1
CAIETUL XII, Ilustraţii pentru pastori
Traducere: Radu Liliana
(Ilustraţiile din acest caiet au fost culese de Dale Galusha din
revistele AZS « Semnele Timpului », publicate în perioada
1900 – 1980.)
1. Pastorul şi ateul
Acum câţiva ani, un pastor renumit din Los
Angeles ţinea o evanghelizare de reînviorare în
biserica sa. Printre cei care veneau seară de seară
era şi un bărbat care nu se acomoda deloc cu
programul general. După câteva întâlniri,
predicatorul l-a rugat să rămână puţin la urmă
pentru că dorea să vorbească cu el şi a descoperit că
acesta nu era creştin.
- Ce părere ai despre religia creştină? a întrebat
predicatorul.
- Oh, a spus vizitatorul, creştinismul este foarte
interesant aşa cum este el prezentat, dar eu n-aş
putea fi vreodată creştin.
- De ce? a întrebat pastorul.
- Pentru că n-aş crede vreodată că aş putea obţine
mântuirea de la un evreu mort, a replicat el.
- Nici eu n-aş crede, a spus predicatorul.
- Ba da, dumneavoastră credeţi, a spus bărbatul. Nu
pretind creştinii că mântuirea vine prin moartea lui
Hristos?
- Nu numai prin moartea Sa, a spus predicatorul, ci
şi prin învierea lui Hristos din morţi.
- Ah, a spus vizitatorul, nu puteţi să-mi dovediţi
asta niciodată.
Atunci a început o discuţie lungă şi interesantă.
Predicatorul era foarte bine pregătit şi a susţinut
argument după argument. Dar totul era în van.
Omul îşi susţinea poziţia.
Dându-şi seama că modul acesta de argumentare
eşua în a-l convinge, pastorul a spus:
- Prietene, încă nu ţi-am prezentat cel mai important
dintre motive. Ştiu că Hristos trăieşte pentru că El
trăieşte prin mine.
- Ce vrei să spui cu asta? a întrebat omul.
Vreme de o oră, predicatorul i-a povestit ce
înseamnă Hristos pentru el, demonstrând atât din
Vechiul cât şi din Noul Testament cum lucrează
Duhul Sfânt în viaţa celui care se predă lui
Dumnezeu.
- Încep să înţeleg, a remarcat străinul şi sunt
interesat să aflu mai multe despre asta. Simt că am
nevoie de lucrul acesta în viaţa mea.
Înainte de plecare, ei şi-au ridicat inimile în
rugăciune. Când a ajuns acasă, în acea noapte,
pastorul A.H.Ackley s-a cufundat în studiu şi a
scris binecunoscutele versuri. Următoarea
dimineaţă le-a aşezat pe note şi astfel s-a născut
unul dintre cele mai cunoscute cântece bisericeşti.
Iată prima strofă şi corul acelui cântec care
accentuează atât de bine faptul că Hristos trăieşte:
Sărac, orbit de lume, murdar şi obosit
La crucea milei Tale, Isuse-am poposit;
Iar Tu cu preţ de sânge mi-ai însemnat un
drum
Spre casa părintească ce-o văd acum.
Refren: Mi-e dor, mi-e dor de cer, de-albastrul
cer
Isuse bun din nou Îţi spun că Tu eşti tot ce
sper.
O cât aş vrea s-ajung în casa Ta
Şi-atunci cu toţi cei mântuiţi
Să fim nedespărţiţi.
Cel mai mare argument în favoare
creştinismului nu este organizaţia bisericii, nici
literatura şi nici clădirile, nici instituţiile
bisericii şi nici şcolile ei; nici chiar spitalele ei
şi nici câmpurile misionare îndepărtate. Mai
degrabă, puterea lui Dumnezeu văzută în
vieţile acelora care formează biserica.
2. Exemplu
O fetiţă a fost adusă la spital pentru o operaţie
grea. Când au adus-o şi au pus-o pe masa de
operaţie, chirurgul i-a spus:
- Drăguţo, înainte de a te face bine, trebuie mai
întâi să te adormim.
- Oh, a spus ea, atunci dacă mă voi culca,
trebuie să-mi spun rugăciunea.
S-a dat jos de pe masa de operaţie, s-a aşezat în
genunchi lângă ea şi s-a rugat o rugă simplă.
Când micuţa a terminat, toată echipa de medici
şi asistente avea lacrimi în ochi. Chirurgul a
mărturisit mai târziu:
- M-am rugat în acea seară pentru prima dată în
treizeci de ani.
O altă povestire ne spune despre o altă fetiţă
care îşi terminase rugăciunea de seară dar încă
mai zăbovea în genunchi lângă pat. Mama ei,
care stătea lângă ea, a întrebat-o de ce nu se
bagă în pat.
- Aştept, a spus ea, să văd dacă Dumnezeu are
ceva să îmi spună.
Cât de adesea Dumnezeu ar vrea să ne spună
câte ceva, dacă noi am avea timp să-l ascultăm.
3. Sacrificiul
Pe data de 17 februarie 1941, preotul
franciscan Maximillian Kolbe, primul apostol
al Poloniei, a fost închis de către Gestapo
(poliţia secretă a statului) şi curând după
aceasta a fost dus la Auschwitz.
În acele zile era o regulă şi anume, ca 10
prizonieri nevinovaţi să moară pentru unul care
a evadat.
Odată adusă la cunoştinţă evadarea, potrivit
regulii din timpul respectiv, ordinul trebuia să
fie împlinit la sfârşitul lui iulie, 1941. Zece
oameni, prieteni ai lui Kolbe, trebuiau să
moară într-un mod foarte crud, prin înfometare.
Printre cei 10 care fuseseră selectaţi, fără vreun
criteriu anume, unul a strigat cu putere:
- Aveţi milă! Am soţie şi copil!
Kolbe a făcut un pas în faţă şi s-a oferit să
meargă în locul celui care a cerut îndurare.
Comandantul, surprins de această mărinimie, a

acceptat schimbul. Aşa că preotul s-a alăturat
celorlalţi în celula morţii şi a devenit
predicatorul şi mângâietorul lor, liderul şi
exemplul lor. A îndurat suferinţe teribile din
cauza foamei şi a slăbiciunii pe deplin
conştient timp de două săptămâni; apoi i-au
făcut o injecţie letală. A murit pe 14 august.
Prizonierul cu nr.16670 a murit, dar cel pentru
care a murit el, trăieşte şi astăzi.
4. Atomul
De 40 de ori, Louis Slotin „a gâdilat coada
balaurului” şi a trăit să ne povestească despre
acest lucru. A 41-a oară şi-a pierdut viaţa!
Dr.Louis Slotin era om de ştiinţă, avea 34 de
ani şi lucra la laboratorul atomic de lângă Los
Alamos, New Mexico, când în mai, 1946, şi-a
pierdut viaţa într-un experiment numit
„gâdilarea cozii balaurului”. Acest experiment
care era esenţial în producerea bombei
atomice. Experimentul era format din
manipularea a două jumătăţi de sferă din
material fisionabil până când întreaga cantitate
era critică, apoi repede, separa masa de metal
înainte ca reacţia în lanţ să devină letală.
Dr. Slotin, conform unui articol publicat într-o
revistă de mare circulaţie cu ani în urmă, ar fi
putut fi în siguranţă dacă ar fi luat aminte la un
sfat simplu, atunci când alţi trei colegi de-ai lui
şi-au pierdut viaţa într-un astfel de experiment.
Dar el n-a ţinut cont de sfat. Îi plăcea acest gen
de experiment şi făcuse o pasiune pentru el.
Aşa că a preferat vechea metodă, adică să
manevreze cele două jumătăţi de sferă de
metal, ajunse la punctul critic, cu o şurubelniţă.
Dar de data asta ceva n-a mers cum trebuie.
Este posibil să fi apăsat prea tare pe şurubelniţă
la momentul critic. Numărătoarea Geiger a
început să clipească nebuneşte, apoi s-a oprit
ca moartă, arătând că materialul a devenit
radioactiv periculos. Slotin s-a aruncat imediat
înainte şi a separat masa de metal. Prezenţa sa
de spirit a salvat pe cei care erau în laborator
cu el, dar nouă zile mai târziu el murea.
Ni s-a spus că Louis Slotin era pe deplin
conştient cu privire la pericolul care îl implica
acest experiment. Unul dintre cei care şi-a
pierdut viaţa în acest lucru periculos a fost
asistentul lui. Dar Slotin era convins că nu i se
putea întâmpla nimic rău.
Mulţi oameni astăzi „gâdilă coada dragonului”
jucându-se cu păcatul deşi ei ştiu că este
periculos. Răspunsul standard pe care îl dau ei
este: „Ştiu ce fac. Îmi dau seama că este
periculos. Dar îmi place ce fac. Nu-mi fac nici
un rău dacă mai continui puţin pe calea asta.
Pot să mă las de chestia asta oricând vreau.”
5. Încrederea în Dumnezeu
Bernard Gilpin era un misionar protestant în
nordul Angliei la începutul Reformaţiunii.
Munca şi succesul său i-a adus numele de
2
„apostolul din nord”. Încrederea sa sinceră în
Dumnezeu era proverbială. Fie că avea un
necaz sau o bucurie, vorba lui era: „Voia lui
Dumnezeu să se facă, totul este spre binele
nostru.” Acest mod de a vorbi era bine
cunoscut prin toată partea de nord a ţării.
În acea vreme, regina Elisabeta a venit la tron
şi a încercat să înăbuşe prin persecuţie reforma
din Anglia. Istoria consemnează:
„Către încheierea domniei reginei, d-nul Gilpin
a fost acuzat de erezie; fiind de urgenţă
avertizat, a părăsit căminul său fericit,
neîndoindu-se nici măcar o clipă, după cum a
spus el, că „ toate lucrurile merg spre binele
celor ce-l iubesc pe Dumnezeu”, deşi era
convins că nu se va mai întoarce, atunci când
şi-a luat adio de la familia lui şi că va muri .
Când era în drum spre Londra, printr-o
întâmplare nefericită, şi-a rupt piciorul. Acest
lucru, pentru un timp, a oprit călătoria sa. În
vreme ce el stătea la pat, anumite persoane rău-
intenţionate au folosit ocazia să-i întoarcă
vorba obişnuită: „Iată! au spus ei. Este
accidentul spre binele tău?” „Domnilor, nici nu
mă îndoiesc de lucrul acesta”, a replicat el
umil. Şi aşa a fost. Pentru că înainte ca el să fie
în stare să călătorească, Regina Maria a murit,
persecuţia a încetat şi el a fost eliberat.
6. Hoţul
Dr. W.E.Sangster povestea că o femeie în
Anglia a găsit un coş pe scările casei ei. Când a
desfăcut coşul a găsit un porumbel cu un bileţel
legat de picior. În bileţel i se cerea o sumă de
bani. Această sumă trebuia legată de
picioruşul păsării, altfel casa îi va fi arsă chiar
în acea seară. Femeia a anunţat poliţia imediat,
care a venit, a legat un şnuruleţ de picioruşul
păsării care să fluture în vânt şi a urmat acest
şnur prin aer cu avionul. După un zbor destul
de lung, porumbelul a aterizat pe un hambar
unde proprietarii îl aşteptau. A fost uşor apoi
pentru poliţie să efectueze arestările.
7. Puterea de convingere
Un fermier bătrân absenta mereu de la
serviciile divine şi de la adunările care aveau
loc în micuţa biserică de ţară. Pastorul a decis
să-l viziteze. După încercările fără succes de a-
l convinge să revină la părtăşia creştină,
pastorul a tăcut, s-a întors către focul care
ardea în cămin şi a scos de a acolo un cărbune,
aşezându-l deoparte. La scurtă vreme,
cărbunele s-a stins. Pastorul l-a luat din nou şi
l-a băgat în foc. Cărbunele s-a reaprins.
Asistând la această demonstraţie practică
tacită, fermierul a spus:
- Pastore, am înţeles. Poţi să contezi pe mine
din nou.

8. Adevăratul lider
Într-o seară, în timp ce mergea spre casă, Garibaldi,
marele eliberator al Italiei, a întâlnit un păstor care
plângea pentru că pierduse un miel. Imediat,
Garibaldi a organizat o expediţie şi mulţi soldaţi s-
au alăturat căutării, dar n-au avut succes. Soldaţii
au fost trimişi la culcare după multe căutări.
Următoarea dimineaţă, însoţitorul lui l-a găsit
dormind dus cu mielul pierdut adăpostit sub pătura
sa. Generalul căutase toată noaptea mielul pierdut.
9. Lumina
Era în timpul unei întâlniri cu copiii şi vorbitorul,
un profesor în vârstă, se vedea că încă mai are priză
la copii. Toată lumea îl asculta ca fermecată.
- Să presupunem, a început el, că vă aflaţi într-o
cameră murdară şi întunecoasă. Care ar fi primul
lucru pe care l-aţi face? Cenuşa dă peste grătarul
sobei. Masa este acoperită cu farfurii murdare. Pe
fiecare scaun zace câte ceva. Ferestrele sunt
murdare. Tablourile abia atârnă în cui. Podele sunt
murdare. Cu ce aţi începe? Care ar fi primul lucru
cu care aţi începe pentru a face acea cameră
locuibilă?
Mâinile s-au ridicat cu repeziciune în aer.
- Să curăţăm masa!
- Să aşezăm draperiile şi să eliberăm scaunele.
- Să curăţăm cenuşa din sobă.
- Să aşezăm la loc tot ce găsim aruncat pe jos.
- Să măturăm.
- Să ştergem praful.
În sfârşit, se părea că nu mai au nimic de făcut. Au
curăţat cenuşa şi au aprins focul. Au curăţat masa şi
au spălat vasele. Au aranjat mâncarea pe platouri şi
totul era aşezat aşa cum trebuie. Au măturat şi au
şters praful. Dar capul grizonat se clătina încă
negativ. Care era primul lucru pe care ei îl uitaseră,
fără de care, într-adevăr, cel puţin după cum zicea
doamna aceea înţeleaptă, ei nici n-ar putea să
măture, să şteargă praful, să cureţe cenuşa, să facă
focul şi nici să facă vreun alt lucru?
Atunci se auzi o voce subţirică din rândul din spate:
- Am uitat să aprindem lumina!
- Ah, acum am primit răspunsul corect!
Aproape indignaţi, ascultătorii ceilalţi s-au întors
spre el. Dacă s-ar fi gândit şi ei la asta! Dar nu se
gândiseră.
10. Dragostea manifestată
„Toate simţămintele frumoase din lume cântăresc
mai puţin decât o singură acţiune plină de
dragoste.” (James Russell)
11. Iertarea de la Dumnezeu
În timpul domniei lui Frederick William III al
Prusiei, un conte care complotase împotriva vieţii
regelui a fost închis în fortăreaţa Glatz. Era un om
nereligios, dar pentru că Biblia era singura
literatură disponibilă în închisoare, a început s-o
citească.
3
Mesajul Cărţii i-a atins inima şi într-o noapte
furtunoasă s-a declanşat furtună şi în sufletul
prizonierului. Pentru prima oară în viaţă, dragostea
lui Dumnezeu chema inima contelui. S-a pocăit de
viaţa sa păcătoasă şi s-a întors la Domnul cu
sinceritate şi inimă smerită. Ridicându-se de pe
patul său pentru a-şi deschide Biblia, ochii săi au
căzut peste cuvintele: „Cheamă-Mă în ziua
necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar Tu Mă vei
proslăvi!” (Ps.50,15). A îngenuncheat în celula sa, a
implorat mila Mântuitorului şi sufletul său necăjit
şi-a găsit pacea şi scăparea.
În aceeaşi noapte în palatul regal de la Berlin regele
suferea de o durere fizică acută şi văzând că îi este
din ce în ce mai rău l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea
o oră de somn pentru a se înviora.. Când s-a trezit i-
a spus soţiei:
- Domnului I-a fost milă de mine şi Îi sunt
recunoscător. Cine mi-a greşit cel mai mult din
regatul meu? Îl voi ierta.
- Contele care este închis la Glatz, a replicat regina
Louise.
- Ai dreptate, a spus monarhul bolnav, hai să-l
iertăm.
Şi în zorii zilei, un curier a fost expediat la Silesia,
purtând cu el iertarea deplină pentru contele devenit
creştin.
12. Binefăcătorul
În timpul asediului de la Plevna, ţarul umbla în
jurul taberei cu scopul de a saluta oamenii. La un
moment dat, a venit un ofiţer care adormise în timp
ce scria soţiei sale. El îi descria soţiei sale munca
grea şi expunerea în tranşee, dar, adăugase el,
aceste lucruri erau nimic pe lângă datoriile sale.
- Cine îmi va plăti datoriile? Scria el şi în vreme ce
era frământat de aceste lucruri, a adormit.
Ţarul, a aruncat o privire peste umărul lui, a citit
scrisoarea şi apoi a scris sub întrebarea ofiţerului:
- Eu, Alexandru, voi plăti.
13. Secretul succesului
„Marele secret al succesului în viaţă este ca omul
să fie gata când se iveşte oportunitatea.” (Disraeli)
14. Nevoia de mântuire
Odată, o femeie încerca să conducă un bărbat la
Hristos. Îl implora să-şi predea inima
Mântuitorului. Dar singurul răspuns pe care îl
primea era:
- Nu e de nici un folos! Sunt pierdut! Sunt pierdut!
- Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta! a replicat
ea.
- De ce? a exclamat bărbatul uimit.
- Pentru că, Hristos vine să salveze ce e pierdut; şi
dacă eşti, atunci El este Singurul care te poate
salva.

15.Importanţa darurilor şi a zecimilor
La o campanie de evanghelizare din nordul statului
s-a făcut un apel pentru o donaţie de bani, care să
fie folosită în răspândirea Evangheliei. După
serviciul divin, un membru de vază al bisericii s-a
apropiat de vorbitor şi i-a spus:
- Eu nu cred în oferirea darurilor pentru misionari
străini şi nici în plătirea zecimii, pentru că hoţul de
pe cruce n-a trebuit să facă aceste lucruri şi totuşi
Hristos l-a mântuit. Hoţul muribund n-a trebuit să
plătească zecime s-au să dea vreun dar, de aceea,
noi de ce ar trebui?
Pastorul a spus:
- Frate, există o diferenţă între tine şi hoţul
muribund.
Omul a întrebat:
- Care este această diferenţă?
- Uite, el era un hoţ pe moarte şi tu eşti un hoţ care
trăieşte.
16. Creştinul
Un creştin este acela care îi ajută pe alţii făcând ca
lucrurile să pară mai uşoare şi învăţându-i să creadă
în Dumnezeu. (Autor necunoscut)
17. Întârzierea
O doamnă angajată într-un litigiu a fost sfătuită să
consulte un anumit avocat şi să-l angajeze pentru a-
i apăra cauza. Dar ea a amânat pentru diverse
motive până în ultimul moment. Când s-au întâlnit,
într-un târziu, ea a început să-i explice grăbită cazul
ei, dar a fost oprită de el spunându-i:
- Ai întârziat prea mult, nu pot să mai fiu avocatul
tău pentru că am fost numit judecător.
18. Dacă oamenii…
Dacă oamenii au păzit întotdeauna Sabatul asta
înseamnă că:
1.Ei n-au fost niciodată idolatri, pentru că Sabatul
este un memorial al adevăratului Dumnezeu,
Creatorul cerului şi al pământului.
2. Ei n-au fost niciodată ateişti pentru că Sabatul,
prin memorialul creaţiunii, ne-a dat un Dumnezeu
personal, Creatorul şi Prietenul nostru.
3.Ei n-au fost niciodată evoluţionişti, pentru că
Sabatul prezintă pe Dumnezeu ca şi Creator, nu
forţe oarbe sau legi naturale întâmplătoare.
4.Sacrificiul lui Hristos n-ar fi fost niciodată respins
pentru că Sabatul nu numai că păstrează adevărul
despre Hristos ca şi Creator, dar îl păstrează şi ca
Re-Creator.
5.Inspiraţia Bibliei n-ar fi fost niciodată respinsă,
pentru că Sabatul dă mărturie cu privire la
integritatea cărţii Genezei. Dacă Geneza rămâne în
picioare, atunci şi întreaga Biblie la fel. (Autor
necunoscut)
4
19. Ghidul
Un vizitator a sosit în New York a mers la o staţie
de metrou din Piaţa Times Square şi la întrebat pe
paznicul de acolo:
- Când voi ajunge la suprafaţă aş vrea să găsesc
strada Cutare. Poţi să mă ajuţi, să-mi spui unde e?
Lucrătorul de la metrou a spus cu indiferenţă:
- Nu mă întreba nimic despre ce se întâmplă acolo
sus. Ştiu ce se întâmplă aici jos, dar nu ştiu nimic ce
se întâmplă acolo sus.
Mulţi nu cunosc ce se întâmplă acolo sus, dar
creştinul adevărat ştie şi îi poate ajuta şi pe alţii să
cunoască lucrurile de sus.
20. Exerciţiul înseamnă succes
Un tânăr s-a apropiat de Fritz Kreisler în timp ce
artistul se îndrepta spre sala unde avea loc concertul
şi l-a întrebat:
- Cum pot să ajung la Carnegie Hall?
- Exersând, i-a replicat violonistul.
Un alt faimos muzician avea o regulă de la care nu
se abătea şi anume să exerseze zilnic timp de 8 ore.
Când a văzut surpriza de pe faţa unui om care l-a
întrebat cât exersează pe zi, i-a replicat:
- Dacă n-aş exersa o singură zi, aş şti; dacă n-aş
exersa două zile, familia mea ar şti, iar dacă n-aş
exersa trei zile, toată lumea ar şti. (J.O. Iversen)
21. Rugăciunea adevărată
Rugăciunea în secret înseamnă putere în secret.
Întârzierea nu înseamnă refuzul de a răspunde.
Credinţa trebuie să preceadă cererea noastră. Nu
trebuie să limităm puterea lui Dumnezeu.
Totdeauna trebuie să spunem: „Voia Ta să se facă,
nu a mea”. Rugăciunile lungi nu sunt totdeauna şi
cele mai puternice. Totdeauna îmbinaţi ruga cu
lauda. Rugăciunea ar trebui să conţină închinare,
adorare, mărturisire, cerere şi mijlocire.
22. Întrebare potrivită
Un om în vârstă a întrebat-o pe Charlotte Elliot
dacă era creştină; ea s-a simţit insultată şi i-a spus
să-şi vadă de treabă. Dar după ce omul a plecat, nu
şi-a putut scoate din cap întrebarea lui şi s-a întors
să-l întrebe pe bărbat cum să-l găsească pe Hristos.
El i-a spus să vină la Isus aşa cum este. Ea a făcut
întocmai şi a scris cântecul atât de cunoscut: „Aşa
cum sunt”.
23. Umilinţa
John Wesley era însoţit în călătoriile sale de
prietenul său, Joseph Bradford, un om care era de o
puritate, bunătate şi cinste excepţionale. Cu toate
acestea aveau mici dispute între ei.
- Joseph, a spus D-nul Wesley într-o zi, i-a aceste
scrisori şi pune-le la poştă.
- Le voi duce după ce veţi predica, domnule, a venit
răspunsul.
- Pune-le acum, Joseph.

- Aş vrea să vă aud predicând, domnule; şi este
timp suficient după aceea să pun scrisorile la poştă.
- Insist să te duci chiar acum, Joseph.
- Nu mă duc acum, a venit răspunsul ferm.
- Nu vrei?
- Nu, domnule.
- Atunci trebuie să ne despărţim.
- Foarte bine, domnule.
Şi au adormit cu această problemă nerezolvată.
Pentru că erau amândoi matinali, „ajutorul”
refractar a fost acostat la 4 dimineaţa de către
maestrul lui cu următoarele cuvinte:
- Joseph, ai luat seama la ce am spus, că trebuie să
ne despărţim?
- Da, domnule, a spus Joseph.
- Şi trebuie să ne despărţim?
- După cum doriţi, domnule.
- Îmi vei cere iertare, Joseph?
- Nu, domnule.
- Nu vrei să-mi ceri iertare?
- Nu, domnule.
- Atunci îţi voi cere eu, Joseph.
Atunci Bradford a izbucnit în lacrimi şi Wesley a
fost profund mişcat.
Bradford a fost cel care a înălţat ultima rugă către
Dumnezeu pentru omul lui Dumnezeu care murea.
24. Bunătate
Este posibil ca influenţa noastră să la fel de
puternica ca aceea a fetiţei a cărei viaţă trăită a fost
aşa de frumoasă, încât pe piatra funerară de
marmură ce marca locul ei de odihnă, scria
următoarele cuvinte:
„Un copil despre care colegii ei de joacă spuneau:
‘Este aşa de uşor să fim buni atunci când este ea cu
noi.’”
De am fi şi noi demni de un astfel de epitaf!
(Charles L. Paddock)
25. Datorie iertată
Cu multă vreme în urmă, circula o povestire despre
un doctor care locuia într-un sat din Scoţia. Era
cunoscut atât pentru pietatea sa cât şi pentru
îndemânarea cu care îşi practica profesia.
După moartea sa, când i-au fost examinate
registrele sale de către contabili, mai multe note de
plată erau însemnate cu roşu şi de-a lungul lor scria:
„Iertat, prea sărac să-mi poată plăti.”
Soţia sa, care era diferită la caracter de soţul ei, a
spus: „Aceste note de plată trebuie achitate”. De
aceea, a dat în judecată pe neplătitori. Judecătorul a
întrebat:
- Soţul dumneavoastră a scris aici cu cerneală
roşie?
- Da, a spus femeia.
- Atunci, a spus judecătorul, nu există tribunal în
ţară care să obţină banii de acolo de unde soţul
dumneavoastră a scris „iertat”.
5
26. Puterea credinţei
Odată, un nobil francez a invitat un prieten ateist
să-i viziteze palatul. În timp ce conversau, prietenul
a prins ocazia din nou să declare că el nu crede că
există Dumnezeu. Că el nu L-a văzut şi nu cunoaşte
nimic despre El.
Nobilul l-a condus prin grădinile palatului şi a spus
cu mândrie:
- Fiul meu le-a aranjat în felul acesta.
Au mers în sat să vadă o casă frumoasă.
- Fiul meu a construit această casă, a spus nobilul
din nou. Mai târziu el a spus cum fiul său ajută
săracii şi pe cei în nevoie.
Atunci prietenul a spus:
- Fiul tău este un om foarte înţelept şi bun.
- Dar de unde ştii? l-a întrebat nobilul. Nu l-ai văzut
niciodată.
- Îl ştiu din ceea ce face el şi îmi pot da seama cum
este, a replicat el.
Atunci nobilul i-a spus:
- Prin lucrările lui Dumnezeu pot să văd că El este
Creator şi Înţelept şi Bun. (Robert Hare)
27. Primul test
„Cred că primul test al unui bărbat cu adevărat
mare este umilinţa sa.” (John Ruskin)
28. Convertirea
Un tânăr morar din Suedia, pe nume John Svenson,
s-a convertit citind Biblia. Şi pentru că devenise „o
făptură nouă”, a refuzat să continue viaţa de păcat.
Acest lucru l-a supărat pe colegul lui, Andrew
Peterson, fiul proprietarului morii.
Într-o zi, când John era plecat, Andrew a găsit
Biblia lui John şi s-a hotărât s-o distrugă, pentru că
ea părea să fie cauza schimbării prietenului său.
Înainte s-o arunce în valul care întorcea roata morii,
a deschis Cartea la întâmplare şi ochii săi au căzut
peste cuvintele din Matei 24,41: „ Din două femei
care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va
fi lăsată.” Privirea a fost scurtă, dar cuvintele au
fulgerat drept în inima lui şi s-a pomenit că citeşte
fără oprire. În loc să arunce Biblia, a dus-o înapoi
în camera lui John şi la întoarcerea sa, el i-a cerut
ajutorul în aflarea drumului care duce spre viaţă.
29. „Căci nu mai trăiesc eu….”
Ioan Crisostom (Gură de Aur) era unul dintre cei
mai mari părinţi bisericeşti greceşti. El s-a născut în
anul 347 d.Hr. Povestirea aceasta este din anii
tinereţii lui, când a fost adus înaintea împăratului
pentru a da socoteală de credinţa sa.
- Dacă tu persişti în ideea de a fi creştin, a spus
împăratul, te voi izgoni de pe pământul tatălui tău.
Ioan a replicat cu respect:
- Nu poţi Maiestate să faci lucrul acesta. Întreaga
lume este ţinutul Tatălui meu. Nu mă poţi izgoni.
- Atunci îţi voi lua toate averile tale, a spus
împăratul.

- Nu poţi să faci nici asta, a replicat Crisostom.
Bogăţiile mele sunt în Ceruri.
- Atunci te voi trimite într-un loc unde să nu ai nici
un prieten cu care să schimbi vreo vorbă, a spus
împăratul.
- Nu poţi face nici asta, pentru că am un Prieten
care îmi este mai apropiat decât un frate. Îl voi avea
pe Fratele meu Isus Hristos pentru totdeauna.
Într-un final, împăratul a spus:
- Îţi voi lua viaţa.
La această provocare, Crisostom a răspuns:
- Nu puteţi face nici asta. Viaţa mea este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu.
30. Necunoscutul
Există o istorisire frumoasă spusă de episcopul
Simpson, predicatorul cu limbă de argint al
metodismului. Călătorea călare pe cal în Vest. Într-
o sâmbătă seara, a ajuns într-un orăşel. Următoarea
zi a mers la biserică. Pe când se apropia de clădire,
l-a întâlnit pe pastor şi aceasta l-a salutat ca pe un
străin obişnuit şi conform obiceiului său, l-a
interogat cu privire la casa şi la afacerile lui.
Episcopul i-a spus că este predicator metodist. Dar
pastorul a fost sceptic şi s-a temut să-l roage să
predice. În final, el a spus în sinea lui: „Îl voi testa.
Îl voi ruga să facă rugăciunea şi dacă o face bine îl
voi lăsa şi să predice.”
Serviciul divin a început şi străinul a fost invitat să
se roage. O astfel de rugăciune nu mai fusese auzită
în această bisericuţă. Oamenii erau atât de motivaţi
încât strigau, „Amin” şi „Aleluia”. Convins că
străinul se putea ruga, pastorul l-a invitat să
predice. Când s-a ridicat să-l prezinte bisericii,
pastorul a spus în sinea sa: „N-a spus omul acesta
că se numeşte Simpson? Cred că el este, el este
sigur!” Fără ca să-şi verifice această îndoială,
pastorul de ţară a spus:
- Fraţilor, avem aici, cu noi, pe nimeni altcineva
decât pe marele nostru episcop Simpson. Îl cunosc
după rugăciunile sale. El ne va predica acum.
31. Răspuns
Un om al Şcolii Gândirii Perfecţioniste a fost
invitat la un creştin în vârstă. Omul a început să
prezinte pe larg acea teoria lui interesantă.
- Poţi să-mi arăţi un singur bărbat sau o singură
femeie perfectă din Biblie? a întrebat credinciosul
în vârstă.
- Da, a spus imediat celălalt, vezi Luca 1,6,acolo
vei citi despre doi , Elisabeta şi Zaharia, care
păzeau fără pată toate poruncile şi toate orânduielile
Domnului.
- Atunci tu te consideri un credincios precum
Zaharia?
- Bineînţeles, a spus vizitatorul.
- Oh, a replicat bătrânul, m-am gândit că e aşa,
pentru că numai câteva versete mai încolo citim
cum a devenit mut pentru necredinţa lui!
6
32. Mulţumiri
Pentru trei lucruri îi aduc mulţumiri lui Dumnezeu
în fiecare zi în viaţa mea:
1. Mulţumiri pentru faptul că binevoieşte să-
mi aducă la cunoştinţă lucrările Sale.
2. Mulţumiri adânci pentru faptul că El mi-a
aşezat o lampă a credinţei în întuneric.
3. Mulţumiri şi mai profunde pentru că mi-a
deschis un orizont nou, spre o viaţă plină de lumină,
flori şi cântece cereşti. (Helen Keller)
33. Ai timp?
Ai timp să stai şi să citeşti ziarul timp de o oră sau
mai mult în fiecare zi, dar nu ai timp să citeşti
Biblia? Ai timp să mergi la un concert sau la dans şi
nu ai timp să mergi la adunările de evanghelizare
sau la casa de rugăciune? Ai timp să vorbeşti despre
toate ştirile noi ale zilei, atât din casă cât şi din
afara casei, dar nu ai timp să vorbeşti cu Hristos sau
despre dragostea Sa cu colegii tăi? Ai timp să-ţi
lustruieşti şi să-ţi aranjezi casa, dar nu ai timp să te
rogi ca Dumnezeu să îţi cureţe inima? Ai timp să
petreci zile, săptămâni, luni şi ani într-o afacere
care se va sfârşi la un moment dat, dar nu ai timp să
petreci nici măcar un minut în afacerea mântuirii
care nu se va sfârşi niciodată? Ai timp să gândeşti
şi să plănuieşti pregătirea hranei zilnice, dar nu ai
timp pentru întrebări legate de mana cerească? Îţi
oferi toată energia lumii şi ţie însuşi dar nu ai timp
să te oferi în slujirea lui Dumnezeu? „Alege astăzi
cui vrei să slujeşti”.
34. „Rezistaţi!”
Un tânăr creştin povestea câteva dintre experienţele
sale din timpul marelui război. Era într-o companie
care se separase de restul trupei. Înconjuraţi de
duşmani zile în şir, mâncarea li se terminase şi apa
la fel.
Ştiind că nu mai au nici mâncare şi nici apă,
duşmanul trimetea un mesager din timp în timp,
sugerându-le că ar fi bine să se predea.
Într-o noapte, lipsiţi de hrană şi apă, rămaşi numai
cu un proiectil, au ţinut o consfătuire cu privire la
următorul pas care trebuie făcut. Ei s-au hotărât să
se roage lui Dumnezeu pentru ajutorul Său, apoi să
aprindă proiectilul să explodeze în noapte ca un
semnal pentru colegii ceilalţi. După ce proiectilul
exploda, singurul lucru rămânea aşteptarea.
Dimineaţa au auzit un bâzâit de motor deasupra
capului lor. Era un avion din cartierul lor general.
Zburând deasupra băieţilor înconjuraţi de inamici, a
aruncat pachete cu hrană şi bidoane cu apă. Pe unul
dintre pachete era o notiţă: „Nu renunţaţi. Sosim.”
Câteva zile, avionul a aruncat pâine şi apă, tot
timpul însoţite de câte un bileţel cu mesajul
„Rezista-ţi!”. Apoi a fost zgomot de artilerie şi
marşul infanteriei şi batalionul pierdut a fost
recuperat şi adus cu bine în tabără.
35. Mijloace secundare dar foarte valoroase

Priviri pline de bunătate, cuvinte bune, fapte bune
şi strângeri de mână călduroase, acestea sunt
mijloace secundare ale harului când oamenii au
necazuri şi luptă în bătăliile lor nevăzute. (Dr. John
Hall)
36. Răspuns întârziat
Constance Foster ne povesteşte despre o văduvă
care ajunsese foarte săracă după moartea soţului ei.
Şi pentru că nu mai făcea faţă să plătească
cheltuielile mari pentru întreţinerea casei, doamna
Horton s-a rugat pentru un miracol în vederea
păstrării bunurilor sale. Câteva luni mai târziu ea a
scris: „M-am rugat, dar nu s-a întâmplat nimic.”
Casa urma să fie vândută la licitaţie săptămâna
următoare. D-na Horton avea inima frântă.
În următoarele zile mergea prin casă cu ochii în
lacrimi, sortând ceea ce adunase după ani de locuit
acolo. La mansardă a găsit o colecţie de timbre
vechi ale soţului ei. Aproape că a aruncat-o pe o
grămadă de lucruri care nu-i mai trebuiau, pentru că
la ce i-ar fi trebuit o grămadă de timbre vechi? Dar,
mai târziu s-a hotărât să o pună deoparte şi să o
salveze.
A trecut un an şi ea şi-a adus aminte de această
colecţie de timbre din nou. Casa fusese vândută. Ea
era amărâtă. Nu primise răspuns la rugăciuni. Apoi,
într-o zi, s-a întâmplat că a văzut în ziar o listă de
timbre vechi, foarte valoroase. D-na Horton a mers
personal să vadă cine se ocupă cu lucrul acesta,
luându-şi colecţia de timbre cu ea, iar când a plecat
din birou, avea în poşeta ei un cec de, nici mai
mult nici mai puţin, 11.000 de dolari.
Casa cea mare şi veche era, oricum, mult prea
încăpătoare pentru o femeie în vârstă şi mai greu de
păstrat curăţenia. Şi-a cumpărat o casă mai mică şi
banii rămaşi i-a depus la bancă, suficienţi pentru
cheltuielile ei. Era exact răspunsul pe care
Dumnezeu i l-a dat atunci când ea credea că nu-i
răspunde la rugăciune.
37. Iertarea mai ieftină decât supărarea
Un creştin va afla că este mai ieftin să ierte decât să
se ofenseze. Iertarea te scuteşte de cheltuiala
mâniei, de costul urii, de pierderea controlului.
Iertarea mai pune, de asemenea, sufletul într-o stare
care te ajută să exersezi uşor celelalte virtuţi.
(Hannah More)
38. Mângâierea
Mi-aduc aminte de un fiu de predicator care a
crescut frumos, într-un cămin creştin. La vârsta
adolescenţei, el şi-a însuşit filosofia de viaţă a unui
adult cu o minte strălucită, dar care era ateu. Şi din
pricina acestei admiraţii pe care o manifesta a
început şi el să se schimbe în comportament. Acasă
devenise ursuz, iritabil, de neînţeles, nepoliticos cu
părinţii săi.
Într-o seară, predicatorul cu inima frântă, s-a
strecurat în dormitorul fiului său. Spre surpriza sa, a
găsit-o pe mama băiatului îngenuncheată lângă pat,
7
mângâindu-i părul, sărutându-i fruntea, plângând.
Printre lacrimi ea a spus: „El nu mă va lăsa să-l
mângâi când va fi treaz.”
39. Colecţia de pietre
Timp de 25 de ani, pasiunea lui Fred
Schwartzwalder era să colecţioneze roci (pietre).
Săptămână după săptămână escalada Munţii
Stâncoşi, aducând acasă noi modele pentru colecţia
sa. După ce beciul casei sale a fost umplut cu
pietre, el s-a hotărât să-şi construiască un fel de
depozit din piatră în spatele curţii sale, care se
mărea cu fiecare an ce trecea.
Apoi a venit 1950, iar interesul mulţimii creştea cu
privire la mineralele radioactive. Geologul amator
Schwartzwalder a cumpărat un aparat de măsurat
Geiger cu 100 de dolari, după luni de economii din
salariul său de paznic la un liceu. În ziua în care a
adus aparatul acasă, spune ziarul Time, l-a dus
imediat în spatele curţii şi l-a rotit pe lângă pietrele
depozitate. Imediat, aparatul a început să zbârnâie,
dar când Fred a localizat piatra, nu şi-a mai adus
aminte de unde a luat-o. Timp de trei luni el a
refăcut traseele, până când într-o duminică după
amiază a descoperit locul de unde luase piatra: din
Munţii Indian Head.
A fost o după-amiază memorabilă. Aparatul
zbârnâia de zor, iar fericitul explorator era sigur că
a găsit o sursă bogată în uraniu. Şi aşa era. După
multe dificultăţi, el a reuşit să transporte mai multe
tone de minereu într-un loc de prelucrare a lui, în
Salt Lake City. Trei săptămâni mai târziu a aflat de
la AEC că a dat lovitura, el descoperind „unul
dintre cele mai semnificative depozite de tip
hidrotermal din Statele Unite”.
Uraniul descoperit îi adusese deja 125.000 de dolari
(aceasta se întâmpla în 1955), cu perspectivă de
mult mai multe milioane. Acea piatră uitată de
multă vreme din spatele casei lui l-a făcut mai
bogat decât şi-ar fi putut închipui el vreodată. Este
uimitor cât de multe bogăţii avem chiar lângă noi
uneori. Se spune că primul diamant din faimoasele
mine Kimberly a fost luat de cineva şi dus acasă
crezând că era doar o pietricică de pe malul râului.
Nimeni n-are nevoie de un aparat Geiger pentru a fi
condus la cea mai mare bogăţie, la Sfânta Scriptură.
40. Alegerea
Alegerea, nu şansa, va determina destinul nostru
veşnic.(Autor necunoscut)
41. Responsabilitatea omului
Daniel Webster tocmai terminase o prezentare plină
de putere la banchetul la care fusese invitat şi se
aşezase pe scaun. Ordonatorul toasturilor de la
banchetul respectiv s-a ridicat şi l-a întrebat:
„Domnule Webster, mă întreb dacă ne-aţi spune
care este cea mai mare întrebare care v-a trecut
vreodată prin minte?” Faimosul orator a replicat:
„Domnule, cea mai mare întrebare care mi-a trecut

vreodată prin minte este cu privire la
responsabilitate mea înaintea lui Dumnezeu.”
42.Slujirea înseamnă fericire
Albert Schwitzwer a spus într-un discurs la
absolvirea unei clase de la şcoala de băieţi din
Anglia în 1935: „Nu ştiu ce soartă vă aşteaptă. Unii
dintre voi vor ocupa probabil poziţii remarcabile.
Poate că unii dintre voi vor ajunge scriitori sau
artişti faimoşi. Dar ştiu un singur lucru: „Singurii
dintre voi care vor fi cu adevărat fericiţi vor fi aceia
care au dorit să afle şi au aflat cum se slujeşte.”
43. Cele două porunci
Se spune că un tânăr a venit odată la unul dintre cei
mai mari predicatori ai lumii, cred că era Dr.Torrey,
şi i-a spus despre hotărârea lui de a intra în lucrare.
Dr. Torrey l-a întrebat:
- Eşti creştin?
- Părinţii mei sunt creştini şi am mers la biserică de
mic, a spus tânărul.
- Dar eşti sigur că tu însuţi eşti creştin? A insistat
Dr. Torrey.
Tânărul a răspuns:
- Ei bine, nu sunt un mare păcătos. N-am comis nici
o crimă gravă. Nu ucid. Nu ştiu dacă am făcut
păcate mari ca să le mărturisesc.
La final, Dr. Torrey a întrebat:
- Tinere, poţi să-mi spui care este păcatul cel mai
mare din lume?
- Nu este păcatul uciderii? Desigur, crima este cel
mai mare păcat din lume. Apoi a enumerat şi alte
păcate.
- Nu, acele păcate nu întregesc imaginea celui mai
mare păcat din lume, a spus Dr. Torrey.
- Atunci care este cel mai mare păcat al din lume? a
întrebat tânărul.
Atunci Dr.Torrey i-a spus:
- Cel mai mare păcat din lume ar fi să calci cea mai
mare poruncă, nu-i aşa?
- Da, sigur.
- Acum, care este cea mai mare poruncă?
Tânărul a răspuns:
- Nu cred că o ştiu.
Atunci, Dr.Torrey a deschis Biblia la Matei şi a
început să citească cuvinte lui Isus: „Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot
sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea
dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua,
asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi.”
- Acum, tinere, care este cea mai mare
poruncă dintre toate? a întrebat Dr. Torrey.
- Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima, cu
tot sufletul şi cu tot cugetul.
- Atunci, îl iubeşti tu pe Dumnezeu cu toată
inima cu tot sufletul şi cu tot cugetul? Îl iubeşti pe
Dumnezeu atât de mult încât să renunţi la tot ce
există în lumea asta, chiar şi la viaţa ta mai degrabă
decât să-l întristezi? Te-ai gândit cât se poate de
serios la ce ar vrea Dumnezeu să faci?
Tânărul a admis că el călcase porunca aceea.
8
Atunci Dr.Torrey l-a întrebat:
- Prietene, dacă tu calci cea mai mare poruncă din
lume, de ce anume eşti tu vinovat?
- Cum se numeşte vina mea? Sunt vinovat de
păcatul cel mai mare! Şi acest tânăr moral a fost
condus la sacrificiul lui Hristos şi a găsit mântuirea.
44. Cecul
Un comerciant care era creştin a fost rugat să
contribuie cu bani la o acţiune a bisericii. Bucuros,
a scris un cec de 100 de dolari şi l-a dat
vizitatorului. În acel moment, o telegramă a fost
adusă înăuntru. Comerciantul a citit-o şi a părut
încurcat.
- Această telegramă mă anunţă că unul dintre vasele
mele s-a scufundat şi încărcătura s-a pierdut. Asta
îmi va afecta afacerile. O să-ţi scriu un alt cec.
Vizitatul a înţeles, i-a înapoiat cecul iar
comerciantul a scris un altul şi i l-a dat. Când l-a
citit, omul a fost foarte surprins. Era un cec de 300
de dolari.
- N-ai făcut cumva o greşeală? a întrebat lucrătorul
de la biserică.
- Nu, a spus comerciantul, n-am făcut nici o
greşeală. Apoi, pe când ochii i se umpleau de
lacrimi, a spus:
- Telegrama era un mesaj de la Tatăl meu din
Ceruri. Şi îmi transmitea: „Nu vă agăţaţi de bogăţii
aici pe pământ.”
45. Credinţa, darul lui Dumnezeu
Moody spunea: „Credinţa este un dar de la
Dumnezeu. Tot la fel este şi aerul, dar trebuie să-l
respiraţi. Tot aşa este şi pâinea, dar trebuie s-o
mâncaţi. Şi apa la fel, dar trebuie s-o beţi. Unii
oameni doresc un anumit simţământ miraculos.
Acesta nu este credinţă. „Credinţa vine prin auzire,
prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu.” Nu trebuie
să stau şi să aştept să vină credinţa asupra mea şi să
mă copleşească o senzaţie stranie, ci prin luarea
Cuvântului lui Dumnezeu. Nu poţi să crezi dacă nu
ai ceva în care să crezi. Aşa că luaţi Biblia aşa cum
este scrisă şi asimilaţi-o.”
46. Iubirea permanentă a lui Dumnezeu
Biograful episcopului Watts-Ditchfield relatează o
întâmplare când, copil fiind, a mers în vizită la o
femeie în vârstă, care l-a rugat să-i citească un text:
Dumnezeul meu mă vede. Apoi a spus:
- Când vei fi mai mare, oamenii îţi vor spune că
Dumnezeu te supraveghează să vadă când greşeşti,
ca să te pedepsească. Eu nu vreau ca tu să gândeşti
aşa, ci vreau să iei versetul acesta acasă şi să-ţi
aminteşti toată viaţa ta că Dumnezeu te iubeşte aşa
de mult, încât nu poate să-Şi ia ochii de la tine.
47. Ce este predica?
Charles Spurgeon spunea: „O predică nu este un
argument. O predică este o bucăţică de pâine.”

48. Rugăciunea salvează vieţi
Un soldat scoţian, care slujise în primul război
dezastruos cu coloniile americane, a fost adus
înaintea ofiţerului comandant într-o seară şi acuzat
că a comunicat cu duşmanul. Această acuzaţie a
căzut într-un moment foarte nepotrivit. Cu numai
câteva săptămâni înainte maiorul Andre fusese
executat şi indignarea britanicilor nu se potolise
încă. Nu exista totuşi o dovadă concretă împotriva
soldatului. El fusese văzut la lumina zorilor,
adăpostit lângă o movilă de pământ la graniţa cu
pădurea, care la acea vreme, acoperea o parte mai
mare a Coloniilor Unite, şi care, în imediata
vecinătate a britanicilor, se înghesuiau trupele lui
Washington. Restul de acuzaţii nu aveau dovezi.
Apărarea sărmanului om s-a rezumat la câteva
cuvinte. Se depărtase de colegii lui, spunea el,
pentru a petrece o oră sau două în rugăciune.
- Ai acest obicei de a petrece ore în rugăciune? l-a
întrebat ofiţerul, el însuşi fiind scoţian.
Soldatul i-a răspuns afirmativ.
- Atunci, fără să mai ţinem seama de ceas, niciodată
în toată viaţa ta nu ai avut mai mare nevoie de
rugăciune ca acum; îngenunchează, domnule, şi
roagă-te cu voce tare ca să te auzim cu toţii.
Soldatul, în aşteptarea morţii, a îngenuncheat.
Rugăciunea sa a fost în acel mod prezentată ca unul
care îl cunoaşte pe Dumnezeu de multă vreme. Îl
păştea un pericol iminent şi cu sinceritate l-a
implorat pe Dumnezeu să fie intermediar în
ameninţarea pericolului, ajutorul Său care în timp
de necaz este gata să fie oferit. S-a văzut, într-un
timp foarte scurt, că el cunoştea foarte bine ce
însemna mântuirea şi că înţelesese acest lucru în
multe ore singuratice petrecute în rugăciune. Avea
o fluenţă foarte bună când se exprima cu privire la
faptul a ceea ce se întâmplase şi cu privire la
gândurile şi dorinţele pe care le prezenta.
- Poţi pleca, domnule, a spus ofiţerul, când creştinul
a terminat; tu nu ai vorbit, îndrăznesc să spun, cu
duşmanul în seara asta.
- Declaraţia soldatului, a continuat comandantul
către ofiţerii săi, este fără îndoială corectă. Nimeni
nu se putea ruga aşa fără o practică îndelungată.
Soldaţii care nu au participat niciodată la instrucţia
militară totdeauna se îmbolnăvesc la recapitulare.
49. Inima şi lumea
Ruthefort spunea: „Când inima este plină de
Dumnezeu, lumea nu va rezista prea mult în ea.”
50. Florile regelui
Se spune că o femei sărmană se uita cu jind la
florile din grădina regală, dorindu-şi să cumpere
câteva pentru fiica ei bolnavă. A fost izgonită de
paznicul grădinii, care i-a spus nepoliticos:
- Florile regelui nu sunt de vânzare!
Dar tocmai atunci se întâmpla să treacă regele, a
adunat un buchet şi l-a oferit femeii care suspina,
spunând:
9
- Florile regelui nu sunt de vânzare, el le poate
oferi.
Regele nostru nu vinde viaţa veşnică, el o oferă.
51. Unitatea în slujire
Într-o noapte cu vifor, în Dakota de Nord, Dr.
Thompson era la cabinetul său. Cam pe la ora 9
sună cineva la telefon.
- Poţi veni până la mine? Tony Sebastian era la
celălalt capăt al firului. Băiatul meu a făcut febră
mare şi este inconştient. Este imposibil să-l aducem
la cabinet. Crezi că poţi să ajungi până la noi?
- Voi face tot ce pot. Dar furtuna mă sperie.
Doctorul a privit spre fereastră.. N-a fost aşa de
puternică când locuiesc eu aici.
La ieşirea din oraş a oprit la o cârciumă şi a luat cu
el trei oameni pentru a-l ajuta în cazul în care se
înzăpezeşte. Cam la jumătatea drumului, oamenii
au renunţat extenuaţi. Troienele erau din ce în ce
mai mari. Aşa că doctorul a lăsat maşina cu cei trei
oameni şi a mers la un fermier să-i împrumute un
cal şi o sanie pentru restul călătoriei până la Tony.
Doctorul a făcut tot ce a putut pentru băiat, dar şi-a
dat seama că dacă nu-l duce la spital până
dimineaţa pentru o îngrijire intensivă, nu are şanse
de supravieţuire. El s-a gândit la Ed, împuternicitul
legal al districtului. Poate că ar găsi el o soluţie şi ar
curăţa şoseaua.
- Să nu te gândeşti că pot, a spus Ed somnoros la
telefon. Dar voi încerca.
Imaginaţi-vă surpriza doctorului când şi-a scos
pacientul să fie dus în zorii zilei la spital, să-şi
găsească maşina gata, aşteptându-l şi să constate că
toată şoseaua până la spital fusese curăţată.
Mai târziu, la spital, după ce criza trecuse, Dr.
Thompson s-a gândit din nou la Ed şi l-a sunat să-i
mulţumească şi să-l întrebe cum a reuşit să facă
toată treaba.
- Nu-mi mulţumi, a spus Ed. Nu eu am făcut asta.
- Atunci cine? a întrebat doctorul.
- Ei bine, a spus, i-am făcut pe oamenii din jurul
meu să înţeleagă situaţia. Când au auzit că tu mă
suni pe linia de urgenţă, au ştiut că se întâmplă ceva
şi au ascultat şi ei. Apoi au dus mai departe această
ştire şi fiecare bărbat şi băiat capabil a ieşit de-a
lungul şoselei şi a dat zăpada la o parte. Aşa s-a
rezolvat problema. Vezi, noi locuim aici într-o ţară
unde coioţii urlă şi vântul suflă liber. Şi când cineva
are necazuri, toţi sărim în ajutorul lui. Putem să
numim lucrul acesta „manifestarea dragostei şi prin
telefon.”
52. Răscumpărare
Într-o zi posomorâtă acum câţiva ani, un tânăr
stătea pe o bancheta trenului. Tot acolo stătea şi un
pastor care citea ziarul. Tânărul, recent convertit,
privea pe fereastra trenului într-o fericită
contemplare, când a început să cânte încet un
cântec de la biserică: „Salvat!Salvat!”
Când a terminat prima strofă, pastorul s-a ataşat şi
el la refren şi apoi a spus:
- Mi-am dat seama că eşti creştin!

- Da, domnule, a spus tânărul.
- De când eşti răscumpărat? a întrebat pastorul.
- De 1900 de ani, domnule, a venit răspunsul
prompt.
- Am vrut să spun, de când eşti tu însuţi
răscumpărat, a spus pastorul un pic perplex.
Din nou a primit acelaşi răspuns:
- De 1900 de ani.
Cu acest răspuns conversaţia a eşuat şi pastorul s-a
rezumat la a citi ziarul. Când tânărul era gata să
coboare din tren, a spus:
- Scuzaţi-mă domnule, n-am vrut să fac pe deşteptul
în replica pe v-am dat-o. Chiar am spus adevărul
când am răspuns aşa. Am fost răscumpărat acum
1900 de ani, dar abia anul trecut am aflat asta.
53. Dumnezeu îţi este de ajuns
Maude Royden a spus: „Când nu ţi-a mai rămas
nimic decât Dumnezeu, atunci, pentru prima oară,
devii conştient că Dumnezeu îţi este de ajuns.”
54. Prietenie
Un om sărac a primit un ordin de încorporare
pentru Războiul Civil. El lăsa acasă o soţie şi şase
copii, care, bineînţeles, toţi îi erau dragi. Faptul că
soţia sa fusese mult timp bolnavă îi afecta şi mai
mult plecarea. Copiii nu erau destul de mari ca s-o
poată îngriji şi nici să vadă de fermă.
Acest om mai avea şi un vecin de care se ataşase
foarte mult. De-a lungul vieţii lor de pionierat,
aceşti oameni deveniseră foarte apropiaţi, adesea
petrecând serile împreună, ajutându-se la lucru unul
pe celalalt.
În dimineaţa în care trebuia să plece la armată,
stătea la masă cu soţia şi copii săi, vorbind despre
viitor. Se plângea mult. Chiar şi copiii intraseră în
supărarea părinţilor lor. Soţia spuse:
- Oh, bărbate, nu te voi mai vedea niciodată. Simt
că dacă vei merge la război, aceasta va fi ultima
oară când vom mânca împreună. Ce se va alege de
copilaşii noştri, fără tată?
Omul a încercat să-şi învioreze soţia şi a asigurat-o
că se va întoarce într-un timp scurt.
- Când mă voi întoarce, tu vei fi bine şi vom fi
fericiţi mulţi ani.
În timp ce pierdeau vremea în jurul mesei, vorbind
despre necazuri şi plănuind ce să mai facă, acest
vecin a intrat în curte cu animalele lui. Şi-a băgat
găinile, vaca şi tăuraşul în curtea omului care
trebuia să plece, a intrat în casa lui şi l-a întrebat:
- John, când trebuie să pleci la comisariat?
- După-amiază.
Apoi prietenul lui a spus:
- Arată-mi şi mie hârtia în care ţi se spune să fii
acolo.
Când omul nostru i-a întins hârtia, s-a uitat puţin la
ea, a pus-o în buzunar şi a spus:
- John, eu voi lua numele tău acum. Mă voi duce la
comisariat în locul tău. Mă voi înregistra cu numele
tău de John Smith. Voi fi John Smith în armată. Mi-
am adus viţelul pe păşunea ta şi restul animalelor şi
păsările. Dacă nu mă voi mai întoarce, toate sunt
10
ale tale. Nu pot să te las să pleci când văd că soţia
îţi este bolnavă şi copiii neajutoraţi, în timp ce eu
stau acasă. Eu nu am nici soţie şi nici copii.
Aşa că omul a plecat în armată. S-a înregistrat cu
numele de John Smith şi pentru tot ceea ce s-a
întâmplat acolo el a fost John Smith. Când a mers
pe front, a fost împuşcat în prima linie. Omul şi-a
dat viaţa ca înlocuitor al lui John Smith. El a murit
pentru el, pentru ca Smith să scape de moarte.
55. Jertfirea de sine
Se spune că un comerciant bogat, care şi-a cheltuit
întreaga avere pentru răscumpărarea captivilor
creştini, a fost luat de către piraţi. Bogăţia s-a dus.
S-a oferit pe sine însuşi pentru a răscumpăra fiul
unei sărmane văduve. Barbarii au fost aşa de
mişcaţi de acest gest încât l-au eliberat şi nu numai
pe el, dar şi pe fiul văduvei şi pe alţi captivi. El a
fost doritor să se ofere pe sine pentru a-i salva pe
alţii.
56. Omul neînţelept
Un om neînţelept este acela ale cărui planuri se
sfârşesc de partea aceasta a veşniciei.(Autor
necunoscut)
57. Decizia
Ceasul dintr-o turlă a unei biserici din Edinburgh
anunţa ora 9 seara,când trei tineri vroiau să comită
o nelegiuire. Deodată, unul dintre ei s-a oprit şi a
zis:
- Nu pot să merg cu voi.
Şi când l-au întrebat care este motivul, el a spus:
- Când am plecat de acasă, bătrâna mea mamă mi-a
spus: „Fiule, tu vei merge într-un oraş nelegiuit, dar
tatăl tău şi cu mine ne vom ruga în fiecare seară şi
la ora nouă noi vom fi pe genunchi.” Ei se roagă
acum pentru mine şi eu nu pot merge.
S-a întors, s-a închis în cameră, a strigat la
Dumnezeu pentru milă şi a fost salvat. El este unul
dintre comercianţii de vază din Edinburgh. Decizia
lui corectă l-a condus la mântuire.
58. Execuţia
Următoarea povestire adevărată a fost relatată de
un om care a plecat din Anglia în America şi, prin
urmare, a trecut şi prin Cuba. El nu mai fusese în
Cuba de la războiul din 1867 şi a fost arestat ca
spion. N-a ştiut de ce a fost arestat, pentru că nu
înţelegea o boabă spaniolă. A fost dus la curtea
marţială şi apoi s-a ordonat ca să fie împuşcat.
Când şi-a dat seama că va pieri, a trimis după
consulul englez şi cel american. Consulii s-au uitat
peste cazul lui şi l-au găsit nevinovat. Au mers la
autorităţile spaniole şi au cerut eliberarea lui, dar
ofiţerii spanioli au spus:
- După legile noastre el este vinovat. Legea trebuie
să-şi urmeze cursul şi el trebuie să moară. Nu
existau atunci metode de comunicare rapidă deci

consulii nu au putut telegrafia guvernelor lor şi nu
mai aveau timp să mai aştepte un răspuns.
Când a sosit dimineaţa execuţiei, condamnatul a
fost scos afară. Un mormânt fusese săpat, un
coşciug fusese adus şi aşezat lângă el. Condamnatul
s-a aşezat pe coşciug. Apoi o glugă neagră i-a fost
pusă pe cap. Soldaţii spaniol s-au aşezat în poziţie
de tragere, aşteptând ordinul; dar în momentul
următor, o trăsură a apărut cu ambii consuli. Ei au
sărit din trăsură împreună cu steagurile ţărilor lor,
au învelit pe cel condamnat cu ambele steaguri şi au
strigat către ofiţerii spanioli:
- Îndrăzniţi să trageţi în aceste steaguri, dacă aveţi
curaj.
Ei nu au avut curaj. În spatele acelor steaguri se
aflau două mari guverne .
59. Soarele şi umbrele
Când mergi spre Soarele neprihănirii, toate umbrele
tale sunt în spatele tău.(Autor necunoscut)
60. Pocăinţa
Doi fraţi au fost prinşi la furat de oi în zilele de
demult ale Angliei. Conform pedepsei care se
aplica în acele zile, ei trebuiau să fie marcaţi pe
frunte cu literele faptei lor „ST”(sheep thief – hoţ
de oi). Unul dintre fraţi, nefiind în stare să poarte
acest stigmat a fugit într-o ţară străină încercând să
se ascundă. A rătăcit dintr-un ţinut în altul şi a
murit plin de amărăciune şi fiind îngropat într-un
mormânt uitat. Celălalt frate s-a pocăit de fapta lui
cea rea şi nu a încercat să fugă de acasă. El a spus:
- Nu pot să fug de faptul că odată am furat oi, dar
voi rămâne aici până voi recâştiga respectul
vecinilor mei şi stima de mine însumi.
Anii au trecut şi, treptat, el a câştigat ce pierduse,
reputaţia, respectul şi integritatea, cinstea şi
demnitatea. Un străin a văzut un bătrân mergând
prin oraş cu acel cuvânt pe frunte şi a întrebat pe un
băştinaş ce înseamnă acest lucru. După ce s-a
gândit o vreme, ţăranul a spus:
- S-a întâmplat cu mult timp în urmă şi am uitat
semnificaţia acestui lucru. Dar cred că literele „ST”
sunt prescurtarea de la SAINT (sfânt).
61. Îmbrăţişarea lui Dumnezeu
Marthin Lucher spunea: „Când Isus a pronunţat un
cuvânt, a deschis gura Sa atât de mult încât a
îmbrăţişat tot cerul şi pământul, chiar dacă acel
cuvânt era rostit în şoaptă.”
62. Numărătoarea
Părinţii muriseră şi singura casă pe care a avut-o ani
la rând a fost un azil de săraci.
Era numai un băieţel şi educaţia lui se rezuma la a
şti să numere de la 1 la 10.
Odată, „un om bun” a venit la azilul unde locuia el
şi i-a spus o povestire despre Isus, care tânjeşte să-i
ajute pe toţi cei necăjiţi, în special pe copii.
11
Într-o zi, băieţelul a fost trimis să caute un animal
care se rătăcise. A căutat mult, dar şi-a dat seama că
această căutare era în van şi încetul cu încetul a
obosit şi s-a descurajat. S-a aşezat pe o piatră şi a
început să plângă.
Atunci s-a gândit la Isus, care ajută copiii şi,
aducându-şi aminte că el trebuie numai să înalţe o
rugăciune, a început să-şi reverse inima de copil
Prietenului său.
Un domn trecea, şi auzind o voce de copil, o voce
care vorbea despre un necaz, s-a apropiat şi a
ascultat. A văzut un băieţel cu mâinile împreunate
rugându-se:
- Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă,
zece. Apoi numărătoarea se repeta.
- Micuţule, ce faci aici? l-a întrebat blând omul.
- O, domnule, mă rog ca Isus să mă ajute să găsesc
calul.
Şi faţa copilul a început să strălucească de
încrederea pe care o avea în Isus.
Crezi, iubite cititor, că Mântuitorul a auzit acea
rugă „numărată”? Crezi că auzit El ruga acestui
băiat obosit şi ignorant? A fost Mântuitorul în stare
să găsească un sens în cuvintele fără însemnătate
ale acestui băiat?
Calul a fost găsit. Avea sens sau nu, credinţa
băiatului a ajuns la puterea centrală a universului şi
îngerii care excelează în putere i-au trimis ajutor.
63. Condiţie
Abraham Lincoln spunea: „Pentru a putea alina
durerea din inima cuiva trebuie să uiţi durerile din
inima ta mai întâi.”
64. Cea mai puternică predică
Un fermier avea o recoltă foarte frumoasă de grâne.
Din nefericire, recolta a fost pierdută din cauza unei
ploi cu grindină. După ce furtuna a trecut, tatăl şi
fiul au mers pe câmp să evalueze pagubele. Fiul nu-
şi putea abţine lacrimile şi se aştepta la o reacţie
violentă şi din partea tatălui. Imaginaţi-vă uimirea
băiatului când tatăl lui a început să cânte: „Stânca
mântuirii Tu, către Tine vin acum…”
Fiul, la vremea lui, a plecat să-şi facă un rost în
lume, unde a întâlnit încercări şi dezamăgiri. Ani
mai târziu, privind retrospectiv la timpul când s-a
petrecut acea furtună şi tatăl său a avut acea reacţie,
a spus:
- Aceasta a fost cea mai puternică predică pe care
am auzit-o vreodată.
65. Tăcerea
Tăcerea va pune capăt aproape oricărei dispute.
(Autor necunoscut)
66. Cămaşa omului fericit
Trăia odată un rege care avea tot ce-şi dorea inima.
Şi totuşi era foarte nefericit. Odată, şi-a chemat toţi
consilierii şi le-a spus necazurile sale.

- Puneţi-vă mintea la contribuţie şi găsiţi o
modalitate de a mă face fericit. Dacă nu veţi reuşi,
vă voi tăia capul.
Înţelepţii s-au gândit îndelung. În final, cineva a
venit cu o sugestie care ar putea fi pe placul
împăratului.
- Găseşte pe omul cel mai fericit din împărăţie şi
poartă una dintre cămăşile sale şi vei fi şi tu fericit.
Mesagerul a fost imediat trimis pentru a găsi pe cel
mai fericit om din împărăţie.
Primul loc unde a ajuns a fost curtea unei case
foarte frumoasă, cu o structură impresionantă şi cu
pajişte îngrijită, cu multe flori colorate pe ea.
Pe pajişte, într-o parte era un anunţ: „Interzis
vânzătorilor ambulanţi”. Tocmai atunci cineva a
deschis fereastra şi a strigat la el:
- Pleacă de-aici, că dau drumul la câini!
- Nu pot să fie foarte fericiţi aici, s-a gândit omul
nostru.
Timp de mai multe zile el a căutat, dar n-a putut
găsi nici un om cu adevărat fericit. Apoi a plecat
spre palatul regelui dezamăgit. Ştia ce-l aşteaptă şi
mai ales îl durea faptul că trebuia să-i spună regelui
de eşecul misiunii sale.
Pe când se apropia de castel a văzut un om care
săpa la câmp. Ca să mai întârzie sosirea lui la palat,
s-a oprit câteva momente să vorbească cu omul
respectiv. Fermierul a zâmbit când a văzut pe
mesager. „Cel puţin este mai prietenos decât mulţi
alţii pe care i-am întâlnit”, a gândit mesagerul. „Dar
cu siguranţă, nu poate fi fericit. Ce are el pentru a fi
fericit? Nu pare să aibă prea mulţi bani.”
Era pe la amiază şi fermierul s-a oprit pentru a
mânca şi i-a dat şi mesagerului să mănânce. Nu era
mult, dar s-a oferit să-l împartă. Înainte să mănânce,
omul şi-a plecat capul în rugăciune şi s-a rugat lui
Dumnezeu pentru bucuria de a trăi.
- L-am găsit! a strigat mesagerul.
I-a spus apoi povestea regelui nefericit şi a
căutărilor sale zadarnice.
- Te rog, vinde-mi una dintre cămăşile tale, l-a
rugat mesagerul.
- Îmi pare rău dar nu am cămaşă, a răspuns
fermierul.
Şi-a dat însă jacheta care-i acoperea spatele muncit
şi ars de soare şi i-a oferit-o omului regelui. El era
fericit chiar dacă nu avea haine şi bogăţie.
67. Răul nu trebuie să triumfe
Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este
ca oamenii buni să nu facă nimic. (Edmund Burke)
68. Boabele de mazăre
O fabulă veche spune că trei boabe de mazăre trăiau
în siguranţă într-o păstaie, într-o grădină. Ele ştiau
despre lumea înconjurătoare atât: că este plăcută,
confortabilă şi verde. Într-o zi de vară târzie,
păstaia s-a spart şi boabele de mazăre s-au pomenit
deodată lipsite de confortul lumii verzi, într-o lume
maro, înspăimântătoare.
O boabă s-a târât în păstaie într-un efort de a-şi
regăsi siguranţa din trecut. A doua boabă şi-a
12
schimbat culoarea şi s-a făcut maro pentru a deveni
exact ca lumea în care intrase. A treia boabă a decis
că lumea aceasta maro avea nevoie de o boabă de
mazăre verde şi s-a hotărât să fie cea mai bună
mazăre verde posibilă într-o lume maro.
69. Reînnoirea predicilor
John Weslley spunea: „Odată la şapte ani îmi ard
toate predicile mele, pentru că este o ruşine dacă nu
pot să scriu predici mai bune acum decât am scris
acum şapte ani.”
70. Testamentul lui Isus
D.L.Moody, marele evanghelist, a spus odată:
- V-aţi gândit vreodată că atunci când Hristos a
murit El şi-a făcut testamentul? Pesemne v-aţi
gândit că nimeni nu v-a introdus într-un testament
vreodată, dar dacă sunteţi în Împărăţie, Hristos şi-a
amintit de voi în testamentul Său. El în mod voit a
încredinţat trupul Său lui Iosif din Arimateea, a
încredinţat-o pe mama sa, lui Ioan fiul lui Zebedei,
şi sufletul Său L-a încredinţat Tatălui Său. Iar
ucenicilor Săi le-a încredinţat pacea Sa.
Ascultaţi această dorinţă a lui Isus din testamentul
Său: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o
dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici
să nu se înspăimânte.(Ioan 14, 27) Unul dintre cele
mai mari daruri pe care ni le-a dăruit Hristos este
pacea Sa.
71. Dialog cu Dumnezeu
Copii erau treziţi iar micul dejun era aproape gata.
- Unde este bunicul? a întrebat nepoţelul de cinci
anişori.
- Îşi face studiul său, a spus bunica încercând să
deschidă fereastra pentru a intra aerul proaspăt al
dimineţii.
- Dar el-el-el, vorbeşte cu Dumnezeu?
Imediat, bunica a îngenuncheat şi a pupat obrăjorul
copilului.
- Da, a zâmbit ea, bunicul vorbeşte cu Dumnezeu.
Un nor a acoperit feţişoara candidă a băieţelului.
- Bunico, când Dumnezeu şi bunicul studiază
împreună, numai bunicul vorbeşte totdeauna? Nu
spune şi Dumnezeu ceva?
Bunica avea părul alb şi cu trecerea anilor credinţa
ei a câştigat multe victorii. Dar această întrebare a
condus la un nou studiu şi mai profund, un studiu
ce a recapitulat şi s-a adăugat la galaxia adevărului
şi binecuvântării care înconjoară acest subiect.
72. Creştinul şi fântâna
Unii creştini sunt asemenea unei fântâni. Fântâna
este foarte bună, cu două excepţii, îngheaţă iarna şi
seacă vara. (D.L.Moody)
73. Teama de furtună
O fetiţă căreia îi era foarte frică de furtuna cu
fulgere şi tunete, a fost sfătuită de mama ei să se
roage atunci când devenea agitată.

Într-o zi când se apropia o furtună, s-a apropiat şi
fetiţa de mama ei şi i-a spus că rugăciunea în timpul
furtunii nu a ajutat-o să se liniştească.
- Atunci, a spus mama, încearcă să te rogi pe soare,
şi vezi dacă frica va dispărea.
Copilul a făcut aşa şi când altă furtună a venit, ea a
şoptit dulce:
- Să mă rog când soarele străluceşte este cel mai
bine, pentru că nu-mi mai este frică nici un pic
acum.”
74. Controlul de sine
Adevărata religie a Bibliei te conduce la control de
sine, nu la a controla pe ceilalţi.(Autor necunoscut)
75. Efort de echipă
Pe 6 august 1916, un remorcher aparţinând
Companiei Niagara Falls Power lucra la Niagara.
Un şlep ataşat de remorcher a scăpat şi a început să
alunece vijelios către cascadă. Doi oameni se aflau
la bord, aparent fără scăpare. Era imposibil să
ancoreze pe ţărm şi şlepul prinsese o viteză
periculoasă, aflându-se la mila curentului de apă, în
timp ce ceilalţi de pe ţărm nu puteau să-i ajute.
Deodată, cu o alonjă, şlepul s-a săltat pe o piatră
ascunsă şi s-a oprit, în mijlocul apelor vijelioase, la
câteva sute de metri de Cascada Niagara.
Oamenii de pe ţărmul canadian, care era mai
aproape, au început să depună eforturi susţinute
pentru a-i salva pe oameni înainte ca apele să
sfărâme şlepul şi să-l cufunde. Spre bucuria tuturor,
salvamarii au ajuns la timp şi au aruncat frânghii,
iar oamenii au putut să fie salvaţi.
76. Interes
Abraham Lincoln spunea: „Sunt mai interesat spre
unde mă îndrept decât de unde vin.”
77. Omorâţi păianjenul
Un frate în vârstă se ruga invariabil la întâlnirea de
rugăciune de la Biserică din timpul săptămânii.
„Doamne, de când ne-am întâlnit ultima oară aici,
pânzele de păianjen ale păcatului s-au interpus
între noi şi tine. Doamne, dă la o parte aceste pânze
de păianjen.”
Din nou şi din nou, se ruga aşa. Şi apoi, într-o seară
de rugăciune, o voce s-a auzit rugându-se în liniştea
ce domnea în sală: „Doamne, omoară acel
păianjen!”
78. Suflet de copil
Într-o căsuţă de ţară, un oaspete cobora la micul
dejun şi s-a întâlnit cu băieţelul gazdei, care a
alergat spre el, şi-a pus mâna în mâna lui, s-a uitat
la faţa oaspetelui cu un zâmbet şi i-a spus: „Sunt
prietenul tău acum; te-am amintit în rugăciunea
mea aseară!”
13
79. Mâini în rugăciune
Mii de iubitori de artă din toată lumea sunt
familiarizaţi cu tabloul: „Mâini în rugăciune”, de
marele artist german Albrecht Durer. Pictura este şi
mai impresionantă din pricina subiectului atât de
diferit. Mâinile nu sunt ale unei femei frumoase.
Departe de a fi perfecte, ele sunt aspre, ale unui om
trudit. Aproape toţi trebuie să se fi întrebat de ce un
artist talentat ca Durer şi cu un număr impresionant
de modele din care să aleagă, s-a obosit să picteze
mâini ca acestea.
Există o poveste surprinzătoare care explică
alegerea artistului.
Cu ani înainte, când Durer şi-a început studiile de
artă, el împărţea aceeaşi cameră cu fratele său, şi el
student. Amândoi sufereau din lipsa banilor. Şi
amândoi au lucrat la ce au găsit pentru a face rost
de bani. Singurul timp de studiu era timpul liber
care mai rămânea după serviciu.
După multă oboseală au ajuns la o decizie
importantă. Unul dintre ei trebuia să aibă o slujbă
cu normă întreagă, iar celălalt să înveţe. Apoi,
celălalt care termina, trebuia să-l întreţină la studii
pe celălalt care muncise până atunci. În spirit
altruist, băiatul mai mare a insistat ca Durer să fie
primul care studiază. Muncind peste măsură, el a
putut să câştige destul cât să poată supravieţui
amândoi şi să-l întreţină pe fratele lui la studii. Dar
a avut satisfacţie sufletească atunci când a văzut
talentul fratelui lui cum se dezvoltă din ce în ce mai
mult.
Timpul a trecut şi iată că fratele lui mai mic a
absolvit şi Albrecht Durer a devenit curând un
nume de marcă. Şi chiar a putut să-şi ajute fratele
mai mare să continue şi el studiile.
Dar, sărmanul lui frate! Când a ajuns la Şcoala de
Arte nu mai putea desena pentru că mâinile lui erau
distruse de muncă peste măsură. Încheieturile erau
umflate, degetele erau înţepenite şi nu mai putea
lucra cu fineţea cerută unui artist. Cu inima grea a
renunţat la şcoală.
Şi Albrecht Durer a fost foarte necăjit. Artistul n-a
putut să uite că cineva s-a sacrificat pentru ca
succesul lui sa fie posibil. Durer era faimos în acele
zile şi avea şi mai mulţi ucenici.
Ca un tribut adus fratelui lui credincios, s-a hotărât
să îi picteze mâinile. Răbdător, omul mai în vârstă a
stat, în timp ce artistul i-a imortalizat mâinile pe
pânză. Degetele erau îndoite şi noduroase, iar
venele protuberante arătau anii de muncă grea. Dar
mâinile erau frumoase pentru Albrecht Durer. El le-
a pictat aşa cum le vedea de cele mai multe ori,
ridicate în rugăciune pentru succesul lui. Probabil
că se gândea în mintea lui, pe măsură ce mânuia
pensulele şi culorile, că nici un om, care căuta
binele altuia implorând Cerul, n-ar fi făcut mai mult
decât acest frate. El a făcut ca rugăciunea lui să
devină realitate.
Dacă Albrechet Durer ar mai trăi azi, fără îndoială
că ar fi foarte mulţumit să vadă că lucrarea „Mâini
în rugăciune” este privită de mulţi ca o capodoperă.

80. Responsabilitate
Cei mai mulţi oameni sunt gata să ia Predica de pe
Muntele Fericirilor ca un steag sub care să
navigheze, dar doar câţiva l-ar folosi ca pe o cârmă
cu care să conducă.(Wendell Holmes)
81. Egoism
Doi băieţi erau pe spatele, nu prea lat, al unui cal.
Lucrurile au evoluat la un moment dat astfel că
unul dintre călăreţi a devenit neliniştit şi a spus
către celălalt:
- Dacă unul dintre noi s-ar da jos după cal aş putea
călări mai bine.
Noi zâmbim când auzim remarca băieţelului, dar
spiritul egoist, de a se pune în evidenţă este
blestemul zilelor noastre.
82. Prea târziu
Samuel Johnson spunea: „Lanţurile obiceiului sunt
prea slabe pentru a fi simţite până când devin prea
puternice pentru a fi rupte.”
83. Sacrificiu
„Eu pentru aceasta am venit în lume.”(Ioan 18,37)
Cuvintele Maestrului au răsunat în urechile şi în
sufletul unui pastor care îşi pregătea predica pentru
ziua următoare.
- Care este subiectul pentru mâine? l-a întrebat
John, nepotul, care a intrat în camera pastorului
pentru o mică discuţie.
- Nu ştiu, a răspuns pastorul. Dar am versetul şi a
repetat cuvintele „Eu pentru aceasta am venit în
lume.”
Tânărul s-a întors şi a ieşit din cameră, adânc
mişcat de fervoarea unchiului său.
O oră mai târziu, a sunat telefonul. Telefonul era
dat de la Spitalul oraşului.
- Nepotul dumneavoastră a fost grav rănit, l-a
informat o voce. Mai bine aţi veni aici imediat.
Grăbindu-se spre spital, pastorul a fost întâmpinat
de doctor care i-a explicat circumstanţele în care a
avut loc accidentul.
- Când John a plecat de la dumneavoastră
dimineaţă, a spus medicul, a auzit o sirenă de
pompieri. Urmând acea sirenă, a ajuns la un
incendiu şi s-a alăturat celor care stăteau şi priveau
cum pereţii unui apartament erau devoraţi de
flăcări. Deodată, la o fereastră de la etajul trei, el a
văzut un grup de copii care încercau să scape,
ţipând de groază. De-a lungul aleii se afla altă
clădire ale cărei geamuri erau paralele cu geamurile
apartamentului. Urmat de un prieten, John a urcat
scările, a găsit fereastra opusă, cea pe care stăteau
copii şi, ajutat de prietenul acela, a reuşit să se
strecoare în spaţiul dintre cele două ferestre,
formând un pod uman. Unul câte unul, copii au
putut fi salvaţi mergând pe acel pod neobişnuit.
Erau opt. Flăcările au ajuns şi pe hainele lui John şi
apoi şi pe trupul lui. Obosit, tânărul care îl ţinea de
picioare, nu l-a mai putut ţine şi a căzut pe trotuar
14
de la etajul trei. Nu, nu există şansă de recuperare,
dar intră să-l vezi.
Când pastorul a intrat în cameră, nepotul s-a uitat la
el, a zâmbit şi a murmurat: „Pentru aceasta am
venit în lume”. Şi a murit.
84. Nehotărâre
Există o povestire despre un cal înfometat care
stătea între două căpiţe cu fân. Când era gata să
muşte dintr-o căpiţă, venea de la cealaltă un miros
de trifoi, care era aşa de ispititor încât s-a întors
spre trifoi. Dar înainte de a atinge trifoiul, o adiere
de ceva mai bun, a venit din cealaltă căpiţă încât s-a
întors spre ea. Şi a continuat aşa până când a murit
de foame între două căpiţe cu fân.
Nehotărârea înseamnă moarte.
85. Remediu
Cel mai bun remediu pentru o biserică bolnavă este
să o pui la regim misionar. (Autor necunoscut)
86. Toleranţă
Un tată vârstnic locuia cu băiatul lui. Bătrânului îi
tremurau mâinile şi tot ce încerca să mănânce
ajungea pe faţa de masă, ba chiar spărgea şi
farfuria. Tânărul s-a supărat pe tatăl său şi chiar s-a
certat cu el. Când a venit acasă într-o zi, a adus o
farfurie de lemn, i-a arătat-o tatălui său spunând:
- Poţi să dai farfuria asta de podea de câte ori vrei!
Bineînţeles că bătrânul suferea din pricina modului
în care era tratat de fiul său. Dar a început să
folosească farfuria de lemn, fără să spună nimic,
deşi plângea pe ascuns. După o vreme, fiul
bătrânului a trecut pe la atelierul de tâmplărie şi a
văzut că fiul lui, de câţiva anişori, meşterea la o
bucată de lemn.
- Ce faci acolo, fiule? l-a întrebat el.
- O farfurie de lemn ca să mănânci din ea când vei
ajunge ca bunicul, i-a răspuns băieţelul.
Cu siguranţă lecţia a fost învăţată de tatăl lui.
87. Prinţul şi criminalul
Un prinţ renumit a dorit să ia parte la execuţia unui
binecunoscut criminal. A fost adânc mişcat de
disperarea şi agonia de pe faţa condamnatului şi a
spus:
- Ai vreo dorinţă înainte să mori?
- Da, aş vrea să beau un pahar cu apă, a răspuns
condamnatul.
I-a fost adus paharul cu apă, dar în starea de
nervozitate în care se afla, i-a fost greu să reuşească
să ducă paharul la buze. Prinţul a observat acest
lucru şi a încercat să-l liniştească pe deţinut,
spunându-i:
- Nu te teme. Bea fără grabă. Viaţa ta va fi cruţată
până vei termina de băut.
Imediat prizonierul a aruncat apa din pahar. Apoi s-
a întors spre prinţ şi i-a spus cu mare încredere:
- Te cred pe cuvânt.

Prinţului nu i-a displăcut acest gest. El nu s-a
mâniat din pricina acestei aparente cutezanţe. Ba
chiar a fost foarte încântat că acest om nedemn a
avut aşa de mare încredere în cuvântul şi în
autoritatea sa.
88. „Criticul de predici”
Un scoţian care mergea la biserică, a învăţat despre
doctrina preţioasă a celei de-a doua veniri a
Domnului şi a petrecut o săptămână în Edinburgh
jucând rolul unui „critic de predici”. El a mers la
mai multe biserici să vadă ce au învăţat. Când s-a
întors în satul său, oamenii l-au întrebat dacă i-au
plăcut predicatorii din Edinburgh. El a spus:
- Ei bine, toţi zboară într-o singură aripă. Ei predică
prima venire a lui Hristos, dar nu spun nici un
cuvânt despre cea de-a doua venire.
89. Semnul de pe uşă
Dacă vreodată voi construi o biserică voi pune un
semn pe fiecare uşă: „Nu eşti prea rău ca să nu intri
şi nici prea bun ca sa stai afară. (Autor anonim)
90. Atât cât poţi duce
Într-o zi un domn a deschis o cutie cu bunătăţi.
Băieţelul lui stătea lângă el şi când tatăl a scos
pachetele din cutie, le-a aşezat în braţele băiatului.
Un coleg de joacă stătea şi se uita. Pe măsură ce
pachetele erau aşezate unele peste altele în braţele
băiatului, el s-a temut că povara va fi prea grea şi a
strigat:
- Nu crezi că este destul, că este exact cât poţi să
duci?
- Nici o problemă. Tatăl meu ştie exact cât pot să
duc.
91. Învaţă să te rogi
Mai degrabă aş învăţa un om cum să se roage, decât
să învăţ zece oameni cum să predice.(Autor
necunoscut)
92. Colacul de salvare
Dacă necazurile te conduc la rugăciune, rugăciunea
te va scoate totdeauna din necazuri.(Melancthon)
93. „Noapte bună, Doamne!”
Fr. S.H.Lane povesteşte că era un frate în vârstă
care obişnuia să vină să-i viziteze din când în când
şi toţi credeau că e un om destul de bun. Îl iubeau.
Odată, urma să stea vreo două-trei nopţi. Băieţii
fuseseră totdeauna învăţaţi să-şi spună rugăciunile
seara şi făceau acest lucru conştiincioşi. Dar odată,
s-a întâmplat ca fratele să meargă la culcare în
acelaşi timp cu băieţii. Când ei se rugau, au auzit
patul scârţâind şi ei au ştiut că bătrânul a intrat sub
pătură înaintea lor.
Au stat cuminţi o vreme, după care unul dintre
băieţi s-a întors către celălalt şi a spus:
15
- S-a culcat fratele fără să-şi spună rugăciunea? Ai
auzit patul scârţâind? Oare nu şi-a spus rugăciunile?
- Mâine seară îl vom supraveghea, a spus celălalt.
Deasupra patului lor era o uşă cu trapă care ducea
la mansardă, iar de la mansardă ei puteau privi în
camera alăturată, unde dormea fratele. Aşa că seara
următoare, aproape de ora culcării, băieţii s-au
grăbit să urce scările. Au urcat şi scara de la ei, şi s-
au aşezat pe podeaua mansardei aşteptând ca fratele
să urce. Când omul a venit, primul lucru pe care l-a
făcut a fost să îngenuncheze şi să spună:
- Doamne, a mai trecut o zi. Dacă este ceva ce
trebuie să îndrept înainte de a mă culca, spune-mi
acum.
A aşteptat un moment, apoi a spus:
- Nu mă gândesc la nimic. Păstrează-mă în viaţă
până dimineaţa. Noapte bună!
Apoi s-a ridicat şi s-a culcat. Era destul de ciudat să
auzi un om că Îi spune „Noapte bună” lui
Dumnezeu.
94. Griji nejustificate
Într-o dimineaţă, un om foarte nerăbdător a intrat în
biroul dr.Everett. Era evident că era pornit pe
acţiune. Un ziar local publicase un articol despre el,
criticându-i modul de conducere. El dorea să ştie
dacă are dreptul să pretindă scuze în scris, sau să
ceară despăgubiri pe cale legală.
Era un timp propice pentru doctor să rămână calm.
L-a ascultat pe vijeliosul vizitator după care a reuşit
să-i mai acorde şi un sfat.
- Domnule, dragă, n-aş face nimic. Jumătate dintre
oamenii care au cumpărat acest ziar, nici n-au văzut
acest articol. Jumătate care-l citesc, nu-l înţeleg.
Jumătate dintre aceia care îl înţeleg, nu-l cred. Şi
jumătate dintre aceia care îl cred, nu-i acordă nici o
importanţă oricum.
Cineva i-a spus odată preşedintelui Lincoln, că
Stanton, ministrul apărării, l-a numit prost. Lincoln
a replicat că trebuie să fie adevărat pentru că,
spunea el, „Stanton are, de obicei, dreptate”.
Un profesor de retorică a străbătut într-o seară o
distanţă lungă pentru a-l auzi pe d-nul Beecher
vorbind. Când predica a luat sfârşit, el s-a strecurat
în faţă şi a pus o întrebare vorbitorului:
- Domnule Beecher, sunt profesor de retorică în
statul New Jersey. Am venit să-l ascult pe cel mai
mare predicator american dar sunt teribil de
dezamăgit.
- Care este problema?
- Ei bine, domnule, am numărat 8 erori gramaticale
în predica dumneavoastră.
- Atâta tot? a întrebat Beecher. Puteam să pariez pe
căciula mea că erau peste 800 dacă nu mi-ai fi spus.
95. Curajul de a risca
În timpul războiului dintre Franţa şi Anglia, un vas
francez a plecat într-o călătorie lungă. Când s-a
întors, echipajul era aproape mort de sete şi
deznădăjduit. Singurul port unde puteau ancora
înainte de a pieri de sete, era un port englez. S-au
temut să intre în acest port, pentru că erau siguri că

asta însemna prizonierat şi vasul ar fi fost confiscat.
Şi când navigau pe lângă port au dat un semnal de
ajutor. De pe ţărm a venit răspunsul că nu trebuie să
se teamă să intre în port pentru că s-a declarat pace.
Francezilor nu le venea să creadă. S-au gândit că
este o capcană. Totuşi, cu teama de moarte, nu
aveau nimic de pierdut, aşa că în final, s-au decis să
intre în port şi să rişte să fie puşi în lanţuri, să-şi
piardă nava mai degrabă, decât să piară toţi în mare.
Când au ajuns la ţărm, au aflat că raportul era
adevărat. Pacea fusese declarată şi vieţile lor nu mai
erau în pericol.
96. Credinţa în Dumnezeu
Era odată o femeie bună care era bine-cunoscută în
cercul ei atât pentru credinţa simplă în Dumnezeu
cât şi a calmului atât de necesar în mijlocul
necazurilor. O altă femeie care locuia la distanţă, a
auzit de ea şi a spus:
- Trebuie să merg şi să o văd pe acea femeie. Vreau
să învăţ secretul vieţii fericite şi a calmului ei.
Ea a mers şi a abordat-o pe femeie astfel:
- Tu eşti femeia cu credinţă mare?
- Nu, a primit răspunsul. Nu sunt femeia cu credinţă
mare, ci sunt femeia cu puţină credinţă într-un
Dumnezeu mare.
97. Zgârcenia
Odată, un om bogat a venit la un rabin. Acest om
nu era numai bogat ci şi zgârcit. Valorile standard
ale lui erau condiţionate de bani. Rabinul cunoştea
şi el acest interes al omului pentru bani. L-a luat, l-
a dus la o fereastră şi l-a rugat să privească afară.
- Ce vezi? l-a întrebat rabinul.
- Văd oameni care se plimbă pe stradă, a răspuns
bogatul.
- Asta e bine. Acum vino aici.
Şi l-a condus în faţa unei oglinzi mari.
- Acum spune-mi ce vezi.
Zgârcitul a replicat:
- Mă văd pe mine.
Rabinul i-a spus:
- Fereastra este sticlă şi oglinda este sticlă; dar
odată ce ai adăugat puţin argint sticlei, ajungi să nu
mai vezi pe nimeni, ci te vezi numai pe tine.
98. Drumul spre Cer
Un membru bogat al bisericii s-a întâlnit cu
pastorul lui într-o luni dimineaţă şi a spus:
- Pastore, ne-ai dat o definiţie frumoasă a Cerului la
biserică dar nu ne-ai spus cum să o găsim.
- Ei bine, a spus pastorul, îmi pare bine că ne-am
întâlnit ca să-ţi pot spune. Tocmai am fost sus pe
deal şi am vizitat o văduvă în vârstă care este
membră a bisericii noastre. Ea a rămas fără lemne
şi fără provizii. Cumpără de câţiva dolari
combustibil şi mâncare, du-i-le tu însuţi şi spune-i
că i le oferi în numele lui Isus. Apoi citeşte cu ea
Psalmul 23 şi roagă-te cu ea. Şi dacă nu găseşti
Cerul, spune-mi şi îţi voi da înapoi ce ai cheltuit cu
bătrâna.
16
Mai târziu, în acea zi, omul l-a întâlnit din nou pe
pastor şi a spus:
- Pastore, am făcut exact ce mi-ai spus şi faptul că
nu am raport în primele 15 minute este pentru că nu
am fost aici ca să-ţi spun. Găsisem calea spre Cer.
99. Religia găsită
O fetiţă care se juca la mansardă într-o zi ploioasă,
răscolind într-un coş vechi, a găsit scrisoarea de
transfer a mamei ei de la biserică. Această scrisoare
n-a valorat prea mult în ochii mamei aşa că ea nu a
prezentat-o la noua biserică atunci când s-au mutat.
Grăbindu-se pe scări cât putea de tare, ea a strigat
bucuroasă:
- Mami, ţi-am găsit religia sus pe scări, într-un coş.
100. Puterea unei încurajări
Henry Ford a spus că abilitatea de a încuraja pe alţii
este una dintre calităţile cele mai minunate ale
vieţii. Inventatorul şi fabricantul auto cunoştea
puterea unor încurajări. Învăţase lucrul acesta de
tânăr.
A fost o vreme, la începutul carierei sale, când a
desenat un motor nou pentru Thomas A. Edison.
Tânărul Ford a îndurat critici şi ridiculizări. Cei mai
mulţi experţi mecanici ale acelor zile erau convinşi
că transportul electric pentru pasageri era de viitor.
Dar luând parte la o cină într-o seară unde era
prezent şi Edison, Ford a început să explice motorul
inventat de el, omului de la masa cea mai apropiată
de el. A observat că Edison, care stătea câteva
scaune mai încolo, asculta. În final, marele om s-a
apropiat din ce în ce mai mult şi l-a rugat pe tânărul
inventator să deseneze.
Când schiţa a fost completă, Edison a studiat-o, a
dat cu pumnul în masă spunând:
- Tinere, asta e! Ai dat lovitura!
Ani mai târziu, Ford a spus: „Lovitura aceea
puternică cu pumnul în masă a însemnat cel mai
mult pentru mine”.