noiembrie 2016

Arendași răi
Nici unul nu trăiește Poporul lui Dumnezeu primește de la Dumnezeu via acestuia pentru a lucra in
ea ca arendaș. Termenii lucrării în vie sunt cel mai clar văzuți la vremea roadelor
pentru sine
când proprietarul își trimite robii să-și ia partea sa din rodul ei. Ei nu țin seama
Pavel, un apostol plin de de statutul lor în via stăpânului, ci se poartă ca niște uzurpatori care vor să intre
în posesia viei și a rodului ei. Istoria poporului lui Dumnezeu este o istorie a lui
răbdare
Dumnezeu care trimite periodic, la vremea rodului, pe mesagerii săi pentru a-și
Valer Monafu - ordinare lua partea sa din rodul viei. La urmă își trimite fiul pentru același lucru. De
fiecare dată istoria se repetă: arendașii alungă, sau ucid pe cei trimiși.
la San Francisco
Arendașul se poartă ca și cum ar fi stăpân neținând seama că stăpânul va veni
și îl va ucide, iar via sa o va da altora care îi voi da din rod la vremea cuvenită.
Înlocuirea lui Israel cu comunitatea lui Isus alcătuită din oameni din toate
popoarele, inclusiv din Israel, este deznodământul acestei parabole. Răbdarea
lui Dumnezeu are limite, iar rămânerea la lucru în vie nu este necondiționată.
Vremea roadelor este vremea ispitei de a-ți înțelege greșit propriul loc în istoria
lui Dumnezeu. Nu te da drept stăpân pentru că în final pierzi și răspunderea de
arendaș!

Revista Asociației Bisericilor Baptiste Române din Statele Unite și Canada

www.baptisti.org
 Nici unul nu trăiește
pentru sine
Sorin Sabou (El Roi RBC, Chicago)
R o m a n i 1 4 . 1 - 1 2 re fl e c t ă c l a r
Editorial
problemele pe care le avea biserica
din Roma. Despre ce este vorba?
Știm că în anul 49 d. Cr. împăratul
Claudiu a dat un edict care spunea
ca toți evreii să fie izgoniți din Roma.
Această poruncă este anulată cinci
ani mai târziu la anul 54 d. Cr. când
pe tron nu mai era Claudiu, ci era
Nero. În această perioadă de cinci
ani în bisericile din Roma au rămas
numai frați care au primit credința
dintre neamuri, dintre păgâni. Biserica a început să
capete o dinamică aparte, anumite probleme
specifice celor care au venit la Hristos dintre
neamuri. În momentul în care evreii s-au putut
întoarce în Roma după anul 54 d. Cr., și printre ei și
evreii creștini, în Biserică apar problemele pe care
le avem aici, probleme între cei tari și cei slabi. Cei
tari fiind cei care își înțelegeau credința lor în
Hristos ca fiind atotcuprinzătoare, o credință care
se bazează pe Evanghelia pe care a spus-o
Mântuitorul, o Evanghelie care spune așa; „Nu ce
intră în om spurcă pe om, ci ce iese din om aceea
spurcă pe om, pentru că din inima omului ies toate
relele.” Cunoașteți textul din Evanghelie. Aceștia,
cei mai mulți fiind dintre neamuri, avem și dintre
Evrei, cum de exemplu este Acuila și Priscila, care
credeau la fel ca și Pavel. Aceștia sunt cei tari, care
consideră pe baza învățăturii lui Hristos că pot
mânca din tot ce se pune pe masă indiferent din ce
fel de carne este. Nu mănânci numai carne de
miel, mănânci și carne de porc. Credința le dă
această libertate. Dar după cinci ani încep să vină
frații evrei înapoi în Biserică, și ei, când văd aceasta
sunt contrariați, pentru că în tradițiile lor, în
învățăturile lor evreiești, în Vechiul Testament, au
lucruri pe care le poți mânca, și lucruri pe care nu
le poți mânca. Și de aici tensiune mare în Biserică.
Biserica mergea într-un fel, la mesele de
părtășie mâncau anumite lucruri, și dintr-o dată nu
mai merge treaba. Întrebarea arzătoare este
următoarea: Cum rezolvi situația? Cum îi ții și pe
unii și pe alții în aceiași adunare? Ce le spui? Pe
baza cărui adevăr oamenii aceia pot sluji pe Hristos
împreună? Acel adevăr este în Romani 14.7-9
acolo scrie așa: „În adevăr, nici unul dintre noi nu
trăiește pentru sine, și nici unul din noi nu moare
pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim,
și dacă murim, pentru Domnul murim, deci fie că
trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului. Căci
Hristos pentru aceasta a murit și a înviat, ca să
aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii.“
Isus Hristos a murit și a înviat pentru
următorul motiv, ca El să aibă stăpânire și peste cei
vii și peste cei morți, iar cei care sunt ai Lui, pentru
El trăiesc și pentru El mor. Nici unul dintre ei nu mai
trăiește pentru el însuși, și nu mai moare pentru el
însuși. O biserică are șansă de viață, numai dacă în
inimile celor care o alcătuiesc aceste lucruri sunt
adevărate, altfel nu. Una dintre piedicile mari în
calea Bisericii lui Cristos din America, de orice
 Luminătorul 11, 2016
limbă ar fi ea, este că cei care o alcătuiesc trăiesc
pentru ei înșiși. De câte ori nu ați auzit nu mă duc
la Biserica cutare, sau nu mă duc la Biserica cutare
pentru că acolo nimeni nu-mi dă nimic, nu-mi
spune nimic, nu mă înconjoară cu nimic, nu mă
ajută cu nimic. Un creștin nu trăiește pentru el
însuși, ci trăiește pentru Cel care a murit și a înviat
pentru el. Aceasta scrie în 2 Corinteni capitolul 5.
Când Biserica este alcătuită din oameni care
trăiesc pentru ei însuși, acea Biserică e șubredă, și
mai devreme sau mai târziu cade așa ca un castel
de nisip, se prăbușește. De aceea, cel mai
important lucru
pentru noi în
a c e a s t ă
meditație este
acesta: ca noi,
fi e c a re s ă n u
trăim pentru noi
înșine.
Cum vine
aceasta? Dacă
cineva îl
urmează pe
Hristos acel om
s-a lepădat de el
însuși, a luat
crucea lui Hristos și merge după El. Aceasta este
definiția creștinului, a unui om care-l urmează pe
Hristos. Dacă nu ești așa ceva vei fi întotdeauna o
povară pentru Biserică, și alții vor trebui să dea
dovadă de îngăduință, ca să te ducă și pe tine
înainte. Vei fi ca o piatră de moară pentru Biserică.
Vreau să te cercetezi dacă tu poți să spui înaintea
Domnului că nu trăiești pentru tine, ci pentru El.
Acesta este cel mai important lucru al acestei
meditații, planurile tale, dorințele tale, aspirațiile
tale, tot ce ești tu ca om de la cap la picioare, de la
ziua convertirii până în ceasul morții este fiecare zi
pentru Hristos sau nu? Auzi rar despre motivele
3
acestea nu? De regulă suntem învățați, mai ales
aici, să ne raportăm la Biserică ca la un restaurant.
Mergem la cea care are meniul cel mai bun. Fraților
la Biserică un creștin real vine să slujească, pentru
că așa îl vede pe Marele Păstor, pe Hristos, pe
Domnul lui.
Nu vin aici pentru mine ci pentru Hristos. Tot
ceea ce sunt în timpul vieții și în ceasul morții este
pentru El. Vedeți cât de diferit stau lucrurile când
vezi lumea în felul acesta. Cine îți mai poate sta în
cale? Absolut nimeni. Nici măcar moartea. Când
Biserica are așa stâlpi nu o poate cuceri nici porțile
locuinței morților.
Altfel, diavolul
suflă de două ori
și nu rămâne
nimic de ea, se
prăbușește,
pentru că
Biserica e făcută
din mofturoși,
sau din oameni
care trăiesc
pentru ei înșiși.
Lucrurile nu
merg în felul
acesta și
diavolul, mai devreme sau mai târziu, va avea
câștig de cauză. Aceasta le spune Pavel evreilor
care s-au întors înapoi la casele lor din Roma, și tot
așa le spune păgânilor care s-au încreștinat și au
putut să vină în Roma: voi reușiți unii împreună cu
alții să formați Biserica din Roma, numai și numai
dacă fiecare dintre voi nu trăiți pentru voi înșivă, ci
pentru Cel care a murit și a înviat pentru voi.
Acesta este secretul Bisericii. Pe așa oameni poți
să tai lemne că ei nu se mișcă, rămân temelii tari.
Ei nu luptă acolo pentru ei, ci pentru Mântuitorul lor,
pentru Stăpânul lor. Cum te vezi tu în Biserică? În
Biserică, spre deosebire de cum a fost înainte când
4 Luminătorul 11, 2016
erai păgân, vei avea de tras câte nu ai tras înainte.
Vei avea umilințe câte nu ai avut înainte. Știi de ce?
Pentru că înainte nu aveai dușmanul pe care-l ai
acum. Înainte erai în întuneric, acum ai venit la
lumină, și când ai venit la lumină ai devenit țintă.
Diavolul nu se lasă, îți dă târcoale, te mușcă.
Așteaptă-te la lucrurile acestea.
Dar tot aici este o promisiune în acest text.
Pentru că eu nu sunt robul tău și tu nu ești robul
meu, ci fiecare suntem robii Lui, El ne dă putere să
stăm. Harul lui Hristos este mai tare decât
slăbiciunile noastre, de aceea suntem încă în
picioare, și încă la Biserică, datorită puterii
Stăpânului nostru, nu a abilităților noastre. Pentru
că fiecare suntem slabi
așa ca un pumn de
nisip de țărână. E vai
de noi fără harul lui
Hristos. Aceasta este
teologia unității Bisericii
pentru cei din Roma și
pentru noi, și pentru
orice alt copil al lui
Dumnezeu din orice
loc.
Pavel acum intră
la lucruri specifice. Cel tare privește de sus pe cel
mai slab. Cel tare fiind creștinul dintre neamuri care
trăiește în libertatea credinței, și poate mânca și
una și alta, poate mânca de toate. Cel slab este
creștinul dintre evrei, care spune numai kosher, fără
aluat în anumite perioade. Cel slab, când vede pe
cel tare că mănâncă de toate, îl judecă. Și primul
greșește, și cel de al doilea greșește. Și disprețul
este rău și judecata este rea. Din care categorie
ești tu? Pentru că amândouă sunt rele, și cel care
este legalist și cel care este libertin, amândouă sunt
greșite. Când evreii creștini se întorc, apostolul
Pavel dă poruncă Bisericii din Roma și spune așa;
„Primiți bine pe cel slab în credință, nu vă apucați la
vorbă asupra părerilor îndoielnice.” Sunt două
porunci aici: primește bine pe cel slab, și nu
discutați despre lucrurile îndoielnice. Ispita unde
este? Că tocmai astea două sunt cele mai
suculente subiecte, nu? Despre cel care e mai
slab, și despre părerile pe care le poți discuta toată
noaptea și nu se mai termină. Pavel spune: îl
primești pe cel slab, și despre acestea nu vorbești.
Idea, și pentru unul și pentru celălalt, este că
fiecare trebuie să facă ce a făcut Cristos pentru
fiecare. Dacă Domnul l-a primit și pe cel dintre
păgâni, și evreul creștin trebuie să-l primească, și
dacă Domnul l-a primit și pe cel dintre evrei, cel
dintre păgâni trebuie să-l primească, cum Domnul
l-a primit.
Eu nu voi putea face
aceasta dacă eu trăiesc
pentru mine. Ce voi
vedea în viața ta va fi
subiect de dispută, va fi
line de atac, sau
subiect de glume, de
luat peste picior. Până
în viața mea nu se
forjează această
realitate: nu mai trăiesc
pentru mine, ci pentru Hristos, viața mea relațională
nu are nici o șansă și Biserica ajunge pe butuci.
Vedeți unde trebuie să aibă loc schimbarea, pentru
ca sufletul să-ți fie împăcat? Când îl vezi pe celălalt
că nu mănâncă ce mănânci tu, și aproape sigur nu
se tunde cum te tunzi tu, și dacă ajungi între evrei îi
vezi cu perciuni legați, și cu filacterii la colțurile
hainei. Pentru cine trăiesc eu, se va vedea când eu
mă voi întâlni cu tine și tu vei avea alte reguli, alte
obiceiuri. Atunci se vede pentru cine trăiesc eu.
Dacă trăiesc pentru mine, mă ridic împotriva ta,
sau tu împotriva mea. Tot la fel și cu zilele. Vă dați
seama avem în Biserică romani, pentru care ziua în
care s-a urcat cezarul pe tron, e sărbătoare, ziua în
 Luminătorul 10, 2016
care s-a născut următorul la tron, e sărbătoare,
ziua în care au avut o victorie mare, este o
sărbătoare. Pentru că au fost păgâni și superstițioși
acestea au fost zile cu noroc, astea sunt zile cu
ghinion. Toate acestea sunt bagajul cu care vin în
Biserică. Dar vin alții care spun nu, Yom Kippur e
ziua de sărbătoare adică ziua ispășirii, azimile sunt
sărbători, săptămâna corturilor este sărbătoare. Și
nu a fost pace între ei. Apostolul Pavel le spune,
dacă tu nu mai trăiești pentru tine, ci pentru Cel
care a murit și a înviat pentru noi, tu îl vei accepta
pe celălalt cu toate deosebirile pe care le face el
între zile. Unii le faceți, alții nu le faceți.
Vezi unde așteaptă apostolul Pavel să fim
fiecare? Oameni maturi la credință și la minte. Altfel
ne călcăm pe picioare unii pe alții toată ziua. Ei, cu
atât mai mult, mai ales că unii spuneau nu, că așa
scrie Scriptura. Acestea sunt obiceiurile pe care le-
a dat Moise. Citiți Fapte 15 să vedeți cât de înfocați
pot fi unii cu acestea. Epistola către galateni este
mărturie în aceiași privință, 1 Corinteni, de
asemenea.
Când cineva i-a crucea lui Hristos și se
leapădă de el însuși, devine un om de nădejde în
Biserica lui Hristos. Până atunci e o povară pentru
Biserica lui Hristos. Cum sunt eu? Cum ești tu? Noi
suntem învățați de mici în țara aceasta să facem
totul pentru noi înșine. Toți ceilalți sunt de
importanță secundară, să mă ajute când am
nevoie. Altfel nu mă interesează. Ești croit de mic
să fii super egoist. Aceasta este una dintre cele mai
mari otrăvuri cu care poți fi tu hrănit în această
viață. Sufletul care trăiește pentru el însuși, orbește
și se usucă. Nu vezi adevărul când te raportezi
numai la tine, niciodată. Îl vei vedea numai când te
raportezi la Dumnezeu și la aproapele, pentru că
datorită creației ești o ființă relațională, ființă care
există numai împreună cu alții. Datorită acestui dat,
mergând pe linia eului nu ai nici o șansă să
sfârșești bine, nici una. Cu cât fac mai mult din
5
Hristos punctul de referință pentru întreaga mea
viață, cu atât îmi va fi mai bine. Așa am fost creat
să funcționez. Când eu o i-au invers, toate vor fi
invers, toate pe dos. Cel mai nesuferit om cu care
poți avea vreodată de-a face, e omul egoist. Toți
vor fugi de tine, sau, dacă vor putea, se vor folosi
de tine și atât.
Fraților, aceasta este învățătura din acest
text. Așa cum Hristos nu a trăit pentru El însuși, tot
așa noi nu trebuie să trăim pentru noi înșiși. Par
ciudate aceste idei în lumea de astăzi. Când valul
merge în altă direcție, vine Evanghelia să spună,
nu, calea aceea duce la pieire. Sunt mulți care
merg pe ea, calea pe care trebuie să meargă omul
împlinit pe deplin este drumul spre Golgota.
Lepădarea de sine și crucea în spate, urmarea lui
Hristos. Așa oameni alcătuiesc comunități tari,
cetăți ale luminii, oameni care mărturisesc adevărul
într-o lume a întuericului. Te asemeni tot mai mult
cu Cel care a fost cu adevărat pe deplin om, cu
Isus, toți ceilalți sunt caricaturi. El este adevăratul
model. Aceasta are efect asupra vieții personale, și
asupra vieții comunității, asupra vieții Bisericii. Unde
trebuie să fiu eu în ce privește lepădarea de sine?
Că atunci când te văd pe tine diferit de mine, eu să
te accept cum te-a acceptat pe tine Hristos. Uneori
e foarte greu. Aceasta arată cât mai am de mers,
cât mai am de tăiat din dorința mea. Cei care sunt
ai lui Hristos și-au răstignit firea pământească cu
patimile și poftele ei. Aceasta este singura cale, nu
este alta. Cale pe care a trasat-o Hristos și cale pe
care a fost Hristos, pentru viața personală și pentru
viața Bisericii. El, Domnul și Mântuitorul nostru să
ne fie nouă tuturor model. ▲
 Pavel, un apostol plin de
răbdare
Daniel Brânzei (Bethel RBC, Los Angeles)
O chemare din noapte – „Treci în
Lucrare
Macedonia și ajută-ne!“
Născută în contextul oriental din Asia
Mică, Evanghelia a fost destinată încă
de la început să ajungă „până la
marginile pământului“ (Fapte 1:8) și să
confrunte toate învățăturile și religiile
false despre Dumnezeu și lume. Primul
pas al Evangheliei spre Europa a fost
un vis, un vis de noapte pus în mintea
apostolului Pavel de însuși Dumnezeu:
„Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om
din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut
următoarea rugăminte: ,,Treci în Macedonia, şi
ajută-ne!“ După vedenia aceasta a lui Pavel, am
căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci
înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim
Evanghelia“ (Fapte 16:9-10).
„Macedonia“ de care se vorbește în text
este ceea ce mai rămăsese în continentul european
din fostul Imperiu al lui Alexandru Macedon. De
exemplu, numele orașului Filipi vine de la Numele
lui Filip al doilea, un rege al Macedoniei, iar numele
Tesalonic vine d ela o prințesă numită Tesalonica
(Tesalos plus ,,nike“ care înseamnă victorie),
născută chiar în ziua marii victoria macedoniene de
la Tesalia (353/352 î.Ch).
Trecerea lui Pavel în Macedonia a marcat
prima confruntare dintre învățătura lui Christos și
marea tradiție filosofico-religioasă a Greciei.
Creştinismul era încă tînăr, plin de putere şi de
entuziasm. Biserica apăruse ca o revărsare de
prospeţime într-o lume intrată în putrefacţia
păcatului. Totul în jur părea că se prăbuşeşte.
Religiile de altădată nu mai erau decît umbre.
Filosofiile se transformaseră în păreri discutabile.
Deasupra tuturor se aşezase, strivind tot, sandala
imperială a Romei. Forţa subjugase încă o dată
spiritul. Carnea şi pornirile ei puseseră stăpînirea pe
lume. Egoismul, cruzimea, jaful şi uciderea erau
răspîndite la culme pe toată faţa pămîntului.
„Ce este Adevărul?” nu mai preocupa
aproape pe nimeni. „Adevărul” zilei era dictat de cei
care deţineau puterea. Religiozitatea, evlavia şi
înfrînarea nu se mai întîlneau decît pe alocuri.
„Omul” era în centrul preocupărilor lumii. Cezarul
fusese declarat „Zeu” şi astfel de zei dictau destinul
popoarelor. În confuzia care domnea pretutindeni,
Evanghelia creştină a apărut ca un fulger în noapte,
brăzdînd întunerecul care se lăsase greu. Ea se
prezenta tuturor ca o veste nouă venită din ceruri şi
într-adevăr de aşa ceva aveau nevoie oamenii.
Învăţătura ei antagoniza pretenţiile Romei care-l
ridicase pe Cezar printre zei. Evanghelia prezenta
calea inversă, calea prin care Dumnezeu însuşi
coborîse în mijlocul oamenilor. Biserica creştină
 Luminătorul 11, 2016
prezenta lumii, nu o nouă învăţătură şi nici o nouă
formă de organizare, ci o Persoană care a trăit o
viaţă exemplară. Fusese o viaţă trăită între oameni,
dar într-atît de deosebită, într-atît de unică în
măreţia ei, în iubirea ei ne-pămînteană, în absoluta
ei puritate şi-n completa ei dăruire de sine, încît
această viaţă atrăgea cu puterea ei de fascinaţie pe
toţi cei care aflau de existenţa ei. Isus-Mîntuitorul,
arătase lumii pentru prima dată ce face şi cum este
Dumnezeul care a creiat universul.
Viaţa acestui întemeietor al creştinismului nu
se sfîrşise odată cu moartea. Ea continua să
trăiască dincolo de înviere, manifestîndu-se cu
putere în existenţa şi faptele Bisericii. Cristos trăia şi
în cer, dar şi în creştinii primului secol.
Filipi era un fel de Romă în miniatură. Limba
oficială era latina, dar pretutindeni pe străzi se
vorbea greceşte. Numele vechi al cetăţii Filipi
fusese mai întîi Datos, iar apoi Krenides, care se
poate traduce prin „izvoarele” sau „puţurile”.
Numele de „Filipi” îi fusese dat de tatăl lui
Alexandru cel Mare, Filip, care îşi făcuse o avere
imensă cu aurul scos din minele din împrejurimi.
Cetatea se afla într-o regiune extraordinar de
bogată. Un sol fertil şi un subsol încărcat de metale
preţioase îi aduseseră foarte curînd celebritatea.
Dincolo de toate acestea, plasarea oraşului într-o
depresiune montană care funcţiona ca o veritabilă
„poartă” între Europa şi Asia, îi adusese afluenţă
comercială şi-l determinase pe Cezar Augustus să
declare cetatea Filipi: „Colonie Romană”. Coloniile
din Imperiu nu erau cuceriri noi, ca în terminologiile
folosite de noi astăzi. Ele erau mai degrabă oraşe
noi, formate din „Legionari” retraşi la pensie după
împlinirea datoriilor militare. Aşa se explică faptul
că, în ciuda numărului de locuitori greco-
7
macedoneni, majoritatea cetăţenilor din Filipi se
numeau „romani”:
„I-au dat pe mîna dregătorilor şi au zis:
„Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sînt nişte
ludei, care vestesc nişte obiceiuri pe care noi,
Romanii, nu trebuie să le primim, nici să le
urmăm” (Fapte 16:20-21)
Apostolul Pavel a fost apostolul Neamurilor,
iar captolele 16 și 17 din cartea Faptele Apostolilor
surprind evenimentele care au marcat trecerea lui
Pavel din continentul Asiatic în Europa. Nu că Pavel
ar fi avut această strategie de lucru, dar Dumnezeu
i-a modificat planurile.
„Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să
vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul
Frigiei şi Galatiei. Ajunşi lângă Misia, se pregăteau
să intre în Bitinia; dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie.
Au trecut atunci prin Misia, şi s-au pogorât la
Troa“ (Fapte 16:6-8).
Înainte de a vedea alte lucruri, vă propun să
stăruim puțin la un studiu de ucenicie. Succesiunea
de întâmplări din capitolul 16 din Faptele
Apostolilor ne ajută să privim ca printr-o fereastră în
inima acestui lucrător extraordinar al lui Dumnezeu
și să vedem cum a acceptat El călăuzirea divină.
Se spune că „Punctualitatea este politețea
regilor!“ Monarhii sunt singurii care-și pot permite
să întârzie fără să poată fi criticați. O întârziere de
câteva minute este chiar de dorit pentru cei ce vor
să-și dea importanță și să impună respect. O
întârziere îl pune pe fiecare la locul lui, pe rege îl
așează deasupra celorlalți, iar pe ceilalți îi așează
sub autoritatea regală.
La fel și Dumnezeu l-a făcut pe Pavel de
multe ori să aștepte. Chiar dacă Dumnezeu i-a
acordat privilegiul de a-l duce o dată „în cel de al
 8 Luminătorul 11, 2016
treilea cer“ (2 Cor. 12:1-10), asta nu L-a împiedicat
să nu răspundă apoi rugăciunilor lui stăruitoare.
Pavel ne spune că s-a dus la Dumnezeu „de trei
ori“ cu problema „țepușului“ care-i stânjenea
activitatea. De ce a trebuit să meargă de trei ori?
De ce nu l-a ascultat Dumnezeu de prima dată? De
ce nu l-a ascultat nici măcar a treia oară?
Răspunsul a fost simplu și ni-l dă chiar Pavel: „ca
să nu mă îngâmf“ (2 Cor. 12:7).
Pavel n-a putut să se ducă la Dumnezeu cu
îndrăzneala obraznică a celui care tocmai fusese
răpit la cer! El n-a putut să spună: „Hei, Doamne!
Sunt eu! Nu mă cunoști? Sunt Pavel care am fost
acum câteva zile la Tine!“ Dumnezeu l-a ținut în
anticamera tronului. Iar artunci când l-a primit l-a
pus la punct, așezându-l la locul smereniei:
„Şi El mi-a zis: ,,Harul Meu îţi este de ajuns;
căci puterea Mea în slăbiciune este făcută
desăvârşită“ (2 Cor. 12:9a).
Când ne răspunde la rugăciuni, Dumnezeu
ne mărește credința; când amână să ne răspundă,
El ne mărește răbdarea, iar când refuză să ne
răspundă, El știe că ne putem descurca cu ceea ce
ne-a dat deja. În relația cu Dumnezeu, Pavel a
învățat pe propria piele că trebuie să accepte voia
divină ca pe autoritatea supremă. Mai mult, Pavel a
învățat că Dumnezeu nu are nevoie de lucrători
„mari și tari“ ca să-și arate slava. Dimpotrivă, cu cât
e mai mic lucrătorul, cu atât este mai mare slava
Celui care-Și arată atotputernicia prin el:
„Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu
slăbiciunile mele, pentruca puterea lui Christos să
rămână în mine. De aceea simt plăcere în
slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în
strâmtorări, pentru Christos; căci când sunt slab,
atunci sunt tare“ (2 Cor. 12:9b-10).
Din această experiența a izvorât apoi
concluzia că Dumnezeu vrea să demonstreze lumii
suveranitatea și superioritatea căilor Sale prin
oameni mici și neînsemnați:
„Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale
lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte.
Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să
facă de ruşine pe cele tari“ (1 Cor. 1:27).
Pavel ne spune că unul din „semnele“
adevăratei apostolii este această „răbdare“ pe care
trebuie să o manifeste slujitorii lui Dumnezeu. În
pasajul care urmează în Biblie celui din care am
citat, apostolul ne spune că dovada, atestatul,
chemării la apostolie nu sunt „descoperirile cerești“,
oricât de senzaționale ar fi fost acelea, ci această
umilă deferență în fața inițiativelor divine, numită
atât de neatrăgător: „răbdare“.
„Semnele unui apostol le-ați avut printre voi
în toată răbdarea, …“ (2 Cor. 12:11).
Iată o trăsătură de caracter care nu se
poate învăța în școlile teologice sau din cărți! Vă
invit să vedem împreună cum s-a manifestat
răbdarea apostolică în prima vizită făcută de Pavel
în Macedonia europeană.
Unde-i macedoneanul acela?
Capitolul 16 din cartea Faptele Apostolilor
ni-l arată pe Pavel … așteptând, așezat într-o totală
dependență de inițiativele divine. A fost o
„așteptare activă“, dar tot așteptare a fost. Pavel
nu a stat cu brațele încrucișate, ca mulți alți
lucrători leneși din vremea noastră, ci, în așteptarea
unui mesaj mai clar, a găsit întotdeauna ceva de
făcut.
Apostolul a trebuit să aștepte ca Dumnezeu
să-i dea un ajutor potrivit pentru călătoriile
misionare (Fapte16:1-5). Dumnezeu nu i l-a dat pe
Timotei imediat ce Pavel a fost părăsit de Ioan
 Luminătorul 11, 2016
Marcu. A trebuit să aștepte. Iar când l-a primit pe
Timotei, n-a primit un om așa cum ar fi vrut el,
viteaz, îndrăzneț și tare. Timotei a fost timid,
bolnăvicios și cu frică de oameni. Aduceți-vă
aminte de sfaturile pe care a trebuit să i le dea
Pavel:
„Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci
de putere, de dragoste și de chibzuință“ (2 Tim.
1:7)
Și acel controversat: „Să nu bei numai apă,
ci să iei și puțin vin din pricina stomacului tău“,
ciuruit probabil de nervii timidității …
Așa cum am spus deja, inițiativa trecerii
înspre Europa nu i-a aparținut lui Pavel, ci a fost o
schimbare de planuri în ascultare de călăuzirea
divină. Plin de bucurie după întâlnirea Consiliului
dela Ierusalim, apostolul Pavel cutreiera pe atunci
bisericile ca să le întărească în Evanghelie și să le
spună că nu trebuie să se mai supună și străvechii
legi mozaice.
Deși era un apostol, Pavel n-a știut
întotdeauna ce dorea Domnul de la el. Oprit să
meargă acolo unde ar fi vrut inițial, el a primit în vis
o călăuzire surprinzătoare: „Treci în Macedonia și
ajută-ne“. Chemarea i-a fost făcută de un om
îmbrăcat în straie de macedonean …
„Pe când trecea prin cetăţi, învăţa pe fraţi să
păzească hotărârile apostolilor şi presbiterilor din
Ierusalim. Bisericile se întăreau în credinţă, şi
sporeau la număr din zi în zi. Fiindcă au fost opriţi
de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au
trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei.  Ajunşi lângă
Misia, se pregăteau să intre în Bitinia; dar Duhul lui
Isus nu le-a dat voie. Au trecut atunci prin Misia, şi
s-au pogorât la Troa.
Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din
Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea
9
rugăminte: „Treci în Macedonia, şi ajută-ne!“ După
vedenia aceasta a lui Pavel, am căutat îndată să ne
ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul
ne cheamă să le vestim Evanghelia“ (Fapte
16:4-10).
Echipa misionară care a trecut atunci marea
dinspre Asia spre Europa a fost alcătuită din
apostolul Pavel, Sila, Timotei și doctorul Luca.
Oricât s-au uitat ei în jur însă, în Filipi n-au dat de
macedoneanul pe care-l văzuse Pavel în vis. Au
trebuit deci iar să … aștepte:
„Dupăce am pornit din Troa, am mers cu
corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am
oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care
este cea dintîi cetate dintr’un ţinut al Macedoniei, şi
o colonie romană. În cetatea aceasta am stat
câteva zile“ (16:11-15).
Nerăbdarea este o așteptare grăbită. Pavel
a știut să aștepte. Când timp de trei
zile ,,macedoneanul“ nu s-a ivit, Pavel s-a dus să-i
găsească pe evreii săi. Știa două lucruri: că ei
trebuie să se adune într-o zi de sabat și că locul de
închinare trebuie să fie neapărat acolo unde era o
apă curgătoare, ca ei să-și poată îndeplini spălările
rituale. S-a dus deci, i-a găsit, a stat de vorbă cu ei
și o evreică s-a încreștinat. „Punct ochit, punct
lovit“ veți spune, dar n-a fost așa. Aceasta nu era
„macedoneanul“ pe care-l văzuse în vis. Se prea
poate ca Pavel să fi spus: „Doamne, pentru evrei
nu trebuia să vin până în Macedonia! Îi avem acolo,
în continentul nostru. Unde-i macedoneanul acela
care mă chema în vis?“
Dumnezeu l-a lăsat să aștepte. Pavel și-a
făcut de treabă în continuare cu evreii, dar și acolo
a avut o problemă. Timp de „mai multe zile“ o
roabă din Filipi care avea un duh de ghicire se ținea
după el și-i făcea „reclamă“ (Fapte 16:16-18). Pavel
10
n-a mustrat-o din prima zi. A răbdat și a …
așteptat. Până la urmă tot a izbucnit. Era la mijloc
acceptarea unui compromis care l-ar fi făcut pe
Domnul Isus asociatul unor zei păgâni. Domnul
Isus n-avea nevoie de reclama binevoitoare a
dușmanului demonic!
„Aşa a făcut ea timp de mai multe zile.
Pavel, necăjit, s-a întors, şi a zis duhului: ,,În
Numele lui Isus Christos îţi poruncesc să ieşi din
ea“ (Fapte 16:18).
Tărășenia s-a lăsat însă cu scandal.
Evenimentul l-a propulsat pe Pavel în atenția
orașului și nimeni nu i-a fost binevoitor. Intrase pe
teritoriu străin, declanșând o înfruntare teribilă, nu
cu oamenii din cetate, ci cu forțele spirituale care-i
țineau robi. Stăpânii roabei, care făcuseră până
atunci bani buni din „meseria“ celei cu duh de
ghicire au declanșat o prigoană împotriva lui Pavel.
„Norodul s-a ridicat şi el împotriva lor, şi
dregătorii au pus să le smulgă hainele de pe ei, şi
au poruncit să-i bată cu nuiele. După ce le-au dat
multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi au dat în
grijă temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul,
ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a
aruncat în temniţa din lăuntru, şi le-a băgat
picioarele în butuci“ (Fapte 16:22-24).
Este de remarcat că Pavel nu s-a grăbit să
se folosească de drepturile de cetățean roman ca
să scape de suferințe. Există situații în care tot
ceea ce cere Dumnezeu de la copiii Săi sunt:
tăcere, răbdare și … lacrimi. Pavel și-a dus
răbdarea până la capăt, așteptând ca Dumnezeu
să intervină cumva și să-Și împlinească planurile Lui
veșnice. În inima lui însă, cred că apostolul Pavel s-
a rugat cam așa: „Doamne, aceasta este
Macedonia care „mă așteaptă“? Doamne, unde
este macedoneanul acela care are nevoie de
Luminătorul 11, 2016
ajutorul meu? Să fie oare între oamenii aceștia care
se află împreună cu mine în temniță?“
Pavel n-a fost descurajat de întemnițare.
Prin aceasta, apostolul ne-a dat o lecție tuturor
celor care suferim de boala aceasta grea.
Descurajarea se naște din nemulțumirea față de
trecut, dezamăgirea față de prezent și neîncrederea
în viitor. Ea adună la un loc ingratitudinea față de
binecuvântările de ieri, indiferența față de
oportunitățile de astăzi și nesiguranța față de
surprizele zilei de mâine. Cine este îmbolnăvit de ea
este orb la frumusețea din jur, surd la gemetele
celor aflați în suferință și fără grai lângă cei care au
nevoie de nădejde. Manifestările ei cuprind lipsa de
răbdare, imaturitatea în gândire și cârtirea față de
Dumnezeu.
În loc să se descurajeze, Pavel a făcut
singurul lucru pe care putea-l putea face, bătut
măr, plin de răni și de vânătăi, cu picioarele umflate
în butuci, el s-a apucat să mărturisească   în
temnița Evanghelia prin rugăciuni și cântece. Da,
este posibil să evanghelizezi prin rugăciuni și
cântece. Oamenii aflați atunci în temniță alături de
Pavel și Sila nu mai auziseră niciodată o asemenea
veste bună:
„Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi
cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei
închişi îi ascultau“ (Fapte 16:25).
Unchiul meu, Badragan Vasile, a făcut o
asemenea evanghelizare la vama din București. Pe
când aștepta la o coadă imensă să-și ridice un
pachet trimis din America, unchiu a început să
cânte cântări creștine de la adunare. Ofițerul de
servici i-a spus: „Termină cu prostiile astea!“ Pe
vremea aceea, cântările creștine erau ofensatoare
pentru autoritățile comuniste. Unchiu s-a scuzat, a
tăcut o vreme, dar când s-a plictisit a luat-o iar cu
 Luminătorul 11, 2016
cântatul. A cântat una, a cântat două, a cântat trei
… Oamenii de la coadă îl ascultau cu interes și
simpatie. Ofițerul a revenit nervos și i-a spus: „Treci
în față, ia-ți pachetul și pleacă imediat de aici!“ Și
așa, Vasile Badragan a fost răsplătit de Dumnezeu
pentru credincioșia cu care a cântat. N-a mai
trebuit să aștepte la coadă!
Socrul meu, Traian Ban a fost condamnat
de regimul communist la 20 de ani de închisoare în
anul 1958. Vina lui? Pe rechizitoriu a scris clar: „A
căutat să răstoarne regimul politic prin … rugăciuni
și cântări creștine la întâlnirile de acasă cu prietenii
lui“. Nu, nu era o farsă și nici o glumă. Ideologii
comuniști erau convinși de eficacitatea mărturiei
creștine prin cântece și rugăciuni, chiar dacă nu
citiseră … Faptele Apostolilor.
Cântarea și rugăciunea din noaptea
petrecută în adâncul temniței n-a fost „excepția“, ci
regula vieții apostolului Pavel. El recomandă
aceeași metodă tuturor creștinilor:
„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de
laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi
aduceţi din toată inima laudă Domnului“ (Efes.
5:19).
În Filipi, după ce a cutremurat inimile
oamenilor prin mărturia lui Pavel și Sila, Dumnezeu
a cutremurat pământul de sub ei. Speriat că
deținuții s-au folosit de cutremur și au fugit,
temnicerul era cât pe aici să-și pună capăt zilelor.
L-a salvat însă glasul lui Pavel:
„Deodată, s-a făcut un mare cutremur de
pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei.
Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au deslegat
legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a deşteptat; şi,
când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia,
şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au
11
fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare: „Să nu-ţi faci
nici un rău, căci toţi suntem aici“ (Fapte 16:26-28).
Copleșit de toate cele întâmplate,
temnicerul i-a scos pe cei doi din temnița teribilă,
le-a spălat rănile, le-a ascultat mărturia și … a
crezut în Domnul Isus Christos. Bătut, plin de
vânătăi și de răni încă deschise, Pavel a stat în
capul mesei în casa temnicerului și s-a uitat
probabil fericit la cei din jurul lui, la atenția cu care-i
sorbeau cuvintele de pe buze. Eu cred că doar
atunci a priceput Pavel cine fusese macedoneanul
pe care-l văzuse în vis.  Ce surpriză! Era tocmai …
temnicerul.
Ce învățăm noi din această întâmplare?
Multe! Suntem o generație care s-a obișnuit să
primească totul instantaneu. Caracterul nu se
formează însă în pripă. O ciupercă poate apare
peste noapte, dar un stejar falnic nu ajunge la
maturizare decât după foarte mulți ani de creștere.
În relația noastră cu Dumnezeu, nu se poate însă
să creștem fără „răbdare“. Creatorul ne va pune în
tot felul de situații, total diferite unele de altele. Sunt
ceasurile în care trebuie să creștem în răbdare:
„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când
treceţi prin felurite încercări, ca unii cari ştiţi că
încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar
răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea,
pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi
lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).
Un creștin trebuie să aibă o răbdare …
supranaturală.
Un proverb chinezesc spune că „Cu
răbdare, frunzele de dud se transformă în mătase!“
Cine s-ar îmbrăca în frunze de dud? Cine ar refuza
însă veșminte de mătase? Frunzele de dud se
12
transformă în mătase doar dacă ai răbdare și
dacă ai niște … viermi care să lucreze.
Care sunt viermii care te prelucrează pe
tine? Care sunt situațiile neplăcute prin care te
trece Dumnezeu ca să scoată din tine tot ce este
mai bun și mai prețios? Nu le disprețui. Nu te grăbi
să scapi de ele. Ai nevoie de … răbdare.
Cuvântul inteligență derivă de la alte două
cuvinte: „inter” și „legere”(„inter“ însemnând „între”,
iar „legere“ însemnând „a alege”). O persoană
inteligentă, prin urmare, este cineva care a învățat
„să aleagă între” mai multe variante. El știe că ceea
ce este bun este mai de folos ca ceea ce este rău,
că îndrăzneala poate depăși frica, că dragostea
este superioară urii, că blândețea este de preferat
cruzimii, că răbdarea este superioară intoleranței,
mila aroganței și că adevărul este mai virtuos decât
orice ignoranță. Cine alege să aibă răbdare este un
om inteligent. C.H. Spurgeon a spus: „Știți cum a
ajuns melcul pe corabia lui Noe? Încet, dar cu
răbdare și perseverență“. Răbdarea este o verigă
strict necesară în lanțul virtuților creștine:
„De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să
uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa;
cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea;
cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi;
cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni. Căci,
dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă
vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce
priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus
Christos“ (2 Petru 1:5-8).
Răbdarea ne face să fim biruitori asupra
împrejurărilor și harnici în slujirea lui Dumnezeu:
„Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în
necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce
răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar
biruinţa aceasta aduce nădejdea“ (Rom. 5:3-4).
Luminătorul 11, 2016
Cât de mare trebuie să fi fost surpriza
temnicerului din Filipi când a aflat că Pavel era
cetățean roman! Cât de mult trebuie să se fi mirat
el că apostolul s-a lăsat totuși bătut pentru mărturia
lui creștină. Ce impresie trebuie să fi lăsat asupra lui
acest fapt! Pavel a plecat mai departe, dar a lăsat
în urma lui un grup de „frați“ mângâiați de frumosul
caracter al apostolului:
„Când s-a făcut ziuă, dregătorii au trimes pe
cei ce purtau nuielele (Greceşte: lictori.), să spună
temnicerului: „Dă drumul oamenilor acelora“. Şi
temnicerul a spus lui Pavel aceste cuvinte:
„Dregătorii au trimes să vi se dea drumul; acum
dar, ieşiţi afară, şi duceţi-vă în pace“. Dar Pavel le-a
zis: „După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor,
fără să fim judecaţi, pe noi, cari suntem romani, ne-
au aruncat în temniţă, şi acum ne scot afară pe
ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne
scoată afară!“
Cei ce purtau nuielele, au spus aceste
cuvinte dregătorilor. Aceştia s-au temut, când au
auzit că sunt romani. Dregătorii au venit să-i
potolească, i-au scos afară din temniţă, şi i-au
rugat să părăsească cetatea. Ei au ieşit din
temniţă, şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au
văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat“ (Fapte
16:35-40).
Răbdător în așteptarea unui colaborator,
răbdător în așteptarea unei călăuziri, răbdător în
identificarea unor posibili convertiți, răbdător sub
atacul demonic, răbdător în bătăi și în persecuție,
Pavel a putut clădi pe mărturia lăsată în urmă,
îndemnându-i pe creștinii din Filipi și Tesalonic să
privească viața și suferințele dintr-un foarte
surprinzător punct de vedere. Vom vedea asta din
textul scrisorilor pe care li le-a trimis ulterior. ▲
Valer Monafu - Ordinare
la San Francisco

Duminică 27 noiembrie, 2016, la Biserica Baptistă

Română din San Francisco, Bay Area, a avut loc
Serviciul de ordinare ca păstor al fratelui Valer
Monafu. Fratele Monafu se alătură în slujire fratelui
păstor Ovidiu Rauca. Comisia de ordinare a fost

Slujire
alcătuită din următorii frați păstori: Sorin Sabou,
Ovidiu Rauca, Daniel
Brânzei, Liviu Țiplea, Radu
Știr, și Rick Weber. 

Mulțumim lui Dumnezeu

pentru acest eveniment și
dorim colegilor noștrii de la
San Francisco o
conlucrare rodnică spre
slava lui Dumnezeu.▲
 Conducerea Asociației

Președinte - Sorin Sabou

Secretar general - Claudiu Vâlcu

Vicepreședinte est - Florin Vancea

Secretar est - Ștefan Ghinescu

Vicepreședinte vest - Ovidiu Rauca

Secretar vest - Ovidiu Horga

Vicepreședinte Canada - Florin

Dragomir
Președinte Comisia pastorală-
Cornel Turcu
Președinte Comisia de misiune -
Samuel Stan
Casier misiune - Ion Cotârlă
Casier adm. - Cornel Ciba
Trustee - Viorel Clintoc
Editor „Luminătorul“ -
Sorin Sabou
editorluminatorul@gmail.com
Contribuțiiel pentru fondul
administrativ se fac la Cornel Ciba
2624 Chalet Pl, Chino Hills,
CA 91709
cornel.ciba@gmail.com
Contribuțiile pentru fondul de misiune
se fac la Ion Cotârlă
3015 W. Kilburn Rd., Rochester Hills,
MI 48306
ioncotarla@gmail.com
Cum aș putea
Doru Popescu, Waterloo
Cum aş putea privirea-ţi blândă,
Ce rana vindecă în suflet,
Cu aşa duioasă dragoste arzândă,
Ca s-o descriu, în peregrinul umblet.
Rotindu-se, cade pe prispă o frunză,
Ce toamna, entropia o vesteşte,
Omului, descoperind o taină ascunsă,
Pierdutul în visări, atunci trezeşte.
Ce degradeuri de culori lumină-n cosmos,
De mână aleargă atâtea stele-n zbor,
Pământul se-nconjoară cu albastru aşa pompos,
Iar ranele din inimi, nu mai dor.
Izvorul, liniştea o laudă şuşotind,
Atâtor pietre, ce îi stau în cale,
Stâmpără setea, drumeţul răcorind,
Apoi se-nvolbură fugind la vale.
Iar codrul, poieniţa în taină străjuind,
Se-ncântă de un concert de triluri,
Arpegii în glisando, soliştii glăsuind,
Ai codrului,adevărate imnuri

Cum aş putea privirea-Ţi aşa blândă,

Să-i pot descrie, dulceaţa duioşiei,
Ce vindecă rana, în inima flămândă,
Dând pacea iertării, pecetea veşniciei.