Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi -rezumat

I
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”
  Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi
de vro trei mii oaste de strânsură”, pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan
Tomşa. Mai înainte fusese înlăturat din domnie şi înlocuit de către Iacob
Eraclidul, cunoscut sub numele Despot Vodă; acesta „perise ucis de buzduganul
lui Ştefan Tomşa”.
Lângă Tecuci, unde oastea face popas într-o dumbravă, patru boieri,
Vornicul Moţoc, Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt primiţi,
la cererea lor, de către Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică
pretendentului la domnie că „obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că
norodul nu te vrea, nici te iubeşte”, însă „– Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu,
răspunde Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă
iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră”. Apoi viitorul domn întreabă, referindu-se la perioada cât a condus
ţara: „Cum a fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-au întors de la
uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu
mă iubiţi?”.
Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându-i lui
Lăpuşneanul să renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu oamenii
lor în lupta pentrutron. Ca răspuns, Lăpuşneanul îşi arată neîncrederea:
„învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre Despot,
m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi un nătărău
de frunte, când m-aş încrede în tine?”. Dar îi făgăduieşte lui Moţoc să nu îl
ucidă („sabia mea nu se va mânji în sângele tău”) căci va avea nevoie de el „ca
să mă uşurezi [completează Lăpuşneanul] de blăstemurile norodului”.

II
„Ai să dai samă, doamnă!...”
Tomşa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe
Lăpuşneanul poporul „îl întâmpina cu bucurie şi cu nădejde, aducându-şi
aminte de întâia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvăli urâtul
caracter”. Noul domn pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile
Moldovei, cu excepţia Hotinului, cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi
ale boierilor împotriva domnitorului. Pentru ca „să stârpească cuiburile
feudalităţii, îi despoia pe boieri de averi sub diferite pretexte, lipsindu-i cu
chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre
norod”. În plus, execută boierii la „cea mai mică greşală regătorească, la cea
mai mică plângere ce i se arăta” iar capetele celor ucişi sunt atârnate de poarta
curţii domneşti.
În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui
Petru Rareş („avea acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile
României.”); soţul ei o ia „ca pe o pană” şi şi-o aşează pe genunchi. Ruxandra
îşi imploră soţul să cruţe pe boieri, spunându-i şi motivul ce a îndemnat-o să i se
adreseze: „– De-aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să
întru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu şi m-au
oprit arătându-mi un cap ţintuit în poarta curţii. «Ai să dai seamă, doamnă, îmi
zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii... Uită-te,
doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci!
Uită-te!»”. După ce Doamna îi cere să înceteze omorurile, Lăpuşneanul îi
promite că îi va îndeplini dorinţa „de poimâine”, zice el, după ce îi va da
Doamnei, a doua zi „un leac de frică”.

 III
„Capul lui Moţoc vrem...”
 Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la
mitropolie, unde era să fie şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să
prânzească la curte”.
După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându-le că îi pare
rău pentru că a „arătat asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude prin
„dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care
ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând că vrea să trăiască alături de
boieri „de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare de la ei şi de
la norodul adunat în biserică. La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului
asistaseră Spancioc şi Stroici, care decid că nu vor participa la masa oferită de
domn, din neîncredere.
    Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa
lefegiilor înarmaţi în curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau
atenţie faptului. Masa ce s-a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel
mai mare ospăţ se cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez,
veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful
turcesc şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele erau de
filaliu ţesute în casă, tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi tipsiile erau
de argint”.
    Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar
urând lui Vodă ca să-l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica
pe boieri şi a bântui norodul...”. Sub pretextul că în urare s-ar ascunde o jignire
adusă domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor care, „neavând nici o
grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai
împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile,
vasele, scaunele. Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă
fugind peste ziduri şi poartă vestea despre cele întâmplate. În faţa porţii
palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep să lovească
în poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să-i întrebe ce doresc, iar ca
răspuns, după un moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „– Capul lui Moţoc
vrem!”, arătând şi motivul, „–Am rămas săraci!/– N-avem bani!/– Ne i-au luat
toţi Moţoc!”.
Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul
Moţoc solicită domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să
moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză
(„Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”) şi vornicul este
aruncat de pe zid mulţimii, „care într-o clipală îl făcu bucăţi”,apoi „gloata”,
„mulţămindu-se de această jertfă, se împrăştie”. Vodă ordonă să se reteze
capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de piramidă, „puind
pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor mai mari deasupra”; o
aduce pe doamna Ruxandra ca să vadă priveliştea, care leşină, ceea ce
prilejuieşte un comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul
zâmbind”.
Trimişi să-i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung
pe fugari când tocmai treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui
Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea păn-a nu muri”.

 IV
„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”
După patru ani de la uciderea celor 47 de boieri, Lăpuşneanul se mută în
cetatea Hotinului, pentru a-i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi
în Polonia. Îi era teamă de faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în
Moldova.
În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu
mai omora, dar „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.
Îmbolnăvindu-se, cere mitropolitului, episcopilor şi boierilor pe care îi chemase
lângă el să îl
călugărească, dacă îl vor vedea că se apropie de moarte. Deoarece face o criză
puternică, este călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna Ruxandra este
numită regentă iar fiul său, Bogdan, noul domn. Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în
faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav şi, ascultând la uşă, aud acuzele
aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor care se aflau acolo, ca urmare a
călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită („ M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre
mulţi am să popesc şi eu!”).
Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi
Stroici o conving pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de ăpuşneanul,
pentru a-şi salva fiul. Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă,
cei doi îl silesc să bea şi resturile ei.
 Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în
„monastirea Slatina, zidită de el”.