Israel

• Israel este legat de la început de Țara Canaanului, sau de Palestina definită ca Țara Sfântă;

• Poporul evreu se naște odată cu „ieșirea” lui Avraam din orașul stat babilonian Ur, prin
„trecerea” Eufratului dinspre Mesopotamia înspre Canaan;

• Esența teocrației orientale este fuziunea statului cu religia (sau a legii cu morala) realizată prin
sacralizarea puterii;

• Se bazeaza pe ideea unui Zeu transcendent, invizibil și unic;

• “Dumnezeu este creatorul tuturor oamenilor, al întregii naturi precum și principiul absolut al
oricărei activități”;

• Dumnezeul lui Avraam vorbește si acest Dumnezeu invizibil se leagă pe sine, se condiționează pe
sine printr-un pact, adică aduce o ordine transcendentă în sfera lumii imanente

• Istoria reală (politică) a evreilor începe cu Avraam, spre deosebire de istoria ideală (teologică)
care începe cu Adam;

• Ideea iudaică este dată în Legământ;

• Revelația iudaică se retrage din cultul idolilor;

• Ritualurile evreilor vor fi cu totul diferite de ritualurile celorlalte popoare;

• Abstractizarea teologică va fi urmată însă inevitabil de o abstractizare politică;

• Odată cu Moise, evreii se reconfirmă printr-o ieșire, dar nu din Babilon ci din Egipt - revenind
astfel în țara Canaan-ului după patru secole de sclavie;

• Odată cu Ieșirea (Exodul) putem spune că s-a născut poporul lui Israel. Până astăzi evreii
sărbătoresc ieșirea ca dublă emancipare teologico-politică iar Moise este considerat părintele poporului
evreu;

• Revoluția teologică are drept consecință revoluția politică;

• După ieșirea din Egipt, evreii pribegesc 40 de ani în Deșertul Sinai, până când vechea generație
(crescută în sclavie) este înlocuită cu noua generație (crescută în libertate), perioada in care exista
revolte si intoarceri la cultul idolilor;

• Aceasta este și etapa trecerii lente de la faza tribală (nomadă) la sedentarism (și ulterior
regalitate).

• Abia atunci făgăduința este realizată și evreii ocupă țara promisă a Canaan-ului.

• Conflictul monoteismului cu păgânismul rămâne fundamental, deoarece aderența la Tora este

percepută ca și temelie a ordinii politice
• Problema noii etape istorice este că Israel, divizat în 12 triburi autonome nu este unit decât
printr-o alianță sacră și un altar comun, în rest fiecare trib era liber. Acest lucru duce la succesul vechilor
populații cananeene care se reafirmă politic și religios amenințând Israelul

• Evreii renunță cu greu la confederația originară (ca unitate spirituală în jurul Legământului).
Cerând să aibă un stat, evreii cer să fie și ei ca celelalte națiuni. Adică în fața amenințărilor, poporul ales
– poporul ridicat la o demnitate și vocație unică și excepțională - cere să fie la fel ca celalalte neamuri.

• In conditiile in care situatia politica cerea o forma de guvernare, monarhia este aleasa.

• monarhia iudaică era teocratică în sensul că regele Saul a fost uns (consacrat) de profetul
Samuel. Totuși în ciuda acestui ritual în monarhia iudaică - spre deosebire de monarhiile asiatice sacre
babiloniene, egiptene sau chinezești - regele nu a fost niciodată considerat divin.

• David reprezintă epoca de aur a statului evreu pe care toate generațiile ulterioare o vor imita.

• când Solomon va duce prea departe prerogativele monarhice moștenite de la David, monarhia
se va diviza.

• Cu Solomon înflorește și culmineză statul politic, ca unitate a regatelor Israel și Iudeea, în forme
care încep să imite monarhiile sacre orientale. Imperiul solomonic se întinde din Mesopotamia până în
Egipt

• Gloria politică a Israelului culminează cu definitivarea Templului, prin care monarhia se instituie
teologic ca monarhie de drept divin.

• Apogeul politic al Israelului coincide deci cu decăderea teologică a Israelului.

• Cele două regate rezultate din sciziunea imperiului solomonian au destine diferite. Regatul Israel
(în nord, cuprinzând 10 triburi) ajunge foarte instabil și este corupt de influența păgână a cultului lui
Baal. Regatul Iuda (în sud, cu capitala la Ierusalim și cuprinzând 2 triburi) rămâne însă atașat de
integritatea Legământului și de monarhia davidică). Ele devin statetampon care sunt obligate să mențină
un echilibru între marile imperii limitrofe (Egiptul și Asiria).

• Profeții sunt astfel critici necruțători și contestatari teologici ai puterii politice (și ai statusquo-
ului deviant și impenitent).

• Destrucția politică repune Israelul în condiția nomadă originară, de dinaintea edificării monarhiei
în Țara Făgăduinței.

• „Profeții au fost primii sioniști – ei au inventat terminologia, făcând din muntele Sion simbolul
statului: a) programul (cu întoarcerea exilaților) și b) modalitățile (cu justiția drept bază a noului stat
Israel. Apariția statului Israel constituie rezultatul unei preziceri profetice întreținute ca o flacără vie de
evrei”

• Exilul babilonian se va termina însă odată cu distrugerea imperiului babilonian de către noul
imperiu persan

• Cirus oferă evreilor libertatea. Totuși nu toți acceptă reîntoarcerea în Israel, aceasta fiind și
diferența dintre exilul forțat și diaspora voluntară.
• Noi considerăm astfel Israelul ca fiind poporul (ales) al trecerii (al exodului) din Orient spre
Occident, Israelul fiind într-un fel tocmai Occidentul care urmează să fie oferit... Occidentului. Oricât de
șocantă poate fi această afirmație în acest punct al demonstrației66, vom vedea că grecii și romanii au
dat Europei rațiunea instrumentală (profană), pe când evreii au dat Europei rațiunea finalitară (sacră) –
desigur în forma realizării creștine a ideii iudaice. Grecii și romanii au dat lecția libertății imanente (polis-
ul și dreptul privat). Evreii au dat lecția libertății transcendente, sensul înaintării Europei ca istorie spre
Eshaton, adică ieșirea din Egiptul imanent spre Israelul transcendent). Evreii au dat Europei scopurile
ierusalemice, grecii și romanii au dat mijloacele.