Împărțită în 4 părți, cu un total de 34 de capitole, acțiunea

romanului poartă cititorii într-un vârtej de călătorii pe mare, ce

durează 3 ani. Traseul stabilit de căpitanul Speranței, Anton
Lupan, se dovedește a fi plin de capcane, amăgiri, regăsiri și
lupte, dar nimic nu poate rupe ritmul, nimeni nu poate anihila
voința de fier căpitanului, care se transmite doar din priviri
întregului echipaj. Scopul lui Anton Lupan este de-a face o
călătorie tocmai la capătul lumii, în Țara de Foc, pentru a
investiga o bucățică de pământ rămasă ca o pată albă pe harta
lumii. Puțini s-au încumetat să navigheze până acolo și să
exploreze acel ținut, iar cei care au avut totuși curajul, au
dispărut fără urmă. Călătoria aceasta o pregătise căpitanul alături
de prietenul său, Pierre Vaillant, al cărui tată murise în acel
ținut, în încercarea de a descoperi ceea ce rămăsese ascuns
ochilor lumii. Dar în timp ce Anton Lupan muncește pe tărâm
turcesc pentru a strânge o parte din banii necesari călătoriei,
Pierre este atacat de pirați și dispare în negura vremii, fiind
considerat mort o bună bucată de timp.

Strivit de durere, căpitanul nostru încearcă să afle cât mai multe

despre naufragiul prietenului său, iar eforturile îi sunt răsplătite,
speranța îi răsare din nou în suflet: Pierre Vaillant trăiește! Așa
că nu doar explorarea unui ținut necunoscut este ținta
echipajului de pe goeleta Speranța, ci, mai ales, regăsirea
prietenului de mult pierdut. Nici iadul nu-i prea în adâncuri, nici
cerul nu-i prea departe, când mergi să-ți scapi prietenul de la
pieire. Nici cremenea nu e prea tare, dacă trebuie să-ți sapi
drum prin ea, să ajungi la dânsul, nici apele prea adânci, dacă
îți țin calea, nici flacăra focului nu-i mistuitoare – nimic nu
poate, nu trebuie să-ți stăvilească drumul…
Umbra lui Pierre influențează extraordinar de mult viața
echipajului, deși acesta nu apare propriu-zis de-a lungul
călătoriei. Acesta este unul din meritele speciale ale autorului:
nu doar personajele care își duc necazurile și visele pe goeletă
sunt extraordinar de bine conturate, ci și acest Pierre Vaillant, pe
care ajungem să-l iubim doar din poveștile lui Anton Lupan.
Salturile în timp sunt folosite de mai multe ori în roman, cu
scopul de a rupe firul acțiunii, fie că-i vorba de amintirile
căpitanului ori de jurnalul lui moș Leon. Într-o căutare a
prietenului pierdut, Anton Lupan reușește să găsească camarazi
și locuri noi, dar și o primă dragoste, la fel de frumoasă ca
răsăritul privit de pe platoul unui munte.

Bineînțeles, există și personaje negative, scârnăvii infecte care

atacă pe la spate sau dușmani aprigi care își arată intențiile și
amenință de-ți îngheață sângele în vine. Dar să nu credeți că
unita echipă de pe Speranța se lasă vreodată speriată de inamicii
săi, din contră, luptă cu toate mijloacele și reușește mereu să
câștige, doar nu degeaba îl are căpitan pe Lupan. Nici măcar
natura, în încercările-i egoiste de-a scufunda goeleta, nu reușește
să frângă echipa ce pare indestructibilă, care acționează ca un
singur corp, cu un singur gând, acela al Speranței. Incredibila
forță morală a personajelor mi-a plăcut cel mai mult în tot
romanul, sunt oameni și-s predispuși erorilor, au defectele lor și
bagajul lor de păcate, dar au atâta onestitate în suflet, sunt atât
de solidari unii față de ceilalți, și-ar da până și viața pentru
camarazii lor, iar asta este cea mai importantă lecție: cartea
prieteniei trebuie mereu respectată, căci prietenii sunt familia pe
care ți-o alegi tu și care te va urma și la capătul lumii, dacă tu le-
o vei cere.
Ceea ce se poate observa cu ochiul liber este că, la final, nu doar
cel care a lecturat rămâne cu multe amintiri și lucruri învățate, ci
și personajele, de la un capăt la altul. Toate pânzele sus nu este
doar un roman de aventuri, ci are și unele caracteristici specifice
romanului de dragoste, polițist sau psihologic. Iar complexitatea
poveștii nu se oprește aici, pentru că avem în față un veritabil
bildungsroman, care urmărește evoluția lui Mihu, copil la
îmbarcare, devenit bărbat la sfârșitul expediției. Nu trebuie
ignorați nici ceilalți membri, care învață și evoluează fiecare
conform propriului ritm. Dacă Anton Lupan, Gherasim
(cârmaciul), Adnana și Ismail (bucătarul) au deja experiență ca
marinari, Ieremia, Haralamb, Busuioc și Mihu sunt începători,
dar toți încearcă din răsputeri să facă față condițiilor aprige,
răzbunărilor naturii sau cerințelor marinărești.
Căpitanul învață cum să-și conducă și să-și țină oamenii uniți,
cum se simte dragostea în pieptul său de marinar și descoperă că
trebuie să-și urmeze mereu instinctul, Gherasim, poate cel mai
experimentat, află că și un căpitan poate să fie iubit și respectat
de echipaj, atunci când știe cum să-l trateze, Adnana prinde
gustul libertății, al dragostei și le arată bărbaților că și o femeie
poate să țină cârma în mână sau să facă de veghe, iar Ismail
învață să-și mai tempereze spiritul aiurit și să judece cu mai
multă atenție consecințele ce ar putea decurge dintr-o gafă. De
cealaltă parte, Ieremia descoperă loialitatea, Haralamb își
descoperă adevărata vocație și simte chemarea mării, lui
Busuioc i se închide într-un final rana ce-l alungase din mijlocul
oamenilor atunci când își dă seama că banul e azi în palmă,
mâine pe fundul mării, pe când natura va fi mereu acolo să-l
aline – pentru el și iadul ar fi fost frumos, dacă ar fi avut
copaci – , iar Mihu se transformă din copilul neștiutor, dar plin
de elan, într-un bărbat puternic și inteligent, capabil să conducă
o navă din postul de secund. Până și câinele, Negrilă, își află
locul în echipaj și se achită de rol cu elanul stăpânului său,
conștient de importanța ochilor săi vigilenți și a simțurilor sale
fine.
Dar ceea ce este comun personajelor și cititorilor: și unii și alții
învață că solidaritatea salvează suflete și că nu trebuie să te dai
niciodată bătut atunci când e vorba de a-ți atinge visul cu mâna,
trebuie să continui mereu, pentru a fi împăcat cu tine și cu viața
ta. Sunt atâtea lucruri pe care le-am aflat de-a lungul celor 800 și
ceva de pagini, am urmărit atâtea procese evolutive încât nu pot
decât să mă declar încântată de acest roman! Următorul pas este
să caut filmul, despre care-am auzit că se ridică la nivelul cărții,
ceea ce nu se întâmplă atât de des. Vă recomand cu căldură
această poveste și sper să o citiți cu spor, cu toate pânzele sus!