FENOMENE FIZICE

Fenomenul fizic este transformarea de stare și formă a corpurilor,

fără schimbarea compoziției substanțelor din care provin.
Substanțele se află în diferite stări fizice (solidă, lichidă, gazoasă),
numite stări de agregare.
Fenomenele fizice pot fi: fenomene mecanice, fenomenele legate de
mișcarea corpurilor sau a sistemelor fizice,fenomene legate de
interacțiunea dintre corpuri. Fenomene termice, fenomene ce
caracterizează starea de încălzire, starea de agregare a unui sistem
fizic și procesele care duc la modificarea acestor stări. Fenomene
magnetice, fenomene produse de magneți, electromagneți și anumite
corpuri cerești, cum este Pământul. Fenome optice, fenomene
specifice luminii. Fenomene electrice, fenomene referitoare la
proprietatea de electrizare a corpurilor și fenomene specifice
curentului electric ce parcurge circuitele electrice.
Trecerea unei substanțe din stare solidă în stare lichidă se
numește topire. Fenomenul invers se numește solidificare.
Substanțele solide sunt alcătuite din particule strâns unite între ele.
Unele corpuri solide se topesc prin încălzire, trecând în stare lichidă;
spațiile dintre particulele componente se măresc, iar forțele de atracție
dintre particule devin mai mici.
Un corp în stare lichidă se vaporizează prin încălzire, trecând în stare
gazoasă. Între particule acționează forțe de atracție foarte mici.
Obiectul fizicii, fenomene fizice, mărimi fizice .

Cuvântul fizică provine din grecescul ,,pyhis" care înseamna natură.

Fizica= știința fundamentală a naturii care studiază formele de
existență ale materiei și mișcările ei . Prin materie se înțelege
realitatea obiectiva care există în mod independent de conștiința
umană și este reflectată adecvat de aceasta . Atributul fundamental al
materiei, modul său de existență, este mișcarea. Prin mișcare se
înțelege orice schimbare sau proces: deplasare mecanică în spațiu,
reacție chimică, radiație electromagnetică, proces biologic, gândire.
Scopul fizicii este de a descrie, explica și prevedea fenomenele
 naturii, pentru a le putea stăpâni și folosi. Descoperirile și realizările
fizicii stau la baza dezvoltării tehnicii. Fizica stabilește legi pe baza
observațiilor și a experimentelor științifice. Legea – exprimă legătura
necesară și esențială între fenomene, legătura între cauză și efect,
care condiționează o dezvoltare determinată a fenomenelor.
Observația este studiul fenomenului în condițiile sale naturale de
desfășurare . Conform acestui principiu orice fenomen fizic are o
determinare cauzală bine definită. Dezvoltarea fizicii duce la
elaborarea conceptului general de materie (ca substanță sau câmp),
ca realitate obiectivă și obiect al cunoașterii fizice. Materia este infinită
și inepuizabilă în proprietățile sale, în formele sale de organizare și
manifestare. Obiectele și fenomenele din natură se găsesc în
nesfârșite interconexiuni și interdependențe. De aceea, în studiul
fenomenelor naturii suntem totdeauna nevoiți să simplificăm, să
„schematizăm” procesele studiate, să creăm „modele” teoretice ale
obiectelor și fenomenelor. Fără schematizarea fenomenelor studiate,
fizica n-ar putea folosi aportul matematic, n-ar avea o teorie, n-ar
putea conferi experienței un scop determinat. Un model corect trebuie
să ia în considerare particularitățile principale ale fenomenului
(obiectului, procesului) studiat în problema pusă, lăsând la o parte
trăsăturile secundare, neesențiale, necaracteristice. Numai astfel se
pot stabili legile și relațiile cantitative. Arta fizicianului este de a ști ce
să păstreze și ce să neglijeze în problema propusă.
Mărimi fizice

Articol principal: Mărime fizică.

Mărimile fizice sunt categorii fizice care servesc la studiul cantitativ al
fenomenelor fizice. Ele reflectă acele proprietăți ale realității obiective
ce pot fi cercetate cu ajutorul metodelor fizice. A măsura o mărime
fizică , înseamnă a compara mărimea respectivă cu o altă mărime de
aceeași natură, luată convențional ca unitate de măsură . Rezultatul
măsurătorii reprezintă valoarea mărimii măsurate astfel încât: Dacă
pentru aceeași mărime folosim mai multe unități de măsură și diferite,
atunci este valabilă următoarea relație: De unde rezultă: Relațiile ne
arată că raportul valorilor unei mărimi fizice, obținute în urma folosirii a
două unități de măsură, este egal cu inversul raportului celor două
unități. Orice măsurare fizică este întotdeauna un proces de
interacțiune între obiectul măsurat și dispozitivul (aparatul) de măsură,
proces care modifică și starea obiectului măsurat (pentru
microparticule această perturbare este principial inevitabilă). Mărimile
fizice se pot clasifica după diferite criterii:
A. După natura mărimilor fizice:
– mărimi scalare, caracterizate numai prin valoare numerică;
– - mărimi vectoriale, caracterizate prin direcție, sens, modul și
punct de aplicație;
– - mărimi tensoriale, caracterizate printr-o serie de legi de
transformare, la trecerea de la un sistem de coordonate la altul.
Fiecare dintre aceste mărimi au asociate un anumit procedeu de
calcul, un aparat matematic corespunzător, respectiv: calcul numeric,
calcul vectorial, calcul tensorial.
 Mărimile fizice se împart în fundamentale și derivate. Mărimile
fundamentale în Sistemul International sunt următoarele: lungimea,
masa, timpul, intensitatea curentului electric, temperatura
termodinamica, intensitatea luminoasa. Mărimile derivate se pot
reduce la mărimile fundamentale pe baza operațiilor de definiție.
Sistemul internațional de unități

Articol principal: Sistemul internațional de unități.

Unitățile fundamentale în Sistemul International sunt următoarele:
Metrul (m): Lungimea
Kilogramul (kg): Masa
Secunda (s): Durata
Amperul (A): Intensitatea curentului electric
Kelvinul (K): Fracțiunea
Candela (cd): Intensitatea luminoasă
Molul (mol): Cantitatea de substanta

Mărimile și unitățile derivate

Mărimile și unitățile derivate se pot exprima în funcție de mărimile și

unitățile fundamentale prin intermediul formulelor de definiție.
Expresiile care stabilesc dependenta dintre aceste mărimi, se numesc
formule dimensionale ale mărimilor derivate.
 De exemplu, din formula de definiție a vitezei: v = s/t, se obține
formula dimensionala a vitezei: [v] = LT-1. Similar, din formula de
definiție a accelerației, a = v/t, rezulta formula dimensionala [v] = LT-2.
Formulele dimensionale permit verificarea relațiilor dintre mărimile
fizice pe baza criteriului de omogenitate. Aceasta condiție impune
uneori dimensiunile coeficienților din formulele care exprima legile
fizice. De exemplu, dimensiunile constantei atracției universale sunt
determinate din legea atracției universale, pe baza criteriului de
omogenitate, astfel: F = m1·m2/r2, adica G = F·r2/ m1·m2, cu
dimensiunile [G] = M-1L3T-2. Metodele clasice de studiu în fizica sunt
observația, experimentul și modelarea, în cadrul acestora
dezvoltându-se pana în prezent o mare varietate de tehnici moderne
de cercetare (ex: rezonanta magnetica și nucleara, analiza termica
diferențială, simularea Monte-Carlo, etc.). Prin metoda observației
fenomenele fizice sunt studiate în desfășurarea lor naturala, fără
intervenția explicită a cercetătorului. Niels Bohr (1885-1962), unul
dintre fondatorii mecanicii cuantice, sublinia importanța observației
afirmând că „nici un fenomen fizic nu poate fi definit ca atare dacă nu
este observabil”. Probabil unul dintre cele mai simple și mai banale
exemple de observație în fizică este cel care sta la baza descoperirii
de către Isaac Newton (1643-1727) a legii gravitației: observând ca un
mar care, cade pe Pământ în timp ce Luna nu cade, Newton a
concluzionat Pământul atrage corpurile cu o forța direct proporționala
cu masa acestora. Nu toate fenomenele fizice sunt însa direct
observabile. Pentru a spori acuratețea, calitatea și utilitatea metodei,
cercetătorii au creat de-a lungul timpului diverse instrumente: lunete,
telescoape, microscoape, spectrometre, etc., realizând cu acestea
observații sistematice. De pilda, detectorii de particule de la CERN
permit astăzi observarea traiectoriilor particulelor elementare de la
nivelul atomului. Metoda experimentală presupune reproducerea (sau
producerea) controlată a unui fenomen, în condiții bine stabilite, în
scopul studierii acestuia. Experimentele se realizează cu ajutorul
aparatelor care permit reproducerea sistematica a fenomenului
respectiv, modificarea condițiilor și măsurarea parametrilor
caracteristici. De exemplu, pentru a testa ipoteza conform căreia
corpurile cad pe Pământ cu o viteza care crește proporțional cu masa,
Galileo Galilei (1564-1642) a efectuat un experiment în care a aruncat
corpuri cu masa diferita din Turnul din Pisa, a măsurat masa acestora
și, cu o ingenioasa clepsidră cu apă, timpul scurs pana atingeau
Pământul, constând în final din datele obținute ca cele doua variabile
respectă o relație de directă proporționalitate. Într-un alt experiment
celebru, dorind să demonstreze mișcarea heliocentrică a Pământului,
J. B. Leon Foucault (1851) a suspendat un pendul de 28 de kg la o
înălțime de 67 de km din clădirea Panteonului din Paris. Mișcarea
lenta a acestuia în sens contrar acelor de ceasornic a constituit un
argument științific valid pentru heliocentrism. Desigur, aparatura
experimentală din ce în ce mai dezvoltată din zilele noastre permite
desfășurarea unui mare număr de experimente în laboratoarele lumii.
Modelarea sau simularea în laborator a fenomenelor fizice oferă
avantajul unui plus de coerenta logico-matematica, permițând
descoperirea deplina și înțelegerea acestora. Modelul este o formă de
reflectare a obiectelor și fenomenelor realității, ținând seama de
proprietățile lor reale. Atunci când fizicienii au depășit granițele
fenomenelor observabile, spre macro- și spre microcosmos,
modelarea a devenit o necesitate. Astfel, încă din Evul Mediu au fost
concepute modele ideale precum modelul geocentric, modelul
heliocentric, modelul planetar al atomului, modelul gazului ideal etc.
Astăzi, atenția multor cercetători fiind îndreptată spre nano-procese,
simularea acestora pe computer cu ajutorul diverselor metode
matematice nu mai este o noutate.
Observațiile și experimentele au condus la elaborarea și validarea
unor legi fizice, care exprimă legătura dintre diferitele mărimi care
definesc un fenomen. Majoritatea acestor legi sunt cantitative, fiind
exprimate prin formule matematice. De exemplu, celebra lege a lui
Ohm pentru conductorii liniari parcurși de curent electric, stabilește o
relație de directă proporționalitate între tensiune (U) și intensitatea
curentului (I), exprimată matematic prin formula: U = ρ×I, ρ fiind
constantă numită rezistivitate.
Atunci când numeroase experimente conduc la același rezultat, care
poate fi generalizat, acesta devine principiu. Cu alte cuvinte, principiul
este o lege fizică care nu mai are nevoie de demonstrație, a
cărui valoare de adevăr nu mai poate fi pusă la îndoiala sau
contestată. Exemple de principii fizice sunt legea conservării energiei,
principiile mecanicii clasice, etc.
Majoritatea legilor fizice sunt cantitative, fiind exprimate prin formule
matematice. Pentru a stabili astfel de relații intre mărimile fizice, este
nevoie de măsurarea acestora. Prin măsurare se realizează
compararea unei mărimi fizice cu o mărime de aceeași natura,
considerata ca unitate (etalon).
După specificul obiectului de studiu fizica are o serie de ramuri, în
cadrul cărora de dezvoltă tot mai multe sub-ramuri (domeniu de studiu
specifice ).
ex de fenomene fizice:
– fulgerul
– topirea
– dilatarea
– fierberea
– spargerea
– evaporarea
etc.