Credin Nădejdea, Dragostea
Credința,
mân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea.
”Şi acum rămân
Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
dragostea I Corinteni.13,1 3 – Imnul iubirii creștine
Foaie creștin
știn-ortodoxă pentru creștinii-ortodocși
- români - de pretutindeni
„Scrisoare” a bisericii / școlii / liceului / facultății pentru:
ătrâni; elevi, liceeni,studenți,
copii, tineri, adulți, bătrâni;
Duminica a II-aa din Postul Mare –2019 – Postul Sfintelor Paști
.
COMENTARII PATRISTICE
Evanghelia despre luarea crucii
și urmarea lui Hristos
Oricine voieşte să vină după Mine
să se lepede de sine,
să-şii ia crucea
şi să-Mi
Mi urmeze Mie.
Mie
Duminica a 3-a din Post
Marcu 8, 34-38; 9, 1
(Mc. 8, 34) Şi chemând la Sine
mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le--a zis: Oricine
voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi s ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Cât de greu și de
dureros pare aceasta!
Domnul a cerut ca oricine
vine la El să se lepede de
sine. Dar ceea ce
poruncește
ște nu este nici
greu, nici dureros când El
însușii ne ajută,
ajut în așa fel
încât ceea ce ne cere să
s cale de a-II urma Domnului, decât prin purtarea ei, căci c
poată fi îndeplinit.
Deoarece orice pare
dificil în ceea ce este plăcut,
cut, dragostea îl face ușor.
u
(Fericitul Augustin, Omilii la Noul Testament 46, 1,
traducere pentru Doxologia.ro de Ioan-Lucian
Ioan Radu)
(Mc. 8, 34) Ceea ce poruncește te nu e dificil, din
moment ce El ajută la înfăptuirea
ptuirea poruncii. Așa
A cum
suntem pierduți prin iubirea de sine, așa
șa suntem regăsiți
reg
prin lepădarea
darea de sine. Iubirea de sine a însemnat
distrugerea primului om. Dacă nu s-ar ar fi iubit pe sine
într-un mod greșit, el ar fi dorit săă fie supus lui
Dumnezeu, preferându-L L pe El în locul sinelui său. s
(Cezar de Arles, Omilia 159)
(Mc. 8, 34) Crucea ta înseamnă propriile tale anxietăți
anxiet
și suferințee din trup, trup care el însuși
însuș este format
semănând cu o cruce. (Tertulian, Despre idolatrie 12)
(Mc. 8, 34) Ce înseamnă a-ții lua crucea? Înseamnă
Înseamn că
acela o va purta, chiar dacă este împovărătoare
împovă ă și, prin
liceeni,studen preoți. intelectuali, săteni.
actul acesta, Îmi va urma Mie. Când el a început să s
urmeze potrivit învățăturilor
ăturilor și preceptelor mele, el va
găsi mulți oameni care să--l contrazică și să-i stea în cale
și mulți care nu numai că-ll vor lua în derâdere, ci îl vor și
persecuta (Matei 5, 11). Mai mult, acest lucru e adevărat
adev
nu doar pentru păgânii
gânii care sunt în afara Bisericii, ci și
pentru cei care par a fi în interiorul ei în mod văzut,
v dar
sunt în afara ei din cauza perversității
perversit faptelor lor.
Așadar, dacă voiești să--l urmezi pe Hristos, nu întârzia
să iei crucea Lui! Tolerează-i
Tolereaz pe păcătoși, dar nu te
alătura lor. Nu lăsa falsasa fericire a celui viclean săs te
compromită. E bine săă disprețuiești
dispre toate lucrurile, de
dragul lui Hristos, pentru a fi potrivit pentru prietenia Sa.
(Cezar de Arles, Omilia 159, 5)
(Mc. 8, 34) Mai degrabă
degrab întoarce-te către aceste
învățături; ridică-ții crucea și urmează-i Domnului,
deoarece, atunci când am observat că c erai încetinit din
scopul tăuu divin de preocuparea cu cele casnice, am
simțit că tu erai cel purtat și tras de crucea ta, în loc să o
duci tu pe ea. Ce altceva înseamnă
înseamn crucea, decât
mortificarea trupului? Aceasta e propria noastră
noastr cruce, pe
care Domnul poruncește să o purtăm pentru a putea fi cât
se poate de bine înarmați ți în urmarea Lui. Noi suferim pe
moment, până când moartea e înghițită de biruință (Isaia
25, 8). Atunci, chiar această
aceast cruce va fi răstignită.
Crucea va fi pironită,, de frica Domnului. Nu este altă alt
cum poți să-II urmezi, dacă tu nu ești al Lui?
(Fericitul Augustin,
ugustin, Scrisoarea 243, către Laetus)
(Mc. 8, 35): Căcici cine va voi să-şi
s scape sufletul îl va
pierde, iar cine va pierde sufletul Său S pentru Mine şi
pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
sc
Acest precept, prin care suntem îndemnați îndemna să ne
pierdem viața, a, nu înseamnă
înseamn că cineva ar trebui să se
sinucidă,, ceea ce ar fi o crimă
crim de neiertat, ci înseamnă că
omul trebuie să omoare în el însuși
însu ceea ce este profund
atașat de cele pământești, ști, care îl face pe om să s caute
plăcerea nemăsurată în această
aceast viață, până la neglijarea
vieții viitoare.
Acesta este înțelesul
elesul expresiei „își
„î va urî viața și și-o
va pierde”. În acest context, așa a cum vezi, El vorbește
mult mai deschis despre avantajul câștigării
câ vieții, când
spune: „Cel ce îşi iubeşteşte sufletul îl va pierde;
pierd iar cel ce
îşi urăşte
te sufletul în lumea aceasta îl va păstra
p pentru
viaţa veşnică”” (Ioan 12, 25).
(Fericitul Augustin, Scrisoarea 243, către Laetus)
 (Mc. 8, 35) Când Domnul ne spune în Evanghelie că
oricine vrea să-I urmeze, să se lepede de sine, această
cerință pare dură, putând crede că ne impune o povară.
Dar porunca nu este o povară atunci când este dată de
cel care te și ajută să o împlinești. În ce loc îl urmăm pe
Iisus, dacă nu acolo unde El a fost deja? Știm că a înviat
și că S-a înălțat la ceruri; așadar, acolo trebuie să-L
urmăm. Nu este nici un motiv de disperare; singuri, nu
putem face nimic, dar avem promisiunea lui Hristos…
Cine pretinde că rămâne în Hristos trebuie să meargă
așa cum a mers El.
Îl vei urma pe Hristos? Atunci fii smerit, așa cum și El
a fost smerit. Păcatul omului a făcut calea plină de
obstacole. Învierea lui Hristos a făcut calea netedă.
Mergând El însuși pe ea, a transformat și cea mai strâmtă
potecă într-un drum regal. Este nevoie de două picioare
pentru a alerga pe acest drum și acestea sunt smerenie și
milostenia. Fiecare vrea să ajungă în vârf, iar prima
treaptă ce trebuie urcată este smerenia. De ce vrei să faci
pași prea mari pentru tine? Vrei să cazi, în loc să urci?
Începe cu primul pas, care este smerenia, și deja vei
începe să urci. (Cezar de Arles, Predici 149.1.4-6)
(Mc. 8, 36): Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea
întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
Cei care neglijează faptele bune pot să nu înțeleagă
fapta bună a lui Dumnezeu, de care au fost beneficiari.
Aceasta deoarece ei sunt mai puțin capabili să se roage
așa cum trebuie și să primească lucrurile bune de la
Dumnezeu. Și chiar dacă le primesc, este foarte probabil
să nu fie conștienți de ceea ce li s-a dat. Și chiar dacă se
vor bucura de ele, nu se vor bucura cu adevărat pentru
ceea ce nu au înțeles. Deoarece, din cauza lipsei lor de
înțelegere, nu vor înțelege cum să folosească lucrurile
bune ce li s-au dat. Și, din impulsivitatea lor, vor rămâne
necunoscători și nu vor ști să se folosească de darurile
divine oferite. (Clement Alexandrinul, Stromate, 6.14)
(Mc. 8, 36) Această lume vorbește de adulter și de
corupție și de iubire de bani și de înșelare, dar cealaltă
lume (când este văzută din perspectiva credinței) le
spune adio acestor lucruri. Nu putem fi prietenii
amândurora, ci trebuie să spunem adio acestora pentru a
ne bucura de celelalte. Credem că este mai bine să le
disprețuim pe cele de jos, căci sunt mici și trecătoare și
pieritoare, și să iubim pe cele ce sunt cu adevărat acolo,
lucruri bune și nepieritoare. (Scrisoarea a doua a lui Clement 6)
(Mc. 8, 36) Existând multe motive pentru a iubi lumea,
ea poate fi iubită cel mai bine în legătură cu Creatorul ei.
Lumea este frumoasă, dar mult mai frumos este Cel care
a îmbrăcat-o. Lumea este încântătoare, dar mult mai
plăcut este Cel prin care ea a fost întemeiată. Așadar,
iubiților, să muncim cât de mult putem, ca dragostea de
lume să nu ne copleșească și să nu iubim creatura mai
mult decât pe Creator. Dumnezeu ne-a dat posesiuni
pământești pentru ca noi să-L iubim din tot sufletul și din
toată inima (Deut. 10, 12; Mt. 22, 37). Dar uneori, Îl
nemulțumim pe Domnul atunci când îi iubim darurile
mai mult decât pe El Însuși. Același lucru se întâmplă și
în relațiile umane. Să presupunem că cineva îi dă un dar
special protejatului său. Dar protejatul începe să-l
disprețuiască pe dăruitor și să iubească darul mai mult
decât pe cel care i l-a dat. Să presupunem că începe să
nu-l mai vadă pe dăruitor ca prieten, ci ca dușman. Exact
așa este și în relația noastră cu Dumnezeu. Noi îi iubim
mai mult pe cei care ne iubesc așa cum suntem și nu
pentru cadourile noastre. Astfel, se știe că Dumnezeu îi
iubește mai mult pe cei care Îl iubesc mai mult pe El
decât darurile pământești pe care le oferă.
(Cezar de Arles, Predici 159)
(Mc. 8, 38) Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos,
şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru
slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
Cei credincioși nu se rușinează de faptul că Fiul lui
Dumnezeu a fost răstignit. Așadar, ei sunt fără rușine,
într-un sens bun, prin disprețul față de rușine, și nebuni,
într-un mod fericit. Într-adevăr, răstignirea, privită
omenește, a fost un eveniment rușinos. Da, Fiul lui
Dumnezeu a murit. Fiul a fost îngropat. Dar El a înviat
din morți. Acest fapt este cu atât mai evident, cu cât este
mai absurd. Dar cum ar putea fi adevărate toate acestea
dacă El nu ar fi fost cu adevărat Cel care S-a făcut
cunoscut a fi? (Tertulian, Despre trupul lui Hristos 5)
(Mc. 8, 38) Dacă evit suferința, îmi este rușine să
mărturisesc: „Fericiți sunt cei prigoniți pentru numele
Meu” (Mt. 5, 10-11). Așadar, nefericiți sunt cei care
fugind, refuză să sufere precum Dumnezeu atunci când le
este cerut. „Cine va răbda până la sfârșit se va mântui”
(Mt. 10, 22). Atunci când tu îmi ceri să fug, cum voi
răbda până la sfârșit? (Tertulian, Fuga în timpul persecuției, 7)
(Mc. 8, 38) Se numește pe sine creștin cel care este fie
rușinat, fie se teme să fie creștin? Cum poate fi cu
Hristos cel care roșește sau se teme să-i aparțină lui
Hristos? (Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre cei căzuți, 28)
(Mc. 8, 38) Cel care ca Dumnezeu era deasupra
suferinței a suferit în propriul trup cu suferință umană.
Când a devenit trup, fiind Dumnezeu, El nu a încetat în
nici un fel să fie Dumnezeu. Chiar și atunci când a intrat
în lumea creată, El a rămas deasupra creației. El a rămas
ca dătător al Legii când a venit să slujească sub Lege
(Gal. 4, 4). El a păstrat demnitatea divină intangibilă
chiar și atunci când a luat chip de rob (Fil. 2, 7).
Tocmai pentru că era Unul născut, El a devenit întâiul
născut dintre mulți frați (Rom,. 8,
30), rămânând încă Unul născut.
Deci, de ce pare așa de ciudat ca El
să sufere în trupul Său, potrivit firii
Sale umane, chiar și atunci când
depășea suferința, potrivit firii Sale
dumnezeiești. Astfel, Pavel cel ager
la minte spune că însuși Cuvântul,
Care est Dumnezeu în chip și egal
cu Dumnezeu Tatăl a devenit ascultător până la moarte,
și încă moarte pe cruce.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrisoarea 55 către Anastasie și călugări)