UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

Specializarea: MANAGEMENTUL ORDINII SI SIGURANTEI PUBLICE

Anul I, Semestrul II

Disciplina: Politică externă și de securitate în U.E.

Tema: Proiect structurat pe cele 8 teme

Cadru didactic:

Masterand:

2022

1
 Activitatea Uniunii Europene pe plan international
Asistența pentru dezvoltare este unul dintre pilonii acțiunii UE în lume,
alături de politicile externă, comercială și de securitate. UE promovează eradicarea
sărăciei, dezvoltarea umană, creșterea durabilă și buna guvernanță. Acest lucru se
realizează prin crearea de parteneriate pentru abordarea provocărilor globale, cum
ar fi schimbările climatice, epuizarea resurselor naturale și migraț ia ilegală. UE
susține multilateralismul eficace și colaborează cu toate părțile interesate, deoarece
provocările actuale necesită o guvernanț ă multilaterală și o cooperare
internațională bazată pe norme.
U.E. consideră că parteneriatele internaționale reprezintă o investiție într-un
viitor viabil, sustenabil și partajat. Uniunea este un susținător neobosit al Agendei
2030 a ONU pentru dezvoltare durabilă și al Acordului de la Paris privind
schimbările climatice. Consensul european privind dezvoltarea prezintă modul în
care UE pune centrul atenției „oamenii, planeta, prosperitatea, pacea și
parteneriatele” în vederea atingerii obiectivelor în de dezvoltare durabilă. UE își
structurează acțiunea externă în jurul următoarelor teme:
-Alianț ele Pactului verde;
-Alianț ele pentru științ ă, tehnologie, inovare și tranziția digitală;
-Alianț ele pentru creștere economică durabilă și locuri de muncă, inclusiv
prin investiț ii în educaț ie și competente;
-Parteneriatele în domeniul migrației;
-Guvernanț a, pacea și securitatea și dezvoltarea umană, cu un accent
deosebit pe femei și tineri.
În 2020, U.E . a reacționat rapid la criza provocată de pandemia de COVID-
19. Abordarea „Echipa Europa” , care combină resursele, expertiza și
instrumentele oferite de UE, statele sale membre și instituții financiare, i-a ajutat
pe partenerii UE să atenueze impactul pandemiei. U.E. este, de asemenea, lider în
ceea ce privește eforturile menite să asigure accesul tuturor la vaccinuri sigure și
eficace. Abordarea „Echipa Europa” se aplică în prezent bugetului UE pentru
acțiuni externe: Instrumentul de vecinătate, cooperare pentru dezvoltare și
cooperare internaț ională: „Europa Globală”.
Uniunea Europeană alocă aproximativ 10 % din bugetul său acțiunii externe.

2
Delegațiile UE colaborează îndeaproape cu guvernele, organizaț iile internaț
ionale, statele membre ale UE și sectorul privat pentru a spori impactul sprijinului
acordat de Europa. Împreună, UE și statele sale membre au furnizat în 2020
ajutoare în valoare de 66,8 miliarde EUR.
Valorile reprezentate de respectarea drepturilor omului, a democrației și a
statului de drept ghidează acț iunile Uniunii în întreaga lume. Planul de acțiune al
UE privind drepturile omului și democraț ia se axează pe protejarea și capacitarea
oamenilor, pe construirea unor societăți reziliente, favorabile incluziunii și
democratice și pe promovarea drepturilor omului în întreaga lume. Datorită
Planului de acțiune privind egalitatea de gen, emanciparea femeilor și egalitatea
între bărbați și femei se află în prima linie a activităț ii UE.

Strategia globală a U.E. pentru politică externă și de securitate

Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de
securitate și Vicepreşedinte al Comisiei Europene, Federica Mogherini, a fost
mandatată de Consiliul European din iunie 2015 să elaboreze o nouă Strategie
Globală de Politică Externă şi de Securitate a Uniunii Europene. Procesul de
elaborare a Strategiei s-a încheiat în iunie 2016, iar documentul final a fost
prezentat Consiliului European la reuniunea din 28 iunie 2016. Strategia Globală a
UE constituie astfel cadrul director al acțiunii externe a Uniunii pe termen mediu și
lung.
Precedenta Strategie a UE (A secure Europe in a better world) data din 2003,
fiind adoptată în timpul mandatul Înaltului Reprezentant al UE pentru Politica
Externă și de Securitate Comună Javier Solana.
Procesul de reflecţie anterior prezentării Strategiei Globale a inclus şi
organizarea unei serii de conferinţe de tip outreach de către statele membre UE, în
cadrul cărora au fost abordate principalele teme relevante din perspectiva
Strategiei. Aceste evenimente au oferit ocazia ca, alături de guvernele statelor
membre, să își poată exprima pozițiile și reprezentanții mediul academic și
ai think-tank-urilor de profil, în contextul în care procesul de elaborare a Strategiei
s-a dorit a fi unul extins și incluziv.
Strategia pleacă de la premisa că în prezent UE se confruntă cu o serie de
crize majore, care se manifestă atât în interior, cât şi dincolo de aceasta.
Amenințările la adresa Uniunii au origini diferite, unele provin din vecinătate, dar
altele au un caracter global. Structura Strategiei Globale este axată pe cinci mari
priorităţi: securitatea Uniunii, rezilienţa statelor şi a societăţilor de la estul şi sudul

3
Uniunii, o abordare integrată a conflictelor, ordini regionale bazate pe cooperare și
guvernanţa globală pentru secolul 21.
Începând cu septembrie 2016, sub coordonarea Înaltului
Reprezentant/Vicepreședinte al Comisiei Europene, SEAE, COM și statele
membre UE conlucrează strâns pentru punerea în practică a Strategiei Globale în
toate domeniile de aplicabilitate. Cele mai multe progrese au fost înregistrate în
procesele de implementare a Strategiei în domeniul Politicii de Vecinătate și al
Politicii de Securitate și Apărare. Aceste evaluări s-au regăsit în
cadrul rapoartelor succesive asupra implementării Strategiei Globale a UE.
Cel de-al treilea raport a fost prezentat la reuniunea CAE, în sesiune comună
a miniștrilor de externe și ai apărării din statele membre (iunie 2019), și cuprinde o
evaluare a celor trei ani de implementare de la prezentarea EUGS.
EUGS a devenit o veritabilă busolă colectivă care ghidează acțiunea
coerentă și coordonată a UE pe plan extern. Realizările notabile în implementarea
Strategiei Globale vizează: pachetul securitate și apărare, în toate dimensiunile
sale, reziliența statală și societală în Vecinătate, abordarea integrată a crizelor și
conflictelor externe, ordini regionale cooperante, guvernanța și multilateralismul
bazat pe reguli, nexus-ul intern-extern. În viitor, mizele privesc asigurarea
coerenței în procesul de implementare și deciziile de alocare a resurselor, pentru a
asigura mijloacele necesare ambiției UE de actor global.
În domeniul securității și apărării, cel mai avansat din perspectiva
implementării, sunt consemnate o serie de progrese de etapă în susținerea
obiectivelor asumate de Uniune pe acest palier: consolidarea dimensiunii
operaționale a angajamentului UE prin crearea Capacității de planificare și
conducerea a misiunilor non-executive ale Uniunii (MPCC), lansarea și
operaționalizarea unui pachet de inițiative, incluzând Fondul European pentru
Apărare (EDF), Analiza coordonată anuală în domeniul apărării (CARD) și
Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO), consolidarea dimensiunii civile a
PSAC, inclusiv prin adoptarea Compactului civil PSAC; continuarea acțiunilor de
implementare a inventarului de măsuri agreate pentru dezvoltarea cadrului de
cooperare NATO-UE (au fost înregistrate progrese notabile în ceea ce privește
mobilitatea militară, securitatea cibernetică, domeniul hibrid, comunicare
strategică și desfășurarea de exerciții comune).
Suplimentar aspectelor de evaluare privind implementarea obiectivelor
EUGS, o componentă importantă a vizat domeniul rezilienței. Comunicarea
Comună a Comisiei și Înaltului Reprezentant privind reziliența, lansată în contextul
primului Raport asupra implementării Strategiei Globale a Uniunii Europene (iunie
2017), a contribuit la definirea unei abordări strategice a rezilienței în cadrul
acțiunii externe a Uniunii Europene, centrată pe optimizarea capacității de
pregătire, anticipare și prevenție a situațiilor de criză. Parametrii acestui demers
4
vizează, de asemenea, abordarea pe termen lung a vulnerabilităților existente la
nivelul statele partenere. Noua abordare este structurată pe trei direcții de acțiune:
extinderea asistenței pentru consolidarea rezilienței partenerilor; susținerea
dialogului politic și a inițiativelor bilaterale; consolidarea rezilienței și a securității
Uniunii.
România s-a implicat consistent în procesul de elaborare conceptuală a
Strategiei, precum şi ulterior, în procesul de implementare, aspecte pe care
Ministerul Afacerilor Externe este activ în continuare. Contribuţiile naţionale au
fost construite pe baza intereselor, precum și a expertizei semnificative deținute,
legate în principal de regiunea Mării Negre și de Vecinătatea Estică. Evenimente
speciale de outreach regional pe tema elaborării, respectiv a implementării (cu
accent pe rezilienţă), au fost astfel organizate de Ministerul Afacerilor Externe în
parteneriat cu Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene (EUISS), cu
Institutul Diplomatic Român (IDR), cu New Strategy Center (NSC)  şi cu Institutul
de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI), în aprilie
2016 şi în martie 2017.
Aceste demersuri au continuat pe durata exercitării mandatului Președinției
Consiliului Uniunii Europene (1 ianuarie – 30 iunie 2019), capitolul privind
acţiunea externă a UE al Programului Președinției constituindu-se ca o contribuţie
a României la implementarea EUGS pe toate dimensiunile desprinse din aceasta.
Un accent aparte a fost plasat asupra abordării coordonate a
dimensiunilor hibrid – rezilienţă – stratcom (HRS), în interconectările lor
conceptuale, politice şi instituţionale la nivelul UE.
Anterior şi pe durata Preşedinţiei Consiliului, România a
încurajat continuarea implementării Strategiei globale pentru politica externă și de
securitate a Uniunii Europene, cu precădere în domeniile rezilienței, stabilizării și
abordării integrate în gestionarea conflictelor și crizelor, cooperării regionale în
vecinătate, în general, și în regiunea Mării Negre, în special, concomitent cu
angajamentele față de consolidarea rolului Uniunii Europene într-o ordine
internațională multilaterală bazată pe reguli.

Dimensiunea militară a Politicii de Securitate și Apărare Comună a

UE

Politica de securitate și apărare comună (PSAC) este o politică care

stabilește cadrul UE în domeniul apărării și al gestionării crizelor, inclusiv pentru
cooperarea și coordonarea dintre statele membre în domeniul apărării. PSAC a dat
naștere unor structuri politice și militare interne ale UE, permițând misiuni și

5
operațiuni militare și civile în străinătate.
Tratatul de la Lisabona, cunoscut și sub denumirea de Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE), care a intrat în vigoare în 2009, stabilește cadrul
general pentru PSAC actuală, clarifică aspectele sale instituționale și consolidează
rolul Parlamentului European în ceea ce privește această politică.
Inovațiile aduse de Tratatul de la Lisabona au oferit posibilitatea de a
îmbunătăți coerența politică a PSAC. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, care este, totodată, vicepreședinte al Comisiei
Europene, ocupă rolul instituțional central: conduce Serviciul European de Acțiune
Externă (SEAE), prezidează Consiliul Afaceri Externe în „configurația miniștrii
apărării” (organul decizional al UE în domeniul PSAC) și conduce Agenția
Europeană de Apărare (AEA).
Începând din 2016, PSAC a înregistrat o serie de succese în dezvoltarea și
armonizarea cooperării dintre statele membre în domeniul apărării. Acestea includ:
lansarea PESCO; o structură permanentă de comandă și control pentru planificarea
și conducerea misiunilor militare neexecutive; un mecanism de cartografiere a
capabilităților de apărare; un fond european de apărare și cele două programe
precursoare ale acestuia; îmbunătățirea mobilității militare; revizuirea strategică a
dimensiunii civile a PSAC, sub forma unui pact privind PSAC civilă; un
instrument european pentru pace în afara bugetului; o politică cibernetică mai
solidă; și o cooperare mai strânsă cu NATO.
În perioada 2019-2020, a avut loc primul ciclu CARD complet, AEA
asigurând activitatea de redactare. Raportul final al CARD le-a fost prezentat
miniștrilor apărării în noiembrie 2020. Acesta identifică 55 de oportunități de
colaborare la nivelul întregului spectru de capabilități.
În decembrie 2020, Consiliul a ajuns la un acord politic provizoriu cu
reprezentanții Parlamentului cu privire la un regulament de instituire a FED, în
contextul cadrului financiar multianual (CFM) pentru perioada 2021-2027. Cu un
buget FED de 8 miliarde EUR pe 7 ani, UE va deveni unul dintre primii trei
investitori în cercetarea în domeniul apărării din Europa.
Instrumentul european pentru pace este unul dintre cele mai recente
instrumente PSAC. Prin acest instrument, UE va finanța costurile comune ale
misiunilor și operațiunilor militare ale PSAC, îmbunătățind astfel solidaritatea și

6
repartizarea sarcinilor între statele membre. Consolidând capacitățile operațiunilor
de sprijinire a păcii, precum și capacitățile țărilor terțe și ale organizațiilor
partenere în chestiuni militare și de apărare, va contribui la creșterea eficacității
acțiunii externe a UE.

Relațiile UE cu Rusia

Relațiile dintre UE și Rusia au devenit tot mai încordate în ultimii zece ani,
nu în ultimul rând din cauza ingerințelor Kremlinului în Ucraina după anexarea
Crimeei din 2014. Sprijinul dat de guvernul rus separatiștilor din estul Ucrainei și
intervenția militară a Rusiei în Siria nu au făcut decât să exacerbeze situația. O altă
sursă de tensiune sunt campaniile de dezinformare și atacurile cibernetice, ca și
încercările de ingerințe în procesele democratice din statele de la vest de Rusia.
De la anexarea Crimeei în 2014, sancțiunile economice ale UE împotriva
Rusiei țintesc sectoarele financiar, de apărare și al energiei. Rusia a răspuns la
rândul ei cu sancțiuni, interzicând aproape jumătate din importurile agro-
alimentare din blocul comunitar.
Există numeroase domenii în care UE și Rusia au interese și preocupări
comune. De exemplu, Rusia a jucat un rol constructiv în negocierile privind
acordul nuclear cu Iranul, atât UE cât și Rusia pledează pentru o soluție ce implică
două state pentru rezolvarea conflictului israelo-palestinian și ambele sunt
semnatare ale Acordului de la Paris privind clima.
UE rămâne de departe cel mai mare partener comercial și de investiții al
Moscovei (reprezentând 42% din exporturile ruse în 2019). Totuși, în lumina
acțiunilor autorităților de la Kremlin, Rusia nu mai poate fi considerată un
„partener strategic”, fapt statuat de o rezoluție a Parlamentului European din martie
2019. Reluarea relațiilor apropiate va fi posibilă doar dacă Rusia cooperează deplin
pentru încheierea războiului din Ucraina și începe să respecte legile international.

Relațiile UE cu Ucraina

La începutul anilor 1990, Uniunea Europeană a încercat să își extindă

relațiile cu Ucraina dincolo de cooperare, spre integrare economică și aprofundarea

7
legăturilor politice. În acest deceniu, Ucraina devine treptat partenerul prioritar al
politicii europene de vecinătate în cadrul Parteneriatului estic , înaintea Rusiei și a
celorlalte țări din Europa de Est care nu sunt membre ale Uniunii Europene.
Ucraina și Uniunea fac progrese concrete odată cu semnarea în 1998 a unui acord
de parteneriat și cooperare .
În anul 2004, Ucraina, după ce și-a exprimat îngrijorarea cu privire la
schimbările climatice, a ratificat Protocolul de la Kyoto . Discuțiile privind
protecția mediului (în special în ceea ce privește biodiversitatea și Marea Neagră )
și siguranța energiei nucleare au fost, de asemenea, discutate la o reuniune din
2005.
În anul 2012, UE a semnat acorduri de liber schimb și asociere politică cu
Ucraina dar liderii europeni spun că aceste acorduri nu vor fi ratificate până când
Ucraina nu va răspunde la îngrijorările legate de „deteriorarea democrației și a
statului legii ucrainene”, inclusiv referindu-se la închisoarea opozanților Iulia
Timosenko și Iuri Luțenko în 2011 și 2012.
În septembrie 2014, Parlamentul European a aprobat Acordul de asociere
UE-Ucraina, care include un Acord de liber schimb aprofundat și cuprinzător.
Acordul a pus bazele unei asocieri politice și unei integrări economice între UE și
Ucraina, oferind acces reciproc liber pe piață.Acordul a mai stabilit reguli de bază
pentru cooperare în domenii ce includ energia, transportul și educația. Totodată, a
solicitat Ucrainei să implementeze reforme și să respecte principiile democratice,
drepturile omului și statul de drept.
Acordul de liber schimb a integrat substanțial piețele celor două părți,
desființând taxele de import și interzicând alte restricții comerciale, în ciuda unor
limitări specifice și a unor perioade de tranziție în domenii ”sensibile”, cum ar fi
comerțul cu produse agricole.
UE este principalul partener comercial al Ucrainei, reprezentând peste 40%
din comerțul internațional al acestei țări.

Politica de Vecinătate (PEV) a Uniunii Europene

Politica europeană de vecinătate (PEV) se aplică următoarelor țări: Algeria,
Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia,
Moldova, Maroc, Palestina, Siria, Tunisia și Ucraina. Ea urmărește creșterea
prosperității, stabilității și securității tuturor. PEV se bazează pe democrație, pe
respectarea statului de drept și pe respectarea drepturilor omului și este o politică
bilaterală între UE și fiecare țară parteneră, însoțită de inițiative de cooperare
regională: Parteneriatul estic (PaE) și Uniunea pentru Mediterana.
Prin PEV, UE oferă vecinilor săi o relație privilegiată, care se bazează pe un
angajament reciproc în favoarea valorilor comune (democrația și drepturile omului,

8
statul de drept, buna guvernare, principiile economiei de piață și dezvoltarea
sustenabilă).
PEV sprijină coordonarea politică și aprofundarea integrării economice,
îmbunătățirea mobilității și contactele interpersonale. Nivelul de ambiție al acestei
relații depinde de măsura în care aceste valori sunt împărtășite.
PEV rămâne distinctă de procesul de extindere, deși aceasta nu afectează
modul în care relațiile dintre țările vecine și UE pot evolua în viitor.
În 2011, UE a revizuit PEV și, ca reacție la evoluțiile din țările arabe, a pus
un accent mai mare pe promovarea democrației profunde și sustenabile și pe
dezvoltarea economică favorabilă includerii. Democrația profundă și sustenabilă
include mai ales alegeri libere și corecte, eforturi de combatere a corupției,
independența sistemului judiciar, controlul democratic asupra forțelor armate și
libertatea de exprimare, de întrunire și de asociere. UE a subliniat și rolul pe care
societatea civilă îl joacă în procesul democratic și a introdus principiul său de „mai
mult pentru mai mult” în virtutea căruia UE dezvoltă parteneriate mai strânse cu
acele țări vecine care realizează progrese mai mari către reforma democratică.
În martie 2015, Comisia și Serviciul European de Acțiune Externă
(SEAE) au lansat un proces de consultare pentru o nouă reexaminare a PEV. Unul
dintre principalele sale obiective a fost de a adapta instrumentele politicii pentru a
ține seama mai bine de aspirațiile specifice ale țărilor partenere. În acest context,
Parlamentul a adoptat la 9 iulie 2015 o rezoluție care subliniază necesitatea unei
abordări mai strategice, mai bine orientate, mai flexibile și mai coerente a PEV. La
11 noiembrie 2015 a fost prezentată o comunicare din partea SEAE și a Comisiei
pe această temă, elaborată pe baza rezultatelor consultării.
PEV este concepută ca un ansamblu de dispoziții politice comune, însă
permite, de asemenea, UE să își adapteze și să își diferențieze politica în funcție de
specificitățile fiecărui partener.

Politica de Extindere a UE
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de integrare și extindere aflat
în continuă evoluție.
În 1951, șase țări – Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos – au întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și,
ulterior, în 1957, Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice. Au urmat șase valuri de extindere succesive: 1973 –
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit, 1981 – Grecia, 1986 – Spania și Portugalia,
1995 – Austria, Finlanda și Suedia, 2004 – Republica Cehă, Estonia, Cipru,
Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia și Slovacia (a fost o extindere
istorică, o reunificare a Europei după zeci de ani de separare), 1

9
ianuarie 2007 – aderarea României și Bulgariei la UE (ca parte a valului cinci al
extinderii), 2013 – Croația. În cadrul politicii de extindere, candidații
trebuie să demonstreze că vor fi capabili să-și asume în întregime rolul de membri
ai Uniunii. Procedurile de aderare UE sunt complexe, garantând că noile state
membre aderă numai atunci când îndeplinesc toate cerințele și doar după ce
instituțiile UE, guvernele statelor membre și guvernele țărilor în cauză își vor fi
exprimat acordul în mod activ. Astfel, perspectiva integrării acționează ca un
stimulent pentru promovarea reformelor și modernizarea societăților, potrivit
criteriilor de aderare. Politica de extindere presupune un proces riguros pentru
candidați, astfel încât să genereze transformarea democratică reală și să aducă
beneficii ambelor părți implicate – Uniunii Europene și candidaților.
Procesul de stabilizare și asociere este un proces
stabilit de UE cu toți  partenerii din Balcanii de Vest, care are drept obiectiv
apropierea progresivă a acestora de UE. Datorită acestui proces, partenerii se
bucură deja de acces liber la piața unică a UE, precum și de sprijin financiar din
partea UE pentru eforturile depuse în direcția realizării reformelor. Procesul se
bazează pe acorduri de stabilizare și asociere, o relație contractuală care stabilește
drepturi și obligații reciproce. Acordurile de stabilizare și asociere se concentrează
asupra respectării principiilor democratice esențiale și a elementelor centrale ale
pieței unice europene.
România sprijină o politică a „uşilor deschise” pentru
statele care au voința și capacitatea de a îndeplini criteriile agreate de extindere a
UE. România împărtășește convingerea că perspectiva europeană clară a statelor
candidate și potențialilor candidați are o valoare strategică și continuă să exercite
un efect transformator și să constituie o ancoră de stabilitate și securitate în Europa
de Sud-Est. România susține principiul care stă la baza politicii de extindere și a
cadrului convenit pentru acest proces, respectiv evaluarea individuală – pe baza
meritelor proprii, cu respectarea criteriilor existente pentru avansarea parcursului
european al partenerilor din regiune.
Președinția română a Consiliului UE a acționat constant în sprijinul
candidaților și potențialilor candidați, prin invitarea acestora la reuniuni organizate
la București și Bruxelles pentru prezentarea progreselor în perspectiva aderării sau
îmbunătățirea nivelului de conștientizare a stadiului concret al eforturilor lor, prin
intermediul vizitelor organizate în regiune. Totodată, în planul evenimentelor, a
fost organizată în premieră o reuniune între Uniunea Europeană și Procesul de
Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP), la Sarajevo (22 martie 2019) în
vederea consolidării cooperării regionale, ca o precondiție și o modalitate de
avansare a perspectivei europene a regiunii Balcanilor de Vest, precum și o
Conferință dedicată aspirațiilor europene ale tineretului din regiune (București, 28-
29 mai 2019).
10
 Spațiul Economic European
Spațiul Economic European (SEE) a fost creat în 1994 pentru a extinde
dispozițiile UE referitoare la piața sa internă către țările din Asociația Europeană a
Liberului Schimb (AELS). Norvegia, Islanda și Liechtenstein fac parte din SEE.
Elveția este membră a AELS, dar nu face parte din SEE. UE și țările-partenere care
fac parte simultan din SEE și AELS (Norvegia și Islanda) interacționează și prin
intermediul unei serii de „politici nordice” și forumuri care se axează pe zonele din
periferia nordică a Europei, aflate în evoluție rapidă, precum și pe regiunea arctică
în ansamblu.
Scopul Spațiului Economic European (SEE) este extinderea pieței interne a
UE către țările membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS).
Țările care fac parte în prezent din AELS nu doresc să devină membre ale UE.
Legislația UE referitoare la piața internă este integrată în legislația țărilor SEE-
AELS după ce acestea acceptă acest lucru. Administrația și gestionarea SEE este
partajată de UE și de țările SEE-AELS în cadrul unei structuri organizate pe doi
piloni. Deciziile sunt adoptate de organismele comune ale SEE (Consiliul SEE,
Comitetul mixt al SEE, Comisia parlamentară mixtă a SEE și Comitetul
consultativ al SEE).
În 1992, cele șapte țări care erau atunci membre ale AELS au negociat un
acord care să le permită să participe la ambițiosul proiect al pieței interne a
Comunității Europene, lansat în 1985 și finalizat la sfârșitul lui 1992. Acordul
privind Spațiul Economic European (SEE) a fost semnat la 2 mai 1992 și a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1994.Însă, la puțin timp după aceea, numărul țărilor membre
ale SEE-AELS s-a diminuat: Elveția nu a mai ratificat acordul în urma rezultatului
negativ al referendumului organizat pe acest subiect, iar Austria, Finlanda și
Suedia au aderat la Uniunea Europeană în 1995. În SEE au rămas numai Islanda,
Norvegia și Liechtenstein. Cele 10 noi state membre care au aderat la UE la 1 mai
2004 au devenit automat membre ale SEE, la fel ca Bulgaria și România, în
momentul aderării acestora la Uniune în 2007, precum și Croația în 2013.
În iunie 2009, Islanda și-a depus, la rândul său, cererea de aderare la UE, ca
o modalitate de a ieși din criza financiară mondială din 2008. Consiliul a acceptat
cererea de aderare a Islandei la 17 iunie 2010, iar negocierile au început în iunie
2011. Mai târziu, în martie 2015, Guvernul Islandei a declarat într-o scrisoare către
Consiliul Uniunii Europene că „Islanda nu trebuie considerată o țară candidată
pentru aderarea la UE”. Deși guvernul nu a retras cererea în mod oficial, în prezent
UE nu tratează Islanda ca fiind o țară-candidată.
SEE depășește cadrul acordurilor tradiționale de liber schimb (ALS),
aplicând țărilor SEE-AELS (cu excepția Elveției) toate drepturile și obligațiile
aferente pieței interne a UE. SEE include cele patru libertăți ale pieței interne
11
(libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului) și
politicile conexe (concurența, transportul, energia și cooperarea economică și
monetară). Acordul conține politici transversale strict legate de cele patru libertăți:
politici sociale (inclusiv sănătatea și securitatea în muncă, dreptul muncii și
egalitatea de tratament între bărbați și femei); politici privind protecția
consumatorilor, mediul, datele statistice și dreptul societăților comerciale; precum
și o serie de politici conexe, cum ar fi cele legate de cercetare și de dezvoltarea
tehnologică, care nu decurg din acquis-ul UE și nici din actele obligatorii din punct
de vedere juridic, dar sunt puse în practică în cadrul unor activități de cooperare.
Acordul privind SEE nu conține dispoziții obligatorii în toate
sectoarele pieței interne și nici în alte politici care fac obiectul tratatelor UE. În
special, dispozițiile obligatorii din cadrul acordului nu vizează următoarele:
-politica agricolă comună și politica comună în domeniul pescuitului
(deși acordul conține dispoziții privind comerțul cu produse agricole și piscicole);
-uniunea vamală;
-politica comercială comună;
-politica externă și de securitate comună;
-domeniul justiției și al afacerilor interne (deși toate țările AELS fac
parte din spațiul Schengen) și
-uniunea economică și monetară (UEM).

Bibliografie

1. https://op.europa.eu
2. www.mae.ro
3. https://www.europarl.europa.eu

12