CONFERINŢA: „CHURCHES AND STATE AUTHORITY / VIOLENCE IN

CENTRAL AND EASTERN EUROPE”

Berlin, Europäische Akademie, 6–7 decembrie 2012
La începutul lunii decembrie 2012 a avut loc la Berlin, la sediul Europäische Akademie,
conferinţa intitulată „Bisericile şi autoritatea / violenţa statală în Europa Centrală şi de
Est
în perioada comunistă”. Organizatorul principal a fost Deutsche Gesselschaft für
Osteuropakunde, dar se cuvin amintite şi celelalte instituţii partenere, care au asigurat
o
bună desfăşurare a manifestării: Imre Kertész Kolleg din Jena (reprezentat prin
codirectorii
Joachim von Puttkamer şi Włodzimierz Borodziej), Asociaţia de Caritate „Renovabis”,
precum şi Bundeszentrale für Politische Bildung. Un rol decisiv în cristalizarea
conferinţei
3 Viaţa ştiinţifică 373
l-a avut şi prof. Thomas Bremer, de la Universitatea din Münster. Manifestarea a fost
una
bilingvă (cu sesiuni de comunicări atât în germană, cât şi în engleză). În germană,
titlul
conferinţei („Kirchen und Staatsgewalt in Mittel- und Osteuropa”) putea fi înşelător,
deoarece
Staatsgewalt, aşa cum a arătat şi Thomas Bremer, are două accepţiuni: „autoritate
statală”,
dar şi „violenţă”, cu referire la cea exercitată de puterea politică. Conferinţa şi-a propus
să
abordeze ambele dimensiuni ale acestui concept, cu privire la relaţiile dintre Biserică
şi stat
în a doua jumătate a secolului trecut atât în URSS, cât şi în Europa Răsăriteană.
În prima zi a conferinţei, Vasilios Makrides – profesor la Universitatea din Erfurt şi
editor al unui recent volum intitulat Orthodox Christianity in 21st-Century Greece:
The
Role of Religion in Culture, Ethnicity, and Politics – a susţinut un discurs-program,
constând într-o privire istorică asupra raporturilor dintre stat şi Biserică în Europa de-
a
lungul secolelor, cu sublinierea diferenţelor dintre cele două modele: vestic şi
răsăritean.
Vorbind despre situaţia particulară din perioada comunistă, Vasilios Makrides a
insistat
asupra personalităţii scindate care s-a vădit în cazul multor prelaţi ortodocşi din
Europa de
Est, inclusiv din România; această scindare a însemnat o profundă contradicţie între
ceea ce
au spus, ce au gândit şi ce au scris numeroşi episcopi şi alţi înalţi demnitari
ecleziastici.
Conferenţiarul a trecut în revistă şi tipurile de simfonie existente în relaţia Biserică –
stat
(simfonie tulburată, simfonie asimetrică etc.), iar apoi prin diferite exemple a căutat să
verifice ipoteza potrivit căreia, cu timpul, în lumea ortodoxă s-a inculcat în mod
decisiv
ideea că Biserica nu trebuie să rămână niciodată singură, de aici decurgând supunerea
foarte accentuată faţă de stat, acomodarea pragmatică, evitarea luptei, a conflictului.
În
această logică se înscrie cumva şi scrisoarea omagială trimisă de patriarhul român
Teoctist
preşedintelui Nicolae Ceauşescu în noiembrie 1989 şi publicată de presa comunistă în
contextul revoluţionar din decembrie. Cum era şi previzibil, prezentarea a stârnit
numeroase
discuţii, nuanţări şi întrebări.
În primele două secţiuni ale conferinţei a fost înfăţişat modul în care Bisericile
Catolică şi Ortodoxă au reacţionat în faţa represiunii (şi a diverselor presiuni) în
timpul
regimului comunist, dar fără o concentrare prioritară asupra persecuţiilor propriu-zise
din
prima fază (în linii mari, cca 1948–1956). Accentul a căzut mai mult asupra celei de-a
doua
etape, mai puţin violente, a comunismului (anii 1960–1980). Una dintre intenţiile
organizatorilor – atinsă, datorită comunicărilor şi dezbaterilor – a fost aceea de a se
compara în primul rând situaţia unei singure Biserici în diferite ţări (de exemplu,
pentru
Biserica Ortodoxă: URSS, Bulgaria, România) şi, în plan secund, situaţia catolicismului
în
raport cu ortodoxia şi protestantismul.
Situaţia Bisericii Catolice a fost abordată de Robert Zurek (pentru Polonia), Peter
Morée (Cehoslovacia), András Máté-Toth (Ungaria). O altă secţiune, intitulat „Biserica
şi
politica: rolul Bisericilor în Europa de azi”, avându-i drept conferenţiari pe teologul
Markus
Meckel şi pe cardinalul Miroslav Vlk, a întregit în mod fericit discuţia amorsată în
secţiunea precedentă despre agenda şi mai ales interesele Bisericii Catolice în raport
cu
oficialităţile guvernamentale. Secţiunea privind Biserica Ortodoxă a inclus comunicări
despre Bulgaria (Momcil Metodiev), România (subsemnatul) şi URSS (Aleksandr
Mramornov). Dincolo de similitudini, au existat şi diferenţe sesizabile, inclusiv în plan
legislativ: de pildă, în România, spre deosebire de celelalte ţări, Biserica a fost separată
în
mod explicit doar de şcoală, nu şi de stat.
Ultima secţiune a conferinţei s-a intitulat „Cum şi-au asumat Bisericile trecutul
recent: Politici de rememorare” şi a cuprins comunicări despre: Biserica Catolică din
Polonia (Adam Szostkiewicz), Biserica Ortodoxă Rusă (Aleksandr Agadjanian) şi
Via 374 ţa ştiinţifică 4
Bisericile Protestante (Katharina Kunter). Scriitorul şi jurnalistul Adam Szostkiewicz a
subliniat faptul că în perioada comunistă a existat martiriu, eroism, cooperare cu
statul, dar
au existat mai presus de orice interese, îndeosebi interesul ierarhiei Bisericii Catolice
de a
păstra statu-quoul, de a prezerva „naţiunea catolică”. Biserica a încercat să îşi
legitimeze şi
să îşi păstreze poziţia în societate pe tot parcursul regimului comunist, numai că după
1975,
îndeosebi după 1978 – anul alegerii unui papă polonez (Karol Wojtyla – Ioan Paul al II-
lea) –
a început să se intereseze manifest şi de problematica drepturilor omului, o premisă
decisivă a
apropierii de intelectuali şi de Solidarnosc. Dar rememorarea acestui trecut recent de
regrupare
istorică între intelectuali şi Biserică este perturbată de un discurs tot mai naţionalist,
antiliberal şi antimodernist al ierarhiei ecleziastice (o spune pe un ton foarte critic la
adresa
Bisericii chiar un fost redactor la un jurnal ecleziastic – Adam Szostkiewicz a fost timp
de
un deceniu colaborator al săptămânalului catolic polonez „Tygodnik Powszechny”).
Aleksandr Agadjanian a vorbit despre o memorie complicată, plină de ambiguităţi a
Bisericii Ruse. Pe de o parte, există o nostalgie pentru secolul al XIX-lea, combinată cu
admiraţia pentru măreţia naţională din timpurile Rusiei ţariste, pe de altă parte, o
asumare a
Sergianismului (în sensul de: înţelegere a Bisericii cu statul, chiar cu preţul unor grave
concesii dogmatice pentru a evita persecuţia), ca soluţie, ca alegere a „răului mai mic”.
Foarte comentat a fost acordul „de iertare reciprocă” semnat în august 2012 de
patriarhul
ortodox Kiril al Rusiei şi de arhiepiscopul catolic polonez Jozef Michalik, în fapt un
apel
către credincioşii ambelor Biserici în care li se solicita „să ierte celuilalt popor
nedreptăţile
şi relele din trecut”, ca prim pas spre reclădirea încrederii reciproce – „element necesar
pentru o
comunitate religioasă trainică şi pentru o deplină împăcare între popoare”. În final,
Katharina
Kunter a analizat modul în care diferitele Biserici Protestante se raportează la
concesiile din
perioada totalitară şi dictatorială. Comunicarea sa (mai ales afirmaţia că „protestanţii
au fost
principalii perdanţi ai postcomunismului”) a generat multe discuţii în contradictoriu.
„Churches and State Authority / Violence in Central and Eastern Europe” a fost o
conferinţă foarte animată, iar lucrările sale vor fi probabil reunite într-un volum
colectiv.
Cristian Vasile
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti
cristivasile2002@yahoo.com