi urmată de o creştere activă în înălţime.
Această alternanţă corespunde activităţii ritmice şi echilibrate a două constelaţii
hormonale: una anabolică, dominată de vag, care stimulează creşterea ponderală şi
alta catabolică, dominată de acţiunea simpaticului.
Factorii externi care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului se
pot clasifica în:
 Factori care acţionează asupra evoluţiei intrauterine: topografia bazinului,
durata sarcinii, felul de viaţă, alimentaţia, starea de sănătate, eventualele
tratamente medicale (medicamente toxice, iradieri) ale mamei.
 Factori are acţionează asupra evoluţiei extrauterine: micro- şi
macroclimatul înconjurător (aer, căldură, lumină, umiditate), geoclimatul
(aşezarea geografică, natura solului, anotimpurile), condiţiile de mediu
social-economic.
Creşterea şi dezvoltarea copilului sunt condiţionate şi de alimentaţie,
digestie, absorbţie, repartizarea şi fixarea elementelor plastice în celulele corpului,
47
precum şi de utilizarea elementelor plastice în conformitate cu nevoile
organismului. La acestea se adaugă valoarea de influenţare a activităţilor motrice
care, prin fenomenele de adaptare şi supracompensare, ajung să stimuleze (şi, într-
o oarecare măsură să dirijeze) creşterea şi dezvoltarea.
Toate activităţile motrice dezvoltă aparatul locomotor, iar - prin aceasta -
sunt angajate în activitate respiraţia, circulaţia, schimburile nutritive şi procesele de
regenerare, sistemele de reglare neuroendocrine; exercitarea lor desăvârşeşte
structura funcţională a ţesuturilor, stimulează creşterea şi dezvoltarea şi duce la o
bună integrare a elementelor care alcătuiesc organismul.
Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării
Examenul somatoscopic
Aprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor şi tinerilor se face prin observarea
analitică, statică a aspectelor morfologice ale întregului corp şi a fiecărei părţi
separat şi, la nevoie, prin probe dinamice, în cadrul examenului somatoscopic,
examen care are următoarele caracteristici4:
Se examinează, mai întâi, caracterele individuale globale, care vor fi
orientate spre observarea:
 Înălţimii şi greutăţii, armoniei între întreg şi părţi, atitudinii şi
comportamentului motric;
 Aspectelor morfologice ale tegumentelor şi fanerelor, ale ţesuturilor
subtegumentare, muşchilor, oaselor, articulaţiilor - la nivelul întregului
corp;
 Organelor şi funcţiilor acestora, prin observarea formei şi volumului
cavităţilor în care sunt cuprinse şi a manifestărilor motrice exterioare.
Se cercetează apoi caracterele morfologice şi funcţionale parţiale, pe
regiunile şi segmentele corpului: examinarea părţii anterioare a subiectului, apoi a
celei posterioare, apoi din profil, de sus în jos, observând la fiecare regiune şi
segment abaterile de la normal în ceea ce priveşte: mărimea, forma, simetria,
aspecte patologice (malformaţii, sechele etc.), tulburări funcţionale decelabile pe
baza unor manifestări exterioare, proporţionalitatea în raport cu alte regiuni; la
fiecare regiune, se observă mai întâi global regiunea respectivă şi, apoi, pe
segmente;
Se poate completa cu probe dinamice simple, adresate întregului corp, unor
regiuni sau segmente şi cu o serie de investigaţii funcţionale ale principalelor
aparate şi sisteme ale organismului.
4
48
Examenul antropometric
Examenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date care
dau informaţii în legătură cu creşterea şi dezvoltarea celor investigaţi, pe baza
cărora se pot calcula indicii de proporţionalitate. Aşadar, aceste două modalităţi de
examinare se interpătrund, completându-se reciproc şi formând aşa numitul
examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.
Pentru examenul antropometric se folosesc:
 cadrul somato-antropometric;
 trusa antropometrică, care conţine:
 panglică centimetrică (bandă metrică), pentru măsurarea perimetrelor
şi a lungimii segmentelor;
 compase, pentru măsurarea diametrelor (biacromial, bitrohanterian);
 taliometru, pentru măsurarea înălţimilor (corp, bust);
 cântar, pentru măsurarea greutăţii;
 dinamometre, pentru măsurarea forţei;
 spirometru, pentru măsurarea capacităţii vitale, etc.
Rezultatele obţinute prin măsurători se prelucrează statistic şi se compară cu
cifrele medii, calculate pe vârste şi sexe, sau cu valorile standard ale creşterii şi
dezvoltării, cunoscute din literatura de specialitate, subiecţii putând fi încadraţi în
trei categorii:
 sub cifrele medii sau valorile standard - hipo- sau subdezvoltaţi;
 în jurul cifrelor medii sau a valorilor standard - normal dezvoltaţi;
 peste cifrele medii sau valorile standard - hiper- sau supradezvoltaţi.
După efectuarea măsurătorilor, aprecierea se face atât global, la nivelul
întregului corp, cât şi pe fiecare regiune şi segment în parte.
Indicii antropometrici şi fiziologici

Compararea, asocierea sau raportarea valorilor obţinute prin aplicarea
examenului antropometric şi funcţional între ele, are ca rezultat stabilirea unor
indici antropometrici şi fiziologici, care exprimă o serie de caracteristici complexe
ale corpului omenesc, cum ar fi: corpolenţa, robusteţea, proporţionalitatea dintre
segmentele corpului5. Unii dintre indicii cei mai importanţi pentru aprecierea
creşterii şi dezvoltării sunt:
A. Indicele de corpolenţă - Bouchard sau de nutriţie - Quetelet, se calculează
împărţind greutatea (în kg. sau în g.), la talie (în dcm. sau cm.) (G/T)
La adulţi, pentru o corpolenţă medie sau o stare bună de nutriţie, fiecărui
centimetru din înălţimea corpului trebuie să-i corespundă 400 g. greutate corporală
(bărbaţi) şi 390 g. (femei); valoarea indicelui se interpretează astfel:
peste 500 - > corpolenţă crescută;
între 450-500- > tendinţă de îngrăşare;
5
Op.cit, p.95
49
între 390/400-450 - > zonă normală
între 300-390/400 - > corpolenţă scăzută;
sub 300 - > nutriţie nesatisfăcătoare
B. Indicele pulmonar (de rezistenţă)-Demeny, reprezintă raportul între
capacitatea vitală (în cm.3) şi greutatea corporală (în kg.) (CV/G); valoarea
indicelui se interpretează astfel:
peste 60 - > foarte bun;
între 60-55 -> bun;
între 55-50 -> mediu;
sub 50 - > slab.
C. Indicele toracic-Erissmann se calculează scăzând din perimetrul toracic mediu
[(Pt în inspir forţat + Pt în expir forţat) / 2], jumătate din înălţimea taliei (Pt mediu-
T/2); acest indice dă indicaţii privind gradul de dezvoltare a toracelui şi proporţia
între lungimea şi grosimea trunchiului, valoarea sa medie fiind de 5,8 (bărbaţi
adulţi) şi 3,5 (femei).
D. Indicele de proporţionalitate-Adrian Ionescu rezultă din scăderea jumătăţii
taliei din înălţimea bustului (B-T/2); la bărbatul adult valoarea medie a indicelui
este de 5-6 cm., iar la femei de 3-4 cm. indicele de proporţionalitate prezintă
variaţii în funcţie de vârstă, astfel:
la trei ani: - aprox. 9 cm., la băieţi; - aprox. 8 cm., la fete;
la pubertate: - aprox. 3 cm., la băieţi; - aprox. 4 cm., la fete;
de la aprox. 19 ani: - aprox. 4 cm., la băieţi; - aprox. 6 cm., la fete;
Acest indice este mult folosit în auxologie şi în pediatrie, pentru cercetarea
creşterii normale şi depistarea cazurilor patologice, iar în ortopedie şi în controlul
medical al sportivilor, pentru aprecierea proporţionalităţii corpului.

Creşterea şi dezvoltarea organismului sunt condiţionate de factori endogeni
(interni) şi exogeni (externi), care se exercită pe toată durata vieţii, având o
intensitate sporită în copilărie şi tinereţe.
Factorii interni care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului sunt:
ereditatea şi marile funcţiuni organice, coordonate de sistemul nervos şi endocrin.
Creşterea somatică se desfăşoară pe două direcţii:
 creştere somatică globală, realizată prin sporirea masei;
 creştere somatică diferenţiată, realizată prin modificarea formei şi
funcţiilor ţesuturilor şi organelor.
Factorii externi care influenţează creşterea şi dezvoltarea organismului se
pot clasifica în:
 Factori care acţionează asupra evoluţiei intrauterine: topografia bazinului,
durata sarcinii, felul de viaţă, alimentaţia, starea de sănătate, eventualele
tratamente medicale (medicamente toxice, iradieri) ale mamei.
50
 Factori are acţionează asupra evoluţiei extrauterine: micro- şi
macroclimatul înconjurător (aer, căldură, lumină, umiditate), geoclimatul
(aşezarea geografică, natura solului, anotimpurile), condiţiile de mediu
social-economic.
Aprecierea creşterii şi dezvoltării copiilor şi tinerilor se face prin observarea
analitică, statică a aspectelor morfologice ale întregului corp şi a fiecărei părţi
separat şi, la nevoie, prin probe dinamice, în cadrul examenului somatoscopic,
examen care are următoarele caracteristici:
 Se examinează, mai întâi, caracterele individuale globale, care vor fi
orientate spre observarea:
 Înălţimii şi greutăţii, armoniei între întreg şi părţi, atitudinii şi
comportamentului motric;
 Aspectelor morfologice ale tegumentelor şi fanerelor, ale ţesuturilor
subtegumentare, muşchilor, oaselor, articulaţiilor - la nivelul întregului
corp;
 Organelor şi funcţiilor acestora, prin observarea formei şi volumului
cavităţilor în care sunt cuprinse şi a manifestărilor motrice exterioare.
Se cercetează apoi caracterele morfologice şi funcţionale parţiale, pe
regiunile şi segmentele corpului: examinarea părţii anterioare a subiectului, apoi a
celei posterioare, apoi din profil, de sus în jos, observând la fiecare regiune şi
segment abaterile de la normal în ceea ce priveşte: mărimea, forma, simetria,
aspecte patologice (malformaţii, sechele etc.), tulburări funcţionale decelabile pe
baza unor manifestări exterioare, proporţionalitatea în raport cu alte regiuni; la
fiecare regiune, se observă mai întâi global regiunea respectivă şi, apoi, pe
segmente;
Examenul antropometric completează examenul somatoscopic cu date care
dau informaţii în legătură cu creşterea şi dezvoltarea celor investigaţi, pe baza
cărora se pot calcula indicii de proporţionalitate. Aşadar, aceste două modalităţi de
examinare se interpătrund, completându-se reciproc şi formând aşa numitul
examen somato-antropometric sau antropo-somatoscopic.
Compararea, asocierea sau raportarea valorilor obţinute prin aplicarea
examenului antropometric şi funcţional între ele, are ca rezultat stabilirea unor
indici antropometrici şi fiziologici, care exprimă o serie de caracteristici complexe
ale corpului omenesc, cum ar fi: corpolenţa, robusteţea, proporţionalitatea dintre
segmentele corpului. Unii dintre indicii cei mai importanţi pentru aprecierea
creşterii şi dezvoltării sunt:
A) Indicele de corpolenţă - Bouchard sau de nutriţie – Quetelet;
B) Indicele pulmonar (de rezistenţă)-Demeny;
C) Indicele toracic-Erissmann;
D) Indicele de proporţionalitate-Adrian Ionescu.
51
Autoevaluare
 Care sunt principalele caracteristici ale examenului somatoscopic?
 Care sunt direcţiile în care se desfăşoară creşterea somatică?
 Care sunt metodele de apreciere a creşterii şi dezvoltării?
Temă de control
 Care sunt indicii antropometrici şi fiziologici?
Bibliografie
Bucureşti, 1998;
1986;
52
Modulul IV. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi

dezvoltare (0 ani – perioada postpubertară)
Scopul modulului:
 Cunoaşterea principalelor caracteristici ale perioadei de creştere şi
dezvoltare (0 ani – perioada postpubertară).
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei 0 –
3 ani;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei 1 - 3
ani;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei 3 - 7
ani;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei 7 –
10/11 ani;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei
adolescenţei;
Unitatea de curs 3. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi

dezvoltare (0 ani – perioada postpubertară)
Perioada 0 – 3 ANI
În primii 3 ani de viaţă, creşterea şi dezvoltarea copilului se desfăşoară
continuu, dar neuniform, ci după anumite legi şi sub influenţa unor factori
endogeni şi exogeni multipli şi variaţi6.
În evoluţia sa de la 0 la 3 ani copilul trece prin trei perioade distincte: nou
născut, sugar, copil mic.
Particularităţi morfologice şi funcţionale ale noului născut

Nou născut este considerat numai copilul în prima lună de la naştere. Noul
născut are o greutate medie 3000-3500 g., care poate varia însă între 1500 şi 5000
g. Lungimea este în medie între 48-51 cm.
6
Mârza, Doina, Kinetoprofilaxie primară, Iaşi, 2005, p97
53
În primele zile de la naştere copilul pierde în greutate cca. 200-300 g. din
cauza eliminării meconiului (proces de excreţie şi descuamare a mucoase
intestinale).
Forma corpului şi raportul dintre segmente au următoarele caracteristici:
 capul mare, cu un perimetru de 30-35 cm. şi înălţimea cât a patra parte
din lungimea totală a corpului;
 gâtul foarte scurt, datorită înclinării capului înainte şi ridicării toracelui,
ceafa rotundă şi grăsuţă;
 trunchiul lung şi cilindric, toracele îngust, abdomenul voluminos şi
bazinul mic;
 membrele superioare şi inferioare scurte şi rotunjite;
 pielea este fină şi subţire, cu un strat cornos foarte subţire, protejat de un
înveliş gras;
 aparatul de susţinere şi mişcare este slab;
 oasele sunt în mare parte cartilaginoase şi fibroase;
 oasele capului prezintă două fontanele, una mare anterioară situată
înapoia osului frontal şi alta mică posterioară situată înaintea osului
occipital, care este aproape închisă la naştere;
 sistemul muscular îşi începe dezvoltarea chiar din faza de nou născut;
muşchii flexori au un tonus crescut, iar cei extensori un tonus slab;
 articulaţiile sunt foarte mobile;
 aparatul respirator este destul de bine dezvoltat; frecvenţa respiratorie
este crescută (45-50 respiraţii/minut);
 aparatul cardio-vascular funcţionează din stadiul intrauterin cu o
frecvenţă de 130-140 bătăi/min.;
 aparatul digestiv este complet dezvoltat şi voluminos, dar puţin
diferenţiat funcţional;
Particularităţile morfologice şi funcţionale ale sugarului
După faza de nou născut, urmează faza de sugar, care durează aproximativ
pe perioada primului an de viaţă. În acest timp copilul are cea mai intensă creştere
şi dezvoltare, care se caracterizează prin:
 înălţimea ajunge la 75-79 cm;
 greutatea creşte până la 9-10 kg.;
 pielea are un derm bogat vascularizat şi culoare rozie;
 părul poate să-şi schimbe culoarea avută la naştere;
 lipsa reacţiilor de apărare a pielii, până în luna a III-a, poate genera
frecvente infecţii microbiene (dermatoze, furuncule, foliculite etc.);
 stratul adipos subcutanat rămâne încă foarte bine dezvoltat;
54
 aparatul locomotor se dezvoltă intens; se întăreşte sistemul osos, muşchii
scheletici îşi măresc volumul şi forţa;
 articulaţiile devin mai stabile;
 în perioada de sugar copilul trece succesiv prin poziţiile: culcat dorsal,
culcat lateral, culcat facial, pe genunchi cu sprijin pe palme, aşezat, stând;
adaptarea organismului la aceste poziţii produce modificări importante la
nivelul bazinului, capului şi gâtului, coloanei vertebrale şi spatelui, care
capătă o nouă orientare spaţială;
 aparatul respirator se dezvoltă structural şi funcţional, iar frecvenţa
respiratorie scade la 35 respiraţii/minut;
 aparatul circulator se adaptează cerinţelor intense de creştere şi
dezvoltare, iar frecvenţa cardiacă ajunge la 120 bătăi/min. la un an;
 aparatul digestiv şi funcţiile metabolice se dezvoltă şi reuşesc să acopere
nevoile morfogenetice şi energetice ale organismului;
 eliminările din organism se fac prin urină şi scaune frecvente;
 sistemul nervos are o evoluţie foarte activă;
 reacţiile de orientare încep să apară după luna a II-a – a III-a se dezvoltă
toată perioada de sugar;
 între lunile VI-VII apare limbajul, la început cu sunete nearticulate care,
cu timpul, spre sfârşitul primului an de viaţă, are o dezvoltare tot mai
intensă;
Perioada 1 - 3 ani
După vârsta de 1 an, ritmul creşterii în înălţime şi greutate încetineşte mult,
dar ritmul dezvoltării funcţionale se menţine destul de ridicat. Perioada se
caracterizează prin:
 perfecţionarea, în mod deosebit, a funcţiilor psihice şi a celor
neuromotorii;
 diversificarea şi adâncirea sferei emoţionale, stabilindu-se raporturi
afective, pozitive sau negative între copil şi cei din jur;
 dezvoltarea limbajului, cu ajutorul căruia copilul poate fi orientat,
condus, disciplinat şi educat;
 dezvoltarea, diferenţierea şi perfecţionarea activităţii neuromotorii;
 apărut pe la 8-10 luni, simţul de păşire se dezvoltă odată cu dezvoltarea
echilibrului şi a coordonării mişcărilor;
 mersul copilului poate fi însă întârziat din cauza lipsei de mişcare, când
copilul nu a experimentat destul de mult poziţia ortostatică şi nu a mers
pe genunchi cu sprijin pe antebraţe; copilul care nu poate merge nici la 18
luni trebuie examinat de medicul specialist, pentru a depista eventualele
cauze patologice care trebuie înlăturate;
 la sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă copilul trebuie să ştie să alerge (o
alergare care se caracterizează prin lipsa fazei de zbor;. săriturile se fac
cu ambele picioare, ca la vrăbii;
55
 activitatea neuromotorie a membrelor superioare se diversifică: copilul de
2-3 ani poate să transporte în mâini un obiect, poate să arunce un obiect,
poate să rostogolească o minge, încearcă să prindă un obiect uşor;
 la 2-3 ani copilul se joacă cu păpuşile, construieşte cu ajutorul cuburilor,
suflă în trompetă, răsfoieşte paginile unei cărţi, poate să rostogolească o
minge, începe să scrie pe cărţi, pe ziduri, pe mobilă etc.;
 se diversifică şi se dezvoltă deprinderile de autoservire (îmbrăcatul,
dezbrăcatul, încălţatul, încheiatul nasturilor etc.);
 atitudinea corporală se modifică, membrele se întind, capul se ridică,
pieptul coboară, abdomenul se strânge, conferind copilului un nou aspect
fizic faţă de perioada precedentă;
 la 2,5 ani – 3 ani, se dezvoltă şi se perfecţionează coordonarea mişcărilor;
copilul poate să-şi menţină echilibrul corpului în sprijin unipodal, poate
să se caţere, să se rostogolească, să rămână suspendat în braţe câteva
secunde etc.;
Perioada 3 - 7 ani
În perioada 3-7 ani, denumită şi perioada copilăriei medii, se continuă
procesul de creştere în înălţime şi greutate, cu valori aproximativ egale pentru
ambele sexe.
Legea marilor alternanţe se manifestă cu tot atâta pregnanţă, pentru că în
timp ce creşterea în înălţime se face cu valori anuale din ce în ce mai mici,
greutatea corpului înregistrează rate de creştere tot mai mari7.
Perioada se caracterizează prin:
 se reduc anual valorile creşterii capului, trunchiului şi perimetrului
toracic, în raport cu valorile creşterii membrelor superioare şi inferioare
care se măresc progresiv; lăţimea bazinului rămâne în continuare mai
mică decât lăţimea umerilor;
 marile funcţiuni organice (circulaţia, respiraţia, metabolismul) se
dezvoltă şi se perfecţionează continuu, în timp ce indicii fiziologici
demonstrează capacitatea crescută de adaptare a organismlui copilului la
condiţiile mediului extern;
 dezvoltarea psihică este dominată de mobilitatea proceselor de
cunoaştere, de emotivitate şi interesul crescut faţă de tot ceea ce este nou.
Se dezvoltă mult curiozitatea şi imaginaţia, care necontrolate pot lua
forme bizare de exagerare şi minciună; nu există deosebiri notabile între
băieţi şi fete, în privinţa dezvoltării psihice, dar apar deosebiri de natură
comportamentală şi de motricitate;
7
Op.cit., p.100
56
 la această vârstă copii se mişcă foarte mult şi cu uşurinţă; este perioada
când jocul devine cel mai important factor de instruire, de educare, de
formare a deprinderilor şi, prin joc, putem să le dezvoltăm cu uşurinţă
abilitatea, iniţiativa, spontaneitatea, emoţiile stenice, sentimentele;
 în ceea ce priveşte schimbarea proporţiilor corpului, se constată
dominanţa creşterii membrelor inferioare comparativ cu bustul şi
scăderea anuală a indicelui Erissmann (PTm – T/2), care la 5 ani ajunge
la valoarea 0 pentru fete, iar la 6 ani pentru băieţi; de la această vârstă
ambele sexe intră în perioada toracelui îngust.
Perioada 7 – 10/11 ani

Între vârsta de 7-11 ani, creşterea copilului păstrează ritmul lent din perioada
anterioară. Valorile medii anuale, ca şi cele înregistrate în general în cei 4 ani, sunt
sensibil egale la ambele sexe.
Perioada are următoarele caracteristici:
 se menţine ritmul încetinit de creştere a trunchiului, toracelui,
abdomenului, în timp ce membrele inferioare şi cele superioare au un
ritm mai mare de creştere; alonja, care era mai mică decât înălţimea
copilului înainte de 7 ani, ajunge la 10 ani egală cu aceasta; creşte
diametrului transvers al bazinului, care ajunge să-l egaleze pe cel al
umerilor;
 continuă dezvoltarea şi perfecţionarea marilor funcţiuni, care conferă
organismului echilibru funcţional şi capacitatea de a se adapta cerinţelor
mediului ambiental;
 raportul dintre înălţime şi greutate (T/G) scade de la 7 la 11 ani,
demonstrând faptul că ritmul de creştere al greutăţii este mai mare decât
cel al creşterii în înălţime; acest lucru este mai evident la fete decât la
băieţi;
 spre sfârşitul perioadei, la 10-11 ani, apar modificări în sistemul endocrin
şi cel nervos, care anticipează profundele transformări care vor apare în
perioada pubertară;
 dezvoltarea psihică înregistrează progrese deosebit de mari care
favorizează activitatea complexă din şcoală;
 deşi sunt tentaţi de joc, acesta nu le ocupă tot timpul şi nu le mai oferă
aceleaşi satisfacţii ca în perioada anterioară; şcoala schimbă dominanta
activităţii copiilor şi le reorientează interesele: ei învaţă să scrie, să
citească, să asculte etc., îşi îmbogăţesc limbajul, culeg noi informaţii, îşi
dezvoltă memoria şi imaginaţia, gândirea are un profund caracter intuitiv,
ceea ce impune pedagogului dezvoltarea treptei senzoriale a cunoaşterii şi
folosirea în lecţie a materialelor intuitive, accesibile înţelegerii copiilor;
57
Perioada adolescenţei
Adolescenţa este una dintre cele mai importante şi controversate perioade de
creştere şi dezvoltare a organismului omenesc.
După unii autori (Littre, Gilbert, Hutniel, Lesne, citaţi de Ionescu A., 1962),
adolescenţa se identifică cu pubertatea şi durează de la apariţia primelor semne ale
pubertăţii, până la stabilirea trăsăturilor individuale somatice, organice şi psihice.
Adrian Ionescu consideră adolescenţa ca etapă de vârstă, iar pubertatea ca un
complex de fenomene biologice, prin care copilul se transformă în tânăr. Această
concepţie împarte perioada adolescenţei în trei: perioada prepubertară, perioada
pubertară şi perioada postpubertară.
Perioada prepubertară
Perioada prepubertară începe, la ambele sexe, în jurul vârstei de 10-11 ani şi
durează, la fete, până la 12-13 ani şi la băieţi până la 14-15 ani. Atât la fete, cât şi
la băieţi se constată:
 creşterea rapidă în înălţime, fără o creştere corespunzătoare în greutate;
 oasele devin lungi şi subţiri, cu musculatura insuficientă;
 articulaţii cu o mare mobilitate, care facilitează instalarea atitudinilor
deficiente ale corpului;
 discordanţă între creşterea în lungime a segmentelor şi creşterea
organelor, fapt care duce la schimbarea proporţiilor corpului;
 trunchiul este alungit, toracele îngust, abdomenul supt şi membrele lungi
şi subţiri;
 indicele Errismann (raportul dintre perimetrul toracic şi T/2 ) ajunge la
cele mai mici valori din întreaga perioadă a toracelui îngust;
 plămânii, cordul, ficatul sunt slab dezvoltate în raport cu înălţimea şi
creează teren propice pentru diverse tulburări respiratorii, cardio-
vasculare, digestive, metabolice;
 crizele organice sunt însoţite, mai ales la fete, de crize psihice,
caracterizate prin stări depresive sau de marcată sensibilitate, instabilitate
afectivă, tulburări de comportament.;
În această perioadă, fenomenul caracteristic este cel de acceleraţie. Creşterea
accelerată în înălţime şi greutate începe la fete la 11 ani; la 13 ani creşterea în
înălţime îşi încetineşte din nou ritmul, iar la 14 ani şi creşterea în greutate.
Creşterea membrelor inferioare la fete încetineşte mult, la fete, înainte de
pubertate, astfel încât ele vor avea un trunchi mai lung şi membrele inferioare mai
scurte; bazinul creşte repede şi dimensiunea şoldurilor o depăşeşte pe cea a
umerilor; la băieţi, creşterea membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani,
favorizând creşterea taliei şi determinând alt raport între trenul superior şi cel
inferior, deosebit de al fetelor, cu un diametru biacromial mai mare decât cel
bitrohanterian; încep să se prefigureze caracterele sexuale secundare (la fete:
58
creşterea sânilor, apariţia menstruaţiei, apariţia părului pubian şi axilar, iar la
băieţi: apariţia părului pubian şi axilar, începerea schimbării vocii).
Perioada pubertară
Această perioadă este cuprinsă între 12-13 ani şi 15-16 ani la fete şi între 14-
15 ani şi 17-18 ani la băieţi şi se caracterizează prin:
 creşterea somatică produce şi accelerează diferenţele dintre sexe;
 creşterea în înălţime, la fete, încetineşte progresiv, în timp ce la băieţi are
loc o acceleraţie care restabileşte raporturile înaintea pubertăţii;
 creşterea în greutate este intensă, mai ales la fete până după pubertate,
având o corpolenţă mai bună ca băieţii;
 cresc înălţimea bustului şi se modifică indicele B-T/2;
 cresc membrele superioare, astfel încât anvergura întrece cu 2-4 înălţimea
corpului;
 se măresc dimensiunile toracelui şi lăţimea umerilor, la băieţi;
 oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în grosime;
 se măreşte stabilitatea articulară;
 creşte volumul şi forţa muşchilor;
 se măreşte viteza şi abilitatea mişcărilor;
 se dezvoltă şi se perfecţionează aparatul cardio-vascular şi funcţia
circulatorie;
 creşte tensiunea arterială şi scade frecvenţa cardiacă,
 aparatul respirator se dezvoltă, prin creşterea cutiei toracice, dezvoltarea
diafragmului, amplificarea mişcărilor respiratorii şi mărirea capacităţii
vitale;
 se schimbă tipul respirator, care la băieţi devine costal inferior, iar la fete
devine costal superior;
 se dezvoltă intens organele digestive, se termină dezvoltarea musculaturii
netede a tubului digestiv;
 apar secreţiile gonadice şi se restructurează întregul sistem endocrin;
 între 15-17 ani creierul atinge greutatea sa maximă şi se dezvoltă
multilateral funcţiile psihice;
 viaţa psihică a adolescentului este o îmbinare de trăsături rămase din
copilărie şi o tendinţă continuă spre autocunoaştere şi emancipare;
Perioada postpubertară
Această perioadă este considerată ca fiind o fază de trecere spre următoarea
perioadă şi, de multe ori a fost inclusă în perioada pubertară. Este, în esenţă, o
perioadă de stabilizare şi consolidare morfologică şi funcţională, care durează
aproximativ 2 ani, caracterizată prin:
59
 fetele rămân aproximativ la un nivel constant al înălţimii, în timp ce
băieţii înregistrează o creştere lentă a acesteia; greutatea înregistrează o
creştere la ambele sexe;
 oasele cresc mai mult în grosime; se dezvoltă ţesutul conjunctiv adipos şi
ţesutul muscular;
 creşterea diametrelor şi perimetrelor apropie atât băieţii, cât şi fetele de
conformaţia tinerilor;
 proporţiile dintre segmente se stabilizează şi rămân apoi definitive;
 organele ajung la dimensiunile normale, iar funcţiile lor se încadrează în
sinergia normală a organismului;
 dezvoltarea continuă a celulelor corticale perfecţionează morfologic şi
funcţional creierul;
 începută la pubertate, în această perioadă începe să se perfecţioneze
tehnica învăţării şi a utilizării mai eficiente a cunoştinţelor însuşite;
judecata este mai profundă şi adolescentul vede, în sfârşit, lumea cu
proprii lui ochi; conştiinţa proprie şi autocontrolul devin tot mai
manifeste; la această vârstă apar pasiunile tăcute, ambiţiile nemărturisite,
dar există şi un mare pericol al alunecării spre viciu;
 marile schimbări somatice, organice, psihice, apariţia vieţii sexuale,
creează unele stări de nelinişte şi tulburări ce pot avea repercusiuni
negative asupra temperamentului şi caracterului în formare;
 dezvoltarea, în general şi dezvoltarea psihică, în special, trebuie dirijată
acum cu foarte mult tact, cu pricepere, atenţie şi discreţie, pentru a capta
încrederea adolescentului, care de regulă are o puternică tendinţă
centrifugă;
 cunoaşterea ştiinţifică a problemelor legate de viaţa sexuală este măsura
cea mai importantă pentru prevenirea tulburărilor ce pot să apară atât la
băieţi, cât şi la fete;

Particularităţi morfologice şi funcţionale ale noului născut
Nou născut este considerat numai copilul în prima lună de la naştere. Noul
născut are o greutate medie 3000 g - 3500 g., care poate varia însă între 1500 g şi
5000 g. Lungimea este în medie între 48 - 51 cm.
În primele zile de la naştere copilul pierde în greutate cca. 200 g - 300 g. din
cauza eliminării meconiului (proces de excreţie şi descuamare a mucoase
intestinale).
Particularităţile morfologice şi funcţionale ale sugarului
După faza de nou născut, urmează faza de sugar, care durează aproximativ
pe perioada primului an de viaţă. În acest timp copilul are cea mai intensă creştere
şi dezvoltare.
60
Perioada 1 - 3 ani
După vârsta de 1 an, ritmul creşterii în înălţime şi greutate încetineşte mult,
dar ritmul dezvoltării funcţionale se menţine destul de ridicat.
Perioada 3 - 7 ani
În perioada 3-7 ani, denumită şi perioada copilăriei medii, se continuă
procesul de creştere în înălţime şi greutate, cu valori aproximativ egale pentru
ambele sexe.
Perioada 7 – 10/11 ani
Între vârsta de 7-11 ani, creşterea copilului păstrează ritmul lent din perioada
anterioară. Valorile medii anuale, ca şi cele înregistrate în general în cei 4 ani, sunt
sensibil egale la ambele sexe.
Perioada adolescenţei
Adolescenţa este una dintre cele mai importante şi controversate perioade de
creştere şi dezvoltare a organismului omenesc.
Perioada prepubertară
Perioada prepubertară începe, la ambele sexe, în jurul vârstei de 10-11 ani şi
durează, la fete, până la 12-13 ani şi la băieţi până la 14-15 ani. În această
perioadă, fenomenul caracteristic este cel de acceleraţie.
Creşterea accelerată în înălţime şi greutate începe la fete la 11 ani; la 13 ani
creşterea în înălţime îşi încetineşte din nou ritmul, iar la 14 ani şi creşterea în
greutate.
Creşterea membrelor inferioare la fete încetineşte mult, la fete, înainte de
pubertate, astfel încât ele vor avea un trunchi mai lung şi membrele inferioare mai
scurte; bazinul creşte repede şi dimensiunea şoldurilor o depăşeşte pe cea a
umerilor; la băieţi, creşterea membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani,
favorizând creşterea taliei şi determinând alt raport între trenul superior şi cel
inferior, deosebit de al fetelor, cu un diametru biacromial mai mare decât cel
bitrohanterian; încep să se prefigureze caracterele sexuale secundare (la fete:
creşterea sânilor, apariţia menstruaţiei, apariţia părului pubian şi axilar, iar la
băieţi: apariţia părului pubian şi axilar, începerea schimbării vocii).
Perioada pubertară
Această perioadă este cuprinsă între 12-13 ani şi 15-16 ani la fete şi între 14-
15 ani şi 17-18 ani la băieţi.
Perioada postpubertară
Această perioadă este considerată ca fiind o fază de trecere spre următoarea
perioadă şi, de multe ori a fost inclusă în perioada pubertară. Este, în esenţă, o
perioadă de stabilizare şi consolidare morfologică şi funcţională, care durează
aproximativ 2 ani.
61
Autoevaluare
 Care sunt particularităţi morfologice şi funcţionale ale noului născut?
 Care sunt particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei 1-3 ani?
 Care sunt particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei 7-10/11
ani?
Tema de control
 Care sunt particularităţile morfologice şi funcţionale ale perioadei
adolescenţei?
Bibliografie
1. COX, M., Exercise training programs and cardiorespiratory adaptation, Clin.
Sports Med., 10/1991;
Bucureşti, 1998;
1986;
62
Modulul V. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi

dezvoltare - perioada de maturitate şi reproducere
Scopul modulului:
 Cunoaşterea principalelor caracteristici ale perioadei de creştere şi
dezvoltare - perioada de maturitate şi reproducere;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale tânărului;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale adultului;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale femeii gravide;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale femeii lăuze;
 Să cunoască particularităţile morfologice şi funcţionale ale femeii femeii
care alăptează;
Perioada de maturitate şi reproducere

Această perioadă se împarte, după unii autori, în 2 etape: etapa tinereţii
(18/20 – 35 ani) şi etapa de adult (35 – 65 ani).
Particularităţile morfologice şi funcţionale ale tânărului

 încetarea creşterii globale şi segmentare, mai ales în ceea ce priveşte
înălţimea;
 definitivarea dezvoltării tuturor aparatelor şi sistemelor organismului;
 maturizarea funcţională a aparatelor şi sistemelor organismului;
 trecerea treptată spre un anume grad de stabilitate psihică, prin definitivarea
trăsăturilor de personalitate;
 trecerea la un nivel superior de şcolarizare, debutul activităţii profesionale şi
al vieţii de familie, care încep să pună bazele statutului social al persoanei;
 formarea şi dezvoltarea unor abilităţi şi capacităţi superioare, datorită
şcolarizării sau activităţii profesionale;
 desăvârşirea potenţialului motric al individului: capacităţi senzori-motrice
superioare, scheme motorii de bază perfecţionate, bagaj bogat de deprinderi
şi priceperi motrice, capacitate crescută de comunicare gestuală, expresivă,
estetică;
63
 diferenţierea în funcţie de implicare în activităţi motrice, în:
 sedentari, neinteresaţi în practicarea activităţilor motrice, cu profesii inactive
din punct de vedere motric;
 vag interesaţi de mişcare, care practică ocazional diferite activităţi motrice;
 activi, care resimt plăcerea mişcării şi au formată obişnuinţa practicării
sistematice a exerciţiilor fizice;
Particularităţile morfologice şi funcţionale ale adultului

Vârsta adultă (35 – 65 ani), se caracterizează prin:
 stabilizarea componentelor maturizate şi perfecţionate în etapa
anterioară;
 armonizarea intereselor, echilibrarea personalităţii, potenţial de
realizare maximă profesională;
 începerea unor procese, mai mult sau mai puţin rapide şi intense, de
involuţie, sub impactul factorilor biologici şi/sau de suprasolicitare,
care pot conduce la producerea îmbolnăvirilor sau la creşterea riscului
producerii unor accidente;
 creşterea experienţei culturale şi sociale;
 diferenţierea în funcţie de implicarea în activităţi motrice se realizează
respectând aceleaşi categorii, numai că în fapt, se constată creşterea
îngrijorătoare a ponderii celor din prima categorie;
Pentru că, în ultima perioadă, se acordă o importanţă din ce în ce mai mare
femeii aflate într-o situaţie biologică aşa numită specială (aflată în timpul sarcinii,
a lăuziei şi a alăptării), iar multe centre încep să ofere servicii speciale de exerciţii
fizice pentru aceste categorii, subliniem în continuare câteva caracteristici ale
perioadelor pe care le parcurge femeia aflată în această situaţie biologică specială.
Particularităţi morfologice şi funcţionale ale femeii gravide

Sarcina este un fenomen natural care produce numeroase modificări
morfologice şi funcţionale în viaţa femeii gravide.
Cele mai evidente modificări apar la nivelul abdomenului care, mărindu-se
progresiv, deplasează centrul general de greutate al corpului spre înainte şi în jos.
Această deplasare va determina, pentru menţinerea echilibrului corporal, o
înclinare a trunchiului spre înapoi şi o accentuare a lordozei lombare. Exagerarea
lordozei lombare în poziţia stând va antrena un efort static considerabil din partea
muşchilor spatelui, abdomenului şi perineului8.
8
64
Deşi majoritatea femeilor se simt bine în această perioadă, există situaţii în
care, la unele femei, apar unele tulburări caracteristice, ca: ameţeli, constipaţie,
dureri de cap, greţuri şi vărsături, somnolenţă, salivaţie excesivă etc. În general,
aceste simptome apar în primele luni de sarcină şi dispar apoi.
Există şi situaţii în care femeia gravidă se simte rău în ultima parte a sarcinii.
În aceste cazuri, tensiunea mare din abdomen şi presiunea asupra toracelui
generează o respiraţie dispneică şi o stare de nelinişte accentuată.
Toate organele şi marile funcţiuni sunt influenţate în timpul sarcinii în
proporţii variabile, astfel:
 la nivelul pielii apar pigmentări: pe faţă, sâni, abdomen, partea dorsală
a mâinilor;
 spre sfârşitul sarcinii, pielea de pe sâni, fese, coapse crapă şi
cicatrizându-se lasă nişte dungi albe numite vergeturi care sunt
ireversibile;
 ţesutul subcutanat se încarcă cu grăsime şi lichide, ducând la creşterea
volumului şi greutăţii corpului;
 muşchii scheletici par îngroşaţi şi plini, au un tonus scăzut,
articulaţiile devin mai mobile, iar oasele pierd mult calciu;
 aparatul respirator devine mai activ; spre sfârşitul sarcinii respiraţia
devine superficială şi mai accelerată; comprimarea plămânilor din
cauza sarcinii, generează un debit respirator scăzut la efort;
 aparatul circulator este influenţat la nivelul tuturor componentelor:
apar vascularizaţii noi în uter şi glandele mamare, creşte cantitatea
globală de sânge cu aproximativ 20%, prin tendinţa de orizontalizare a
inimii, datorită ridicării diafragmului, apar unele dificultăţi de natură
mecanică în funcţionarea ei, datorită greutăţii sarcinii care apasă pe
bazin, apar staze în venele, capilarele şi limfaticele membrelor
inferioare, care predispun la apariţia varicelor şi edemelor, tensiunea
arterială are mari fluctuaţii, datorită unor cauze organice şi psihice;
 la nivelul aparatului digestiv, apar constipaţii, balonări şi alte tulburări
uşoare;
 metabolismul femeii gravide devine foarte activ; la unele dintre ele
apar tendinţe de îngrăşare, până la obezitate;
 aparatul renal suferă influenţe fiziologice şi mecanice care, la unele
femei, determină apariţia albuminei în urină;
 sistemul glandelor endocrine este mult influenţat: se intensifică
activitatea hipofizei, tiroidei, suprarenalelor;
 funcţionalitatea sistemului nervos şi a psihicului se schimbă sub
influenţa sarcinii, cele mai frecvente modificări fiind de natură
neurovegetativă şi psihică;
65
Particularităţi morfo-funcţionale ale femeii lăuze
După evenimentul naşterii, sănătatea femeii lăuze devine destul de labilă,
motiv pentru care trebuie să fie ocrotită cu mare atenţie, atât de cei apropiaţi, cât şi
de însăşi lăuză.
În perioada de lăuzie au loc importante fenomene de involuţie a
modificărilor care au fost generate de sarcină, care vor avea loc până când femeia
îşi va reveni la conformaţia fizică şi echilibrul funcţional din perioada anterioară
sarcinii9.
Involuţia acestor fenomene se produce în două etape: prima etapă de
involuţie imediată şi a doua etapă de involuţie tardivă.
Prima etapă, de involuţie imediată (lăuzia propriu-zisă), durează câteva
săptămâni şi constă în micşorarea uterului care va lua treptat forma, mărimea şi
poziţia avute anterior sarcinii, precum şi din refacerea perineului.
A doua etapă, mai lentă şi mai lungă, constă în refacerea echilibrului morfo-
funcţional şi psihic al lăuzei. Câteva dintre caracteristicile acestei perioade sunt:
 involuţia prea lentă a uterului şi anexelor sale poate favoriza
producerea hemoragiilor, ptoza acestor organe şi inflamaţia cronică;
 scăderea bruscă a presiunii intraabdominale în momentul expulziei
fătului lasă în urma sa o centură musculo-aponevrotică insuficientă
(relaxată şi fără tonus corespunzător), care poate determina dilataţii şi
ptoze ale organelor intraabdominale, urmate de importante tulburări
funcţionale ca: staze circulatorii, dureri, constipaţii etc.
 insuficienţa planşeului perineal poate să producă modificări ale
poziţiei uterului şi anexelor sale, ale vezicii urinare şi ale intestinului
gros, urmate de producerea unor procese inflamatorii, aderenţe şi
tulburări menstruale;
 pot să apară, de asemenea, edeme, varice şi flebite ale membrelor
inferioare
 datorită insuficienţei musculaturii abdominale şi diafragmatice, femeia
lăuză poate contracta o insuficienţă respiratorie care afectează
refacerea generală a organismului, a tonusului şi funcţiilor musculare,
a circulaţiei şi activităţii nervoase.
 schimbările importante de tonus muscular şi de presiune în ţesuturi
pot genera tulburări circulatorii interne, congestii şi staze;
 pot apărea tulburări ale digestiei şi ale secreţiei glandelor anexe ale
tubului digestiv;
9
Op.cit., p.109
66
Particularităţi morfo-funcţionale ale femeii care alăptează
Se tratează separat cazul femeii care alăptează, pentru că deşi această
perioadă se suprapune până la un moment dat peste cea e lăuzie, sunt femei care
alăptează şi după ce perioada de lăuzie s-a încheiat, aşa cum sunt femei care nu
alăptează. Pe perioada de suprapunere, la caracteristicile amintite mai sus, în
legătură cu lăuzia, se vor adăuga şi cele care marchează femeia în timpul alăptării.
Obosit şi stânjenit de modificările apărute ca urmare a sarcinii şi naşterii şi
apoi a alăptării, organismul femeii poate fi expus la o multitudine de tulburări ş
îmbolnăviri.
Marile funcţiuni organice pot fi afectate, ducând la scăderea forţelor femeii
mamă şi la influenţarea negativă a propriei stări de sănătate şi a creşterii şi
dezvoltării normale a copilului, astfel:
 aparatul respirator poate suferi de o insuficienţă funcţională, care poate
determina apariţia unor îmbolnăviri grave;
 aparatul cardio-vascular poate păstra urmele unor tulburări şi / sau
îmbolnăviri ale cordului sau ale arborelui vascular din timpul sarcinii,
care se pot agrava în timpul alăptatului;
 metabolismul femeii care alăptează, în general foarte activ, poate suferi
tulburări de asimilaţie şi dezasimilaţie, cu tendinţe spre obezitate sau
debilitate;
 sistemul nervos şi psihicul femeii care alăptează pot fi marcate de stările
de tensiune generale de necesitatea supravegherii şi îngrijirii permanente
a copilului, mai ales în primele luni după naştere;
 structura somatică a femeii în această perioadă este marcată de tonusul
scăzut al tuturor ţesuturilor şi rezistenţă diminuată, fapt care poate
conduce la apariţia unor abateri de la aliniamentul corect al corpului
(atitudini deficiente), care necorectate se pot transforma în deficienţe
structurale ireversibile;
Perioada de involuţie
Scăderea treptată a activităţii fizice odată cu vârsta, determină apariţia
sindromului de decondiţionare, care are la bază, în proporţii diferite, vârsta în sine
şi diversele boli cronice care se pot acumula odată cu trecerea anilor10.
În acest sens, cuvintele lui Per Olaf Astrand (1992), unul dintre iniţiatorii
fiziologiei exerciţiului fizic la bătrâni, trebuie reţinute ca fiind extrem de reale: ca o
consecinţă a scăderii toleranţei la exerciţii fizice, un număr mare şi mereu în
10
67
creştere de persoane vârstnice vor trăi sub sau foarte aproape de pragul abilităţii
fizice, ceea ce face ca orice boală intercurentă să-i facă complet dependenţi.
Un tablou al stării fiziologice la vârstnici ar arăta astfel:
 ritmul cardiac de repaus este neinfluenţabil de vârstă, dar frecvenţa
maximală la efort este scăzută: dacă la tinerii în decada a treia de vârstă
este în medie de 190 bătăi/min., în decada a şaptea este de doar 160
bătăi/min.;
 debitul cardiac scade aproape la jumătate (între 19 şi 86 ani),
neadaptându-se la efort şi reprezentând un factor limitativ al acestuia; la
baza acestei scăderi stă reducerea volumului bătaie atât în repaus, cât şi
în efort, aşa că adaptarea debitului cardiac la efort se face pe seama
tahicardiei (proces neeconomicos);
 volumul circulant sanguin scăzut (700-800 ml.), poate crea probleme în
poziţia stând (hipotensiune, ameţeli, tahicardii);
 presiunea arterială crescută, prin creşterea rezistenţei periferice;
 ritm respirator crescut, datorită scăderii volumelor pulmonare
mobilizabile şi a creşterii volumului rezidual; la 60 de ani, capacitatea
vitală este cu 25% mai scăzută decât la 20-30 de ani;
 VO2 max scade continuu odată cu vârsta, determinând nivele de fitness
din ce în ce mai scăzute;
 masa musculară scade vizibil determinând diminuarea dimensiunilor
muşchilor, scăderea forţei musculare, scăderea abilităţilor (mai ales a
acelora care cer utilizarea unui număr mare de muşchi);
 pierderi de masă osoasă etc.;

Particularităţile morfologice şi funcţionale ale tânărului
 încetarea creşterii globale şi segmentare, mai ales în ceea ce priveşte
înălţimea;
 definitivarea dezvoltării tuturor aparatelor şi sistemelor organismului;
 maturizarea funcţională a aparatelor şi sistemelor organismului;
 desăvârşirea potenţialului motric al individului: capacităţi senzori-
motrice superioare, scheme motorii de bază perfecţionate, bagaj bogat de
deprinderi şi priceperi motrice, capacitate crescută de comunicare
gestuală, expresivă, estetică;
68
Particularităţile morfologice şi funcţionale ale adultului
Vârsta adultă (35 – 65 ani), se caracterizează prin:
 stabilizarea componentelor maturizate şi perfecţionate în etapa
anterioară;
 începerea unor procese, mai mult sau mai puţin rapide şi intense, de
involuţie, sub impactul factorilor biologici şi/sau de suprasolicitare, care
pot conduce la producerea îmbolnăvirilor sau la creşterea riscului
producerii unor accidente;
Pentru că, în ultima perioadă, se acordă o importanţă din ce în ce mai mare
femeii aflate într-o situaţie biologică aşa numită specială (aflată în timpul sarcinii,
a lăuziei şi a alăptării), iar multe centre încep să ofere servicii speciale de exerciţii
fizice pentru aceste categorii, subliniem în continuare câteva caracteristici ale
perioadelor pe care le parcurge femeia aflată în această situaţie biologică specială.
Particularităţi morfologice şi funcţionale ale femeii gravide
Sarcina este un fenomen natural care produce numeroase modificări
morfologice şi funcţionale în viaţa femeii gravide.
Cele mai evidente modificări apar la nivelul abdomenului care, mărindu-se
progresiv, deplasează centrul general de greutate al corpului spre înainte şi în jos.
Această deplasare va determina, pentru menţinerea echilibrului corporal, o
înclinare a trunchiului spre înapoi şi o accentuare a lordozei lombare. Exagerarea
lordozei lombare în poziţia stând va antrena un efort static considerabil din partea
muşchilor spatelui, abdomenului şi perineului.
Există şi situaţii în care femeia gravidă se simte rău în ultima parte a sarcinii.
În aceste cazuri, tensiunea mare din abdomen şi presiunea asupra toracelui
generează o respiraţie dispneică şi o stare de nelinişte accentuată.
Particularităţi morfo-funcţionale ale femeii lăuze
După evenimentul naşterii, sănătatea femeii lăuze devine destul de labilă,
motiv pentru care trebuie să fie ocrotită cu mare atenţie, atât de cei apropiaţi, cât şi
de însăşi lăuză.
În perioada de lăuzie au loc importante fenomene de involuţie a
modificărilor care au fost generate de sarcină, care vor avea loc până când femeia
îşi va reveni la conformaţia fizică şi echilibrul funcţional din perioada anterioară
sarcinii.
Involuţia acestor fenomene se produce în două etape: prima etapă de
involuţie imediată şi a doua etapă de involuţie tardivă.
Particularităţi morfo-funcţionale ale femeii care alăptează
Se tratează separat cazul femeii care alăptează, pentru că deşi această
perioadă se suprapune până la un moment dat peste cea e lăuzie, sunt femei care
alăptează şi după ce perioada de lăuzie s-a încheiat, aşa cum sunt femei care nu
alăptează.
69
Obosit şi stânjenit de modificările apărute ca urmare a sarcinii şi naşterii şi
apoi a alăptării, organismul femeii poate fi expus la o multitudine de tulburări ş
îmbolnăviri.
Perioada de involuţie
Scăderea treptată a activităţii fizice odată cu vârsta, determină apariţia
sindromului de decondiţionare, care are la bază, în proporţii diferite, vârsta în sine
şi diversele boli cronice care se pot acumula odată cu trecerea anilor.
Autoevaluare
 Care sunt particularităţile morfologice şi funcţionale ale adultului?
 Enumeraţi particularităţile morfologice şi funcţionale ale femeii gravide,
ale femeii lăuze,şi ale femeii care alăptează.
Tema de control
 Enumeraţi particularităţile morfologice şi funcţionale ale tânărului.
Bibliografie
Bucureşti, 1998;
1986;
70
Modulul VI. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse

categorii de persoane pe grupe de vârstă - activitatea fizică a
copiilor
Scopul modulului:
 Cunoaşterea activităţilor motrice adaptate la diferite categorii de
persoane pe grupe de vârstă;
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea să:
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice a copiilor de 0-1 ani;
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice a copiilor între 1-3 ani
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice a copiilor de 3 - 7 ani
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice a copiilor de 7 - 10/11 ani
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice la vârsta adolescenţei
(10/11-13/15 ani)
Activitatea fizică a copiilor
Activitatea fizică a copilului 0 - 1 an

Obiectivele activităţilor fizice la nou născut (0 – 1 lună)
 controlul poziţiei capului şi trunchiului, pentru a nu se produce
deformaţii
Mijloacele activităţilor fizice la nou născut (0 – 1 lună)
 poziţionarea cât mai corectă a capului şi trunchiului şi schimbarea
frecventă a poziţiei capului (copilul nu trebuie lăsat să stea mereu cu
capul în aceeaşi poziţie).
Activitatea fizică la nou sugar (1 – 12 luni)

Obiectivele activităţilor fizice la sugar (1 – 12 luni)
 întărirea sănătăţii organismului;
 asigurarea creşterii normale a parametrilor somatici;
 asigurarea dezvoltării armonioase somato-funcţionale;
 stimularea dezvoltării neuromotorii şi psihomotorii, caracteristică vârstei
cronologice;
71
 asigurarea unor poziţii corecte, pentru a preveni deviaţiile şi deformaţiile
segmentelor corpului;
 stimularea formării deprinderilor de ţinere şi apucare, pentru dezvoltarea
senzaţiilor kinestezice şi coordonarea mişcărilor;
Mijloacele activităţilor fizice la sugar (1 – 12 luni)
Până la 3 luni:
 se vor executa numai mişcări de membre superioare şi inferioare, din
poziţia culcat dorsal (îndoiri, întinderi, abducţii, adducţii, circumducţii,
tracţiuni şi scuturături uşoare);
 masajul copilului ocupă un loc foarte important în îngrijirea cu caracter
kinetoprofilactic (alunecări uşoare şi ritmice în lungul membrelor
superioare şi inferioare, pe spate, torace, abdomen);
De la 3 la 6 luni:
Evoluţia neuromotorie a copilului sănătos îi permite acestuia să-şi menţină
capul din poziţia culcat facial; se poate întoarce activ cu faţa în sus, pe o latură şi
poate fi rostogolit pasivo-activ. Exerciţiile din această perioadă urmăresc în mod
deosebit prelucrarea activă a gâtului şi trunchiului, prin:
 ridicarea şi menţinerea în extensie a capului şi gâtului; se poate repeta de
3-4 ori pe zi, cu creşterea duratei de menţinere, până la apariţia semnelor
de oboseală; când copilul poate să-şi menţină capul ridicat câteva
minute, îl ajutăm să ridice şi partea superioară a toracelui, până ajunge în
sprijin pe coate şi antebraţe (poziţia păpuşii);
 stimularea întoarcerii capului şi a urmăririi cu privirea;
 extensia trunchiului cu ajutorul membrelor inferioare;
 ridicarea trunchiului din poziţia culcat, în poziţia aşezat; din culcat
dorsal, copilul apucă degetele persoanei care face exerciţiul, aceasta îl
apucă de mâini şi antebraţe şi îl trage spre poziţia aşezat;
 îndoirea trunchiului înainte cu ajutorul membrelor inferioare apucate cu
palmele pe faţa externă a gambelor;
 îndoirea şi întinderea membrelor superioare;
 ridicarea şi coborârea membrelor întinse;
 târârea pasivă şi activă;
 rostogolirea pasivă şi activă;
 masajul, constând în alunecări lungi, lente, liniştitoare sau scurte,
înviorătoare şi fricţiuni cu pulpele degetelor, percutat ritmic;
De la 6 la 9 luni:
Dezvoltarea neuromotorie permite copilului adoptarea poziţiilor: culcat
dorsal, culcat facial, aşezat. Deplasarea copiilor se realizează prin târâre din poziţia
72
culcat facial, sau pe genunchi şi pe antebraţe. Rolul activităţilor fizice nu este acela
de a grăbi evoluţia neuromotorie, ci de a o facilita.
Exerciţiile analitice se vor adresa trunchiului şi membrelor; membrele
inferioare mai ales vor fi angrenate în mişcare alternativ, ritmic, ajutând la
pregătirea pentru mers. Se vor folosi:
 exerciţii pentru membrele superioare (îndoiri şi întinderi, simetrice şi
asimetrice, variate ca amplitudine, forţă şi ritm);
 exerciţii pentru membrele inferioare, din poziţia culcat dorsal şi facial;
 exerciţii de târâre şi mers din poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme;
 exerciţii de trunchi (îndoiri şi răsuciri laterale pasivo-active, mişcări de
orientare şi urmărire);
 exerciţii pasive de abdomen din culcat dorsal (se apucă gambele
copilului din lateral extern şi se îndoaie membrele inferioare din
genunchi şi şolduri, presând uşor pe abdomen);
 exerciţii de ridicare din culcat în aşezat şi în stând (pasivo-activ) şi
exerciţii de facilitare a deprinderii reflexelor de echilibru şi păşire;
 exerciţii de învăţare a mersului (la început, mers cu sprijin lateral);
 exerciţii de dezvoltare a abilităţii manuale: de apucare, prindere,
strângere şi relaxare;
 la procedeele de masaj recomandate în etapa anterioară, se poate adăuga
frământatul, rulatul, cerutul şi un uşor tapotament tangenţial al maselor
musculare;
De la 9 la 12 luni:
Programele pot deveni mai complexe şi mai variate, cuprinzând:
 exerciţii sistematice cu membrele superioare, în toate planurile şi în jurul
tuturor axelor de mişcare;
 exerciţii de dezvoltare a abilităţii manuale;
 exerciţii pentru trunchi, din culcat, aşezat, stând (ridicări, extensii,
arcuiri, îndoiri laterale şi răsuciri);
 exerciţii pentru abdomen, efectuate cu ajutorul ridicărilor de trunchi, sau
de membre inferioare, din poziţia culcat;
 exerciţii de târâre şi rostogolire;
 exerciţii pentru membrele inferioare, executate global sau analitic, din
culcat dorsal sau din mers;
 masaj cu rol relaxator şi / sau stimulativ;
73
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la copiii de 0 –
1 an
Aplicarea mijloacelor activităţilor fizice la sugar poate începe, în adevăratul
înţeles al cuvântului, pe la 3-4 luni, sau chiar la 5-6 luni, dar acest lucru este ghidat
nu atât de vârsta cronologică, cât mai ales de dezvoltarea somatică şi neuromotorie
particulară a copilului11.
Începerea programelor de exerciţii în scop profilactic, nu poate fi făcută, fără
o perfectă cunoaştere a stării de sănătate a copilului şi a eventualelor abateri de la
ritmul de creştere şi dezvoltare normal.
Executarea corectă a exerciţiilor, buna localizare a acestora, eficienţa lor,
depinde în exclusivitate de persoana care aplică exerciţiile.
Exerciţiile se vor executa fără grabă şi fără a brusca sau a forţa copilul. În
primele 5-6 luni se recomandă exerciţiile simetrice şi ritmice.
Fiecare program de exerciţii trebuie să vizeze de regulă întreaga musculatură
a corpului, care va fi prelucrată selectiv, prin exerciţii speciale, repetate de un
număr suficient de ori pentru a avea efectul scontat.
Selectarea şi combinarea exerciţiilor din cadrul programelor de exerciţii
fizice pentru sugari, va avea întotdeauna ca punct e plecare evoluţia neuromotorie a
copilului căruia le sunt adresate.
Dozarea şi gradarea efortului va fi efectuată în raport de felul în care
reacţionează sugarul.
Programele de exerciţii se vor executa în spaţii bine luminate, aerisite şi
încălzite corespunzător (18 – 23 C).
După programul de exerciţii, odihna copilului este obligatorie.
Exerciţiile se vor repeta cu regularitate, atât în ceea ce priveşte ora din zi la
care se efectuează, cât şi distanţa faţă de ora de masă a copilului.
În primele 3 luni, se recomandă ca exerciţiile să fie efectuate înainte de supt.
După vârsta de 3-4 luni, copilul poate fi antrenat în efectuarea exerciţiilor cu
40-50 min. înainte de masă, sau la 60-90 min. după ce a mâncat.
Ca şi durată a programelor, Ionescu A. (1992) recomandă: la 2-3 luni de la 3
la 6 min., la 3-5 luni de la 4 la 10 min., la 5-9 luni de la 6 la 12 min., la 9-12 luni
de la 7 la 15 min.
Numărul exerciţiilor din cadrul unui program va fi de maximum 10-12 şi vor
fi în strânsă concordanţă cu evoluţia neuromotorie specifică vârstei şi copilului.
11
74
Repetările aceluiaşi exerciţiu, vor fi raportate la scopul urmărit şi la reacţia
copilului.
Pauzele dintre exerciţii trebuie să fie de două ori mai lungi decât durata
exerciţiului.
Programele de exerciţii fizice ale sugarului trebuie să fie executate, de
regulă, pe o banchetă (masă) înaltă şi suficient de lată, peste care se va aşeza o
pătură groasă şi un cearşaf curat.
Se impune respectarea cu stricteţe a regulilor de igienă a încăperii, a locului
unde se desfăşoară programul, şi a persoanei care îl execută.
Activitatea fizică a copilului între 1-3 ani

Obiectivele activităţilor fizice la copilul de 1-3 ani
 întărirea stării de sănătate;
 stimularea proceselor de creştere normală şi dezvoltare armonioasă;
 satisfacerea necesităţilor naturale de mişcare a copiilor;
 stimularea dezvoltării normale a marilor funcţiuni organice;
 perfecţionarea analizatorilor (vizual, kinestezic, tactil etc.);
 dezvoltarea calităţilor fizice (forţă, viteză, capacitate coordinativă,
rezistenţă);
 dezvoltarea şi perfecţionarea echilibrului între funcţiile somatice,
organice şi psihice;
Mijloacele activităţilor fizice la copilul de 1 - 3 ani
 exerciţii de gimnastică active, analitice, executate din poziţiile culcat,
aşezat, pe genunchi, stând, pentru membrele superioare, trunchi,
membrele inferioare;
 exerciţii cu caracter aplicativ: mers, alergări scurte, căţărare, târâre,
rostogolire etc.;
 exerciţii cu mingea (aruncări, rostogoliri etc.);
 jocuri dinamice (de-a prinselea, de-a ascunselea etc.);
 exerciţii imitative de respiraţie (zumzăit, murmurat, şuierat), cu
pronunţarea în timpul expiraţiei a consoanelor Z, M, N, S, Ş, R, F sau a
vocalelor A, E, I, O, U, exerciţii de respiraţie sub formă de joc (umflarea
baloanelor etc.);
 exerciţii pentru formarea unei atitudini corporale corecte;
 masaj;
75
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de activităţi fizice la copiii de 1
– 3 ani
Programele de activitate fizică pentru copiii 1-3 ani au un caracter activ mai
mare decât cele pentru sugari, care erau mai mult pasivo-active.
Execuţia exerciţiilor se va face mai mult prin metoda intuitivă, urmată de
indicaţii şi ajutor, exerciţiile selecţionate vor avea un caracter analitic şi vor fi
apropiate de mişcările aplicative uzuale.
Poziţiile de execuţie a exerciţiilor vor fi: culcat, pe genunchi, aşezat, stând şi
derivatele acestora, durata programului nu va fi mai mare de 15-20 min., iar
dozarea şi gradarea efortului, ritmul şi numărul de repetări se va face în raport de
obiectivele urmărite, dar mai ales de modul în care reacţionează copilul.
În general, numărul de exerciţii din cadrul unui program va fi de maximum
15 şi acestea vor fi strict adaptate evoluţiei neuromotorii specifice vârstei şi
copilului, iar numărul de repetări a unui exerciţiu va fi, în medie, de 4-10, ţinându-
se cont însă şi de reacţiile copilului.
Pauzele între exerciţii vor fi duble ca durată faţă de timpul în care se execută
exerciţiul şi vor fi însoţite de mişcări de respiraţie şi relaxare.
Exerciţiile vor fi repetate cât mai corect posibil, pentru a favoriza însuşirea
unor deprinderi corecte.
Programele se vor efectua într-o încăpere bine aerisită, luminoasă şi cu
temperatura între 18 şi 230, impunându-se respectarea cu stricteţe a regulilor de
igienă.
Activitatea fizică a copiilor de 3 - 7 ani

Datorită particularităţilor psiho-somatice ale copiilor la această vârstă, este
nevoie ca atunci când aplicăm programele de exerciţii fizice în colective (grădiniţe
de exemplu) să se împartă colectivul în grupe: 3 - 5 ani, 5 - 6 ani, 6 - 7 ani.
Obiectivele activităţilor fizice la copiii de 3 - 5 ani
 stimularea proceselor de creştere şi dezvoltare;
 stimularea şi perfecţionarea marilor funcţiuni organice;
 perfecţionarea analizatorului kinestezic, cu un rol deosebit în dezvoltarea
deprinderilor motrice şi utilitar-aplicative;
 reducerea instabilităţii neuromotorii specifice vârstei;
 dezvoltarea musculaturii spatelui şi abdomenului, pentru asigurarea unei
atitudini corporale corecte;
76
Mijloacele activităţilor fizice la copiii de 3-5 ani
Copiilor de această vârstă trebuie să le dezvoltăm şi să le consolidăm
deprinderile motrice însuşite în perioada anterioară, folosindu-se:
 exerciţii de gimnastică sub formă analitică, din poziţii cu suprafaţă mare
de sprijin (aşezat, pe genunchi cu sprijin pe palme, culcat cu derivatele
lor), pentru a diminua din instabilitatea neuromotorie caracteristică
vârstei şi pentru a asigura o execuţie corectă;
 jocuri de mişcare, folosind mingi, steguleţe, cercuri, pentru dezvoltarea
coordonării mişcărilor (a îndemânării) şi stimularea emoţiilor pozitive;
 antrenarea şi perfecţionarea marilor funcţiuni organice (circulaţie,
respiraţie, metabolism);
 dezvoltarea întregii musculaturi a corpului, pentru a crea raporturi de
echilibru şi coordonare între musculatura agonistă şi cea antagonistă a
segmentelor corpului şi a organismului în ansamblu;
 învăţarea corectă a deprinderilor motrice de bază;
 învăţarea unei respiraţii corecte şi complete şi prevenirea respiraţiei
bucale;
Mijloacele activităţilor fizice la copiii de 5 - 6 ani
 exerciţii de gimnastică analitică, din poziţii cu suprafaţă mare de sprijin,
pentru antrenarea tuturor segmentelor corpului;
 jocuri dinamice ritmice, cu o structură mai complexă, jucate pe echipe şi
având o tematică educativă;
 exerciţii pentru dezvoltarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază
(mersul, alergarea pe distanţe scurte, săriturile, aruncările şi prinderile);
 dezvoltarea interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice;
 asigurarea unei bune pregătiri fizice în raport cu particularităţile
specifice vârstei;
 formarea unei atitudini corecte a corpului;
 iniţierea în practicarea unor exerciţii sportive uşoare (înot, gimnastică,
fotbal);
Mijloacele activităţilor fizice la copiii de 6 - 7 ani
 gimnastică analitică adresată tuturor segmentelor corpului;
 jocuri de mişcare mai complexe şi elemente de tehnică a nor jocuri
sportive mai uşoare (badminton, tenis etc.);
77
 exerciţii aplicative simple, cu intensitate mică şi de scurtă durată, urmate
de pauze de respiraţie şi relaxare;
 se vor evita exerciţiile de forţă, rezistenţă, iar cele de viteză se vor
executa pe distanţe scurte;
 plimbări în aer liber, în funcţie de vârstă şi starea atmosferică;
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de activităţi fizice la copiii de 3
– 7 ani
Programele de activităţi fizice nu trebuie să se transforme în simple
programe de gimnastică analitică, ci respectând corectitudinea execuţiilor şi
folosind acţiuni motrice diverse, ele trebuie să cuprindă aspecte de veselie, noutate
şi spontaneitate, adică să se desfăşoare mai mult sub formă de joc.
Exerciţiile selecţionate vor avea un caracter analitic şi vor fi apropiate de
mişcările aplicative uzuale, iar execuţia lor se va face mai mult prin metoda
intuitivă, urmată de indicaţii şi ajutor, folosindu-se poziţii cu suprafaţă mare de
sprijin, pentru a asigura stabilitatea. Se va urmări obţinerea unor execuţii cât mai
corecte, pentru a favoriza însuşirea unor deprinderi corecte
Durata programului nu va fi mai mare de 30 min., dozarea şi gradarea
efortului, ritmul şi numărul de repetări se vor realiza în raport de obiectivele
urmărite, dar mai ales de modul în care reacţionează copilul, iar pauzele între
exerciţii vor fi duble ca durată faţă de timpul în care se execută exerciţiul şi vor fi
însoţite de mişcări de respiraţie şi relaxare.
Programele se vor efectua într-o încăpere bine aerisită, luminoasă şi cu
temperatura între 18 şi 230.
Activitatea fizică a copiilor de 7 - 10/11 ani

Obiectivele activităţilor motrice la copiii de 7 - 10/11 ani
 menţinerea şi întărirea sănătăţii;
 stimularea proceselor naturale de creştere şi dezvoltare;
 asigurarea unei dezvoltări armonioase din punct de vedere fizic;
 formarea unei atitudini corporale corecte, prin însuşirea reflexului de
postură corectă şi prin îmbunătăţirea tonusul şi troficităţii musculaturii
spatelui şi abdomenului;
 dezvoltarea mobilităţii, dar şi a stabilităţii articulare;
 educarea respiraţiei corecte şi complete;
 prevenirea instalării unor atitudini deficiente ale corpului, globale sau
segmentare;
 formarea şi perfecţionarea capacităţilor de percepere a componentelor
spaţiale, temporale şi de orientare în mediul ambiant;
 dezvoltarea inhibiţiei condiţionate, a atenţiei şi disciplinei;
78
 dezvoltarea vitezei de reacţie, de execuţie, de deplasare;
 dezvoltarea unor indici optimi de forţă a musculaturii generale şi, în mod
deosebit, a aceleia care asigură atitudinea corporală corectă;
 dezvoltarea rezistenţei generale şi cardio-respiratorii.
Mijloacele activităţilor motrice la copiii de 7 - 10/11 ani
 exerciţii de gimnastică analitice, menite să contribuie la formarea unei
atitudini corporale corecte, prin educarea permanentă a reflexului
neuromuscular şi psihic al atitudinii corecte, ca şi la dezvoltarea grupelor
musculare cu acţiune statică şi dinamică care constituie suportul
morfologic şi funcţional al atitudinii corpului:
 tonifierea în condiţii de scurtare (concentric) a musculaturii spatelui şi
cefei;
 tonifierea în condiţii de alungire (excentric) a musculaturii peretelui
toracic ;
 tonifierea simetrică a musculaturii părţilor laterale a trunchiului ;
 tonifierea musculaturii abdominale şi sacro-lombare, pentru a fixa
bazinul (considerat a fi cheia atitudinii corecte);
 mărirea mobilităţii articulaţiilor scapulo-humerale şi coxo-femurale,
pentru a crea o relativă independenţă a mişcărilor braţelor faţă de umeri
şi a membrelor inferioare faţă de bazin (în felul acesta, se va preveni
tendinţa de a solidariza mişcările braţelor în plan anterior cu cele ale
centurii scapulo-humerale şi coloanei vertebrale şi cele ale membrelor
inferioare în plan posterior cu cele ale centurii pelvine);
 tonifierea în condiţii de scurtare a musculaturii plantare;
 se vor dezvolta şi perfecţiona deprinderile utilitar-aplicative: mers în
echilibru, căţărare, târâre, escaladare etc.;
 se vor perfecţiona deprinderile motrice de bază: mers, alergare, săritură,
aruncare şi prindere;
 atenţie deosebită trebuie acordată folosirii conştiente, în condiţii variate,
a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice însuşite, a
autocontrolului, stăpânirii de sine, dârzeniei etc.;
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la copiii de 7 –
10/11 ani
Programele de exerciţii vor avea în continuare mai mult caracter de joc,
cuprinzând aspecte de veselie, noutate şi spontaneitate, fără a se pierde din vedere
însă necesitatea execuţiei lor corecte, pentru a favoriza însuşirea unor deprinderi
corecte.
Se va trece treptat de la exerciţiile cu caracter analitic spre cere cu caracter
global, fără a suprasolicita însă organismele copiilor şi dozând foarte atent efortul.
79
Programul se va întinde ca durată pe aproximativ 30-45 min., dozarea şi
gradarea efortului, ritmul şi numărul de repetări se vor realiza din ce în ce mai mult
în funcţie de obiectivele urmărite. Pauzele între exerciţii trebuie să asigure
revenirea indicilor marilor funcţiuni, putând fi şi active şi cuprinzând mişcări de
respiraţie şi relaxare din deplasare.
Se va pune un accent deosebit pe formarea deprinderilor de atitudine
corporală corectă şi pe însuşirea unor deprinderi utilitar-aplicative.
Activitatea fizică la vârsta adolescenţei (10/11-13/15 ani)

Obiectivele activităţilor fizice în perioada adolescenţei
 asigurarea creşterii normale şi a dezvoltării armonioase;
 formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte în toate poziţiile
şi în timpul tuturor activităţilor;
 autocorectarea sau profilaxia deficienţelor fizice în etapa lor de atitudini
deficiente;
 cunoaşterea unor programe de exerciţii fizice primară pentru asigurarea
dezvoltării fizice armonioase;
 asigurarea tonicităţii şi troficităţii musculaturii întregului corp;
 asigurarea unei respiraţii corecte şi complete;
 realizarea în bune condiţii a relaxării generale şi selective;
Mijloacele activităţilor fizice în perioada adolescenţei
 exerciţii de gimnastică analitică, care vor urmări dezvoltarea grupelor şi
lanţurilor musculare cu acţiune statică şi dinamică care asigură atitudinea
corectă a corpului, în următoarele scopuri:
 educarea reflexului neuro- şi psihomotor care contribuie la adoptarea şi
menţinerea atitudinii corecte a corpului;
 tonifierea musculaturii tracturilor vertebrale şi a cefei în condiţii de
scurtare;
 tonifierea musculaturii abdominale şi sacro-lombare, pentru fixarea în
poziţie corectă a bazinului;
 tonifierea în condiţii de elasticizare a musculaturii toracelui;
 tonifierea în condiţii de scurtare şi alungire simetrică a muşchilor flexori;
 mărirea mobilităţii articulaţiilor scapulo-humerale şi coxo-femurale;
 tonifierea în condiţii de scurtare a muşchilor bolţii plantare;
80
 exerciţii pentru perfecţionarea deprinderilor utilitar-aplicative: mers,
alergare, târâre, căţărare, săritură, aruncare, prindere, transport de
greutăţi, echilibru etc.;
 exerciţii cu obiecte portabile: mingi medicale, bastoane, greutăţi,
extensoare;
 exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază: forţa, viteza,
rezistenţa, îndemânarea;
 elemente din tehnica atletismului şi jocurilor sportive;
 exerciţii de gimnastică respiratorie;
 exerciţii de gimnastică aerobică;
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la vârsta

adolescenţei
Dacă în prima parte a perioadei, programele de exerciţii fizice vor avea în
continuare mai mult caracter de joc, treptat ele îşi vor pierde acest caracter, pentru
a deprinde adolescentul cu o oarecare disciplină şi rigurozitate în executarea
exerciţiului fizic într-un scop cunoscut şi bine controlat.
Se va pune, din ce în ce mai mult, accentul pe execuţia corectă a exerciţiilor,
accentul trecând treptat de pe controlul extern exercitat de coordonatorul activităţii
spre autocontrol.
Deşi, în funcţie de scopul urmărit, exerciţiile cu caracter analitic vor avea o
pondere mare, adolescenţii vor putea fi solicitaţi în executarea unor exerciţii cu
caracter global, dozate cu foarte mare atenţie, având permanent în vedere marile
transformări somatice şi funcţionale prin care trec aceştia în această perioadă. spre
cere cu caracter global, fără a suprasolicita însă organismele copiilor şi dozând
foarte atent efortul.
Un accent deosebit se va pune, în continuare, pe formarea deprinderilor de
atitudine corporală corectă şi pe însuşirea unor deprinderi utilitar-aplicative.

Aplicarea mijloacelor activităţilor fizice la sugar poate începe, în adevăratul
înţeles al cuvântului, pe la 3-4 luni, sau chiar la 5-6 luni, dar acest lucru este ghidat
nu atât de vârsta cronologică, cât mai ales de dezvoltarea somatică şi neuromotorie
particulară a copilului.
Începerea programelor de exerciţii în scop profilactic, nu poate fi făcută, fără
o perfectă cunoaştere a stării de sănătate a copilului şi a eventualelor abateri de la
ritmul de creştere şi dezvoltare normal.
Programele de activitate fizică pentru copiii 1-3 ani au un caracter activ mai
mare decât cele pentru sugari, care erau mai mult pasivo-active.
81
Execuţia exerciţiilor se va face mai mult prin metoda intuitivă, urmată de
indicaţii şi ajutor, exerciţiile selecţionate vor avea un caracter analitic şi vor fi
apropiate de mişcările aplicative uzuale.
Datorită particularităţilor psiho-somatice ale copiilor cu vârsta de 3 – 7 ani,,
este nevoie ca atunci când aplicăm programele de exerciţii fizice în colective
(grădiniţe de exemplu) să se împartă colectivul în grupe: 3 - 5 ani, 5 - 6 ani, 6 - 7
ani.
Programele de activităţi fizice nu trebuie să se transforme în simple
programe de gimnastică analitică, ci respectând corectitudinea execuţiilor şi
folosind acţiuni motrice diverse, ele trebuie să cuprindă aspecte de veselie, noutate
şi spontaneitate, adică să se desfăşoare mai mult sub formă de joc.
Pentru vârsta de 7 – 10/11 ani, programele de exerciţii vor avea în continuare
mai mult caracter de joc, cuprinzând aspecte de veselie, noutate şi spontaneitate,
fără a se pierde din vedere însă necesitatea execuţiei lor corecte, pentru a favoriza
însuşirea unor deprinderi corecte.
Se va trece treptat de la exerciţiile cu caracter analitic spre cere cu caracter
global, fără a suprasolicita însă organismele copiilor şi dozând foarte atent efortul.
Activitatea fizică la vârsta adolescenţei (10/11-13/15 ani va avea avea
următorile caracteristici: în prima parte a perioadei, programele de exerciţii fizice
vor avea în continuare mai mult caracter de joc, treptat ele îşi vor pierde acest
caracter, pentru a deprinde adolescentul cu o oarecare disciplină şi rigurozitate în
executarea exerciţiului fizic într-un scop cunoscut şi bine controlat.
Se va pune, din ce în ce mai mult, accentul pe execuţia corectă a exerciţiilor,
accentul trecând treptat de pe controlul extern exercitat de coordonatorul activităţii
spre autocontrol.
Autoevaluare
 Enumeraţi obiectivele obiectivele activităţilor motrice la copiii de 7 -
10/11 ani?
 Enumeraţi obiectivele obiectivele activităţilor motrice la copiii de 0 -1
ani?
 Enumeraţi obiectivele obiectivele activităţilor motrice la copiii de 7 -
10/11 ani?
 Enumeraţi obiectivele obiectivele activităţilor motrice la vârsta
adolescenţei?
Tema de control
 Alcătuiţi un program de mijloace de acţionare pentru copiii de 7-10/11
ani.
82
Bibliografie
Bucureşti, 1998;
1986;
83
84
Modulul VII. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse

categorii de persoane pe grupe de vârstă - activitatea fizică a
adulţilor şi a vârstnicilor
Scopul modulului
 Cunoaşterea activităţilor motrice adaptate la diferite categorii de persoane
pe grupe de vârstă şi în speţă activitatea fizică a adulţilor şi a vârstnicilor;
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea:
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice la adulţi;
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice a femeii gravide;
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice a a femeii lăuze;
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice a femeii care alăptează;
 Să cunoască particularităţile activităţii fizice la vârstnici;
Activitatea fizică a adulţilor şi a vârstnicilor

Activitatea fizică la adulţi
Obiectivele activităţilor fizice la adulţi
 prevenirea îmbolnăvirilor şi/sau a producerii unor accidente;
 menţinerea atitudinii corecte a corpului;
 menţinerea capacităţii de efort la un nivel optim, în raport cu vârsta
subiecţilor;
 menţinerea unei bune coordonări şi abilităţi a mişcărilor;
 menţinerea mobilităţii articulare;
 menţinerea forţei şi rezistenţei musculare, generale şi segmentare;
Mijloacele activităţilor fizice la adulţi
 exerciţii de gimnastică analitică (libere, cu rezistenţă, la aparate, cu
aparate, cu obiecte), care vor urmări menţinerea funcţionalităţii optime a
grupelor şi lanţurilor musculare cu acţiune statică şi dinamică care asigură
atitudinea corectă a corpului;
 exerciţii specifice antrenamentului aerob, pentru ameliorarea adaptării
cardio-respiratorii la efort;
85
 exerciţii pentru menţinerea la un optimum funcţional al capacităţilor
coordinative;
 elemente din sporturi şi jocuri sportive;
 exerciţii de gimnastică respiratorie;
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la vârsta
adultă
Necesitatea folosirii exerciţiilor fizice în scopul menţinerii şi optimizării
stării de sănătate este astăzi un adevăr unanim acceptat. Este cunoscut, de
asemenea, faptul că integritatea şi buna funcţionare psiho-somatică are nevoie de o
solicitare fizică raţională şi continuă, care trebuie să depăşească media
posibilităţilor individuale.
Activitatea fizică la vârsta adultă nu are contraindicaţii pentru nici un fel de
subiect, indiferent de vârstă şi sex. Se impune însă ca programele de exerciţii fizice
să fie strict compatibile cu particularităţile individuale legate de starea de sănătate,
vârstă, sex şi scopul sau obiectivele urmărite, care pot fi diferite la diverşi
subiecţi12.
La adulţi, mijloacele activităţilor fizice se aplică după reguli stricte, dictate
de stabilirea unor obiective foarte bine particularizate.
Elaborarea şi aplicarea programelor de exerciţii fizice nu poate începe fără a
se cunoaşte particularităţile morfo-funcţionale ale subiecţilor, în funcţie de care se
stabilesc obiectivele. Pentru aceasta se testează aparatul neuromioartrokinetic.
Mai ales în a doua parte a perioadei, trebuie ţinut cont de faptul că efectuarea
unor exerciţii în mare viteză sau însuşirea de structuri tehnice complexe nu mai
reprezintă obiective realiste, că antrenamentul de forţă-viteză trebuie limitat, că
exerciţiile de forţă trebuie executate în zona de intensitate slab-moderată, pentru a
evita orice disconfort sau traumatism şi că exerciţiile, în general, exerciţiile care
solicită funcţia cardio-respiratorie sunt benefice pentru organism.
Activitatea fizică a femeii gravide

Obiectivele activităţilor fizice la femeia gravidă
 îmbunătăţirea stării de sănătate şi mărirea rezistenţei organismului;
 favorizarea unei evoluţii normale a sarcinii,
 pregătirea pentru naştere şi prevenirea apariţiei complicaţiilor;
 tonifierea principalelor grupe musculare ale abdomenului (drepţii, marii şi
micii oblici, transverşii abdominali);
 tonifierea musculaturii bazinului şi, în mod deosebit, a perineului;
12
86
 învăţarea respiraţiei corecte şi complete;
 învăţarea controlului contracţiilor şi relaxării musculare, în mod deosebit,
la nivelul abdomenului şi a bazinului;
 combaterea constipaţiei;
Mijloacele activităţilor fizice la femeia gravidă
Există deja structurată o metodă specială de gimnastică a gravidelor. Această
metodă foloseşte poziţii şi mişcări simple, uşor de executat, accesibile fiecărei
gravide, după cum urmează:
 poziţiile cele mai frecvent recomandate sunt cele cu suprafaţă mare de
sprijin: culcat (dorsal sau lateral), aşezat (pe un scaun sau o bancă, aşezat
rezemat, aşezat cu genunchii flectaţi), pe genunchi (pe genunchi pe
călcâie şezând, pe genunchi cu sprijin pe palme); poziţia stând este mai
rar folosită, iar poziţia atârnat trebuie evitată;
 exerciţiile de gimnastică recomandate gravidelor sunt cele analitice, strict
localizate, precum şi unele mişcări care aparţin categoriei deprinderilor
motrice de bază (mers, târâre), atent selecţionate, sistematizate, adaptate
şi dozate în raport cu nevoile reale; exerciţiile selecţionate se vor adresa
în mod deosebit următoarelor regiuni: abdomenului, bazinului, spatelui,
precum şi funcţiilor respiratorie şi circulatorie;
 exerciţiile pentru tonifierea abdomenului vor solicita toate grupele
musculare care aparţin acestei regiuni şi vor fi executate sub forma
flexiilor, îndoirilor laterale, răsucirilor, circumducţiilor, contracţiilor şi
relaxărilor voluntare a musculaturii abdominale, fără îngreuiere şi cu
amplitudine şi intensitate moderate;
 musculatura bazinului va fi antrenată atât prin mişcări de trunchi, cât şi
prin mişcări ale membrelor inferioare; muşchii perineali vor fi exercitaţi
prin calea indirectă, adică prin solicitarea muşchilor antagonişti
(abdominali şi diafragm);
 femeia gravidă va învăţa să respire corect şi complet şi să-şi dozeze şi
controleze în mod voluntar respiraţia; exerciţiile de respiraţie vor fi, în
faza de început, libere (inspiraţie şi expiraţie), apoi vor fi legate de
mişcări de trunchi şi membre;
 exerciţiile pentru învăţarea controlului voluntar al contracţiilor şi
relaxărilor musculare vor fi efectuate lent şi insistent, până la învăţare,
mai ales în ultimele săptămâni de sarcină, de către gravida sub
supraveghere; contracţiile şi relaxările vor viza masele mari musculare,
mai ales cele din jurul articulaţiilor (şolduri, genunchi, glezne, umeri,
coate, pumni), dar şi masele musculare ale abdomenului şi spatelui;
contracţiile vor avea intensitate mică sau medie şi nu vor depăşi ca durată
5 - 6 sec., fiind urmate obligatoriu de relaxare.
87
Indicaţii metodice privind alcătuirea şi aplicarea programelor de exerciţii fizice
la gravide
Înaintea instituirii oricărui program de exerciţii, femeia gravidă trebuie să
efectueze un control medical riguros, prin care să se constate atât starea de
sănătate, cât şi modul cum evoluează sarcina. Pentru instituirea programului de
exerciţii este obligatorie recomandarea medicului specialist.
Pentru a se alcătui programul de exerciţii fizice este necesară cunoaşterea
gradului de pregătire fizică anterioară.
Exerciţiile vor fi selecţionate, adaptate şi dozate în funcţie de particularităţile
individuale reale şi executate sub strictă supraveghere. Ele se vor executa
individual, lent, ritmic, fără a se forţa, fără blocarea toracelui şi vor fi însoţite de
mişcări de respiraţie şi relaxare, evitându-se oboseala.
Efectuarea programelor de exerciţii fizice nu include, ci presupune şi
asocierea altor mijloace profilactico-terapeutice, între care masajul ocupă un loc
important.
Organizarea programelor de exerciţii fizice pentru femeia gravidă trebuie
realizată cu mare atenţie, deoarece fără cunoaşterea contraindicaţiilor şi fără
dozarea corespunzătoare a efortului, pot avea efecte nocive.
Se recomandă încetarea programelor la apariţia următoarelor simptome:
 dureri abdominale care apar la efort;
 tendinţa de hemoragie uterină;
 prezumţia de sarcină extrauterină;
 stări de debilitate, febră, boli acute, oboseală;
 inflamaţia uterului;
Sunt contraindicate:
 mişcările grele de forţă, viteză, rezistenţă;
 efortul fizic de durată;
 mişcările care determină blocarea toracelui şi mărirea accentuată a
presiunii iintraabdominale;
 săriturile, aruncările, împingerile, ridicările de greutăţi, căderile, loviturile
în abdomen, mişcările bruşte;
Activitatea fizică a femeii lăuze

Obiectivele activităţilor fizice la femeia lăuză
 refacerea troficităţii şi tonicităţii musculaturii abdominale şi perineale;
 reeducarea respiraţiei, prin amplificarea mişcărilor diafragmului şi a
muşchilor abdominali;
88
 prevenirea unor tulburări circulatorii interne de tipul congestiilor şi
stazelor;
 îndepărtarea lichidelor de stază şi a toxinelor care s-au acumulat în corpul
lăuzei;
 prevenirea ptozării vezicii urinare;
Mijloacele activităţilor fizice la femeia lăuză
Dacă naşterea s-a desfăşurat în condiţii normale, după 3-4 zile femeia lăuză
poate să înceapă executarea unor exerciţii simple de gimnastică analitică, din
poziţiile culcat dorsal, cu capul uşor ridicat şi culcat rezemat, după cum urmează:
 exerciţiile analitice pentru cap şi gât: ridicări de pe pernă, îndoiri laterale,
răsuciri şi circumducţii;
 membrele superioare: flexii, extensii, circumducţii, îndoiri, răsuciri,
abducţii şi adducţii, executate analitic, din toate articulaţiile, alternativ
sau simultan: degete, pumn, cot, umăr;
 membrele inferioare: flexii şi extensii, circumducţii, abducţii şi adducţii,
răsuciri, la nivelul tuturor articulaţiilor;
 trunchi: numai îndoiri laterale şi răsuciri cu mică amplitudine, fără a
ridica trunchiul de pe planul de sprijin;
 aparatul respirator: exerciţii libere, profunde, cu accent pe fiecare timp
respirator – inspiraţie, expiraţie, urmate apoi de exerciţii de respiraţie
însoţite de mişcări active ale membrelor superioare şi inferioare;
Programul de exerciţii fizice poate fi schimbat după 3-4 zile, dacă lăuza se
simte bine şi execută fără probleme primul program. Cu acordul medicului
specialist, lăuza poate trece din culcat în aşezat, poziţie din care poate executa:
 pendulări de gambe, de membre superioare, de trunchi;
 uşoare exerciţii de abdomen, din poziţia culcat: ridicarea din culcat în
aşezat la marginea patului sau întoarcerea în culcat lateral, poziţie din
care se pot efectua exerciţii pentru membre;
 exerciţii mai complexe care să antreneze în mişcare membrele superioare
şi inferioare în acelaşi timp;
 muşchii bazinului vor fi exercitaţi din poziţia culcat cu membrele
inferioare îndoite şi tălpile în sprijin pe sol, prin depărtarea şi apropierea
contra rezistenţă a genunchilor şi prin ridicarea bazinului cu executarea
unor mişcări de lateralitate;
După consolidarea poziţiei aşezat şi executarea cu uşurinţă a exerciţiilor din
etapa anterioară, se vor lucra toate exerciţiile din poziţiile precedente, la care se vor
adăuga:
 exerciţii din stând şi din mers (la început cu ajutor şi cu precauţii); mersul
se va exersa, la început, pe distanţe scurte, lent, eventual cu ajutor, fără a
89
forţa şi fără a obosi, apoi adăugând diverse variante de mers (pe vârfuri,
cu ridicarea genunchilor etc.);
 exerciţiile de tonifiere a musculaturii abdominale şi a bazinului,
adăugându-se treptat şi alte poziţii de lucru: pe genunchi, pe genunchi cu
sprijin pe palme etc.;
la lăuze
Întocmirea programelor de exerciţii fizice a femeii lăuze nu poate fi
efectuată fără a avea o imagine complexă şi completă privind starea de sănătate, de
pregătire fizică şi particularităţile morfo-funcţionale individuale.
Programele vor fi concepute şi aplicate individual, cu respectarea strictă a
particularităţilor individuale ale lăuzei. Exerciţiile se vor efectua, de regulă, din
poziţii cu suprafaţă mare de sprijin, pentru a facilita relaxarea şi odihna şi pentru a
nu suprasolicita, mai ales în etapele iniţiale.
Kinetoprofilaxia femeii lăuze va urmări, în general, reeducarea funcţiilor
tulburate şi grăbirea refacerii modificărilor suferite de organism în timpul sarcinii.
Aplicarea programelor de exerciţii fizice necesită însă o deosebită atenţie deoarece,
în unele situaţii, mai persistă încă durerile şi tendinţele hemoragice, care
semnalează faptul că sunt necesare îngrijiri medicale ale uterului şi perineului.
Activitatea fizică a femeii care alăptează

Obiectivele activităţilor fizice la femeia care alăptează
 stimularea fenomenelor de involuţie a modificărilor produse de sarcină şi
naştere;
 fortificarea organismului slăbit şi obosit;
 stimularea secreţiei lactate, printr-un aport crescut de sânge oxigenat în
glandele mamare;
 activarea respiraţiei;
 activarea circulaţiei în zona superioară a toracelui şi a glandelor mamare;
 prevenirea şi / sau combaterea apariţiei atitudinilor cifotice şi scoliotice
(cu cel mai mare risc);
Mijloacele activităţilor fizice la femeia care alăptează
 exerciţii de respiraţie, pentru prevenirea şi îndepărtarea tulburărilor şi
deficienţelor respiratorii, sub forma unor exerciţii de respiraţie libere sau
însoţite de mişcări ale membrelor superioare, inferioare şi trunchiului,
mersul în aer liber;
 exerciţii pentru abdomen şi perineu, executate împreună;
 exerciţii pentru prevenirea şi / sau corectarea viciilor de postură;
90
 exerciţii de redresare activă după fiecare alăptare;
Indicaţi metodice privind alcătuirea şi aplicarea programelor de exerciţii fizice la
femeia care alăptează
Programele de exerciţii fizice vor fi zilnice, cu o durată de aproximativ 20-
25 minute, conţinând exerciţii care vor fi executate amplu, în ritm vioi, dar fără a
se forţa.
Exerciţiile mai dificile vor fi totdeauna urmate de respiraţie şi relaxare, în
dozarea acestora avându-se în vedere faptul că durata şi intensitatea lor trebuie să
crească progresiv până la înţărcare.
Pentru a nu stânjeni secreţia laptelui, vor fi contraindicate eforturile intense
sau de lungă durată, alergările pe distanţe lungi, aruncările, ridicările şi purtările de
greutăţi.
Activitatea fizică la vârstnici

Toate aşa numitele mizerii ale bătrâneţii pot fi combătute prin programe de
exerciţii fizice aplicate din timp pentru a preveni decondiţionarea (exerciţii fizice
primară); chiar dacă decondiţionarea a apărut, programele de exerciţii fizice
secundară pot îmbunătăţi mult parametrii de mai sus.
Obiectivele activităţilor fizice primare la vârstnici
 ameliorarea stărilor degenerative instalate şi a principalelor funcţii ale
organismului;
 prevenirea disfuncţiilor articulare;
 menţinerea sau creşterea rezistenţei la efort şi la diverşi factori stresori;
 diminuarea surplusului ponderal şi a nivelului colesterolului sanguin, în
scopul prevenirii maladiilor cardiovasculare;
 menţinerea sub control a tensiunii arteriale;
 obţinerea unor efecte benefice pe plan psihic, educarea gândirii pozitive şi
a încrederii în forţele proprii;
Mijloacele activităţilor fizice primare la vârstnici
 gimnastică individuală, executată eventual pe un fond muzical, conţinând
exerciţii cu caracter analitic şi global;
 mers, plimbări în aer liber;
 jogging, în care fazele de alergare uşoară alternează cu mersul;
 mers sau alergare la covorul rulant, dozând atent solicitările;
 pedalare la cicloergometru;
 mersul pe schiuri (schi fond);
 înotul;
91
primară la vârstnici
Pentru a putea realiza ridicarea nivelului de fitness la vârstnici, trebuie
rezolvate trei aspecte importante (Caspersen C.J., Kriska A.M., Dearwater S.R.,
1994):
 trebuie ameliorată atitudinea vârstnicului faţă de activităţile fizice, faţă de
un nou stil de viaţă,
 trebuie ţinut cont de faptul că mulţi vârstnici pot avea totuşi boli care
limitează abilităţile fizice, motiv pentru care trebuie alese cu multă grijă
exerciţiile aerobice care să influenţeze pozitiv şi deficitele funcţionale ale
respectivelor boli şi tendinţa de decondiţionare fizică datorată vârstei
(pentru programe de exerciţii fizice secundară şi terţiară, este mai bine să
fie îndrumaţi spre kinetoterapeuţi);
 există posibilitatea ca, în anumite situaţii, programele de exerciţii fizice să
determine accentuări ale unor perturbări organice şi funcţionale, de aceea
este mai bine ca ele să se desfăşoare sub supravegherea unui specialist;
Pentru toate activităţile, intensitatea lucrului nu trebuie să depăşească 50%
din capacitatea maximă apreciată pe baza frecvenţei cardiace, conform formulei Fc
= 170 – vârsta cronologică (de exemplu, dacă un vârstnic are 65 de ani, va lucra cu
o frecvenţă cardiacă de maximum 105 bătăi/min (170 - 65 = 105).

vârstă, sex şi scopul sau obiectivele urmărite, care pot fi diferite la diverşi
subiecţi13.
Elaborarea şi aplicarea programelor de exerciţii fizice nu poate începe fără a
se cunoaşte particularităţile morfo-funcţionale ale subiecţilor, în funcţie de care se
stabilesc obiectivele. Pentru aceasta se testează aparatul neuromioartrokinetic.
Mai ales în a doua parte a perioadei, trebuie ţinut cont de faptul că efectuarea
unor exerciţii în mare viteză sau însuşirea de structuri tehnice complexe nu mai
reprezintă obiective realiste, că antrenamentul de forţă-viteză trebuie limitat, că
13
92
exerciţiile de forţă trebuie executate în zona de intensitate slab-moderată, pentru a
evita orice disconfort sau traumatism şi că exerciţiile, în general, exerciţiile care
solicită funcţia cardio-respiratorie sunt benefice pentru organism.
Înaintea instituirii oricărui program de exerciţii, femeia gravidă trebuie să
efectueze un control medical riguros, prin care să se constate atât starea de
sănătate, cât şi modul cum evoluează sarcina. Pentru instituirea programului de
exerciţii este obligatorie recomandarea medicului specialist.
Pentru a se alcătui programul de exerciţii fizice este necesară cunoaşterea
gradului de pregătire fizică anterioară.
Exerciţiile vor fi selecţionate, adaptate şi dozate în funcţie de particularităţile
individuale reale şi executate sub strictă supraveghere. Ele se vor executa
individual, lent, ritmic, fără a se forţa, fără blocarea toracelui şi vor fi însoţite de
mişcări de respiraţie şi relaxare, evitându-se oboseala.
Efectuarea programelor de exerciţii fizice nu include, ci presupune şi
asocierea altor mijloace profilactico-terapeutice, între care masajul ocupă un loc
important.
Organizarea programelor de exerciţii fizice pentru femeia gravidă trebuie
realizată cu mare atenţie, deoarece fără cunoaşterea contraindicaţiilor şi fără
dozarea corespunzătoare a efortului, pot avea efecte nocive.
Întocmirea programelor de exerciţii fizice a femeii lăuze nu poate fi
efectuată fără a avea o imagine complexă şi completă privind starea de sănătate, de
pregătire fizică şi particularităţile morfo-funcţionale individuale.
Programele vor fi concepute şi aplicate individual, cu respectarea strictă a
particularităţilor individuale ale lăuzei. Exerciţiile se vor efectua, de regulă, din
poziţii cu suprafaţă mare de sprijin, pentru a facilita relaxarea şi odihna şi pentru a
nu suprasolicita, mai ales în etapele iniţiale.
Kinetoprofilaxia femeii lăuze va urmări, în general, reeducarea funcţiilor
tulburate şi grăbirea refacerii modificărilor suferite de organism în timpul sarcinii.
Aplicarea programelor de exerciţii fizice necesită însă o deosebită atenţie deoarece,
în unele situaţii, mai persistă încă durerile şi tendinţele hemoragice, care
semnalează faptul că sunt necesare îngrijiri medicale ale uterului şi perineului.
Programele de exerciţii fizice vor fi zilnice, cu o durată de aproximativ 20-
25 minute, conţinând exerciţii care vor fi executate amplu, în ritm vioi, dar fără a
se forţa.
Exerciţiile mai dificile vor fi totdeauna urmate de respiraţie şi relaxare, în
dozarea acestora avându-se în vedere faptul că durata şi intensitatea lor trebuie să
crească progresiv până la înţărcare.
Pentru a nu stânjeni secreţia laptelui, vor fi contraindicate eforturile intense
sau de lungă durată, alergările pe distanţe lungi, aruncările, ridicările şi purtările de
greutăţi.
Pentru a putea realiza ridicarea nivelului de fitness la vârstnici, trebuie
rezolvate trei aspecte importante (Caspersen C.J., Kriska A.M., Dearwater S.R.,
1994):
93
 trebuie ameliorată atitudinea vârstnicului faţă de activităţile fizice, faţă de
un nou stil de viaţă,
 trebuie ţinut cont de faptul că mulţi vârstnici pot avea totuşi boli care
limitează abilităţile fizice, motiv pentru care trebuie alese cu multă grijă
exerciţiile aerobice care să influenţeze pozitiv şi deficitele funcţionale ale
respectivelor boli şi tendinţa de decondiţionare fizică datorată vârstei
(pentru programe de exerciţii fizice secundară şi terţiară, este mai bine să
fie îndrumaţi spre kinetoterapeuţi);
 există posibilitatea ca, în anumite situaţii, programele de exerciţii fizice să
determine accentuări ale unor perturbări organice şi funcţionale, de aceea
este mai bine ca ele să se desfăşoare sub supravegherea unui specialist;
Pentru toate activităţile, intensitatea lucrului nu trebuie să depăşească 50%
din capacitatea maximă apreciată pe baza frecvenţei cardiace, conform formulei Fc
= 170 – vârsta cronologică (de exemplu, dacă un vârstnic are 65 de ani, va lucra cu
o frecvenţă cardiacă de maximum 105 bătăi/min (170 - 65 = 105).
Autoevaluare
 Enumeraţi mijloacele activităţilor fizice primare la vârstnici.
 Care sunt caracteristicile activităţilor fizice adaptate pentru femeia gravidă,
lăuză, femeia care alăptează?.
Tema de control
 Care sunt obiectivele activităţilor fizice, mijloacele activităţilor fizice şi
indicaţiile metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la vârsta
adultă?
Bibliografie
4. Mârza, D., Kinetoprofilaxie primară, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005
Bucureşti, 1998;
1986;
94
Modulul VIII. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse

profesii
Scopul modulului:
 Cunoaşterea diferitelor tipuri de activităţi specifice meseriilor statice (care
implică statul la birou, conducători auto etc.) sau meseriile dinamice (care
implică efort fizic).
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea:
 să cunoască particularităţile meseriilor care implică activităţi statice şi să
poată alcătui unele programe de exerciţii pentru a mobiliza musculatura şi
articulaţiile care au fost sau nu au fost implicate în poziţia specifică locului
de muncă;
 să cunoască particularităţile meseriilor care implică activităţi fizice uşoare
sau intense şi să poată alcătui unele programe de exerciţii pentru a mobiliza
musculatura şi articulaţiile care au fost sau nu au fost implicate în activitatea
specifică locului de muncă;
Activităţile motrice adaptate pentru meseriile care nu implică efort fizic

Responsabilităţile pe care fiecare dintre noi le are la locul de muncă dau un
sentiment de împlinire şi motivează, însă în acelaşi reprezintă, de multe ori, o sursă
de stres, mai ales când sunt dublate de deadline-uri strânse. Consumul nervos,
statul pe scaun timp îndelungat, aerul închis din încăperea în care se lucrează, toate
îşi pun amprenta asupra organismului, sub forma durerilor de spate, a durerilor
cauzate de poziţia deficitară, a umerilor încordaţi sau chiar a migrenelor.
Atrofia musculară. Reprezintă pierderea masei musculare care poate fi
determinată de inactivitate sau poate fi neurogenă.
Atrofia musculară dată de inactivitate poate apărea în următoarele condiţii:
sedentarismul, condiţii medicale care limitează mişcarea, scăderea nivelului de
exerciţii fizice. Este caracterizată de musculatură flască şi este reversibilă cu
ajutorul exerciţiilor şi a nutriţiei corspunzătoare.
Atrofia neurogenă apare atunci când sunt afectaţi nervii care deservesc
muşchii sau există o boală neurologică. Acest tip se instalează mai rapid decât
atrofia prin inactivitate, este mult mai dificil de tratat şi poate fi dat de următoarele
95
boli: scleroza laterală amiotrofică, sindromul Guillain – Barre, neuropatii,
poliomielită.
Atrofia poate apărea la un muşchi, o grupă musculară sau generalizat şi
poate fi însoţită de amorţeli, tumefacţie (umflătură), durere.
Ameliorarea durerilor. Se poate face prin diverse metode, alternative
medicinii alopate:
 prin masaj medical: de masaj medical beneficiaza in mod special,
contracturile musculare. Efectele masajului asupra sistemului
muscular, sunt relaxante si decongestionante. Pe langa cedarea
durerilor si diminuarea contracturii musculare, se urmareste prin
masaj medical imbunatatirea circulatiei sanguine. Trebuie exclusa
existenta unei rupturi musculare, care constituie o contraindicatie a
masajului pe grupul muscular respectiv. Masajul medical este permis
numai in ruptura fibrilara.
 prin fizioterapie: fizioterapia, prin aplicarea procedeelor sale, curentii
galvanici, terapia cu laser, ultrasunetele, ultravioletele si infrarosiile,
pe langa multiplele sale efecte, au proprietati de calmare a durerilor,
de relaxare musculara. Utile in reducerea durerilor sunt aplicatiile cu
parafina.
 kinetoterapie: aplicarea tratamentului kinetic se efectueaza in functie
de afectiunile bolnavului cauzatoare de durere. In functie de starea
clinica a bolnavului, se stabilesc obiective individualizate. Obiectivele
generale sunt calmarea durerii si a contracturii musculare
Obiectivele activităţilor fizice la persoanele care au meserii statice (la birou)
subiecţilor;
 formarea obişnuinţei de a se corecta atitudinea corporală deficitară.
Mijloacele activităţilor fizice la persoanele care au meserii statice (la birou)

Mijloace pentru relaxarea membrelor inferioare
Membrul inferior este o regiune anatomică aflată în partea inferioară a
trunchiului uman, servind pentru locomoție și este alcătuită din patru segmente:
șold, coapsă, gambă și picior.
96
 Șoldul corespunde articulației coxo-femurale.
 Coapsa este cuprinsă între articulația coxo-femurală și genunchi.
 Gamba este cuprinsă între genunchi și gleznă.
 Piciorul reprezintă porțiunea distală a membrului inferior.
O clasificare împarte muşchii membrului inferior din punct de vedere
topografic în:
1. Muşchi ai bazinului:
 anteriori: iliopsoas
 posteriori:
o gluteu (fesier) mare,mijlociu,mare;
o tensor al fasciei lata;
o piriform;
o obturatori;
o gemeni;
o pătrat femural;
2. Muşchi ai coapsei:
 anteriori (extensori):
o cvadriceps;
o croitor;
 mediali (adductori):
o adductor lung ,scurt
o gracilis;
 posteriori:
o biceps femural;
o semitendinos;
o semimembranos;
97
3. Muşchi ai gambei:
 anteriori:
o tibialul anterior;
o extensor lung al degetelor;
o peronier;
 -posteriori:
o tibialul posterior;
o triceps sural ;
o plantar;
Existența laxității articulare la nivelul genunchiului, presupune tonifierea

cvadricepsului, iar pentru articulația coxo-femurală, tonifierea mușchiului fesier
mijlociu.
Complexe de exerciții
Sărituri cu mingea ținută la nivelul membrelor inferioare, între genunchi: stând
depărtat cu mingea între genunchi luată, trunchiul drept, mâinile pe lângă corp, se
realizează sarituri spre înainte cu desprindere de pe ambele picioare ,mâinile
pendulând din înapoi spre înainte pentru avânt (la realizarea săriturii) (fig. 2.)
Fig. 2
Dribling cu mingea. Stând cu mingea ținută pe partea dorsală a labei
piciorului , trunchiul drept, mâinile pe lângă corp, se realizează dribling cu piciorul
drept.
Genuflexiuni cu dribbling cu o singură mână. Stând cu genunchii flectați ,
trunchiul drept, se realizează genuflexiuni și dribbling de o singură parte.
98
Fig. 3.
Flexia coapsei. stând în decubit dorsal, cu mingea între glezne,trunchiul
drept, se realizează ridicarea(flexia coapsei pe bazin) picioarelor concomitent.
Fig. 4.
Ridicări pe vărfuri din stând. Stând în picioare, picioarele apropiate la
aproximativ 10 cm unul de celălalt, cu genunchii blocați, spatele drept. Ridici lent
călcâiele de pe sol, cât mai sus cu putință rămânând în poziţia superioară 1-2
secunde, apoi cobori călcâiele la fel de lent.
În timp ce stăm pe scaun, încercăm să extindem picioarele, încordându-le
uşor, apoi relaxându-le. Putem repeta exerciţiul de 5 ori. Când încordăm picioarele
sau le întindem, respirăm uşor şi profund, în ritmul mişcărilor efectuate;
Un alt exerciţiu, ideal pentru gambe, poate fi uşr efectuat dacă stăm cu
mâinile sprijinite pe birou, apoi ne ridicăm uşor pe vârfuri, menţinem poziţia timp
de 5 secunde şi coborâm. Repetăm exerciţiul de 4 ori;
Mijloace pentru relaxarea spatelui
Mai multe ore petrecute pe scaun, în faţa calculatorului, înseamnă mai multe
probleme cu spatele, în special dacă dacă persoanele sunt sensibile la astfel de
dureri.
Apleacă-te spre talie, în timp ce iţi împreunezi mâinile în spatele
genunchilor. Încordeză-ţi abdomenul şi încearcă să-ţi ţii spatele drept. Totodată, nu
da drumul mâinilor. Menţine acestă poziţie timp de 6 secunde. Putem încerca acest
99
exerciţiu oricând ne simţim spatele încordat, însă nu înainte de a executa câteva
mişcări de încălzire, pentru a preveni întinderile musculare.
Mijloace pentru tonifierea braţelor
Întinde-ţi braţele (trebuie să fie perfect întinse) şi încordează-le uşor. Ţine, în
acelaşi timp, pumnii strânşi, rotindu-i apoi, pentru a-ti relaxa încheieturile. Nu
grăbi respiraţia! Dacă simţi durere sau presiune în articulaţii, opreşte exerciţiul.
La fel, putem încerca să împreunăm mâinle la spate, în timp ce ţinem spatele
drept. Ridicăm mâinile astfel împreunate la spate cât putem de sus – vom simţi o
uşoară presiune în zona bustului. Cu cât ridicăm mâinile mai sus, cu atât presiunea
va creşte. Nu forţăm, însă dacă devine dureros, ne oprim.
Mijloace pentru eliminarea tensiunii de la nivelul umerilor
Acest exerciţiu îţi relaxează (şi lucrează!) atât umerii, cât şi braţele. Stai
aşezat pe scaun şi pune braţele, perfect întinse, sub birou, ca şi cum ai încerca să îl
ridici. Încordează muşchii abdomenului şi ţine spatele drept. Încearcă să „ridici”
astfel biroul, împingând timp de 6 secunde, apoi relaxează.
De asemenea, poţi încerca sa îţi ridici umerii şi să îi cobori, prin mişcări
scurte, repetate, acest exerciţiu fiind unul special dedicat relaxării acestora. Stai cu
spatele lipit de spătarul scaunului şi ridică umerii, prin mişcări repetate, caşi cum ai
exprima o nedumerire. Execută 7 seturi, a câte 10 ridicări.
Mijloace pentru relaxarea gâtului
Care este primul lucru de care ai nevoie atunci când simţi gâtul şi umerii
încordaţi? Cu siguranţă, de un masaj. Cum acesta rămâne un vis frumos atunci
când ne aflăm în birou, va trebui să recurgem la alte metode pentru a ne relaxa. De
exemplu:
Pune-ţi mâinile împreunate la ceafă, încercâd să-ti împingi capul pe spate, în
acelaşi timp. Mâinile vor opune rezistenţă, în timp ce tu menţii această poziţie timp
de 6 secunde.
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la persoanele
care au meserii statice (la birou)
vârstă, sex şi scopul sau obiectivele urmărite, care pot fi diferite la diverşi subiecţi.
100
Obligatoriu, din când în când, trebuie verificată atitudinea corectă a gâtului,
spatelui, a membrelor inferioare, executând exerciţii compensatorii pentru
musculatura care realizează postura corectă.
Trebuie folosite ca materiale ajutătoare biroul, scaunul de birou, cu ajutorul
cărora să putem alcătui un program de lucru cât mai facil.
Exerciţiile trebuie dozate corespunzător, astfel încât să nu apară unele
accidentări nedorite.
Activităţile motrice adaptate pentru meseriile care implică efort fizic

În cazul de faţă, activităţile motrice trebuiesc adaptate în funcţie de tipul de
efort pe care îl solicită profesia aleasă.
Astfel, meseriile care implică efort fizic şi solicită anumite articulaţii sau
lanţuri musculare trebuiesc privite ca o lecţie de antrenament pentru cei care
profesează.
De aceea, activităţile motrice adaptate pentru tipurile de meserii trebuie să
tină cont, de tipurile de efort, de intensitatea efortului depus la locul de muncă şi să
realizeze o tonifiere generală, relaxând musculatura implicată în munca desfăşurată
la serviciu şi lucrând efectiv grupele musculare care nu au participat în efort.
Obiectivele activităţilor fizice la persoanele care au meserii ce implică efort fizic
subiecţilor;
 formarea obişnuinţei de a se lucra şi musculatura antagonistă care nu este
implicată în efortul de zi cu zi .
Mijloacele activităţilor fizice la persoanele care au meserii ce implică efort fizic
Mijloacele activităţilor fizice la persoanele care au meserii ce implică efort
fizic trebuie realizate în funcţie de tipul de meserie practicată, de tipul de efort
depus, de grupele musculare implicate în efort.
Astfel, pentru meseriile ce implica solicitarea musculaturi spatelui se vor
executa exerciţii pentru intinderea musculaturii spatelui şi scurtarea musculaturii
abdomenului.
101
Pentru meseriile care implică lucrul cu membrele inferioare, se vor executa
exerciţii de streaching pentru musculatura implicată în efortul specific meseriei, iar
pentru musculatura antagonistă se vor executa exerciţii de tonifiere musculară.
Pentru meseriile care implică lucrul cu membrele superioare, se vor executa
Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la persoanele
care au meserii ce implică efort fizic
Activitățile motrice adaptate pentru meseriile militare

Noile transformări ale Armatei României impuse de schimbările radicale
declanşate la acest început de secol vizează dimensiunile principale ale acesteia, în
care resursa umană rămâne prin excelenţă fundamentală.
Din aceste considerente, este impetuos necesar să se conştientizeze că
indiferent de arma şi specialitatea luptătorului, acesta nu va putea supravieţui pe
câmpul de luptă fără a dobândi deprinderi practice de executare a focului cu toate
categoriile de armament, dacă nu îşi va însuşi tehnicile de ripostă imediată în regim
de viteză sau de izolare temporară, toate pe fondul unei pregătiri fizice de excepţie.
Constituind baza de plecare a întregului proces de pregătire pentru luptă,
subsistem al educaţiei fizice şi sportului, educaţia fizică militară este o componentă
a procesului de instruire/învăţământ. Acest proces valorifică ansamblul formelor de
activitate colectivă sau individuală ce se desfăşoară în vederea formării, dezvoltării
şimenţineriicapacităţilor motrice solicitate la pace, în situaţii de criză şi la război,
contribuind la îmbunătăţirea stării de sănătate fizică şi psihică a personalului
armatei.
De-a lungul existenţei umanităţii, conflictele armate au solicitat militarilor
angrenaţi un ansamblu complex de aptitudini fizice şi psihice, cunoştinţe de
specialitate, manifestarea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi aplicativ-
militare dobândite în procesul de instruire şi educare. Toate aceste aptitudini,
102
cunoştinţeşi deprinderi se dobândesc în urma unui proces de instruire orientat
pentru atingerea obiectivelor propuse.
Practicarea educaţiei fizice este o activitate deliberat constituită şidesfăşurată
în principal pentru perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice.
Educaţia fizică este activitatea de interes naţional care, desfăşurată organizat sau
independent, contribuie la realizarea condiţiei fizice şi confortului psihic al celor
care le practică, stabilesc relaţii sociale civilizate şi conduc la obţinerea de rezultate
bune în competiţii de orice nivel. De această activitate constituită ca arie
curriculară distinctă şi materie prevăzută cu ore pentru trunchiul comun şi pentru
curriculumul diferenţiat beneficiază, în special, elevii colegiilor militare liceale.
Educaţia fizică militară este categorie de disciplină obligatorie, prevăzută în
planurile de învăţământ, ce se desfăşoară sistematic şi continuu, pe întreaga
perioadă a procesului de învăţământşi este condusă de personal militar şi civil, cu
pregătire de specialitate.
Condusă pe baze ştiinţificeşi solide, desfăşurată sistematic şi continuu,
educaţia fizică militară reprezintă baza de plecare a întregului proces de pregătire
pentru luptă, pivotul celorlalte componente ale instruirii/educaţiei. Sfera de
cuprindere a acesteia, determinată de amploarea procesului instructiv-educativ,
include multiple activităţi didactice de învăţare, consolidare şiperfecţionare a
deprinderilor şi priceperilor motrice care sunt fundamentale pentru formarea
calităţilor de luptător.
În acelaşi timp, educaţia fizică militară este o activitate instructiv-educativă
construită şidesfăşurată în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi sex, cu
solicitările fizice specifice diferitelor arme şispecialităţi militare sau cu specificul
locului de desfăşurare. Cuprinzând discipline înrudite prin finalităţişi obiective
diferenţiate prin structuri şi metodologii, subsistemul educaţie fizică militară, parte
integrantă a sistemului educaţiei fizice, urmăreşte respectarea următoarelor cerinţe:
- să aibă un caracter prospectiv şi dinamic în concordanţă cu idealul
educaţional, cu tendinţele generale de evoluţie ale societăţiişi ale armatei, în
strânsă legătură cu comanda socială şi militară, cu starea actuală a armatei;
- să asigure prin performanţele superioare vizate o linie ascendentă pentru
tânăra generaţieşi cadrele militare în activitate, performanţa fiind pentru personalul
armatei române scopul iniţialşi final al profesionalizării;
- să fie subordonată concepţiei generale de pregătire pentru luptă, dar şi
principiilor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului pentru
capacitatea fizică a militarilor, în scopul formării luptătorilor moderni, folosind un
conţinut propriu şi un domeniu de activitate specific.
Educaţia fizică militară în instituţiile militare de învăţământ asigură suportul
cantitativ şi calitativ biopsihomotric exprimat prin indici fiziologici de viteză,
îndemânare, rezistenţăşiforţă, la care se adaugă un sistem variat de principii şi
103
deprinderi motrice. Toate acestea, valorificate sistematic, constituie temelia pe care
trebuie să se construiască piramida cunoştinţelor de specialitate ale fiecărui
elev/student din instituţiile militare de învăţământ. Aşadar, educaţia fizică militară
nu înseamnă doar dezvoltarea calităţilor motrice.
Sfera de cuprindere a educaţiei fizice militare, determinată şi de amploarea
procesului instructiv-educativ din armată, include multiple activităţi didactice de
învăţare şi perfecţionare a deprinderilor şi priceperilor motrice utilitar-aplicative şi
sportive, acţiuni de educare a poziţiei corporale, chiar corectarea unor deficienţe
fizice, reprezentând o componentă fundamentală pentru formarea calităţilor de
luptător.
Deprinderile motrice primare: alergarea, săriturile, aruncarea, căţărarea sunt
transformate în deprinderi utilitar-aplicative: de trecere a diferitelor parcursuri cu
obstacole, de ridicare şi transport de greutăţişi materiale specifice, de luptă
apropiată cu armamentul din dotare, de trecere a cursurilor de apă cu echipamentul
militar şi cu arma, sau de trecere a versanţilor. Din multitudinea acestor exerciţii
devin prioritare cele cu structuri asemănătoare cu activităţile motrice ale acţiunilor
de luptă armată generate de diversitatea misiunilor.
Obiectivele educaţiei fizice militare sunt:
- întărirea, menţinerea unei stări optime de sănătate şi creşterea rezistenţei la
influenţele nocive ale factorilor ambientali;
- dezvoltarea fizică armonioasă a tuturor elevilor/studenţilor, cu parametri
morfologici şifuncţionali ce se încadrează în valorile specifice vârstei şi sexului;
- dezvoltarea şi perfecţionarea calităţilor motrice de bază necesare unui
luptător, indiferent de armă sau specialitate militară;
- formarea unui sistem complex de deprinderi şi priceperi motrice,
aplicative, specifice sistemului militar;
- stăpânirea cunoştinţelor şi a tehnicilor de acţionare pentru întreţinerea stării
de sănătate, a armoniei dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice personale;
- formarea obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice şi
sportului în timpul liber, în scop de întreţinere fizică, fortificare, recreere, emulaţie,
corespunzător disponibilităţilorşi intereselor unităţii;
- contribuţia la dezvoltarea calităţilorşi trăsăturilor moral-volitive şi
intelectuale, a simţului estetic şiresponsabilităţilor sociale.
Întărirea şimenţinerea unei stări optime de sănătate şicreşterearezistenţei la
influenţele nocive ale factorilor ambientali se realizează prin:
- efectuarea de exerciţii fizice în mod sistematic, conştientşi continuu,
indiferent de timp şicondiţii meteorologice;
104
- identificarea principalelor caracteristici ale stării de sănătate: frecvenţa
cardiacă şi respiratorie, capacitatea vitală, vigoarea fizică, calitatea somnului,
apetitul, inexistenţa unor suferinţe organice, psihice, articulare sau musculare;
- aplicarea consecventă a regulilor de igienă personală în funcţie de anotimp
şi de locurile de desfăşurare a activităţilor motrice: folosirea unui echipament
specific, adaptat corect condiţiilor în care se desfăşoarăactivităţile fizice şi utilizat
numai la acestea;
- cunoaşterea cauzelor care pot genera accidente în desfăşurareaactivităţilor
de educaţie fizică: suprafeţe de lucru denivelate sau alunecoase, obiecte sau
obstacole dure aflate pe suprafaţa de lucru sau pe marginile acesteia etc.;
- adoptarea unui comportament disciplinat şi respectarea din proprie
iniţiativă a regulilor de evitare a accidentelor.
Principalele caracteristici ale educaţiei fizice militare sunt:
• obligativitatea - este parte integrantă a procesului instructiv-educativ şi
constituie fundamentul motric şi psihic al celorlalte categorii de instrucţie;
• continuitatea şi sistematizarea - au obiective riguros precizate;
• volumul, intensitatea şi complexitatea superioare educaţiei fizice generale
datorate structurilor motrice generate de acţiunile de luptă;
• consumul energetic fizic şi psihic ridicat, uneori la limita adaptabilităţii
organismului uman;
• tonifiant-relaxant - este domeniul care contribuie cu mijloace eficiente la
recuperarea fizică şi la pregătirea psihică pentru luptă a personalului din forţele
terestre.
Activitatea de educaţie fizică militară se organizează şi se desfăşoară în
cadrul instituţiilor militare, conform planurilor şi programelor de pregătire
specifice.
Desfăşurarea activităţii de educaţie fizică militară cuprinde următoarele
forme:
- şedinţa/lecţia de educaţie fizică;
- antrenamentul fizic individual;
- programul de înviorare.
Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse pe linia educaţiei fizice militare este
necesar să se realizeze:
- planificarea şi organizarea unitară a activităţii de către specialişti în
domeniu;
- adaptarea la orarul mediu săptămânal a formelor de organizare şi a timpului
alocat pe categorii de personal;
105
- evaluarea personalului, extragerea unor concluzii asupra nivelului de
antrenament fizic şi stabilirea unor măsuri în consecinţă;
- folosirea materialelor, echipamentelor şi metodelor de instruire
corespunzătoare pentru optimizarea performanţelor fizice şi sportive.
Activitatea de educaţie fizică şi sport cu personalul militar aflat la cursuri de
carieră şi de nivel cu durata de minimum o lună se planifică şi se desfăşoară pe
durata a patru ore de educaţie fizică pe săptămână (nu se planifică vinerea la
prânz).
nivel cu durata mai mică de o lună se planifică şi se desfășoară pe durata a o oră de
educaţie fizică pe săptămână (nu se planifică vinerea la prânz).
formare ofiţeri/subofiţeri/maiştri militari în activitate pe filiera indirectă se
planifică şi se desfăşoară pe durata a o oră de educaţie fizică pe zi (nu se planifică
vinerea la prânz).

Responsabilităţile pe care fiecare dintre noi le are la locul de muncă dau un
sentiment de împlinire şi motivează, însă în acelaşi reprezintă, de multe ori, o sursă
de stres, mai ales când sunt dublate de deadline-uri strânse. Consumul nervos,
statul pe scaun timp îndelungat, aerul închis din încăperea în care se lucrează, toate
îşi pun amprenta asupra organismului, sub forma durerilor de spate, a durerilor
cauzate de poziţia deficitară, a umerilor încordaţi sau chiar a migrenelor.
Obligatoriu, din când în când, trebuie verificată atitudinea corectă a gâtului,
spatelui, a membrelor inferioare, executând exerciţii compensatorii pentru
musculatura care realizează postura corectă.
106
În cazul de faţă, activităţile motrice trebuiesc adaptate în funcţie de tipul de
efort pe care îl solicită profesia aleasă.
Astfel, meseriile care implică efort fizic şi solicită anumite articulaţii sau
lanţuri musculare trebuiesc privite ca o lecţie de antrenament pentru cei care
profesează.
De aceea, activităţile motrice adaptate pentru tipurile de meserii trebuie să
tină cont, de tipurile de efort, de intensitatea efortului depus la locul de muncă şi să
realizeze o tonifiere generală, relaxând musculatura implicată în munca desfăşurată
la serviciu şi lucrând efectiv grupele musculare care nu au participat în efort.
Mijloacele activităţilor fizice la persoanele care au meserii ce implică efort
fizic trebuie realizate în funcţie de tipul de meserie practicată, de tipul de efort
depus, de grupele musculare implicate în efort.
Astfel, pentru meseriile ce implica solicitarea musculaturi spatelui se vor
executa exerciţii pentru intinderea musculaturii spatelui şi scurtarea musculaturii
abdomenului.
Pentru meseriile care implică lucrul cu membrele inferioare, se vor executa
Pentru meseriile care implică lucrul cu membrele superioare, se vor executa
Autoevaluare
 Enumeraţi mijloacele activităţilor fizice adaptate pentru meseriile care nu
implică efort fizic.
107
 Care sunt mijloacele activităţilor fizice adaptate pentru meseriile care nu
implică efort fizic?
 Care sunt mijloacele activităţilor fizice adaptate pentru meseriile care
implică efort fizic?
 Care sunt caracteristicile activităţilor fizice pentru militari?
Tema de control
 Alcătuiţi un program de exerciţii pentru meseria de secretară.
Bibliografie
Bucureşti, 1998;
108
Bibliografie generală
1. BOTA, A., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, MTS, Bucureşti, 1994;
2. CÂRSTEA, GH., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. Universul,
Bucureşti, 1993;
3. CORDUN, M., Kinetologie medicală, Ed. Axa, Bucureşti, 1999;
4. CRĂCIUN, M., Kinetoprofilaxia, Note de curs în format ID, Universitatea din
Bacău, 2002;
5. DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999;
6. EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, Vol I-II, MTS –
ANEFS, Bucureşti, 1994;
7. MARCU, V., Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în Kinetoterapie, Ed.
Universităţii Oradea, Oradea, 1995;
8. MÂRZA, D., Kinetoprofilaxie primară, Ed. Tehnopress, Iaşi, 2005;
9. SBENGHE, T., Kinesiologie, ştiinţa mişcării, Ed. Medicală, Bucureşti, 2002;
10.VINŢANU, N., Educaţia adulţilor, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1998.
109

Curs AMAGVP IFR Sufaru-Marit

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs AMAGVP IFR Sufaru-Marit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI

SPECIALIZAREA EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ

ACTIVITĂŢI MOTRICE ADAPTATE PE GRUPE

Curs pentru studenții IFR

 Abilitatea de înţelegere, asimilare, explicare şi aplicare a conceptelor

 Abilitatea de angajare a indivizilor/ grupurilor/ organizaţiilor/ comunităţilor

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE

Educație fizică și sportivă - IFR

STABILIREA NOTEI FINALE

Teme de control 1(10%)

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL

4. Activităţi motrice la copii. 6 7 2 15

Educație fizică și sportivă - IFR

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE

Activităţile motrice cu caracter formativ-educativ se confruntă cu pericole şi

Motricitatea umană ca expresie calitativă a mişcării

Rezumatul unităţii de studiu

Caracteristici ale principalelor perioade din viaţa omului

Perioada de creştere şi dezvoltare

Factorii care condiţionează creşterea şi dezvoltarea organismului

Fig. III-1. Factori implicați în dezvoltarea copilului

Rolul coordonator al acestor fenomene variate este îndeplinit de sistemele

Criterii şi metode de apreciere a creşterii şi dezvoltării

Indicii antropometrici şi fiziologici

Rezumatul unităţii de studiu

Modulul IV. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi

Unitatea de curs 3. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi

Particularităţi morfologice şi funcţionale ale noului născut

Perioada 7 – 10/11 ani

Rezumatul unităţii de studiu

Modulul V. Principalele caracteristici ale perioadei de creştere şi

Perioada de maturitate şi reproducere

Particularităţile morfologice şi funcţionale ale tânărului

Particularităţile morfologice şi funcţionale ale adultului

Particularităţi morfologice şi funcţionale ale femeii gravide

Rezumatul unităţii de studiu

Modulul VI. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse

Activitatea fizică a copiilor

Activitatea fizică a copilului 0 - 1 an

Activitatea fizică la nou sugar (1 – 12 luni)

Activitatea fizică a copilului între 1-3 ani

Activitatea fizică a copiilor de 3 - 7 ani

Activitatea fizică a copiilor de 7 - 10/11 ani

Activitatea fizică la vârsta adolescenţei (10/11-13/15 ani)

Indicaţii metodice pentru aplicarea programelor de exerciţii fizice la vârsta

Rezumatul unităţii de studiu

Modulul VII. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse

Activitatea fizică a adulţilor şi a vârstnicilor

Activitatea fizică a femeii gravide

Activitatea fizică a femeii lăuze

Activitatea fizică a femeii care alăptează

Activitatea fizică la vârstnici

Rezumatul unităţii de studiu

Modulul VIII. Aplicaţii ale activităţilor motrice adaptate la diverse

Activităţile motrice adaptate pentru meseriile care nu implică efort fizic

Mijloacele activităţilor fizice la persoanele care au meserii statice (la birou)

Existența laxității articulare la nivelul genunchiului, presupune tonifierea

Activităţile motrice adaptate pentru meseriile care implică efort fizic

Activitățile motrice adaptate pentru meseriile militare

Rezumatul unităţii de studiu

S-ar putea să vă placă și