Mărturisire a dreptei credințe și condamnare ecumenismului – Monahia Teofilia Țuicu

Hristos a înviat! Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru mila Sa cea mare pe care mi-a arătat-o mie roabei
Sale; nu m-a lăsat și nu m-a părăsit în toate încercările vieții mele. Din om de rând, logodnica Sa m-a
făcut prin cinul monahal pe care mi l-a rânduit și pe care l-am primit. Mulțumesc că în ograda Sa a
rânduit să mă nasc, să fiu o oaie în “Staulul” pe care Însuși Mântuitorul l-a întemeiat – Sfânta și Unica Lui
Mireasă – Biserica Ortodoxă. Cel mai mare dar pe care l-am primit a fost să fiu, și eu, mădular nevrednic
al Uneia Sfinte Sobornicești și Apostolești Biserici – Biserica Ortodoxă.

Totul a fost măreț și minunat, peste tot cerul senin și curat, dar iată că furtuna a venit și negura s-a
întețit. Ani de zile din Sfânta Scriptură și Scrierile Sfinților m-am hrănit; în aceste cuvinte m-am odihnit și
sufletul meu s-a călit. Nu este nimic mai mare în viața aceasta decât a fi ortodox, decât a avea Cap unic
pe Domnul nostru Iisus Hristos. În Ortodoxie mă simt ca acasă, nimic nu-mi lipsește, toate sunt din plin și
bune foarte. Tot ceea ce este mântuitor doar în Biserica Ortodoxă se află. Ea este Mireasa lui Hristos cea
neîntinată. De câțiva ani, citind mai mult din scrierile apologetice, conștiința mea teologică s-a ascuțit și
mi-am dat seama mai mult că, în afară de dragoste, cucernicie, și evlavie, Biserica cuprinde și lupta
pentru credință. Tezaurul pe care l-am primit prin Sfinții Părinți cu multă sudoare s-a făurit. Dușmanul
Mirelui nu se bucură de Mireasa Lui și din timpuri îndelungate a vrut s-o necinstească. Astfel divolul și-a
găsit uneltele potrivite, oameni cuprinși de patimi trupești și sufletești, care prin mândrie, orgolii și
ambiții personale au răstălmăcit legea și învățătura dumnezeiască. Asftel au apărut ereziile luptătoare
de Dumnezeu. Diavolul fiind potrivnic lui Dumnezeu a născocit aceste împotriviri la poruncile pe care
Dumnezeu pentru mântuirea noastră ni le-a revelat. De două mii de ani și mai ales după persecuțiile
generalizate împotriva Creștinismului, când din exterior Biserica a avut pace, lupta din interior, prin
aceste erezii, s-a întețit. Sinoadele Ecumenice și Locale au analizat aceste abateri de la Dreapta Credință,
le-au condamnat și au formulat și explicat, prin intermediul canoanelor, dogmele dumnezeiești, dogmele
Bisericii, care au fost făcute de Dumnezeu odată cu Biserica. Toate acestea sunt cuprinse în cartea
numită Pidalion care constituie cârma Bisericii. Toate ereziile sunt contrare acestor canoane.

Dintre toate aceste erezii cea mai groaznică, cea mai mare și mai subtilă este ecumenismul numit de
Sfântul Iustin Popovici a-tot-erezie (panerezie) pentru că în ea “… se află cu inima lor toate umanismele
europene, cu papismul în frunte; Iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici
mincinoase, nu sunt altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de «a-
tot-erezie»” (Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Sf. Iustin Popovici, pe coperta spate).

Dogmele reprezintă adevărurile de credință și ele nu pot fi împuținate, înmulțite sau modificate.
Orice alterare a dogmelor este o problemă soteriologică, este o ieșire din Biserică, o pierdere a
mântuirii. Cu cât am citit mai mult din cuvintele Sfinților am realizat că în o sută de ani de
ecumenism aproape totul s-a schimbat. “Ortodoxia” pe care o trăim noi astăzi este o falsă ortodoxie,
o credință formală secătuită de duhul autentic ortodox descoperit de Sfinții Părinți.
Fericitul Arhiepiscop Averchie Taușev spune despre aceasta:

“…să avem limpede în minte faptul că în această epocă mai tot ce poartă numele preasfânt și scump de
«ortodoxie» , nu este de fapt ortodox mai curând este adeseori «ortodoxie mincinoasă și uzurpată» , de care
trebuie să ne temem și să ne ferim ca de foc. Spre deosebire de această credință contrafăcută, adevarata
Ortodoxie a fost dată și trebuie primită fără înnoiri, și nimic care să fie potrivnic Sfintelor Scripturi și Dogmelor
Bisericii nu trebuie acceptat ca învățătură ori ca regulă  în Biserică. Ortodoxia adevarată se gândește doar să
slujească lui Dumnezeu și să mântuiască sufletele, și nu se îngrijește de bunăstarea lumească și vremelnică a
oamenilor. Ortodoxia adevarată este duhovnicească, și nu materialnică, ori psihologică, ori
pamântească” (Apostazia și antihristul după învățăturile sfinților Părinți, pp.156,157).

De asemenea am luat cunoștință de toate abaterile și concesiile doctrinare pe care reprezentanții

noștri, ierarhi și preoți le-au săvârșit în acest ultim veac de apostazie. În 1961, Biserica noastră
Ortodoxă Română a intrat ca membru cu drepturi depline în organismul paneretic CMB (Consiliul
mondial al bisericilor); de asemenea ierarhi de-ai noștri au intrat și în alte structuri și organisme
protestante și papistașe având numeroase dialoguri pe picior de egalitate, cu aceste formațiuni
eretice; s-au semnat documente în care sunt recunoscute ereziile ca “biserici” și au fost recunoscute
tainele monofiziților (condamnați la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon), papistașilor, anglicanilor și
ale altora, prin consimțirea existenței unui minimalism dogmatic, în cadrul unor întruniri ecumeniste
la Porto Alegre, Busan, Balamand etc., prin documentele de la Lima (documentele BEM – botez,
euharistie, preoție); au avut loc momente de rugăciuni în comun și liturgice cu ereticii; în multe cazuri
au fost împărtășiți eretici cu Sfintele Taine: s-au înmulțit discursurile și elogiile aduse ereticilor și
instituțiilor acestora: papismul a fost numit “biserică” soră și ereticii frați întru Hristos: eretici papistași
și greco-catolici au fost primiți la ortodoxie fără botez: din învățământul teologic au fost scoase
disciplinele apologetice și, prin misionarism sau alte discipline, a fost introdusă tematica ecumenistă;
tot mai rar au fost tipărite cărți apologetice ale Sfinților culminând cu prezentul în care editarea și
tipărirea lucrărilor apologetice au dispărut cu desăvârșire; s-a trecut la o cenzură acerbă a cărților de
cult; s-a scos cu desăvârșire Sinodiconul sau Slujba din Duminica Ortodoxiei în cadrul căreia se citesc
anatemele date de Biserică ereticilor; Prohodul a fost cenzurat, scoțându-se treisprezece strofe: a fost
scoasă toată rânduiala de primire la Ortodoxie a ereticilor din Molitfelnic; pe general, tot ceea ce
arată că cei din afara Bisericii sunt eretici, a fost scos pentru ca oamenii nemaiștiind adevărul, să se
înlesnească unirea cu ereticii.

Această fărădelege a culminat cu organizarea sinodului eretic din Kolymbari – Creta în care ereziile
au fost recunoscute ca “biserici” . Cuvintele de “erezie” și “eretic” au fost cu totul abrogate și, în
prezent, acestea nu se mai regăsesc în vocabularul și predicile ierarhilor noștri. Prin semnarea și
acceptarea acestor documente eumenismul a fost sinodal aprobat, devenind temelie a relațiilor
Bisericii cu ereziile. Semnând și acceptând aceste documente, fie in Creta fie în cadrul Ședinței
Sfântului Sinod, ierarhii noștri au apostaziat de la Dreapta Credință susținând că Biserica și-a pierdut
unitatea, aceasta fiind redobândită prin unirea Ortodoxiei cu ereziile.

Și fărădelegea nu a luat sfârsit aici. După acordarea anticanonică a “autocefaliei” organizației

schismatice din Ucraina, Sinodul Bisericii noastre și-a exprimat dorința constituirii unui exarhat în
Ucraina. Astfel demersul către organizația schismatică nu reprezintă altceva decât recunoașterea
acestei structuri schismatice.
 “…Ierarhii noștri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta
credință și cele 7 Sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun
mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul
Bisericii, care vorbește prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor…”

(extras din cartea “Biserica și noile erezii”, editată de Fundația Justin Pârvu, iunie 2016, pag. 27).

La sfârșitul acestei luni ereticul papă Francisc va efectua o vizită în țara noastră. Sinodul permanent al
Bisericii Ortodoxe Romane va avea o întâlnire cu acesta. Se va efectua o rugăciune în comun.
Clopotele Catedralei Naționale vor bate pentru prima dată cu ocazia primirii papei. Se vor desfășura
procesiuni papistașe în București și Iași. Vor fi “beatificați” șapte “ierarhi” greco- catolici la Blaj. Toate
acestea demonstrează că papa va fi primit cel puțin ca un patriarh ortodox, ca exponent al unei
“biserici” în adevaratul sens al cuvântului. Aceasta reprezintă propovăduirea pe față a papismului și
ecumenismului, constituind astfel cel mai mare act ecumenist de trădare și apostazie de după sinodul
eretic din Creta cu efecte dezastruoase pentru Biserică și creștini, poate chiar mai mari ca cele
provocate de pseudosinodul din Creta.

În temnițele comuniste au suferit și s-au săvârșit mulți Sfinți ale căror jertfe demonstrează
incontestabil desăvârșirea și sfințenia la care au ajuns. Mulți dintre ei și-au dat viața ca celălalt să
traiască. Aceasta reprezintă jertfa supremă după cum ne spune Însuși Mântuitorul Iisus Hristos : “Nu
este dragoste mai mare ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi”. Până în ziua de față Sinodul
Bisericii noastre Ortodoxe Române nu a făcut nici o canonizare în rândul acestor Sfinți și nici măcar
nu există vreun proces de canonizare. Aceasta denotă faptul că ierarhia nu-L mai cinstește pe
Dumnezeu și pe Sfinții proslăviți de El. Sfinții fac parte din Biserica Biruitoare iar lipsa de cinstire a
acestora ne poziționează în contradicție cu aceasta (Biserica Biruitoare).

Cu câțiva ani în urmă printr-o hotărâre a conducerii țării a fost autorizată construirea unei mega
moschei în centrul capitalei. Nici până în ziua de astăzi nu s-a auzit vreo voce din cadrul ierarhiei care
să se opună acestei hotărâri ofensatoare pentru Ortodoxie.

În problema actelor electronice și a vaccinării ierarhia nu numai că nu a dezaprobat, dar a și susținut

promovarea acestora prin circulare și predici adresate poporului dreptcredincios.

În cadrul mănăstirii Aninoasa în care am viețuit, ecoul acestei frământări nu s-a dorit să fie auzit. De
multe ori am dorit să discutăm la masa de obște sau în cadrul sinaxelor mănăstirii aceste probleme
de credință. Întotdeauna mi s-a închis gura, s-a refuzat dezbaterea pe motive de credință, spunându-
mi-se de fiecare dată că nu e treaba mea să vorbesc de credintă, e treaba doar a ierarhilor.

Mereu am avut în minte cuvintele sfântului Maxim Mărturisitorul:

“…a tăcea în vreme de erezie înseamnă a te lepăda de Hristos” sau “nu există nimic mai silnic decât o
conștiintă care te acuză și nimic mai îndrăzneț decât o conștiință care te apară”  sau  “cel care nu-L
mărturisește pe Hristos, în mod corect adică în conformitate cu Tradiția, se plasează în afara Lui” (Sf. Maxim
Mărturisitorul, Mediator între Răsărit și Apus, pag. 200).

Părintele Justin Pârvu ne spune în cartea “Biserica și noile erezii” (pp. 44-47):

“Monahii sunt păstrători ai adevărului. Care a fost atitudinea monahismului din primele secole creștine?
Nepăsătoare la durerile aproapelui lor? Tocmai rugăciunea este aceea care ne dă puterea să vedem rănile
fraților noștri. Și ce biruință este mai mare în fața lui Hristos decât aceea că ai salvat un suflet de la pieire? Dar
dacă nu vrei să îl salvezi, măcar nu te descuraja! Nu au fost ei cei ce-au dat tonul și au fost prezenți în toate
problemele care frământau creștinătatea? Martirii nu au fost călugării? Ce învățătură  vin ei să ne aducă nouă
acum? Ce a făcut  Sf. Vasile cel Mare? Nu a scos călugării și i-a adus în cetate să fie la dispoziția credincioșilor,
ca să fie modele de înfrânare, de virtute, de contemplație, de dragoste? Aceasta este smerenia, să dormi liniștit
la chilia ta? Monahul a fost și va rămâne ochiul de veghe al Creștinătății.

  Deci monahii sunt candele vii și ochii permanent trezvitori ai vieții noastre creștine. Să le spună întotdeauna
de unde bate vântul și încotro se îndreaptă ca să se pregătească creștinul și să știe cum să se apere. Și așa,
împreună, să înfruntăm greutățile acestui veac și să ne facem moștenitori ai vieții celei veșnice!

  Călugării să se gândească la faptul că ei sunt oamenii de lumină ai poporului, că pe lângă rostul pravilei și al
Liturghiei, Vecerniei, Utreniei, și Pavecerniței, mai au și rostul de apărători direcți ai acestor valori, de veghetori
ai neamului. Noi nu ne putem prezenta la Dumnezeu numai cu Utreniile și cu Vecerniile pe care le-am făcut
aici. Vom da răspuns cum am apărat adevărurile unor lucruri ce privesc mântuirea noastră.

  Părinții noștri din mănăstiri trebuie să se gândească serios că ei sunt lumina lumii și lor li se cere acum un
cuvânt de spus, în vremurile în care trăim. Autorități mici sau mari, cum sunt ei puși în rânduială, să nu se
gândească doar la un pătrișor de chilie călduroasă, împodobită cu icoane și cu ramuri de măslin, aduse din
toate părțile lumii. Să se gândească la o viață mult mai aspră, mult mai grea, dacă nu la cea veșnică, unde ne
așteaptă o aspră judecată. Pe lânga aceste obligații călugărești, de ce ai venit frate aici? “Am venit, dorind
viață pustnicească”. Viața pustnicească este a osândei, este viața grea a călugăriei, a tuturor defăimărilor și a
loviturilor.

  Un călugăr care poartă în sufletul lui schima, care poartă rasa, semnele acestea ale biruinței, trebuie să
conștientizeze că aceste biruințe nu vin decât prin suferințe, greutăți, prin necazuri, că ai venit, frate, ca să aduci
aici jertfa ta, să aduci suferințele tale, lupta ta și rănile tale. Aceasta este crucea pe care ne-am luat-o noi la
călugărie în fața altarului. Și eu cred că miile de călugări care au căzut în fața Sf. Altar împreună cu nevoințele
părintelui Arsenie Papacioc, cu rugăciunile părintelui Ilarion Argatu, cu rugăciunile părintelui Ilie Lăcătușu, cu
rugăciunile părintelui Antim Găina de la Secu și mulți alții, lângă dânșii formăm și noi oarecum pârghia de
rezistență ortodoxă. Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Aceasta este pregătirea noastră
pentru dincolo. Ne-am îmbrăcat nu în dulame lustruite și în camilafce călcate și puse la steif. Ne-am zidit în
suferințe și necazuri”.

Prin aceste cuvinte mi-am dat seama de atribuțiile pe care le am ca monahie în legatură cu credința.
În cartea “Sfinților Catacombelor Rusiei” m-a marcat un text al Sf. Chiril, Mitropolitul de Kazan, primul
locțiitor al Patriarhului Tihon pomenit la 26 ianuarie:

“…  Dar Tainele săvârșite de serghianiștii care sunt hirotoniți corect și nu sunt caterisiți de la slujirea de preot
sunt fără îndoială Taine mântuitoare pentru cei care le primesc în credință, în simplitate, fără discuții și îndoieli
privind eficiența lor, și nici nu suspectează măcar ceva incorect în ordinea serghianistă a Bisericii. Dar, în acelasi
timp, ele slujesc spre judecată și spre condamnare pentru cei ce le săvârșesc și pentru cei care se apropie de ele
înțelegând bine neadevărul care există în serghianism și, prin lipsa lor de opoziție față de aceasta, arată o
indiferență criminală față de batjocorirea Bisericii. De aceea este esențial pentru un episcop ortodox sau pentru
un preot să se rețină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiștii. Acelasi lucru este esențial pentru laicii
care au o atitudine conștientă față de detaliile vieții bisericești” (pp. 221, 222).

Pentru toate acestea, având frica lui Dumnezeu și dorind să primesc cuvântul și exemplul Sfinților am
purces la îngrădirea de panerezia ecumenismului prin întreruperea comuniunii euharistice cu ÎPS
Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului și cu toți ierarhii și clericii Bisericii Ortodoxe Române
care au acceptat erezia. De asemenea am părăsit mănăstirea în care am viețuit, conform
recomandărilor Sf. Vasile cel Mare, din cauza indiferenței și a acceptării tacite a ereziei, din cauza
interdicției de a nu mai vorbi de credință.

Mă rog bunului și milostivului Dumnezeu să curățească Biserica de erezie și să întoarcă pe ierarhi și

obștea din care provin la adevărul credinței în sânul Bisericii noastre Ortodoxe Române. Amin.