Franța Medievală

Schimbările produse la sfârșitul Antichității aduc o viziune nouă asupra societății din
Europa, dar și în ce privește conceptul de stat. Formarea statelor barbare contribuie
la dispariția în lumea occidentală a ideii vehiculată până atunci – cea a statului roman
și a republicii (res publica). Noile regate ce se formează au la bază regalitatea și
organizarea militară specifică popoarelor germanice.
Astfel, putem afirma că în epoca medievală statul se constituie ca un ansamblu de
instituții politice, administrative, militare și religioase. Prin intermediul acestor instituții
statul dispune de un anumit teritoriu geografic, pe care îl privește ca pe o simplă
proprietate, cu componentele sale adiacente. În fruntea statului se afla suveranul,
care guverna prin așa-numitul principiu al dreptului divin prin care monarhul nu este
supus unei autorități pământești, ci doar puterii divine.

Regatul francilor
Odată cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus în anul 476, statul de tip
supraregional dispare, în locul său apărând statele de tip fragmentar și anume
statele barbare. Deși statul roman își încetează existența, totuși unele structuri locale
romane vor persista, fiind preluate de noii stăpânitori; putem vorbi astfel de o sinteză,
o îmbinare a concepțiilor organizatorice romane cu cele germanice. Este important
să reținem, însă, că acest nou mod de organizare și funcționare a noilor state
barbare nu a avut un caracter unitar, el realizându-se diferit de la un regat barbar la
altul.
La sfârșitul secolului al V-lea, în regiunea nordică a Galiei, și anume pe teritoriul
Franței și Belgiei de astăzi, erau stabiliți francii.
Sub conducerea lui Clovis (481-511), francii vor întreprinde în 486 o campanie de
cucerire a unor teritorii din Galia, care erau stăpânite de Syagrius, un fost general
roman. Istoria păstrează o anumită discuție între cei doi lideri, generalul roman
dezaprobând tinerețea și năzuințele lui Clovis se pare că ar fi afirmat atunci: „Ha!
Francii, conduși de un copil, au venit să-i înfrunte pe romani, stăpânii lumii!”. Replica
lui Clovis ar fi fost: „Da, un copil, dar copilul ăsta îți va veni de hac!” Obținând victoria
asupra lui Syagrius, Clovis s-a proclamat rege al francilor, extinzându-și stăpânirea
pe tot teritoriul de la nord de fluviul Loara.
Urmează o perioadă în care Clovis se străduiește să își consolideze regatul. Acesta
avea să fie pus în pericol de triburile germanice alemane. Triburile alemanilor au
invadat Galia și i-au înfrânt pe franci, regatul lui Clovis fiind pe punctul de a se
destrăma. A urmat însă celebra bătălie de la Tolbiac, pe care Clovis a câștigat-o
după ce se spune că ar fi făcut un jurământ cum că renunță la păgânism și trece la
creștinism. Cert este că după această bătălie, Clovis chiar s-a creștinat. Până la acel
moment poporul franc venera zeii din panteonul nordic, iar Clovis se considera
descendent al zeului Wotan/Odin, zeul suprem din această mitologie. Astfel, francii
vor fi primul popor germanic creștinat și inițiatorii unificării acestui spațiu geografic.
Învingându-i rând pe rând pe vizigoţi, ostrogoţi, alemani, gasconi, burgunzi, bretoni,
granițele regatului franc se vor extinde atât spre est, cât și spre vest, ajungând să
ocupe regiunea Franței de astăzi, o parte însemnată din Germania și nord-estul
Spaniei.
La moartea lui Clovis în anul 511, regatul franc se împarte între fiii acestuia:
Theudoric, Childebert, Chlodomer și Chlothar. Se vor crea astfel noi unități politice,
regatele din Reims (Theuderic), Orléans (Chlodomer), Paris (Childebert) și Soissons
(Chlothar).
Puterea efectivă va ajunge în mâinile majordomilor palatului. Dintre acești majordomi
se remarcă nume precum Pepin de Herstal care a reușit să reunească posesiunile
împărțite ale regatului lui Clovis. Pepin de Herstal a fost tatăl lui Carol Martel, cel care
a salvat Europa de islamizare, prin învingerea arabilor în bătălia de la Poitiers în anul
732. Perioada aceasta de scindări și frământări a ținut până la încetarea dinastiei
merovingiene, în anul 751.
În 751, Pepin cel Scurt îl va destitui pe ultimul rege merovigian, proclamându-se el
rege al francilor. Întrucât Pepin cel Scurt era un monarh nelegitim, el nu putea fi în
mod normal uns ca rege de către papă. În consecință, în schimbul ungerii ca rege,
Pepin îi va oferi papei Bonifaciu un teritoriu, pe care se va constitui statul papal.

Imperiul Carolingian
Urmașul lui Pepin cel Scurt va fi Carol cel Mare (768-814), sub domnia căruia regatul
franc se va reunifica și extinde teritorial.
Primele acțiuni ale noului conducător s-au îndreptat spre sudul Galiei romane, mai
precis spre Aquitania, pe care o va câștiga. La cererea papei Hadrian I, Carol cel
Mare va interveni în Italia, pe care o va prelua de la longobarzi. În 773, armata francă
trece Alpii, asediind capitala Pavia, până la capitularea acesteia, în iunie 774. După
această victorie, Carol cel Mare își va lua titlul de rege al francilor și al longobarzilor.
Una dintre cele mai solicitante bătălii, atât ca durată, cât și din punct de vedere al
sacrificiilor umane și materiale, a constituit-o bătălia cu saxonii.
Prima expediție francă a avut loc în anul 772 și s-a finalizat cu distrugerea unui
sanctuar religios al saxonilor. Deși saxonii au cerut în repetate rânduri pacea, au
acceptat activitatea misionarilor creștini și botezul, revoltele continuau.
Expedițiile succesive ale lui Carol vor duce, în anul 785, la jurământul de supunere al
căpeteniei saxone Widukind. Carol va emite o lege capitulară prin care va interzice
saxonilor să-și mai practice religia și îi va forța să accepte evanghelizarea. În acest
context, întrucât saxonii au continuat să se revolte în fața măsurilor aspre, vor fi
integrați în imperiul carolingian abia în anul 797.
Hanatul avarilor din Pannonia va fi supus, iar triburile slave şi germanice dintre Rin,
Oder şi Marea Nordului sunt învinse și ele. De asemenea, este cucerit nordul Spaniei
de la arabi.
Prin cuceririle sale, Carol cel Mare nu va extinde doar granițele statului franc, ci va
contribui într-o măsură similară la răspândirea creștinismului. Astfel, la data de 25
decembrie a anului 800, Carol cel Mare va fi încoronat „împărat roman” de către
papă. Însă acest nou imperiu – Imperiul carolingian – nu era nici pe departe similar
Imperiului Roman din Antichitate, având în stăpânire doar Galia și o parte a Italiei.
Încoronarea lui Carol cel Mare nu va fi primită însă cu brațele deschise de către
Nikephoros, împăratul Bizanțului, căci acesta se considera pe sine adevăratul
moștenitor al Romei. Abia Mihail I, ginerele lui Nikephoros, îl va recunoaște pe Carol
cel Mare drept „basileus”.
Reședința regală este stabilită la Aachen (Aix-la-Chapelle, în vestul Germaniei de
astăzi, pe valea Rinului). Astfel, statul carolingian era un amestec etnic care tindea
spre ideea de universalism roman. Carol cel Mare se va strădui să integreze
teritoriile cucerite și să găsească soluții eficiente pentru o bună guvernare.
Conducerea centrală era exercitată de monarh, sprijinit de palatini (consilierii
monarhului), iar cea locală era apanajul conților și episcopilor. Puterea centrală
verifica eficacitatea și corectitudinea puterii locale prin anumiți funcționari-mesageri,
numiți „missi dominici”. Statul carolingian era bazat pe alianța cu Biserica.
În ce privește organizarea militară, în timpul lui Carol s-a introdus un sistem de
chemare la oaste în timpul războiului al tuturor oamenilor liberi. Cei care nu doreau
să se înroleze, puteau plăti compensator o anumită sumă de bani. Infanteria armatei
france lupta cu arme precum lănci, săbii cu două tăișuri ori săbii scurte sau topoare;
pe cap infanteriștii purtau o cască conică și se apărau cu un scut confecționat din
lemn, purtând și un pieptar din piei de animale acoperit cu plăci metalice. Cavaleria
începea să dețină un rol tot mai important în cadrul armatei france. După războaie,
luptătorii erau recompensați cu domenii funciare.
Renașterea carolingiană
Domnia lui Carol cel Mare a adus, pe lângă importantele sale realizări în plan
politico-militar, o mare contribuție la cultura și educația vremii, motiv pentru care
mișcarea culturală ce va avea loc în această perioadă se va numi „Renașterea
carolingiană”.
Astfel, Carol va sprijini dezvoltarea școlilor, chemând numeroși învățați ai vremii la
curtea sa. De asemenea, va sprijini mănăstirile acordându-le danii funciare din
teritoriile cucerite și va construi noi biserici. Nu în ultimul rând, va îmbunătăți sistemul
juridic. Monarhul era legislatorul suprem, însă se supunea legilor existente și voinței
poporului. Poporul îi datora monarhului fidelitate. În anul 786 Carol va impune chiar
un jurământ de fidelitate, pe care nobilimea trebuia să i-l adreseze, iar câțiva ani mai
târziu va iniția o reformă monetară.
La Aachen, în complexul ridicat la palatul său, va funcționa celebra Academie
Palatină, punctul de iradiere al amintitei renașteri carolingiene. Liantul coeziunii
imperiului carolingian putem spune că l-a constituit Biserica, renașterea carolingiană
fiind de factură creștină și latină, bazându-se pe dezvoltarea studiilor teologice, a
literaturii didactice și hagiografice (care povestea viețile sfinților).
Se remarcă în această perioadă, în centrele mănăstirești, impunerea unui nou tip de
scriere în stilul minuscul, numit „minuscula carolingiană”, care se va propaga încet-
încet în întreaga lume occidentală. În aceste mănăstiri, călugării-copiști transpuneau
operele antice latine spre a le transmite posterității.
Concomitent cu renașterea învățământului se remarcă și o renaștere a artelor, cu
predilecție a arhitecturii și sculpturii, care păstrează elementele tradiționale romane,
peste care se suprapun influențe germanice, bizantine sau arabe.
La moartea lui Carol cel Mare, în 814, imperiul carolingian trece printr-o perioadă de
criză. Moștenitorul tronului va fi fiul său, Ludovic cel Pios (814-840). Ludovic se va
confrunta pe de o parte cu presiunile exercitate de bretoni și vikingi, iar pe de altă
parte cu amenințările propriilor săi fii. În anul 843, prin Tratatul de la Verdun, Imperiul
Carolingian va fi împărțit între cei trei fii ai lui Ludovic cel Pios. Carol cel Pleșuv va
moșteni regatul apusean (Franța), Ludovic Germanicul regatul răsăritean
(Germania), iar Lothar va prelua partea centrală (Italia). Lothar va fi cel care va primi
și titlul imperial.

Dinastia Capețiană
Scindarea Imperiului carolingian va avea și un alt efect, și anume acela că va
precipita apariţia feudalităţii. Suveranii carolingieni au dus o politică de încurajare a
dezvoltării relaţiilor de supunere şi de protecţie, însă, cu toate acestea, autoritatea
regală nu va fi întărită, ci va scădea progresiv.
Se remarcă o creștere semnificativă a autorității aristocrației, în raport cu monarhia.
Vor apărea astfel principatele teritoriale, care vor depinde doar teoretic de autoritatea
centrală. În evoluția statului medieval această etapă poartă numele de monarhie
feudală sau monarhie seniorială.
Modelul clasic al evoluției acestui tip de monarhie feudală îl oferă Franța. În anul 987,
marii vasali îl aleg pe Hugo Capet în fruntea regatului francez. Hugo Capet va
instaura dinastia capețiană, care va dăinui ca un sistem bine conturat între anii 987-
1328.
Domeniul său regal cuprindea orașele Paris și Orléans, veniturile acestui domeniu
fiind modeste în comparație cu ale marilor săi vasali. Resursele regale sunt feudale
și nu publice. Instituția prin intermediul căreia era condus regatul era „Curia Regis” -
curtea regelui.
Capețienii își vor consolida pozițiile în ceea ce privește raportul cu marii vasali prin
impunerea succesiunii ereditare, respectiv prin moștenirea tronului din tată în fiu.
Regalitatea întreprinde o serie de acte pentru recunoașterea caracterului său sacru.
Astfel, cu implicarea Bisericii, regele este uns cu mir în cadrul ceremoniei de
încoronare, fiind desemnat „alesul lui Dumnezeu”. Puterea regală este proclamată ca
fiind de origine divină și definită prin simbolurile utilizate: coroana, sceptrul, mantaua
de hermină etc.
Monarhii vor acţiona necontenit pentru stoparea anarhiei feudale și pentru protejarea
bisericii. În secolul al XII-lea, se remarcă tendința centralizării politice a statului
francez, prin reprimarea în mod sistematic a oricărei opoziții feudale împotriva
autorității regale, prin domniile lui Ludovic al VI-lea cel Gros și Ludovic al VII-lea.
Astfel, monarhia creează instituții prin care contribuie la renașterea noțiunii de stat și
reușește să își impună autoritatea asupra marilor vasali.

Centralizarea statală
Odată cu domnia fiului lui Ludovic al VII-lea, Filip al-II-lea August (1180-1223), se
deschide o noua etapă a monarhiei franceze.
În 1181, Filip al II-lea va începe un război împotriva lui Filip de Alsacia, contele
Flandrei, pe care de altfel îl va și câștiga. De asemenea, va porni un război împotriva
regelui Angliei, Henric al II-lea. Cum după doi ani de lupte nu a reușit să-l învingă,
Filip se va alia cu fiii lui Henric al II-lea, Richard și Ioan, împotriva acestuia. Moartea
lui Henric al II-lea și căderea Ierusalimului în mâinile sultanului Saladin vor amâna
pentru un timp acest conflict. Între anii 1189-1192 Franța, Anglia și Sfântul Imperiul
Roman își unesc forțele contra lui Saladin în cadrul Cruciadei a III-a.
Filip al II-lea semnează cu Ioan Fără de Țară, rege al Angliei și duce de Normandia,
Tratatul de la Goulet. În 1214, are loc confruntarea dintre cei doi de la Bouvines,
finalizată cu victoria lui Filip și năruirea speranțelor lui Ioan Fără de Țară de a mai
recupera Normandia de la francezi. Astfel, la moartea lui Filip, domeniul regal își
triplase suprafața și comitatul Flandrei intrase sub tutela sa.
După domnia lui Filip al II-lea, urmează domnia fiului său, Ludovic al VIII-lea. Domnia
sa continuă linia urmată de tatăl său, și anume lupta cu Casa de Plantagenet,
dinastia domnitoare a Angliei. El preia astfel Poitou și Saintonge, apoi Avignon și
Languedoc.
La moartea sa, tronul îi revine fiului său, Ludovic al IX-lea cel Sfânt. De numele lui
Ludovic al IX-lea este legată înăbușirea Cruciadei Albigensiene (1229) și participarea
la cruciadele nereușite din 1248 (Cruciada a VII-a) și din 1270 (Cruciada a VIII-a). De
asemenea, este cunoscut pentru acțiunile sale de milostenie. Meritul său este acela
de a fi unificat din punct de vedere administrativ și legislativ cuceririle predecesorilor
săi. Regele Franței deținea titulatura de „primus inter pares” (primul între egali) în
raport cu regii și conducătorii de pe continentul european. În timpul domniei sale,
Franța atinge un apogeu al dezvoltării sale politice, economice și cultural-artistice. În
timpul său, arta și arhitectura gotică înregistrează o serie de inovații și se propagă în
restul Europei, maeștrii parizieni devenind renumiți. Sorbona devine centru al
intelectualității europene.
Fiul său, Filip al III-lea a adăugat domeniului regal francez ținutul Champagne, prin
căsătoria fiului său, Filip cu moștenitoarea acestui domeniu. Odată cu domnia lui Filip
al IV-lea cel Frumos (1285-1314) are loc desăvârșirea unificării și centralizării
statului. El creează astfel consiliul regal, adunările reprezentanților și secțiile juridice
și financiare. Filip al IV-lea își extinde influența și asupra papalității, pe care o mută
cu forța de la Roma la Avignon. Regele se proclamă „împărat în regatul său”,
nerecunoscând autoritatea spirituală a papalității. În anul 1302, ia naștere instituția
Stărilor Generale, însă regele păstrează controlul absolut asupra statului.
Războiul de 100 de ani
Progresul centralizării statale al Franței este umbrit de izbucnirea a ceea ce s-a
păstrat în istorie sub numele de Războiul de 100 de ani (1337-1453), desfășurat între
vechile rivale Franța și Anglia.
La moartea lui Filip al IV-lea cel Frumos, tronul Franței le revine, pentru scurt timp,
următorilor regi: Ludovic al X-lea, Ioan I supranumit Postumul, Filip al V-lea și Carol
al IV-lea cel Drept, ultimul reprezentant al dinastiei capețiene.
Astfel, în 1328 tronul Franței este ocupat de Filip al VI-lea de Valois (1328-1350),
supranumit Norocosul. Venirea sa la tron a coincis cu izbucnirea Marii Ciume și cu
declanșarea conflictului cu englezii, datorită pretențiilor la tron emise de regele
Angliei, Eduard al III-lea. Eduard al III-lea era nepot de fiică a lui Filip al IV-lea și
contesta urcarea la tron a lui Filip al VI-lea. Filip al VI-lea invoca însă Legea Salică,
potrivit căreia accesul la tron nu era permis descendenților de pe linia femeiască. Pe
lângă acest motiv, un alt punct sensibil era cel al Flandrei, care deși se afla în
posesia Franței, era dependentă din punct de vedere economic de Anglia.
În anul 1340, francezii au fost învinși în bătălia navală de la Sluys, apoi se succed
victoriile engleze de la Crecy în 1349 și Poitiers în 1359, când regele Franței Ioan al
II-lea cel Bun este luat prizonier. Înfrângerile și toate neajunsurile războiului
declanșează un val de revolte în Franța. Pe fondul nemulțumirii generale a
locuitorilor francezi, datorită creșterii impozitelor, a sporirii obligațiilor de muncă, și nu
în ultimul rând a jafurilor soldaților englezi, izbucnește în 1358 mișcarea socială
cunoscută sub numele de Jacqueria. În Paris, magistratul negustorilor - Etienne
Marcel - încearcă să impună asupra regalității controlul Statelor Generale.
Domnia lui Carol al V-lea cel Înțelept reușește să redreseze temporar situația
existentă printr-o serie de măsuri în domeniul fiscal și în cel militar. Astfel, el a
întreprins o serie de strategii prin care a urmărit anihilarea englezilor: a pus un
accent deosebit pe pregătirea militară și a dezvoltat sistemul de fortificații. A reușit în
acest mod să recupereze mare parte din teritoriile pierdute în favoarea englezilor,
încât la finele domniei sale în posesia englezilor se mai găseau doar orașele
Bordeaux, Calais și Bayonne. Urmașul său, Carol al VI-lea supranumit Nebunul, va
aduce Franța în pragul dezastrului.
Profitând de războiul civil, Henric al V-lea al Angliei își instalează tabăra în podișul de
la Sainte-Andresse, obținând victoria de la Azincourt, în 1415. Această victorie îi
aduce regelui englez ceea ce râvnea – coroana Franței. Englezii vor ocupa o mare
parte a Franței și vor încheia în 1420 Tratatul de la Troyes, prin care se deschidea
succesiunea englezilor la tronul Franței.
Acum este momentul în care se declanșează resurecţia naţională franceză prin
acţiunea Ioanei d'Arc, „Fecioara din Orléans”. În 1429, datorită profețiilor și vitejiei ei,
englezii ridică asediul asupra orașului Orléans. Carol al VII-lea Victoriosul se
încoronează rege la Reims și va reuși până în anul 1453 să elibereze în întregime
teritoriile ocupate de englezi, alungându-i din Franța.
Victoria Franței în Războiul de 100 de ani, va fi urmată de reconstrucția și
centralizarea statului francez. Carol al VII-lea și Ludovic al XI-lea vor desăvârși în
acest sens unitatea teritorială și vor realiza unificarea administrativă. Carol al VII-lea
are meritul de a fi restaurat administraţia regală și justiţia, reintroducând tribunalele
regale în provincii; totodată, el a încercat să își manifeste influența asupra papalității
și să controleze activitatea bisericii. Fiul său, Ludovic al XI-lea cel Prudent va
continua politica tatălui său, contribuind la unitatea și stabilitatea țării. El va realipi
Franței Burgundia și Bretania și va impune un sistem unitar de taxe și impozite, astfel
încât Franța ajunge la acest moment statul cu cea mai bună organizare din lumea
occidentală.