Unirea Munteniei cu Moldova și Ioan Cuza, Domnul ales la 24 ianuarie 1859

Unele din puterile mari de atunci, cum era Austria, Rusia și Turcia, nu au îngăduit nici
în ruptul capului ca Muntenia să se unească cu Moldova într-o singură țară. Întărirea
românilor le-ar fi tăiat pofta de a-și mai întinde ghearele lacome să ne cotropească. Dar a dat
Dumnezeu și am fost ajutați de Franța, Italia și Anglia, ca sa ne izbăvim visul.
La început s-a îngăduit o unire pe jumătate, adică țările surori să aibă aceleași legi, dar
să rămână două capitale, la București și la Iași și țările să poarte numele de Principatele
Unite.
Ai noștri au găsit șiretlicul: înțelegerea avută cu puterile cele mari nu spuneau că românii n-
au voie să-și aleagă unul și același domn în amândouă țările. S-au sfătuit moldovenii și
muntenii între ei, să nu facă alegerea în aceeași zi și să aleagă același domn.
La 5 ianuarie 1859, moldovenii au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza de la
Galați, boier de bun neam, din părțile Fălciului. Dacă au văzut muntenii cine a fost alesul
Moldovei, l-au ales și ei tot pe Cuza, în ziua de 24 ianuarie.
Mulțime de oameni așteptau înaintea palatului vestea alegerii domnitorului. Un
porumbel alb a zburat pe deasupra lumii adunate și s-a așezat deasupra ușii, la intrarea în
palat: venise parcă porumbelul să aducă vestea că românii s-au apropiat de limanul mântuirii,
întocmai cum porumbelul din corabia lui Noe a vestit, cu ramura verde în cioc, apropierea
uscatului.
 Mulți plângeau de bucurie, pentru înfăptuirea acestei dorințe de demult, chiar și
Mitropolitul plângea. Lumea adunată la Iași și la București striga ,, Trăiască Cuza, Domnul
românilor!”. Și s-a încins ,, Hora Unirii” în piețele orașelor, la Focșani, pe podul de la
Milcov, care a fost hotar până atunci. Și jucau muntenii și moldovenii după cântecul lui
Vasile Alecsandri:
,, Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul Romăniei …”
Primirea lui Vodă- Cuza la București a fost o sărbătoare nemaipomenită. Poște întregi,
înainte de barierele Bucureștilor, așteptau o lume nesfârșită. S-a suit lumea pe case. Trăsura
lui Cuza era dusă de oameni în urări și strigăte. Clopotele bisericilor și muzicile făceau să
clocotească văzduhul … Fiindcă noi pe atunci eram birnici turcilor și trebuia ca Vodă- Cuza
să fie întărit și de sultanul turcesc.
La 1860 a plecat Cuza la Constantinopol, să stea de vorbă cu sultanul. A fost primit
acolo ca un împărat și a intrat pe poarta pe unde numai sultanul intra, fiind dus cu alaiul
împărătesc în odaia sultanului. Sultanul stătea în picioare în mijlocul odăii și a iesit întru
întâmpinarea musafirului. Vodă nu a sărutat mâna și poala sultanului, după obiceiul
slugărnicesc de pînă atunci, ci a stat drept, întinzându-i măna prietenește. În așa mod a știut
Cuza să vorbească sultanului, încât acesta a încuviințat unirea țărilor românești într-una
singură, cârmuită de Alexandru Cuza. De acum și turcii și celelalte puteri au întărit pe Cuza
ca Domn al Romaniei. Unirea era pe deplin pecetluită.

Elev: Stan Bianca, clasa a VI a

Școala Gimnazială ,, Candiano Popescu” Ploiești