Înainte, în timpul războiului mondial și imediat după

acesta[modificare | modificare sursă]
În perioada interbelică, Zaharia Stancu a trecut de la orientarea gândiristă la socialismul militant.
[12]

În război a avut o atitudine vehement antifascistă, accentuată spre finele conflictului, fapt pentru
care a petrecut un scurt timp de detenție în lagărul de la Târgu-Jiu. A fost acuzat de către unii
critici (Ion Coja) că a manifestat o atitudine antifascistă din oportunism.[13]
În 1945, Zaharia Stancu a publicat Zile de lagăr, în care istorisește momentele petrecute în
lagărul din Târgu-Jiu (1942-1943).[14]
Pentru simpatiile sale de stânga, publicistul a fost internat alături de alții, precum Victor
Eftimiu, Mihai Ralea, Ion-Gheorghe Maurer, Zaharia Boilă. Printre altele, în volum, el a relatat
faptele de glorie care l-au apropiat de mișcarea comunistă. În anii 1930, lăudase activitatea
ministrului de Externe Nicolae Titulescu, promotorul destinderii relațiilor româno-sovietice.[15]
La Lumea Românească, angajase redactori comuniști urmăriți de Siguranță. „Scriam cu pistolul
pe masă și mă mir și astăzi cum nu s-a găsit atunci un nebun să-mi găurească țeasta”, scria
Zaharia Stancu. În detenție, s-a remarcat printr-o grevă a foamei, ce a ținut 10 zile. De
la Maurer a reînvățat atunci cum să mănânce fără să-i fie rău. Meniul trebuia să conțină „zeamă
de lămâie, zeamă de portocale, mai târziu ceai, pe urmă lapte”, fără pâine și carne.

Anii ’50-’60. Conflictul cu Ceaușescu[modificare | modificare sursă]

În 1951, Stancu a publicat volumul Călătorind prin URSS. Note și impresii de drum.[16]
El a scris despre edificii semnificative pentru „mișcarea comunistă internațională”. S-a plimbat pe
sub zidurile Kremlinului, a vizitat Muzeul lui Lenin, Mausoleul lui Lenin, Galeriile Tretiakov,
Biblioteca Lenin, Muzeul Marii Revoluții din Octombrie, strada Gorki, Piața Roșie. Cu „evlavie”, în
numeroase rânduri, Stancu și-a afirmat dragostea „nețărmurită” față de „marea putere sovietică”
și „genialul părinte al popoarelor Iosif Stalin”. Mâna îi tremură când așterne „câteva gânduri” în
cărțile de oaspeți ale instituțiilor vizitate. „Copleșit de emoție” a stat la căpătâiul lui Lenin, care
„doarme somn greu, adânc, după o viață de zbucium și luptă, de trudă și triumf”.
„Ai vrea să trăiești mereu la Moscova, să treci mereu pe lângă zidurile roșii-ruginii ale
Kremlinului, vechi parcă de când lumea, să-ți arunci privirile la sutele de ferestre luminate,
întrebându-te: dincolo de care din ele, la acea oră de noapte, când întunericul atârnă ca un
ciorchine uriaș deasupra orașului, lucrează tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin?”, nota, în alte
pagini, scriitorul.
Stancu a fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, în timpul verificărilor membrilor de partid
(1950). A făcut întruna cereri să fie reprimit. Gheorghiu-Dej și-a dat acordul, însă mai tinerii
membri ai Biroului Politic s-au opus. Cel mai virulent a fost Nicolae Ceaușescu. 
„Primul secretar al Partidului a pus problema literaților într-o ședință a Biroului Politic (BP), în 10
mai 1962. Argumentele lui Gheorghiu-Dejpăreau întemeiate. «Eu cred că este bine să mergem
în întâmpinarea dorinței acelor intelectuali, oameni de știință, oameni de vază, care doresc să fie
membri de partid și să le dea aprobarea însăși conducerea partidului, să fie un act al conducerii
partidului», a zis Gheorghiu-Dej. «Ei să nu fie primiți prin organizațiile de bază». Propunea ca
aspiranții să redacteze cereri individuale, Secretariatul CC să le discute și presa să le publice,
dimpreună cu aprobarea Biroului Politic.” [17]