Suportdecurs Master 2 1

Universitatea din Craiova
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Cultură și spiritualitate ebraică biblică

An 2, sem 1
Suport de curs
Teologie și cultură
an 2, sem 1
Pr.Lect.univ.dr. Ion-Sorin BORA
2022-2023
1
Competențe profesionale
1. Aprofundarea tradițiilor, practicilor și credințelor sacre specifice Bisericii Ortodoxe și
identificarea izvoarelor acestora;
2. Furnizarea de îndrumări spirituale și morale în conformitate cu canoanele Bisericii, pe baza
textului Sfintei Scripturi și a experienței acumulate de poporul ales în relația cu Dumnezeu, în
Vechiul Testament;
3. Fundamentarea afirmațiilor din predici, cateheze, articole și ore de religie;
4. Consilierea credincioșilor sau a elevilor, cu privire la relațiile interpersonale, de sănătate,
financiare sau religioase;
5. Identificarea traseelor interpretative din medii diferite de studiu, care apelează la textul
sacru și afirmarea primatului temporal și autoritativ al principiilor exegetice patristice, ca
regulă de selecție.
Obiectivele disciplinei
Principalul obiectiv al disciplinei este dobândirea capacității de contextualizare culturală și
spirituală a unor evenimente biblice de mare importanță în plan academic și cel al
credinciosului ortodox. Obiectivele specifice sunt:
1. Actualizarea cunoștințelor biblice în contextul inter-influențelor culturilor iudaică și

elenistă;
2. Identificarea problemelor din societatea evreilor biblici cu relevanță în domeniul
teologiei și conturarea unor răspunsuri academice sub formă discursivă la problemele
teologice și comportamentale;
3. Formarea și cultivarea unei conștiințe a dialogului în contextul misiunii Bisericii, atât în
raport cu societatea, cât și cu alte culte și religii și combaterea antisemitismului;
4. Cunoașterea contextului socio-politic, specific apariției și dezvoltării culturii ebraice
biblice;
5. Cunoașterea detaliată a reperelor din istoria mântuirii cuprinse în cărțile Sfintei Scripturi și
a efectelor acestora asupra creștinismului și iudaismului;
6. Sistematizarea învățăturilor teologice, morale și liturgice pe care cărțile sfinte le cuprind;
7 Capacitatea de explicare și interpretare a conflictelor apărute între iudei, străini și creștini;
8. Cunoașterea diferitelor metode de analiză exegetică a textelor biblice.
2
Conținuturi
1. Partidele religioase, apărătoarele spiritualității iudaice în fața păgânilor și a creștinilor

2. Sinagoga și templul, clădiri reprezentative și complementare, în veacul apostolic
3. Caracterul iudaic al comunității Sfântului Evanghelist Matei
4. Conflicte emoționale în aprecierea venirii Mântuitorului Hristos ca Mesia anunțat de
profeți. Curățirea textului sacru de falsele înțelesuri în Cuvântările Mântuitorului (Mt. cap. 5)
5. A fost evreu, până la capăt, Sfântul Apostol Pavel ?
6. Coordonatele spirituale ale predicii Evangheliei către neamuri: comuniunea apostolică,
demonstrarea apartenenței la valorile culturale iudaice autentice și ascultarea de Duhul Sfânt
7. O nouă etapă : anul 70 și reorganizarea valorilor culturale, sociale și spirituale
3
1. Partidele religioase, apărătoarele spiritualității iudaice în fața
păgânilor și a creștinilor
Termenul partid religios este folosit ca un compromis pentru denumirea unei realități
strict iudaice. E adevărat că aceste grupuri de oameni se erijează în chintesența politicii
naționale a poporului iudeu, în lunga sa perioadă de aservire față de imperiul roman și acuzațiile
reciproce pentru nereușite sunt cvasi prezente în perioada celui de-al doilea templu. Dar a vorbi
depre partide, în sensul pe care termenul astăzi definește grupurile politice este mult prea mult.
Cu toate acestea, definirea grupurilor de persoane care sunt organizați în jurul unor doctrine
specifice, a orientărilor etnice și misionare de care se pare că depinde viitorul indirect al
poporului ca partide, se justifică din denumirea celui mai vechi partid religios, cunoscut cu
numele. Fariseii sunt partid pentru că numele grupării provine de la aramicul Perisaye care
înseamnă separat, ales, pus de o parte.
În comparație cu fariseii, celelalte grupuri de evrei, adunați în jurul unor idei religioase
clare, sunt numite tot partide, deoarece au același semn al despărțirii de ceilalți. De aceea sunt
numiți partide esenienii, saducheii, zeloții. Dacă vrem să găsim un ideal comun al acestor
oameni, dincolo de luptele dintre ele, acesta este libertatea poporului și facilitarea activității
eliberatoare și conducătoare ale lui Mesia. De aceea, atunci când idealul lor este contrazis de
credința în Mesia Hristos, care va cuprinde treptat- treptat întreaga lume cunoscută, partidele
religioase au avut o poziție total ostilă. Dincolo de anul 70 d.Hr., fariseii au reușit să
supraviețuiască prin afirmarea unui transfer de valori în sfera spirituală, dovedind că aceștia au
fost încă de la început chiar sinteza doctrinei iudaismului contemporan Sfinților Apostoli.
Esenienii
Hegesip ne spune că ,,din aceștia se trag hristoșii cei mincinoși, proorocii și apostolii
cei falși”. Tot el mai remarcă faptul că între sectele iudaice existau păreri diferite când era
vorba de Iuda și de Hristos. Ei se infiltrau printre creștini și propagau doctrinele lor, care
constituiau o momeală, după cum se exprimă Iosif Flaviu. Observăm așadar faptul că
esenienii au dus împotriva Bisericii primare o acțiune sistematică de pătrundere în rândurile
creștinilor, propagând în chip organizat și susținut doctrinele lor printre creștini și încercând
să atragă la secta lor un număr cât mai mare din ei. ,,Această încercare, ne spune Constantin
Daniel, nu a reușit, căci esenienii au fost descoperiți, demascați și izgoniți din rândul
creștinilor de către Sfinții Apostoli”.
Numele lor a fost dat uitării, aproape definitiv. Chiar dacă putem să-i identificăm
uneori cu nume de farisei, nu putem neglija insistența cu care aceștia au fost pedepsiți prin
ștergerea numelui din diptice sau prin condamnarea la uitare.
O revigorare a studiului esenienilor a adus-o descoperirea Manuscriselor de la Marea
Moartă, care au fost atribuite acestei grupări de oameni, fără să fie analizată coerent
posibilitatea unor preocupări culturale specifice școlilor rabinice oficiale și specialiților în
manuscrise biblice din veacul I apostolic.
Fariseii
Imaginea fariseilor în rândul creștinilor este asociată ipocriziei sau fățărniciei, datorită
opoziției pe care aceștia au manifestat-o Mântuitorului, predicii sau minunilor Sale dar mai ales
pentru observarea poruncilor și a datinilor bătrânilor.
Chiar dacă opoziția fariseilor față de Hristos și de Biserică s-a manifestat și din
interior, din partea membrilor grupării care primiseră Botezul creștin, prin aceeași atitudine
fățarnică, nimeni nu poate să nege faptul că fariseii aveau numeroase calități, de vreme ce sunt
4
recunoscuți de Mântuitorul Hristos că „au stat în scaunul lui Moise”(Mt. 23,2). Cei care au
devenit creștini s-au căit de păcatele lor, mărturisind pentru Biserică și pentru lume felul
fățarnic în care s-au purtat odinioară cu Ioan Botezătorul, cu Iisus, „Fiul lui David” și cu Sfinții
Apostoli.
Apariția fariseilor, o problemă istorică

Din punct de vedere etimologic, denumirea celui mai numeros partid religios din sec.
I, fariseii (de la grecescul farisa/ioi; aramicul Perisaye; ebraicul Perușim) înseamnă separați. 1
Acest nume le-a fost dat fariseilor de adversarii lor, „datorită faptului că evitau neamurile,
păcătoșii și pe iudeii care nu observau îndeajuns Legea”, 2 și nu pentru că încălcau doctrina
oficială a religiei mozaice.
Fariseii, definiți ca „nimic altceva decât iudeii la superlativ, adevăratul Israel”, 3 sunt
menționați de 29 de ori în Evanghelia după Matei, considerabil mai mult decât în celelalte
Evanghelii.4
La nivel de doctrină ei credeau în libertatea omului, providență, învierea trupului, în
existența îngerilor și a demonilor, venirea unui Mesia și în reunirea triburilor regatului de nord
(Israel) cu regatul Iuda. 5
Fariseii nu și-au asumat acest nume, cel puțin la începutul existenței lor, nici nu se
mândreau cu el. Autoritatea acestui apelativ trebuie atribuită adversarilor fariseilor, saducheii
(Zadokite). 6 Cuvântul Perusim, fariseu, separat, reprezintă o poreclă creată de Zadukim ca un
cuvânt de reproș sau de dispreț. 7
Primul document care amintește de existența fariseilor este Evanghelia după Matei,
unde apar cu regularitate, ca un grup puternic și omogen, atenți la toate gesturile și cuvintele
Mântuitorului, dar și ale ucenicilor Săi
Este adevărat că în istorie ei apar înainte de Botezul lui Ioan, dovadă stând mărturiile
oferite de istoricul Iosif Flaviu în scrierile sale, apoi de scrierile rabinice și ale Părinților
Bisericii.
Originea fariseilor este legată de hasidimi sau hasidei (oi vAsida/ioi), acei oameni
pioși, hotărâți să apere cu prețul vieții credința strămoșească împotriva elenizării forțate și a
profanării templului de către Antioh IV Epifanes sau chiar împotriva preoților conducători.8
Între hasidimi, farisei și esenieni nu se poate identifica o fractură insurmontabilă (cf.
I Mac. 2,42). În toată literatura tanaitică nu există dispute între farisei și esenieni. Dacă fariseii
s-ar fi despărțit de esenienii Hasidim, am fi găsit în lietartura tanaitică dispute între esenieni și
farisei, așa cum găsim dispute între farisei și saduchei.9 La început „se manifestau cu dispreț și
1
Ei sunt cei separați, diferiți de restul conaționalilor, adică de poporul de rând (am ha areț). De aici provine
apelativul de sectă oferit cu atâta ușurință grupărilor religioase, chiar dacă nimeni nu se pronunță că aceștia au
ieșit din sânul religiei oficiale ca să facă disidență, ci, dimpotrivă, au rămas cei mai fideli apărători ai credinței
pe care o împărtășeau cu ceilalți.
2
RAYMOND E. BROWN, JOSEPH A. FITZMYER, ROLAND E. MURPHY, Introducere și comentariu la Sfânta
Scriptură, trad. D. Groșan, vol. I (1/1), Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2011, p. 115.
3
JULIUS WELLHAUSEN, Die Pharisäer und die Sadducäer (Greifswald: L. Bamberg, 1874), p. 17.
4
DONALD E. COOK, „A Gospel Portrait of the Pharisees,” Review & Expositor 84.2 (Spring 1987), p. 223.
5
R. BROWN, Introducere, 116.
6
SOLOMON ZEITLIN, „The Pharisees: A Historical Study”, The Jewish Quarterly Review, Vol. 52, No. 2 (Oct.,
1961), p. 99.
7
S. ZEITLIN, „The Pharisees…”, p. 108.
8
PR.DR. ATHANASIE NEGOIȚĂ, „Care erau grupările sau partidele religioase pe timpul Mântuitorului Hristos?”,
în Mitropolia Banatului, an XXVI(1976), nr. 9-12, p. 660.
9
5
totală respingere față de păgânii instalați în cetățile și orașele părăsite, dar și față de conaționalii
lor, puțini la număr, rămași în țară”. 10
Împotriva acestei păreri se aduce chiar numele grupării, Perușim înseamnă atât
separat, cât mai ales interpret al Pentateuhului, cuvânt cu cuvânt, sau cu scrupulozitate, cu
referire la observarea legilor purificării, separându-se de cei care nu observă aceste legi. 11
Pentru că Pentateuhul a fost canonizat înainte de perioada hasmoneilor și în Pentateuh sunt legi
ale purificării care nu sunt incluse aici, acești hasidimi sunt căutați în istorie în vremurile
consecutive plecării evreilor din robia babiloniană (607-537 î.Hr.).
Ieșirea evreilor din Babilon are doi eroi: Zorobabel, fiul lui Salatiel și Iosua, fiul lui
Iosedec. Despre cei doi vorbesc prorocii Agheu (1,1.12.14,2,1.4) și Zaharia. Astfel, regele
Zorobabel prezintă o importanță deosebită pentru descendența sa davidică, în calitate de nepot
al regelui Ioiachim, în timp ce Iosua, marele preot, aparține familiei preoțești a lui Țadok,
nepotul marelui preot Seraiah, care a fost ucis în Babilon. Primatul lui Zorobabel este evident
pentru acest timp deosebit de greu. „Mâinile lui Zorobabel au pus temelia acestui templu şi tot
mâinile lui îl vor termina, şi tu vei şti că Domnul Savaot m-a trimis la voi. Căci cine a disprețuit
vremea acestor începuturi mici? Ei se vor bucura văzând cumpăna zidarului în mâna lui
Zorobabel. Iar aceste şapte (candele) sunt ochii Domnului care cutreieră tot pământul"(Zaharia
4,9-10).
Acest primat al lui Zorobabel va fi trecut cu vederea odată cu revendicarea supremației
politice de aristocrația religioasă, urmașii lui Țadok. De aceea ruptura dintre cele două grupuri
de acțiune este mai veche, cei dintâi afirmând apartenența la familia davidică iar ceilalți, la cea
preoțească, încă din vremea începutului zidirii templului. 12
Imaginea negativă a fariseilor

Încă de la începutul existenței lor, fariseii s-au remarcat prin abilitatea de a coopta și
alți oameni în parteneriate punctuale, fără ca specificul acestora să fie desființat. 13 Dacă fariseii
erau apreciați de mulțime, nu se poate ignora disprețul pe care l-au resimțit din partea altor
grupări religioase, precum saducheii. Astăzi teologii iau în serios posibilitatea ca imaginea
fariseilor să fi fost deformată intenționat tocmai de Iosif Flaviu, pentru discreditarea lor în
vremea în care aveau cea mai mare apreciere din istorie.
Astfel, aflăm că „fariseii nu disprețuiesc cumpătarea și nu se lasă moleșiți de plăceri;
urmează cu sfințenie ceea ce în matura lor chibzuință socotesc că e bine și caută să înfăptuiască
tot ce le-a prescris judecata. Ei îi respectă pe oamenii în vârstă și nu au aroganța de a contrazice
afirmațiile lor. Întrucât susțin că toate se desfășoară după cum a hotărât soarta, fariseii nu vor
să priveze voința omenească de ardoarea de a împlini ceea ce depinde de ea, ci ne învață că
Dumnezeu a dorit ca forța destinului și judecata omului să acționeze împreună, astfel ca fiecare
să încline după placul său, fie spre viciu, fie spre virtute. Au convingerea că sufletele sunt
nemuritoare și că sub pământ ele au parte de răsplăți sau de pedepse, după felul cum oamenii
au dus o viață virtuoasă sau desfrânată: ultimii vor rămâne închiși într-o temniță veșnică, numai
cei dintâi având voie să reînvie. Datorită învățăturii lor, fariseii au atâta influență asupra
poporului încât tot ceea ce ține de cultul divin, de rugăciune sau de jertfe se săvârșește sub
10
PR.PROF.DR. DUMITRU ABRUDAN, PR.PROF.DR. EMILIAN CORNIȚESCU, Arheologia Biblică, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, p. 307.
11
12
Termenul „înțelepți” nu a fost acordat în Talmud fariseilor, ci numai saducheilor. S. ZEITLIN, „The
Pharisees…”, p. 111.
13
În Evanghelii, fariseii sunt asociați fie saducheilor, fie irodianilor, fie cărturarilor și foarte rar sunt amintiți
doar ei, ca grup distinct.
6
îndrumarea lor. O convingătoare dovadă a virtuților acestora au dat-o cetățile, deoarece au
socotit că ei urmăresc numai binele, atât prin vorbă, cât și prin faptă”. 14
Oricine observă abilitatea istoricului de a introduce îndoiala asupra „binelui” urmărit
de farisei, despre care au dat dovadă cetățile, aspect asupra căruia va reveni și va acuza această
grupare de intrigi politice în urma cărora poporul a suferit cele mai mari nedreptăți.
El spunea că „în rândurile iudeilor se cuibărise o sectă ai cărei adepți susțineau că-și
însușiseră o profundă cunoaștere a legilor străbune și că se bucurau de dragostea lui Dumnezeu,
reușind să atragă femeile de partea lor. Ei erau fariseii care îndrăzneau să se opună cu îndârjire
regilor, sfidători și gata oricând să-i înfrunte fățiș și să-i păgubească. Întregul popor juruise că
se vor supune lui Caesar și regelui lor, aceștia n-au depus jurământul de credință, numărul lor
ridicându-se ca la șase mii”.15
Atitudinea lui Iosif Flaviu este evident anti-fariseică. El îi acuză pe farisei că aceștia
căutau să distrugă regi, prin refuzul jurământului de loialitate, și prin crearea unor false
preziceri despre conducători”. 16
Dacă vrem să auzim cum vorbea un fariseu autentic, un rabin recunoscut este
Gamaliel, dascălul apostolului Pavel, a cărui grijă este să se raporteze la Dumnezeu în luarea
deciziilor: „Bărbați israeliți, luați aminte la voi, ce aveți să faceți cu acești oameni. Că înainte
de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de
bărbați ca la patru sute, care a fost ucis și toți câți l-au ascultat au fost risipiți și nimiciți. După
aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul, în vremea numărătorii, și a atras popor mult după el; și
acela a pierit și toți câți au ascultat de el au fost împrăștiați. Și acum zic vouă: Feriți-vă de
oamenii aceștia și lăsați-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va
nimici; Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și
luptători împotriva lui Dumnezeu.”(FAp. 5,37-39). „Aici este Gamaliel, liderul fariseilor,
rabinul șef al timpului, susținând pe cei dintâi creștini și salvându-i de la moarte”.17
Cu mici excepții, fariseii sunt prieteni ai creștinilor, ca Simon din Betania (Lc. 7,36),
unul din leproșii vindecați (Mt. 26,6; Mc. 14,3). Aceeași prietenie se observă și din episodul în
care Apostolul Pavel a fost judecat de sinedriu și a fost scăpat de farisei (FAp 23). 18
De ce grupul de oameni pioși, atât de iubiți de contemporanii Mântuitorului, au primit
atâtea critici din partea creștinilor? Principalul răspuns este că acest grup de oameni, deși l-au
ascultat pe Iisus și i-au văzut minunile au rămas, cel puțin pentru o vreme, împietriți. Grija
exegeților în a identifica necredința și ipocrizia lor are mereu caracter pedagogic, ca ascultătorii
Cuvântului să nu intre în aceeași surzire sau orbire ipocrită. Trebuie să recunoaștem, în egală
măsură, autodenunțul ipocriziei fariseilor convertiți, care în vremea scrierii Evangheliilor își
mărturiseau cu smerenie ipocrizia de odinioară.
Mult mai greu de identificat a fost dorința blamării fariseilor de cel mai important
izvor istoric despre existența fariseilor, scriitorul evreu Iosif Flaviu, care, nemulțumit de
influența fariseilor în decizia politică a vremii sale, a căutat să-i compromită, sub masca
adevărului istoric. 19
Așadar, pentru imaginea negativă a fariseilor sunt de vină, în egală măsură, ipocrizia
caracteristică membrilor creștini sau necreștini ai acestei secte, prezentați în cărțile Noului
14
JOSEPHUS FLAVIUS, Antichități iudaice, 18,1,3, trad. Ioan Acsan, Ed. Hasefer, București, 2004, p. 438-439.
15
I. FLAVIUS, Antichități iudaice, 17,2, p. 387.
16
STEVE MASON, „Pharisaic Dominance before 70 CE and the Gospels' Hypocrisy Charge (Matt 23:2-3)”, in
The Harvard Theological Review, vol. 83, No. 4 (Oct., 1990), p. 370.
17
HYAM MACCOBY, „Paul and Pharisaism”, in European Judaism: A Journal for the New Europe, vol. 20, no.
2, The Franz Rosenzweig Centenary (Winter '86), p. 26.
18
H. MACCOBY, „Paul and Pharisaism”, p. 26.
19
S. MASON, „Pharisaic Dominance”, p. 370.
7
Testament, invidia altor grupări religioase asupra faimei de care fariseii se bucurau și
mărturisirea publică a păcatului ipocriziei de care cei convertiți s-au căit.
Fariseii la Iordan
Predica Sf. Ioan Botezătorul se adresează unei mulțimi mari de oameni, dintre cei mai
diverși. Această mulțime apare în sintagma „Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea
Iordanului”(Mt. 3,5). În timp ce Sfinții Marcu și Luca observă mai multe grupuri distincte în
această masă de oameni, Sf. Matei ne arată doar fariseii pe care, văzându-i Ioan Botezătorul le
adresează o predică plină de mustrare pentru ipocrizie („pui de vipere”), nerodire și mândrie
(„faceți deci roadă vrednică de pocăință”), gândire autosuficientă („Părinte avem pe Avraam”)
etc.
Apariția fariseilor la Iordan nu a fost întâmplătoare. Dacă la o primă vedere se pare că
aceștia au fost atrași de predica Sf. Ioan și de botezul pe care acesta îl practica spre pocăință și
iertarea păcatelor, verbul ὑπέδειξεν (v-a învățat, v-a arătat, v-a sugerat) sugerează că aceștia
vin la Ioan ca trimiși ai cuiva, 20 așa cum se va întâmpla în Ierusalim, spre sfârșitul activității
Mântuitorului consemnată de Sf. Matei,21 dar și la puțină vreme după înmulțirea pâinilor, când
fariseii vin ca trimiși de la Ierusalim să cerceteze respectarea datinilor bătrânilor (Mt.15,1) .
Între gândul fariseilor că „au părinte pe Avraam” și eticheta „pui de vipere” există o
discrepanță deosebită, care anunță o tensiune între cuvântul Evangheliei și cuvântul fariseilor,
conflict care se va desfășura pe tot parcursul Evangheliei. Evident că filiația abrahamică este
importantă, dar aceasta se poate pierde22 așa cum se poate și câștiga, desigur doar prin credința
în Hristos și Botezul creștin.23
Credința că fariseii pot zice în gândul lor că au părinte pe Avraam întâlnește
avertismentul ioaneic: „Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Mt.
3,9). 24
Lipsirea fariseilor de filiația abrahamică devine o posibilitate iminentă pentru că
securea stă la rădăcina pomilor care nu fac roadă; aceștia se taie și se aruncă în foc. Șansa
pomilor să trăiască (vezi și „Dreptul din credință va fi viu”) devine botezul cu apă și cu foc;
botezul lui Ioan este doar spre pocăință. Cel ce botează cu Duh Sfânt și cu foc, dar și Cel ce are
lopata în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins,
urmează a fi botezat de Ioan în Iordan.
Această primă mențiune despre farisei în Evanghelia după Matei lasă deschisă
acestora poarta împărăției cerurilor și nu afectează filiația abrahamică a celor mai riguroși
dintre conaționalii Sf. Matei. Fariseii contemporani cu Iisus și cei care vor urma lor în vremea
propovăduirii Evangheliei sunt primii invitați la ospățul Cuvântului.
Chemarea vameșului Matei

La convertirea vameșului Matei au fost invitați numeroși fruntași ai poporului, ospățul
oferit de acesta fiind observat de farisei. EI se grăbesc să întrebe ucenicii „Pentru ce mănâncă
Învățătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?”(Mt. 9,11) la care primesc răspuns chiar de la
Iisus.
20
CRISTIAN BĂDILIȚĂ, Evanghelia după Matei, Ed. Vremea, București, 2015, p. 156.
21
„Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor,
împreună cu irodianii” (Mt. 22,15-16).
22
„Meritele tatălui nu-i mântuiesc pe fii dacă aceștia au devenit indiferenți. Interlocutorii lui Ioan nu se
convertesc sincer; ei se sprijină pe un set de privilegii moștenite, dar fără acoperire pe plan existențial”. C.
BĂDILIȚĂ, Matei, p. 156.
23
Avraam este părintele „nu numai al celor care sunt tăiați împrejur, ci şi care umblă pe urmele credinței pe care
o avea părintele nostru Avraam, pe când era netăiat împrejur (Rom. 4,12).
24
Aceasta este o profeție cu rol pedagogic: păgânii deveniți creștini în vremea scrierii Evangheliei se aseamănă
păgânilor deveniți între timp creștini.
8
Restricțiile alimentare ale fariseilor erau numeroase. Aici ne putem gândi și la legile
de curățire, care interziceau evreilor să mănânce la aceeași masă cu păgânii (printre prietenii
lui Matei fiind, desigur, și alți funcționari romani) sau chiar cu cei ce nu respectau cu strictețe
datinile bătrânilor despre spălările rituale.
Ipocrizia fariseilor constă tocmai în erijarea lor în judecători ai lumii, împărțind
oamenii în categorii cărora le este oprit accesul la Împărăția cerurilor. Judecarea aparențelor,
aplicarea șabloanelor și a etichetelor îi face pe aceștia să nu aibă acces la pocăință sau la
sănătate duhovnicească.
Întrebarea despre post
Fariseii, irodienii și ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul se cunosc bine și se compară.
Văzând ucenicii lui Ioan că ucenicii Domnului nu postesc, pun această întrebare lui Iisus :
„Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar ucenicii Tăi nu postesc?”(Mt. 9,14).
Pe lângă amestecul cu păgânii, de care era acuzat Iisus, ucenicii Lui sunt acuzați că
nu postesc. Problema postului nu o pun fariseii ci ucenicii lui Ioan. Referirea lor la ucenicii
fariseilor poate ajuta la creionarea societății religioase în mijlocul căreia a trăit Sfântul Matei.
Cei mai postitori nu erau fariseii, ci ucenicii lor sau fiii lor, esenienii, 25 care pot fi regăsiți atât
prin „fiii fariseilor”, cât și „ucenicii fariseilor”. 26
Puterea de a-i scoate pe demoni
„Cu domnul demonilor scoate pe demoni”(Mt. 9,34) este reacția fariseilor la
exorcizarea unui mut, atât de impresionantă pentru mulțimile care observaseră că „niciodată în
Israel nu s-a arătat așa ceva”(9,33).
Glasul mulțimii nu era cu totul ignorat de farisei. Când aceste mulțimi s-au întrebat
dacă Cel ce a vindecat un demonizat, orb și mut, este Fiul lui David (Mt. 12, 23) fariseii s-au
grăbit să răspundă : „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia
demonilor”(12,23). Marcu pune această acuzație în gura cărturarilor care veneau din Ierusalim
(Mc. 3,22), contextul fiind schimbat iar fariseii sunt omiși. Dimpotrivă, Matei omite cărturarii
în această discuție.
Marcu observă o realitate la care „ai Săi” au fost implicați. Acești cărturari veniți de
la Ierusalim cu scopul denigrării lui Iisus au venit mai întâi la rudele Mântuitorului pe care le-
au constrâns sau le-au convins să iese ca să-L prindă pe motiv că „Și-a ieșit din fire”(Mc. 3,21).
Ce i-a determinat să tragă această concluzie, de altfel comună, „Și-a ieșit din fire” fiind
înțeleasă de ceilalți ca „are pe Beelzebul și cu domnul demonilor scoate pe demoni”? Iisus și
ucenicii Săi nu mâncaseră de multă vreme (Mc. 3,20), lucru ce i-a pus pe gânduri pe toți.
Asocierea dintre lipsa hrănirii și posedare este comună în gândirea fariseilor, astfel că și Ioan
Botezătorul fusese acuzat de același lucru (Mt. 11,18).
Spicele smulse din semănături
Dialogul direct între farisei și Iisus începe în sâmbăta în care ucenicii, flămânzind,
smulg spice din semănături. De fapt ei Îl acuză pe Iisus că îngăduie ucenicilor să face „ceea ce
nu se cuvine”(Mt. 12,2).
25
Despre regimul alimentar al esenienilor se cunoaște că era drastic, iar înfometarea și postul extrem devenea o
poruncă, sau chiar blestem, din pricina căruia cei legați nu mâncau decât iarbă sau frunze de copaci, ajungând
uneori la moarte prin înfometare. A se vedea ATHANASIE NEGOIȚĂ, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă,
in coll. Orientalis, Ed. Științifică, București, 1993, p. 76.
26
În ceea ce privește postul pe care îl țineau fariseii se crede că ei posteau în amintirea experienței lui Moise de
pe muntele Sinai, a urcușului pe munte (luni), și a coborârii cu tablele în mijlocul poporului, joi. Existau și alte
posturi, mai lungi, cum ar fi postul Iom Kipur, perioadă în care nu se consumau anumite alimente. Cu toate
acestea, postul pe care îl țin fariseii nu se compară nici pe departe cu postul binecunoscut al Înaintemergătorului
Domnului. Răspunsul lui Iisus se situează în extrema cealaltă a vieții omului pe pământ : în cadrul
evenimentului nunții. Cei ce posteau nu se căsătoreau și, probabil, disprețuiau nunta. Dimpotrivă, Iisus
prețuiește nunta iar ucenicii săi duc viața specifică „prietenilor mirelui”.
9
Întrebarea fariseilor este de fapt o acuzație, căreia ucenicii nu dau un răspuns. Ca și în
alte momente ale activității lor, nu ucenicii caută cuvânt de apărare ci Însuși Dumnezeu
vorbește în locul lor.
Spicele de grâu smulse în zi de sâmbătă reprezintă practic „ce nu se cuvine” pentru
farisei. Deși par că vin întâmplător în calea lui Iisus, ca să-L urmărească, desfășurarea
evenimentelor prezentată unitar de sinoptici, arată că Mântuitorul se îndreaptă tocmai către
„sinagoga lor” (a fariseilor, n.n), unde urmează să vorbească în aceeași sâmbătă. Prin „ce nu se
cuvine” ar putea reprezenta deopotrivă munca în zi de sabat, furtul, consumarea unor alimente
nepermise imediat după Paștele iudeilor (cf. Lc. 6,1) sau toate acestea la un loc.
Răspunsul Mântuitorului are în vedere jertfele, lucru care nu se poate justifica decât
dacă admitem o legătură între această cultură de grâu (care se află în starea de semănătură, deci
secerișul s-a făcut demult) și cultul iudaic de la templu.
Ar putea fi luați în calcul și esenienii, ca participanți la discuție, al căror interes pentru
agricultură și pentru preoție este evidențiat de Iosif Flaviu, el însuși un esenian: „esenienii sunt
de părere că toate trebuie să rămână în seama proniei divine. Ei cred în nemurirea sufletului și
răsplata dreptății li se pare bunul suprem. Când trimit ofrande la templu, nu aduc și jertfele
cuvenite, deoarece au mijloace de purificare mult mai sfinte. De aceea nu li se îngăduie să intre
în templu și au ceremoniile lor religioase. Sunt oameni cu moravuri exemplare și se
îndeletnicesc cu agricultura. Mai presus de toți cei ce-și atrag laudele prin propria virtute,
esenienii merită să fie admirați pentru dreptatea lor, prea puțin cultivată de greci sau de barbari,
câtă vreme ei o respectă nu de scurtă vreme, ci de mulți ani în urmă. Ca atare au acționat în așa
fel ca nimic să nu-i împiedice să-și folosească bunurile în comun, încât bogații nu se bucură
mai mult de averea lor decât cei ce nu posedă nimic. Sunt vreo patru miii de oameni care fac
acest lucru. Nu vor să audă de soții și nici să aibă slujitori, socotind că s-ar dovedi nedrepți față
de ultimii și că cele dintâi sunt certărețe, așa că ei trăiesc separat și că se ajută unii pe alții.
Pentru administrarea veniturilor obținute din munca câmpului, își aleg oameni cinstiți din
rândul preoților care le procură provizii și le pregătesc hrana”.27
Oricare ar fi semnificația expresiei „ce nu se cuvine”, lipsește compasiunea, grija față
de cel înfometat, care vine de departe. Dacă știau că Iisus venea cu ucenicii către sinagoga lor,
acești oameni ar fi putut pregăti o bucată de pâine. Nu doar că nu se observă această intenție,
sub toate formele încercând să scape de grija de a-i hrăni pe ucenici (găsind scuze diverse, fie
că nu postesc, fie că nu mănâncă nimic, fie că nu mănâncă pâinea după datina bătrânilor), ci și
în momentul în care ucenicii culeg spicele care nu mai folosesc nimănui, adunând „din
semănături”, tot sunt găsiți vinovați de ceva. De aceea ipocrizia poate fi asimilată adesea cu
zgârcenia.
Vindecarea omului cu mâna uscată
De obicei fariseii întreabă pe Învățătorul despre ce a făcut El sau ucenicii Săi. În
sinagogă, Iisus este întrebat înainte de a vindeca pe omul cu mâna uscată: „Cade-se, oare, a
vindeca sâmbăta?”(Mt. 12,10).
Locul indicat de Sf. Matei pentru desfășurarea acestui dialog dintre farisei și Iisus,
înainte de minunea vindecării acestui om este „sinagoga lor” (n.n. a fariseilor), iar cei care au
pus întrebarea sunt la fel, subînțeleși (L-au întrebat), adică tot fariseii despre care se făcuse
vorbire cu puțin timp înainte, cu prilejul culegerii spicelor din semănături.
Ceilalți nu ne spun că era sinagoga lor, ci doar o sinagogă. Astfel Matei este mult mai
precis. De altfel aflăm că fariseii au făcut sfat ca să-l omoare pe Iisus doar de la Matei și
Marcu(3,6) cel din urmă amintindu-i și pe irodieni, ca grup distinct în această adunare ce poate
hotărî moartea unui Om, iar Luca(6,11) doar spune că oamenii s-au sfătuit ce să facă cu Iisus.
27
I. FLAVIUS, Antichități iudaice, 18,1,5, p. 439.
10
Sfatul fariseilor cu irodianii sau condamnarea Mântuitorului într-un for judiciar era
posibilă. Pentru spațiul palestinian sinagoga reprezenta un „sat public sau un ansamblu
rezidențial”, o clădire în care întâlnirile unei astfel de instituții au loc. Pe lângă chestiunile de
natură juridică sau politică dezbătute în instituție, de un grup restrâns de bătrâni sau rabini, în
zilele de sâmbătă se citea Tora și se diseminau rezultatele acestor întruniri restrânse. 28 Pe de
altă parte, existau sinagogile de tipul „libertinilor” (cf. FAp. 6,9), un fel de colegii din lumea
greco-romană, un fel de asociație de voluntari cu regulile lor, în baza cărora se putea face și
judecata.29
Din perspectiva lui Matei, aceste grupuri care sunt conectate cu templul și cu cetatea
sfântă, erau corupte și lucrau ca niște răi slujitori, or păstori (9,36) or chiriași (21,33.35). 30
Din practica punitivă a esenienilor și din grija asociaților lor din sinagoga unde are loc
vindecarea celui cu mâna uscată pentru grâul smuls și servit drept masă principală de ucenici,
lucru „care nu se cuvine”, observăm lipsa oricărui sentiment de milă pentru ucenicii flămânzi
ai Domnului. În timp ce ucenicii fac „ce nu se cuvine sâmbăta”, ei nu s-au judecat nicio clipă
când au luat hotărârea, nerealizată încă, de a-L ucide pe Iisus dacă se cuvine sau nu a omorî pe
cineva într-o zi pe care o socoteau sfântă. Moartea omului o acceptau, nu și hrănirea lui.
Datina bătrânilor
Literatura tanaitică 31 demonstrează că saducheii respingeau în întregime legile orale. 32
Deja se statorniciseră o serie întreagă de datini pe care le respectau cu sfințenie, comparabile
cu poruncile divine. Despre aceste datini, Iosif Flaviu consemna că „fariseii au dat poporului
prin viu grai multe porunci moștenite de la strămoși, care n-au fost însă înscrise în cartea de
legi a lui Moise. De aceea secta saducheilor le respinge și susține că numai ce stă scris are
autoritate, pe când dogmele lăsate de strămoși prin viu grai nu sunt obligatorii. În această
privință izbucnesc adesea aprige dispute în care saducheii au de partea lor pe cei bogați, fariseii
bucurându-se în schimb de favoarea mulțimii”.33
Legea nescrisă Halaka, cuprindea învățăturile bătrânilor ca „legi nescrise, obiceiuri,
scrise nu pe foi de hârtie, pe care molia le distruge, ci pe sufletele celor care sunt parteneri în
aceeași societate”. Există numeroase referințe despre antagonismul dintre Haberim și Ame
ha’aretz în ceea ce privește legile de curățire și puritate dar și în ceea ce privește legile specifice
agriculturii, ca cea a zeciuielii. 34
Talmudul spune că este mai puțin grav să încalci Legea decât învățătura bătrânilor
(Sanhedrin 11,3). Tradițiile orale vor reprezenta pentru fariseii autoritatea egală Legii sau poate
chiar preferabilă ei. „Spusele părinților ”(Gal, 1,14; Mc. 7,3) sunt numite „țarcuri în jurul Legii”
înainte să fie codificate în Mișna și în Talmud. 35
Pretinsa autoritate a fariseilor și cărturarilor asupra ucenicilor lui Iisus se observă prin
rechizitoriul făcut ucenicilor pentru că nu au respectat datina spălării mâinilor înaintea
consumării pâinii. Astfel, fariseii și cărturarii veniți de la Ierusalim(cf. Mt.15,1) Îl întreabă pe
Iisus: „Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-și spală mâinile când mănâncă
pâine”(Mt. 15,2).
28
ANDERS RUNESSON, „Rethinking Early Jewish—Christian Relations: Matthean Community History as
Pharisaic Intragroup Conflict”, in Journal of Biblical Literature, vol. 127, No. 1 (Spring, 2008), p. 112.
29
În Imperiul Greco-Roman se admitea existența asociațiilor profesionale, care, având reguli stricte, puteau
acorda și sancțiuni. Societatea qumranită este astăzi percepută ca o astfel de societate închisă, cu regulile ei
acceptate. În același fel, fariseii probabil aveau același statut, cu un cod penal specific cf. Mt. 10,17 „în
sinagogile lor vă vor bate cu biciul”. A. RUNESSON, „Rethinking Early Jewish”, p. 123.
30
A. RUNESSON, „Rethinking Early Jewish”, p. 123.
31
Perioada tanaitică este cuprinsă între anii 70 și 200 d.Hr.
32
33
I. FLAVIUS, Antichități iudaice, XIII, 10,6, p. 162.
34
35
R. BROWN, Introducere, 115.
11
Există două posibile motive pentru care au fariseii și cărturarii din Ierusalim au venit
la Iisus: fie să-L urmărească, să-I găsească o vină și apoi să emită o sentință, caz în care „de la
Ierusalim” implică o scrisoare de împuternicire asemenea celei pe care o primise Sf. Pavel când
a plecat spre Damasc să aducă legați pe toți cei ce mergeau pe „calea aceasta”(FAp. 9,2), fie,
dimpotrivă, fariseii și cărturarii „s-au adunat la Iisus” (Mc. 7,1) ca la un mare Învățător și
prieten, de la care căutau să asculte în chip onest Cuvintele lui Dumnezeu. În ambele situații
fariseii dau dovadă de ipocrizie, cercetând felul în care ucenicii mănâncă pâinea tocmai în
momentul în care, cel mai probabil, se aflau la aceeași masă și judecătorii se împărtășeau din
generozitatea gazdelor.
Mai mult decât atât, datina bătrânilor, la care acești oameni țineau atât de mult,
contravine poruncilor lui Dumnezeu, făcându-i fățarnici (Mt. 15,7; Mc. 7,6). Fățărnicia i-a
îndepărtat de părinți și de Dumnezeu, astfel că în loc să observe porunca a V-a („Cinstește pe
tatăl tău și pe mama ta…”) au introdus obiceiul corbanului, iar replica ipocrită „cu ce te-aș fi
putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu”(Mt. 15,5), devine justificare pentru moartea părinților.
Ce iese din gură spurcă pe om (15,11), făcându-l chiar ucigaș, pentru că ies din inimă:
gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule”(Mt. 15,19).
Ipocrizia aduce orbire, atât pentru cei ce învață, cât și pentru cei învățați: când fariseii
s-au scandalizat din cauza cuvântului „nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură”,
Iisus afirmă că aceștia trebuie lăsați (desigur, cei ipocriți), pentru că „sunt călăuze oarbe,
orbilor”(15,13).36
Ispita semnului din cer

Semnul din cer a fost cerut de cărturari și farisei (Mt. 12,38) ca „răspuns” la
avertismentul dat de Iisus asupra judecății pentru cuvintele viclene sau deșerte: „pentru orice
cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele
tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12,36-37).
De ce voiau fariseii și saducheii semn din cer? Există situații în istoria poporului biblic
în care profeții le-au oferit astfel de semne mulțimilor. Chiar și Iisus le-a dat numeroase semne
„din cer”(Mt. 3,17; 17,5), consemnate în Evanghelii (glasul Tatălui la Botezul din Iordan,
Schimbarea la față, semnele consecutive răstignirii), însă ei încep să se obișnuiască deja cu
semnele pe care incitatorii la revoltă le ofereau mulțimilor pentru încredințare că este voia lui
Dumnezeu să se înroleze într-o revoltă anti romană. Aceste „semne ale libertății” erau de fapt
fenomene naturale mai puțin cunoscute,37 motiv pentru care răspunsul Mântuitorului se referă
la aceste semne: „Fățarnicilor, fața cerului știți s-o judecați, dar semnele vremilor nu
puteți”(Mt. 16,3).
Încercărilor fariseilor de a-i integra pe ucenicii Mântuitorului într-o acțiune anti-
romană Iisus se opune printr-o pildă: „feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor” (Mt. 16,6),
adică de învățătura lor (16,12).
Ispita despre divorț

Sf. Matei anunță cititorii de la început că fariseii au întrebat pe Iisus despre divorț
„ispitindu-L”(Mt. 19,3). Ei nu au pus problema divorțului, ci a cauzei pe care cineva putea să
o invoce în acest demers. Ori problema de fond era familia, creată de Dumnezeu, iar „ce a
împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Mt. 19,6).
36
Asemenea se întâmplă și cu ipocrizia celor care, de-a lungul timpului, au găsit o justificare să nu țină post în
cuvintele „nu ce intră în gură spurcă pe om…”. Departe de a înțelege legile de curățire ale evreilor contemporani
cu Sfinții Apostoli, acești falsificatori ai adevărului își găsesc mai întâi justificare pentru obiceiurile lor rele, prin
care nu postesc iar apoi îi învață și pe alții să nu postească, îndepărtându-i de Dumnezeu și închizându-le calea
care duce la mântuire.
37
A. NEGOIȚĂ, Manuscrisele eseniene, p. 274.
12
Divorțul, înțeles de farisei ca poruncă, 38 este de fapt o concesie făcută de Moise
datorită învârtoșării inimii lor (Mt. 19,8). Departe de a fi o poruncă divină, divorțul face parte
dintr-o ispită mult mai mare: adulterul: „oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine se va însura cu însura cu cea lăsată,
săvârșește adulter” (Mt. 19,9).
Cuvântarea din templu

Iisus se adresează în templul din Ierusalim unui grup mare de oameni, printre care
sunt menționați arhiereii și bătrânii poporului care s-au apropiat imediat de El (Mt. 21,23).
Curiozitatea lor este legată de puterea lui Iisus, ce este această putere și de unde o are?
Răspunsul pe care îl primesc, îl înțeleg destul de greu tocmai datorită orbirii și surzeniei în care
fățărnicia îi afundase. Nu sunt întrebați întâmplător de botezul lui Ioan, dacă a fost din cer sau
de la oameni. Ei răspund cu aceeași ipocrizie, prospectiv, cercetând posibilul efect al
răspunsului lor, și nu cu grijă față de adevăr. Pentru ei adevărul nu reprezintă o opțiune în fața
reacției mulțimilor. De aceea răspund: „nu știm”. O evaluare corectă a botezului lui Ioan îi
punea pe farisei în dificultate și ar fi trebuit să-i smerească și să creadă în Cel propovăduit de
Înaintemergătorul Domnului. Dar toată lumea cunoștea că fariseii nu s-au botezat.39
Pe de altă parte, asocierea dintre Iisus și Ioan Botezătorul era făcută tocmai de aceste
căpetenii ale poporului, încât aducerea în discuție a botezului lui Ioan ar fi trebuit să îi ajute să
clarifice lucrurile. Astfel, despre Ioan Botezătorul afirmaseră are demon: „că a venit Ioan, nici
mâncând, nici bând, şi spun: Are demon”(Mt. 11,18). La fel au spus și despre Iisus când, făcând
minuni, a fost observat că nu mâncase de multă vreme (cf. Mc. 3,20) și explicația pe care o
dăduseră mulțimilor despre puterea lui Iisus de a face minuni a fost „cu domnul demonilor
scoate pe demoni”. La puțin timp după aceasta au insinuat că Iisus este Ioan Botezătorul sculat
din morți, atât în fața tetrarhului Irod,40 cât și a mulțimilor. 41
Proorocia făcută fariseilor și saducheilor că Împărăția va fi luată de la ei și dată
neamurilor, îi determină pe aceștia să-și propună să-L prindă, lucru pe care l-ar fi făcut, desigur,
dacă nu s-ar fi temut de mulțime (Mt. 21,45-46). 42
Din punct de vedere al acțiunilor pe care fariseii le întreprind împotriva lui Iisus, este
de observat că ipocrizia îi marchează, poruncile lui Dumnezeu fiind uitate în împrejurările
concrete ale vieții. Pentru că nu au reușit nici de data aceasta să-l prindă, fariseii „au făcut sfat
împotriva Lui ca să-L prindă pe El în cuvânt”(Mt. 22,15), sfat care nu s-a ținut în templu și
care i-a asociat din nou cu irodianii. 43
Dajdia cezarului, insuportabilă pentru toți evreii, devine subiectul întrebării acestora
adresată ca o capcană lui Iisus: „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?”(Mt. 22,17).
38
„Moise a poruncit să-i dea carte de despărțire și să o lase”(Mt. 19,7).
39
„Şi tot poporul auzind, şi vameşii s-au încredinţat de dreptatea lui Dumnezeu, botezându-se cu botezul lui
Ioan. Iar fariseii şi învățătorii de lege au călcat voia lui Dumnezeu în ei înşişi, nebotezându-se de el” (Lc. 7,29-
30).
40
La această concluzie ajunge tetrarhul Irod, conform Mt. 14,2 „Acesta este Ioan Botezătorul; el s-a sculat din
morţi şi de aceea se fac minuni prin el”. Marcu, dimpotrivă, prezintă o dezbatere pe tema acestei puteri, la care
iau parte și alții și oferă alternative la Ioan cel presupus înviat: pe Ilie, Ieremia sau alt proroc (Mc. 6,14-15).
41
A se vedea că la întrebarea „Cine zic oamenii că sunt Eu?” ucenicii știau răspunsul mulțimilor: „Unii, Ioan
Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre proroci” (Mt. 16,14). La această concluzie a mulțimilor
contribuiseră, fără îndoială, răspunsurile punctuale ale fariseilor și saducheilor, care, întrebați concret despre
scornirea lor, răspund „nu știm”.
42
Teama fariseilor de mulțime iasă din tiparele obișnuite, în care mulțimile simpatizau pe farisei. Nu se temeau,
desigur, de o revoltă, ci de pierderea autorității și a bunului nume, întreținute prin ipocrizie. Asemenea actorilor,
fariseii prezentau fața potrivită pentru placul mulțimii în diferite perioade ale istoriei lor.
43
Teologia biblică românească i-a identificat pe irodiani cu esenienii, pentru caracteristicile comune ale celor
două grupări religioase. Se știe că esenienii aveau sediile lor în apropierea Ierusalimului, iar locul în care fariseii
s-au dus din templu ar putea fi chiar ținutul Qumranului de lângă Ierusalim.
13
Viclenia lor este evidentă iar răspunsul primit este cu adevărat dumnezeiesc: „dați, deci,
Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu, cele ce sunt ale lui Dumnezeu”(Mt.
22,21).
Un reprezentant al fariseilor, tânăr învățător de lege, după descrierea celorlalți
sinoptici,44 întreabă din mijlocul adunării fariseilor tot ca ispitire, „Învățătorule, care poruncă
este mai mare în Lege?”(22,36). Ipocrizia sa consta în dorința de a primi un răspuns în sensul
ierarhizării poruncilor lui Dumnezeu, ierarhie cu care fariseii încă nu erau de acord. Mai târziu
vor așeza o ierarhie în ceea ce privește Sfânta Scriptură a Vechiului Testament și poruncile
bătrânilor sau tradiția rabinică.45 Iubirea de Dumnezeu și de aproapele nu sunt cele mai mari
porunci, dintr-o listă existentă și sunt cele mai mari pentru că în ele se cuprinde „toată Legea
și proorocii”(Mt. 22,40).
Fiul lui David
Îndrăzneala fariseilor a dispărut în urma unei întrebări punctuale despre Mesia,
cunoscut mulțimilor ca Fiul lui David. 46 Astfel, „dacă David Îl numește pe El Domn, cum este
fiul lui?”(Mt. 22, 45). Evident că fariseii nu înțelegeau că Mesia este deopotrivă „Fiul lui
David”, după firea Sa omenească, dar și Domn, ca Fiu al lui Dumnezeu. Dacă înțelegeau
aceasta, ar fi reușit să afle răspunsul la întrebarea care i-a chinuit multă vreme: cum Acesta, pe
care ei îl disprețuiau și îl discreditau, avea atâta putere, încât nimeni nu poate să găsească egal
minunilor Sale, nici nu poate să-I stea împotrivă în cuvânt.
Cele șapte vaiuri
Capitolul 23 poate reprezenta o sinteză a practicii fariseilor și cărturarilor, pentru care
Iisus îi deplânge și le deschide calea pocăinței. Departe de a fi o judecată aspră, vai-ul, ca gen
literar, este prevestirea „marii dureri pentru pedepsele dumnezeiești ce vor veni peste cei
nelegiuiți”. 47
La o citire superficială aflăm trei lucruri. Primul, spunând că fariseii și cărturarii stau
pe scaunul lui Moise, Iisus garantează autoritatea lor ca învățători religioși. Al doilea, a face
ceea ce fariseii cer mulțimilor să facă, este bine și pentru ucenici. Al treilea, să nu facă ceea ce
fac fariseii și cărturarii, arată că fariseii nu făptuiesc în acord cu propria lor învățătură. 48
Primatul în ceea ce privește interpretarea Legii aparține fariseilor, dar acest grup este
caracterizat de o viețuire ipocrită, motiv pentru care apare acest discurs împotriva ipocriziei: ei
zic dar nu fac.
Atât prin cuvânt, cât și prin faptă, ei închid împărăția cerurilor înaintea oamenilor
(23,13), mănâncă cu fățărnicie casele văduvelor (23,14), prozeliții lor sunt de două ori mai răi
decât ei(23,15), dau zeciuială doar pentru văzul mulțimii (23,23) la fel cum se îngrijesc doar
de curățirea exterioară a paharului și a blidului (23,25) semănând cu mormintele văruite (23,27)
și mărturisesc filiația față de cei ce au ucis proorocii din vechime (23,29-33).
Exemplele de ipocrizie din Evanghelia după Matei nu își regăsesc un corespondent
actual în societatea contemporană, însă astăzi există alte exemple de ipocrizie pe care trebuie
să le identificăm. Din grijă față de mulțimea oamenilor, cu respect față de credința și conștiința
lor, să ne asumăm cu celeritate slăbiciunile.
Fața bună a fariseilor
44
Acest tânăr a fost identificat de majoritatea bibliștilor cu Sf. Ev. Marcu, ruda Sf. Barnaba.
45
Sanhedrin 11,3.
46
Mt. 1,1.17. 20; 2,4-5; 9,27; 12,23; 15,22; 20,30-31; 21,9, 15.
47
PR.DR. IOAN MIRCEA, Dicționar al Noului Testament, Tipărit cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995,
p. 550.
48
MARK ALLAN POWELL, „Do and Keep What Moses Says (Matthew 23:2-7)”, in Journal of Biblical
Literature, vol. 114, no. 3 (Autumn, 1995), p. 420-421.
14
Diversitatea fariseilor trebuie asumată. Un număr atât de mare de oameni (6000, după
mărturia lui Iosif Flaviu), aveau desigur, vederi diferite, lucru ce a permis intrarea unor membri
marcanți din această grupare în rândul ucenicilor Mântuitorului sau a simpatizanților noii
credințe. Cunoaștem dintre aceștia, cu date certe, pe fariseul Simon (cel lepros), Saul din Tars,
Nicodim și Gamaliel.
Fariseii au încercat să-L salveze pe Iisus de furia lui Irod Antipa „În ceasul acela au
venit la El unii din farisei, zicându-I: Ieşi şi du-Te de aici, că Irod vrea să Te ucidă”(Luca
13,31). Nu avem cunoștințe despre sinceritatea acestui demers sau dacă prin acest demers
fariseii ar fi încercat să-l discrediteze pe Iisus.
Cert e că Mântuitorul atrage atenția ucenicilor asupra părților pozitive din dreptatea
fariseilor, pe care ei trebuie să le depășească, 49 dar și asupra celor negative, pe care orice creștin
trebuie să le evite.
Conflictele Mântuitorului cu fariseii demonstrează că se aflau pe același teren, cu
demersuri comune. Fariseii nu veneau la Iisus doar din curiozitate, ci erau prezenți acolo unde
era și Iisus, erau atât de mulți încât îi întâlneai la tot pasul. Iisus este recunoscut de farisei ca
un Învățător important, care a prezentat elementele doctrinei lor50dar nu există dovezi certe
că Iisus a fost un fariseu. 51
Există unele voci care contestă existența reală a unui conflict între Iisus și fariseii din
vremea Sa, Sf. Matei fiind învinuit că luptă, în scrierea sa, împotriva creștinilor farisei din
comunitatea sa. Acești farisei ar fi devenit o piedică în calea păgânilor care ar fi dorit să se
boteze, nevoiți să treacă prin ritualurile iudaice.52
Noi credem că intrarea fariseilor în Biserică a fost de bun augur, mai ales pentru
multiplele lor calități de oameni înclinați spre dreptate, cercetarea Sfintelor Scripturi și
învățarea mulțimilor (de iudei și de prozeliți). Chiar se poate crede că ucenicii lui Iisus erau
dependenți de farisei și cărturari pentru că doar prin ei aveau acces la cărțile lui Moise; ei
dețineau textul Torei și știința copierii manuscriselor. 53
O analiză atentă a situației fariseilor prezentați în Noul Testament demonstrează
dorința acestora de a se apropia de Hristos (vezi cazul lui fariseului Simon, cel care fusese
lepros, în casa căruia are loc ungerea din Betania) și de Biserică (Gamaliel, apoi Saul din Tars
și membrii sinagogilor care au primit cu bucurie Taina Sfântului Botez).
Numărul mare de farisei poate constitui o dovadă în sprijinul schimbării lor lăuntrice
care i-a determinat să vorbească despre comportamentul lor ipocrit dinainte de convertire, la
fel ca Matei despre calitatea sa de vameș, Petru, despre căderile sale și Pavel despre prigonirile
la care i-a supus pe creștini. Numeroasele detalii despre farisei nu puteau veni doar de la
Apostoli. Mulți farisei vor mărturisi, după ce s-au convertit despre gândurile lor ascunse, pe
care Mântuitorul le-a dat pe față și despre felul în care și lor le-a deschis Iisus ochii ca să vadă
adevărul.
Există numeroase păreri care identifică comunitatea în care și pentru care Sf. Matei
redactează Evanghelia ca fiind una de farisei. 54 FAp. 15,5 prezintă un astfel de grup fariseic în
Biserica primară: „Dar unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând
că trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise”.
49
„Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia
cerurilor”(Mt. 5,20).
50
A vorbit despre dragostea față de aproapele, pocăință, Împărăția lui Dumnezeu.
51
Această afirmație este susținută de H. MACCOBY, „Paul and Pharisaism”, p. 26.
52
S. MASON, „Pharisaic Dominance”, p. 372.
53
Iisus poruncește ucenicilor să asculte cuvântul Torei, nu interpretarea acesteia. M. A. POWELL, „Do and Keep
What Moses Says”, p. 432.
54
A. RUNESSON, „Rethinking Early Jewish”, p. 131.
15
Felul ipocrit de a se manifesta al fariseilor a fost de acum ușor de identificat, viclenia
fiind un inamic identificat al credinței: „luați seama, fraților, să nu fie cumva, în vreunul din
voi, o inimă vicleană a necredinței, ca să vă depărteze de la Dumnezeul cel Viu” (Evr. 3,12).
Ipocrizia reprezintă un pericol pentru toate generațiile, fiind arma cea mai puternică a
diavolului împotriva creștinilor, prin intermediul fățarnicilor: „în haine de oi, iar pe dinăuntru
sunt lupi răpitori” (Mt. 7,15).Prin ipocrizie omul intră în slujba diavolului, ajutându-l pe acesta
să construiască pentru omul în cauză și pentru cei apropiați lui un univers mimetic, o copie a
Împărăției, astfel încât să nu mai dorească să ajungă în Rai.
Concluzii
Evanghelia după Matei este primul document, în ordinea apariției, care menționează
existența fariseilor printre care, probabil se regăseau și esenienii.55
Ipocrizia reprezintă cea mai importantă lucrare a diavolului asupra umanității, căreia
îi prezintă mimetic realitatea creată de Dumnezeu.56 Astfel, „fața” atractivă a cosmosului
devine o adevărată barieră în calea omului spre Dumnezeu. Adevăratul medicament împotriva
ipocriziei îl reprezintă pocăința sinceră și urmarea lui Hristos: „Dacă noi nu imităm pe Iisus,
modelele noastre devin pentru noi obstacole vii, așa cum și noi devenim pentru ele. Coborâm
împreună spirala infernală care conduce la criza mimetică generalizată”. 57
Ipocrizia reprezintă cel mai mare pericol nu pentru oamenii care nu au auzit de
Dumnezeu, ci acelor care au ascultat Evanghelia și au început să respecte poruncile divine.
Imitarea unei vieți autentice, fără un fond lăuntric, poate lua forma unei rețete cu caracter
general valabil, obiceiuri ce contravin revelației și care iau ființă din ignoranță sau din ipocrizie.
55
O serie întreagă de studii au evidențiat existența și influența esenienilor în mijlocul poporului ales din timpul
evanghelic, iar literatura qumranită omite menționarea fariseilor ca grup filosofic distinct. S. ZEITLIN, „The
Pharisees…”, p. 99.
56
RENE GIRARD, Je vois Satan tomber comme l'éclair, Éditions Grasset & Fasquelle, Paris, 1999, p. 55.
57
R. GIRARD, Je vois Satan, p. 56.
16
2. Sinagoga și templul, clădiri reprezentative și complementare, în
veacul apostolic
Cel mai important edificiu al evreilor, din toate timpurile, templul din Ierusalim zidit
de Solomon după planurile tatălui său, a fost prădat de multe ori, profanat, distrus dar nu a
rămas niciodată o simplă ruină. Rezidirea sa devine un țel important pentru iudeii aflați în robia
babiloniană, la fel de important ca și refacerea integrității spirituale a poporului, mereu
conștient de valoarea sa în fața lui Dumnezeu, care l-a ales dintre toate neamurile ca să păstreze
Legea și să moștenească făgăduințele.
Scrierea epistolei către Evrei este pusă pe seama atitudinii creștinilor evrei față de
templul viu din Ierusalim, construcția extraordinară fiind pusă în valoare de slujitorii templului
și de slujbele ce se desfășurau zilnic aici. „Sărăcia cultului creștin”, adesea pusă în balanță cu
grandoarea jertfelor pentru explicarea motivației scrierii epistolei, postulează o descriere
comparativă a templului din Ierusalim, zidit de Irod Idumeul, și a locașului de cult creștin care
putea fi o proto-basilică sau o casă particulară cunoscută de toți, în care se săvârșea Sfânta
Liturghie. La fel ne-am aștepta ca autorul Epistolei să prezinte comparativ obiectele de cult de
la templu cu cele creștine sau slujitorii de la templu cu apostolii, episcopii, preoții și diaconii
creștini.
Motivația scrierii acestei epistole, lăsată de Biserică la urmă în lista celor 14 scrieri
pauline, în canonul Noului Testament, este strâns legată de seducția templului și a cultului
levitic exercitată asupra creștinilor iudei, conjugată cu persecuțiile la care aceștia erau supuși,
cu scopul precis de a renunța la Liturghia creștină și la credința în Hristos. În aceste condiții,
în această lucrare cu numeroase accente retorice, 58 se impunea o descriere amănunțită a
templului și cultului iudaic, în relație cu valorile religiei creștine, ca astfel ispita apostaziei să
nu mai facă multe victime printre creștini.
Surprinzător este că templul nu este amintit explicit în cuprinsul epistolei și nici nu
poate cineva argumenta că acesta era deja distrus în momentul scrierii epistolei. Dimpotrivă,
templul exista, dar nu este amintit dintr-un raționament pe care-l intuim doar dacă încercăm să
pătrundem atent contextul istoric și social în care se desfășoară evenimentele din această
perioadă. Descrierea exhaustivă a templului lui Irod, aflat în funcțiune în acel moment, nu se
regăsește în Epistola către Evrei. Dar această carte sfântă nici măcar nu pomenește de templu.
Se folosește timpul prezent pentru alegerea arhiereilor și slujirea lor contemporană, se
amintesc unele obiecte sacre din acest edificiu, dar se evită orice poziționare polemică față de
acestea. În schimb există o descriere a cortului sfânt, în relație cu arhetipul ceresc descoperit
lui Moise pe muntele Sinai. Fără să nege importanța valorilor iudeilor, legate de religia lor și
de templu, Sf. Ap. Pavel, autorul Epistolei către Evrei, demonstrează că slujirea desăvârșită
este cea a Mântuitorului Hristos ca Arhiereu și Jertfă.
Tabernacolul din pustie

Nu doar creștinismul este superior Legii Vechiului Testament, dar și iudaismul
pretindea o detașare cu superioritate față de cultul iudaic de la tabernacul. 59 Zidirea templului
reprezintă un moment de maturitate culturală iudaică, așezarea lor în case zidite postulând
zidirea unui loc sfânt măreț, înlocuitorul cortului vechi și mic, construit de Moise din porunca
lui Dumnezeu.
58
„Retorica este arta persuasiunii, Evrei fiind o lucrare persuasivă, de la început până la sfârșit”. Barnabas
Lindars, The Theology of the Letter to the Hebrews, in coll. New Testament Theology, Cambridge University
Press, 2006, p. 2.
59
Robert P. Gordon, Hebrew, Sheffield Phoenix Press, 2008, p. 46.
17
Tabernacolul nu trebuia lăsat uitării, mai ales în clipele grele în care evreii trăiau
departe de țara lor, cu conștiința încărcată de gândul că mărețul templu al lui Solomon zăcea
ruină, printre păgâni. De altfel, templul lui Solomon nu putea să-L cuprindă desăvârșit pe
Dumnezeu. „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi
Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?”
(Is. 66,1;FAp. 7,49-50). De fapt, aici urma să locuiască „numele lui Dumenzeu”: „am sfinţit
templul pe care l-ai zidit, ca să petreacă numele Meu acolo în veci şi vor fi ochii şi inima Mea
acolo în toate zilele” (III Reg. 9,3).
Pentru evreii eleniști comparația tabernacol-templu devenise un subiect de dispută.
Astfel, dacă tabernacolul reprezenta împlinirea poruncii primită de Moise „ca să-l facă după
chipul pe care îl văzuse” (FAp. 7,44), despre zidirea templului aflăm că „Solomon I-a zidit
Lui casă, dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini” (FAp. 7,47-48).
Tabernacolul Epistolei către Evrei poartă numele de ἅγιον κοσμικόν (altar
pământesc), descrierea sa fiind afectată de percepția contemporană a unei realități demult
apuse. 60
Descrierea începe din interiorul curții, atenția destinatarilor epistolei fiind îndreptată
către corul în sine, împărțit în cele două compartimente: Sfânta și Sfânta Sfintelor. Apariția
acestui cort se datorează exclusiv lui Dumnezeu, Ziditorul a toate (Evr. 3,4) 61, deci și al acestui
edificiu „ctitorit” sau „pregătit” de EL, prin intermediul lui Moise, consecință firească a
legământului cel vechi încheiat pe Sinai. 62
În Sfânta sunt enumerate doar „sfeşnicul şi masa şi pâinile punerii înainte”(Evr. 9,2),
fiind omisă intenționat, cea mai importantă piesă: altarul tămâierii. În schimb, acest altar „de
aur” este primul obiect din Sfânta Sfintelor.
Păstrând principiul enumerării obiectelor din cort est-vest, mai puțin important-mai
important, autorul amintește acum în Sfânta Sfintelor chivotului legământului „ferecat peste
tot cu aur, în care era năstrapa de aur, care avea mana, toiagul lui Aaron ce odrăslise şi tablele
Legii” (Evr. 9,4). Dar cel mai important loc era, fără îndoială, locul în care se odihnea „slava
lui Dumnezeu”, adică „heruvimii slavei”, așezați pe chivot, umbrind „altarul împăcării” (Evr.
9,5).
Acești heruvimi nu sunt puși în conexiune cu chivotul, chiar dacă acesștia se aflau
chiar deasupra lui. Solomon ahotărât ca în templul zidit de el, pe lângă cei doi heruvimi mai
mici de pe capac, să fie realizați încă doi heruvimi îmbrăcați în aur, având dimensiuni
spectaculoase: fiecare avea 4,6 m înățime și deschiderea aripilor tot 4,6 m, umbrind practic
întreaga încăpere. 63
Cum era firesc, toate aceste realități sunt descrise la timpul trecut, însă autorul
folosește doar un verb în această direcție κατεσκευάσθη, 64 care se referă la întreg edificiul.
Relațiile dintre obiecte sunt descrise prin participii la timpul prezent, 65 lăsând impresia
60
Lenand Ryken(ed.), Dicționar de imagini și simboluri biblice, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2014, p. 24.
61
ὁ πάντα κατασκευάσας θεός.
62
Predilecția autorului pentru verbul κατεσκευάσθη este evidentă. Acesta se folosește în Noul Testament doar
ca să ilustreze creația nemijlocită a lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu zidește casa în care Moise este Slujitor
(Evr. 3,3.4), poporul bine pregătit „zidit” sau „pregătit” de Mesia (Lc. 1,17) dar și „calea” pentru care
Dumnezeu a trimis pe „Îngerul” Său ca să o „pregătească”. Toate aceste „pregătiri” sau „ctitorii” sunt realizate
de Dumnezeu prin intermediul slugilor sale, cu scopul consacrării locului în care va veni Dumnezeu să
locuiască.
63
William J. Hamblin, David Rolph Seely, Templul lui Solomon. Mit și istorie, trad. Carmen Ion, Ed. Enciclopedia
Rao, București, 2007, p. 26.
64
Verbul κατασκευάζω la indicativ aorist pasiv, tradus aici prin „a fost pregătit”.
65
λεγομένη (participiu prezent medio-pasiv), fiind numită, cu referire la prima încăpere a cortului, Sfânta;
ἔχουσα (participiu prezent activ), de două ori, cu sensul de având altarul tămâierii și având mana și
κατασκιάζοντα (participiu prezent mediu sau pasiv), tradus prin umbrind altarul împăcării. Verbul
περικεκαλυμμένην (participiu perfect pasiv), tradus prin ferectat sau îmbrăcat cu aur, nu afectează timpul
18
cititorului că are acces la ele, că nu sunt iremediabil pierdute. Exprimându-se tranșant împotriva
luării unei poziții personale față cortul ca ansamblu monumental, 66 Sfântul Apostol Pavel lasă
loc multor întrebări: unde este curtea cortului? Nu este important altarul pentru jertfe din
aceasta sau marea de aramă? De ce amintește aurul doar în Sfânta Sfintelor? Ce înseamnă cu
adevărat cele două altare (θυμιατήριον și ἱλαστήριον) din Sfânta Sfintelor?
Despre așezarea altarului tămâierii (θυμιατήριον) în Sfânta Sfintelor în această
descriere s-a crezut că așa stăteau lucrurile în templul lui Irod. 67 De altfel, acest templu nu mai
avea nimic în Sfânta Sfintelor, celebra arcă sau chivotul și heruvimii erau înlocuiți de o stâncă,
pe care o stropea arhiereul cu sângele jertfei de ispășire. Pe arcul de triumf al împăratului Titus
se observă că primul obiect purtat de ostași spre Roma este tocmai acest altar de aur care se
găsea în locul cel mai important, chiar în fața acestei sfânci, ajungând fumul de tămâie, dincolo
de catapeteasmă. 68
O altă opinie se rezumă doar la distribuția elementelor din templu în Ziua Ispășirii.
Atunci arhiereul intre în Sfânt Sfintelor mai întâi cu tămâie, aducând practic jertfa de tămâie
de pe acest jertfelnic, prin intermediul unei cădelnițe de aramă, în Sfânta Sfintelor. În ambele
cazuri fumul de tămâie se ridica deasupra aripilor celor doi heruvimi, însă altarul propriu zis al
tămâierii rămâne în Sfânta.
Nu trebuie exclusă nici părerea că accesul în Sfânta Sfintelor era acum permis
arhiereului în toate zilele. Astfel s-ar putea explica jertfa de tămâie a lui Zaharia Sf. Luca
descrie buna-vestire pe care o primește Zaharia de la Arhanghelul Gavriil că se petrece lângă
acest altar al tămâierii. Zaharia slujind „înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale”(Lc.
1,8), primește calitatea necesară, după obiceiul preoției, prin tragere la sorți, ca să intre în
templul Domnului și „să tămâieze”(Lc. 1,9). De-a dreapta altarului tămâierii(Lc. 1,11) i se arată
„Arhanghelul Gavriil, cel ce să înaintea lui Dumnezeu”(Lc. 1,19). Solemnitatea momentului și
lipsa oricărui martor lasă loc posibilității ca acest altar al tămâierii să fie poziționat în Sfânta
Sfintelor la acest moment.69
Chiar dacă aceste detalii ar reflecta realitatea templului din vremea redactării epistolei,
totuși nu se explică de ce se denaturează istoria, aceea în care tabernacolul avea altarul tămâierii
în Sfânta, nu în Sfânta Sfintelor. Singura explicație plauzibilă va avea caracterul unei exegeze
contemporane70 asupra tabernacolului poporului pelerin prin pustie.
Templul, casa lui Dumnezeu

Descrieri ale Templului din Ierusalim găsim la II Cronici 4. Între obiectele din templul
lui Irod se găseau „masa, candelabrul și chivotul”, lucru „evident din gravura procesiunii
victorioase realizată pe Arcul de Triumf al lui Titus în Roma.71 Alte descrieri: Isaia 6, Iezechiel
efectiv al descrierii, dată fiind intenția de a se referi la prelucrarea materialului chivotului, înainte de a fi
consacrat.
66
„despre acestea nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul” (Evr. 9,5).
67
Chiar dacă se găsea în prima încăpere templului, fumul trecea dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor.
Altarul de aur pentru darurile de tămâie reprezintă rugăciunile poporului ridicându-se către Dumnezeu. Lenand
Ryken(ed.), Dicționar de imagini și simboluri biblice, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2014, p. 24.
68
Momentul în care Marele Preot aducea jertfă de tămâie, împarte din nou fariseii și saducheii: farseii credeau
că jertfa de tămâie se aduce înainte de a intra în Sfânta Sfintelor, iar saducheii, din contră, plasau acest
moment la ieșirea arhiereului din cea mai sacră încăpere a locașului sfânt. Ithamar Gruenwald, Rituals and
Ritual Theory in Ancient Israel, in coll. The Brill Reference Library of Judaism, vol. 10, Brill: Leiden-Boston, 2003,
p. 31.
69
Pentru Teofilact, intrarea în Sfânta Sfintelor se realiza zilnic , în timpul rugăciunii, arhiereul având privilegiul
să aducă zilnic jertfă de tămâie. El se exprimă foarte clar:„arhiereul acesta intrând în Sfânta Sfintelor a dobândit
rod”. Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, București, 2007, p. 25.
70
Lenand Ryken(ed.), Dicționar de imagini și simboluri biblice, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2014, p. 24.
71
Anchor Bible, p. 141.
19
40,1-45,5, I Regi 6-7, II Baruh 6,7, Iosif Flaviu în Războaiele iudaice V, 184-236. Iosif Flaviu
că templul (naos-cuprinzând Sfânta și Sfânta Sfintelor, nu și curtea), avea o despărțitură între
cele două părți, reprezentată printr-o despărțitură și o catapeteasmă, dar având alarul tămâierii
în Sfânta. 72
Iosif spunea că Sfânta Sfintelor nu conâținea nimic (Războaiele iudaice, V.219).
Mekilta Wayassa 6: 65-70 a afirmat că recipientul pentru mană era de lut iar toiagul
lui Aaron a odrăslit și a făcut migdale (6,82-85). Rabinii credeau că Proorocul Ilie ar urma să
restabilească acest recipient. Filon a numit tablele legii cărți, care ar fi fost ținute în chivot.
Heruvimii slavei, cu fețe umane și trupuri înaripate, pe care se odihnea „slava” lui
Dumnezeu (Exod 25,22; Num. 7,89; Iezec. 10,19; Rom. 1,23.
Prima definiție a templului, casă a lui Dumnezeu, suportă o serie de explicații de-a
lungul timpului. Astfel, de la cortul sacru, se va trece la templu, dar treptat se va ajunge la
înlocuirea templului de zid cu acela nevăzut, casa sau familia iudeilor, 73 devenind ea însăși
locul sacru. Astfel, expresia toată casa Domnului are în vedere unitatea poporului ales, unitate
la care nu se va mai ajunge niciodată în iudaism. Astfel, „nu voiesc, fraților, ca voi să nu ştiţi
că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare”(I Cor. 10,1). Deci toți părinții
evreilor au trecut prin Marea Roșie și prin experiența pustiului. Asumarea acestei realități a
unității poporului sub conducerea lui Moise trebuie completată cu asumarea atitudinii ostile lui
Dumnezeu existentă în „gena” conaționalilor Sf. Pavel.
Sf. Ștefan și chiar Mântuitorul le amintește acestor oameni că au fost mult mai
numeroși cei care au făcut cele rele, decât cele bune. De Moise „n-au voit să asculte părinţii
noştri, ci l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt, zicând lui Aaron: «Fă-ne dumnezei
care să meargă înaintea noastră..»”(FAp. 7,39-40). La fel stau lucrurile cu prorocii și ucigașii
lor (Mt. 23,29-36; Lc. 11,47-51).
„Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi
Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos, care credincios a fost Celui ce L-a rânduit,
precum şi Moise în toată casa Lui” (3,1-2).
„mărturisirii noastre” poate fi înțeles ca „religia noastră.74 ἀπόστολος καί ἀρχιερεύς
ὁ ὁμολογία ἐγω
În această casă sau familie, sau neam (8,8.10) își vor regăsi strămoșii toți evreii, din
toate timpurile și locurile. Ieremia casa lui Israel, va deveni „poporul meu”
Singurul slujitor al Domnului recunoscut de toți rămâne Moise. „Moise a fost
credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie în viitor”
(Evr. 3,5). Probabil, la origine textul avea doar „casa Domnului” și nu „toată casa
Domnului”.75 Casa la care se referă textul din Num. Este probabil „casa lui Israel”. 76
Moise este în același timp fondator al casei și casa însăși. Moise „este credincios în
toată casa Mea: cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede
faţa Domnului” (Num. 12,7).
El însuși este slujitor în casa Domnului dar și casă a lui Dumnezeu, conform paralelei
„Acesta (Iisus) S-a învrednicit de mai multă slavă decât Moise, după cum are mai multă cinste
decât casa cel ce a zidit-o” (3,3).
72
73
Pr. Ion Reșceanu, :::
74
ICC, p. 41.
75
Cele mai bune manuscrise nu conțin ὅλῳ, ca să justifice traducerea „toată casa”. Totuși, sub influența lui Nu
12.17 din Septuaginta s-a generalizat această variantă în manuscrisele mai târzii. În Evr. 3,5. Astfel sunt P18B
Ambr; W. Achor Bible, p. 57.
76
20
Casa nu se referă la clădirea templului, ci la comunitate, fără aluzii clare la implicarea
sa în activitatea cultică. 77 Această casă reprezintă poporul iar apoi Biserica. 78
„Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Și casa Lui suntem noi, numai
dacă ținem până la sfârșit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii și lauda nădejdii noastre” (Evr.
3,6). Deci existența poporului ca templu viu, casă a lui Dumnezeu, depinde de „îndrăzneala
mărturisirii și lauda nădejdii (3,6).
„având Mare Preot peste casa lui Dumnezeu”(10,21)
Câtă vreme tabernacolul își arată perisabilitatea, templul lui Solomon și cel al lui Irod
devin mai ușor de înțeles ca fiind mai departe de modelul cel nepieritor și, cu toate acestea,
icontestabil distrus. 79
Altarul de aur al tămâierii este plasat de Sf. Pavel în Sfânta Sfintelor pentru că este
interesat de ritualul din ziua ispășirii. În această zi Lev. 16,13; Num. 16,40. 80
„Să ia cărbuni aprinşi de pe jertfelnicul cel dinaintea Domnului, o cădelniţă plină, şi
aromate pisate mărunt pentru tămâiere două mâini pline, şi să le ducă înăuntru, după perdea;
să pună aromatele pe focul din cădelniţă înaintea felei Domnului, astfel ca norul de fum să
acopere capacul cel de pe chivotul legii, ca să nu moară Aaron” (Lev. 16,12-13).
Arhiereul, leviți și jertfe
Termenul ἀρχιερεύς se găsește exclusiv în Evanghelii, în Faptele Apostolilor și în
Epistola către Evrei, în total de 122 ori în Noul Testament.81
1. Slujitorii
Cel mai important slujitor al Legii Vechi este pentru autorul Epistolei către Evrei
Moise și nu Aaron. Moise, nu Aaron, este adevăratul „avocat al lui Israel în fața lui
Dumnezeu”82Acesta este introdus în discuție în fragmentul despre Iisus ca Arhiereu ἀρχιερεύς
(Heb. 3:1 BGM). Credincioșia lui Moise garantează veridicitatea slujirii sale dar și oferă norma
de recunoaștere a adevărurilor revelate ulterior, pentru că lui i s-a arătat Dumnezeu și i-a vorbit
„gură către gură”. 83
Expresia „frați sfinți” se folosește inițial pentru a desemna pe cei ce se apropie mai
mult de locul sacru, fără să fie consacrați după rânduielile Legii. Astfel, regele David împreună
cu soldații săi, deși în mod obișnuit nu aveau dreptul să se apropie de cele sfinte, primesc ca
hrană pâinile punerii înainte care se cuveneau doar preoților.(I Regi 21,5). Astfel, „a intrat în
casa Domnului şi a mâncat pâinile punerii înainte, care nu se cuveneau lui să le mănânce, nici
celor ce erau cu el, ci numai preoţilor” (Mt. 12,4). Asemeena acestora, care s-au păstrat curați,
făcând posibilă locuirea lui Dumnezeu în mijlocul lor, au mai fost și alți sfinți, preoți și leviți
aflați în imposibilitatea de a sluji la templu în timpul robiei babiloniene, sau chiar grupări
religioase ca hasidimii sau creștiniii.84
Hristos, ca Mare Preot, nu a uzurpat preoția lui Aaron deoarece, ca și acesta a fost ales
chiar de Dumnezeu. 85
77
John Dunnill, Covenant and Sacrifice in the Letter to the Hebrews, in coll. Society for New Testament Studies
Monograph Series, vol. 75, Cambridge University Press 1992, p. 35.
78
NIBC – Hebrews, p. 60.
79
80
81
Philip Church, Attitude to the Temple in Second Temple Judaism and Hebrew, in coll. SUplements to Novum
Testamentum, vol. 171, Ed. Brill, Leiden/London, 2017, p. 269.
82
F:F: Bruce, The Epistle to the Hebrew, NICNT, 1990, p. 92.
83
ICC 43.
84
Anchor Bible, p. 54. Numirea de frați se justifică în cadrul grupurilor celibatare de tip monastic, dar nu trebuie
limitată semnificația acestui termen doar la un fel de surogat pentru înrudirea firească din familie. Creștinii s-au
numit frați între ei, chiar și atunci când aveau frați naturali în virtutea conștiinței unei paternități
comune în Hristos. Astfel, cu toții au tată pe Dumnezeu, dar și pe Avraam, „părintele nostru al
tuturor”(Rom. 4,16).
85
Efrem Sirul, FRAGMENTs ON THE EpiSTLE TO THE HEBREWS, EHA p. 205. ACC, p. 70.
21
Slujitorii templului din Ierusalim nu au bune reputații în cercurile creștinilor, dată fiind
atitudinea ostilă pe care au arătat-o față de Apostoli, Sfântul Iacov fiind de curând martirizat
din culpa lor exclusivă. Autorul se poartă cu mănuși, având mare grijă să nu amintească niciuna
din crimele lor. Ba din contră, subliniază autoritatea Legii cu care au fost investiți în relație cu
frații lor și cu Dumnezeu.
1. Nu toți fiii lui Levi primesc preoția. Infirmii de orice fel erau excluși de la preoție.
2. Cei ce primesc preoția iau zeciuiala de la frații lor, pe motiv că așa le poruncește
Legea. „cei dintre fii lui Levi care primesc preoția, au poruncă după Lege, ca să ia zeciuiala de
la popor, adică de la frații lor” (7,5). Autorul epistolei prezintă prevedirile din Pentateuh despre
preoție, nu obiceiurile curente, în care preoții nu erau neapărat urmașii lui Aaron sau ai lui
Levi. 86
Urmașii lui Levi, care primesc zeciuiala de la frații lor, sunt contemporani scrierii
Epistolei către Evrei λαμβανόντες (participiu prezent), preoții au (ἔχουσιν, indicativ prezent)
puterea să colecteze această taxă. Același timp prezent se observă și din Evr. 7,20 și 7,23, deși
traducerile folosesc timpurile trecute. Astfel, διὰ τὸ θανάτῳ κωλύεσθαι (moartea îi împiedică
să dăinuiască) reprezintă un pasiv prezent. Preoții de le templu, contemporani nu puteau fi
excluși din acest text și autorul se aștepta ca destinatarii epistolei să înțeleagă referința la preoții
iudei pe care îi cunoșteau. 87 Faptul că autorul epistolei se referă la preoția contemporană este
demonstrat de Evr. 8.3-5. Aici pe pământ sunt preoții care aduc jertfele potrivit Legii. „Faptul
că marele preot din Ierusalim este avut în vedere, rezultă din versetul 4.88
Există o distincție clară între urmașii lui Levi care nu sunt preoți și rudele lor care nu
sunt preoți? S-ar părea că aceștia puteau să aleagă să nu slujească altarului, așa cum alții, care
nu aparțineau seminiției lui Levi, deveneau preoți, printr-o decizie politică.
Leviții erau persoane care ajutau la săvârșirea cultului iudaic la Iezechiel, Neemia și
comunitatea guvernată de 1QS, dar aici, la fel ca în Deut. 17,9; 18,1; 24,8; 27,9, preoții sunt
numiți preoți levitici sau din neamul lui Levi. Zeciuiala pe care o primesc de la frații lor se
datorează lipsei unei moșteniri legitime în Țara Sfântă. 89
Superioritatea preoților și a leviților față de frații lor, era deja postulată. Chiar
Apostolul Pavel se lovește de această atitudine deplorabilă față de el, când primește o palmă în
sinedriu de la „sluga arhiereului” și numește „perete văruit” pe arhiereu, cuvânt pe care se
grăbește să și-l retragă, tocmai pentru că toți recunoșteau autoritatea și superioritatea urmașilor
lui Levi. Fotie: între triburi, leviții erau cu siguranță superiori. 90
Ei nu pot trece prin suferințele poporului, ca să nu devină impuri. Parabola
Samarineanului Milostiv ilustrează această neputință a slujitorilor templului de a suferi
împreună cu poporul. „Că nu avem arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile
noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat”(4,15). Măreția lui Iisus
ca arhiereu constă în accesul pe care îl are la Dumnezeu, nu printr-o catapeteasmă materială,
ci prin faptul că străbate cerurile, în virtutea jertfei sale. 91 Aceeași idee a mântuirii oamenilor
prin jertfa Sa adusă înaintea tronului ceresc se vede și la 2,9.10.
Fotie credea că prin două căi își arată Iisus simpatia sau împreună-pătimirea pentru
slăbiciunile noastre: prima, deoarece este măreț și mijlocitor, fiind Fiu al lui Dumnezeu și
86
F:F: Bruce, The Epistle to the Hebrew, p. 163.
87
88
89
Anchor Bible, 120.
90
Fotie. FRAGMENTS ON THE EpiSTLE TO THE HEBREWS 7.9-10, NTA 15:647ACC, 108.
91
ICC, p. 58.
22
Dumnezeu Adevărat, și a doua, deoarece este om a suferit și a îndurat tetarea afectelor și
slăbiciunile în carnea sa.92
Iisus este capabil să empatizeze cu oamenii cuprinși de slăbiciune deoarece a împărțit
cu ei experiența ispitirii. Aceste slăbiciuni (ἀσθένεια) sunt cauza ispitelor.93
În schimb, toți arhiereii și slujitorii Legii Vechi sunt grevați de slăbiciune. „Legea
pune ca arhierei oameni care au slăbiciune” (7,28). „Slăbiciunea preoților” nu ar trebui atribuită
Legii, așa cum se încearcă. Sf. Ap. Pavel nu s-a pronunțat nicăieri împotriva Legii Vechiului
Testament, nici împotriva templului. Totuși, „slăbiciunea Legii”, chiar dacă nu este afirmată,
poate fi ușor intuită,94 deoarece „cei ce săvârșesc slujba dumnezeiască”, dacă n-ar mai avea
nicio conștiință a păcatelor, dacă jertfele ar fi eficiente (10,2). Astfel, Arhiereul „dator este,
precum pentru popor, așa și pentru sine să jertfească pentru păcate” (5,3). Arhiereii aduc jertfe
„întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului” (7,27)
Arhiereii aduc zilnic jertfe. Septuaginta amintește jertele arhiereului aduse de două ori
pe zi (Levitic 6,19-23). Se pare că autorul epistolei cunoștea practica curentă de la templu, căci
arheireul aducea jertfă zilnic, 95 pe lângă jertfa specială de Ziua Ispășirii: „arhiereul intră în
Sfânta Sfintelor cu sânge străin, în fiecare an”(9,25)
Pe pământ Hristos „n-ar fi preot, fiindcă aici sunt aceia care aduc darurile potrivit
Legii, Care slujesc închipuirii și umbrei celor cerești, precum a primit poruncă Moise, când era
să facă cortul”.(8,4.5) Darurile, aduse de preoți, reprezintă jertfele și ofrandele. „Daruri și
jertfe”, o expresie uzuală în Epistola către Evrei, cu sensul de a „oferire” lui Dumnezeu, iar aici
(5,1), pentru păcat.
„Ideea unui tron sau a unui templu în cer a fost destul de comună gândirii iudaice în
vremurile Noului Testament. Următorul mesaj a fost în mod obișnuit atribuit lui Levi: «Atunci
îngerul mi-a deschis porțile cerului și L-am văzut pe Cel Preaînalt așezat pe tron și mi-a spus:
Levi, Eu v-am dat binecuvântarea preoției până când voi veni și voi locui în mijlocul lui
Israel»”. 96 Templul din cer a fost strâns legat de cel din Ierusalim, prezența lui Dumnezeu fiind
deopotrivă în cer și pe pământ.97
„Tronul" a fost deasupra altarului din Sfânta Sfintelor, unde Dumnezeu se odihnește.
Când Iisus a intrat în Sfânta Sfintelor a templului ceresc în loc să se îndrepte spre altar, în
picioare sau în genunchi, El a stat de-a dreapta tronului lui Dumnezeu”.98 1,3; 8,1; 10,12;
12,2.
Templul nefăcut de mână, cel din cer, a fost creat de Dumnezeu, a fost văzut de
Adam, Avraam și Moise înainte de a intra în țara făgăduită. Deci templul din Ierusalim nu
fost făcut de Dumnezeu, ci de om sau a fost făcut de mâini omenești (cf. 9,11). 99
Jertfire și slujire iudaică în locul sacru
1. Jertfele de la templu sunt ineficiente. „orice preot stă și slujește în fiecare zi și
aceleași jertfe aduce de multe ori, ca unele care niciodată nu pot să înlăture păcatele”(10,11).
„e cu neputință ca sângele de tauri și de țapi să înlăture păcatele”(10,4). Teodoret de
Cyr citează Ps. 51,16.
Legea „nu poate niciodată-cu aceleași jertfe, aduse neîncetat în fiecare an-să facă
desăvârșiți pe cei ce se apropie”.(10,1)
92
Fotie, FRAGMENTs ON THE EpiSTLE TO THE HEBREWS 4.15 în NTA 15:642, ACC, The Epistle of the
Hebrew, p. 67.
93
ICC59.
94
„Legea imperfectă, slabă și inutilă (7,18-19), era aceeași lege care «pune ca arhierei oameni care au
slăbiciune»". Anchor Bible, p. 130.
95
Filo din Alexandria, quis rer div 36. ICC, 102.
96
Testament of Levi in The Twelve Patriarchs, 5:1-2. Anchor Bible, p. 132.
97
Anchor Bible, 133.
98
99
23
darurile și jertfele ce se aduceau n-aveau putere să desăvârșească cugetul
închinătorului”(9,9)
2. Chiar și jertfa de ispășire este ineficientă.
a) „arhiereul intră în Sfânta Sfintelor cu sânge străin, în fiecare an”(9,25)
„într-adevăr, trupurile dobitoacelor – al căror sânge e adus de arhiereu, pentru
împăcare, în Sfânta Sfintelor-sunt arse afară din tabără” (13,11).
În cuvântul său de îndemn (13,22) autorul încurajează poporul să părăsească
legământul formal din jurul templului și preoția și să urmeze pe Hristos. 100
Concluzii
Templul Epistolei către Evrei are două dimensiuni, una cerească, arhetip al cortului
adunării, văzut de Moise pe Muntele Sinai, și unul terestru, care nu intră în discuție prea mult.
Tabernacolul din pustie, templul lui Solomon și cel de-al doilea templu din Ierusalim
prefigurează templul ceresc, care trebuie înțeles ca locuință eshatologică a lui Dumnezeu cu
poporul Său. 101
Literatura iudaică arăta că templul și preoția specifică erau corupte; „în Evrei,
tabernacolul, templul și preoția erau anterior valabile ca locuința lui Dumnezeu și ca mijloc de
acces la Dumnezeu. Cu înălțarea lui Isus de-a dreapta lui Dumnezeu, realitățile eshatologice pe
care le-au prefăcut au intrat acum în prezent și simbolurile anticipative trebuie lăsate în
urmă”.102
Cortul sfânt din pustie reprezintă o temă recurentă în literatura celui de-al doilea
templu, perioadă în care se observă și accentul pe cortul nefăcut de mână din ceruri, văzut de
Moise pe muntele Sinai. Relația dintre această realitate cerească se descrie prin ὑπόδειγμα καί
σκιά (copie și umbră), perspectivă împărtășită de Epistola către Evrei.103 E adevărat că și Filo
din Alexandria concepea templul cel nefăcut de mână ca o idee a lui Dumnezeu, copie a acestei
fiind tabernacolul sau templul, însă el considera că nimeni nu are acces la acest gând al lui
Dumnezeu.104
Scopul epistolei nu este neapărat de a distinge două slujiri distincte, cea creștină și cea
iudaică, ci de a arăta că templul și slujirea acestuia și-au atins scopul. Odată cu Înălțarea
Domnului, eshatonul a venit, creștinii fiind chemați să iasă afară din mijlocul celor ce jertfesc,
la locul Jertfei Supreme.
Dezvoltarea demografică a iudeilor eleniști : cauze, consecințe, elemente de conservare
a identității culturale și spirituale. Prozelitismul iudaic
Cuvântul de diaspora este termenul grecesc al răspândirii unui popor în rândul celorlalte
popoare ale Europei , Asiei sau Africii . El are înţelesul de“dispersare” , având echivalentul
în limba ebraică de Galut sau Golah( exil sau grup exilat)1.
100
101
102
103
104
24
25
4. Conflicte emoționale în aprecierea venirii Mântuitorului Hristos ca
Mesia anunțat de profeți. Curățirea textului sacru de falsele înțelesuri
în Cuvântările Mântuitorului (Mt. cap. 5)
Numeroși hristoși mincionoși veniseră la iudei, înainte de minunata naștere din Betleem, dar
aceștia nu au încetat să apară nici după ce vestea despre Învierea Domnului a fost propovăduită
„până la marginile pământului” (FA 1,8). Găsim mărturii despre Teudas, care zicea că că el
este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la patru sute, care a fost ucis şi toţi
câţi l-au ascultat au fost risipiţi şi nimiciţi” (FA 5,36), despre Iuda Galileianul care a mobilizat
numeroși evrei într-o revoltă romană, în vremea unui recensământ (FA 5,37) precum și un
egiptean, vorbitor de limbă greacă, pe care îl căuta comandantul garnizoanei romane din
Ierusalim ca să-l pedepsească pentru revoltă și credea că l-a găsit în persoana Sf. AP. Pavel.
De aceea l-a întrebat: „tu ești egipteanul care, înainte de zilele acestea, te-ai răsculat şi ai scos
în pustie pe cei patru mii de bărbaţi răzvrătiţi?” (FA 21,38). Este evident că acești revoluționari,
care s-au declarat pe ei înșiși hristoși, au fost crezuți și urmați de oameni, datorită convingerilor
că ei trebuie să lupte cu orice preț împotriva romanilor, lucru afirmat până la ultima suflare de
zeloți, partid responsabil de tragedia din anul 70 d.Hr. Zeloți și esenieni
După Evanghelia fusese propovăduită cu succes în multe părți ale lumii cunoscute, Simon bar
Kokhba, responsabil pentru ultima revoltă iudaică împotriva romanilor (132-136d.Hr.), cei 8
rabini implicați și căpitanul revoltei fiind condamnați la moarte prin tortură.
În acest amalgam de sentimente, alimentate de vechile profeții reinterpretate de farisei (aceștia
accentuau ideea că venirea lui Mesia este condiționată de reașezarea casei lui David la
conducerea poporului), de zeloți și esenieni (argumentând că Mesia identificat de ei este de la
Dumnezeu, prin prezentarea unor fenomene naturale drept semne cerești), Nașterea
Mântuitorului Hristos a trecut neobservată (în comparație, de exemplu, cu nașterea Sf. Ioan
Botezătorul).
Putem spune că principala cauză a necredinței o reprezintă greșită interpretare a textului sacru.
Capitolul V din Evanghelia după Matei, este un exemplu de curățire a textului sacru al Legii
Vechiului Testament de interpretările tendențioase și de ignoranța contemporanilor Sfinților
Apostoli.
După ce le atrage atenția celor care veniseră să asculte Predica de pe Munte că „n-am venit să
stric Legea sau prorocii, Mântuitorul introduce câteva porunci din partea a II-a a Decalogului
prin formula „aţi auzit că s-a zis celor de demult”, completată cu o consecință firească a
păcatului, pe care oamenii o numesc de obicei pedeapsă dreaptă. Astfel, ideea de judecată
pentru crimă „vrednic va fi de osândă (pedeapsă n.n.)” și conținutul acestei pedepse este dedusă
de rabini, și reținută în memoria colectivă ca explicația corectă a pasajelor biblice.
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de
osândă” (Mt. 5,21).
Superioritatea religiei iudaice constă și în faptul că asigură demnitate persoanei umane și
pedepsește uciderea. De asemenea, în religia iudeilor nu se întâlnește nicio jertfă umană. Cu
excepția condamnărilor la moarte prin lapidare (pentru hulă, desfrânare și ucidere), iudeii nu
ucideau pe nimeni în timp de pace. Chiar și accidente sortate cu ucidere din imprudență sunt
aspru pedepsite, în cazul în care cel vinovat nu reușea să se adăpostească într-una din cetățile
26
de azil, înainte de a fi găsit de răzbunătorii celui ucis. Este evident că dacă bătrânii poporului,
care judecau cauza, observau că nu a fost vorba de o moarte prin imprudență, cel vinovat era
condamnat la moarte.
Alte pedepse grave pentru cei vinovați, pe lângă condamnarea efectivă ca ucigaș, puteau fi
„judecata Sinedriului” și „gheena focului”.
Sinedriul sau Sanherinul reprezenta instituția care judeca pe cei acuzați de încălcări grave ale
Legii, cum ar fi hula sau crima. Mântuitorul a fost judecat de Sinedriu și găsit vinovat de hulă,
după ce nu a negat că a zis despre templu, că îl rezidește în trei zile. Sf. Ap. Petru și Ioan au
fost duși în fața sinedriului, la fel creștinii prigoniți de Saul din Tars, dar și Sf. Ap. Pavel. De
altfel, prigoanele anunțate profetic de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pentru ucenicii Săi,
includeau aceste procese: „vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu
biciul” (Mt. 10,17).
Realitatea păcatului depășește simpla percepție imediată, evidentă și directă, ci are o evoluție,
de la gândul păcătos care încolțește în mintea omului, până la devenirea deplină a păcatului, în
toată răutatea sa. Astfel, firesc este să identificăm păcatul și să nu ocolim vinovăția pentru
săvârșirea sa, chiar și atunci când se manifestă la nivelul vorbirii: „oricine se mânie pe fratele
său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata
sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Mt. 5,22).
Expresia „geena focului”, asimilată în limbajul curent cu iadul, are în componența sa semantică
legături cu gunoiul care arde. Teologii francezi au localizat „gheena focului” cu „Valea fiilor
lui Hinnom”, loc în care se cunoaște că fuseseră aduse jertfe de copii zeului Moloh, în care se
aduceau toate gunoaiele Ierusalimului. Pentru că mai tot timpul gunoaiele acestea ardeau,
mirosul greu, muștele, fumul dens și căldura insuportabilă devine imaginea parabolică a iadului
pentru primii creștini, dar și prilejul pentru evrei de a-și manifesta disprețul față de zeul canaanit
Baal („cel puternic”), care se numește Beelzebut (zeul muștelor).
Desigur că acest păcat are rădăcini mai adânci decât vorbirea jignitoare, contribuind decisiv la
destabilizarea comuniunii între frați. Deci nu trebuie cercetat doar gândul nostru rău față de
fratele meu, ci și părerea că fratele meu are ceva împotriva mea. De aceea „darul la altar” pe
care îl aduce un om trebuie să fie însoțit de conștiința că nimeni dintre frați nu are ceva
împotriva sa.
Calea pe care mer împreună pârâtul și pârâșul, către judecător, atât de asemănătoare cu viața
aceasta, reprezintă deopotrivă și prima metaforă a credinței creștine, în care frate cu frate nu
trebuie să meargă la tribunale păgâne (I Cor. 6).
Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter" (Mt. 5,27)
Adulterul este o problemă clarificată deplin doar pentru creștini. Dacă evreii poligami au
dreptul de a fi sub protecția Legii, la fel ca și cei care concubine sau țiitoare, dacă David și
Solomon sunt renumiți pentru mulțimea de soții și țiitoare, femeile care dau dovadă de
infidelitate față de soți, dar și fecioarele care nu cinsteau bunul nume al familiei printr-un
comportament imoral, erau aspru pedepsite (prin lapidare).
Acest păcat are rădăcini adânci, afectând mintea, ochiul, mâna și întreaga ființă a omului
păcătos. Din această cauză, soluția pentru vindecare de patima desfrânării este interpretată
greșit de renumitul dascăl alexandrin Origen. Interpretarea corectă a textului „dacă ochiul tău
27
cel drept te smintește, scoate-l!” are legătură cu expresia „obiceiul este a doua natură”. Astfel,
dacă patima este obișnuința omului de a păcătui, tăierea patimii este o operație foarte dureroasă.
Ea trebuie tăiată cu totul, nu scuzată.
Problema divorțului, tratată foarte superficial de unii contemporani ai Mântuitorului, având
grijă doar să scrie celebra „carte de despărțire” când își lăsa soția, este de fapt extrem de
delicată. Astfel, evreul ce se scuza doar pe baza faptului că împlinește legea „cărții de
despărțire”, este de fapt vinovat de desfrânare, purtând vina și pentru desfrânarea celei lăsate
și a celui care se căsătorește cu o femeie divorțată.
Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: "Să nu juri strâmb, ci să ţii înaintea Domnului
jurămintele tale" (Mt. 5,33)
Jurământul face parte din cultura iudaică și întărește contractele sau suplinește lipsa martorilor
care să certifice adevărul. Deci garanția unui contract, sau a faptului că un cuvânt rostit este
adevărat, reiese din jurământul rostit de cineva.
Intenția vicleană a celor care se jură este ușor de sesizat, mai ales că unii se jurau pe altar și pe
templu, considerând că nu sunt cu nimic legați, dacă nu s-au jurat pe jertfe, respectiv pe aurul
din templu (Mt. 23)
28
Ce (nu) spun Sfinții Părinți despre «frații» și «surorile» Domnului (cf. Mt. 13,55)?
Introducere
Oamenii care L-au cunoscut pe Mântuitorul s-au situat într-una din cele două tabere: cea a credincioșilor
și cea a necredincioșilor. «Frații și surorile Domnului» îi regăsim în ambele tabere: la început între cei
necredincioși, ca motiv de necredință pentru cei din patria lui Iisus, împreună cu cărturarii și fariseii, la
începutul activității Mântuitorului, dar și ca martori ai Învierii și numărați cu Apostolii Domnului, îndată
după Învierea Domnului.
Grupul «fraților» și «surorilor» Domnului este definit prin două caracteristici majore: Maica Domnului
îi însoțește pe aceștia constant, de la început până la Cincizecime și, cea de-a doua caracteristică,
numele «fraților» completează lista apostolilor și a persoanelor cu cea mai mare autoritate în Biserică.
Dacă împotriva docheților, care negau adevărul nașterii reale a lui Iisus din Maria, existența «fraților»
și «surorilor» Domnului constituia un argument de prim ordin, pentru cei care au negat pururea fecioria
Maicii Domnului din cauza «fraților» și «surorilor» Mântuitorului.
Autorii patristici au elucidat problema «fraților» și «surorilor» Domnului din perspectivă apologetică,
arătând că Maica Domnului nu este mama biologică a acestora, au expus tradițiile despre gradul de
înrudire a acestora cu Mântuitorul, fără să ocolească abordarea filologică a termenului ah în Biblia
Hebraica. Pe lângă toate acestea este abordată și relația dintre membrii acestei familii, autoritatea
supremă, ascultarea față de această autoritate și recunoașterea reciprocă între Iisus și ceilalți „membri”.
Există trei probleme pe care literatura patristică le sesizează în privința acestor rude, numite generic
«frații și surorile Domnului»:
-Iisus este un evreu autentic, având rude cărora le răspunde, în funcție de care este recunoscut, legitimat
sau judecat;
-Protestele împotriva preacinstirii Maicii Domnului care și-au găsit susținere în aceste versete;
-Atitudinea celor care enunță această judecată, sub formă interogativă.
Când apar «frații» și «surorile» Domnului în Viața lui Iisus?
Prima apariție a «fraților» Domnului însoțiți de «mama Sa» la sinoptici este în afara cercului larg de
ascultători ai Mântuitorului sau chiar în afara clădirii în care Iisus vorbea. Ei caută să-i vorbească
Mântuitorului, ba chiar „au trimis la El ca să-L cheme”(Mc 3,31). Nu aflăm niciun cuvânt rostit de
aceștia, ci doar mărturia sinopticilor că ei chiar au venit în proximitatea locului în care vorbea Iisus dar
și răspunsul Său intransigent, prin care aflăm că împlinirea voinței lui Dumnezeu Tatăl este condiția și
dovada înrudirii spirituale cu Iisus. Aducerea acestor personaje un pic mai devreme în locul în care era
Iisus, într-o încercare de identificare a rudelor Mântuitorului cu cei ce căutau să-L prindă, bănuindu-L
de posedare de demon și de ieșire din minți este un exercițiu la care ne invită Fer. Ieronim. El înțelegea
textul de la Mc 3,22 că rudele lui Iisus voiau să-L lege ca pe un ieșit din minți(cf In 8,48), 105 când au
aflat de alegerea Celor Doisprezece.
Pentru aceasta οἱ παρ' αὐτοῦ din Mc 3,21, se traduce cu „ai Săi” ca „familia lui Iisus”, deși în Antichitate
expresia se referea la asociați, ambasadori, adepți, cineva din casă și foarte rar, prieteni sau apropiați. 106
Aceștia puteau fi tocmai „cărturarii, care veneau din Ierusalim”(Mc 3,22) sau chiar aceste rude ale
Domnului, care, cel puțin până la o vreme, au fost și ucenici ai Săi. 107
Marcu spune că afară stăteau «mama», «frații» și «surorile» Sale, în timp ce Matei și Luca omit
«surorile» în acest moment. Motivul venirii acestora este prezentat diferit: „căutând să-Ți
105 Thomas C. ODEN, Christopher A. HALL (eds.), Mark, coll. Ancient Christian Commentary on Scripture,
InterVarsity Press, 1998, p. 43.
106 John PAINTER, Just James. The Brother of Jesus in History and Tradition, University of South Carolina Press,
2 2004, p. 22.
107 O ultimă referință mateiană la «frații Domnului» poate fi considerate porunca data de Mântuitorul femeilor
mironosițe, îndată după ce s-au încredințat de Înviere, în drumul pe care îl făceau către Cei Unsprezece: „ Duceți-
vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea” (Mt 28,10). De fapt, Mântuitorul se arată
lui Iacov după Înviere, lucru omis de relatările evanghelice. Craig A. EVANS (ed.), The Historical Jesus. Critical
Concepts in Religious Studies, vol. III, Jesus' Mission, Death, and Resurrection, Routlege, London and New York,
2004, p. 315.
29
vorbească”(Mt 12,47), „sunt afară. Te caută” (Mc 3,32) sau „stau afară și voiesc să Te vadă” (Lc.
8,20). 108
Nu știm precis de ce doar Marcu amintește «surorile» Mântuitorului, nici dacă această familie extinsă
a Mântuitorului L-a văzut, L-a auzit sau a vorbit Domnului. Sinopticii trec cu vederea reacția acestor
rude la cuvintele Mântuitorului, lăsându-le nebăgate în seamă, cel puțin până la o vreme.
Cea de-a patra Evanghelie îi deconspiră pe «frații» și «surorile» Domnului chiar de la începutul
activității publice a Mântuitorului, făcând corp comun cu Maica Domnului, numită «mama Sa». Cel
puțin aparent, Maica Domnului se comportă autoritar față de Iisus, cerându-i să facă prima minune la
nunta din Cana Galileii. Continuarea descrierii lasă loc presupunerii că la această nuntă au luat parte,
împreună cu Maica Domnului, «frații» Domnului precum și ucenicii Săi: „După aceasta S-a coborât în
Capernaum, El și mama Sa și frații și ucenicii Săi, și acolo n-a rămas decât puține zile” (In 2,12).109
Este foarte greu de identificat acest grup de oameni înainte de momentul Cana Galileii, singura
posibilitate să intuim prezența lor ar putea fi acordată de mențiunea rudelor Maicii Domnului, numite
adesea impropriu «surori» sau mame ale unora din «frați». De la Elisabeta, rudenia Maicii Domnului
(Lc 1,36), până la sora mamei Lui (In 19,25), există o listă mare de rude, printre care își fac loc și
«frații» și «surorile» Domnului.
Toate aceste rude au ca strămoș comun pe regele David, al cărui nume apare inevitabil în orice discuție
despre Mesia. Așadar, pe arborele genealogic, rudele cele mai importante ale Mântuitorului urcă până
la David și coboară până la bătrânul Iosif și Maica Domnului.
Nașterea Sf. Ioan Botezătorul din Elisabeta, rudenia Maicii Domnului, a fost primită cu multă bucurie
de rudele rudele ei, nu pentru că s-a născut un viitor preot în familia preoțească a lui Abia, ci pentru că
s-a născut un băiat în casa lui David, speranța mântuirii lor: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui
Israel, că a cercetat și a făcut răscumpărare poporului Său, și ne-a ridicat putere de mântuire în casa lui
David, slujitorul Său, precum a grăit prin gura sfinților Săi proroci din veac” (Lc 1,68-70).
Rudele Elisabetei, din seminția lui David, sunt reținute de Sf. Luca în descrierea sa, dar rudele bătrânului
Iosif și ale Mariei, ambii din seminția lui David, sunt înlocuite de păstori și de magi, la nașterea
Domnului. De la Nazaret la Ein Karem 110 Fecioara Maria a venit să întregească numărul rudelor
Elisabetei din casa lui David, lucru ce nu se întâmplă la Betleem, orașul lui David, în zilele în care toți
urmașii lui David erau convocați pentru ultimul recensământ din timpul lui Irod cel Mare. 111
Existența rudelor Mântuitorului după trup este pusă încă de la început în legătură cu faptul că Iisus este
Fiul lui Dumnezeu. „De ce era să Mă căutați ? Oare, nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu
?” (Lc 2,49). Iosif, numit „tatăl lui Iisus” din perspectivă legalistă, împreună cu Fecioara Maria, L-au
căutat „cale de o zi” printre rude și printre cunoscuți. Doar cei doi L-au căutat, fără niciun frate și fără
nicio soră.
Frații Lui nu credeau în El
Cuvântarea despre „pâinea care s-a coborât din cer” din sinagoga din Capernaum i-a determinat pe
iudei să revizuiască originea sa omenească: „Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, şi nu ştim noi pe
tatăl Său și pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer?” (In 6,42). Ba chiar și ucenicii
Săi murmurau împotriva Lui, neînțelegând ce înseamnă că trebuie să mănânce trupul Său (In 6,61.64).
Rudele Mântuitorului după trup au existat, desigur, însă întâlnirile cu acestea nu sunt atât de importante
în iconomia autorilor celor patru Evanghelii. Despre Sf. Ioan Botezătorul, de exemplu, știm că a fost o
108 Evanghelia lui Toma 99: „ucenicii i-au zis lui Iisus: Frații și mama ta stau afară, El le spune: cei care fac voia
Tatălui Meu, aceia sun frații și mama mea”.

109 Teofilact explică această vizită scurtă a Mântuitorului în Capernaum, împreună cu Maria, cu frații și ucenicii
Săi, ca fiind un act necesar și responsabil pentru Maica Domnului. „Se pogoară Domnul în Capernaum pentru nicio
trebuință, fără numai ca să așeze pe Mama Lui acolo, ca să n-o poarte după Sine pretutindenea”. Sfântul Teofilact
al BULGARIEI, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 65.
110 Situată la 10 km de Ierusalim, Ein Karem reprezintă localizarea cetății din „ținutul muntos” unde locuia preotul
Zaharia și soția sa, Elisabeta (Lc 1,39).

111 πρώτη înseamnă atât „întâi” cât și „înainte de”. Astfel se poate înțelege rolul lui Quirinius, a carei autoritate
înainte de anul 6 d.Hr. nu poate fi justificată în Iudeea. „Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia
Siria” (Lc 2,2), ar trebui înțeleasă ca „Această înscriere s-a făcut înainte de cea pe când Quirinius ocârmuia Siria”.
E adevărat că atmosfera în care se naște Sf. Ioan Botezătorul diferă mult de cea în care se naște Mântuitorul. Pe
de-o parte, locul nu era prielnic vizitelor și dezbaterilor asupra acestei nașteri, pe de altă parte, numărul celor uciși
de Irod crescuse considerabil spre sfârșitul domniei sale, pericolul ca acesta să-și dezlănțuie furia asupra celor ce
așteptau să se nască Mesia din urmașii lui David fiind de netăgăduit.
30
rudenie apropiată, dată fiind apropierea dintre Elisabeta și Maria. Dar Iisus nu S-a întâlnit cu Ioan până
la Botezul din Iordan, iar ucenicii săi, cu puțină vreme să fie executat, vin la Iisus ca din partea lui Ioan
cu întrebarea „Tu ești Cel ce vine, sau să așteptăm pe altul?” (Mt 11,3; Lc 7,19).
Putem presupune că Sf. Ioan Botezătorul și-ar fi dorit ca ucenicii săi să se convingă că Iisus este Mesia
și, lăsându-l pe el, așa cum făcuseră deja cei mai vechi ucenici ai Domnului, să-L urmeze pe Iisus. Cu
toate acestea, sinopticii prezintă evenimentul ca și cum Ioan s-ar fi îndoit efectiv: „fericit este acela care
nu se va sminti întru Mine” (Lc 7,23).
Pe de altă parte, persecuția iudaică împotriva «fraților» și «surorilor» Domnului trebuia dublată de o
apărare a acestora, prin afirmarea unei opoziții pe care au făcut-o Mântuitorului și prin supunere oarbă
față de Lege. Cei veniți din Ierusalim i-au convins și pe «frați» și pe «surori» în frunte cu «mama Sa»
să vină la Iisus ca la un ieșit din minți ca să-L prindă, făcând astfel uitat eșecul iudeilor de a-L lapida.
În același context, «frații» necredincioși urcă la Sărbătoarea corturilor dar Îl invită „cu generozitate” 112
pe Iisus într-o capcană: când iudeii căutau să-L omoare (In 7,1), Hristos să urce la Ierusalim, ca ucenicii
să vadă lucrurile pe care El le făcea (In 7,3). Altfel spus, îl invită la moarte sigură, ei situându-se de
partea trădării, ca și Iuda Iscarioteanul un pic mai târziu.
Forța cuvântului frate este mult mai mare. În In 7,1-10 observăm îndemnul acestora adresat lui Iisus ca
să meargă în Ierusalim ca și alții să vadă faptele Lui. Iisus nu le confirmă dorința sa de a urca la
sărbătoare tocmai pentru că „nici frații săi nu credeau în El”. Forța retorică a expresiei este dată de
cuvântul frate, care dacă ar fi fost înlocuit de „verișor” „pentru că nici verișorii lui nu credeau în el”.113
Deci e vădit că, deoarece „prin frați se indică tot neamul iudeilor, Hristos ocoleşte să ţină
praznicul împreună cu ei”. 114 „Cu multă prudență Prorocul, numind pe fraţi, adaugă în chip
folositor „casa tatălui Tău”, ca nu cumva să se înţeleagă că sunt şi ei din fericita Fecioară, ci
numai din tatăl Iosif.”115
Iisus în patria Sa
«Frații și surorile Domnului» este o expresie de mare răsunet, desemnând un grup de oameni într-o
formulare asemănătoare cu numele unor grupuri celebre ca femeile mironosițe, Cei Doisprezece, Cei
Șaptezeci, ucenicii lui Ioan, Cei Șapte Diaconi ș.a.
Ei sunt amintiți mai ales de partea celor care se îndoiesc de Iisus, în cuprinsul Evangheliilor, dar după
Înviere, poziția lor este de cealaltă parte, a celor care au văzut pe Hristos Înviat, fiind numărați cu
Apostolii și cu ucenicii Domnului.
Doar patru nume de «frați» cunoaștem, fiind cel mai probabil singurele existente: Iacov, Simeon, Iosie
și Iuda despre care se crede că sunt singurele. Ei sunt singurii «frați» ai Domnului, deși Iisus insistă să
fie fratele tuturor celor ce rostesc rugăciunea Domnească (Mt 6,9), a celor care fac voia Tatălui Său (Mt
12,50; Mc 3,35). Fer. Augustin arată că Fecioara Maria a săvârșit voința lui Dumnezeu Tatăl. „Este
mai bine pentru Maria să fie un discipol al lui Iisus decât mama lui Hristos”. 116
Patria lui Iisus, probabil Nazaretul, este locul în care predica lui Iisus este urmată de o întrebare capcană,
la care răspunsul nu lasă locul unei mărturisiri cât de firave a adevărului. 117 „ De unde are El
înțelepciunea aceasta și puterile? Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numește mama Lui Maria
și frații (verii) Lui: Iacov și Iosif și Simon și Iuda? Și surorile (verișoarele ) Lui au nu sunt toate la noi?
Deci, de unde are El toate acestea? Și se sminteau întru El” (Mt 13,54-57).
112 Sf. Ioan Gură de Aur observă dorința acestora de a șterge din mintea oamenilor această origine joasă pec re o
aveau.Hristos îi refuză pentru că „voia să le vindece patima mândriei și a slavei deșarte”. Sf. Ioan GURĂ DE AUR,
Omilii la Matei, XLIV,1, coll: Părinți și Scriitori Bisericești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, vol. 23, Ed. Institutului Biblic și Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1992, p. 520.
113 John P. MEIER, „The Brothers and Sisters of Jesus In Ecumenical Perspective”, in The Catholic Biblical
Quarterly, Vol. 54 (January, 1992), No. 1 (pp. 1-28), p. 14.

114 Sf. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
41, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 317.
115 Sf. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 314.
116 Manlio SIMONETTI (ed.), Matthew 1-13, coll: Ancient Christian Commentary on Scipture, Inter Varsity Press,
2001, p. 261.
117 O astfel de întrebare, cu ambele variante de răspuns incorecte este și „Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie
Cezarului sau nu?” (Mt 22,17). Iisus cunoaște vicleșugul lor, și îi întreabă cu tristețe: „De ce mă ispitiți,
fățarnicilor?”(Mt 22,8).
31
Marcu prezintă acest eveniment în care identitatea «fraților» este cunoscută ca motivație primă pentru
necredința celor din patria lui Iisus:
„Și a ieșit de acolo și a venit în patria Sa, iar ucenicii Lui au mers după El. Și, fiind sâmbătă, a început să învețe în sinagogă.
Și mulți, auzindu-L, erau uimiți și ziceau: De unde are El acestea? Și ce este înțelepciunea care I s-a dat Lui? Și cum se fac
minuni ca acestea prin mâinile Lui? Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei și fratele lui Iacov și al lui Iosi și al lui Iuda și al
lui Simon? Și nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi? Și se sminteau întru El” (Mc 6,1-3).
La Matei, numele bătrânului Iosif este înlocuit prin meseria sa de tâmplar, referința la tatăl adoptiv
nenumit este completată prin cea despre mama Sa. „O mamă și patru frați , tratați separat de tatăl legal
al lui Iisus, sunt toate subiecte ale verbului „se numește”. „Matei pare că vrea să separe tatăl legal dar
nu biologic al lui Iisus de mama lui Iisus reală și biologică”. 118 Totodată Matei continuă această
diviziune întreținută de el între Iosif și Maria și atunci când alege să așeze frații Domnului împreună cu
mama sa biologică și nu cu tatăl său legal. 119
În patria Sa, identitatea Mântuitorului se realizează fără nume, ci doar prin intermediul rudelor cele mai
apropiate. Toate rudele sale sunt enumerate și puse în legătură cu Iisus Hristos, al cărui nume nu este
pronunțat aici de conaționalii Săi. 120 Bătrânul Iosif nu este pomenit nici el, care, chiar dacă murise, nu
era lipsit de importanță pentru legitimarea Mântuitorului, fiind tatăl adoptiv al Său. 121 Este adevărat că
rolul mamei în identificarea cuiva este important, pentru clarificarea unor situații mai speciale, pentru
a separa copiii aceluiași bărbat cu femei diferite. 122 Dar în fiecare situație, numele tatălui este foarte
clar, iar detaliile sunt secundare. 123
În acest punct al activității Mântuitorului, «frații» și «surorile» Domnului, constituie o prezență evidentă
și discretă, bine ancorați în comunitatea iudaică și apreciați mai mult decât Iisus sau decât bătrânul
Iosif. 124
Este evident tonul batjocoritor al celor din „patria Sa”, care „Îl batjocoreau din pricina originii de jos a
presupusului Lui tată, deși nazarinenii aveau în trecutul lor o mulțime de exemple de acestea, când din
părinți neînsemnați, au ieșit copii vestiți… o astfel de învățătură nu se datora sârguinței omenești, ci
harului dumnezeiesc; dar ei Îl disprețuiau tocmai pentru pricinile pentru care ar fi trebuit să-l admire”. 125
De aceea atitudinea celor ce întreabă este disprețuitoare față de rudele Domnului: „întrebau plini de
dispreț pentru tot ce părea a fi cea mai apropiată rudenie a Lui : «au nu se numește mama Lui
Maria…»”. 126
118 J. MEIER, „The Brothers and Sisters...”, p. 13.

120 Adesea iudeii foloseau erasio nominis sau damnatie memoriae ca mijloc de luptă împotriva celor care
deveniseră indezirabili. Athanase Negoiță, manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Ed. Științifică, București,
1993, p. 233. Sinedriul va lua o decizie și mai dură, în cee ace privește numele lui Iisus, în timpul vindecării orbului
din naștere: „iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din
sinagogă” (In 9,22).
121 Poate tocmai această asumare a paternității legale asupra Mântuitorului determinase, pentru o vreme, ruperea
legăturii cu rudele și cu ceilalți urmași ai lui David. Înlocuirea numelui său cu îndeletnicirea de tâmplar (Mt
13,55) sau chiar ștergerea lui din discuțiile despre originea lui Iisus (Mc 6,3), se pot înscrie în aceeași discuție
despre asumarea paternității asupra legale asupra Mântuitorului.
122 Richard BAUCKHAM, „The Brothers and Sisters of Jesus: An Epiphanian Response to John P. Meier”, in The
Catholic Biblical Quarterly, No. 4 (October, 1994), Vol. 56 (pp. 686-700), p.699.
123 Richard Bauckham explică felul în care este legitimat Iisus printr-o disociere a felului în care El era cunoscut
în patria Sa și în afara patriei Sale: „Este surprinzător că altă posibilă explicație nu a fost propusă: aceea că în
Nazaret Iisus trebuia să fi fost cunoscut ca «fiul Mariei» deoarece aceasta îl distinge de copiii lui Iosif cu prima sa
soție” „Este ușor de presupus că, întrucât în afara Nazaretului Iisus ar fi fost identificat ca «fiul lui Iosif», în
Nazaret, unde familia era cunoscută, copiii lui Iosif cu două soții trebuiau să fie cunoscuți după mamele lor”. R.
BAUCKHAM, „The Brothers and Sisters of Jesus...”, p.699. A fi de acord cu această părere, presupune acceptarea
fără rezerve liniei tradiționale acreditată de Epifanie, dar mai ales înlocuirea unei certitudini, Bătrânul Iosif ca tată
adoptiv al Mântuitorului, cu o incertitudine, numele Mariei, care avea „o soră” cu același nume și care avea copii.
Tot la fel și afirmația că „Iisus trebuia numit exact «fiul Mariei», deoarece Iacov, Iosie, Iuda și Simon nu erau fiii
Mariei” este lovită de nulitate, în contextul în care se știe că mama lui Iosie și a lui Iacov poartă numele Maria (Mc
15,40).
124 Aprecierea iudeilor față de Iacov, primul și cel mai important dintre «frați», va rămâne multă vreme
neștirbită, până aproape de momentul martiriului său din anul 63.

125 Sf. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, XLIV,1, p. 553.
126 ORIGEN, Exegeze la Noul Testament, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol 7, p. 42.
32
Origen sesizează contextul și insistă asupra originii necunoscute a lui Iisus, cea divină. Ei „nu știau că
se născuse dintr-o fecioară și n-ar fi crezut acest lucru chiar dacă li s-ar fi spus, ci bănuiau că este fiul
lui Iosif teslarul” 127.
Cealaltă Marie
Iacov și Iosie sunt încă o dată numiți înainte de Înviere, dar fără o activitate directă, ci doar ca accesoriu
identitar pentru „cealaltă Marie”, «sora» Maicii Domnului. În Mc 15,40 sunt trei femei la Răstignire:
Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov și Salomeea. Maria, mama lui Iacov și Iosie este uneori
identificată cu sora mamei lui Iisus, având doi fii cu aceleași nume cu doi dintre «frații» Domnului.
Maria, soția lui Clopa era mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosie. Iuda și Simon au fost menționați în Mt.
13,55, Mc. 6,3 ca «frați» ai lui Iisus iar în Lc 6,16 și FA 1,13, Iacov și Iuda sunt incluși în rândul
apostolilor.
Maria lui Cleopa sau a lui Clopas este o apoziție la „sora mamei sale”. După uzul vorbirii, Maria lui
Clopa (Μαρία ἡ τοῦ Κλωπᾶ) înseamnă Maria, fiica lui Clopa, caz în care Clopa este cunoscut doar ca
tatăl Mariei, menționat în In 19,25. O altă posibilă relație între această Marie și Clopas poate fi de tipul
soț-soție, caz în care Maria este numită soția lui Cleopas. 128 La In 19,25-27 sub Crucea Mântuitorului
se află mama lui Iisus, sora mamei sale, Maria (soția) lui Clopas și Maria Magdalena, împreună cu
ucenicul iubit. În toate descrierile, absența «fraților» sub crucea Domnului este evidentă, ca și rudenia
dintre ei și femeile care au venit aici. 129 Or se vede clar că «frații Domnului» sunt rude și cu «surorile
Domnului» și, evident, cu „sora Mariei”.
Fecioara Maria nu avea o soră biologică, vitregă sau adoptată, pentru că dacă ar fi așa, Iacov și Iosie
sunt de fapt verișori ai lui Iisus, concluzie la care ajunge sursa tradiției la care aderă Fer. Ieronim, așa
cum vom vedea, însă ceilalți nu mai pot fi incluși în același calapod al rudeniei cu Iisus, decât dacă ar
avea și ei ca mamă o «soră» a Maicii Domnului.
Pe de altă parte, Hegesip insistă să includă pe Cleopa (Clopa) între rudeniile Domnului, denumindu-l
unchi al lui Iisus și tatăl lui Simeon și Iuda. 130
Mărturii istorice
Situația «fraților și surorilor» Domnului înainte de Înviere nu este deloc clară, atât sub aspectul rudeniei
de sânge (sau doare de alianță?) cu Iisus, cât mai ales al adeziunii la învățătura propovăduită de Iisus
ucenicilor Săi. Dincolo de încercările de a-L opri pe Iisus să vorbească, sau de a-L forța să se afirme
înainte de vreme, aceștia au manifestat deschidere față de învățătura Domnului pe care au primit-o și
au mărturisit-o.
Sf. Pavel îl prezintă pe Iacov ca pe un martor de mare importanță al Învierii Domnului (1Cor 15,7) 131
dar și ca pe unul dintre cei mai importanți Apostoli, cu care s-a întâlnit în Ierusalim, la trei
ani după convertire:
„după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-
am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului”(Gal 1,17-18).
Între Înviere și Înălțare Apostolii „stăruiau în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria, mama lui
Iisus și cu frații Lui” (FA 1,14).
Sinodul Apostolic din anul 49 este prezidat de același Iacov (FA 15,13), care împreună cu Petru și cu
Ioan erau recunoscuți ca „stâlpi” ai Bisericii (Gal 2,9).
Un fapt istoric recunoscut de către toți este martiriul Sf. Iacov, cel mai vizibil din grupul «fraților și
surorilor Domnului». Iosif Flaviu a consemnat că Arhiereul Anatus, a comis această crimă față de
Iacov, „fratele lui Iisus, denumit Hristos”, convocând sinedriul pe motiv că nu păzește legile care a
hotărât lapidarea sa. 132
După moartea Sf. Iacov, „apostolii și ucenicii Domnului, care mai rămăseseră încă în viață, s-au strâns
laolaltă de pretutindeni, după cum se spune, în jurul rudelor după trup ale Domnului-au ținut sfat cu
127 ORIGEN, Exegeze la Noul Testament...., p. 42.

128 T.K. CHEYNE, Enciclopaedia Biblica. A critical dictionary of the Literary, Political and Religious Hitory, the
Archaeology and natural History, vol. II, New York: The Macmillan, 1991, p. 2319.
129 John PAINTER, Just James..., p. 22.
130 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, IV, 22,4, coll. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 41, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, p. 171.

131 „În Biserica veche «frații» lui Iisus au fost un grup bine recunoscut (cf. 1Cor 9,5) care s-au bucurat mult timp
de o poziție specială în Biserică, în calitate de rude ale Fondatorului ei”. C. EVANS (ed.), The Historical Jesus...,
vol. III, p. 315.
132 Iosif Flaviu, Antichități iudaice, XX,9,1, trad. Ioan Acsan, Hasefer, București, 2001, p. 566.
33
toții și s-au întrebat: cine anume ar fi vrednic să fie urmaș al lui Iacov?”133 „toți într-un singur gând au
găsit că Simeon, fiul lui Cleopa, despre care se face amintire în cartea Evangheliei, e vrednic să urce pe
scaunul episcopal al acestei Biserici, ca unul care era, cum se spune, văr al Mântuitorului. Într-adevăr
Hegesip istorisește că Cleopa era frate cu Iosif”. 134
După martiriul lui Iacov au urmat niște nepoți ai lui Iuda 135, apoi persecuția lui Vespasian, care, după
ocuparea Ierusalimului, a poruncit să fie căutați toți cei ce se trag din seminția lui David „ca nu cumva
să mai rămână în viață vreunul din această seminție regală”, 136 urmat de Domițian care a identificat doi
urmași ai lui Iuda. 137
„Cei socotiți frați ai lui Hristos se dovedeau ca nefiind cu adevărat fraţi ai Lui, nici măcar în sensul că ar
fi fost fii ai lui Iosif. Din cuvintele de mai jos s-ar părea să rezulte că Sf. Chiril înclină să creadă că ei erau
fii ai lui Iosif, dar nu ai Fecioarei, deci fii ai lui dintr-o căsătorie anterioară. Dar Sf. Chiril nu spune
aceasta ca pe o părere a lui, ci o dă ca pe o interpretare posibilă a expresiei proorocului Ieremia „casa
tatălui Tău”. Şi Proorocii se exprimă uneori vag. Dacă ar fi fost fii ai lui Iosif, cum s-ar fi dus Iosif numai
cu Pruncul nou-născut şi cu Maica Lui în Egipt pentru un timp mai îndelungat, sau cum ar rezulta că s-a
dus numai cu El şi cu Maica Lui în Ierusalim, la vârsta de doisprezece ani? Dacă ar fi totuşi adevărată
părerea că „fraţii” lui Iisus nu au fost fiii lui Iosif, necredinţa lor în Iisus s-ar explica prin faptul că Iosif n-a
îndrăznit să le vorbească de taina naşterii Lui, înainte ca ei să vadă faptele Lui minunate, ca să nu se
smintească”. 138
În aceste condiții, „când Iosif numește pe Iacov «fratele lui Iisus», nu avem motive să credem că aceasta
înseamnă altceva decât frate”, 139 decât dacă acceptăm că în cazul «fraților și surorilor Domnului»,
cuvântul are o altă rezonanță pentru toți iudeii, creștini și necreștini deopotrivă.
Scrieri apocrife
Apocrifele conțin unele adevăruri, consemnate de autorii acestora, de regulă eretici, a căror scriere se
face mult mai târziu decât se insinuează în cuprinsul cărții. Astfel, informațiile din apocrife au nevoie
de cel puțin o confirmare, prin identificare unei informații biblice sau patristice, sau chiar prin
intermediul rațiunii.
Hotărârea ca Maria să fie încredințată lui Iosif nu aparținuse nici Mariei, nici lui Iosif, ci marelui preot
Abiatar, care, într-un cadru cultual, află voința lui Dumnezeu. Printr-un sistem de verificare a voinței
lui Dumnezeu, cu nuiele din care va ieși un porumbel, aceștia află că Iosif este alesul. De aceea i se
poruncește: „Primește-o la tine, căci tu ai fost singurul ales de Dumnezeu din tot tribul lui Iuda!”.
Convins că nu poate să împlinească această sarcină încredințată din voință divină, de a păstra în casa sa
pe Maria, după ce arhiereii au hotărât să iasă din Sfânta Sfintelor, Iosif a cerut ajutor pentru el și pentru
Maria: „dați-i și câteva dintre prietenele ei fecioare, ca să-și petreacă timpul împreună”. 140 Astfel i-au
fost date și Rebeca, Sefora, Suzana, Abigea și Zahel. 141
Viața lui Iosif, o scriere de secol IV-V reprezintă sursa informațiilor despre Iosif: el era un drept, avea
89 de ani când a luat-o la sine pe Maria și a trăit până la 111 ani. Înainte de aceasta Iosif a avut o altă
familie, o soție cu patru băieți și două fete: Iuda, Ioset, Iacov și Simeon iar fetele Lisia și Lidia. 142
„Altă dată, Iosif l-a trimis pe fiul său, Iacov, să strângă lemne și să le aducă acasă. Împreună cu Iacob
a mers și copilul Iisus. Și iată că în timp ce strângea surcelele grămadă, o viperă îl mușcă pe Iacob de
mână”. 143 Apocrifele păstreze cele patru nume evanghelice de frați, cu o mică corectură Ioset în loc de
Iosie, dar și prin două personaje feminine, introduse în lista «surorilor» Domnului.
Abordări eretice
Literatura patristică a cunoscut sintagma «frații și surorile Domnului» ca o marcă literală sau
gramaticală, autorii patristici explicând apologetic situația Fecioarei Maria, care este introdusă postum
în problema familiei mari a lui Iisus.
133 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească... III,11, p. 116.

134 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească... III,11, p. 116.
135 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească... III, 20,1, p. 119.
136 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească... III,12,1, p. 116.
137 EUSEBIU DE C EZAREEA, Istoria bisericească... III, 20, 1, p. 119. Nu avem nicio dovadă în sprijinul părerii că
Iuda este, de fapt, fiul lui Iacov, așa cum insinuează T.K. CHEYNE, Enciclopaedia Biblica..., vol. II, p. 2318.
138 Sf. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., p. 314, nota 832.
140 Pseudo Matei, VIII,4, în Cristian BĂDILIȚĂ, Evanghelii apocrife, Adevărul Holding, București, 2012, p. 199.
141 Pseudo Matei, VIII,5 în C. BĂDILIȚĂ, Evanghelii apocrife..., p. 199.
142 Viața lui Iosif tâmplarul, II, 3 în C. BĂDILIȚĂ, Evanghelii apocrife...,, p. 103.
143 Evanghelia lui Pseudo-Toma, 16,1. P. 141.
34
Nu poate nimeni să conteste că împotriva docheților, afirmarea existenței fraților Domnului confirma o
legătură trupească, palpabilă, între evenimentele evanghelice și realitatea vieții terestre a Domnului.
Ereziile de tip dochetic, Marcion și Manes considerau că prin cuvintele ce însoțesc identificarea
ucenicilor cu adevăratle sale rude, „iată mama mea și frații Mei” (Mt 12,49), își renegă originile sale
pământești „în felul în care s-ar putea crede că el s-a născut dintr-o fantomă”. 144 Această abordare l-a
determinat pe Tertulian să se folosească de expresia «frații și surorile Domnului» într-un mod regretabil,
considerându-i pe aceștia frați biologici ai lui Iisus și, deopotrivă, copiii naturali ai Mariei și ai lui
Iosif. 145
Credința că frații și surorile Domnului au fost născuți din aceeași mama ca și Iisus apare la Tertulian
(†220). 146 Dar în această vreme Tertulian a îmbrățișat erezia lui Montanus, motiv pentru care Fer.
Ieronim spunea că „despre Tertulian nu-I nevoie să spun nimic mai mult decât că el n-a fost un fiu al
Bisericii”. 147
Direcția lui Tertulian a fost continuată și de alți eretici, foarte cunoscuți în sec. IV fiind Helvidius și
Iovinian. Ambii considerau că «frații și surorile Domnului» erau fiii lui Iosif și ai Mariei. 148
Teodor de Mopsuestia, deja afirmase într-una din predicile sale că Maica Domnului ar trebui numită
născătoare de om, va deschide calea ereziilor hristologice și mariologice. Nu lasă neobservat momentul
în care «mama și frații» lui Iisus îl caută, fără să primească răspuns, găsind aici că Iisus dădea mai mare
valoare ucenicilor săi decât mamei și fraților, 149 lucru evident greșit, dacă înțelegem exact ce înseamnă
această sintagmă. Răspunsul ortodox trebuia să apară repede și ferm. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că
„Domnul n-a grăit așa ca să facă de râs pe Mama Lui sau să Se lepede de Aceea care L-a născut. Dacă
i-ar fi fost rușine de Ea, nici n-ar fi trecut prin pântecele ei, ci ca să arate că nici Mama Lui n-are niciun
folos de pe urma acestei nașteri dacă nu face tot ce trebuie”. 150
Apologia credinței apostolice
Pionierul luptei împotriva ereziilor care o vizau pe Maica Domnului, Sf. Irineu al Lyonului, mărturisește
despre Fecioara Maria că ea „a fost sieși și întregului neam omenesc pricina mântuirii” 151 și „avocata”
sau „apărătoarea” Evei. 152
„Cine a îndrăznit vreodată să pronunțe numele Mariei și nu i-a alăturat cu hotărâre, dacă a fost întrebat,
titlul de Fecioară?” 153
Origen, a preluat o informație regăsită de el în scrierile apocrife Evanghelia lui Petru și
Protoevanghelia lui Iacov, conform cărora bătrânul Iosif era văduv în momentul în care Fecioara Maria
i-a fost dată spre logodnă. Astfel Origen afirmă răspicat că frații Domnului „ar fi fiii lui Iosif născuți cu
prima lui soție”. 154
Cel care se pronunță efectiv în problema «fraților și surorilor Domnului» este Sf. Epifanie (†403). El
explică înrudirea dintre Iisus și «frații și surorile Sale» pe baza unei tradiții din două cărți apocrife,
conform căreia bătrânul Iosif, înainte să fie logodit cu Maria, a avut o căsnicie din care au rezultat Iacov,
Iosie, Simon și Iuda, precum și cel puțin două fete. Rămași fără mama naturală, acești copii au crescut
în casa lui Iosif, Maica Domnului fiind și mama lor (vitregă). În sprijinul acestei tradiții s-ar putea folosi
mențiunea din Mc 15,40 despre Maria, „mama lui Iacov cel Mic și a lui Iosie”.
144 Fer. IERONIM, Evanghelia după Matei, trad. Pr. Nicolae Neaga, în Altarul Banatului, an XLIII (1993), (pp. 97-
105) p. 105.
145 Tertulian considera sintagma mama și frații Domnului un argument solid împotriva docheților. Adversus
Marcionem 4,19; De carne Christi 7; De monogamia 8,1-2; De verginibus velandis 6,6.

146 PL II,835,945,989.
147 Ieronim, Împotriva lui Helvidius, PL 23,211.
148 Într-o astfel de abordare, „Mt 13,55 creează impresia naturală că Matei înțelege 1,25a în sensul că Iosif și Maria
au avut copii după nașterea lui Iisus”. J. MEIER, „The Brothers and Sisters...”, p. 11.
149 M. SIMONETTI (ed.), Matthew 1-13, p. 262.
150 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, XLIV,1, p. 519.
151 Sf. IRINEU AL LYONULUI, Împotriva ereziilor, III, 22.
152 Sf. IRINEU AL LYONULUI, Împotriva ereziilor, V, 19.
153 PG XLII,705.
154 ORIGEN, p. 42.
35
O altă tradiție, o întâlnim o întâlnim pentru prima dată la Hegesip (†c.180) care susține că «frații
Domnului» erau verișorii lui Iisus. 155 Sf. Ioan Gură de Aur (†407), Fer. Ieronim și Fer. Augustin (†430)
–veri pe linie maternă, ca fii ai lui Cleopa și ai Mariei.
Maria, Mama lui Iacov cel Mic și al lui și Iosie (Mc. 15,40) nu poate fi identificată cu Maria, mama lui
Iisus. 156
Fer. Ieronim, sugerează că «frații lui Iisus» sunt de fapt verișorii Săi, iar Maria ca și Iosif au trăit viață
virginală. 157 Astfel Maria, mama «fraților Domnului», a fost verișoara Maicii Domnului, sau cumnata
ei, „dreptul Iosif fiind fratele ei sau al lui Cleopa”. 158 Tot el impune o variantă textuală care apare între
paranteze în mai toate traducerile, anume verișori, ca o corectură pentru «frații și surorile Domnului».
Principalul argument în sprijinirea acestei tradiții este dat de Ieronim prin elucidarea traducerii
cuvântului ah. Astfel, de vreme ce ἀδελφὸς traduce în Septuaginta acest cuvânt, chiar și când avem de-
a face cu altfel de rude decât frații, ar trebui înțeles și în Noul Testament ca posibilă referire la verișori
în textele evanghelice, pentru că ebraicul ah nu înseamnă numai frați de sânge ci și verișori sau nepoți
(Fac 29,12; 24,48). Este vorba de Lot, nepotul lui Avraam, care, în vremea în care se despărțiseră de
ceva vreme din cauza lipsei locurilor de pășunat, deci nu mai împărțeau același spațiu habitual, este
numit frate, într-un context conflictual, ca remediu și mobil al rezolvării conflictului respectiv.
Fer. Augustin, care realizează o demonstrație magistrală asupra faptului că limbajul iudaic folosea
termenii frații și surorile Domnului în sens de rudenie. 159 Sf. Ambrozie (†397) a scris și el împotriva
ereticilor care împărtășeau credința lui Iovinianus, după ce deja Fericitul Ieronim scrisese deja o lucrare
împotriva ereticului.
Chiar dacă este foarte ademenitoare, această perspectivă filologică are numeroase carențe. În primul
rând, numărul real al pasajelor Vechiului Testament în care ah înseamnă indiscutabil verișor este foarte
mic, poate doar unul singur, la 1 Chr 23,21-22. 160
Din cele 343 de ocurențe ale cuvântului ἀδελφὸς, 263 sunt folosite în sens figurat și doar 75 se referă la
relații între membrii familiei (14 din acestea, la frații lui Iisus). 161
Autorii cărților Noului Testament nu s-au confruntat cu această sărăcie de cuvinte care determină atâta
lipsă de precizie ca ebraicul ah. De altfel, aceștia folosesc și pe ἀνεψιὸς atunci când se impune. 162 Sf.
Pavel, de exemplu, folosește de mai multe ori sintagma «frații Domnului», fie special pentru Iacov,
„fratele Domnului” și „apostol” (Gal. 1,19), fie pentru toți «frații Domnului», care, ca și ceilalți apostoli,
ca și Chefa, erau însoțiți de câte „o femeie soră” (1 Cor 9,4). Cu toate acestea, rudenia dintre Barnaba
și Ioan Marcu este clar definită prin expresia Μᾶρκος ὁ ἀνεψιὸς Βαρναβᾶ (Col 4,10). Deci Pavel avea
cuvântul ἀνεψιὸς pe care ar fi putut să-l folosească pentru «frații Domnului», dacă se impunea. 163
Această teorie a confuziei frate-verișor omite realitatea existenți creștinilor buni cunoscători ai limbii
aramaice și ai celei grecești deopotrivă (FAp 6). „Acești creștini evrei din Ierusalim, care fără îndoială
cunoșteau personal pe Iacov și pe alți «frați ai Domnului» numiți hoi adelphoi tou kyriou («frații
Domnului») și nu hoi anepsioi tou kyriou («verișorii Domnului») chiar de la început”. 164 Același lucru
se poate spune și despre Iosif Flaviu, care ar fi trebuit să recunoască diferența dintre frate și verișor și
să evite formula Iacov „fratele lui Iisus”. 165
155 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericească, 2,23,5-6, p. 92.

156 Meier amintește că Marcu vorbește clar despre Maica Domnului, cu alte prilejuri este amintită cu această calitate
de „mama lui Iisus” (3,31) iar Iisus, ca fiu al ei (6,3).

158 Pr. Vasile MIHOC, Șapte cuvântări depsre Maica Domnului, Christiana, București, 1996, p. 30.
159 Augustin , Quaestionum Septemdecim In Evangelium Secundum Matthaeum, I, 17, 1-5 în PL 35, col. 1374.
J. MEIER, „The Brothers and Sisters...”, p. 17.

161 R. BAUCKHAM, „The Brothers and Sisters of Jesus...”, p. 691.
162 În Noul Testament, cuvântul frate este întâlnit de mai multe ori în sens impropriu sau metaforic, decât în sens
propriu. Astfel, în sens propriu, cunoaștem că Iacov este fratele lui Ioan și împreună sunt fiii lui Zevedeu. De
asemenea, Simon este fratele lui Andrei și, probabil, amândoi fii ai lui Iona. În sens impropriu, ucenicii
Mântuitorului sunt numiți frații Săi (Mt 28,10). În sensul de rudenie, Maria lui Cleopa este soră a Maicii Domnului
(In 19,25).
163 În Evanghelii, ἀδελφὸς este folosit cu sensul de frate sau frate vitreg sau în sensul figurat, de frați spirituali ai
Mântuitorului . Astfel, în Mc 1,29-30 Iacov este fratele lui Ioan, iar tatăl lor, Zevedeu. Nimeni nu a insinuat că
Ioan și Iacov ar fi verișori și că Zevedeu ar fi de fapt unchiul lor. J. MEIER, „The Brothers and Sisters...”, p. p. 19.
165 I. FLAVIU, Antichități iudaice 20,9,1. Iosif Flaviu folosește în această lucrare termenul verișor (ὁ ἀνεψιὸς) de
12 ori, aducând clarificări în cazurile preluate din Septuaginta (Ant. 1,19,4).
36
În Apus, până în Evul Mediu, frații și surorile Domnului au fost înțeleși după modelul afirmat cu multă
autoritate de Fericitul Ieronim. Din contră, în Răsărit, poziția dominantă o are Protoevanghelia lui Iacov,
conform căreia frații și surorile erau de fapt fiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară. 166
Considerăm că intervenția lui Iuliu Africanul este mult mai sigură pentru elucidarea gradului de rudenie
între Iisus și «frații și surorile Sale». Iuliu Africanul, explică diferențele dintre cele două genealogii ale
Mântuitorului prin intermediul efectelor produse de căsătoria de levirat în rândul copiilor care se nasc
din familiile iudaice.
Iuliu Africanul, la începutul sec. III, explică păruta contradicție între cele două genealogii ale
Mântuitorului, păstrate la Evangheliștii Matei și Luca, pe baza diferenței efectele produse de căsătoria
de levirat pe teren legal și natural. «În Israel numărarea numelor neamurilor se socotea fie după fire, fie
după lege; după fire, prin filiații trupești; după lege, atunci când cineva avea copii sub numele fratelui
mort care rămăsese fără moștenitori». 167 Iuliu Africanul dă un astfel de exemplu de adevăr spus din cele
două perspective, sau „în ce fel poate fi socotit tată și unul și celălalt: Iacov care coboară din Solomon
și Eli, care vine din Natan; să arătăm că cei doi bărbați (Iacov și Eli) erau frați și că înaintea lor, părinții
lor, Natan și Melchi, cu toate că proveneau din descendenți diferiți, amândoi devin bunicii lui Iosif.
Așadar, Natan și Melchi căsătorindu-se succesiv cu aceeași femeie au avut copii care erau frați după
mamă, întrucât legea nu oprea ca o femeie care ar fi fost respinsă de soțul ei ori căreia i-ar fi murit soțul
să se căsătorească cu un alt bărbat. Din această femeie (Esta, căci așa ne spune tradiția că se numea ea),
Natan, primul care cobora din Solomon, năștea pe Iacov, dar întrucât Natan a murit, văduva lui s-a
căsătorit cu Melchi, care se trăgea din Natan, și împreună au avut un fiu numit Eli”. 168
Pe baza acestui raționament se ajunge și la Iosif și Cleopa, fiii lui Clopa ajungând în casa lui Iosif prin
intermediul acestei instituții de protecție socială: căsătoria de levirat.
Nu s-a analizat, totuși, probabilitatea ca, în urma decesului Dreptului Iosif, familia acestuia să fie
preluată cu totul de fratele său Clopa, caz în care Iisus ar avea două mame, una biologică, și căreia îi
aducem o cinstire deosebită, și una care poate fi acuzată de mândrie, mama «fraților și surorilor Sale»,
care încearcă să aibă un ascendent asupra lui Iisus.
Urmașii lui David
Înrudirea Mântuitorul cu «frații», «surorile» chiar și cu «mama Sa» reprezintă un mister, așa cum aflăm
din relatările biblice despre întruparea Sa, la Bună-Vestirea îngerului, din voința lui Dumnezeu Tatăl și
din acordul liber al Fecioarei. De fapt fără o întrupare reală a Mântuitorului nici nu s-ar putea vorbi
despre vreo înrudire a Sa cu oamenii, ni după trup, nici din bunăvoință. Pentru firea Sa umană Noul
Testament ne dă două indicii de referință: El este Fiul Mariei, cea logodită cu Iosif din Nazaretul
Galileii, dar este și Fiul lui David, denumire comună pentru Mesia. Efortul monitorizării membrilor
seminției lui David aparținea fariseilor și acestui grup de oameni, toți aflați într-o febrilă așteptare a
venirii lui Mesia, Fiul lui David, după cum scriseseră proorocii.
Se poate crede chiar că existența fariseilor este determinată de această seminție davidică, din care
așteptau Urmașul celebru, pe Mesia, Fiul lui David, și să restabilească ordinea existentă încă de la
întemeierea regatului și continuată la ieșirea evreilor din Babilon. Atunci Zorobabel, din seminția lui
David, este adevăratul conducător al evreilor și ctitor principal al templului. Ordinea politică a fost
stricată odată cu revendicarea puterii politice de aristocrația religioasă iudaică, fariseii afirmând
apartenența la familia davidică. 169 Cu toate acestea numărul urmașilor lui David scade.
-Din cauze naturale, mai mulți bărbați din seminția lui David muriseră, fără urmași. Dintre aceștia, Iuliu
Africanul vorbește de două astfel de cazuri, în care intervine căsătoria de levirat pentru continuarea
seminției. 170
-Persecuțiile vizau această seminție, orice conducător nelegitim căutând să-și anihileze adversarii
politici încă din fașă. Irod cel Mare, după timpul pe care-l aflase de la magi, a ucis toți pruncii din

167 Iuliu AFRICANUL, Împotriva lui Aristide, fragment păstrat la EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, I,7,5,
PSB 13, p.48.
168 Iuliu Africanul, Împotriva lui Aristide, fragment păstrat la EUSEBIU DE CEZAREEA,I, 7, 6-8, PSB 13, p.48-49.
169 Termenul „înțelepți” nu a fost acordat în Talmud fariseilor, ci numai saducheilor Solomon ZEITLIN, „The
Pharisees: A Historical Study”, The Jewish Quarterly Review, Vol. 52, No. 2 (Oct., 1961), p. 111.
170 Iuliu AFRICANUL, Împotriva lui Aristide, fragment păstrat la EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească,
I,7,5, p.48.
37
seminția lui David, aduși (sau născuți) în Betleem, odată cu recensământul din finalul domniei lui
Irod, 171 și, fără îndoială, numeroși membri ai familiilor lor, cum este și cazul lui Zaharia, tatăl lui Ioan
Botezătorul, ucis între templu și altar (Lc 11,51).
- În aceste condiții femeile din seminția lui David au și ele o mare importanță, în cazul în care sunt
căsătorite cu bărbați din altă seminție, fiii lor, care nu puteau intra pe firul genealogic ulterior, erau
totuși cercetați, ca nu cumva Mesia să se fi născut în această situație marginală, și să fie necunoscut de
ei tocmai la capătul ramurii genealogice.
Nu știm câți urmași ai lui David erau în vremea Mântuitorului, dar știm că existența lor intra în discuțiile
despre Unsul Domnului, la eretici 172 dar și în dezbaterile dintre principalele partide religioase din veacul
apostolic. „Între cei tăiați împrejur, printre fiii lui Israel, existau păreri diferite când era vorba de
seminția lui Iuda și de Hristos, și anume, la esenieni, la galileeni, la imerobaptiști, la masbotei, la
samarineni, la saduchei și la farisei”. 173
Știm doar că Domițian nu a găsit decât doi din acești urmași ai lui David din vremea sa, atunci când
edictul său îi viza pe toți urmașii lui David. 174 Dacă motivul pentru cei doi oameni pârâți de eretici la
Domițian erau înrudiți cu Mântuitorul nu este că strămoșul lor era „Iuda, fratele Mântuitorului după
trup”, ci acela că „ei se trag din neamul lui David și deci sunt înrudiți chiar și cu Hristos însuși”. 175
Așadar, adevăratul motiv pentru care «frații și surorile Domnului» erau rudele Mântuitorului după trup
rezidă în apartenența la familia davidică.
Cel mai reprezentativ exeget din perspectivă filologică, Fericitul Ieronim (†420), a scris mai multe
tratate, determinat de ereticul Helvidius, care considera că frații Domnului erau fiii lui Iosif și ai Mariei,
Contra Helvidium de perpetua virginitate Mariae iar apoi a scris Împotriva lui Iovinianus.
Concluzii
Pântecele Fecioarei este o taină a creștinătății, necunoscută îngerilor și din veac ascunsă. Deși ea a
născut doar pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, și a rămas Fecioară, ea este maica noastră a tuturor.
«Frații Domnului» sunt amintiți într-un context nu deplin cunoscut nouă, deoarece uimirea lor despre
învățătura și puterea lui Iisus devine sminteală și motiv de împuținare a minunilor în acest spațiu: „nu
este proroc disprețuit decât în patria sa, în neamul său, între frații”.
Sfinții Părinți ne spun cine sunt acești frați ai Domnului, mai exact ce legătură de rudenie este între Iisus
și ei, pe baza tradițiilor cunoscute. În același timp Sfinții Părinți nu ne spun cine sunt cu adevărat «frații
Domnului», păstrând problema foarte aproape și fără o rezolvare unanimă, pentru că nu aduc argumente
în sprijinul acestor teorii acceptate. Dacă «frații» și «surorile», împreună cu Maica Domnului, tot ei
sunt primii care se pliază pe calapodul celor ce împlinesc voința lor.
Părinții Bisericii observă o problemă a fraților și surorilor, adesea numită trufie sau dorința ridicării în
ochii celorlalți pe baza rudeniei cu Iisus. Pentru noi, cei care am fost ridicați la această demnitate de
frați, credința trebuie împletită cu smerenie.
Nu întâmplător «frații» sunt ai Domnului și nu ai lui Iisus, în Noul Testament și în cărțile creștinilor.
Tânărul Timotei, adevăratul fiu al Sfântului Apostol Pavel întru credință
Dintre toți ucenicii și colaboratorii Sfântului Apostol Pavel, prezentați în Faptele

Apostolilor și epistolele pauline, cel mai tânăr, activ și longeviv este de departe Sfântul Apostol
Timotei. El apare pentru prima dată la debutul călătoriei a doua misionare(50-53), în Listra,
unde primește consacrarea definitivă ca iudeo-creștin, iar pentru ultima dată îl regăsim ca
destinatar al ultimei epistole scrisă de Sfântul Apostol Pavel din Roma, în ultima iarnă a vieții
sale petrecută în temnița grea a anilor 66-67.
171 În vreme ce pruncul a fost dus de Iosif în Egipt, „ când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte
şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul
pe care îl aflase de la magi”(Mt 2,16).
172 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească..,. 13,IV,22,6, p. 171.
173 Hegesip în EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească..., 13, IV, 22, 7, p. 171.
174 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească..., III, 19,1,
175 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească..., 13, III, 19,1.
38
Ca un copil lângă tatăl său(Fil. 2,22), Timotei îl însoțește pe St. Pavel în cea de-a doua
călătorie misionară din Listra Licaoniei cel puțin până la Troa(FA 16,3-8), 176 apoi în Bereea,
Atena(FA 17,14.15), Macedonia și Corint(FA 18,5). 177 În cea de-a treia călătorie Timotei apare
împreună cu Erast în corpul de „slujitori” ai Apostolului, trimiși de el din Efes ca să predice în
Macedonia (FA 19,22) și în Corint(I Cor. 4,17; 16,10). Doar pentru că apare ca însoțitor al Sf.
Pavel în finalul Epistolei către Romani178 știm că Timotei a fost în Corint în ce-a de-a treia
călătorie misonară, pe la anul 57. Abia când Apostolul revine în Macedonia, din cauza
uneltirilor iudeilor din Grecia, care nu i-au permis plecarea pe mare,179 ajunge în Filipi iar Sf.
Luca găsește prilejul potrivit să enumere pe cei ce „mergeau împreună cu el”(FA 20,4), inclusiv
pe Timotei.
Pe Timotei l-a pus St. Pavel să predice dar să și scrie unor Biserici importante, în calitate
de coautor al epistolelor 2 Corinteni (1,1.19), I Tesaloniceni (1,1), II Tesaloniceni (1,1),
Filipeni (1,1), Coloseni (1,1) și Filimon (1). Nu știm cât de mare a fost contribuția Sf. Timotei
în redactarea acestor epistole, dar știm că în Roma, cel puțin în prima captivitate a Sf. Pavel,
primește misiunea să viziteze din nou colonia romană Filipi (Fil. 2,19) și, în cele din urmă, va
veni să-l vadă pe Sf. Pavel la Roma, luând cu sine pe Marcu, felonul și pergamentele din
Troada, de la Carp(II Tim. 4,11.13). Ascultarea desăvârșită de Apostol face din tânărul Timotei
un sfânt incontestabil, colaborator al Apostolului Neamurilor în predicarea Evangheliei, el
însuși apostol, da nu „unul din cei Șaptezeci”.180
Chiar dacă Timotei a traversat tăcut întreg Noul Testament, nimic nu ne împiedică să
observăm aprecierea excepțională de care se bucura din partea părintelui său duhovnicesc.
Dacă Faptele îl prezintă pe Timotei ca ucenic-creștin (16,1), împlinitor de porunci (17,15) și
slujitor (19,22), Sf. Pavel îl arată ca împreună lucrător cu el(I Cor. 16,10; Rom. 16,21; I Tes.
3,2), frate al său și al altor ucenici apropiați (II Cor. 1,1;Col. 1,1; I Tes. 3,2; Evr. 13, 23),
împreună slujitor al lui Dumnezeu (I Tes. 3,2, Fil.1,1) și al Evangheliei (Fil. 2, 22), om al lui
Dumnezeu(I Tim. 6,11). Dar cea mai importantă calitate a lui Timotei, enunțată chiar de Sf.
Pavel este „fiul iubit şi credincios în Domnul”(I Cor. 4,17; cf. Fil, 2,22; I Tim 1,2; II Tim. 2,1).
Filiația paulină a lui Timotei este unică în Noul Testament, atât prin mulțimea
nuanțelor, cât și prin longevitatea tinereții sale. Timotei este tânăr atât la început, când
Apostolul îl ia cu sine (FA. 16,1-3), cât și la sfârșit, în cuprinsul epistolelor pastorale. Tinerețea
lui Timotei, prezentată explicit la I Tim. 4,12 181 și implicit la I Tim. 5,1-2,182 poate fi dedusă
și din „slăbiciunile” sale (I Tim. 5,23; cf. II Tim. 1,4.6.7). Astfel, la sfârșitul anului 66 Timotei
este îndemnat să fugă „de poftele tinereții” și să urmeze „dreptatea, credința, dragostea, pacea
cu cei ce cheamă pe Domnul”(II Tim. 2,22).
În studiul de față ne propunem să prezentăm secretul tinereții lui Timotei și nuanțele
calității de fiu al Sf. Pavel, pentru cel născut dintr-o familie mixtă.
Originea lui Timotei
176
În Filipi Timotei nu este menționat. Existența Sf. Luca este evidentă, prin exprimarea la persoana I-a plural,
și a lui Sila, ca împreună întemnițat cu Pavel.
177
Sf. Luca omite să spună că Timotei vine cu Sf. Pavel până în Atena de unde se întoarce în Tesalonic prin
Bereea ca să-i cerceteze pe noii convertiți și se întoarce cu vești bune la Apostol. (I Tes. 3,2.6).
178
„Vă îmbrăţişează Timotei, cel împreună-lucrător cu mine, şi Luciu şi Iason şi Sosipatru, cei de un neam cu
mine”(Rom. 16,21).
179
Plecarea pe mare se putea face cu ușurință din Corint, unde existau două porturi: Chenhreea la Marea Egee și
Licaion la Marea Ionică, loc din care scrie și Epistola căte Romani.
180
Pentru epitetul „unul din Cei Șaptezeci” este vinovată în special tradiția apuseană de la Beda Venerabilul și
Adon, care l-au așezat în calendar la data de 24 ianuarie. Rezerva lui Eusebiu de Cezareea asupra apartenenței
lui Timotei la acest grup merită apreciată. A se consulta Pr. Dr. Ion-Sorin Bora, Cei Șaptezeci de ucenici::::::
181
„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale, ci fă-te pildă…”
182
Bătrânii și bătrânele trebuie să le cinstească la fel ca pe niște părinți iar tinerii și tinerele ca pe niște frați și
surori.
39
Numele lui Timotei (gr. Τιμόθεος=cel care îl cinstește pe Dumnezeu, cinstitor de
Dumnezeu) este menționat de 24 de ori în cuprinsul cărților canonice ale Noului Testament. 183
Cu toate acestea, despre originea lui avem puține informații: tată Gentile, mamă iudeică,
crescut în casa și educat de mamă și bunică în spiritul Legii Vechiului Testament, deja creștin
la întâlnirea sa cu Sf. Pavel din Fapte 16, dar botezat anterior de el, tânăr cu bune mărturii de
la frații din Iconiu și Listra, cunoscut foarte bine de iudeii din acele locuri care-l detrminmă pe
Sf. Pavel să-l circumcidă.
Mama și bunica sa, Eunichi, respectiv Loida (cf. 2 Tim. 1:5) există în viața tânărului
Timotei de la nașterea sa până cel târziu la momentul preluării sale de Sf. Pavel care, probabil,
le cunoștea personal. Nu același lucru se poate afirma despre tatăl tânărului Timotei despre
care știm sigur doar că a a fost neiudeu.
Originea oamenilor nu prezintă un interes real pentru Sf. Pavel, care insistă că în Hristos
nu mai este iudeu sau elen, rob sau slobod(Gal. 3,28). Timotei reprezintă un caz aparte: după
botez, originea sa a fost clarificată prin circumcizie!
Dat fiind faptul că Timotei a crescut în casa bunicii sale evreice, 184 tatăl natural al lui
Timotei a avut un rol cuantificabil doar în procrearea sa și atât. Situația nașterii și creșterii lui
Timotei în casa mamei dublată de nerecunoașterea ca fiu a lui Timotei de către tatăl său ar fi
putut fi doar câteva culori sumbre din tabloul copilăriei lui Timotei.
În gândirea paulină, întru totul conformă antichității iudaice și greco-romane, tatăl
reprezintă centrul în jurul căruia gravitează întregul interes familial, de el depinzând nu doar
familia, ci și întregul clan: copii, soție, sclavi etc. Copilul, asemenea întru totul cu sclavul până
la vremea rânduită de tatăl său, chiar dacă este moștenitor(Gal. 4,1-2). Paradoxal, tatăl lui
Timotei lipsește întru totul, neavând nici moștenire să-i dea lui Timotei, nici nume și nici
hotărâri pentru soarta sa. Este evidentă ruperea extrem de timpurie a legăturii lui Timotei cu
tatăl său, explicația fiind moartea acestuia foarte timpurie,185 ipoteza declarării lui Timotei
drept nelegitim de către acesta, nefiind abordată până în prezent. 186
Timotei a trăit în afara casei tatălui său(cf. II Tim. 3,14-15) fie pentru că „grecul” nu l-
a considerat fiu legitim, fie pentru că avea origine umilă de sclav, fie că acesta murise. Absența
bunicului evreu în educația tânărului ar putea indica, în cazul în care acesta nu murise,
bineînțeles, o privațiune la care era supus voit copilul, din cauza originii sale binecunoscute. 187
Astfel se poate explica atenția sporită pe care o acordă Sf. Pavel tinereții lui Timotei, și nu
originii sale mixte: „nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale”(I Tim. 4,12), tinerețe
binecunoscută iudeilor(cf. FA 16,3; Evr. 13,23) și primilor creștini (FA 16,2).
Localitatea de naștere, de Botez și de circumcizie
183
Acest nume nu este nici iudaic, nici creștin, ci un nume comun al locuitorilor imperiului care, odată cu
Timotei, începe să capete conotații creștine. ohn F. MacArthur, I Timothy in coll. The MacArthur New
Testament Commentary, Moodly Publisher, Chicago, 1995, p.6.
184
Conform tradiției iudaice, un copil putea fi educat de mamă până la vârsta de 12 ani după care sarcina
aceasta revenea exclusiv tatălui care îl și iniția într-o meserie. Prezența bunicii în educația copilului Timotei
presupune conviețuirea celor trei, evident, în casa părinților mamei și nu a tatălui natural al copilului.
185
John F. MacArthur, I Timothy in coll. The MacArthur New Testament Commentary, Moodly Publisher,
Chicago, 1995, p.6; T.K.Cheyne&J.Sutherland Black (eds.), A critical Dictionary of the Literary Political and
Religious History the Archeology Geography and Natural History of the Bible in coll.Encilopaedia Biblica, vol.
IV(Q-Z), London: Adam and Charles Black, 1903, p. 5075.
186
Pentru că și bunica lui Timotei a fost evreică, s-a presupus că tatăl lui Timotei ar fi fost un prozelit
necircumcis. La polul opus se regăsește portretul unui idolatru antiiudeu, care nu a permis, din raționamente
religioase, circumcizia fiului său Timotei. Shaye J. D. Cohen, „Was Timothy Jewish (Acts 16:1-3)? Patristic
Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal Descent ”, in Journal of Biblical Literature, Vol. 105, No. 2 (Jun.,
1986), p. 261.
187
Pentru majoritatea rabinilor, transmiterea cuvântului Torei către neamuri era total interzisă. Astfel se
pronunțau Talmudul și Rabi Yohanan. Shaye J. D. Cohen, The Beginnings of Jewishness: Boundaries, Varieties,
Uncertainties, University of California Press, 1999, p. 38.
40
De vreme ce „frații” iau locul autorității tutelare pentru Timotei, rudele lui, dacă mai
erau în viață, trăiau într-o altă localitate decât cea în care acesta întâlnește acum pe Sf. Pavel.
Autorul Faptelor nu ne oferă prea multe clarificări în această direcție. Pavel și Sila ajung în
Derbe și Listra și „era acolo un ucenic pe nume Timotei”(FA 16,1). Ce înseamnă „acolo”?
Listra sau Derbe? 188 Frații din Listra și Iconiu îl cunoșteau foarte bine pe Timotei ca să poată
oferi „bune mărturii” despre el fie în calitate de creștin, fie pentru statutul său anterior
circumciderii. Așadar, cel puțin una din aceste localități ar putea fi locul nașterii sau de
reședință pentru Timotei. Apare sub semnul întrebării lipsa bunelor mărturii din partea fraților
din Derbe, în cazul acceptării variantei Listra. 189 Considerând această lipsă insignifiantă, marea
majoritate a specialiștilor consideră că Lystra was evidently Timothy’s native city, 190 unde a
fost născut și a crescut. 191 Spre această concluzie conduce și interconectarea lui Timotei cu
Listra în descrierea lucană. Astfel „a sosit la Derbe şi la Listra. Şi iată era acolo un ucenic cu
numele Timotei”(FA 16,1), lasă cititorul să creadă că Listra este localitatea de origine a lui
Timotei.
În general Sf. Luca ține să precizeze originea persoanelor prezentate împreună cu
numele lor, mai ales pentru cei amintiți întâia oară în opera sa. Astfel, cunoaștem pe Iosif
Barnaba, un levit, născut în Cipru(FA 4,36), Saul născut în Tarsul Ciliciei(FA 9,11; 21,3; 22,3),
Nicolae, prozelit din Antiohia(FA 6,5), Gaius și Aristarh din Macedonia (FA 19,29), Sosipatru
al lui Piru din Bereea, Aristarh şi Secundus din Tesalonic (FA 20,4). La fel ar fi putut proceda
și cu Timotei, dar se mulțumește doar să spună că „eraa acolo”, fără să spună și de unde venise.
Autorul face excepție de la această regulă cu tinerii, care, până când nu devin adulți, nu
au originea clar definită. Astfel, tânărul la picioarele căruia ucigașii Sfântului Ștefan au așezat
hainele se numește Saul, fără să știm și originea sa(FA 7,58). Același Saul, îndată după
convertire, când era deja matur devine un „ om din Tars, cu numele Saul”(FA 9,11), „iudeu din
Tarsul Ciliciei”(FA 21,39), „bărbat iudeu, născut în Tarsul Ciliciei”(FA 22,3). Tânărul Saul nu
are loc de naștere, ci doar bărbatul Saul. Același lucru se poate observa și în cazul lui Marcu.
Tânărul Ioan Marcu devine cunoscut doar printr-o referință asupra mamei sale, Maria, a cărei
casă era biserică pentru apostolii persecutați din Ierusalim: „casa Mariei, mama lui Ioan, cel
numit Marcu, unde erau adunați mulți și se rugau”(FA 12,12).
Calitatea lui Timotei de ucenic implică primirea Botezului înainte de momentul Fapte
16,1-4 și lasă loc presupunerii că Sf. Pavel îl botezase în prima călătorie misionară(45-49) într-
una din localitățile Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra sau Derbe. Oricare din localitățile vizitate
în finalul primei călători misionare și în debutul celei de-a doua ar putea fi locul unei prime
întâlniri Pavel-Timotei și, implicit, localitatea în care Timotei s-a născut și a crescut. În
Antiohia Pisidiei și în împrejurimi, „câţi erau rânduiţi spre viaţă veşnică au crezut”(FA 13,48-
49), apoi Pavel și Barnaba au predicat și au făcut minuni în Iconiu și în Listra, fără să știm dacă
188
Timotei ar putea fi originar din Derbe sau din Listra. Sébastien Le Nain de Tillemont, Mémoires Pour Servir À
L'Histoire Ecclesiastique Des Six Premiers Siècles: Jvstifiez Par Les Citations des Auteurs originaux : Avec Une
Chronologie, Ou L'On Fait un abregé de l'histoire Ecclesiastique; & des Notes pour éclaircir les difficultez des
faits & de la chronologie. Tome Second, Qui Comprend Les Disciples De Nostre Seigneur, & des Apostres, la
Suite de l'histoire de l'Egilse jusqu'à l'an 177, Pitteri, 1732 , p. 142.
189
Listra devine colonie romană din anul 6 î.Hr. Pr. Prof. GHEORGHE SÂRBU, Epistola a II-a către Ap. Pavel
către Timotei, ST, nr. martie-aprilie 1986, Bucureşti, p. 49.
190
Orr, J., M.A., D.D. (1999). The International standard Bible encyclopedia : 1915 edition (J. Orr, Ed.).
Albany, OR: Ages Software.
191
Argumentarea afecțiunii unice de care s-a bucurat Timotei atinge pragul maxim atunci când se presupune că
Eunichi i-ar fi fost rudă de sânge Apostolului Pavel, așa cum găssim la Sébastien Le Nain de Tillemont,
Mémoires Pour Servir À L'Histoire Ecclesiastique Des Six Premiers Siècles: Justifiez Par Les Citations des
Auteurs originaux : Avec Une Chronologie, Ou L'On Fait un abregé de l'histoire Ecclesiastique; & des Notes
pour éclaircir les difficultez des faits & de la chronologie. Tome Second, Qui Comprend Les Disciples De
Nostre Seigneur, & des Apostres, la Suite de l'histoire de l'Egilse jusqu'à l'an 177, Pitteri, 1732 , p. 142.
41
s-a convertit aici vreun om la creștinism. 192 Chiar dacă nimic important nu s-a petrecut în
Derbe, 193 Sf. Luca amintește „mulți ucenici” botezați cu ocazia predicii Apostolului.
Dacă suntem de acord că Timotei, pe când era doar un copil a fost botezat în prima
călătorie misionară de Sfântul Apostol Pavel, împreună cu toată casa mamei sale, după modelul
Lidiei (cf. FA 16,15), atunci el aparține fie cetății Antiohia Pisidiei, fie cetății Derbe din
Licaonia.
Cei care preferă Derbe în locul Listrei, ca loc al circumciziei lui Timotei, își
fundamentează argumentația pe o presupusă eroare de redactare a listei însoțitorilor Sf. Pavel
spre Asia, în cea de-a treia călătorie misionară.
Dat fiind faptul că Gaius, predecesorul lui Timotei în lista ucenicilor Sf. Pavel din Troa,
anunțat sub numele de Gaius din Derbe (Γάϊος Δερβαῖος) este macedonean (FA 19,29), 194 în
textul καὶ Γάϊος Δερβαῖος καὶ Τιμόθεος (FA 20,4), „is too secure to justify any alteration
which would connect Δερβαῖος with Τιμόθεος”. 195
Tertulian, Clement Alexandrinul și Origen deduc episodul circumciziei lui Timotei în
Derbe. Dar în Derbe nu s-a întâlpat nimic important,197 Timotei nu are mărturii de la frați,
196
ca în cazul cetăților Iconiu și Listra, cu toate că predica Apostolului a fost urmată de convertirea
masivă a locuitorilor cetății(cf. FA 14,21). Importanța acestei localități scade în iconomia
Faptelor, fiind amintită doar ca loc de tranzit în cea de-a doua călătorie (FA 16,1) și al originii
lui Dimas (FA 20,4) lucru ce permite partizanilor cetății Listra să pluseze. In Acts 20:4 in a list
of Paul’s friends there are the names of “Gaius of Derbe, and Timothy”; this evidently infers
that Timothy was not “of Derbe.” And in Acts 16:3, the brethren who gave Paul the good report
of Timothy were “at Lystra and Iconium”; the brethren from Derbe are not mentioned. Lystra
was evidently Timothy’s native city. 198
Cu toate acestea, nu trebuie ignorată nici cea de-a treia ipoteză a originii lui Timotei:
Antiohia Pisidiei.
Doar aici sunt menționate femeile influente ale iudeilor (FA 13,50), din rândul cărora
puteau proveni Eunichi și Loida și doar de aici puteau să-l însoțească cel puțin un creștin care
să justifice existența pluralul μαθητῶν în Listra care l-au înconjurat pe Apostolul Pavel într-o
grea primejdie de moarte(FA 14,20), după ce prigonitorii l-au bătut cu pietre și l-au aruncat
afară ca pe un mort. De vreme ce în continuare Pavel călătorește doar cu Barnaba, acest ucenic
trecut deocamdată sub tăcere, rămâne în Listra Licaoniei până după Sinodul Apostolic din
Ierusalim.
192
Există tottuși o mențiune despre ucenici în Listra(FA 14,20), cei care l-au „înconjurat” pe Apostol după ce
suferise o nemeritată lapidare de la conaționalii săi veniți special din Antiohia și din Iconiu, mobilizând și
locuitorii Listri în demersul lor ucigaș. Nu putem concluziona că acești ucenici au fost însoțitorii permanenți ai
Apostolului, nou-convertiți sau apărători veniți din Antiohia Pisidiei.
193
Mattew Henry, An Exposition of the Old and New Testament, vol. 3, London: Joseph Ogle Robinson, 42,
Poultry, 1828, p. 823.
194
Între victimele răscoalei argintarului Dimitrie se numără și însoțitorii lui Pavel care au fost răpiți. Este vorba
de „macedonenii Gaius și Aristarh”.
195
T.K.Cheyne&J.Sutherland Black (eds.), A critical Dictionary of the Literary Political and Religious History
the Archeology Geography and Natural History of the Bible in coll.Encilopaedia Biblica, vol. IV(Q-Z), London:
Adam and Charles Black, 1903, p. 5075.
196
Tertulian De Monogamia 14.1(CChr 2.1249); Adv. Arc. 5.3.5(CChr 1.669)
Clement Alexandrinul Strom6.124.1 (CCS 52. 494) și 7.53.3Shaye J. D. Cohen, „Was Timothy Jewish (Acts
16:1-3)? Patristic Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal Descent ”, in Journal of Biblical Literature, Vol. 105,
No. 2 (Jun., 1986), p. 255.
197
Mattew Henry, An Exposition of the Old and New Testament, vol. 3, London: Joseph Ogle Robinson, 42,
Poultry, 1828, p. 823.
198
Orr, J., M.A., D.D. (1999). The International standard Bible encyclopedia : 1915 edition (J. Orr, Ed.).
Albany, OR: Ages Software.
42
Tânărul Timotei este o apariție providențială în contextul despărțirii lui Barnaba și
Marcu de Apostolul neamurilor, 199 ci tocmai înlocuitorul ideal pentru tânărul slujitor al
Apostolului, Ioan Marcu, cel care părăsește pe Barnaba și pe Sf. Pavel în Perga Pamfiliei din
motive necunoscute(FA 13,13). 200
Ipoteza conform căreia Timotei devine noul ucenic al Sf. Pavel în Antiohia Pisidiei este
confirmată în ultima parte a corespondenței Pavel-Timotei: „Tu însă mi-ai urmat în învăţătură,
în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile
şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat! şi din
toate m-a izbăvit Domnul.”(2 Tim. 3,10.11). Astfel Timotei a venit din Antiohia Pisidiei cu
Apostolul Pavel și cu Barnaba până în Listra Licaoniei, dar s-a oprit aici201 și nu în Derbe,
motiv pentru care Sf. Luca ține să precizeze schimbarea componenței grupului apostolic între
Listra și Derbe: „a doua zi a ieșit cu Barnaba către Derbe”(FA 14,20). Tot astfel se explică și
lipsa bunelor mărturii din partea localității Derbe: Timotei l-a însoțit pe Sf. Pavel și pe Barnaba
din Antiohia Pisidiei, prin Iconiu și Listra. Este clar că bunele mărturii puteau veni doar din
aceste locuri iar Derbe nu putea spune nimic de vreme ce Timotei, în calitatea sa nouă de
creștin, nu venise acolo: a rămas în Listra, unde Sf. Pavel l-a reîntâlnit și „l-a luat cu sine”.
Tăierea împrejur
Începutul uceniciei lui Timotei pe lângă Sf. Apostol Pavel este marcat de strania sa
circumcizie, realizată la o vârstă mult prea înaintată față de normalul de opt zile, de altcineva
decât de persoanele autorizate(mama sau tata) și aplicată unui creștin, deși Botezul eliberează
pe orice creștin de povara Legii.
Sf. Ap. Pavel nu a fost căsătorit(cf. I Cor. 7,8) și, neavând copii naturali, nu a tăiat pe
nimeni împrejur cu excepția lui Timotei. L-a tăiat el însuși împrejur pe Timotei în Listra, pentru
că a vrut să-l ia cu sine în călătoria a doua misionară și pentru că iudeii din acele locuri știau
originea paternă a lui Timotei(FA 16,3). Sf. Pavel, ferventul luptător împotriva circumciziei
neiudeilor, îl circumcide el însuși pe Timotei! Dificultatea înțelegerii acestui eveniment a forțat
exegeții să-l apere pe Apostol, găsindu-i circumstanțe atenuante în domeniul compromisului.
„Apologia” Apostolului generează chiar contestarea, fără succes desigur, a relatării din
Fapte. 202
Compromisul sub imperiul căruia este așezat Sf. Pavel are în vedere misiunea creștină
la evrei ce trebuia să primeze în fața celorlalte neamuri. Pavel, ca „un apostol flexibil gata de
compromis pentru a face convertiți pentru Hristos”, 203 scapă de cenzura iudaică204 și reușește
199
200
Principalul motiv pentru care Sf. Marcu l-a părăsit pe Apostolul neamurilor se crede a fi tocmai îndepărtarea
de la neamul iudeilor. Dar Sergius Paulus fusese botezat fără nicio opoziție din parte Sf. Marcu. Poate tocmai
botezul lui Timotei a devenit element de sminteală, fie pentru că nu avea părinți, dacă ar fi fost Sclav, botezul lui
Timotei ar fi trebuit să fie un pionierat fie pentru că era un iudeu necrcumcis iar opoziția bătrânilor de mai
târziu să fie doar ecoul protestelor lui Marcu.
201
Mattew Henry crede că Timotei ajunsese urmează itinerariul Antiohia,, Iconiu, Listra, dar l-a însoțit chiar și
în Derbe. Mattew Henry, An Exposition of the Old and New Testament, vol. 3, London: Joseph Ogle Robinson,
42, Poultry, 1828, p. 823.
202
Raționamentul contestării fragmentului FA 16,1-4 este sistematizat admirabil de Shaye J. D. Cohen: „Omul
care refuzase ca Tit să fie circumcis nu putea să circumcidă pe Timotei. Luca (sau izvorul său) a inventat
istorisirea ca să minimalizeze contradicția dintre respingerea radicală a Legii (suprimată de FA) de către Pavel și
observarea în continuare a Legii de către iudaizanți”. Shaye J. D. Cohen „Was Timothy Jewish (Acts 16:1-3)?
Patristic Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal Descent ”, in Journal of Biblical Literature, Vol. 105, No. 2
(Jun., 1986), p. 252.
203
Shaye J. D. Cohen, „Was Timothy Jewish (Acts 16:1-3)? Patristic Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal
Descent ”, in Journal of Biblical Literature, Vol. 105, No. 2 (Jun., 1986), p. 252.
204
Amonius, sec V. PG 85,1553
43
să se comporte față de cei de un neam cu el ca un iudeu, tocmai pentru a-i câștiga la credință(I
Cor. 9,20). Circumcizia devine astfel un act apologetic în fața iudeilor din Listra, așa cum
Faptele Apostolilor reprezintă o adevărată apologie în fața tribunalului iudaic și cel roman. 205
De fapt, în Faptele Apostolilor, „Pavel niciodată nu predică libertatea față de Lege și nu
denigrează niciodată circumcizia, autorul FA 16,1-3 pare un pic stânjenit de circumcizia lui
Timotei”206.
După ce a fost botezat, Timotei a fost circumcis, contrar îndrumărilor pauline de mai
târziu: „A fost cineva chemat, fiind tăiat împrejur? Să nu se ascundă. A fost cineva chemat în
netăiere împrejur? Să nu se taie împrejur. Tăierea împrejur nu este nimic; şi netăierea împrejur
nu este nimic, ci paza poruncilor lui Dumnezeu”(I Cor. 7,18-19).
Singura explicație logică a actului circumciziei lui Timotei după ce în prealabil a fost
botezat este, pe lângă flexibilitate și compromis misionar, „paza poruncilor lui Dumnezeu”(I
Cor. 7,18-19). Dacă porunca lui Dumnezeu ca tot iudeul să se taie împrejur a opta zi după
naștere(cf. Fac. 17,10) nu fusese respectată, tocmai luptătorul împotriva tăierii împrejur trebuie
să repare această impietate.
Intenția preluării lui Timotei (ἐξελθεῖν) se materializează prin luarea efectivă
(λαβὼν), 207 verb care la origine însemna ”to take,” “to bring under one’s control on one’s own
initiative”. 208 Dar acest verb înseamnă a primi, la diateza pasivă, 209așadar, Timotei a intrat
într-o relație legală cu Sf. Pavel, sub forma unui dar oferit condiționat de comunitatea
credincioșilor din Iconiu și Listra.210
După legea rabinică, prezentată cu multă măiestrie de Shaye J. D. Cohen, motivul
principal pentru care tatăl lui Timotei lipsește în prezentarea evenimentelor este tocmai acela
că Timotei nu avea un tată legitim, 211 fiind mai degrabă un mamzer(un fiu nelegitim,
nerecunoscut, un iudeu fără drepturi), 212 fără dreptul de a reprezenta și perpetua neamul
iudaic.213
205
Aceasta este „apologia explicită a lui Luca pentru acțiunea lui Pavel”.Shaye J. D. Cohen, „Was Timothy
Jewish (Acts 16:1-3)? Patristic Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal Descent ”, in Journal of Biblical
Literature, Vol. 105, No. 2 (Jun., 1986), p. 252.
206
Shaye J. D. Cohen, „Was Timothy Jewish (Acts 16:1-3)? Patristic Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal
Descent ”, in Journal of Biblical Literature, Vol. 105, No. 2 (Jun., 1986), p. 251.
207
Verbul λαμβάνω are două sensuri distincte: la diateza pasivă a primi, la diateza activă a lua. În cazul acesta
1026.
208
J. H. H. Schmidt, λαμβάνω in Theological dictionary of the New Testament. 1964- (G. Kittel, G. W.
Bromiley & G. Friedrich, Ed.) vol. 4, . Grand Rapids, MI: Eerdmans, p. 5.
209
Henri George Liddell&Robert Scott, A Greek-English Lexicon, Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 1026.
210
Timotei, din cauza originii sale semi-iudaice se afla în postura, cel mai probabil de sclav. La câțiva ani după
acest eveniment Sf. Pavel insistă asupra identității copil-sclav: „Câtă vreme moştenitorul este copil, nu se
deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpân peste toate; ci este sub epitropi şi iconomi, până la vremea rânduită
de tatăl său”(Gal. 4,1-2). Butler, Alban, Rev. The Lives of the Fathers, Martyrs, and Other Principal
Saints. Dublin: James Duffy, 1866.
211
Doar un copil rezultat dintr-un mariaj legal are tată legal Shaye J. D. Cohen, „Was Timothy Jewish (Acts
16:1-3)? Patristic Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal Descent ”, in Journal of Biblical Literature, Vol. 105,
No. 2 (Jun., 1986), p. 265.
212
„The offspring of Jewish woman by a slave or a gentile does note have a legal father and therefore follows
the status of the mother. But just as the law penalizes a Jewish man who has fathered a child on a gentile woman
(the chil dis a gentile), the law penalize a Jewish woman who conceived a child from a gentile man: the chil dis
a Jew but a mamzer”Aceste prescripții în legătură cu descendența maternă sunt unanim postulate de izvoarele
rabinice consemnate în Mișna. Tosefta: Quiddushin 3,12; Yebam 7,5 . Shaye J. D. Cohen, The Beginnings of
Jewishness: Boundaries, Varieties, Uncertainties, University of California Press, 1999, p. 277.
213
Mamzer/mamzeret „is a Jew, either male or female, who, because of the circumstances of his birth, is
permanently barred from marrying another Jew”. Shaye J. D. Cohen, „Was Timothy Jewish (Acts 16:1-3)?
Patristic Exegesis, Rabbinic Law, and Matrilineal Descent ”, in Journal of Biblical Literature, Vol. 105, No. 2
(Jun., 1986), p. 264.
44
Impedimentul de care suferea Timotei, ca fiu al unui neiudeu, născut de o femeie
evreică, 214 într-o societate sclavagistă, putea fi o adevărată traumă pentru el, fiind fără lege,
fără tată(mamzer traduce grecescul νóθος). 215 Acesta demonstrează însă că Apostolul Pavel
este, odată cu circumcizia lui Timotei, adevăratul tată pentru tânărul primit din Listra așa cum
Timotei este „adevărat fiu” (γνησίῳ). 216
Statutul lui Timotei anterior primirii lui Timotei de către Sf. Pavel putea fi asimilat celui
de sclav (Gal. 4,1) sau de copil supus procesului educării, un elev. Nu avem cunoștință despre
vreo școală a lui Pavel, așa cum fusese cea a lui Gamaliel dar nici de o solicitare a părinților
pentru educarea tânărului Timotei, ci de o voință unilaterală enunțată de Pavel care se folosește
de serviciile acestui tânăr. Și dacă l-ar fi luat pe Timotei ca elev, el trebuia să fie un iudeu
circumcis, iar ca sclav definitiv avea nevoie de aceeași operație. 217 Oricare ar fi fost statutul lui
Timotei în momentul circumciziei, el devine de acum „adevărat fiu” și moștenitor al părintelui
său. În plan spiritual, Timotei a primit credința și harul preoției, iar ca fiu al unui cetățean
roman primește și el cetățenie prin înfiere, 218but legally, ”a man’s adopted child was much
more ‘his’ than his ‘natural’ child”.219
Dacă un cetățean roman putea să adopte un fiu, din rațiuni ce țin de părinte, lumea
iudaică oferea o soluție, prin adopție pentru protecția socială. Un evreu putea să adopte o rudă
sau chiar un sclav care să fie perfect integrat religios, inclusiv circumcis, 220 cu toate drepturile
și obligațiile împlinite legal în relația tată fiu, mai atent observate decât în cazurile relațiilor
naturale similare. Filiația spirituală a lui Timotei față de Sf. Pavel este mai importantă decât
una naturală.221
Prin adevărat fiu întru credință se subînțeleg următoarele calități: credința mântuitoare,
ascultarea continuă, slujire cu smerenie, învățătură sănătoasă, nădejde plină de curaj. 222 „Pavel
arată pe Timotei ca un exemplu pentru ce înseamnă adevărat fiu întru credință. Autenticitatea
sa este prin urmare verificată și Biserica Efesului este chemată să urmeze acest exemplu”. 223
Așadar, Sf. Pavel în anul 50, după relatarea Sf. Luca(FA 16,1-3), îl adoptă pe Timotei
ca și însoțitor în activitatea sa misionară, 224 făcând un mare bine unui copil aflat în suferință,
214
Acest impediment l-a subliniat cu 150 de ani înaintea lui Cohen teologul Mathew Henry : „That his father
was a Greek, a Gentile; the marriage of a Jewish woman by a Gentile husband (though some would make a
difference) was prohibited as much as the marriage of a Jewish man to a Gentile wife (cf. Deut. 7,3)”Mattew
Henry, An Exposition of the Old and New Testament, vol. 3, London: Joseph Ogle Robinson, 42, Poultry, 1828,
p. 833.
215
Semnificația acestui cuvânt este de bastard, nelegitim; fiul unui cetățean străin; alterat, corupt.
216
γνησίῳ este opusul lui νóθος care înseamnă bastard sau fiu nelegitim John F. MacArthur, I Timothy in coll.
The MacArthur New Testament Commentary, Moodly Publisher, Chicago, 1995, p.6.
217
Butler, Alban, Rev. The Lives of the Fathers, Martyrs, and Other Principal Saints. Dublin: James Duffy,
1866.
218
„A male Roman citizen without a legitimate son to pass his name and property on to, could adopt a
son”Barbara Saunders, Changing genders in intercultural perspectives, in coll. Studia anthropologica, vol. 5,
Leuven : Leuven Univ. Press, 2002, p. 206.
219
Barbara Saunders, Changing genders in intercultural perspectives, in coll. Studia anthropologica, vol. 5,
Leuven : Leuven Univ. Press, 2002, p. 207.
220
„Atunci când copilul era luat în braţe de către tatăl său acest gest se socotea ca semn al recunoaşterii
paternităţii (Fac. 50, 23). Este de remarcat că „scrierile cuneiforme precum şi într-o scrisoare de la Larsa, scrisă
în babiloniană veche, document care atestă faptul că un om fără copii putea adopta un sclav al
său”RESCEANU….
221
Teodoret de cir, PG 82, 787-788
222
Chicago, 1995, p.6-10.
223
Chicago, 1995, p.6.
224
Clyde Weber Votaw , „The Epistles of Paul to Timothy and Titus”, in The Biblical World, Vol. 7, No. 2
(Feb., 1896), p. 133.
45
fără vina lui, dar și Bisericii, căci Timotei a fost cu adevărat un fiu după credință pentru Sf.
Pavel 225 și un Apostol pe care Biserica trebuie să-l cinstească după cuviință.
Este tinerețea o slăbiciune reală a lui Timotei?

„Bucuria supremă a oricărui părinte este a-și vedea copilul crescând până la maturitate,
devenind adult”. 226 Ne așteptam ca și Timotei să-l facă bucuros pe părintele său spiritual iar în
Efes, cele două epistole pastorale care îi sunt adresate să-l găsească matur, puternic, dispus să-
l ajute mai mult pe acesta decât în tinerețe. Dar Timotei este mai tânăr în cele două epistole
care-i sunt adresate decât în restul cărților Noului Testament în care este menționat.
Această tinerețe s-ar putea explica în trei feluri: 1) Tinerețea lui Timotei rămâne o
constantă pe toată perioada în care istoria Noului Testament îl are în vedere, încă nefiind matur
deplin nici la moartea lui Pavel; 2) Timotei este acum mai tânăr decât în activitatea din
Macedonia și Corint, epistolele pastorale cuprinzând o realitate timpurie din activitatea Sf.
Pavel; 3) Tinerețea lui Timotei este deja o amintire în vremea scrierii epistolelor, un instrument
folosit de evreii din Efes împotriva creștinismului și a episcopului Timotei. 227
1.În raport cu Părintele său duhovnicesc, Sf. Timotei este întâi de toate frate și doar în
epistolele I12 Timotei fiu. Hence, Timothy was still “a young man.” Besides, he must have
been considered very young for the position which he occupied: apostolic representative and
as such chief over all the presbyters in the churches of Ephesus and surroundings. 228
Dacă admitem autenticitatea celor două epistole adresate lui Timotei229 și timpul scrierii lor
între anii 64-66, Timotei avea atunci 35 de ani, 230 deci un bărbat tânăr, după clasamentul Sf.
Irineu al Lyonului. According to Ireneus, the first stage of life embraces thirty years and
extends onward until forty years . 231
Slăbiciunile lui Timotei, semne ale tinereții sale, par să confirme și ele o vârstă nu prea
înaintată a sa, vârstă care se încadrează în categoria tinerețe. Dar Timotei avea mai multe
225
Knight has suggested three options for understanding the father-son relationship between Paul and Timothy:
(1) Timothy may well have received the gospel through the preaching of Paul; (2) Paul may be describing his
nurturing relationship with Timothy; he is an adopted son; or (3) Paul is simply indicating that he is older than
Timothy both in physical years and in the faith. Knight is probably correct in concluding that Paul’s primary
emphasis is (1), but (2) and (3) may be included as well.Moss, C. M. (1994). 1, 2 Timothy & Titus. The College
Press NIV commentary (1 Ti 1:2). Joplin, Mo.: College Press.
226
Chicago, 1995, p.1.
227
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, 3,4,5. Efesul este locul celor mai tineri sfinți ai Noului Testament:
Sf. Ap. Ioan și Sf. Timotei. Înțelegerea coexistenței celor doi nu poate fi pusă decât sub semnul dragostei în Efes
: aici Timotei „se alipise” de Ioan și episcopatul său se derulează în perioada în care „valurile mării” l-au dus pe
Apostolul iubirii în Patmos. Acta S. Timothei, PG 5, col. 1354, 4.
228
Hendriksen, W., & Kistemaker, S. J. (1953-2001). Vol. 4: New Testament commentary : Exposition of the
Pastoral Epistles. New Testament Commentary (157). Grand Rapids: Baker Book House.
229
Noi dovezi în dovedirea autenticității, unității și integrității epistolelor pastorale s e găsesc în David C.
Verner, The Household of God: The Social World of the Pastoral Epistles, in coll. Society of biblical literature.
dissertation series, vol. 71.Chico, California : Scholars Press, 1983, p. 127,182;gord
230
Fee, Gordon D. 1 and 2 Timothy, Titus (NIBC). Peabody, MA: Hendrickson, 1988, p. 69. Hendriksen,
William Thessalonians, Timothy and Titus (NTC). Grand Rapids: Baker, 1979.
, p. 157, suggests an even older Timothy—somewhere between thirty-five and thirty-nine.
231
Ireneu al Lyonului, Against Heresies, II. Xxii. The word “young” (νεότης, neotēs) could be used to
indicate any age up to forty. If Timothy joined Paul’s missionary travels in A.D. 49–50 and 1 Timothy is being
written A.D. 62–63, it would be reasonable to assume that he was thirty to thirty-five years old.Fee, Gordon D. 1
and 2 Timothy, Titus (NIBC). Peabody, MA: Hendrickson, 1988, p. 69. Hendriksen, William Thessalonians,
Timothy and Titus (NTC). Grand Rapids: Baker, 1979.
, p. 157, suggests an even older Timothy—somewhere between thirty-five and thirty-nine.
46
slăbiciuni decât în mod obișnuit, ”spirit is weak” and „fortitude is flagging” 232: „a reaprinde”
presupune o stingere (II Tim. 1,6), teama sau frica(cf. I Cor. 16,10) nu sunt de la Dumnezeu (II
Tim. 1,7) ca de altfel nici rușinea (II Tim. 8,12,16; 2,15). 233 De asemenea nici boala sa nu este
de neglijat, who was perhaps not in the best of health (1 Tim 5:23). 234
Hilary of Poitiers remarks that ” the infirmity of man needs time to review before the
true and perfect tribunal of the mind, that which is poured indiscriminately into the ears.
Comprehension follows the spoken words more slowly than hearing, for it is the ear which
hears, but the reason which understands, though it is God Who reveals the inner meaning to
those who seek it. We learn this from the words written among many other exhortations to
Timothy, the disciple instructed from a babe in the Holy Scriptures”.235
Pentru Achtemeier tinerețea este o slăbiciune evidentă „a picture of Timothy as Paul’s
inexperienced, youthful protégé, intimidated by an aggressive opposition and needing the
encouragement of his battle-hardened mentor, has sometimes been drawn from hortatory
passages in 1 and 2 Timothy (e.g., 1 Tim. 3:14-15; 4:12-16; 2 Tim. 1:8; 2:1-7)”. 236
În această etapă a sfârșitului tinereții lui Timotei, slăbiciunile sale ar trebui să înceteze;
să devină bărbat puternic sau virtuos în lupta cea bună a vestirii Evangheliei, mai ales că în
celelalte primejdii (cf. Fil. 2,22; Evr. 13,23) a ieșit deja biruitor. Chiar dacă este cea mai
răspândită părere despre linearitatea tinereții lui Timotei, tinerețe afirmată cu precizie doar la
finalul acestei perioade, nu poate fi acceptată pentru simplul motiv că slăbiciunile lui Timotei,
puse pe seama tinereții sale, nu se justifică la verosimila vârstă de 35 de ani.
2. Timotei este acum mai tânăr decât în activitatea din Macedonia și Corint, epistolele
pastorale cuprinzând o realitate timpurie din activitatea Sf. Pavel;
Momentul scrierii epistolelor pastorale este plasat în teologia ortodoxă între cele două
captivități romane ale Sfântului Apostol Pavel, mai exact între anii 64-66. I Timotei apare
astfel la puțină vreme după îndemnul adresat Sf. Timotei să rămână în Efes în timp ce Apostolul
se îndreaptă spre Macedonia(I Tim. 1,3-4). Astfel, în cea de-a patra călătorie misionară Sf.
Pavel hirotonește episcop pe Timotei în Efes, pe Tit în Creta și scrie cele trei epistole pastorale
celor doi „adevărați fii în credință”. Înainte de acest moment Timotei nu fusese fiu, ci frate,
calitate ce descoperă slujirea comună în ogorul predicii Evangheliei la neamuri. Momentul
schimbării relației Pavel Timotei este hirotonia lui Timotei ca Episcop de Efes.
Dar Pavel are în minte două momente diferite ale hirotoniei lui Timotei. Mai întâi (I
Tim. 4,14), Timotei este hirotonit de „soborul bătrânilor”. În al doilea caz (II Tim. 1,6), când
singur Pavel îl hirotonește. 237
Apariția bătrânilor în descrierea Sf. Luca la circumcizie și a bunelor mărturii sunt
elementele constitutive ale unei hirotonii, cel mai probabil în preot sau diacon, făcută evident
232
J. Bassler, The Dead Father. New York: Farrar, Straus and Giroux, 1996, p. 129; Jay Twomey, The Pastoral
EPistle Through the Centuries, in coll. Blackwell Bible Commentaries, Blackwell Publishing, Hardcover, 2007,
p. 117.
233
Jay Twomey, The Pastoral EPistle Through the Centuries, in coll. Blackwell Bible Commentaries, Blackwell
Publishing, Hardcover, 2007, p. 117. Se observă o lipsă de înțelegere corectă a situației lui Timotei. Dacă era
tânăr, era mai puternic. Oată cu trecerea vremii, înaintând în vârstă, au cerscut și slăbiciunile. Pe de altă parte,
un discurs apofatic va folosi întotdeauna negația, ca punct de sprijin pentru afirmarea unor adevăruri mult mai
înalte.
234
Moss, C. M. (1994). 1, 2 Timothy & Titus. The College Press NIV commentary (1 Ti 1:1). Joplin, Mo.:
College Press.
235
Hilary of Poitiers, De trin.11.23 in Schaff, P. (1997). The Nicene and Post-Nicene Fathers Second Series
Vol. IX (210). Oak Harbor: Logos Research Systems.
236
Achtemeier, P. J., Harper & Row, P., & Society of Biblical Literature. (1985). Harper's Bible dictionary (1st
ed.) (1074). San Francisco: Harper & Row.
237
Jay Twomey, The Pastoral EPistle Through the Centuries, in coll. Blackwell Bible Commentaries, Blackwell
Publishing, Hardcover, 2007, p. 117.
47
de Apostolul Pavel fără ajutorul celorlalți(cf. II Tim. 1,6).238 Buna reputația este o caracteristică
a preoției (I Tim. 3,7) lui Timotei, 239 ca și a celorlalți membrii ai ierarhiei sacramentale(cf. FA
6,2;22,12). În aceste condiții Timotei este „fiu” înainte să-i fie acestuia „frate” astfel că
tinerețea și slăbiciunile inerente se manifestă acum îndată după cele trei evenimente definitorii
pentru viața sa: Botezul, circumcizia și hirotonia.
Slăbiciunea și tinerețea lui Timotei sunt justificabile la acest moment aproape de care
s-ar putea așeza cu ușurință chiar scrierea I Timotei, înainte de I Tesaloniceni. 240 Dar Timotei
este „fiu” și „tânăr” tocmai la sfârșitul activității iar tinerețea apare ca un stigmat ce nu-l poate
șterge decât cel ce l-a născut a doua oară prin Botez.
3.Tinerețea lui Timotei, descoperită comunității evreiești din Listra, nu era cea mai
fericită: se născuse dintr-un tată grec, trăise în casa mamei sale și a bunicii, fără tată iudeu, fără
o purtare de grijă paternă (nici măcar bunicul iudeu nu apare), netăiat împrejur din cauza
restricțiilor legale și nu în ultimul rând oferit de când era copil Sf. Pavel, trecut și el prin multe
întemnițări, judecăți și acuzații. Nu pentru că era tânăr Timotei era fricos, ci de tinerețea sa îi
era frică, rușine și boala de stomac de care suferea nu putea fi decât rezultatul încercărilor prin
care trecea(cf. Fil. 2,22).
Ceea ce făcuse Apostolul Pavel cu Timotei în raport cu lumea iudaică este mai mult
decât o eliberare din temniță cum este înțeleasă libertatea anunțată a lui Timotei(Evr. 13,23).
El l-a eliberat pe acest tână de marginalizare, de rușine, de izolare prin tăierea împrejur și prin
asumarea sa ca „adevărat fiu” în credință. De aceea tocmai acum Timotei devine „fiu” în
discursul apostolului: el își apără protejatul, dovedind tuturor că are un tată adevărat iudeu, care
l-a înfiat, l-a recunoscut și mărturisit ca atare.
Îndemnurile apostolului nu se adresează unui tânăr, ci unuia care i se amintea mereu de
tinerețile lui241 și-l determina să se revolte ca în tinerețe 242 sau să se rușinerze. 243 Chipul lui
Timotei devine de tânăr „inexperienced, youthful protégé, intimidated by an aggressive
opposition” 244 care avea nevoie permanentă de supravegherea și încurajarea mentorului său.
În orice caz, disprețul tinereții lui Timotei la care se angajau inamicii săi avea în vedere
originea sa umilă, calitatea de mamzer în tinerețe și chiar tonul agresiv și polemic pe care și l-
ar fi putut păstra ca un păcat al tinereții.Ca nimeni să nu disprețuiască această tinerețe
prebaptismală, era nevoie de o purtare ireproșabilă în fața tuturor.
238
„In all probability another important event also took place at this time: by the elders of the local church
(which had been established and organized on the first journey) Timothy was now ordained for his new task,
Paul himself taking part in this solemn “laying on of hands” (Acts 14:23; and see on I Tim. 1:18; 4:14; II Tim.
1:6)”.Hendriksen, W., & Kistemaker, S. J. (1953-2001). Vol. 4: New Testament commentary : Exposition of the
Pastoral Epistles. New Testament Commentary (35). Grand Rapids: Baker Book House.
239
240
Dacă I Timotei s-ar potrivi perfect călătoriei a doua misionare în care Apostolul este oprit de Duhul Sfânt să
meargă în Efes, ar fi putut lăsa aici pentru scurtă vreme pe Timotei, care să stea împotriva ereticilor. Timotei nu
mai apare ca însoțitor al Sf. Pavel decât târziu, în Bereea, unde suplinește din nou lipsa Apostolului. II Timotei
este scrisă din Roma, fără îndoială iar calitatea lui Timotei de „fiu” se repetă și face inutilă orice datare timpurie
a lui I Timotei și a reputației de tânăr și slab a lui Timotei spre începutul activității sale.
241
„nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale”(I Tim, 4,12);
242
„fugi de poftele tinereții”(II Tim. 2,22);
243
„nu te ruşina de a mărturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus în lanţuri pentru El, ci pătimeşte
împreună cu mine pentru Evanghelie după puterea de la Dumnezeu”(II Tim. 1,8-9); „întăreşte-te în harul care e
în Hristos Iisus” ca un ostaș, ca un luptător în arenă sau ca un plugar(II Tim. 2,1-7).
244
Achtemeier, P. J., Harper & Row, P., & Society of Biblical Literature. (1985). Harper's Bible dictionary (1st
ed.) (1074). San Francisco: Harper & Row.
48
În semn de prețuire pentru activitatea apostolică a Sf. Timotei, ,moaștele sale au fost
duse la Constantinopol în 357 de Constanțiu, fiul Sf. Constantin cel Mare și așezate în Biserica
Sf. Apostoli, alături de moaștele Sf. Andrei, ale Sf. Luca.245
245
Stephan Maistre, Histoire de Chacune de 72, p. 294.
49
7. O nouă etapă : anul 70 și reorganizarea valorilor culturale, sociale și
spirituale
Ultima etapă în dezvoltarea culturală a poporului ales o reprezintă anul 70 d. Hr, anul în
care Ierusalimul este asediat de romani și distrus din temelii. Trecuseră câțiva ani de frământări
politice, religioase și culturale, de când, în anul 63 î.Hr., generalul Pompei a cucerit fără luptă
cetatea sfântă a evreilor. De la nemulțumirea generală față de conducerea religioasă și politică,
fiii lui Ioan Hircan fiind găsiți vinovați de acest sacrilegiu, ca un păgân să intre nestingherit în
locul cel mai sfânt și să-l profaneze, la promisiunile făcute de farisei că va veni Mesia, Fiul lui
David ca să elibereze poporul din robia romană, poporul a devenit „o turmă fără păstor”.
Până la nașterea Fiului Mariei în Betleemul Iudeii, evreii trăiau cu speranța venirii lui
Mesia, în vremuri de mari suferințe: trebuia să suporte abuzurile lui Irod cel Mare, impozitele
imense, imixtiunile religioase ale imperiului și apariția unor vestigii dedicate cinstirii
Împăratului ca zeu. Înmulțirea păgânilor pe teritoriul Țării Sfinte, apoi deposedarea de
terenurile agricole garantate de Lege, foametea, greutatea de a obține pâinea zilnică,
reprezentau doar o parte din tabloul supărărilor pe care evreii le cunoșteau.
În această mare de nemulțumiri, dorința evreilor ca Mesia să vină a lăsat loc pentru
apariția falșilor Mesia, precum și autoritatea zeloților în fața oamenilor de rând. Oricine
reprezenta potențial în lupta cu Imperiul Roman, era creditat și propulsat, poporul primind în
locul mângâierii divine și a libertății mult așteptate, mânia romanilor, din în ce mai lipsiți de
răbdare și îngăduință cu acest popor cu totul și cu totul special în peisajul multicultural al
popoarelor cucerite. Printre cei care au beneficiat de atenția poporului și credința (limitată în
timp) că „l-au găsit pe Mesia” se numără Irod Agripa I, cel care ar fi avut puterea și calitățile
necesare ca să se ridice împotriva romanilor, care-l puseseră rege. Dacă acesta fusese pedepsit
de Dumnezeu cu o moarte emblematică pentru aroganța de a se declara dumnezeu (FA 12,21-
23), Ioan din Giscala atrage asupra cetății Ierusalimului pedeapsa fără milă a romanilor. Cu
puțin timp înainte de luna plină din primăvara anului 70 d.Hr. Titus se află în fața Ierusalimului,
cu o forță militară uriașă. Pe toate străzile și pe toate drumurile se rostogolesc spre oraș coloane
de soldați cum Iudeea nu a mai văzut nicicând. Se apropie legiunile V, X, XII și XV, însoțite
de cavalerie, trupe de geniu și alte trupe auxiliare, aproape 80.000 de oameni! În Orașul Sfânt
e forfotă; pelerinii au venit din toate colțurile lumii pentru sărbătoarea de Paștilor (14 Nissan).
Ciocnirile dintre elementele extreme ale zeloților și tabăra moderaților se suprapun peste
pioasele rugăciuni; pe drum rămân morți și răniți.
Între timp, în împrejurimi romanii se instalează în taberele lor. În timp ce evreii luau
lucrurile în râs, Titus dă ordinul de atac. Artileria romană, „scorpiones”, tunurile cu tragere
rapidă, și „ballistae”, catapultele de pietre, își reglează tragerea. Fiecare dintre aceste mijloace
grele de luptă aruncă pietre de 100 de kilograme la o distanță de 185 de metri! În partea de
nord, geniștii se ocupă de călcâiul lui Ahile al cetății. La sud, est și vest zidurile de apărare sunt
protejate de versanții abrupți ai văilor. În schimb, partea de nord este neobișnuit de întărită prin
trei ziduri uriașe. Berbecii și spărgătoarele de zid își încep cu vuiet și bubuituri opera de
distrugere a fundațiilor. Abia când proiectilele grele de piatră cad neîntrerupt asupra orașului,
când zi și noapte răsună zgomotul înfundat al spărgătoarelor de zid, în cetate se pune capăt
conflictului dintre frați. Rivalii fac pace. La începutul lui mai, după două săptămâni, mașinăriile
de asediu au făcut în zidul cel mai nordic o breșă hidoasă. După alte cinci zile romanii pătrund
și prin al doilea zid. Un contraatac hotărât îi face pe asediați din nou stăpâni pe zid. Durează
mai multe zile până când romanii îl pot cuceri din nou. Astfel suburbia nordică se află în mâinile
romanilor. Convins că, dată fiind situația, Ierusalimul se va preda, Titus oprește atacul.
Spectacolul grandios al unei mari parade a forțelor sale militare chiar sub ochii asediaților este
menit să îi trezească la realitate. Romanii își dezbracă tunicile de război, își lustruiesc
uniformele de paradă. Legionarii își pun armurile, cămășile de zale, coifurile. Cavaleria își
50
împodobește caii și în sunet de trompete, zeci de mii de războinici defilează prin fața lui Titus
și își primesc solda și hrană din belșug în fața asediaților. Timp de patru zile răsună de
dimineața până la apusul soarelui pașii de marș ai coloanelor romane obișnuite cu victoria.
Strânși unul în altul, oamenii de pe bătrânul zid, de pe partea de nord a Templului, de pe fiecare
acoperiș respiră neabătut ostilitate. Demonstrație inutilă – asediații nu se gândesc să se predea.
Lupta reîncepe dinspre cel de-al doilea zid, se izbește de cetățuia Antonia. Pe străzile suburbiei
frontul se apropie de zona Templului și de Orașul de Sus. Geniștii construiesc căi de atac,
trupele auxiliare aduc de prin împrejurimi, de aproape și de departe, copaci pentru ele. Romanii
recurg la toate tehnicile de asediu probate. Lucrările pregătitoare sunt mereu deranjate de
neîntreruptele încercări ale asediaților de a le perturba. În afara unor ieșiri violente sunt mistuiți
de flăcări și berbecii de lemn abia terminați. La lăsarea întunericului, în jurul taberei romane
încep să mișune făpturi care vin târâș din ascunzători, ganguri subterane și de peste ziduri.
Titus ordonă represalii împotriva acelor creaturi fantomatice pe jumătate flămânzite și
împotriva transfugilor. Cine este prins afară – transfug, vagabond, căutător de hrană – va fi
crucificat. Cinci sute de oameni bat mercenarii în cuie zi de zi pe bârne, în imediata apropiere
a cetății. Treptat, în jurul versanților colinei crește o întreagă pădure de cruci, până când lipsa
lemnului face să se oprească înfricoșătoarea activitate. Copac după copac a căzut pradă
crucilor, rampelor de asediu, scărilor de atac și focurilor de tabără. Romanii au intrat într-un
peisaj înfloritor. Acum au dispărut viile, câmpurile cu legume, bogăția de smochini și măslini;
nici măcar Muntele Măslinilor nu mai dăruiește umbră. Deasupra peisajului dezolant de sterp
domnește un miros insuportabil. Aruncate peste parapet de cei asediați, în fața zidurilor se
înalță în grămezi miile de trupuri ale celor morți de foame și ale războinicilor-căzuți.
Pentru a izola orașul ermetic, Titus poruncește construirea unei „circumvallatio”. Din
pământ se construiește, zi și noapte, un zid uriaș, înalt, care cotește amplu în jurul Ierusalimului,
întărit prin treisprezece construcții fortificate, păzit de un lanț dens de santinele. Dacă până
acum, în timpul nopții și pe căi ascunse, prin tuneluri sau șanțuri s-au mai putut căra provizii
și alimente în oraș, acum „circumvallatio” întrerupe și această ultimă și sărăcăcioasă
aprovizionare. Fantoma foamei ține în gheare orașul suprapopulat de pelerini, moartea seceră
o recoltă înfricoșătoare. Pofta de ceva comestibil, indiferent ce, nu mai este inhibată de nimic,
ucide orice sentiment omenesc.
Mulți fug, la adăpostul întunericului, de foametea aducătoare de moarte și aleargă în
brațele unei sorți la fel de oribile. Printre trupele auxiliare ale romanilor se răspândise vestea
că fugarii din cetate ar avea mereu asupra lor aur și nestemate, pe care, înghițindu-le, sperau să
le scape de mâini străine. Dacă aceia, care nu bănuiau nimic, erau prinși, erau uciși, iar
rapacitatea le despica pântecele. În felul acesta și-au pierdut viața într-o singură noapte două
mii de oameni. Titus turbează; fără milă poruncește cavaleriei să decimeze trupele auxiliare și
instituie pedeapsa cu moartea pentru această fărădelege. Dar asta nu ajută prea mult, măcelul
continuă pe ascuns. La începutul lui iulie soldații săi iau cu asalt Antonia. Cetățuia, pe al cărei
„loc pardosit cu pietre” Iisus din Nazaret și-a primit sentința de condamnare la moarte, este
dărâmată până la temelii. Zidurile ei se ridicau lângă valul nordic de apărare al Templului.
Acum e rândul complexului templier, această construcție imensă, cea mai bine întărită, cu
galerii, balustrade și atrii. Comandantul suprem ține o consfătuire cu ofițerii. Mulți pledează
pentru tratarea Templului ca cetate. Titus se împotrivește. El vrea, pe cât posibil, să cruțe
renumitul sanctuar, cunoscut în tot Imperiul Roman.
Prin intermediul solilor îndeamnă încă o dată la predarea fără luptă. Din nou primește
un refuz ca răspuns. Abia acum Titus pornește acțiunile de luptă împotriva zonei sacre.
O grindină de proiectile grele de piatră și o ploaie neîntreruptă de săgeți cad peste curți.
Iudeii luptă ca posedați și nu dau înapoi. Au încredere că în ultima clipă Iahve le va veni în
ajutor și își va proteja sanctuarul. Nu numai o dată legionarii ajung pe zid, cățărându-se pe
scările de atac. Sunt împinși înapoi de fiecare dată. Spărgătoarele de zid și berbecii n-au nicio
51
putere în fața acestor ziduri. Este imposibil să dărâmi aceste blocuri uriașe de piatră puse unul
peste altul în vremea lui Irod. Titus, ca să forțeze intrarea, ordonă să se pună foc porților de
lemn ale Templului. Abia au ars acestea, când dă ordin să se stingă focul și să se pregătească o
cale de acces pentru legionari. Ordinul de zi pentru atac este: „Cruțarea sanctuarului”. Însă în
timpul nopții focul și-a croit drum până la portic, iar romanii au de lucru până peste cap pentru
a stinge focul.
Asediații au folosit acest moment favorabil pentru o acțiune violentă. Într-un masacru
necruțător legionarii îi împing înapoi pe evrei, se iau după ei, îi urmăresc prin atrii. Într-un
tumult sălbatic luptătorii roiesc în jurul sanctuarului. Agitat și surescitat „unul dintre soldați,
fără să aștepte un ordin și fără să se îngrozească de aceasta sau, mai degrabă, ca împins de un
demon, a luat una dintre făcliile aprinse și, ridicat de unul dintre camarazii săi, a aruncat focul
prin Fereastra de Aur, care ducea în încăperile de lângă Sfânta Sfintelor.”
Odăile sunt îmbrăcate cu lemnărie veche și conțin, pe lângă materiale ușor inflamabile
pentru jertfe, vase cu ulei sfințit. Focul torțelor găsește imediat hrană din belșug. Titus vede
flăcările și încearcă să oprească răspândirea focului. „Atunci Cezar a dat ordin să se stingă
focul, strigând cu glas tare la soldații care erau în luptă și făcându-le un semn cu mâna dreaptă.
Dar aceștia nu au auzit ce a spus, deși a strigat atât de tare… Și pentru că Cezar nu mai era în
stare acum să stăvilească furia entuziastă a soldaților, iar focurile înaintau din ce în ce mai mult,
s-a dus în încăperea Sfântă a Templului, împreună cu comandanții săi, și a văzut-o cu tot ce era
în ea… Dar deoarece flăcările încă nu ajunseseră la încăperile interioare, ci devorau încă
încăperile din jurul casei sfinte, iar Titus a presupus, ceea ce era într-adevăr așa, că însăși
clădirea ar mai putea fi salvată, a dat fuga și s-a străduit să-i convingă pe soldați să stingă focul,
și i-a dat lui Liberalius, centurionului, poruncă și unuia dintre gărzile sale de corp, să-i bată cu
bețe pe soldații care se opun și să le arate care le e locul. Dar pe cât era de mare entuziasmul
lor pentru Cezar și teama de ceea ce el le interzisese, pe atât de mare era și ura lor împotriva
evreilor și pasiunea de a lupta cu ei.
În plus, pe mulți îi împingea înainte speranța unui jaf. Aveau impresia că toate aceste
încăperi erau pline de aur înăuntru, și vedeau că totul în jurul lor era din aur pur… Și astfel a
ars casa sfântă până la temelii fără acordul lui Cezar.”
În luna august a anului 70 d.Hr. legionarii romani și-au înălțat drapelele în zona sacră a
evreilor și au adus jertfe în fața lor. Deși jumătate de Ierusalim se află în mâinile dușmanului,
deși – asemenea unor semne prevestitoare de rău -din Templul arzând se ridică sumbre coloane
de fum, zeloții nu se predau. Ioan din Giscala scapă, cu o ceată mai mare, din zona Templului
în Orașul de Sus de pe colina vestică. Alții se refugiază în palatul lui Irod, cel cu turnuri
puternice. Încă o dată Titus trebuie să introducă în luptă geniștii, artileria, mașinăriile-berbece,
toată strălucita sa tehnică de asediu. În septembrie sunt trecute și aceste ziduri, cucerite ultimele
bastioane; rezistența este înfrântă definitiv. Pierderile umane ale iudeilor sunt inimaginabil de
mari. În timpul asediului s-au aflat în cetate, conform datelor lui Tacit, 600 000 de oameni.
Josephus notează ca număr al prizonierilor, fără a socoti și crucificații și spintecații, 97.000 și
adaugă că pe o singură poartă iudeii au scos într-un interval de trei luni 115.800 de cadavre.
Deasupra ruinelor, pustiului și deznădejdii din Templul Ierusalimului, pe care, sub
amenințarea pedepsei cu moartea, nimeni nu avea voie să calce, împăratul Adrian ridică o nouă
colonie romană: Aelia Capitolina. Priveliștea unei colonii străine pe pământul sacru al culturii
iudaice provoacă încă o dată o rebeliune deschisă. Iulius Severus, guvernatorul Britanniei, este
trimis în Iudeea și zdrobește și ultima încercare disperată a iudeilor, care a durat trei ani, de a-
și recuceri libertatea. Împăratul Adrian pune acum să mai fie construit un hipodrom, două băi
și un teatru mare. Pe masele de moloz ale sanctuarului iudaic se înalță în toată splendoarea,
parcă în bătaie de joc, un monument al lui Jupiter; iar acolo unde, conform tradiției creștine, s-
a aflat mormântul lui Hristos, oameni străini merg în pelerinaj, urcând terasele în trepte, la
sanctuarul zeiței păgâne Venus!
52
53
„ Prin căderea Regatului Israel în 721 î.e.n. , începe diaspora evreiască – adică risipirea
şi contopirea israeliţilor cu celelalte popoare .După dispariţia Regatului Iehuda şi renaşterea
lui ulterioară sub forma de provincie persană , apare o diasporă într-un nou sens al cuvântului
, în sensul de o Iudee extinsă.Cea mai influentă parte a acestei diaspore o alcătuia colonia
evreiască din Babilon. Centrul cultural care a luat naştere aici în timpul exilului s-a dezvoltat
neîntrerupt , chiar şi după restaurarea Iudeei”2. Diaspora evreiască dinMesopotamia a rămas
de-a lungul secolelor una prosperă şi deosebit de importantă , strălucind prin reprezentanţii ei
( comercianţi, învăţaţi , preoţi , apropiaţi ai regelui ) şi realizările acestora în plan spiritual,
economic, arhitectural.
Echivalenţa dintre cuvântul diaspora şi evreiescul “galut” nu va căpăta un sens adevărat
decât în perioada elenistică când evreul va avea sentimentul că poate alege unde vrea să traiască
mai prosper , deşi nici acum statutul lor nu era unul sigur , unele comunităţi evreieşti
constituindu-se inclusiv în perioada romană din sclavi concentraţi în diferitele oraşe
ale Imperiului Roman.
Insistând încă puţin asupra formării diasporei evreieşti trebuie menţionat că încă înaintea
distrugerii Primului Templu existau aşezări comerciale evreieşti înafara Israelului , celebră
fiind colonia cu caracter militar şi comercial evreiască din Egiptul de Sus atestată în secolul VI
î.e.n. numită de greci Elephantine ( Oraşul Elefanţilor ). Tradiţia diasporei evreieşti
din Egipt s-a păstrat încă din acest secol până în perioada romană. Încă din acest secol VI
î.e.n. exista în Egipt un mic Templu închinat lui Dumnezeu3.O altă direcţie de care trebuie să
ţinem cont în începuturile formării diasporei evreieşti este cea a Asiei Mici şi
a insulelor Ionice , aflând de la profetul Ioel că fenicienii au vândut evrei ionienilor. Existau
deci colonii evreieşti în secolul VI î.e.n. în provinciile asiatice ale Imperiului Persan4.
Josy Eisenberg afirmă că „ începând cu Alexandru cel Mare , importanţa diasporei a
sporit neîncetat : curând ,copilul apare mai viguros decât tatăl. Între cucerirea
lui Alexandru şi convertirea împăratuluiConstantin , adică o perioadă de peste şase secole ,
comunităţile evreieşti cunosc o expansiune considerabilă , făcând dovada unei mari vitalităţi
şi manifestând o putere reală de atracţie asupra neevreilor”.
” În ţările <<împrăştierii>> , în afara Iudeii , centrele principale fiind la Babilon şi
în Egipt , comunităţile evreieşti,care au rămas în relaţii strânse cu cea de la Ierusalim , au
creat o unitate spirituală fondată pe Toraşi pe un corp comun de tradiţii , idealuri , speranţe
şi aspiraţii. Unul dintre factorii acestei unităţi spirituale a fost influenţa lui Ezra şi Neemia la
curtea persană , influenţă care le-a permis să impună tuturor comunităţilor imperiului persan
un model uniform de credinţă şi de practică evreiască. Această influenţă este ilustrată prin
ordonanţa descoperită la Elephantine , promulgată de Darius , în 419 î.e.n. , garnizoanei
evreieşti locale de a respecta Paştele conform exigenţelor religiei acesteia. Această unitate a
rămas întreagă chiar şi după ruperea unităţii lumii politice din care făceau parte şi evreii ,
odată cu distrugerea Imperiului lui Alexandru cel Mare, către 300 î.e.n.”5.
Apropiindu-ne de perioada care ne interesează cel mai mult în aceste rânduri putem
aprecia că diaspora esticăa avut o contribuţie importantă şi în unele momente hotărâtoare între
secolele I î.e.n.- VI e.n.. Cu importante contribuţii şi în secolele anterioare în această perioadă
comunităţile evreieşti din afara lumii romane ating maxima maturitate şi îşi aduc un aport
substanţial în dezvoltarea culturală şi economică a Orientului Mijlociu. Este evident interesul
romanilor şi parţilor de a câştiga pe evrei de partea lor sau de a lua în stăpânire Israelul.
Relaţiile Ierusalimului cu diaspora evreiască de sub stăpânirea partă a fost neîntreruptă şi
protecţia acordată de parţi evreilor a fost nu de puţine ori mai mult decât onorantă.Tocmai
această atitudine favorabilă evreilor a câştigat numeroşi partizani evrei de partea
regatului rival Romei. Nu de puţine ori de-a lungul acestor secole evreii au fost puşi în faţa
unei alegeri deosebit de dificile : lumea romană asemănătoare elenismului le propunea o viaţă
54
spirituală politeistă cu impotante înclinaţii spre viaţa laică lipsită de griji , în timp ce Regatul
Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc şi le promitea o protecţie ameninţătoare.
Comunităţile evreieşti care formau diaspora estică având în frunte Babilonul au prosperat într-
un mod deosebit şi avea în secolul II e.n. o tradiţie şi un renume deosebite. Excelând în plan
profesional în toate domeniile vieţii sociale evreii diasporei estice au devenit de neignorat şi
uneori de neînlocuit în această parte de lume în care trăiau. Deşi au existat şi persecutaţi
surprinde modul în care aceşti evrei au fost promovaţi de-a lungul mai multor secole de regii
parţi în funcţiile cele mai importante ale Regatului. Important de menţionat este faptul
cădiaspora babiloniană recunoştea întâietatea şi chiar supremaţia Ierusalimului în plan
spiritual şi acordau cinstea cuvenită Templului prin pelerinaje, donaţii şi importanta
contribuţie anuală. Putem lesne bănui că în cele două războaie împotriva Romei , evreii alături
de credinţa lor oarbă în victoria care credeau ei că le-o promisese Dumnezeu , aveau semnale
de încurajare din partea diasporei babiloniene şi chiar ajutoare substanţiale. La începutul erei
creştine diaspora evreiască mondială devenise mai importantă decât Ţara mamă sub toate
aspectele posibile.
În privinţa numărului evreilor aprecierile moderne situează populaţia evreiască

între 7 şi 10 % din populaţiaImperiului Roman.Cifra care poate fi avansată pentru evreii
din Imperiul Roman este deci între 6 şi 7milioane de oameni, din care
aproximativ 4 milioane o reprezenta dispora ( 1 milion evreii din Egipt, 1 milion
evreii din Siria) . În exteriorul Imperiului Roman în principal în Babilonia locuiau peste un
milion de evrei6. După anul 135 e.n. comunităţile evreieşti din patria-mamă şi-au subţiat
simţitor densitatea şi numărul locuitorilor. Şi până atunci , dar de atunci mai accentuat rolul
jucat de evreii din diaspora a fost mai evident şi sub aspectul numeric.
Dezastrul din anul 135 e.n. a dat o lovitură grea iudaismului din Ţara Sfântă . După 135
e.n. iudaismul palestinian a făcut paşi importanţi înapoi, repliindu-se şi reducându-şi
considerabil forţa propovăduirii. A lăsat loc liber însă diasporei babiloniene care spre fericirea
destinului evreiesc exista şi era în plină glorie. Dintre evreii care nu au fost vânduţi ca sclavi
sau deportaţi de Hadrian au fugit în special în Babilon , între ei găsindu-se şi numeroşi
învăţaţi. Atitudinea conciliantă a lui Antoninus Pius le-a îmbunătăţit situaţia , iar fiul şi
succesorul lui Simeon ben Gamaliel , Iuda Ha Nasi ( Prinţul ) ( 125-217) a reuşit să menţină
relaţii deosebite cu Marcus Aurelius . Beneficiind de sprijinul imperial sub patriarhatul
lui Iuda , evreii din Palestina prosperă din nou, iar Iuda Ha-Nasi simţind momentul favorabil
şi presimţind posibila răsturnare de situaţie a sprijinit şi impulsionat crearea unui instrument
care să ofere o mai largă legitimitate demersului lor academic. Atunci a fost
elaborată Mişna care era împărţită în şase ordine , iar ordinele în tratate. Trecerea în nefiinţă
a lui Iuda Ha-Nasi în anul 217 e.n. a avut ca şi consecinţă imediată înrăutăţirea relaţiilor
evreilor cu autorităţile romane.
„Datorită asocierii unor factori nefericiţi ( persecuţii , fiscalitate mare, dificultăţi
economice, recolte proaste, epidemii ) , viaţa a devenit tot mai dificilă pentru evreii
din Palestina , unele şcoli au trebuit să se închidă şi treptat , Palestina a
abandonat Babilonului rolul de centru cultural al poporului evreu.A sosit acolo , în
anul219, Aba Arika ( 175-247) , care fusese discipolul lui Iuda , şi a întemeiat faimoasa
şcoală de la Sura”7 .
„ În Babilon au luat fiinţă şi au funcţionat şcoli celebre –ieşivot( academii)– în Sura ,
Pumbedita şi Nahardeea. Academiile pline de elevi veniţi din toate colţurile ţării. Se studia
mult, cu pasiune”8. La scurt timp după înfiinţarea Şcolii de la Sura a luat fiinţă o şcoală
la Nehardeea care-l avea în frunte pe Mar Samuel ( 180-257), fost discipol al lui Iuda Ha-
Nasi , autorul expresiei-“ Legea statului e lege” care a constituit un punct de plecare sănătos
pentru legea civilă evreiască9.
55
„ Puţin mai târziu , ca urmare a unor jafuri săvârşite la Nehardeea , de către Odenat (
soţul Zenobiei) , în258, s-a fondat a treia şcoală de către Iuda ben Ezekiel ( decedat la 299)
în oraşul vecin , Pumbedita.Aceste trei şcoli au cooperat între ele precum şi cu şcolile
din Palestina , care aveau mai mult o existenţă efemeră , pentru a menţine şi dezvolta tradiţiile
învăţământului evreiesc”10.
În redactarea Mişnei Rabi Iuda Ha-Nasi a avut şi câţiva rivali ca Bat Kapara şi Rabi
Hiya care păstrau doctrinele eliminate .
„ Mar Samuel poseda cunoştinţe bogate şi în domeniul astronomiei , matematicii,
medicinei şi filosofiei. El a susţinut cu curaj că evreii nu trebuie să aştepte vremuri mesianice
( idealul majorităţii evreilor din acea vreme ), pentru dobândirea independenţei politice , ci
trebuie să depună un efort propriu pentru renaşterea statului evreu. El a fost unul dintre
redactorii principali ai Talmudului Babilonian”11. Ansamblului format din Mişna
(legile) şi Ghemara( comentariul legilor şi Aggada) i s-a dat numele de Talmud12.
„Produse de cele două centre intelectuale diferite,Palestina şi Babilon, Talmudurile se
deosebesc în privinţa subiectelor tratate,metodei,prezentării şi limbii”13.Ca
dimensiune Talmudul Babilonian este de trei ori mai întins decât Talmudul din
Ierusalim. Talmudul din Ierusalim îşi are originea prin activitatea lui Rabi Iohanan ben
Napaha ( m.279) care a fondat şi Academia de la Tiberiada.
„Scris în aramaica orientală, Talmudul din Babilon expune discuţiile purtate în şcolile
din Babilon privitoare la Mişna lui Rabi Iuda. Acolo evreii se bucurau de o largă autonomie
. În fruntea lor se afla Exilarhul ( şeful exilaţilor) , căruia împăratul Persiei în dăduse puteri
mari şi se bucura de un statut semi-regal”14 .În timpuldinastiei Arsacizilor până în anul 226
e.n. evreii din Babilonia s-au bucurat de o adevărată epoca de aur15. Dinastia Sasanizilor de
origine persană şi adepţi ai acestei religii zoroastriste i-a pus pe evreii babilonieni în faţa
clipelor grele ale persecuţiilor16 .
Deosebit de fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai ( 283-

338) şi a rivalului său halahic, Raba ( 299-352). Acesta din urmă a fost un adevărat model al
genului babilonian17 .
„ Multitudinea de tradiţii şi de doctrine, transmise oral şi acumulate în decursul
secolelor a căpătat asemenea proporţii încât sosise momentul redactării acestei vaste sume de
cunoştinţe şi norme, ceea ce a implicat o selecţie, o grupare şi o clasificare a ansamblului , în
acord cu diversele tratate ale Mişnei.
Redactarea a fost intreprinsă de Rabi Aşi ( decedat 427) , care a fost vreme de cincizeci
şi doi de ani şeful academiei din Sura , pe care a condus-o cu o deosebită competenţă şi
eleganţă . Rezultatul muncii sale , care a durat treizeci de ani , reprezintă
esenţialul Tamudului. Opera lui Aşi a fost continuată de succesorii săi,mai ales de Rabina
II ( decedat la 500) , care a redactat textele acumulate după moartea lui Aşi.Rabina a fost
ultimul dintre amoraimi , cel din urmă care să fi precedat Tora pe baza transmisiei orale: iar
odată cu opera sa putem considera că elaborarea Talmudului s-a încheiat”18 .
În timpul dinastiei parţilor exilarhul era o oficialitate de rang înalt a statului , iar odată
cu venirea dinastiei sasanide în primele decenii ale secolului III e.n. puterea exilarhului a slăbit,
crescând cea a cărturarilor19 . La începutul dinastiei sasanide evreii s-au văzut persecutaţi ,
urmând ca următoarele două secole să fie relativ liniştite din acest punct de vedere , dar ei fiind
priviţi în tot acest timp cu suspiciuneşi având o ameninţare serioasă din partea dinastiei
sasanide , chiar dacă existau colaborări din cele mai fericite cu cele mai înalte oficialităţi
ale Regatului Persan.
Definitivarea redactării Talmudului a coincis cu noi persecuţii asupra evreilor la fel ca
şi în cazul evreilor din patria-mamă în momentul redactării Mişnei sau a Talmudului din
Ierusalim. Relaţiile dintre evreii din “ metropolă” şi evreii babilonieni care de secole au
56
existat în plan economic,spiritual şi politic au fost segmentate , continuând doar
prin Talmud care constituia principalul pol de coeziune între evrei20.
Din a doua jumătate a secolului V e.n. temerile evreilor babilonieni au început să se
adeverească. Regii persani au practicat convertirea forţată şi au scos iudaismul în afara
legii21. „ Iezdedgerd III ( 438-457) , împins de magi fanatici adoratori ai focului , a decretat
persecutarea tuturor celorlalte religii. Persecuţiile au fost intense sub Firuz ( 459-486) , fiul
lui Ierdegerd. Academiile din Sura şi Pumbedita au fost închise. În anul501, apariţia
lui Mazdak, fondatorul “zendicismului” , care propovăduia comunitatea bunurilor şi a
femeilor , a dus la ultima limită intoleranţa. Executarea lui Mazdak în 528 a îmbunătăţit
situaţia , evreii au respirat mai liber , iar şcolile şi-au reluat activitatea . O nouă generaţie de
doctori s-a afirmat , aşa-numiţii saboraim ( de la o rădăcină ebraică însemnând “ a reflecta”
). … Dar vârsta de aur a evreimii babiloniene aparţinea deja trecutului , şi doar abia după
două secole, sub califat, academiile babiloniene şi-au regăsit puţin din strălucirea de
altădată”22.
Firuz este poreclit în tradiţia iudaică cel Rău pentru că l-a martirizat pe exilarhul Huna
Mari23. Decesul luiFiruz a provocat o perioadă de anarhie de care a profitat exilarhul
evreu Mar Zutra II (496-520) care cu câteva sute de războinici a întemeiat un stat independent
cu capitala la Mahoza. Acest stat nu a fiinţat decât 7 ani ,exarhul fiind ucis24.
Josy Eisenberg subliniază că aceste evenimente tragice nu au fost în măsură să distrugă
credinţa iudaică dinBabilonia şi Persia . „ Diaspora evreiască a rămas cea mai puternică
concentrare evreiască” şi „ a devenit metropola necontestată a tuturor evreilor din lume”25,
după dispariţia patriarhatului de Palestina.
Elie Wiesel în lucrarea sa “ Celebrare talmudică” consideră că Talmudul ( două milioane şi
jumătate de cuvinte) „ capodoperă inegalabilă a memoriei evreieşti se referă la toate aspectele
activităţilor omeneşti : literatura şi jurisprudenţa, medicina şi geometria , geografia şi
astronomia , parabolele şi aforismele , problemele individului legate de societate,
comportamentul faţă de străini, întrebările faţă de sensul vieţii , interpretarea Legii şi analiza
psihologică, conflictele culturale şi religioase. << Întoarce paginile, spune un înţelept, caută
bine, pentru că totul se află acolo>>”26. Tot el continuă spunând că „ Rav Aşi şi Ravina au
terminat redactarea Talmudului , dar nu l-au pecetluit , permiţându-ne astfel să le continuăm
opera lor de-a lungul secolelor”27.
Cu siguranţă aportul diasporei evreieşti la bogăţia culturală , spirituală şi intelectuală a
umanităţii însăşi este impresionantă până în zilele noastre. Tradiţia acestei diaspore care este
multimilenară nu poate decât să ne ilustreze încă o dată în plus dimensiunea subiectului atins.
Protejaţi de regatele în care au trăit , în marea majoritate a acestei perioade , evreii din această
diasporă estică ( babiloniană ) au prosperat într-un mod deosebit din punct de vedere economic
şi cultural şi mai ales în perioada care ne interesează în aceste rânduri cel mai mult ( sec. I
î.e.n.-VI e.n.). Dintre ei existau numeroşi favoriţi ai casei regale însăşi , sfătuitori de frunte ,
iar reprezentanţii acestor exilaţi erau consultaţi în luarea tuturor deciziilor . În tot acest timp
evreii babilonieni s-au afirmat în toate domeniile vieţii sociale bucurându-se pe o perioadă
deosebit de întinsă de o libertate incredibilă în practicarea propriilor obiceiuri , propriei religii
sau afirmării individuale sau de grup . Acest statut al lor de popor favorizat şi cult, dinamic,
intreprinzător în timpul dinastiei arsacide şi sasanide ( excluzând bineînţeles ultima sută de ani
a dinastiei sasanide-450-550 e.n. ) ne îndreptăţeşte să credem că influenţa pe care a avut-o
diaspora evreiască babiloniană este majoră pentru istoria întregii Asii de-a lungul acestor
secole din punct de vedere economic, religios, politic şi cultural-ştiinţific . Evreii din patria-
mamă percepeau existenţa acestora ca pe un sprijin adevărat şi nu de puţine ori au înţeles într-
un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene. Sub aspect teologic evreii
babilonieni au recunoscut întotdeauna supremaţia Ierusalimului şi îi putem considera ca
adevăraţi conservatori ai credinţelor strămoşeşti ebraice. Deşi aveau un statut special şi o
57
prosperitate sporită în toată această perioadă , evreii trăiau într-un sistem care nu le asigura o
siguranţă certă . Ameninţarea principală era posibila, chiar iminenta declanşare a persecuţiilor
(fapt care a şi avut loc ) .Demnă de subliniat este vitalitatea acestei diaspore evreieşti
babiloniene în toate aceste secole şi contribuţiile ei enorme la dezvoltarea ştiinţelor , literaturii
în principal cu orientare religioasă şi a arhitecturii din Orientul Mijlociu şi Apropiat.
O altă componentă importantă a diasporei evreieşti a reprezentat-o diaspora evreiască
nord-africană.Realizând o hartă a diasporei renumitul istoric J. Juster presăra
pentru Africa 42 de aşezări în Egipt (printre careAlexandria, Cairo , Assuan) , 4 localităţi
în Cirenaica , cinci localităţi în Numidia , şase localităţi înMauritania şi încă câteva
pentru Etiopia , Libia şi Africa romană ( Tripoli, Utica). După cum am amintit deja în
paginile anterioare diaspora evreiască din Egipt şi-a avut începuturile încă din secolul VI
î.e.n. . „ La începuturi diaspora , evreiască din Egipt , alcătuită mai cu seamă din mici colonii
militare , nu se poate defel compara cu densa populaţie iudaică din Babilonia. De altfel ,
aportul ei cultural nu pare să fi fost considerabil înaintea epocii elenistice”28.
„ Impresia pe care a produs-o Alexandru asupra evreilor a fost mai profundă decât
oricare dintre acelea pe care le-ar fi făcut-o un alt rege neevreu din istorie. Alexandru s-a
dovedit a fi atât de generos cu ei , încât le-a lăsat întreaga libertate de exercitare a cultului ,
ceea ce echivala cu autonomia spiritual-religioasă.El a fost printre primii suverani care a
înţeles că toleranţa faţă de popoarele supuse este cea mai înţeleaptă politică . În semn de
omagiu pentru această politică de largă toleranţă , promovată de Alexandru faţă de evrei , s-
a introdus în onomastica iudaică prenumele de Alexandru. Soldaţii evrei au intrat în rândurile
armatelor macedo-greceşti ale lui Alexandru cel Mare”29.
Constituirea de noi state după trecerea în nefiinţă a lui Alexandru cel Mare a favorizat o
importantă imigraţie evreiască din Palestina în Egipt în timpul lui Alexandru I Soter30 care
stăpânea şi asupra Palestinei . Acesta a luat măsuri importante privind evreii : le permitea să
se stabilească la Alexandria , iar evreii la rândul lor au început să-şi însuşească limba greacă31.
Ptolemeu al II-lea ( 283-246 î.e.n. ) a eliberat zeci de mii de sclavi evrei , fiind favorabil
evreilor şi a solicitatMarelui Preot Eleazar din Ierusalim să-i trimită cărturari evrei
la Alexandria care vor traduce Biblia din ebraică în greacă. „ Versiunea Bibliei în limba
greacă a căpătat denumirea de Septuaginta. Traducerea Bibliei în limba greacă constituie o
primă solie a iudaismului , transmiţând lumii întregi valorile spirituale ale evreilor”32.
Între 301-198 î.e.n. Palestina rămâne în mâinile Ptolemeilor. Schimburile comerciale au
fost impresionante şi mulţi evrei s-au înrolat în armata ptolemaică sau au emigrat în Egipt33.
În anul 198 î.e.n. Palestina este cucerită de Antioh III al Siriei şi între exilaţii
către Egipt existau familii aristocratice importante din Iudeea , ca Onias IV, fiul Marelui
Preot Onias III34 .
Istoria Egiptului a lui Manethon apare în timpul domniei lui Ptolemeu al doilea şi are
un caracter violent evreiesc35 demonstrând prezenţa numeroasă a evreilor în Egipt.
Sub Ptolemeu IV ( 221-204 î.e.n.) evreii constituiau o comunitate prosperă, Onias punea
bazele templului dinLeontopolis cu sprijinul regelui36 .
„Influenţa unora dintre evrei în statul egiptean este de mare folos pentru Iudeea . Căci
solidaritatea dintre evreii din Egipt şi coreligionarii lor din Palestina este cu totul
remarcabilă”37.
În secolul I î.e.n. până în timpul ocupaţiei romane evreii ocupau poziţii de frunte în
regatul ptolemaic în special în armată38. Sentimentele frăţeşti ale evreilor din Egipt erau atât
de sincere şi puternice faţă de evreii din patria-mamă încât vor încălca devotamentul orb de
până atunci faţă de Ptolemei şi vor sprijini pe romani la solicitareaMarelui Preot de
la Ierusalim. Actul considerat de greci şi egipteni de înaltă trădare „ va contribui la
dezvoltarea sentimentelor antievreieşti şi la provocarea de manifestări violente în tot cursul
perioadei romane”39.
58
Istoricul Strabon spunea : „ N-ai putea găsi uşor un loc pe pământul locuit care să nu fi
adăpostit acest popor şi pe care să nu fie stăpân” , venind să ne convingă asupra numărului şi
forţei economice pe care o reprezentau comunităţile evreieşti. Existau mai mulţi evrei
în Alexandria decât în Ierusalim40, iar în timpul lui Philon din Alexandria populaţia
evreiască locuia două din cele cinci cartiere ale oraşului.
Cele mai moderne estimări apreciază că numărul evreilor din Egipt se situa la
aproximativ un milion de oameni la începutul secolului I e.n. . Evreii alexandrini se deosebeau
prin bogăţia lor contrastând cu starea materială şi financiară a diasporei evreieşti orientale sau
sud-europene care cel puţin în secolul I-II e.n. era majoritar săracă sau înrobită. Marcel
Simon spunea : „ La Alexandria , există armatori, bancheri şi mari bogătaşi evrei
“ . Alexandria era o adevărată metropolă a elenismului , iar Philon Iudeul ( de Alexandria
)era unul dintre acei evrei elenistici care dorea să pună de acord religia şi filosofia , revelaţia
şi raţiunea41 . „ Poruncile biblice sunt destinate să insufle omului principalele virtuţi pe care
le predică stoicismul : cumpătare , curaj, evlavie, dreptate. Ele au şi misiunea să explice
societăţii legile cosmice care guvernează universul . În felul acesta , ritualurile cele mai
specifice ale iudaismului sunt inserate într-o concepţie cosmică sau morală; regulile de igienă
sunt întemeiate pe respectarea calităţilor proprii ale elementelor
naturale; Şabatuldesfiinţează clivajele sociale; regulile alimentare şi abstinenţa conduc la
cumpătare şi frugalitate . Filonfolosea adeseori metoda alegorică pentru a explica Biblia”42.
Philon din Alexandria are doar două opere istorice ( Contra lui Flaccus şi Ambasada
lui Gaius ) care relatează evenimentele trăite de filosof şi comunitatea evreiască alexandrină
în timpul persecuţiilor de laAlexandria din timpul prefectului Flaccus şi a domniei lui Gaius
Caligula . Flavius Iosephus mai ales înContra lui Apion face dovada cunoaşterii comunităţii
evreieşti alexandrine. Foarte importantă este “ Scrisoarea împăratului Claudiu către
alexandrini “ ( document papirologic) din care aflăm care era statutul juridic al evreilor în
prima jumătate a secolului I e.n. .
Solidaritatea dintre evreii alexandrini şi cei din patria-mamă a fost vie timp de secole. La
sfârşitul secolului II î.e.n. şi începutul secolului I î.e.n. în timpul domniei lui Alexandru
Ionai ( 103-76 î.e.n. ) ,Cleopatra este sfătuită de Ananias să nu treacă cu armatele prin
teritoriul lui Alexandru ca să nu-şi facă duşmani toţi evreii43 . În 55 î.e.n. când soldaţii evrei
din Egipt ascultă ordinele lui Antipater pentru a-l lăsa pe Gabinius să intre cu armatele în
ţară44 sau în 48 î.e.n. militarii evrei de la Peluz şi Memphis ascultă de Marele Preot de la
Ierusalim , Hyrcanos II , ajutând pe Iulius Caesar şi aducând dezastru pentru egipteni şi
grecii dinAlexandria45 .
De la începutul locuirii lor în Alexandria evreii locuiau compact în cartierul numit “
Delta “ , iar în timpul luiPhilon locuiau compact în două cartiere şi un număr important erau
risipiţi în alte cartiere46.
Esther Starobinski – Şafran observa foarte bine în “ Incursiuni în iudaismul
antic” că “ comunitatea este o instituţie semipolitică , având legi proprii , cutume proprii ,
organizare proprie , funcţionarii săi. Dar autonomia ei se limitează la domeniile religios şi
social. Ea nu se bucură de o deplină autonomie politică , lucru care n-ar fi comparabil cu
exercitarea puterii centrale”47.Statutul lor din timpul Ptolemeilor a fost confirmat şi de către
romani.
Dacă sentimentele evreilor alexandrini erau frăţeşti faţă de evreii palestinieni , din punct
de vedere cultural ei se distanţau de aceştia şi clasa cultă evreiască din Alexandria nu mai avea
aceleaşi sentimente faţă deIerusalim. Sentimentul însă a fost reciproc , iar evreii din patria-
mamă şi chiar cei babilonieni aveau unele reţineri şi condamnau modul în care evreii
alexandrini cochetau cu modul de viaţă elenistic.
Esther Starobinki-Şafran subliniază, ca definitorie pentru existenţa diasporei evreieşti
, sinagoga în jurul căreia întreaga comunitate se organiza , aceasta având funcţii multiple: loc
59
de adunare , de rugăciune, de studiere a Torei48.În Egipt sinagoga avea numele
de proseuche sau eucheion( loc de rugăciune)49.
Dacă dăm crezare lui Philon din Alexandria etnarhul a fost înlocuit în funcţiile sale
de gerousia în timpul luiAugustus50. Profesiile erau variate , iar la Alexandria erau evrei
deosebiţi de bogaţi şi influenţi dintre care făcea parte şi familia lui Philo din Alexandria51.
După cum spune Josy Eisenberg gândirea lui Philon bogată , fecundă nu a influenţat
iudaismul , dar creştinismul a fost puternic marcat de gândirea lui prin intermediul luiOrigen şi
a Şcolii alexandrine şi se acceptă că ar exista urme sensibile ale gândirii sale în Evanghelia
după Ioan52. Pentru Philon Alexandrinul ( sinteză a sentimentului evreiesc
alexandrin) Ierusalimul era metropola , patria-mamă , patria spirituală53.
În întreaga perioadă romană ocupaţiile artizanale şi agricole ale evreilor alexandrini s-au
menţinut , dar încă din timpul lui Augustus atribuţiile lor în domeniul militar şi civil s-au
restrâns considerabil54, acestea fiind preluate de armata romană şi de greci cu unele excepţii
notabile.
Philon Alexandrinul stabilea cinci categorii sociale pentru evreii alexandrini din timpul
primilor împăraţi romani55 . Prima ar fi cea a bancherilor ( poristai ) , a doua şi a treia cea a
transportatorilor şi a neguţătorilor (naucleroi şi emporoi ) , acestea trei alcătuind clasa
superioară şi mijlocie a evreilor alexandrini56 . A patra clasă era cea a artizanilor ( technitai )
care făceau parte din clasa medie şi submedie, iar ultimii erau ţăranii evrei din
jurul Alexandriei ( georgoi ) , cei mai nevoiaşi57.
„ Trecerea de la ebraică la limba greacă pentru studierea textului sacru marchează un
moment hotărâtor în istoria comunităţii evreieşti din Alexandria”58. Evoluţia spre elenism este
surprinsă şi în inscripţiile sinagogale sau în antroponimele utilizate59 .
Relaţiile dintre evrei şi greci au devenit imposibile odată cu sprijinul acordat de soldaţii
evrei la instalarea puterii romane în Egipt. Animozităţile existaseră chiar de la începutul
convieţuirii , dar în timpul primilor împăraţi lipsa de simpatie a grecilor faţă de iudei nu dă
naştere unor manifestări deosebite . În anul 19 e.n.Germanicus în vizită la Alexandria dorind
să beneficieze de sprijinul grecilor refuză evreilor dreptul de a participa la distribuţia grâului60,
dar în timpul domniei lui Gaius Caligula relaţiile greco-evreieşti se agravează progresiv.
Grecii pretind ridicarea unor statui imperiale în sinagogile evreilor , mizând pe atitudinea
favorabilă a lui Caligula şi pe cultul imperial pe care acesta îl instituise şi îl pretindea. Poziţia
pe care o adoptă prefectulEgiptului , A. Avidius Flaccus , încurajează pe greci şi dezonorează
pe evrei ( erau numiţi străini ). Reacţia evreilor este imediată în dorinţa de a se împotrivi
pângăririi sinagogilor , dar grecii încep jefuirea caselor şi prăvăliilor evreieşti, totul degenerând
într-un adevărat pogrom61. La 31 august 38 e.n. când împăratul sărbătorea ziua de naştere ,
pogromul instituit evreilor era la cotele cele mai ridicate62. Doar arestarea
prefectului Flaccus aduce îmbunătăţirea situaţiei evreilor. Din dorinţa de a obţine
recunoaşterea libertăţii credinţei lor o delegaţie evreiască formată din cinci persoane în frunte
cu Philon pleca la Roma în toamna anului 39 e.n. . După prima audienţă ( mai 40 e.n. ) Caius
Caligula nu se lasă înduplecat şi după ce în Iudeea sunt semnalate acte de nemulţumire , Caius
Caligula doreşte cu orice preţ să dedice Templul din Ierusalimcultului imperial63. Evreii din
lumea întreagă erau alarmaţi şi doar asasinarea lui Caius Caligula opreşte ducerea la
îndeplinire a ordinului. După Caligula , noul împărat , Claudius, s-a arătat favorabil evreilor ,
iarAgrippa , apropiat al acestuia intervine în sprijinul conaţionalilor săi. Ca şi Augustus ,
Claudius confirma statutul evreilor de dinaintea anului 38 e.n.64 .
Evreii şi grecii se mai înfăţişează o dată lui Claudius cu plângere şi împăratul redactează
faimoasa “ Scrisoare către alexandrini “ prin care evreii aveau libertatea practicării cultului ,
dar se punea stavilă oricărei extensii a drepturilor evreilor65.
60
În anul 66 e.n. au loc incidente noi între evreii alexandrini şi greci. Prefectul roman de
atunci , Tib. Iulius Alexander, un evreu filoroman rigorist trece la uciderea evreilor răsculaţi
, Flavius Iosephus exagerând bineînţeles dă un număr de 50000 de morţi66 .
După primul război iudaic o parte a sicarilor şi-au aflat refugiul la Alexandria de unde
fie sunt arestaţi, fie vor avea un sfârşit crud. Între 75 şi 115 e.n. există puţine informaţii privind
raporturile evreilor cu grecii şi romanii. Cu siguranţă ele nu au fost din cele mai bune . Între
anii 115-117 e.n. are loc marea revoltă a evreilor din Egipt , Cyrene şi Cipru în plină glorie a
împăratului Traian. Marcius Turbo îi învinge pe evrei după numeroase şi dificile confruntări.
Revolta dintre anii 115-117diminuează forţele evreieşti din diaspora nord-africanădeoarece în
cel de-al doilea război iudaic (132-135) evreii alexandrini nu mai reacţionează pentru a se
solidariza cu evreii din patria-mamă67 . Comunitatea evreiască din Alexandria se va relansa în
plan economic abia în secolul III e.n.68 . În secolul IV e.n. ei sunt în relaţii încordate
cu patriarhul Athanaios , iar în 412 ,Chiril le adresează ameninţări evreilor , ajungându-se la
conflicte între evrei şi creştini la Alexandria69 . „ Sinagogile sunt prefăcute în biserici . Evreii
sunt alungaţi în masă . Populaţia este autorizată să jefuiască după bunul plac. Aici se încheie
istoria comunităţii antice a evreilor din Alexandria”70 .
„ O ramură a coloniei evreieşti din Egipt , în continuă extindere , era centrul evreiesc
din Cirenaica , partea de răsărit a Libiei , cu cele două comunităţi principale din
oraşele Cirene şi Berenice . În secolul I e.n. , evreii aveau acolo archonţii şi judecătorii lor
proprii şi alcătuiau , precum relatează Strabo, o pătură distinctă a populaţiei , alături de
burghezi , agricultori şi străini. Locuitorii evrei din Cirenaica , favorizaţi de romani , erau
duşmaniţi de populaţia greacă , aşa încât împăratul August a fost nevoit să le confirme ,
printr-un edict special , autonomia şi , mai ales, dreptul lor de a aduna contribuţii
pentru Templul din Ierusalim”71 .
Comunitatea evreiască din Cipru a fost distrusă complet după cum mărturiseşte Dio
Cassius în a sa Istorie romană.
A treia ramură importantă a diasporei evreieşti a fost cea din Asia Mică. Existau mai
multe zeci de localităţi înIonia , Misia , Lidia , Frigia, Cilicia, Cappadocia, Bitinia dintre care
cele mai importante localităţi cu locuitori evrei au fost Antiohia şi Damasc72 . Estimările
recente afirmă că în partea orientală a Imperiuluiproporţia evreilor ajungea până la 20 % din
întreaga populaţie şi că evreii din această parte a imperiului atingeau sau chiar depăşeau un
milion de membri73 . Pentru evreii din Asia Mică însă , administraţia şi armata romană a fost
mai puternică şi mai eficientă , iar în relaţiile lor cu celelalte populaţii ei s-au găsit pe picior de
inferioritate. Sirienii , mari comercianţi ai timpului cel puţin în secolele I î.e.n. – I-II e.n. , îi
percepeau ca străini şi din această cauză au avut loc numeroase conflicte care le-au adus
numeroase neajunsuri şi victime evreilor din Orientul Apropiat timp de mai multe secole.
Plângerile lor nu au provocat ,în cazul în care erau ascultate, nici un neajuns sirienilor sau
grecilor , iar în cel mai fericit caz obţineau recunoaşterea unor drepturi devenite deja obişnuite
, în schimb plăteau cu viaţa la fiecare răbufnire a sentimentelor antievreieşti. La fel şi grecii se
străduiau din plin să-i învinovăţească , şi asta deoarece în Asia Mică elenismul avea rădăcini
vechi şi prinsese atât de bine încât mulţi vedeau în evrei inamici declaraţi , chiar dacă existau
şi cazuri de străini preocupaţi de religia , obiceiurile şi modul de viaţă evreiesc . Aici, spre
deosebire de evreii alexandrini , deşi existau evrei care deprinseseră de timpuriu arta negoţului
, nu existau evrei deosebit de bogaţi cel puţin în secolul I-II e.n. , marea lor majoritate fiind
din clasa mijlocie şi nevoiaşă , chiar dacă educată şi cultă . Toate aceste neajunsuri au făcut ca
diaspora evreiască din Asia Mică să se afle sub o ameninţare permanentă , fiind o ţintă preferată
, dacă nu chiar unică şi contribuţia la dezvoltarea culturii şi creaţiei ebraice să fie minimă
raportat la densitatea acestei populaţii. Marea relizare a iudaismului în Orient a fost
convertirea regelui deEmessa , a regelui din Cilicia şi a casei regale din Adiaben. Celebru
este şi cazul regelui Armeniei , Tigranesşi a urmaşilor nepoţilor acestuia care până la a patra
61
generaţie au păstrat legături cu iudaismul , după distrugerea Templului74 .Între secolele IV-
VII e.n. evreii din oraşele Asiei Mici au fost nevoiţi să se supună legislaţiei statului Bizantin şi
a Bisericii creştine care încurajate nu de puţine ori de poziţia ostilă evreilor a majorităţii
populaţiei au adoptat din secolul V e.n. legi şi hotărâri imperiale împotriva lor. Printre altele
se interziceau căsătoriile mixte şi accesul evreilor în funcţii de stat.
A patra mare ramură a diasporei evreieşti a reprezentat-o diaspora europeană. „
În Imperiul Roman , evreii ajunseseră deja devreme până la Toledo şi Lyon, Köln şi
Bonn”75. Istoricul J. Juster amintea pentru Europa, 43 de localităţi în Italia , Sicilia ,
Sardinia ( Roma, Milano, Genova, Bologna , Pompei, Siracuza, Messina etc.), în Spania,
18 localităţi ( Toledo), în Franţa ,19 localităţi ( Narbonne, Marsilia, Arles, Avignon, Dijon,
Poitiers, Orleans, Metz, Paris etc.), în Germania ,patru localităţi ( Köln şi Bonn) şi la fel de
numeroase în întreaga Peninsulă Balcanică( Grecia, Macedonia, Tracia) şi deasemenea în
insulele Mării Mediterane( Cipru, Rhodos, Delos, Creta etc.).
În timpul împăratului Octavian Augustus „ colonia evreiască din Roma număra peste
8000 de suflete”76. Această colonie evreiască va avea în primele două secole ale erei creştine
un cuvânt important în afirmarea naţiunii evreieşti în imperiu sporind şi în număr la 60000 de
oameni . Familii bogate şi cu tradiţie de evrei s-au stabilit la Roma , dar literatura latină prezintă
mai degrabă starea de mizerie a evreilor luaţi ca sclavi şi dintre care chiar dacă deveniseră liberi
erau tot nevoiaşi ( cu o excepţie notabilă- Iuvenal care prezintă în versurile sale atât evreii
cerşetori sau vânzătorii ambulanţi , cât şi aristocraţia evreiască , dovedindu-se şi un bun
cunoscător a obiceiurilor evreieşti). Nu trebuie omis însă faptul că mulţi dintre copiii
aristocraţiei evreieşti erau trimişi pentru studii la Roma şi putem presupune că religia iudaică
a fost cunoscută şi recunoscută de statul roman inclusiv prin evreii din diaspora oraşelor italiene
ale imperiului.
„ În spaţiul sud-est european se cunosc comunităţi iudaice şi unele chiar samaritene încă
din epoca elenistică ( sec. III-II î.e.n.)”77. În momentul triumfului creştinismului iudaismul
avea o situaţie înfloritoare78 . Sfântul Apostol Pavel „în activitatea sa misionară , întâlneşte
în mai toate centrele din Peninsula Balcanică , unde a propovăduit cuvântul Evangheliei ,
comunităţi iudaice. Ele sunt pomenite de Faptele Apostolilor la Philippi, Thesalonic, Beroia,
Atena şi Corint. Către aceste comunităţi iudaice se îndrepta ,în primul rând ,
cuvântulSfântului Pavel , de unele a fost bine primit , de altele însă nu , punându-i-se viaţa în
primejdie”79.
Inscripţiile şi textele literare mărturisesc despre comunităţi importante evreieşti la Stobi(
Macedonia) Oescussau în insulele Egina , Kreta, Delos. Localităţi de dimensiuni mai mici
locuite de evrei sau unde existau evrei într-un mod izolat sunt atestate la Salona , Senia ,
Doclea, Asenovgrad, Byzie, şi Heraclea Perinthos în Tracia , Larissa şi Pherae în Thesalia
, Ahaia şi Theba în Phitiotis şi în Attica şi Pelopones.Aceste atestări acoperă atât perioada
romană imperială ( sec. I-III) , cât şi cea romană târzie ( proto-bizantină sec. IV-VI)80.
„ Pe teritoriul României vor fi existat iudei mai ales în oraşele comerciale de la Marea
Neagră şi de peDunăre , dar despre acestea nu avem ştiri precise … Două inscripţii de
la Tomis , una de la cumpăna secolelor III-IV, alta din secolele V-VI menţionează în ele nume
de origine iudaică – Samhatis şi Soulifera, dar nu este sigur că au fost purtate de iudei sau
greco-romani , de aici sau din altă parte , deoarece aceste nume se răspândiseră în lumea
elenistico-romană”81.
La Constantinopol în epoca proto-bizantină nu erau foarte numeroşi82 . În
timpul episcopatului lui Attikus (406-425) a fost vindecat în mod miraculos un evreu fapt care
a condus la convertirea a numeroşi iudei83 . La jumătatea secolului V e.n. evreii locuiau
la Constantinopol într-un cartier( Chalkoprateia)84 .
„ Inscripţiile care se referă la iudei în spaţiul sud-est european sunt în cea mai mare
parte funerare şi au în general textul destul de scurt”85. Suntem informaţi mai ales pe cale
62
epigrafică asupra prezenţei evreilor în spaţiul sud-est european mai ales asupra sinagogilor lor
, asupra funcţiilor îndeplinite în cadrul comunităţii religioase sau despre viaţa lor familială86.
Alături de aceste ramuri principale ale diasporei evreieşti au fost colonizate de timpuriu
şi alte regiuni de către evrei . „ În secolele IV-VI , în Yemenul arab de sud , ţara legendarei
regine de Saba , care a fost devreme colonizată de evrei , unde a existat chiar un regat
evreiesc Himjar, care însă , a fost distrus în anul 525 de către Etiopia creştină ( cu ajutorul
împăratului Iustinian)”87. În Arabia centrală mai ales la Medina evreii adaptaţi cu felul de a
fi al arabilor au prosperat până către secolul VII e.n. când au fost exterminaţi sau obligaţi să
emigreze88 . Impresionantă este convertirea Regatului Khazar , în jurul anului 740 e.n. la
credinţa iudaică probabil din dorinţa de a rămâne echidistanţi şi independenţi faţă de Imperiul
Bizantin , faţă de arabi şi ruşi , fiind în relaţii bune cu comercianţii evrei.
Nu putem aprecia decât benefică , activă , impresionantă şi constructivă activitatea
diasporei evreieşti în ansamblul ei de-a lungul epocii elenistice , romane şi proto-
bizantine asupra devenirii întregii creaţii evreieşti şi cu contribuţii notabile în dezvoltarea
literaturii , artei, gândirii teologice şi a politicilor sociale la nivelul istoriei universale .
63

Suportdecurs Master 2 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suportdecurs Master 2 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Cultură și spiritualitate ebraică biblică

Pr.Lect.univ.dr. Ion-Sorin BORA

1. Actualizarea cunoștințelor biblice în contextul inter-influențelor culturilor iudaică și

1. Partidele religioase, apărătoarele spiritualității iudaice în fața păgânilor și a creștinilor

Apariția fariseilor, o problemă istorică

Imaginea negativă a fariseilor

Chemarea vameșului Matei

Ispita semnului din cer

Ispita despre divorț

Cuvântarea din templu

Fața bună a fariseilor

Tabernacolul din pustie

Templul, casa lui Dumnezeu

Tatălui Meu, aceia sun frații și mama mea”.

Zaharia și soția sa, Elisabeta (Lc 1,39).

Quarterly, Vol. 54 (January, 1992), No. 1 (pp. 1-28), p. 14.

118 J. MEIER, „The Brothers and Sisters...”, p. 13.

neștirbită, până aproape de momentul martiriului său din anul 63.

127 ORIGEN, Exegeze la Noul Testament...., p. 42.

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, p. 171.

133 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească... III,11, p. 116.

Marcionem 4,19; De carne Christi 7; De monogamia 8,1-2; De verginibus velandis 6,6.

155 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericească, 2,23,5-6, p. 92.

de „mama lui Iisus” (3,31) iar Iisus, ca fiu al ei (6,3).

J. MEIER, „The Brothers and Sisters...”, p. 17.

12 ori, aducând clarificări în cazurile preluate din Septuaginta (Ant. 1,19,4).

166 J. MEIER, „The Brothers and Sisters...”, p. 6.

Tânărul Timotei, adevăratul fiu al Sfântului Apostol Pavel întru credință

Dintre toți ucenicii și colaboratorii Sfântului Apostol Pavel, prezentați în Faptele

Este tinerețea o slăbiciune reală a lui Timotei?

În privinţa numărului evreilor aprecierile moderne situează populaţia evreiască

Deosebit de fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai ( 283-

S-ar putea să vă placă și