Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Testul Fabulelor
Testul Fabulelor
„Metoda povestirilor”
Una dintre diversele modalităţi utilizate de psihologii pentru a facilita mecanismul
proiecţiei constă în a prezenta subiectului o situaţie dezvoltată doar parţial, acestuia revenindu-i
sarcina de a completa cum crede că este mai bine, fără a se gândi prea mult timp. În această
accepţie se înscrie şi testul Wartegg, care are forma unei serii de desene de completare.
Un alt test de completare este cel creat de Louisa Duss. El constă în a-i pune pe copiii
mai mari de 3-4 ani să completeze o povestire deja începută.
Metoda povestirilor Louisei Duss, concepută încă din 1940, constă într-o serie de mici
povestiri (zece în total) pe care subiectul trebuie să le completeze. Fiecare povestire se referă la o
situaţie care corespunde unui stadiu de dezvoltare psihică în conformitate cu teoria psihanalitică
şi trebuie să pună în evidenţă eventuala problematică (sau complexele) care ar corespunde
fiecărui stadiu de dezvoltare. De aceea, este necesar ca examinatorul să posede noţiuni clare
asupra dezvoltării personalităţii, din punct de vedere psihanalitic ca şi capacitatea de a înţelege
situaţiile simbolice.
L. Duss a pornit de la următoarea ipoteză: dacă subiectul dă uneia dintre povestiri un
răspuns simbolic, sau manifestă vreo rezistenţă în a răspunde, aceasta înseamnă că situaţia
„protagonistului” povestirii îl stimulează să evoce complexul în cauză.
Povestirile sunt extrem de simple, în aşa fel încât să poată fi înţelese de un copil de 3 ani,
dar să deţină şi capacitatea de a suscita interes chiar din partea unui copil mai mare ca vârstă.
Autoarea afirmă că testul nu a fost creat pentru adulţi, ci pentru copii, cu toate că ea
însăşi a experimentat povestirile şi cu adulţi obţinând în anumite cazuri răspunsuri spontane şi
simbolice asemănătoare celor ale copiilor. Era vorba de adulţi încă tineri „inteligenţi, dar nu
intelectuali”, conduşi mai mult de intuiţie decât de raţionare (ex.: artişti şi lucrători manuali).
Pe de altă parte, cercetările întreprinse de Passi Tognazzo şi Zanettin Ongaro – 1975 asupra
posibilităţii de a aplica „Metoda povestirilor” şi la persoane adulte, utliizând subiecţi între 8 şi 22
de ani, a dus la rezultate pozitive în sensul că răspunsurile la povestiri s-au dovedit a fi
discriminatorii şi în măsură să prună în evidenţă problemele afective proprii fiecărui subiect la
orice vârstă.
Când a creat povestirile L. Duss a încercat să elimine orice situaţie familiară, prea
particulară, în care copilul ar fi putut să se recunoască, şi unde ar fi putut interveni frica de a fi
judecat. Pentru aceasta, în trei povestiri „protagoniştii” sunt animale, iar în celelalte subiecţii sunt
puşi în situaţii cu totul banale: o petrecere în familie, o înmormântare, o plimbare cu unul dintre
părinţi prin pădure.
Modalitatea de aplicare
I se explică subiectului că i se vor spune mici povestiri/poveşti, neterminate, şi că va
trebui să ghicească continuarea. Va putea spune tot ceea ce vrea pentru că este ceea ce crede el
că este corect.
La cei de vârste mai mari, povestirile vor fi prezentate ca o probă de imaginaţie. Ei vor
putea să spună ceea ce le vine în minte, pentru că nu este vorba de o probă de inteligenţă, ci de
fantezie, şi oricine poate avea idei diferite despre acelaşi lucru. Se povesteşte în mod direct,
avându-se grijă să nu se dea nici o intonaţie unor pasaje care-l pot influenţa pe copil. De
exemplu, autoarea L. Duss spune că pentru povestirea cu mielul nu este necesar să se spună că
mielul ultim ajuns este pe punctul să moară de foame, deoarece dacă un copil este amabil din
fire el se va simţi obligat să spună: „Îi lasă laptele său şi se duce să mănânce iarbă”. Dacă este
vorba de un subiect care are o puternică ostilitate faţă de noul venit sau care este foarte ataşat de
mama, greşeala ar fi şi mai mare. Aceasta, deoarece faptul că el ştie că viaţa micului miel
depinde de ataşamentul său, îi poate crea anxietate din cauza conflictului dintre dorinţa de a se
debarasa de noul venit şi instanţa Super-Ego-ului care-i interzice să îşi satisfacă o astfel de
dorinţă. Această tensiune între Ego şi Super-Ego va genera o angoasă intensă. Inconvenientul
cauzat de dramatizare este valabil pentru toate povestirile.
Deseori răspunsul copilului este prea scurt, dar sub banalitatea sa se poate ascunde un conflict
neexprimat. De aceea, este nevoie să se pună întrebări ulterioare, pentru a se aprofunda
răspunsul, pentru a se obţine toate informaţiile ce sunt conţinute implicit în primul răspuns dat de
subiect.
Evaluarea
În majoritatea cazurilor, un singur răspuns este suficient pentru a scoate la iveală existenţa
unei probleme. Totuşi, pentru a formula o judecată mai sigură este bine a se lua în considerare
toate răspunsurile, pentru că astfel creşte posibilitatea evidenţierii conflictului.
În general, autoarea arată că se poate presupune existenţa unui complex în prezenţa unora dintre
următoarele aspecte în comportamentul subiectului:
L. Duss prezintă o listă de răspunsuri date de subiecţii săi normali, ca şi liste cu răspunsurile
date de subiecţii nevrotici, de la care putem obţine răspunsuri de tip patologic.
Răspunsuri normale:
I-l va da mamei. Se va juca cu el şi apoi i-l va da mamei, dacă i-l va cere.
Îl va arăta tuturor.
Răspunsuri patologice
Îl va păstra pentru sine. (Dacă mama i-l va cere, el i-l va da?) Nu, pentru că este al lui şi el l-a
făcut.
Nu i-l va da pentru că este foarte frumos, nici măcar dacă îl va cere, îl va păstra pentru el.
Îl va păstra în camera sa, dar nu-l va arăta nimănui, pentru că lumea este prea proastă pentru a-l
aprecia.
8. Plimbarea cu tata sau cu mama – de regulă folosită pentru a pune în evidenţă complexul lui
Oedip.
Un băiat/o fată a plecat să facă o plimbare în pădure cu mama (sau cu tatăl, dacă este vorba de o
fată). Amândoi s-au distrat foarte bine. Când se întoarce acasă, îşi găseşte tatăl/mama cu o
înfăţişare diferită faţă de cea obişnuită. din ce cauză?
Răspunsuri normale:
Mama/Tatăl este mulţumită/mulţumit.
Mama a pregătit o masă gustoasă.
Mama/Tatăl a muncit mult şi arată obosită/obosit.
S-au întors prea târziu de la plimbare şi tatăl/mama era îngrijorat/îngrijorată.
Mama/tatăl a primit o veste proastă în timpul absenţei lor.
Răspunsuri patologice :
Tata şi-a schimbat înfăţişarea pentru că s-a transformat într-un soldat şi eu cred că este foarte
supărat pe copilul său. (De ce?) Pentru că s-a purtat urât cu mama în pădure. (Ce a făcut?) A
lovit-o!.
Tatăl şi-a schimbat aspectul pentru că este bolnav, a răcit, e bolnav rău, ceea ce nu-i va plăcea
mamei.
Tatăl nu a vrut să vină cu ei, a rămas să lucreze, dar nu este mulţumit. (De ce?) Pentru că nu a
stat cu mama. (Ce l-a împiedicat să stea cu mama?) Copilul, care a luat-o pe mama.
Mamei îi este teamă de ceea ce au făcut împreună în pădure, de ceea ce se putea întâmpla. (Ce
se putea întâmpla?) Îi era teamă că tatăl său să nu încerce să seducă fata.
Mama este geloasă.
9. Povestirea anunţului – în special utilizată pentru a cunoaşte dorinţele sau temerile copilului.
Un copil se întoarce de la şcoală/sau de la o plimbare; mama îi spune: „Nu începe imediat să-ţi
faci temele, am o veste să-ţi dau!”. Ce are de spus mama?
Răspunsuri normale:
Mama vrea să-i spună o poveste.
Este vorba de o masă bună sau de o vizită.
Mama a primit o veste bună.
Mama vrea să-i dea sfaturi despre cum să-şi facă lecţiile sau sfaturi despre viaţă (generale).
Răspunsuri patologice
Mama îi spune că nu trebuie să meargă pe stradă. (De ce?) Pentru că îl va lovi o maşină.
Mama vrea să-i spună că nu a fost cuminte şi că nu a ascultat-o.
Mama îl va anunţa de moartea tatălui său, a fraţilor şi a surorilor sale, sau de o boală grea.