Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Moduri
de prelucrare. Tipuri de asamblări.
CUPRINS
5. Bibliografie
1.Introducere. Materiale utilizate în construcția aeronavelor.
1.1.Tehnologie timpurie.
Piesele metalice sunt componente importante ale unei aeronave moderne. În cei
peste 100 de ani de când sunt construite, avioanele au evoluat mult în ceea ce privește
materialele, de la aparatul din lemn al fraților Wright până la avioanele cu reacție de
astăzi, realizate din materiale compozite moderne.
De-a lungul anilor, la selectarea materialelor de aeronave, proiectanții și
producătorii au luat în considerare mai mulți factori, mergând de la cerințe funcționale
până la minimalizarea costurilor de producție și întreținere. Însă principalul „motor al
progresului” a fost dorința dezvoltatorilor de a reduce greutatea aparatelor fiabile din
metal. Reducerea acestui parametru guvernează nivelul de siguranță a piloților,
pasagerilor, mărfurilor și a aeronavei în sine, performanța aeronavei, consumul optim de
combustibil și domeniul de zbor. Astăzi, conceptul de inginerie modernă este axat pe
extinderea utilizării de materiale compozite în ingineria aerospațială. Aceste materiale
oferă un echilibru ideal între greutatea aeronavei și rezistența la torsiune și coroziune,
reducând în același timp costurile de întreținere.
Avioane din otel.
Cum poate fi făcut metalul să zboare? Pionierii în construcția de avioane au
dezbătut cu pasiune pe această temă încă de când a zburat pentru prima dată avionul
fraților Wright, în 1903. Era foarte ușor: din lemn, materiale textile și o cantitate mică de
sârmă de oțel. Drept urmare, proiectanții de aeronave de la începutul secolului al XX-lea
nu au crezut că este posibil ca un aparat metalic fiabil, dar greu, să se poată ridica de la
sol (fie din punct de vedere financiar, fie din punct de vedere tehnic). O persoană s-a
evidențiat din rândurile „necredincioșilor”. Inginerul german Hugo Junkers probabil
reușise cumva să arunce o privire în viitor. Și-a dat seama că, la scurt timp, nu doar
militarii sau pasionații de sporturi vor vrea să zboare cu avioane. Urma să înceapă era
postbelică a transportului aerian de masă pentru călători și marfă. Noile aplicații
impuneau folosirea unor materiale complet diferite la fabricarea aeronavelor. Legendarul
avion J1, pe care contemporanii l-au numit în glumă „Blechesel” („măgar de staniu”) a
lansat o revoluție în industria aviației. Era primul avion din istorie realizat integral din
piese metalice și nu doar că a fost proiectat și construit așa, dar a putut și să decoleze.
Inițial, Hugo Junkers a încercat convingă Ministerul de Război German să asigure
bugetul, dar ministerul a considerat că ideea era sortită eșecului. Atunci, dezvoltatorul și-
a realizat proiectul cu investiții proprii. Veniturile proveneau din activitatea unei societăți
comerciale care vindea coloane de gaz. Așa au finanțat indirect femeile casnice un salt
evolutiv în dezvoltarea aviației. Dar, în timp, armata a început să fie interesată de Junkers
J1 și, în 1915, și-a trimis reprezentanți care să asiste la testele de zbor. Corpul metalic a
provocat scepticism: reprezentanții ministerului erau siguri că avionul nu va putea decola.
Rularea ușoară la sol a modelului J1 pe pistă (fără diferențe față de mișcările
predecesorilor din lemn) a creat senzație în rândul audienței. Avionul a decolat de pe
pistă, s-a ridicat în aer, s-a apropiat de pistă și a aterizat în siguranță. J1 a rămas
experimental: reprezentanții armatei au discutat despre viteza de decolare, capabilitățile
de manevră și sarcina utilă. Acești indicatori au fost insuficienți pentru sarcinile lor. De
fapt, oțelul s-a dovedit a fi un metal prea greu pentru avioane. Monoplanul lui Junkers a
zburat cu greu. Cu o greutate la decolare mai mare de o tonă, putea lua la bord doar 110
kg de marfă. Însă descoperirea revoluționară a lui Junkers a pus industria avioanelor pe
calea unei evoluții a materialelor. Și continuă și astăzi.
Materialele reprezinta totalitatea substantelor simple sau compuse aflate in stare solida ce
prezinta o compozitie chimica data si proprietati specifice domeniului de utilizare ales.
Oţelurile sunt aliaje care conţin carbon până la 2,08, respectiv 2,11%. În funcţie de
compoziţia chimică oţelurile se împart în: - oţeluri carbon; - oţeluri aliate.
Oţelurile carbon conţin în principal fier şi carbon, alte elemente ca fosfor, sulf,
siliciu, mangan, etc. găsindu-se numai în proporţii foarte mici nefiind introduse
intenţionat ci rezultând din procesul elaborării oţelului.
Oţelurile aliate conţin în afară de fier şi carbon şi alte elemente, introduse special
sau care conţin o proporţie de elemente însoţitoare ca siliciu, mangan, etc. mai mare decât
cea din oţelurile carbon obişnuite. Pentru alierea oţelurilor se pot întrebuinţa un număr
foarte mare de elemente: crom, nichel, siliciu, wolfram, molibden, vanadiu, cobalt, titan,
aluminiu, cupru, niobiu, zirconiu, bor, azot, beriliu, etc.
Fontele sunt aliaje care conţin mai mult de 2,08, respectiv 2,11% C.
Se deosebesc:
-fonte albe care nu conţin grafit, ele corespund sistemului metastabil fier-
cementită;
-fonte cenuşii, conţin grafit şi solidifică fie după sistemul fier-grafit, fie după
ambele sisteme.
În afară de fier şi carbon, fontele mai conţin şi alte elemente ca: siliciu, mangan, fosfor,
sulf, etc. în cantităţi mai mari decât oţelurile.
Fonte albe sunt fonte de primă fuziune rezultând din reducerea minereurilor de fier
în furnal.
Fontele cenuşii se împart în fonte de primă fuziune şi fonte de cea de-a doua
fuziune. Fontele cenuşii de primă fuziune se obţin prin reducerea minereurilor de fier în
furnal. Aceste fonte nu sunt utilizate în mod obişnuit în turnătorii; ele se toarnă de obicei
sub formă de lingouri care sunt retopite pentru a se obţine compoziţia chimică dorită după
care se toarnă sub formă de piese pentru construcţia de maşini. Fontele obţinute prin
retopire din fontele de primă fuziune se numesc fonte de a doua fuziune sau fonte de
turnătorie.Caracteristic fontelor cenuşii este prezenţa grafitului în cantitate relativ mare
astfel că în spărtură ea apare de culoare închisă de unde denumirea de fontă cenuşie.
Structura unei fonte cenuşii este deci formată dintr-o masă de bază asemănătoare cu a
unui oţel şi filamente de grafit. Grafitul, având proprietăţi inferioare oţelului se comportă
ca nişte goluri sau fisuri formând discontinuităţi în masa metalică de bază. Ca urmare,
proprietăţile unei fonte cenuşii sunt mult inferioare proprietăţilor unui oţel.
Materialele metalice neferoase
Materialele metalice neferoase sunt metalele neferoase (Al, Cu, Mg, Mn, Zr, Ni,
Zn, Sn, Cr, Ti, etc.) si aliajele acestora. Metalele neferoase sunt clasificate dupa greutatea
specifica (denistate) in: metale neferoase mai usoare ca apa, cu densitatea ( ) mai mica de
1g/cm3, de ex. : Li, K, Na; neferoase ultrausoare, cu densitatea cuprinsa intre 1 si 2
g/cm3 din aceasta categorie facand parte: Ca, Cs, Mg, Be; neferoase usoare ( 2
4g/cm3 ) cum ar fi: Sr, Ba, Al; neferoase semiusoare (Ti, Ge, V) cu densitatea situata
intre 4 si 6g/cm3 . Din categoria neferoaselor grele (610 g/cm3 ) fac parte Zr, Sb, Zn,
Sn, Cr, In, Mn, Nb, Co, Ni, Cu si Bi).
Metalele neferose foarte grele sunt Mo, Ag, Pb, Tl, Rh, Pd, Hf, Hg, cu densitatea
cuprinsa intre 10 si 15 g/cm3 iar in categoria metalelor neferoase foarte grele (15 22.5
g/cm3 ) sunt cuprinse Ta, Au, U, W, Pt, Ir, Os. Din aceasta clasificare cel mai usor metal
neferos este litiul (=0,53 g/cm3 ) si cel mai greu este osmiul (=0,53 g/cm3 ). Cele mai
uzale metale neferoase sunt Cu, Ni, Co, Cr, Mn, Zn si Sn. Acestea se incadreaza in clasa
metalelor grele.
In tehnica moderna pentru constructii de masini si in special pentru automobile,
aviatie si rachete se impune folosirea unor aliaje cu greutati specifice mici si in acelasi
timp cu rezistente apreciabile, cum ar fi aliajele usoare sau ultrausoare (cu Al, Mg, Be)
sau semiusoare (Ti).
Tablele sunt semifabricate care au una dintre dimensiuni mai mică decât celelalte
două. Prelucrarea lor prin deformare plastică (la cald sau la rece) asigură obtinerea unor
piese apropiate de forma finită, cu adaosuri minime sau chiar zero. Debitarea tablelor ce
urmeazăa a fi prelucrate prin deformare plastica se face la indici de utilizare ridicați
(peste 90% ).
Procesul tehnologic de obținere a tablelor și benzilor, pornind de la sleburi și
platine este ilustrat în figura următoare. Sleburile și platinele sunt preluate direct de la
linia de laminare, fără a se răci și depozita, linia e continuată cu cajele finisoare. Acestea
sunt: • cajă cuarto reversibil, pentru obținerea de table groase;
• laminor continuu cu caje cuarto nereversibil, pentru obținerea de table și benzi
subțiri.
Piese obținute prin deformare plastică pot inlocui cu succes pe cele turnate, forjate,
laminate sau obtinute prin alte procedee in condițiile asigurării scopului funcțional al
piesei, al reducerii consumului de material și a manoperei.
Prelucrarea prin deformare plastică a tablelor se poate efectua la rece, pentru
tablele subțiri, sau la cald, pentru tablele groase, obținându-se piese cu dimensiuni foarte
apropiate de dimensiunile piesei finite, realizându-se o economie sensibilă de material.
Îndoirea şi ambutisarea sunt două din metodele de prelucrare a tablelor cu aplicaţii
în domeniul auto.
Îndoirea este operaţia de deformare plastică prin care se schimbă orientarea axei
semifabricatului fără afectarea lungimii acestuia. Procesul de îndoire are loc cu ajutorul
unui poanson care deformează semifabricatul prin apăsarea acestuia pe un suport cu
profil adecvat.
4.1 Asamblări nedemontabile (asamblări prin nituire, prin sudare, prin lipire)
Nituirea este procedeul tehnologic de asamblare nedemontabilă a două sau mai multe
piese, cu ajutorul unor organe de mașini numite nituri.
Asamblări prin sudare
Asamblări filetate
Asamblarea filetată reprezintă îmbinarea demontabilă a două sau mai multe pies ecu
ajutorul unor organe de mașini de tip șurub, piuliță, șaibă.
Operaţii de asamblare:
Centrarea pieselor asamblate
Introducerea şuruburilor
Fixarea capului şurubului pentru a nu se roti
Montarea piuliţelor
Asamblări prin caneluri
Asamblările prin caneluri sunt asamblări de tip arbore-butuc, destinate transmiterii
unui moment de torsiune şi a unei mişcări de rotaţie. Aceste asamblări pot fi considerate
ca asamblări prin pene paralele multiple, solidare cu arborele şi uniform distribuite pe
periferia acestuia.
Clasificarea asamblărilor prin caneluri se realizează după criteriile prezentate în
continuare:
• Destinaţie: asamblări fixe sau mobile. Asamblările mobile permit deplasarea
axială a butucului pe arbore şi se folosesc în cutiile de viteze cu roţi baladoare.
• Forma proeminenţelor: cu profil dreptunghiular (a), cu profil în evolventă (b), cu
profil triunghiular (c). În cazul în care asamblările cu profil triunghiular au un număr
mare de proeminenţe, cu înălţime redusă, acestea se numesc asamblări cu dinţi (zimţi).
5.Bibliografie
2. https://en.m.wikipedia.org/wiki/Metalworking