CONFLICTUL DIN KOSOVO

1. Problema Kosovo în contextual geopolitic global

Problema Kosovo a devenit importantă din 1999, când Statele
Unite şi aliaţii
săi din NATO, au luat poziţie privind comportamentul sârbilor în
Kosovo, ignorândobiecţiile Rusiei şi declanşând un război aerian
de 60 de zile împotriva
Yugoslaviei. Administraţia Clinton i-a acuzat pe sârbi de genocid
contra
albanezilor kosovari. Washington a cerut imperativ retragerea
tuturor forţelor
sârbeşti din Kosovo, fapt ce a eşuat şi care a declanşat campania
aeriană.
Doi factori au condus la această situaţie. Primul l-a constituit
temerea ca
atrocităţile dovedite din Bosnia să nu fie repetate în Kosovo. Al
doilea factor a fost
sentimentul general dominant în 1990 că prima sarcină a
comunităţii internaţionale
este aceea de a controla tendinţele unor state de a viola normele
internaţionale. Cu
alte cuvinte, s-a plecat de la ideea că exista un consens
internaţional privind modul
în care lumea trebuie să arate, că SUA este liderul acestui
consens internaţional şi
că nu există nici o putere care poate ameninţa SUA şi unitatea
viziunii acesteia.
Conform acestei opinii, existau doar state „rele” izolate care
puteau fi controlate.
Yugoslavia a fost identificat ca unul dintre aceste state „rele” iar
SUA, fără acordul
ONU dar cu sprijinul ţărilor europene, considera că poate rezolva
această situaţie.
Nu există dubii privind faptul că sârbii au comis atrocităţi masive
în Bosnia,
precum şi faptul că bosniacii şi croaţii sunt responsabili pentru
atrocităţi
comparabile împotriva sârbilor. Aceste atrocităţi au avut loc în
contextul unei
explozii a Yugoslaviei la sfârşitul războiului rece. În timpul
războiului rece,
Yugoslavia a fost parte a unui arc care se întindea de la Dunăre la
Hindu Kush.
Musulmanii erau divizaţi de această linie, unii dintre ei trăind în
fostele republici
sovietice dar cei mai mulţi în partea cealaltă. Statul Yugoslav era
constituit din
catolici, ortodocşi şi musulmani; a fost comunist dar anti-sovietic
şi a cooperat cu
SUA. Era un stat artificial impus de naţiunile multiple câştigătoare
ale primului
război mondial şi reconfirmat după al doilea război mondial .
Atunci când URSS
s-a prăbuşit, Yugoslavia a detonat, urmată ulterior de întregul arc.
Atunci, misiunea
NATO a fost de a stabiliza partea vestică a acestui arc,
Yugoslavia. Strategia a fost
de a desfiinţa statele multinaţionale create după primul război
mondial şi de a le
înlocui cu o serie de state naţionale –cum ar fi Slovenia şi
Macedonia – construite
în jurul unei unităţi naţionale coerente. Astfel ar fi fost stabilizată
şi Yugoslavia.
Problema acestui plan a fost că fiecare stat naţional conţinea
substanţiale minorităţi
etnice, care se opuneau redesenării graniţelor.
În acest sens NATO a decis să remodeleze Balcanii, în mod diferit
faţă de
trasarea din 1918. NATO şi SUA au fost prinse într-o adevărată
capcană strategică.
Pe de o parte, exista un consens internaţional unanim conform
căruia graniţele
Europei stabilite după 1945 sunt sacre. Dacă acesta nu ar fi fost
respectat atunci
ungurii care trăiesc în România ar fi cerut unirea cu Ungaria,
regiunile locuite de
turci din Cipru s-ar fi unit cu Turcia, Germania ar fi fost
îndreptăţită să revendice
Silezia iar Irlanda de Nord s-ar fi dezlipit de Marea Britanie. Ar fi
fost declanşată o
criză necontrolabilă, iar după 1945 singura strategie de a o evita
a fost păstrarea
unei reguli de cardinale : graniţele nu se modifică.
Retrasarea Yugoslaviei nu a fost privită ca o schimbare de
graniţe. Mai
degrabă, a fost privită ca o eliminare a statelor artificiale şi ca o
eliberare a
naţiunilor. Dar s-a plecat de la premisa că graniţele istorice ale
acestor state nu vor
fi modificate datorită prezenţei unor grupuri etnice consistente.
Astfel a fost
respinsă dorinţa sârbilor bosniaci de a se rupe din cadrul
graniţelor istorice ale
Bosniei.
În toate aceste frământări, Serbia a fost privită ca o adevărată
problemă. În
schimbul considerării Yugoslaviei ca un proiect eşuat, Serbia a
fost privită nu ca
parte a acestui proiect ci ca un actor agresiv care trebuie tratat în
mod distinct faţă
de restul, datorită modului de comportare, în special cel împotriva
bosniacilor. Este
important de reamintit faptul că războiul din Kosovo, în mod
similar cu cel din
Irak, nu a avut sancţiuni O.N.U. Rusia s-a opus acestui război,
astfel determinând
Consiliul de Securitate să nu adopte o rezoluţie. Rusia şi Serbia
sunt aliaţi
tradiţionali, motiv pentru care Moscova şi-a asumat rolul de
protector al Serbiei.
Acest motiv a fost folosit de Rusia pentru a se implica şi în alte
conflicte, inclusiv
în primul război mondial. In 1999, SUA nu a luat în serios poziţia
Rusiei în ceea ce
priveşte rezolvarea problemei sârbe. Dar în 1999, sub Boris
Yeltsin, Rusia nici nu
putea emite pretenţia de a fi luată în serios.
Războiul nu s-a desfăşurat în modul în care era de presupus,
astfel sârbii nu
au capitulat după primele zile de bombardament iar SUA şi
partenerii NATO nu
erau pregătiţi pentru o intervenţie terestră în Kosovo. După două
luni de raiduri
aeriene, Moscova a lansat o iniţiativă diplomatică prin intermediul
canalelor
diplomatice tradiţionale cu Belgradul. În urma unor runde
complexe de diplomaţie,
Sârbii au fost de acord să-ţi retragă forţele din Kosovo atât timp
cât viitoarele forţe
de menţinere a păcii vor include un substanţial contingent rusesc.
În fapt, Rusia a
trimis trupe în Kosovo, pe aeroportul din Pristina imediat ce
bombardamentele au
fost oprite. Fără a integra forţele ruseşti în cadrul forţelor NATO
din Kosovo,
forţele de menţinere a păcii KFOR le-au marginalizat. Din punctul
de vedere al
Rusiei, aceasta a fost o ofensă deoarece Rusia îi determinase pe
Sârbi să se retragă,
condiţia fiind ca Rusia să joace un rol important în normalizarea
crizei. Astfel
Rusia le garanta sârbilor suveranitatea asupra provinciei, chiar şi
în cazul retragerii
forţelor militare sârbeşti din Kosovo. Atunci când SUA şi ţările
europene au
scurtcircuitat Rusia în problema Kosovo, credibilitatea Rusiei a
avut de suferit şi
mai mult.
Cu alte cuvinte, Kosovo a subminat strategia şi poziţia politică a
lui Yeltsin.
Ruşii percepeau patria mamă ca o ţară bogată dar care a decăzut,
devenind din ce în ce mai săracă şi care în plus este ameninţată
de SUA. Naţionaliştii ruşi, inclusiv cei moderaţi, au perceput totul
ca pe o acţiune a SUA de a distruge Rusia. La
decăderea lui Yeltsin au contribuit mai multe probleme, dar dintre
toate problema
Kosovo a fost critică. În acest context, una dintre misiunile lui
Putin a fost aceea de
a reconstrui credibilitatea şi prestigiul internaţional al Rusiei.
2. Originea crizei.
Odată cu accesiunea la putere a lui Slobodan Miloşevici, în anul
1987,
relaţiile dintre Belgrad şi albanezii din Kosovo s-au schimbat
radical, etnicii
albanezi pierzând rapid aproape tot ceea ce câştigaseră în timpul
lui Tito. Între 24-
25 aprilie 1987, populaţia sârbă a organizat o întâlnire care a
rezultat într-o
confruntare violentă cu poliţia locală albaneză. O revoltă
albaneză, izbucnită în
luna martie 1990, a fost practic înăbuşită, iar provincia Kosovo a
fost supusă unui
regim militar. Anulând moştenirea politică lăsată de Tito,
conducerea sârbă de la
Belgrad a impus în 1990, o nouă Constituţie, anulând fostul statut
de autonomie al
provinciei şi astfel au început ofensele.
Conferinţa de Pace privind fosta Iugoslavie, organizată de
comunitatea
europeană la Haga, în septembrie 1991, a fost prima încercare
permanentă de a
pune capăt disputelor referitoare la independenţa care făcuseră
ravagii în Iugoslavia încă din vara anterioară. În Belgrad, pe 28
octombrie 1992, un Memorandum al Înţelegerii a fost semnat de
către CSCE şi Republica Federală Iugoslavia, Serbia şi
Muntenegru, iar pe baza acestuia s-a decis, la 14 august 1992,
stabilirea Misiunii CSCE de lungă durată în Kosovo, Sandjeak şi
Vojvodina. Misiunea a fost initial stabilită pentru o perioadă de 6
luni, şi-a început funcţionarea la 8 septembrie 1992, având
cartierul general în Priştina şi o prezenţă permanentă în Pec şi
Prizren.
Prin Rezoluţia 857 din 1993, adoptată la a 3262-a întâlnire a sa, la
9 august
1993, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a
exprimat
îngrijorarea crescândă referitoare la faptul că autorităţile Serbiei
şi Muntenegrului
refuzau să permită misiunii CSCE să-şi continue prezenţa în zonă,
şi a cerut
autorităţilor să revină asupra deciziei sale şi să coopereze cu
CSCE în perspectiva
continuării acestei misiuni. În Rezoluţia 49/204 din 23 decembrie
1994, Adunarea
Generală a condamnat puternic măsurile şi practicile discriminării
şi violării
drepturilor omului din Kosovo. Aceasta condamna represaliile la
scară largă de
către poliţia şi militarii Serbiei şi Muntenegrului împotriva
populaţiei albaneze.
UCK credea că provincia Kosovo nu se află pe agenda
internaţională deoarece
albanezii nu controlau nici un teritoriu, şi în consecinţă, Drenica a
devenit primul
său fief. Această regiune deluroasă din centrul Kosovo era locuită
aproape în
întregime de etnici albanezi şi fusese focarul unei revolte
anticomuniste la mijlocul
anilor 1990.
Armata de Eliberare din Kosovo, organizaţia care va transforma
natura
rezistenţei albaneze în 1998, a început să se facă auzită în 1996.
Se pare că aceasta
a apărut în Elveţia, unul dintre centrele diasporei albaneze,
emigranţii fiind unii
dintre cei mai radicali membri ai populaţiei albaneze şi nefiind de
mirare că UCK
şi-a făcut apariţia tocmai printre ei. La doi ani după primul act de
violenţă săvârşit
de UCK, La jumătatea lunii decembrie 1998 s-a produs o nouă
intensificare a
luptelor, iar prăpastia care separa cele două tabere s-a dovedit a
fi imposibil de
surmontat şi democraţiile atlantice nu au investit suficient timp şi
efort pentru a se
asigura că acordul de încetare a focului va rezista şi în 1999.
În iunie, aviaţia NATO a efectuat manevre deasupra Macedoniei şi
Albaniei,
ceea ce nu a împiedicat însă ofensiva sârbă să continue întreaga
vară, luptele făcând 800 de morţi, 150.000 de kosovari emigrând,
emoţionând astfel din nou opinia publică. Graţie eforturilor
europenilor la ONU, Rezoluţia 1199, adoptată la 23 septembrie în
cadrul Capitolului 7 al Cartei Naţiunilor Unite, cerea încetarea
ostilităţilor şi retragerea forţelor sârbe. În caz contrar, Consiliul de
Securitate a
avertizat că va lua măsuri adiţionale, pe care unii le-au interpretat
drept o posibilă
recurgere la forţa armată.
3. Implicarea ONU în soluţionarea crizei
Republica Federală Iugoslavia a fost unul dintre membrii fondatori
ai
Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar în istoria acestui conflict au fost
implicaţi
numeroşi actori, atât la nivel de sistem internaţional cât şi la nivel
subsistemic, la
nivel de sistem fiind de notat interacţiunea ce a existat între
organizaţiile
internaţionale, atât cele
europene cât şi cele mondiale. În conflict s-a implicat Organizaţia
Naţiunilor Unite
cu trei rezoluţii ale Consiliului de Securitate criticate de guvernul
de la Belgrad ca
fiind amestec în afacerile interne. Pe 31 martie 1998, Consiliul de
Securitate, prin
Rezoluţia 1160, a condamnat uzul excesiv al forţei de către
poliţiştii sârbi şi
acţiunile teroriste ale organizaţiei UCK, a impus un embargo pe
armament şi s-a
exprimat pentru o soluţie bazată pe integritatea Republicii
Federale Iugoslavia
(RFI) dar cu o mai mare autonomie pentru etnicii albanezi din
Kosovo. Cum
conflictele n-au încetat, pe 23 septembrie Consiliul de Securitate
adoptă Rezoluţia
1199, cerând încetarea imediată a ostilităţilor.
În iunie 1999, Iugoslavia a acceptat un plan propus de Grupul
celor 8 (G-8,
cuprinzând şapte naţiuni vestice industrializate, plus Rusia), iar
Consiliul de
Securitate a sprijinit acest plan şi a decis să desfăşoare o
prezenţă atât civilă cât şi
militară în zona Kosovo. Ca urmare a retragerii forţelor iugoslave
din Kosovo,
NATO şi-a suspendat campania de atacuri aeriene, iar o forţă
multinaţională
puternică formată din 50.000 de soldaţi (KFOR) a intrat în regiune
în scopul
stabilirii păcii şi securităţii. Misiunea de Administrare Interimară în
Kosovo
(UNMIK) aparţinând Organizaţiei Naţiunilor Unite şi-a stabilit şi ea,
imediat
prezenţa în regiune, această misiune fiind fără de precedent prin
complexitatea şi
scopul său. UNMIK a fost creată pe data de 10 iunie 1999 prin
Rezoluţia 1244 a
Consiliului de Securitate, care a învestit UNMIK cu autoritate
asupra teritoriului şi
populaţiei din Kosovo, incluzând aici toate puterile legislative şi
executive, cât şi
administrarea legislativului. Misiunea, condusă de către
reprezentantul special al
secretarului general, Bernard Kouchner, era constituită pe patru
piloni:
administraţie civilă, chiar sub Organizaţia Naţiunilor Unite,
asistenţă umanitară,
condusă de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite
(UNHCR),
democratizarea şi dezvoltarea instituţiilor, conduse de OSCE, şi o
reconstrucţie
economică cu care era însărcinată Uniunea Europeană, acesta
constituind un efort
unic care reunea patru organizaţii internaţionale sub îndrumarea
Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Forţa Kosovo (KFOR), condusă de NATO, este responsabilă cu
stabilirea şi
menţinerea securităţii în provincie. Această forţă de impunere a
păcii a intrat în
Kosovo pe data de 12 iunie 1999 sub mandatul Organizaţiei
Naţiunilor Unite, la
două zile după ce fusese adoptată Rezoluţia 1244 a Consiliului de
Securitate.
Obiectivele KFOR sunt de a stabili şi menţine securitatea în zona
provinciei
Kosovo, incluzând aici siguranţa şi ordinea publică, monitorizarea,
verificarea şi
atunci când este necesar, impunerea silită a prevederilor
acordurilor care au pus
capăt conflictului, dar şi de a furniza asistenţa necesară Misiunii
Organizaţiei
Naţiunilor Unite în Kosovo (UNMIK).
KFOR a fost, de asemenea, activ implicată în demilitarizarea
Kosovo. Odată
cu sosirea trupelor KFOR, forţele militare şi de poliţie aparţinând
Republicii
Federale Iugoslavia şi-au dus la final retragerea din zonă în
conformitate cu
Acordul Tehnico-Militar. De asemenea, forţele UCK au fost
constrânse să se
supună demilitarizării, această operaţiune finalizându-se pe data
de 20 septembrie
1999. Ca urmare a acestor măsuri, au
fost înmânate trupelor KFOR tone de armament şi muniţii,
incluzând pistoale şi
arme automate, grenade, mine anti-personal, lansatoare de
rachete, piese de
artilerie, bombe mortar, mine anti-tanc, explozibili şi chiar rachete
anti-tanc. Toate
armele provenind de la UCK au fost apoi depozitate în locuri
sigure situate sub
controlul total al KFOR.
4. Intervenţia militară NATO
După o ultimă misiune de la Belgrad a diplomatului american,
Richard
Holbrooke care a eşuat, la 24 martie, puţin înainte de ora 20,
forţele NATO au
început să bombardeze teritoriul iugoslav, şi astfel criza din
Kosovo se încheie, şi
ultimul război european al secolului al XX-lea începe, el opunând
Serbia ţărilor
membre NATO. Bombardamentele Aliaţilor au declanşat o reacţie
neaşteptată:
sârbii s-au raliat poziţiei liderului lor şi i-au sfidat pe americani, în
faţa agresiunii
externe, poporul strângându-se în jurul lui Miloşevici.
Slobodan Miloşevici a înţeles că alte luni de bombardamente vor
transforma ţara
într-o grămadă de ruine şi astfel va pierde orice sprijin din partea
populaţiei, care
l-ar fi considerat poate vinovat moral. Astfel, la 3 iunie 1999, el a
capitulat,
acceptând un plan de pace occidental sprijinit însă de Rusia.
Totuşi,
bombardamentele NATO au continuat până pe 10 iunie, când a
fost pus la punct un
acord detaliat, ce prevedea, printre altele, retragerea completă a
forţelor sârbe din
Kosovo, care devenea astfel un protectorat internaţional sub
controlul Alianţei
Nord-Atlantice.
În opinia unora dintre experţi, miza războiului din Kosovo era
consolidarea
securităţii în Balcani pentru a permite ca ţiţeiul din Marea Caspică
să fie transportat de-a lungul regiunii către pieţele occidentale.
Conflictul din Kosovo a produs o dezbatere aprinsă despre etica
intervenţiei, condusă de Stânga internaţională.
Detractorii săi au văzut-o ca pe un exerciţiu perfid al puterii
americane, dar după
cum a remarcat Christopher Caldwell, intervenţia NATO în Kosovo
s-a dovedit
alarmant de nepopulară în SUA. Pentru americani, Kosovo le-a
amintit de lecţiile
pe care le învăţaseră în Somalia în urmă cu şapte ani, adică fără
intervenţii
umanitare dacă acestea nu sunt în interesul naţional. Europenii
au tras exact
concluzia opusă din acest conflict, considerând că umanitarismul
a înlocuit
interesul naţional ca principiu călăuzitor.
Dar liderii europeni nu au dat dovadă de vitalitatea necesară ce ar
fi putut
permite Organizaţiei Naţiunilor Unite să reglementeze regulile
pentru intervenţiile
umanitare. Conflictul din Kosovo a fost un război al nervilor
câştigat nu prin forţă
militară excesivă sau bună judecată, ci cu mult noroc. Atât
Slobodan Miloşevici,
cât şi NATO au intrat în război bizuindu-se pe false presupuneri
care au fost emise
pe baza unor informaţii secrete incomplete. Miloşevici a cedat
primul, însă
neglijarea responsabilităţilor ce le reveneau în edificarea păcii în
Kosovo, statele
NATO au demonstrat rapid cât de periferică era această provincie
pentru interesele
lor generale de securitate, contrar altor afirmaţii.
5. Concluzii
La opt ani după război, forţele KFOR sunt încă prezente în Kosovo,
deşi
SUA şi ţările Europene au reuşit finalizarea conflictului prin
declararea
independenţei. Argumentul lor a fost acela că deşi Kosovo
reprezintă, din punct de
vedere istoric, un teritoriu al Serbiei, acum acest teritoriu are o
populaţie majoritar
albaneză. În plus, albanezii au fost trataţi cu cruzime de către
sârbi şi prin urmare ei
nu se pot reîntoarce sub controlul autorităţii sârbeşti. Astfel
singura soluţie
rezonabilă a fost acordarea independenţei Provinciei. Serbia s-a
opus şi se opune
pierderii permanente a provinciei. Pentru Rusia acest fapt
generează câteva
probleme. În primul rând, Putin vrea să demonstreze Europei şi
Statelor Unite
faptul că acestea nu mai pot să ignore acordurile anterioare cu
Rusia.
Opoziţia Rusiei contra independenţei provinciei a fost exprimată
în urmă cu
8 ani şi este menţinută şi acum. În al doilea rând Rusia vrea să
demonstreze faptul
că orice alianţă cu ea reprezintă o alianţă puternică iar Rusia îşi
demonstrează astfel
loialitatea faţă de aliaţi. În ultimul rând, Rusia vrea să-şi extindă
influenţa în
Balcani, aceştia reprezentând un spaţiu istoric de interes pentru
ruşi. Kosovo şi-a
declarat independenţa faţă de Serbia în data de 17.02.2008.
Statele Unite şi mai multe state europene au recunoscut-o.
Guvernul sârb nu
a impus o blocadă economică şi nu a luat decizia unei acţiuni
militare împotriva
Kosovo, deşi i-a declarat pe liderii albanezi din Kosovo ca trădători
faţă de Serbia.
Rusia şi-a repetat opoziţia vehement faţă de acest act dar fără a
iniţia nici o acţiune.
Declararea independenţei Kosovo este importantă pentru două
motive. Primul,
creează un precedent care poate duce la retrasarea graniţelor în
Europa şi în
întreaga lume. Al doilea, poziţionează SUA, Marea Britanie ,
Franţa şi Germania în
postura de a provoca Rusia în ceea ce aceasta a definit ca fiind
interesul naţional şi
aceasta într-un timp în care Rusia este în perioada de recâştigare
a puterii şi
influenţei pe plan internaţional. Datorită acestor factori,
declararea independenţei
provinciei Kosovo constituie un eveniment important al anului
2008.
În timpul conferinţei de la Ekaterinburg din 15.05.2008, miniştrii
de externe
ai Rusiei, Indiei şi Chinei au făcut o declaraţie comună privind
independenţa
Kosovo. Această declaraţie a fost citită de ministrul rus de externe
Sergei Lavrov
care a spus „ În declaraţia noastră noi am consemnat poziţia
noastră fundamentală
conform căreia declararea unilaterală a independenţei Kosovo
contravine Rezoluţiei
1244. Rusia, India şi China încurajează Belgradul şi Pristina să
poarte discuţiile în
cadrul legii internaţionale şi speră că acestea vor ajunge la o
înţelegere privind toate
problemele teritoriului sârb”. Europenii şi americanii au respins
această solicitare,
la fel cum au respins toate argumentele Rusiei privind Kosovo.
Motivul a fost acela
că situaţia din Kosovo este una deosebită datorită atrocităţilor
care au fost comise.
Rusia a contestat spunând că nivelul acestor crime este neclar, iar
guvernul actual
de la Belgrad nu poate fi făcut responsabil pentru aceste crime.
Rusia a declarat că
nu va accepta niciodată ideea independenţei Kosovo.
Problema este că europenii şi americanii nu au luat în considerare
declaraţiile
Moscovei. În toţi aceşti ani Rusia mai declarase multe lucruri, fără
a avea însă
capacitatea de a le materializa prin acţiune. Acum situaţia pare a
se fi schimbat iar
acest lucru este ignorat de SUA şi de aliaţii săi din Europa. În
primul rând puterea
militară a Rusiei nu mai este cea din 1999 iar în al doilea rând
capacitatea
economică a Rusiei este în creştere. Astfel la nivel geopolitic s-au
creat două
contexte diferite : primul în care Rusia percepe intenţiile SUA şi
ale partenerilor
europeni şi al doilea context prin care SUA şi partenerii europeni
percep Rusia.
Aceste diferenţe de percepţie au trasat politicile celor două
tabere, acestea
conducând la războiul Ruso –Georgian, declanşat în data de
08.08.2008.

Bibliografie
1. Serwer, Daniel, Kosovo Final Status. Options And Cross-Border
Requierments,
Editura United States Institute of Peace, Washington D.C., 2002.
2. Prunk, Janko, A Brief History of Slovenia, Editura Zalozba Grad,
Ljubljana,
2000.
3. Prevelakis, Georgios, Balcanii. Cultură şi geopolitică, Editura
Corint, Bucureşti,
2001.
4. Popov, Nebojsa, The Road to War in Serbia. Trauma and
Catharsis, Central
European University Press, New York, 2000.
5. Metre, Lauren, Transatlantic Relations In The Aftermath Of
Kosovo, Editura
United States Institute of Peace, Washington D.C., 2000.
6. Gallagher, Tom, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi
a păcii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2006
7. Frunzeti, Teodor, Zodian, Vladimir (coord.) Lumea 2007,
Centrul Tehnic
Editorial al Armatei, 2007.
8. Dufour, Jean-Louis, Crizele internaţionale, Editura Corint,
Bucureşti, 2002.
9. Christian, C.I., Sângeroasa destrămare. Iugoslavia, Editura
Sylvi, Bucureşti,
1994
10. Centrul de Analiză şi Documentare al Fundaţiei Naţionale
pentru Românii de
Pretutindeni , Război în Balcani, Editura Aldo Press, Bucureşti,
1999.
11. Bianchini, Stefano, Problema iugoslavă, Editura All, Bucureşti,
2003
12. Bennet, Christopher, Sfârşitul sângeros al Iugoslaviei, Editura
Trei, Bucureşti,
2002.
13. Batakovic, T. Dusan, Cronica de la Kosovo, Editura Biblioteca
Bucureştilor,
Bucureşti, 1999.