1.

EXPLORAREA FUNCTIONALA A TIROIDEI PRIN METODE DIRECTE SI

INDIRECTE

 Hormonii tiroidieni tirozina (T4) si triiodotironina (T3) sunt sintetizati de celulele foliculare,
iar calcitonina se secreta din celulele parafoliculare. Studiul functiilor normale si patologice
ale glandei tiroide impune extirparea ei ca mijloc sigur de producere a fenomenelor de
insuficienta tiroidiana experimentala.
Probe INDIRECTE de explorare tiroidiana
a) METABOLISMUL BAZAL – masoara consumul de O2 in conditii bazale. Produsul
cantitatii de O2cu echivalentul caloric mediu al unui litru de oxigen (4,82 calorii la un
coeficient respirator de 0,02) permite determinarea valorilor absolute. Valorile normale se
situeaza intre 0-15%.
- Hipertiroidie – cresteri pana la 95%
- Hipotiroidie – scadere la 80% din normal
Cresteri ale MB pot fi determinate de:
 Stari febrile
 Bolile SN
 Boli cardiovasculare (HTA)
 Boli respiratorii
 Boli hematologice

b) REFLEXOGRAMA ACHILIANA – masoara durata relaxarii musculare in timpul

reflexului achilian (percutarea tendonului Achile). Valorile normale: 240 – 340 msec.
- Hipertiroidie – relaxare mai rapida
- Hipotiroidie – relaxare mai lenta

c) COLESTEROLEMIA
- Hipertiroidism – scade
- Hipotiroidism – creste
Probe DIRECTE de explorare tiroidiana
 Aceste probe pot fi bazale (determinari de hormoni sau de iod din plasma) sau dinamice
(teste de apreciere a raspunsului tiroidian la diferite solicitari)
 PROBE BAZALE

a) DOZAREA TIROXINEI(T4) SI T3 SERICE – Se realizeaza radioimunologic (tehnica

Murphy-Pattee).
Valori normale:
 T4 – 6-12 ug/100 ml
 T3 – 0,075 – 0,175 ug/100 ml

b) IODUL LEGAT PROTEIC (PBI) – Determinarea nivelului de T3 si T4 seric

 Valori normale – 4-8 ug/100 ml

c) IODOCAPTAREA TIROIDIANA – determinarea capacitatii glandei tiroide de a capta

iodul radioactiv administrat in circulatia pacientului.

 Valori normale
o 3-10% la 2 h
o 8-30% la 24 h

d) DOZAREA TSH SERIC – prin metoda radioimunologica pentru a determina

hipotiroidismul primar; cresterile apar in hipotiroidismul primar sau in tumori secretoare
de TSH

Probele DIRECTE DINAMICE

a) TESTUL DE SUPRESIUNE CU T3 – administrarea unei cantitati de T3 timp de 7-10

zile determina scaderea marcata a iodocaptarii / absenta reactiei – hipotiroidie

b) TESTUL DE STIMULARE CU TSH (tireotrop) – administrarea unei cantitati de TSH

timp de 2-3 zile determina cresterea iodocaptarii, absenta hipotiroidie primara

2. PROBE DE HIPERGLICEMIE PROVOCATA

a) PROBA DE INCARCARE ORALA SIMPLA – consta in administrarea dimineata pe

nemancate a unei cantitati mari de glucoza (100 g) si determinarea glicemiei in probele
recoltate la intervale de 30 min timp de 2-3 h. In mod normal, glicemia nu trebuie sa
depaseasca valoarea de 1,8 g% pe parcursul probei si 1,2 g% inainte si dupa 120 minute
de la incarcare. Glicozuria absenta.

b) PROBA DE INCARCARE ORALA DUBLA CU GLUCOZA – se administreaza 2 doze

de 50 g glucoza cu 90 minute diferenta intre doze. Recoltarile de sange incep la 30 min
 dupa prima doza si se repeta la acelasi interval timp de 4 ore. Se obtine o curba cu 2
varfuri dintre care primul nu trebuie sa depaseasca 1,8 g/l, iar al doilea varf 1,2 g/l.
Valorile trebuie sa revina la cele ale glicemiei initiale in 180 min (3h)

c) PROBA DE INCARCARE INTRAVENOASA CU GLUCOZA – se administreaza timp

de 20 minute o perfuzie de glucoza 20% (0,3-0,5 g/kg corp). Se recolteaza sangele inainte
si dupa administrare timp de 2 ore la 30 min. Glicemia nu depaseste 1,8 g%. Dupa 90 min
revine la normal.

3. INHIBITIA REFLEXELOR MEDULARE – EXPERIENTA LUI SECENOV

*LUSIG
 Prin experienta lui Secenov, se demonstreaza actiunea inhibitorie a structurilor nervoase
superioare asupra reflexelor medulare – existenta procesului de inhibitie in SNC
(broasca).
 Materiale necesare: broasca, solutii de acid acetic de c% diferite, solutii de acid azotic,
benzi de hartie de filtru si clorura de sodiu
 Tehnica de lucru – se sectioneaza tegumentul regiunii craniene pentru a ajunge la lobii
optici – se excita tegumentul cu solutie de acid acetic (2,4,6,10,20%) si se stabilesc legile
lui PFLUGER (USIG). Se aplica cristale de clorura de sodiu pe lobii optici si se urmaresc
din nou reactiile reflexe produse de solutia de acid acetic.Se observa ca pentru obtinerea
acestora, sunt necesare concentratii mult mai mari de acid acetic. Daca indepartam
cristalele de clorura de sodiu, dupa cateva minute, reflexele se obtin cu concentratiile
initiale de acid acetic (2,4,6,10,20).
 Se observa ca, centrii reflexi medulari sunt inhibati de catre lobii optici.

4. REFLEXELE CU IMPORTANTA CLINICA SOMATICE SI VEGETATIVE

 Studierea reflexelor la om are importanţă în diagnosticul unor afecţiuni neurologice. De

importanţă deosebită sunt reflexele miotatice (monosinaptice – 2 neuroni).Aceste reflexe
sunt declanşate de întinderea muşchiului care reacţionează printr-o contracţie.
 Întinderea muşchiului se realizează prin aplicarea unui excitant pe muşchi sau pe
tendonul său. Ca urmare se determină o extensie care stimulează fusurile neuro-
musculare şi corpusculii Golgi.

I. Reflexe OSTEOTENDINOASE – se percuta tendonul muschiului si se obtine o reactie

de raspuns (contractie musculara simpla sau care antreneaza o miscare)

a) Reflexul rotulian (patelar) – L3 – L4 (centru reflex)

- Se percuta tendonul rotulian si se contracta muschiul cvadriceps care va
determina extensia gambei pe coapsa. In cazul in care reactia reflexa nu se
produce – inhibitie corticala a centrilor reflexi medulari
b) Reflexul achilian – L5 – S2
 - Se percuta tendonul achilean si se contracta muschiul triceps sural care va
determina flexia plantara a piciorului
d) Reflexul stilo-radial – C5 – C6
- Se percuta apofiza stiloida a radiusului si se contracta muschiul lung supinator si
biceps care va determina flexia antebratului pe brat
e) Reflexul cubito-pronator – C7 – C8
- Se percuta apofiza stiloida a cubitusului si se se obtine pronatia mainii

f) Reflexul tricipital – C7 – T1
- Se percuta tendonul tricepsului (la nivelul olecranului) si se contracta muschiul
corespunzator care va determina extensia antebratului pe brat
g) Reflexul cuboidian – S1
- Se percuta regiunea cuboidiana a piciorului (la nivelul fetei dorsale) si se obtine
extensia primelor 4 degete
h) Reflexul naso-palpebral
- Se percuta radacina nasului si se contracta muschiul orbicular (inchide ochii)
i) Reflexul maseterin
- Se percuta mentonul si se contracta muschii maseteri (inchide gura)
j) Reflexul pectoral
- Se percuta tendonul muschiului mare pectoral si se obtine abductia si rotatia
interna a bratului
k) Reflexul scapulo-humeral
- Se percuta marginea omoplatului si se obtine retractia omoplatului

II. Reflexe CUTANATE– se produc prin excitarea receptorilor cutanati cu ajutorul unui
varf bont sau ascutit

a) Reflexe cutanate abdominale- T9 – T12

- Se manifesta prin contractia musculaturii peretelui abdominal produsa de
excitarea usoara a tegumentului cu un varf bont
b) Reflexul cutanat plantar– L4 – S2
- Se stimuleaza marginea externa a plantei de la calcai spre degete si se obtine
flexia plantara a degetelor
c) Reflexul cremasterian– L1 – L2
- Se excita tegumentul 1/3 superioare a partii interne a coapsei cu un varf bont si se
observa contractia muschiul cremasterian determinand ridicarea testiculului
homolateral

III. Reflexe PUPILARE- se manifesta prin contractia si dilatarea pupilei care se modifica in
functie de intensitatea luminii si in functie de departarea sau apropierea obiectului privit.
 a) Reflexul fotomotor (de acomodare la lumina) – C. R. - mezencefal si maduva dorsala sup
- La intuneric – dilatarea pupilei (midriaza) – stimulata de simpatic
- La lumina – micsorarea pupilei (mioza) – stimulata de parasimpatic
b) Reflexul de acomodare la distanta
- Se face prin urmarirea de catre subiect a unui obiect mic sau a varfului degetului
mainii care se departeaza se apropie lent de ochi
- Se observa modificari ale diametrului pupilei in raport cu distanta la care se
gaseste:
- Departarea obiectului – midriaza
- Apropierea obiectului – mioza
IV. Reflexul OCULO-PALPEBRAL
- Consta in inchiderea pleoapelor prin contractia muschiului orbicular produsa de
excitarea mecanica a corneei

5. REFLEXE CONDITIONATE SI NECONDITIONATE

a) Reflexe NECONDITIONATE (alimentar, de orientare, aparare)

- Sunt reactii innascute si permanente
- Caracterul lor depinde de intensitatea excitantului si prezinta cai nervoase
preformate, iar arcurile reflexe se inchid la nivel subcortical
- Asigura integrarea limitata a organismului in mediu
- Animalele decorticate pentru a supravietui necesita conditii speciale de ingrijire –
acestea mesteca si saliveaza doar daca li se introduce hrana in gura
b) Reflexe CONDITIONATE
- Sunt reactii dobandite pe baza reflexelor neconditionate si pe baza celor
conditionate eliberate anterior
- Reflexele conditionate se inchid la nivel cortical si nu prezinta cai preformate
- Se elaboreaza prin asocierea in timp a excitantului indiferent (conditionat) cu un
excitant fundamental (neconditionat)
- Inceteaza sa se mai produca prin lipsa de intarire
Conditii:
- *Excitantul indiferent trebuie sa aiba cel putin o intensitate prag si sa nu
depaseasca o anumita limita
- *Actiunea celor doi excitanti trebuie sa coincida in timp (sau mai usor, cel
indiferent sa il preceada pe cel fundamental)
- *Starea de excitatie produsa de catre excitantul fundamental sa fie mai puternica
decat cea produsa de cel indiferent
- *Animalul sa fie in stare de veghe si sa nu existe alte excitatii imprejur (zgomote,
persoane straine etc)
- Animalul asociaza sunetul invatat cu mancarea care i se ofera, astfel incat dupa
15-20 incercari, reactia reflexa salivara se produce constant
 - Intensitatea reactiei reflex conditionata se apreciaza prin numarul picaturilor de
saliva secretate.

6. ELECTROENCEFALOGRAMA
Electroencefalografia
Electroencefalografia reprezintă o metodă de înregistrare a activității bioelectrice a creierului.

Aspecte tehnice (metode de înregistrare):

 Biocurenții cerebrali au o tensiune cuprinsă între 5 – 100 μV
 Pentru înregistrare se utilizează electrozi discoidali cu diametrul de 0,5 – 1 cm și o grosime de 1
– 2 mm, plasați pe pielea capului după degresarea cu alcool sau prin intermediul unor paste
conductoare (ex. Nou-născuți sau în timpul somnului)
 Pentru lobul temporal și baza creierului se utilizează electrozi timpanici și sfenoidali
 Etalonarea electroencefalografului 10 mm reprezintă 100 μV
 Înregistrarea EEG se face în condiții de repaus, bolnavul fiind în stare de veghe, cu ochii închiși,
relaxat psihic și muscular
Derivații
Derivațiile monopolare:folosesc un electrod activ situat în diverse zone pe pielea capului și un electrod
indiferent plasat pe zona mentonieră, la lobul urechii sau la baza nasului. Aceste derivații oferă
informații despre activitaea bioelectrică de profunzime a creierului.
Derivațiile bipolare: în cazul acestor derivații ambii electrozi sunt activi (pe scalp)

Ritmuri EEG normale

A) Ritmul alfa (α)
 8 – 13 Hz, 10 – 100 μV
 Bine exprimat în derivațiile de culegere posterioară
 Ritm regulat care reprezintă aproximativ 50% din traseul EEG la adult în starea de veghe
 Prezintă fusuri cu durata de 1 – 3 s
 Își modifică frecvența și amplitudinea la diverși stimuli, în special luminoși, când poate
dispare („reacția de blocare” – apare la deschiderea ochilor, la auzul unui zgomot
puternic, în stările de emoție sau în timpul unui calcul mintal)
 Ritmul alfa pur se obține doar în condiții de perfectă liniște psiho-somatică
B) Ritmul beta (β)
 14 – 30 Hz, 5 – 30 μV
 Neregulat și asimetric, inconstant
 Se înregistrează în regiunea frontala, rolandică, parietal-anterior și temporal-anterior
(ariile motorii)
 Nu reacționează la stimuli luminoși
 Poate fi blocat de stimuli proprioceptivi
C) Ritmul theta (θ)
 5 – 7 Hz, 40 – 70 μV
 La adult este prezent (10-15%) în regiunile parietale și temporale
 Nu se blochează la stimuli luminoși sau proprioceptivi
 Este ritmul dominant la copii intre 2 – 5 ani și la adulți în primele faze ale somnului

D) Ritmul delta (δ)

  Are frecvența cea mai mică: 0,5 – 4 Hz și amplitudinea maximă: 50 – 200 μV
 Ritm fiziologic al sugarului
 La adult apare uneori în derivațiile posterioare, dar se blochează la stimuli luminoși
 Prezent la adult în somnul profund
7. SEGMENTE DE RECEPTIE, CONDUCERE SI PROIECTIE A ANALIZATORILOR
TACTIL SI GUSTATIV, DETERMINAREA PRAGULUI DE SENSIBILITATE A
ACESTORA
Analizatorul tactil
Pentru determinarea sensibilitatii tactile, se foloseste esteziometrul Weber – reprezinta un
sistem de tip compas
Se aplica concomitent pe tegument varfurile celor 2 brate, astfel incat sa se evite orice
apasare
Se stabileste distanta minima la care sunt percepute cele 2 puncte de contact, prin
apropierea si departarea bratelor esteziometrului
Cu cat sensibilitatea regiunii explorate este mai mare, cu atat distanta dintre varfurile
esteziometrului este mai mica si invers
- La varful degetelui – 2 mm
- Fata palmara a mainii – 4 – 5 mm
- Obraji – 10 mm
- Frunte – 20 mm
- Fata dorsala a mainii – 30 mm
- Antebrat – 40 mm
- Brat si coapsa – 65 mm
RECEPTORI
- Terminatii nervoase libere
- Terminatii incapsulate – corpusculii Vater-Pacini, Meissner, Krause si Ruffini
CAI DE CONDUCERE
- Fasc. Spinotalamic ventral – sensibilitate tactila grosiera
- Fasc. Spinotalamic lateral – sensibilitate termina si dureroasa
- Fasc. Spinobulbar – sensibilitate epicritica si vibratorie
SEGMENT DE PROIECTIE
- Aria somestezica I din girusul postcentral
- Aria somestezica II din partea inferioara a lobului parietal
Analizatorul gustativ
 Experienta se face cu diferite solutii
o Sol. Chinina clorhidrica
o Sol. Clorura de sodiu
o Sol. Zaharoza
o Sol. Acid tartric
 Se aplica solutiile pe rand pe varful, marginile, baza si portiunea mijloc ale suprafetei
dorsale a limbii si se chestioneaza subiectul asupra senzatiei percepute. Se va observa ca:
 o Varful limbii – dulce
o Marginile – acru
o Varful si marginile anterioare – sarat
o Baza – amar
o Portiunea mijlocie – lipsita de sensibilitate gustativa
 Determinarea pragului se face pentru fiecare substanta in parte si se incepe cu
concentratia cea mai scazuta.

 RECEPTORI
- Papilele gustative ce conţin mugurii gustativi (circumvalate, fungiforme, foliate
si filiforme – nu au muguri)

CAI DE CONDUCERE
- Neuroni de ordinul I, ganglionari ai căilor gustative se găsesc în ganglionul
geniculatpentru coarda timpanului şi în ganglionul Andersch pentru nervul
glosofaringian.
- Neuronii tractului solitar (neuronii de ordinul II – nucleul solitar)
- fibre colaterale gustative spre
1. nucleii salivatori superiori/inferiori,
2. hipotalamus
3. formaţia reticulată bulbopontină,
- Calea conductoare gustativă principală continuă
- ascendent prin tractul tegmental central
- sinapsă cu neuronii de ordinul III din nucleul ventro-postero-median
talamic- în imediata vecinătate a zonei unde au proiecţie talamică
sensibilităţile tactilă, termică şi proprioceptivă de la nivelul regiunilor
feţei şi cavităţii orale

SEGMENT DE PROIECTIE
- Neocortexul primar gustativreprezentat de:
- operculul frontal de la capătul anterior al şanţului Sylvius,
- zona inferioară a girusului post-central,
- aria rostrală a insulei (în principal aria 43 Brodman).
- Neocortexul de proiecţie secundar gustativ este localizat în scoarţa fronto-
orbitală.

8. SEGMENTELE DE RECEPTIE, CONDUCERE SI PROIECTIE A

ANALIZATORULUI VIZUAL
RECEPTORI
- Celule cu conuri
- 5-7 milioane
- Contin pigmentul IODOPSINA
- Sensibile la radiatii luminoase de mare intensitate
- Sunt receptori pentru vederea DIURNA si CROMATICA
- Mai putin sensibile

- Celule cu bastonase
- 125-130 milioane
- Contin pigmentul RODOPSINA
- Sensibile la radiatii luminoase de mica intensitate
- Sunt receptori pentru vederea NOCTURNA – alb negru
- Mai sensibile decat conurile
- Pigmentul vizual absoarbe energia radiatiei luminoase si se descompune in
RETINEN si OPSINA care determina modificari ionice urmate de aparitia unui
potential receptor. Acest potential determina un influx nervos.

CALE DE CONDUCERE
- Potentialul receptor determina aparitia unor modificari electrice in neuronii
bipolari, care la randul lor determina aparitia in neuronii multipolari a
potentialului de actiune
- Segmentul intermediar al analizatorului vizual este reprezentata de trei neuroni:
- Primul neuron (protoneuronul) este un neuron bipolar (cu un axon si o
dendrita) din retina.
- Al doilea neuron (deutoneuronul) este un neuron multipolar (un axon
si mai multe dendrite) din retina.Axonul neuronilor multipolari formeaza
nervul optic.La nivelul chiasmei optice se incruciseaza axonii care
provin din jumatatile nazale ale celor doua retine.Din chiasma optica
pornesc doua fascicule numite tracturi optice.Fiecare tract optic conduce
informatia din jumatatea temporala a retinei de aceeasi parte si din
jumatatea nazala a retinei de parte opusa.
- Al treilea neuron (tritoneuronul) este situat in corpul geniculat lateral
din metatalamus.
- De la nucleul geniculat lateral pleaca radiatii optice care vor fi proiectate pe
scoarta cerebrala

SEGMENTUL DE PROIECTIE
- Aria vizuala striata din lobul occipital, din jurul scizurii calcarine
- Aria vizuala extrastriata – lateral de cortexul vizual primar
 9. SEGMENTELE DE RECEPTIE, CONDUCERE SI PROIECTIE A
ANALIZATORILOR ACUSTIC SI VESTIBULAR

Analizatorul acustic

- Normal oamenii pot percepe sunetele cu frecventa cuprinsa in 16 si 20 000 de

vibratii duble pe secunda
- In vocea de conversatie normala, sunetele au pana la 2 000 vibratii duble / sec
- Modificarea acestor limite determina deficiente de percepere a sunetelor
cunoscute sub numele de SURDITATE

RECEPTORI
- Organul Corti situat pe membrana bazilara din structura cohleei
- Celule senzoriale de la acest nivel transforma energia mecanica a sunetelor in
influx nervos
- Sunetul este transmis pana la organul lui Corti, atat prin oasele craniului cat si
prin intermediul lantului de oscioare din urechea medie (transmitere aeriana)

CALEA DE CONDUCERE
- Primul neuronse afla in ganglionul spiral al lui Corti. Dendritele acestuia ajung
la polul bazal al celulei auditive cu cili din organul Corti, iar axonii formeaza
nervul cohlear care se indreapta spre nucleii cohleari (dorsali si ventrali) din bulb
superior, unde se gaseste al doilea neuron. Al treilea neuronse gaseste in
nucleul olivar superior unde se incruciseaza, al 4 lea neuron se afla la nivelul
coliculului inferior, iar al 5 lea la nivelul nucleului geniculat median.
- Radiatiile auditive ajung la nivelul cortexului auditiv

SEGMENTUL DE PROIECTIE
- Regiunea supratemporala a girusului temporal superior
- Suprafata laterala a lobului temporal
- Cortexul insular (regiunea profunda a sulcusului lateral)
Mecanism:
- Transmiterea aeriana incepe la nivelul pavilionului urechii, care capteaza si
dirijeaza sunetele spre conductul auditiv extern
- La capatul acestuia, unda sonora pune in vibratie membrana timpanului care la
randul sau antreneaza lantul celor 3 oscioare
- Amplitudinea vibratiilor timpanului este maxima atunci cand presiunile de pe cele
2 fete ale sale sunt egale (trompa lui Eustachio)
- De la oscioare, unda sonora este transmisa mai departe ferestrei ovale, perilimfei
si endolimfei
 - Variatiile endolimfei fac sa vibreze membrana bazilara pe care se gaseste organul
Corti
- Vibratiile perilimfei determina vibratii ale membranei bazilare care antreneaza
celulele auditive ale caror cili vor suferi deformatii mecanice la contactul cu
membrana Tectoria. Inclinarea cililor intr-o parte depolarizeaza celulele, iar in
directia opusa le hiperpolarizeaza.
- Fiecare neuron din ganglionul spiral al lui Corti transmite impulsuri nervoase de
la o anumita zona a membranei bazilare.

Analizatorul vestibular
 Acest analizator are rol important in mentinerea tonusului muscular, in reactiile de
postura, reactiile de echilibru si participa la perceptia senzatiilor despre pozitia capului in
spatiu, precum si miscarile rectilinii sau circulare

 RECEPTORI
- Sunt situati in labirintul membranos
- CRESTELE AMPULARE– receptori ai echilibrului dinamic
- MACULELE– receptori ai echilibrului static si ai acceleratiei liniare
- In utricula si sacula se gaseste cate o macula utriculara si saculara formate din
celule de sustinere asezate pe o membrana bazala peste care sunt dispuse celule
senzoriale cu cili
- La polul bazal al celulelor senzoriale sosesc dendrite ale neuronilor din ganglionul
vestibular Scarpa. Cilii sunt inglobati intr-o membrana otolitica in care se afla
granule de CaCO3 si Mg, numite OTOLITE. Crestele ampulare localizate in
ampulele canalelor semicirculare membranoase sunt formate din celule de
sustinere si celule senzoriale. La polul apical, celulele senzoriale prezinta cili care
patrund intr-o cupola gelatinoasa, iar la polul bazal se gasesc terminatii dendritice
ale neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa.

CALEA DE CONDUCERE
- Primul neuron se afla in ganglionul vestibular Scarpa. Dendritele acestuia ajung
la celulele senzoriale cu cili din macula si creste ampulare, iar axonii formeaza
ramura vestibulara a perechii a8a de nervi cranieni.
- Ramura vestibulara se indreapta spre cei 4 nuclei vestibulari din bulb, unde se
gaseste cel de-al doilea neuron. Al 3 lea neuron se afla in nucleul vestibular
posterior din talamus (fascicul vestibulo-talamic), iar de aici se proiecteaza pe
cortex.
 SEGMENTUL DE PROIECTIE
- Lobul temporal, posterior de aria auditiva primara sau in partea inferioara a
lobului parietal

Colaterale din nucleii vestibulari:

- Fasc. Vestibulo-spinal – spre maduva (controleaza tonusul muscular)
- Fasc. Vestibulo-cerebelos – spre cerebel (controleaza echilibrul static si dinamic)
- Fasc. Vestibulo-nuclear – spre nucleii nervilor III si IV din mezencefal si VI din
puncte (controleaza miscarile globilor oculari)
- La hipotalamus – aparitia raului de miscare
- La motoneuronii din maduva cervicala – pentru muschii gatului

10. IMAGINILE PURKINJE, REACTII PUPILARE DE ADAPTARE, TESTE CLINICE

VIZUALE SI DETERMINAREA ACUITATII VIZUALE

Imaginile Purkinje
- Prin analiza figurilor Purkinje se poate afla pozitia pupilei in timp real.
Dispozitivele de urmarire a pozitiei ochilor sunt cele mai rapide si mai precise.
- Experienta se face in camera obscura si in absenta oricarei suprafete stralucitoare
in fata subiectului
- Anterior se provoaca dilatarea pupilei prin administrarea de ATROPINA
- Se aseaza in fata subiectului o lumanare, la o mica distana de ochi si putin laterala
fata de acesta astfel incat fascicolul de lumina sa faca cu corneea subiectului un
unghi de 20 grade.
- Vom observa 3 imagini reflectate de pe suprafata ochiului asezate aproape in
acelasi plan, 2 drepte si mari si una rasturnata si mai mica
- Imaginea cea mai stralucitoare este reflectata de catre suprafata convexa a corneei
- Cea mai putin stralucitoare este reflectata de catre curbura anterioara a
cristalinului
- Cea de luminozitate intermediara de catre fata posterioara a cristalinului
- Prin departarea si apropierea lumanarii de ochiul subiectului se modifica marimea
imaginii reflectate de catre fata anterioara a cristalinului
Reactiile pupilare de adaptare
- Gradul de deschidere al pupilelor rezulta din echilibrul actiunii antagoniste
exercitat asupra fibrelor musculare netede circulare (PS - constrictie) si radiare (S
- dilatare) ale irisului de catre simpatic si parasimpatic
- Ex. – reflex fotomor si reflex de acomodare la distanta?
Teste clinice vizuale si determinarea acuitatii vizuale
 Explorarea campului vizual
o Scop – evaluarea ansamblului punctelor din spatiu pe care un ochi in fixatie le
poate percepe in limitele unei zone denumita “camp vizual”
 o In acest scop se folosesc diverse tipuri de aparate denumite PERIMETRE cu
ajutorul carora se pot explora limitele campului vizual si suprafata campului aflata
in interiorul acestor limite (pentru lumina alba + lumina monocromatica)
o Astfel, se fixeaza barbia pe un suport, iar ochiul priveste fix in centrul cercului,
unul din ochi fiind acoperit, iar examinatorul va stabili intensitatea luminii,
culoarea spotului si suprafata de examinat
o Limitele campului vizual pentru alb sunt cuprinse intre 90 grade temporal, 60
grade nazal, 65 grade superior si 70 grade inferior, acuitatea pentru culori fiind
diminuata fata de cea pentru lumina alba
 Explorarea miscarilor oculare
o Scop – aprecierea echilibrului motor (static si dinamic) al musculaturii extrinseci
a ochiului
 Determinarea acuitatii vizuale
o Implica testarea cu ajutorul OPTOTIPURILOR a capacitatii dioptrului ocular de a
percepe separat doua puncte situate la un interval de 1,4 mm care de la distanta de
5 m trebuie sa fie proiectate in mod normal pe retina.
o Se foloseste optotipul ce utilizeaza scala Moyer
o Subiectul se aseaza in fata optotipului la 5 m si este invitat sa citeasca cu un ochi
literele din fiecare rand, in timp ce celalalt ochi este acoperit de un opercul
semitransparent
o Inclinarea capului in scopul unei bune citiri semnifica o vedere cu regiunea
parafoveala
o In caz de imposibilitate a examenului de la 5 m, subiectul este apropiat de optotip
pana va reusi sa citeasca primul rand

11. TESTE CLINICE ACUSTICO-VESTIBULARE

Teste acustice
 Stabilirea capacitatii functionale a aparatului auditiv se poate face prin mai multe metode
si poarta numele de ACUMETRIE
 Se executa cu voce soptita sau voce de conversatie, avand in vedere ca intr-o camera
izolata fonic, vocea soptita este perceputa la o distanta de 20 m, iar vocea de conversatie
la 50 m
- PROBA CU VOCEA SOPTITA
- Se aseaza subiectul pe un scaun cu urechea de examinat catre
examinator, iar urechea de partea opusa este astupata
- Examinatorul pronunta alternativ cuvinte soptite care contin vocale de
tonalitate joasa (ex. 88, topor, motor) si tonalitate inalta (mama, tata,
mere) pe care subiectul examinat trebuie sa le repete
- In cazul in care subiectul nu percepe cuvintele pronuntate la 6 m, prin
apropiere si repetarea probei, se stabileste distanta la care acestea sunt
percepute
 -
- PROBA CU DIAPAZONUL
- Permite stabilirea limitei inferioare si a zonei de mijloc a perceperii
auditive
- Diapazoanele construite prezinta un numar limitat de vibratii
duble/secunda (pana la 4000)
- Limita superioara capabila sa fie perceputa este de 20 000 vibratii
duble/secunda
A) Proba lui Weber
 consta in stabilirea perceptiei vibratiilor sonore prin transmisie osoasa
 in conditii normale vibratiile sunt percepute cu aceeasi intensitate in
ambele urechi
 in cazul leziunii monolaterale a urechii mijlocii (surditate de
transmisie), sunetul este auzit numai in urechea bolnava
 in cazul leziunii urechii interne (surditate de perceptie), sunetul este
perceput doar in urechea sanatoasa
B) Proba Rinne
 Consta in stabilirea perceptiei vibratiilor sonore prin transmisie aeriana
dupa ce acestea nu mai sunt percepute prin transmisie osoasa - prin
asezarea diapazonului pe mastoida
 In conditii normale, vibratiile sonore continua sa fie percepute inca 40
secunde dupa incetarea perceperii acestora – RINNE POZITIV
 Atunci cand vibratiile transmise aerian nu sunt percepute – RINNE
NEGATIV (leziuni ale urechii medii)
C) Audiometria
 Consta in stabilirea sensibilitatii auditive prin urmarirea perceperii
sunetelor de diferite intensitati si tonalitati
 Determinarea cu ajutorul AUDIOMETRELOR  AUDIOGRAMA
(abscisa – frecventele de vibratie percepute / ordonata – intensitatile)
Teste vestibulare
 TESTUL BALANSULUI
o Determina functia utriculei si rolul sau in echilibrul static si in mentinerea pozitiei
verticale cu ochii inchisi
o Subiectul este plasat in pozitie ortostatica cu ochii inchisi - balansarea corpului
spre dreapta sau spre stanga sau tendinta de cadere indica o afectare a
mecanismelor care asigura echilibrul static
 TESTUL CU APA RECE
o Folosit pentru investigarea aparatului vestibular separat pentru fiecare ureche
o Se realizeaza prin plasarea catorva picaturi de apa rece in fiecare ureche
o Prin stimularea termina a endolimfei si a canalelor, in mod normal se produce
aparitia unei senzatii de rotatie insotita de NISTAGMUS
 12. EXAMENUL MICROSCOPIC SI CHIMIC AL SUCULUI GASTRIC

Digestia gastrica se produce sub actiunea produsilor de secretie a mucoasei stomacale

care constituie sucul gastric si a contractiilor peretilor stomacali care au rolul de a
amesteca continutul stomacal cu sucul gastric.

Sucul gastric este un lichid incolor cu reactie puternic acida, ph intre 1-2,5 format din
99% apa si 1% substante solide (substante minerale, substante organice). Cantitatea totala
de suc gastric in 24 h este de 1,5 – 2,5 litri.

Examenul microscopic
 Se efectueaza pe sedimentul obtinut din centrifugarea sau sedimentarea spontana a
lichidului recoltat prin tubaj
 Pe 4 lame de microscop se pune cate o picatura din sedimentul gastric
o Lama nr. 1 – se examineaza lama ca atare
 In sucurile gastrice neutre sau alcaline – prezenta cristalelor de fosfati
amoniaco-magnezieni, uneori fibre musculare (hiposecretie gastrica)
o Lama nr. 2 - se intinde picatura si se coloreaza cu Giemsa
 In mod normal se gasesc epitelii plate, leucocite normale sau partial
digerate, mucus, microorganisme si ciuperci (cantitati reduse)
o Lama nr. 3 – se amesteca picatura cu o picatura de SUDAN 3
 Se observa grasimile colorate portocaliu – prezenta lor in cantitate mare
dupa un pranz indica o incetinire a evacuarii
o Lama nr. 4 – picatura de pe lama se amesteca cu o picatura de LUGOL
 Granulele de amidon sunt colorate in albastru
Examenul chimic
 Sucul gastric contine HCL liber sau combinat cu proteine si substante minerale, acid
lactic, acid butiric, acid acetic
 HCL liber si acidul lactic pot fi pusi in evidenta colorimetric in timp ce acidul butiric si
acidul acetic se recunosc dupa mirosul caracteristic.
o Punerea in evidenta a HCL liber – peste o picatura de suc gastric se adauga o
picatura de reactiv GUNZBURG, iar prin incalzire la flacara apare o coloratie
rosie data de HCL liber
o Punerea in evidenta a acidului lactic
 Cu reactiv UFFELMAN
  Continutul eprubetei care contine acid lactic se coloreaza in galben
verzui
 Cealalta care nu contine acid lactic se decoloreaza
 Cu reactiv BERG
 Continutul eprubetei care contine acid lactic se coloreaza in
galben-deschis / prezenta sulfocianatilor determina culoarea rosie-
portocalie
 Cea de-a doua isi pastreaza culoarea

13. DOZAREA ACIDITATII GASTRICE

 Aciditatea sucului gastric este data de HCL, de fosfatii acizi si de acizii organici
 In sucul gastric, HCL se gaseste sub 2 forme: HCL liber si HCL combinat (de proteine
sau substante minerale)  suma lor = ACIDITATEA TOTALA
 Pentru dozarea aciditatii libere si totale se foloseste metoda titrimetrica

 Principiul metodei:
o Aciditatea sucului gastric se neutralizeaza cu o solutie de NaOH (n/10) in
prezenta reactivului TOPFER si a FENOLFTALEINEI
o Se titreaza intr-un prim timp:
 HCL liber cu NaOH in prezenta reactiv TOPFER care vireaza la ph 3,5
 HCL combinat in prezenta fenolftaleinei ca indicator care vireaza la ph 8,2
o Valori normale ale aciditatii sucului gastric
 Unitati clinice
 HCL liber = 15
 HCL combinat = 25
 ACIDITATE TOTALA = 40
 In g la %0
 HCL liber = 0,9 – 1 g%0
 HCL combinat = 1 – 2,5 g%0
 ACIDITATE TOTALA = 2,5 – 3,5 g%0

14. RECOLTAREA SI COMPOZITIA SUCULUI PANCREATIC; EVALUAREA

DIASTAZURIEI

 Sucul pancreatic este produsul de secretie externa a pancreasului, varsat in duoden prin
canalul Wirsung.
Recoltarea
La animale de experienta
- Se face cu ajutorul fistulelor pancreatice temporare (introducerea in canalul
Wirsung) sau a fistulelor pancreatice cronice
 La om
- Recoltarea de suc duodenal fara a fi amestecat cu suc gastric sau lichid duodenal
regurgitat, se face prin utilizarea de sonde duble (gastrica si duodenala) prin care
se insufla aer pentru a impiedica scurgerea de suc gastric ori refluxul jejunal, fie
prin utilizarea de sonde Einhorn
- Se provoaca evacuarea bilei sub actiunea de sulfat de magneziu introdusa pe
sonda si dupa epuizarea secretiei biliare, se administreaza hormonii duodenali
PANCREOZIMINA si SECRETINA
- Se recomanda ca mai intai sa se administreze secretina injectata intravenos si se
urmareste secretia pancreatica, recoltandu-se sucul din 10 in 10 minute
- Secretina creste volumul secretiei pancreatice si pe cel al bicarbonatilor in suc
- Pancreozimina influenteaza doar cantitatea de enzime secretate
Compozitia
 Sucul pancreatic este un lichid incolor, cu gust usor sarat, fara miros si cu reactie alcalina,
ph intre 8,3-8,9 datorita continutului sau de bicarbonat de sodiu
 Este format din apa 98%, saruri minerale (NaCl, HCO3, Ca3(PO4)2), substante proteice
si fermenti
 Sucul pancreatic contine tripsina, amilaza pancreatica, chimotripsinogen, lipaza
pancreatica
 Tripsina
o Este secretata sub forma inactiva – tripsinogen, transformata in tripsina cu
ajutorul enterokinazei secretate de catre intestin
o Actioneaza asupra substantelor proteice
 Amilaza pancreatica
o Produce degradarea glucidelor pana la dizaharide, intermediar se obtin dextrine
o Se face sub actiunea maltazei, lactazei, invertazei
 Lipaza pancreatica
o Are actiune emulsionanta asupra grasimilor si le scindeaza in AG si glicerina
 Chimotripsinogenul
o Se transforma in chimotripsina de catre tripsina
o Are actiune coagulanta ca si labferment
Evaluarea diastazuriei
 Prin urina se elimina diferite enzime, printre care si amilaza pancreatica – fenomenul este
cunoscut sub numele de DIASTAZURIE
 Eliminarea crescuta indica tulburari functionale pancreatice (pancreatite) sau renale
(nefrite acute)
 Se folosesc 10 eprubete de dilutii diferite peste care se adauga amiloza 1% si se pune la
termostat la 37 grade
 Dupa 30 minute se racesc eprubetele la curent de apa si se adauga solutie de iod N/50
  Prima eprubeta in care se produce colorarea in albastru indica dilutia in urina care nu a
fost capabila sa hidrolizeze amidonul adaugat
 Cantitatea de amilaza pancreatica se exprima in unitati diastazice, fiecare unitate
reprezentand cantitatea de diastaza continuta intr-un ml de urina, capabila sa hidrolizeze
un ml din solutia de amidon 1%
 In functie de eprubeta in care apare coloratia in albastru, se stabileste cantitatea de
diastaza continuta intr-un ml de urina
 Rezultatele patologice se intalnesc in pancreatita hemoragica in care indicele diastazic
este pana la 1000 – 3000 unitati diastazice
 Limita maxima superioara – 64

15. RECOLTAREA SI COMPOZITIA SUCULUI BILIAR; EXAMEN CHIMIC AL BILEI

 Bila este produsul de secretie extern a ficatului colectat in vezica biliara si excretata in
duoden prin canalul coledoc.
Recoltare
 La animale de experienta
o Recoltarea se face prin metoda fistulei temporare (introducerea in coledoc sau in
fundul vezicii biliare) si a fistulei permanente (transplantarea orificiului de varsare
a coledocului in duoden la peretele abdominal)
 La om
o Recoltarea se face prin tubaj duodenal
o Tubajul duodenal da indicatii privind permeabilitatea cailor biliare, capacitatea de
contractie si relaxare a vezicii biliare, compozitia bilei si masura eliminarii in
intestin
o Subiectului, pe nemancate, i se introduce sonda in stomac pana cand ajunge in
duoden
o Pentru obtinerea bilei din vezica biliara, se introduce prin sonda o substanta cu
proprietaticolagoge (favorizeaza evacuarea bilei in duoden)
o BILA A (coledociana) – culoare galben inchis si se scurge prin sonda inainte de
introducerea substantei colagoge
o BILA B (veziculara) – culoare galben inchis si vascoasa, se scurte la 15-20
minute dupa introducerea colagogului
o BILA C (hepatica) – culoare galben – aurie si se obtine dupa golirea vezicii
biliare
 o Lipsa de obtinere a bilei B arata excluderea functionala a vezicii biliare

o TUBAJUL MINUTAT – permite obtinerea de date mai exacte, spre deosebire de

tubajul simplu. Acest tubaj cuprinde 5 timpi, notandu-se pentru fiecare durata,
cantitatea, modul de scurgere a bilei, debitul din 5 in 5 minute si caracterele bilei
recoltate
 Timpul COLEDOCIAN – excitarea mecanica produsa de sonda determina
deschiderea sfincterului Oddi;
 daca sfincterul Oddi nu se deschide, se introduce o cantitate mica de
NaCl
 dupa epuizarea bilei coledociene, se introduc 30 ml ulei pentru
contractia vezicii biliare
 Timpul ODDI INCHIS – uleiul determina inchiderea sfincterului Oddi
 Timpul de SCURGERE A BILEI A – reprezinta timpul in care se scurge bila
acumulata in hepato-coledoc, cat timp sfincterul Oddi a fost inchis
 Timpul VEZICULAR – reprezinta scurgerea bilei B
 Timpul HEPATIC – bila hepatica se scurge continuu in duoden, cat timp
sonda sta la acest nivel
Compozitia
 Bila este formata din:
o Apa
o Mucina
o Pigmenti biliari
o Saruri biliare
o Lecitina
o Colesterina
 Bila hepatica are culoarea galbena aurie, datorita pigmentului bilirubina
 Bila veziculara are culoarea inchisa, datorita biliverdinei (mai vascoada datorita mucinei)
 Mai contine substante anorganice, Cl, Ca, Fe, Fosfatide
Examenul chimic
 Punerea in evidenta a mucinei
o Se face cu ajutorul acidului acetic
o Aparitia precipitatului filamentos de mucina
 Punerea in evidenta a sarurilor biliare
o Sarurile biliare sunt amestecuri de saruri sodice a acidului TAUROCOLIC si
GLICOCOLIC si au rolul de a emulsiona grasimile
Emulsionarea lipidelor
- Se face prin adaugarea unei solutii de untdelemn peste saruri biliare
- Dupa agitare se observa ca cele 2 solutii de prezinta sub forma de emulsie
Reactia Hay
 - Intr-o eprubeta se introduce apa distilata, floare de sulf care va ramane la
suprafata
- Dupa adaugarea bilei, se constata ca floarea de sulf cade la fundul eprubetei
datorita modificarii tensiunii superficiale a apei de catre sarurile biliare

 Punerea in evidenta a pigmentilor biliari

Reactia Gmelin
- Se face cu acid azotic peste care se adauga bila diluata fara a se amesteca
- La nivelul de separare dintre cele doua lichide apar inele colorate verde, rosu,
galben si albastru datorita produsilor de oxidare a bilirubinei in biliverdina
- Ulterior, datorita oxidarii complete, ramane un singur inel de culoare verde
Reactia Trousseau
- Se face cu tinctura de iod
- La contactul cu bila, apare un inel verde caracteristic biliverdinei
Reactia cu albastru de metilen
- Solutia de bila si albastru de metilen capata culoarea verde datorita biliverdinei
- In absenta biliverdinei, se coloreaza in albastru
- Cu cat cantitatea de bilirubina este mai mare, cu atat cantitatea de albastru de
metilen este mai mare
 Punerea in evidenta a colesterinei
Reactia Salcowski
- Se face cu cloroform si bila diluata
- Se agita si se lasa in repaus
- Continutul eprubetei se separa intr-un strat inferior format din cloroform care
contine colesterol in stare solvita si un strat superior – bila
- Se adauga H2SO4, iar la zona de contact dintre cele doua lichide apare un inel de
culoare rosie

16. EXPLORAREA FUNCTIILOR HEPATICE

 Explorarea functionala a ficatui vizeaza explorarea functiilor metabolice (metabolism proteic,

glucidic, lipidic, hidric)

METABOLISMUL PROTEIC
o Dozarea proteinelor totale din plasma se face prin metode colorimetrice ce se bazeaza
pe proprietatea compusilor cu legaturi peptidice de a reactiona cu ionul de cupru in
solutia alcalina dand saruri complexe de culoare violeta (metoda biuretului, metoda
Lowry) – valori normale - 16-17 mEq/l
 Scazute in ciroize, neoplazii
 Crescute in plasmocitom, diabet insipid
o Electroforeza – metoda de separare a fractiilor proteice prin migrarea in camp electric
 Globulinele se separa in 5 fractii electroforetice – alfa1, alfa2, beta1, beta2 si
gama
  Cu ajutorul procedeelor optice, folosind lumina ultravioleta, absorbita de
stratul proteic proportional cu concentratia sa, se efectueaza inregistrarea
grafica – ELECTROFOREGRAMA
 Valoare proteinelor totale la litrul de plasma – 65 – 75 grame
 Serinele – 62-65% din proteinele totale
 Globulinele – 31-35% din proteinele totale
o Dozarea fibrinogenului – se face prin metoda gravimetrica – fibrinogenul din plasma
in prezenta clorurii de calciu, trece in fibrina ce se dozeaza prin reactia biuretului
 Valori normale – 2-4 g%0 ml plasma
 Scazute in ciroze, hepatite
 Crescute in infectii acute

METABOLISMUL GLUCIDIC
o Glicemia – valori normale – 80-110 mg/dL
o Proba hiperglicemiei provocate (testul de toleranta la glucoza) – consta in urmarirea
variatiei glicemiei dupa administrarea unei cantitati de glucide standard
*** PROBA DE INCARCARE ORALA SIMPLA – consta in administrarea dimineata pe
nemancate a unei cantitati mari de glucoza (100 g) si determinarea glicemiei in probele recoltate
la intervale de 30 min timp de 2-3 h. In mod normal, glicemia nu trebuie sa depaseasca valoarea
de 1,8 g% pe parcursul probei si 1,2 g% inainte si dupa 120 minute de la incarcare. Glicozuria
absenta.
***PROBA DE INCARCARE ORALA DUBLA CU GLUCOZA – se administreaza 2 doze de
50 g glucoza cu 90 minute diferenta intre doze. Recoltarile de sange incep la 30 min dupa prima
doza si se repeta la acelasi interval timp de 4 ore. Se obtine o curba cu 2 varfuri dintre care
primul nu trebuie sa depaseasca 1,8 g/l, iar al doilea varf 1,2 g/l. Valorile trebuie sa revina la cele
ale glicemiei initiale in 180 min (3h)
***PROBA DE INCARCARE INTRAVENOASA CU GLUCOZA – se administreaza timp de
20 minute o perfuzie de glucoza 20% (0,3-0,5 g/kg corp). Se recolteaza sangele inainte si dupa
administrare timp de 2 ore la 30 min. Glicemia nu depaseste 1,8 g%. Dupa 90 min revine la
normal.
o Testul galactozuriei provocate
 Metoda consta in administrarea de galactoza in apa, dimineata pe nemancate
si dupa evacuarea veziculei, dupa care se recolteaza separat urina la 2, 4, 10 si
24 ore.
  Normal – galactozuria este sub 6 g%0 la 2 ore si sub 1 g%0 la 4 ore

METABOLISMUL LIPIDIC
o Dozarea colesterolului – se bazeaza pe principiul ca colesterolul formeaza cu
H2SO4 si anhidrida acetica, compusi colorati
 Valori normale – 1,8 – 2,5 %0
 Raportul colesterol esterificat/colesterol total are o importanta specifica in
ceea ce priveste functia hepatocitului – valoare normala = 0,7 – 0,8

METABOLISMUL PIGMENTILOR BILIARI SI SARURILOR BILIARE

o Dozarea bilirubinei - se face prin metoda Malloy Evlyn cu reactiv diazo pentru
bilirubina directa si cu metanol pentru bilirubina totala
 Bilirubinemia totala – 6 – 10 mg%0
 Bilirubinemia directa – 2 – 4 mg%0
 Bilirubinemia indirecta – 70% din total
o Urobiligenuria – se evidentiaza cu reactia benzaldehidica, iar urobilinuria prin
reactia cu acetat de zinc
 Normal se elimina pana la 4 mg/zi
o Stercobilinogenul – se poate cerceta prin metode calitative si cantitative
 Valori normale pe 24 ore sunt cuprinse intre 50-280 mg

METABOLISMUL HIDRIC
o In cursul afectiunilor hepatice, au loc si modificari in metabolismul hidric, care
pot fi puse in evidenta prin
 Proba diurezei minutate – se bea dimineata pe nemancate 1 litru de apa in
10 minute, dupa care se recolteaza diureza din 30 in 30 minute (3 ore)
 Eliminarea maxima este in proba a2a si are valoarea de 600 ml

17.METODE DE RECOLTARE A SALIVEI LA ANIMALE SI OM

 Recoltarea salivei se poate realiza fie în condiţii de stimulare, fie în lipsa acestora.
 Stimularea se realizează la alegere prin masticaţia unei substanţe inerte (gumă de mestecat,
parafină) sau cu ajutorul stimulării gustative (aplicare de acid citric pe suprafaţa linguală).
 Recoltarea salivei nestimulate va fi influenţată de:
 gradul de hidratare al organismului
 poziţia corpului
 momentul recoltării.
 Saliva se recoltează la animale în principal pentru pentru punerea în evidență și studiul
mecanismelor de secreţie
 La om saliva se recolteaza pentru determinarea, agenţi microbieni, virali, fungi sau a unor
markeri utili în evaluarea stării de sănătate orală sau generală.
 Saliva recoltată se supune examenului fizic, chimic şi microscopic.
 La animalele de experienţă recoltarea salivei se realizează prin metoda fistulelor salivare.
  Fistula salivară acută se realizează la animalul anesteziat (de exemplu câine) prin
introducerea unui cateter în canalul excretor al uneia din principalele glande salivare,
după care se stimulează nervul motor secretor (coarda timpanului pentru glanda
submaxilară/sublinguală și nervul auriculo-temporal pentru parotidă) colectându-
se picăturile de salivă într-o eprubetă.
 Fistula salivară cronică se practică la animalul de experienţă (anesteziat) o canulare
sau exteriorizare de lungă durată a canalului excretor al glandei submaxilare/parotide
prin fixarea canalului glandei la tegument; după câteva zile de la vindecarea regiunii
unde s-a intervenit operator se poate recolta saliva în diferite circumstanţe
experimentale (această metodă este utilizată îndeosebi pentru demonstrarea reflexelor
necondiţionate şi condiţionate și a mecanismelor de producere a acestora.
 La om, în vederea recoltării secreţiei salivare mixte (globale, totale) în ambulator sau clinică
se poate folosi fie metoda Holmes, fie recoltarea salivei secretată de glanda parotidă cu ajutorul
capsulei Lashley.
 Metoda Holmes - se obturează respiraţia nazală cu ajutorul unei pense nazale,
subiectul fiind astfel obligat să respire pe gura, uscăciunea mucoasei faringiene care se
instalează fiind un stimul al secreţiei salivare. Recoltarea se face prin aspirarea salivei
din cavitatea orală cu ajutorul unei pompe de vid. În cazul acestei metode saliva va
curge în regim constant şi în acest fel compoziţia salivară va fi fiziologic
constantă.
 Recoltarea cu ajutorul capsulei Lashley se realizează colectând saliva parotidiană prin
fixarea acestui dispozitiv la nivelul orificiului de vărsare al
canalului Stenon ce se deschide la nivelul mucoasei orale
(regiunea jugală) în dreptul celui de al doilea molar
superior.
 Pentru recoltarea salivei din celelalte glande salivare
(submaxilare şi sublinguale) se utilizează un alt tip de capsulă (capsula Schneyer).

 Recoltarea separată a salivei pe tipuri individuale de glande salivare (parotidă,

submandibulară, sublinguală) permite cunoaşterea particularităţilor fizice, chimice şi biologice
a salivei secretată de fiecare glandă explorată şi în consecinţă a rolului jucat de acestea în
digestia orală şi în menţinerea sănătăţii orale.

18. COMPOZITIA SALIVEI; EXAMENUL MICROSCOPIC SI EXAMENUL CHIMIC AL

SALIVEI (MUCINA, SULFOCIANATI, ANIONI, CATIONI)

 Saliva este formata din 98,5% apa si 1,5% substante organice si anorganice
 Substantele anorganice se gasesc in saliva sub forma de cloruri, bicarbonati, fosfati si
sulfati de sodiu, de potasiu, de calciu, de magneziu. Cea mai mare parte o constituie
clorura de sodiu, carbonatii si fosfati de calciu.
 Substantele organice sunt mucina, celulele epiteliale descuamate, uree, sulfocianat de
potasiu, leucocite si enzima amilolitica salivara (ptialina)

Examenul microscopic

o Clorurarea cu albastru de metilen a unei picaturi de saliva si examinarea la microscop

 o Permite observarea filamentelor de mucina, a celulelor epiteliale descuamate,
leucocite, diferite bacterii si resturi alimentare

Examenul chimic

o Punerea in evidenta a mucinei

o Se face cu acid acetic 20%
o Se constata aparitia unui precipitat filamentos caracteristic mucinei

o Punerea in evidenta a sulfocianatilor

o Intr-o eprubeta se adauga 2-3 ml saliva, se aciduleaza cu HCL si se trateaza cu 1-2
picaturi de clorura ferica
o Apare o coloratie rosie caracteristica, in jurul filamentelor de mucina

o Punerea in evidenta a anionilor

o Anionii Cl-
 Se foloseste saliva fiarta si filtrata, se trateaza cu cateva picaturi de acid azotic
si azotat de argint
 Se observa aparitia unui precipitat alb de clorura de argint

o Anionii sulfat
 Se foloseste saliva fiarta si filtrata, se adauga 2-3 picaturi de HCL si de
clorura de Bariu
 Se observa aparitia unui precipitat alb de sulfat de bariu
o Anionii fosfat
 Se ia intr-o eprubeta 2-3 ml saliva fiarta si filtrata, se trateaza cu acid azotic si
cu molibdat de amoniu
 Se incalzeste la flacara pana la fierbere
 La racire se observa aparitia de cristale galbene de fosfomolibdat de amoniu
o Anionii carbonat
 Se adauga 1-2 picaturi de acid azotic peste saliva
 Se observa aparitia de bule gazoase de CO2

o Punerea in evidenta a cationilor

o Cationii de Ca
 Intr-o eprubeta se adauga 2-3 ml saliva fiarta si filtrata si se trateaza cu
cateva picaturi de oxalat de potasiu
 Se observa o tulbureala intensa produsa de formarea unui precipitat de
oxalat de calciu
o Cationii de sodiu
 Se introduce un fir de platina in saliva si apoi pus flacara, saliva devine
galbena
o Cationii de potasiu
  Se introduce firul de platina in saliva si apoi in flacara becului, dupa care
se priveste printr-o sticla albastra de cobalt
 Flacara prezinta o culoare violeta datorita arderii potasiului

19.Biomecanica structurilor alveolare orale (modele ideale, reale si patologice)

 Biomecanica dintelui este exprimată funcţional atît în contextul relaţiilor fiziologice inter-
maxilare, cît şi în cel al relaţiilor odonto-parodontale. Din acest ultim punct de vedere se
desprind două aspecte importante, cel al stabilităţii şi cel al mobilităţii dentare.
 Se știe că dintele prezintă în mod normal un grad de uşoară mobilitate evidentă la aplicarea de
presiuni mari asupra sa. In condiţii fiziologice dintele funcţionează din punct de vedere al
biomecanicii locale sub forma unor pîrghii dento-parodontale de gradul I şi II.
 În pîrghia odonto-parodontală de gradul I braţul de forţă (F) este dat de înălţimea
coroanei clinice, punctul desprijin (S) îl constituie coletulclinic (linia de prindere a
mucoasei gingivale pe dinte) iar braţul de rezistenţă (R) îl reprezintă lungimea rădăcinii
clinice (ordinea dispunerii în lanţul cinematic fiziologic a elementelor de caracterizare a
pârghiei fiind: F-S-R). Cu cât braţul de forţă este mai scurt (deci coroana clinică mai
puţin înaltă), iar cel de rezistenţă (rădăcina clinică) este mai lung, cu atât dintele este este
mai stabil implantat în alveola dentară, cu alte cuvinte un colet clinic mai sus situat
conferă o stabilitate dentară mai robustă (Fig-A). Dimpotrivă, coborârea punctului de
sprijin (deplasarea lui spre apex) poate duce atât în condiţii fiziologice cît şi patologice la
transformarea pîrghiei de ordinul I spre pîrghia de ordinul II (Fig-B) cu un grad uneori
semnificativ de instabilitate a dintelui în raport cu apexul care rămîne relativ fix (apexul
poate căpăta chiar valoare de punct de sprijin – S - în cazul transformării pîrghiei de
gradul I în pîrghie de gradul II).
 La rîndul ei condiţia patologică cea mai frecventă este dată de atrofia osului alveolar şi
retracţia gingivală. În această situaţie poate apare posibilitatea creşterii gradului de basculare a
dinţilor chiar la aplicarea de forţe masticatorii de intensitate obişnuită, normală, datorită
alungirii braţului forţei şi tendinţei de coborîre a punctului de sprijin spre apex (braţul forței se
alungeşte, în timp ce braţul rezistențeise scurtează), dispunerea elementelor de reper cinematic
fiind în următoarea ordine : F-S-R, adică pîrghiede gradul I, dar cu un braţ F din ce în ce mai
lung, asociat din această cauză şi în aceiaşi măsură, cu scăderea stabilităţii dintelui (Fig-C).
 Pârghii dento-parodontale

 Dinţii suportă în cursul masticaţiei obişnuite presiuni ritmice orientate în următoarele direcţii :
 verticale în lungul axului median al dintelui
 paraxiale
 oblice
 perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui.
 Presiunile verticale şi paraxiale se exercită mai ales în acţiunile dinţilor frontali de apucare şi
sfâşiere a hranei sau la persoanele cu edentaţie parţială (prin lipsa premolarilor şi molarilor)
chiar în procesul de masticaţie propriu-zis ; presiunile oblice şi cele orizontale
( perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui) acţionează în masticaţia de frecare, iar prin
mişcările ce le impun dintelui tind la bascularea /dislocarea acestuia. Unul din rolurile cele mai
importante în conservarea stabilităţii dintelui şi preluării presiunilor/tracţiunilor îl au structurile
parodontale şi în primul rînd elementele fibroase ale ligamentului periodontal.
 Important din punct de vedere biomecanic şi fiziologic este faptul că forţele de tracţiune
ligamentare şi forţele presiunii hidrostatice sunt de sens contrar şi egale între ele, ceea ce
conferă structurilor lojei parodontale rolul unui adevărate zone de sistem – tampon
(„biomechanically buffer”) şi de amortizare a şocurilor ocluzale.
 Acest model matematic şi biomecanic are însă un caracter mai mult teoretic (ideal)
 Este adevărat totodată că în procesele masticatorii obişnuite forţele ocluzale aplicate converg
totuşi în mare parte spre axul longitudinal median al dintelui, deşi nu în totalitate. Măsura în
care se realizează această direcţionare este în mod curent suficientă pentru realizarea protecţiei
dintelui.
 Depăşirea însă a unor limite fiziologice date de solicitările presionale ca intensitate şi direcţie,
poate duce la instalarea modelului patologic în care tracţiunile inegale şi exagerate ca
amplitudine şi durată ale fibrelor de inserţie a ligamentului periodontal pot genera leziuni
 având ca urmare compromiterea importantă a aparatului parodontal, lărgirea spaţiului alveolar
şi ca urmare pierderea dintelui prin eliminarea din alveola dentară.
 Aspecte şi probleme speciale privind dezechilibrele şi efectele lor pot surveni în aplicarea de
presiuni şi forţe exagerate cum este cazul sfărmării frecvente între arcadele dentare a unor
alimente foarte dure,a utilizării de proteze dentare incorect realizate sau aplicate, în bruxism
etc.

20.Dinamometria si tonometria muschilor mobilizatori ai mandibulei si oro-

faciali; indexul neuro-muscular

 Tonusul muscular reprezintă starea naturală de tensiune musculară (semi-contracţie) în

condiţii de veghe, generată de existenţa în mod normal a unei uşoare contracţii sau
semicontracţie a muşchiului în repaus sau de tensiunea musculară de grade variate prezentă în
timpul contracţiei propriu-zise.
 Tonusul muscular oferă date paraclinice importante asupra capacităţii muşchilor sistemului
stomatognat de a asigura relaţia centrică, intercuspidarea maximă şi poziţia de postură. De
asemenea explorarea tonusului muscular este utilă determinării şi evaluării echilibrului între
musculatura extraorală şi intraorală. Echilibrul de forţe al acestor muşchi stabilizează şi
păstrează armonia aparatului dento-maxilar şi în sens extins a echilibrului oro-cranio-facial
influenţînd creşterea arcadelor alveolare şi procesul de aliniere al dinţilor.
 Evaluările instrumentale ale tonusului muscular sunt precedate de o evaluare clinică a
musculaturii şi stării tonice normale/anormale bazată pe inspecţie şi palpare. Prin inspecţie se
fac observaţii asupra:
 fantei labiale (deschisă, închisă),
 aspectului buzelor (hipertonicitatea muşchiului orbicular induce aspectul de buze
subţiri),
 analiza spaţiului de inocluzie fiziologică (oferă informaţii asupra echilibrului dintre
tonusul de repaus al muşchilor masticatori elevatori şi depresori cu importanţă mai
ales în ocluziile adînci).
 Prin palpare se poate aprecia tonicitatea buzelor sau a muşchilor obrazului în funcţie de
rezistenţa opusă la degetul examinatorului. Prin inspecţie şi palpare se pot face deasemenea
evaluări asupra tonicităţii principalilor muşchi masticatori: muşchii linguali, temporali,
maseteri, ceea ce constituie cel mai important aspect. Toate rezultatele evaluării se notează în
vederea monitorizării stării tonice musculare şi eventual a terapiei.
 Un grad crescut de obiectivitate îl are explorarea tonusului muscular cu instrumente dedicate.
Se utilizează astfel miotonometrul (de exemplu miotonometrul Szirmai) care prin aşezare
(sprijinire fără apăsare) pe suprafaţa cutanată ce acoperă muşchiul mobilizator al mandibulei şi
prin compresiunea exercitată liber la suprafaţa muşchiului în aceste condiţii de propria lui
greutate pe muşchiul ales pentru evaluare, înregistrează prin devierea acului indicator gradul
tensiunii sub care se află muşchiul respectiv atît în stare de repaus-adică tonusul (contracţie
uşoară sau semicontracţie), cît şi în contracţia completă de diferite intensităţi.
  Rezultatele tonometriei evidenţiate de valori ce se pot încadra în exprimarea clinică ca
normotonie, hipotonie sau hipertonie se recomandă a fi asociate cu datele obţinute şi prin alte
investigaţii (de exemplu cu cele obţinute prin kimograma masticatorie, electromiografie) şi
obligatoriu cu datele rezultate din examenul clinic.
 În mod curent se practică măsurarea tonusului muşchilor temporal şi maseter, dar şi cel al
muşchilor periorali (muşchii buzelor) şi a limbii (miotonometria rezistivă).
 Tonometria este utilă în evaluarea:
 tonusului postural mandibular,
 a tonusului din cursul intercuspidării maxime,
 a relaţiei centrice,
 a ocluziei de efort,
 deglutiţiei,
 mişcărilor mandibulare–test sau funcţionale,
 disfuncţii ocluzale
 în evaluarea refacerii protetice a planului de ocluzie,
 disfucţii mio-articulare,
 dezechilibre/asimetrii neuro-musculare stomatognate generate de iritaţii dentare sau de
stări de stres psiho-emoţional.
 Dinamometria masticatorie, reprezintă o tehnică de investigaţie funcţională a forţelor
presionale masticatorii ce sunt aplicate asupra fragmentelor alimentare supuse sfărmării şi
triturării la nivelul suprafeţelor ocluzale. Se înregistrează concomitent undele kimogramei
masticatorii (masticaţiograma) şi variaţia forţelor aplicate (măsurători dinamometrice
efectuate în dinamică funcţională). Se evaluează forţele dezvoltate în cursul procesului
masticator, prin interpretarea integrată a aspectului liniilor descendente şi ascendente
masticaţiografice împreună cu valorile dinamometrice succesive obţinute în fiecare moment
de pe linia descendentă (ridicarea mandibulei) a fiecărui ciclu masticator. Dinamometria oferă
repere funcţionale utile în protetică, ortodonţie, în tulburări ale ocluziei, dar mai ales în
recuperarea și reabilitarea complexă neuro-motorie oro-maxilo-facială.
 Pentru unii mușchi din teritoriul oro-facial (de ex. muşchii intrinseci laringieni) problema
sincronizării contracției bilaterale și coordonării acțiunilor lor este esențială pentru realizarea
funcției lor. Acest aspect este extrem de important în cazul fonației cu atât mai mult cu cât
mușchii fonatori pot fi inervaţi fie de acelaşi nerv motor, fie de nervi motori diferiţi (ramul extern
al nervului laringeu superior şi ramul laringeu recurent).
 În plus, unele ramuri nervoase motorii prezintă lungimi diferite ceea ce ar putea implica timpi
diferiţi de transmisie a influxului nervos, ori condiţia ajungerii biopotenţialelor excitatorii la
muşchii fonatori în acelaşi timp util este esenţială în fiziologia fonaţiei. Explicația acestei
sincronizări temporale constă în faptul că grosimea crescută (deci conductibilitate crescută) a
nervului mai lung compensează diferenţa de lungime facând ca timpul de conducere a influxului
nervos sa fie același. Explorarea acestor parametri se poate face determinând indexul neuro-
muscular (INM) care se calculează prin raportul dintre lungimea nervului motor ce inervează
muşchiul investigat şi grosimea fibrei nervoase din componenţa nervului motor respectiv:
INM = Lungimea nervului(cm)/Diametrul fibrei nervoase(microni)
 Creşterea compensatorie în diametru a nervului mai lung pentru a menţine acelaşi timp de deplasare
a influxului nervos cu cel din nervul mai scurt se dobîndeşte prin exerciţiu fonator în timpul
primilor ani de viaţă.
 Indexul neuro-muscular este util şi în studiile legate de diagnosticul unor afecţiuni dento-maxilare
sau evaluării funcţionale în terapia ortodontică.

21.Influenta tridimensionala a musculaturii oro-mandibulo-faciale asupra

aparatului dento-maxilar; functiile individuale ale muschilor mobilizatori ai
mandibulei, activitatea simetrica si asimetrica a muschilor mobilizatori ai
mandibulei
 Muşchii mobilizatori ai mandibulei sunt muşchi scheletici fiind constituiţi din mănunchiuri
de celule multinucleate cunoscute sub numele de fibre musculare striate (o celulă musculară
egal o fibră musculară), dispuse paralel cu direcţia de acţiune a procesului de contracţie.
 Cei aproximativ 20 muşchi ai sistemului muscular oro-maxilo-facial şi parţial ai gâtului
contribuie cu toţii în măsuri diferite în principal la deplasările mandibulei în decursul
masticației, deglutiției și fonației.
 Cercetările au concluzionat că cel mai bun randament al unui muşchi este oferit atunci când
forţa pe care o generează se aplică perpendicular pe rezistenţa opusă la deplasare. Acest
randament se obţine adeseori prin contracţia simultană a mai multor muşchi, a căror
rezultantă sumată ghidează şi orientează sensul deplasării.
 Muşchii au tendinţa de a păstra axul de deplasare a forţelor (caracteristică posibil engramată
genetic) ghidaţi fiind de factori declanşatori care semnalizează orientarea, un exemplu fiind
maseterul ce se verticalizează cu aproape 10 grade ca urmare a schimbării conformaţiei
generale a mandibulei în cursul dezvoltării.
 În afara de actele funcționale enumerate masus acţiunile lor sunt mai extinse cuprinzând şi
alte segmente ale extremităţii cefalice şi alte funcţii cum sunt tonusul de fond, asocierea cu
gesturile din diferite comportamente, exteriorizarea unor stări afective sau emoţionale (de ex.
muşchiul triunghiular al buzelor coboară comisura, dar este şi muşchiul ce exprimă trăiri
afectivo-emoţionale ca tristeţea şi dispreţul) sau participări la mimica de comunicare
împreună cu alţi muşchi ai feţei.

Principii de organizare funcţională ale aparatului muscular mobilizator al mandibulei:

a) Principiul antagonismului funcţional al grupelor musculare: în baza acestui principiu de
lucru, unele grupe musculare desfăşoară o acţiune (de ex. muşchii agonişti) în timp ce alte
grupe musculare se relaxează sau realizează o acţiune opusă (antagoniști). Acest principiu
stă la baza modelelor musculare inverse de contracție (propulsie, retropulsie, lateropulsie,
ridicare, coborâre etc), complementare şi succesive, cum este de exemplu actul masticaţiei
(bolul alimentar ce se formează în cavitatea bucală este rezultatul activităţii muşchilor ce
deplasează lateral mandibula dar şi a celor care o readuc în poziţia centrică sau în poziţia
de intercuspidare maximă iniţială de la care s-a plecat);
b) Principiul cooperării în care muşchi diferiţi contribuie la desfăşurarea în timp a unei
acţiuni fiziologice complexe şi funcţional unitare, de exemplu, muşchii pterigoidieni
externi iniţiază mişcarea de coborâre a mandibulei, muşchii suprahioidieni o continuă, iar
muşchii digastrici o desăvârşesc.
 Principalii muşchi mobilizatori ai mandibulei(inserţii, inervaţie şi funcţii)
Fascicole Acţiuni mobilizatoare
Muşchi Inserţie fixă Inserţie mobilă Inervaţie
componente asupra mandibulei
 Arcada zigomatică
Nerv maseterin Ridicare mandibulă
 Malar
(ram al nervului oblic şi în sus
Maseter Fascicul superficial  Gonion
mandibular Propulsie
 Faţa laterală ram
din trigemen) Lateropulsie
vertical mandibulă
 Arcada zigomatică
Nerv maseterin
 1/3 post. faţa ext. Ridicător
(ram al nervului
Fascicul profund ram orizontal Lateropulsie
mandibular din
mandib. Retropulsie
trigemen).
 Gonion
 Faţa internă a Ridicător
 Fosa pterigoidiană Ram din nervul
Pterigoidian ram ascendent Propulsie
—  Apofiza piramidală mandibular din
intern mandib. Lateropulsie
a palatinului trigemen
 Gonion
 Fosa temporalului
 Linia temporală a  Apofiza
Nerv temporal Ridicător
Temporal Fascicul anterior frontalului, coronoidă
profund ant. Propulsie
parietalului şi (mandibulă)
temporalului
Nerv temporal Ridicător
Fascicul mijlociu
profund mijlociu Retropropulsie
Nerv temporal
Retropulsie
Fascicul posterior profund
Lateropulsie
posterior
 Fosetă Nerv milohoidian Coborâtor
Digastric Pântece anterior  Os hioid
mandibulară din trigemen Retropulsie
 Şanţ digastric
Pântece posterior (medial faţă de Ram din facial Coborâtor
apofiza mastoidă)
 Capsula ATM Nerv pterigoidian Propulsie
Pterigoidian Fascicul superior Aripa mare sfenoid
 Meniscul (ram din nervul Coborâtor
extern (sfenoidal) Foseta condiliană
articular mandibular) Lateropulsie
Propulsie
 Fovea Lateropulsie
Fascicul inferior Apofiza pterigoidă Idem
condiliană Coborâre (glisare
anterioară +rotaţie)
Coborâtor
(masticaţie)
 Linia Nervul
Lateropulsie
Milohioidian Os hioid milohioidiană a milohioidian
Ridică osul hioid
mandibulei din trigemen
(deglutiţie)
Trage înainte laringele
Coborâtor
Geniohioidia  Mandibulă
Os hioid Nervul Hipoglos Lateropulsie
n  Apofize genii
Ridică os hioid
Muşchiul  Grăsimea gâtului  Mandibula Nervul Facial Coborâtor
 pielos al
gâtului
(platisma)

22.Biomecanica miscarilor în articulația temporo-mandibulară - tipuri de

pîrghii ale articulației temporo-mandibulare
 Din punct de vedere biomecanic Articulaţia Temporo-Mandibulară (ATM) prezintă o
mare importanță avînd în vedere rolul ei ca participantă la sistemele de pârghii osteo-
articulare maxilare.
 La toate pârghiile sistemului mio-osteo-articular din organism există trei elemente
determinante (Forţă, Rezistenţă, Sprijin) din a căror dispunere succesivă în diferite poziţii
rezultă şi clasificarea pârghiilor biologice în pîrghii de gradul I, II şi III.
 Forţa activă (F) este reprezentată de muşchii care prin contracţia lor mobilizează
segmentul osos, iar Rezistenţa este dată fie de greutatea segmentului osos, fie de sarcina
exterioară deplasată prin lucru mecanic dacă este cazul (R); al treilea element este
loculde Sprijin(S), punct fix de pe axul biomecanic al mişcării prezent în articulaţia ce
face legătura între cele două oase.
 În cadrul pîrghiilor sistemului temporo-maxilar, muşchii mobilizatori ai mandibulei
împreună cu elementele structurale ale articulaţiile temporo-mandibulare conectează
mandibula la oasele temporale.
 Articulaţia temporo-mandibulară, mobilă, face parte din clasa diartrozelor, realizînd un
cuplu cinematic în care unul din cele două oase componente execută rotaţii în jurul unor
axe sau translaţii în diferite planuri (osul mobil fiind mandibula iar osul fix osul
temporal).
 Dacă punctul de aplicare al rezistenţei (R) se află la nivelul dinţilor frontali se realizează
o pârghie de gradul III (pârghiede viteză) cu punctul de sprijin (S) la nivelul
articulaţiilor temporo-mandibulare, iar punctul de aplicare al forţei (F) la nivelul locului
de inserţie a muşchilor ridicători ai mandibulei; în acest caz pârghia este mai puţin
eficace ca forţă, pentru că dinţii frontali nu se caracterizează prin rezistenţă apreciabilă la
duritatea opusă de unele alimente în momentul acţionării forţelor masticatorii (a se vedea
figura).
 Deplasarea punctului de rezistenţă (R) a alimentului spre zonele laterale ale arcadelor
dentare transformă pârghia de gradulIII în pârghie de gradulII (pârghie de forţă), cea
mai eficientă fiind plasarea punctului de rezistenţă între arcadele dentare în dreptul celui
de al doilea molar (stâng sau drept), punctul de sprijin (S) la nivelul ATM de partea
opusă, iar zona de aplicare a forţei (F) la nivelul inserţiilor muşchilor ridicători ai
mandibulei de pe partea existenţei punctului de rezistenţă.
 Sisteme de pârghii maxilare (osteo-articulare mandibulare)
Pârghii fiziologice:Pârghia de ordinul III (R-F-S)
Pârghia de ordinul II (S-R-F)

23.Analiza miscarilor simple si combinate ale mandibulei si rolurile lor

functionale in masticatie, deglutitie si fonatie

Articulaţiile temporo-mandibulare participă la realizarea a două tipuri de mişcări:

(A) mişcări alecondililor mandibulari,
(B) mişcări ale mandibulei (mişcări unidirecţionale, mişcări funcţionale şi mişcări
extreme).
Prin frecvenţa mişcărilor, articulaţiile temporo- mandibulare sunt cele mai solicitate articulaţii,
aspect evidenţiat de cele aproximativ 10.000 de mişcări efectuate în medie în 24 de ore.

A. Mişcările condililor mandibulari (Figura 1)

Mişcările condililor mandibulari se clasifică în mișcări elementare și combinate :
1. Mişcările condiliene elementaresunt reprezentate de:
a) mişcări de rotaţie,
b) mişcări de translaţie;
Articulaţia temporo-mandibulară este singura articulaţie din organism care permite mişcări de
rotaţie şi mişcări de translaţie.
2. Mişcările condiliene compuse (combinate)sunt rezultate din asocierea mişcărilor de rotaţie
cu cele de translaţie.
În mişcările condiliene rolurile esenţiale sunt deţinute de compartimentele articulare din ATM şi
anume, segmentul articular condilo-meniscal (inferior) pentru mişcările de rotaţie şi segmentul
articular menisco-temporal (superior) pentru mişcările de translaţie. Un rol determinant în
ambele tipuri de mişcări îl are aparatul muscular mobilizator al mandibulei.
a). Mişcări condiliene elementare de rotaţie
Mişcările de rotaţie ale condililor mandibulari din compartimentul condilo-meniscal al ATM
sunt realizabile în trei axe diferite de rotaţie :
 axul transversal (axa bicondiliană);
 axul vertical;
 axul sagital.
În ultimele două cazuri axele de rotaţie condiliene (verticală și sagitală) trec prin centrul numai a
unuia din cei doi condili.

b). Mişcări condiliene elementare de translaţie

Mişcările de translaţie, simetrice şi asimetrice, reprezintă cel de al doilea tip de deplasare al
condililor mandibulari şi au loc împreună (simultan) cu meniscul articular, în compartimentul
menisco-temporal al ATM, pe pantele de ghidaj existente la nivelul tuberculilor articulari ai
ATM. Mişcarea de translaţie simetrică a condililor mandibulari înseamnă implicit deplasarea
axului bicondilian; condilii se mobilizează în jos şi înainte, revenind apoi aproape pe aceiaşi
traiectorie (traiectorie condiliană sagitală) în cadrul mişcărilor de ridicare-coborâre şi de
propulsie-revenire a mandibulei. Translaţia asimetrică a mandibulei caracterizează deplasările
lateralizate ce au loc în planul orizontal, direcţia mişcării fiind transversală.

B.Mişcările mandibulare
Mişcările de rotaţie şi translaţie ale condililor (desfăşurate de cele mai multe ori simultan), fac
posibile la rândul lor deplasările mandibulei în cele trei planuri (frontal, sagital şi orizontal)
(Figura 2) şi pe cele trei direcţii/axe (verticală, sagitală şi transversală) (Figura 3), generând mai
multe tipuri de mişcări mandibulare ce pot fi grupate în: mişcări simple unidirecţionale, mişcări
funcţionale (din timpul actelor functionale masticaţie, deglutiţie, fonaţie, mimică), mişcări
extreme (comandate/voluntare, denumite şi mişcări limită), mişcări simetrice sau asimetrice și
mişcări cu sau fără contact interdentar.

Figura 3. Deplasările mandibulei în axele verticală, sagitală şi transversală (bicondiliană) (după Arcoria, 2010)

Mişcările mandibulare simple unidirecţionale (de ridicare-coborîre, propulsie-retropulsie,

lateropulsiestîngă şi dreaptă) se realizează cu plecare din poziţia de postură sau de relaţie
centrică şi revenirea în aceiaşi poziţie. Cele şase mişcări unidirecţionale sunt fundamentale şi
stau la baza generării şi celorlalte tipuri de mişcări ale mandibulei (fără a lua în calcul
individualitatea tiparului deplasărilor mandibulare, caracteristic în detalii fiecărui individ).
În mişcarea de ridicare-coborîre a mandibulei (cele mai importante mişcări în tabloul
dinamicii funcţionale mandibulare), coborârea începe din poziţia de repaus - de postură - (sau
din relaţie centrică) prin o rotaţie pe loc a condililor mandibulari pe meniscul articular în axul
bicondilian alfa-beta (transversal) urmată rapid de o rotaţie a condililor cu tot cu menisc în axul
transversal asociată cu o mişcare de translaţie (alunecare) simetrică a condililor, a meniscului şi
a axului transversal (axul ajunge în final în dreptul spinei lui Spix).
Mişcarea mandibulară de propulsie reprezintă mişcarea de alunecare în plan sagital-orizontal
a incisivilor inferiori pe suprafaţa palatinală („suprafaţa de ghidaj”) a incisivilor superiori,
plecând din relaţia centrică, trecând prin poziţia de intercuspidare maximă şi ajungând în final la
poziţia „cap la cap”. Mișcarea de retropulsie se desfașoara cu aceleași secvențe, în sens invers.
Mişcarea de lateralitate (lateropulsia, mişcarea dediducţie)a mandibulei este o mişcare
complexă ce are loc în plan orizontal pe direcţie transversală alternativ, dreapta sau stânga,
asociată cu o uşoară coborâre sau propulsie. Ea începe din poziţia de intercuspidare maximă,
partea spre care se deplasează mandibula (stîngă sau dreaptă) fiind considerată partea activă, iar
partea opusă reprezintă partea pasivă (inactivă, nelucrătoare, de balans/de echilibru)

24.Forte si presiuni masticatorii (directii de actiune, valori normale in functie

de suprafata ocluzala si grupe functionale de dinti)
 Forţele intense din timpul masticației sunt amortizate prin disiparea lor în întreaga regiune
facială şi baza craniului (oasele bolţii craniene sunt ca rezistenţă egale în toate direcţiile fiind o
zonă static neutră). Din acest punct de vedere, un rol important în transmiterea forţelor statico-
dinamice presionale revine dispunerii înlănţuite a dinţilor şi scheletului cranio-facial sub forma
sistemului denumit con dentar (con sau geometriccranio-facialo-dentar) format din trei
componente înfundate unul în celălalt începînd cu (a) neurocraniul, în care se înfundă (b)
masivul facial fixat de baza craniului şi (c)dinţii ce se înfundă în masa facială.
 Elementul determinant de care depinde mărimea forţelor de presiune aplicate îl reprezintă
intensitatea contracţiei muşchilor masticatori şi direcţia de aplicare.Forţa maximă de
contracţie pe care o poate dezvolta un muşchi masticator depinde direct proporțional de:
 suprafaţa desecţiune
 lungimea muşchiului
 Se consideră că forţa maximă de contracţie
este de 35-90 kgf pentru un muşchi
masticator (sau în exprimare pe suprafaţa de
secţiune a muşchiului 10 Kg/1 cm2)
 Determinările gnatodinamometrice privind valorile medii ale forţei maxime de masticaţie
(forţa de muşcare) pe grupe de dinţi sunt variabile potrivit datelor din literatură, în general fiind
acceptate următoarele valori:

 Incisivi: 11-26 kgf

 Canini: 35 kgf
 Premolari: 11-23 kgf
 Molari: 29-70 kgf.
 Dinţii posteriori fiind mai apropiaţi de inserţia ridicătorilor mandibulei au o forţă masticatorie
mai ridicată decât cea a dinţilor anteriori.

25.Teste de explorare a eficientei masticatorii

Prin eficienţa procesării masticatorii se înţelege capacitatea sistemului stomatognat de

transformare într-un anumit interval de timp de la introducerea în cavitatea orală, a unui
fragment alimentar într-un bol alimentar complet prelucrat mecanic (avînd în final un număr
cât mai mic de fragmente netriturate sau cu fragmente alimentare de câţiva mm 3), insalivat şi
parţial atacat enzimatic şi pe care subiectul îl apreciază (conştient sau nu) ca fiind gata pregătit
pentru deglutiţie.

Exista în prezent mai multe metode de evaluare cantitativă a eficienței masticatorii. O metodă
relativ exacta este reprezentată de evaluarea spectrofotometrica a unui material alimentar
colorat. Eficiența masticatorie se definește în acest caz ca fiind:

EM = E1 × 100/E

în care E1 reprezintă nivelul de densitate optică determinat spectrofotometric (530 nm) la

materialul alimentar colorat (beta caroten din 6 g morcov) dintr-un bol alimentar finalizat
pentru deglutiţie în urma a 20 de cicluri masticatorii iar E reprezintă nivelul de densitate optică
determinat spectrofotometric (530nm) la un fragment de morcov (6 g) strivit în totalitate printr-
o procedură standard.
 Frecvent pentru evaluarea eficienţei masticatorii sunt utilizate în practică testele
gravimetrice. Ele apreciază procentual prin cîntărire greutatea particulelor alimentare de
diferite mărimi prezente în bolul alimentar final pregătit pentru deglutiţie, bol obţinut după
secţionarea, sfărmarea, triturarea, măcinarea şi insalivarea fragmentului alimentar introdus în
cavitatea orală. Sunt supuse procesului masticator alimente de consistenţă fermă (pesmet,
morcovi, carne, nuci, alune, etc.) sau structuri artificiale standard (de exemplu gelatină
durificată).
 Testul Helmanîn care se acordă subiectului adult 50 secunde pentru masticaţia completă a 5
gr de migdale (la copil 2,5 g). Conţinutul masticat se usucă, după care se cerne prin o sită
cu orificii avînd diametrul de 2,4 mm, cîntărindu-se apoi eventualele resturi rămase în sită.
Eficienţa masticaţiei în această probă se calculează ştiindu-se că fiecare gram de migdale
necernut corespunde unei eficienţe masticatorii mai mică cu 20% comparativ cu eficienţa
ideală de 100%.
 Testul Dahlberg utilizează grăunţe de gelatină durificate prin tratare cu formalină şi aduse
în stare aplatizată/sfărmată prin mişcări masticatorii de strivire şi triturare (40 de mişcări
masticatorii). Se procedează apoi la cerneri ale conţinutului oral succesiv prin site cu
diametrul 1-10 mm numărându-se fragmentele reţinute pentru fiecare tip de sită. Cu cât
proporţia fragmentelor supuse trecerii prin sitele cu ochiuri mai mari este mai ridicată cu
atât performanţa masticatorie este mai bună. Cu alte cuvinte cu cît eficienţa aplatizării
 (triturării) granulelor de gelatină este mai mare cu atât creşte mărimea suprafaţei obţinută
prin aplicarea presiunile verticale antagoniste dentare (masticatorii).
 Testul Rubinov foloseşte alimente de durităţi variabile cu masă şi volum standard şi anume
miez de nucă de pădure (în cantitate/masă de aproximativ 800 mg utilizat ca aliment-etalon
de duritate medie), pesmeţi (masa de 500 mg) sau pîine (masa de 1 g), ultimele două avînd
volumul egal cu cel al nucii. Se supune masticaţiei o cantitate de aliment determinată,
procesul masticator durînd pînă cînd va apărea reflexul deglutiţiei (tehnică fiziologică). În
acest moment bolul alimentar se depune într-un vas unde va fi supus spălării după care
conţinutul se cerne prin o sită cu găuri rotunde avînd diametrul de 2-4 mm. Dacă există
reziduuri nefărămiţate şi netriturate complet, ele se cîntăresc şi se exprimă prin diferenţă ca
fracţie procentuală din masa iniţială a fragmentului alimentar ingerat. Lipsa reziduurilor
semnifică apaltizarea tuturor fragmentelor şi deci o eficacitate masticatorie de 100%. Studii
folosind această tehnică şi cuprinzînd loturi extinse de subiecţi au arătat că timpii normali
necesari masticaţiei complete (din momentul cînd subiectul introduce alimentul în cavitatea
orală şi începe masticaţia, pînă cînd simte senzaţia necesităţii deglutiţiei) pentru diferite
alimente de consistenţă standard sunt: pentru miez de nucă = 14-25 sec, pesmeţi =11-17
sec, pîine = 9-13 sec.
 Testul Rohovskievaluează eficienţa masticaţiei cu ajutorul a doi cilindri standard de gelatină
(diametrul de 16 mm şi lungi de 10,5 mm trataţi cu formalină). Se efecuează un număr de
20 de cicluri masticatorii de aceiași parte, după care bolul alimentar format şi depus se
trece succesiv prin site avînd ochiuri ce scad treptat în diametru cu cîte 2 mm. In calcul se
iau timpul necesar masticaţiei şi parametrii electromiografici ai muşchilor masticatori.

26.Kimograma ciclului masticator (analiza graficului, faze) si kimograma

procesului masticator (masticațiograma- analiza graficului, etape)

 Prin această metodă miografică se înregistrează cinematica activităţii fazice a muşchilor

mandibulari în timpul procesului de masticaţie, Perioada de masticaţie înregistrată include
complexul de mişcări desfăşurat pentru prelucrarea masticatorie completă a unui fragment de
hrană izolat, de la începutul introducerii sale în cavitatea orală şi pînă la declanşarea deglutiţiei.
Înregistrările se realizează,cu ajutorul unui dispozitiv numit masticaţiograf prevăzut cu un
balonaş de cauciuc de la care un sistem pneumatic preia variaţiile de presiune din interiorul
acestuia şi le transmite în continuare unui sistem de înscriere .
 Prin metoda kimogramei masticatorii se poate înregistra:
 activitatea contractilă în timpul procesului de masticaţie de pe partea activă (sau de pe
partea balansată) din momentul introducerii fragmentului alimentar izolat în gură
(precedat de faza de repaus muscular) şi pînă la deglutiţie,
 activitatea contractilă a muşchilor mobilizatori ai mandibulei în timpul deglutiţiei,
 activităţi contractile masticatorii diferite şi comparative în cursul masticaţiei unor tipuri
de alimente diferite ca textură şi rezistenţă pentru analize comparative.
 Se obține astfel o suită de curbe ondulatorii succesive, aşa numitele unde (sau linii)de
masticaţie (UM) cu o durată descrescătoare de la 3-0,5 sec. Fiecare UM reflectă mişcările
 mandibulei şi i se poate descrie un segment ascendent dat de coborârea mandibulei (curba A-
B) şi un segment descendent dat de urcarea mandibulei (curba B-C).

Kimograma masticatorie (masticaţiograma): înregistrarea grafică a
mişcărilor maxilarului inferior în cursul unui proces masticator complet
şi tipurile de unde de masticaţie.
Kimograma masticatorie: graficul a două unde izolate de pe
masticaţiogramă
A: unghiul G cu valoare sub 90° semnifică un grad relativ crescut
de rezistenţă a alimentului;
B: unghiul G în jur de 90° indică lipsa rezistenţei alimentului la
aplicarea forţei de masticaţie.

 Morfologia tipurilor de unde masticatorii înscrise corespund în ordine următoarelor etape

(faze) – a se vedea figura:
 I – starea de repaus; II – faza de introducere a hranei; III – faza de adaptare; IV – faza
de masticaţie propriu-zisă; V – sfârşitul masticaţiei şi începutul deglutiţiei;
 A – B: linie ascendentă dată de coborârea mandibulei; B – C: linie descendentă data de
ridicarea mandibulei (mişcare efectivă).
 Unghiul G: este unghiul format de linia descendentă şi linia orizontală (măsoară
declivitatea undelor de masticaţie în funcţie de rezistenţa alimentului opusă la aplicarea
forţelor masticatorii).

 Kimograma ciclului masticator

 Panta ascendentă a undei de masticaţie are de regulă un traseu aproape vertical
evidenţiind o mişcare rapidă de coborîre a mandibulei, în timp ce panta descendentă
formează un unghi G cu linia orizontală, unghi a cărui mărime depinde de consistenţa
alimentului care conferă caracterul şi durata mişcării mandibulare (viteză, durată,
amplitudine).
 Cu cît alimentul este mai dur, cu atît el opune o rezistenţă mai mare la secţionare sau
sfărmare, unghiul este mai mic şi durata este mai mare. La 90° unghiul G reflectă lipsa
rezistenţei alimentului la aplicarea forţei de masticaţie. Vârful undei de masticaţie indică
înălţimea (amplitudinea) maximă a coborârii mandibulare care depinde în măsură
însemnată şi de volumul alimentului introdus în cavitatea orală. Dacă mandibula prezintă
scurte opriri în traseul ei de ridicare (în cursul mişcării de ocluzie a arcadelor dentare),
segmentul descendent apare sub formă de trepte (traseu cu aspect de „scară”) ce
semnifică întâmpinarea de rezistenţă/rezistenţe din partea alimentului. Segmentul inferior
al liniei descendente al unei unde de masticaţie formează împreună cu segmentul inferior
al liniei ascendente al undei următoare aşa numita „ansă de închidere” (inferioară) sau
de contact, aflată mai jos de linia de repaus şi care corespunde pauzei din timpul opririi
 mandibulei la închidereaarcadelor dentare, evidenţiind contactul dintre suprafeţele
masticatorii ale dinţilor. Unghiul ansei de închidere (lărgimea sau gradul de deschidere
al ansei) relevă rapiditatea trecerii de la poziţia de închidere la cea de deschidere a
arcadelor şi în acelaşi timp reprezintă un indicator al duratei de timp necesare pentru
strivirea alimentului între dinţi. Cu cît unghiul este mai deschis cu atît el traduce o durată
mai mare de compresiune a alimentului ,iar eventuala apariţie a platoului drept şi durata
acestuia indică, aşa cum s-a arătat mai sus, timpul de oprire a mandibulei în momentul
comprimării alimentului în funcţie de rezistenţa întîmpinată. Ansa cu ondulaţii la mijloc
reprezintă un indicator al triturării/măcinării alimentului prin mişcările de alunecare ale
mandibulei (Rotaru,1971;Saulea,2009). Morfologia undelor masticaţiogramei este
complexă şi se poate modifica în funcţie de caracteristicile mecanice ale alimentelor
ingerate, de consistenţa, reologia, geometria, volumul şi natura lor gustativă, de vîrsta
subiectului, de timpul avut la dispoziţie, de starea psiho-emoţională a acestuia şi în mod
deosebit de integritatea morfo-funcţională a structurilor implicate în masticaţie (dinţi,
parodonţiu, mucoasă orală, limba, muşchii masticatori şi structuri nervoase periferice şi
centrale).

 Kimograma (masticaţiograma) procesului masticator este formată din o succesiune de

cicluri masticatorii, evidenţiind din acest punct de vedere cinci faze, începînd de la
introducerea alimentului în cavitatea orală şi pînă la deglutiţie:
 faza de repaus (faza I) cu mandibula nemişcată şi musculatura în tonus minim de
postură, arcada dentară inferioară aflîndu-se la distanţa de 2-8 mm faţă de omoloaga sa
superioară; graficul înregistrează o linie iniţială, orizontală, dreaptă şi aflată ca nivel între
baza şi vîrful undelor masticatorii care urmează;
 faza de introducere a alimentului în cavitatea orală (faza II) marcată pe grafic prin prima
linie ascendentă, se datorează coborîrii mandibulei; caracterul mai mult sau mai puţin
abrupt al pantei şi cel maximal ca înălţime evidenţiază viteza şi respectiv amplitudinea
preluării orale a alimentului ;
 faza de adaptare şi de fragmentare a alimentului (fazaIII) este reprezentată de unde
scurte prezente ca nivel de înălţime deasupra liniei de repaus şi care pe grafic încep din
vîrful primei linii ascendente desfăşurîndu-se pe fondul unui platou în cazul alimentelor
dure, ele semnificînd începutul fărămiţării alimentului. Platoul poate fi apoi uşor sau mai
mult înclinat continuâdu-se cu o pantă descendentă ce se termină la punctul decliv al
scurtei pauze de dinaintea pantei ascendente a următorului ciclu masticator. Existenţa
platoului indică nedepăşirea rezistenţei opusă de către hrană la presiunea aplicată de
arcadele dentare, în schimb dacă platoul trece în linie ascendentă înseamnă că s-a depăşit
prin compresiune şi fracturare (fragmentare) alimentului rezistenţa opusă de acesta;
 faza mişărilor masticatorii de bază (fazaIV) caracterizate grafic prin unde de masticaţie
configurînd alternări periodice de urcări şi coborîri frecvente (masticaţia hranei moi) sau
în cazul alimentelor mai dure de urcări şi coborâri cu frecvenţă mai rară la început, apoi
cu frecvenţă progresiv mai crescută pe măsura triturării fragmentului alimentar, durata şi
caracterul lor depinzând de rezistenţa opusă la comprimare şi sfărmare,de volumul şi
geometria variabilă a fragmentului alimentar supus masticaţiei. Pauzele din timpul opririi
 mandibulei în cursul mişcării de închidere a arcadelor dentare semnifică prin durata lor,
intervalul în care arcadele dentare sunt în stadiul de ocluzie cu sau fără contact dentar
(poziţionate deasupra liniei de repaus indică lipsa contactului interdentar, iar poziţionate
mai jos faţă de nivelul liniei de repaus indică contactul dintre suprafeţele ocluzale
dentare). Aceste pauze sunt intercalate pe grafic cu unde de amplitudine mică („ansele de
închidere a arcadelor”) a căror lărgime (durată) evocă rapiditatea trecerii de la
închiderea la deschiderea arcadelor, unghiul ansei indicînd durata comprimării
interdentare. Oprirea mandibulei în timpul triturării alimentului (rezistenţa crescută)
transformă unghiul în platou. Dacă undele (ansele) de masticaţie sunt ondulate la mijloc,
aceasta arată că măcinarea alimentului are loc şi prin mişcări de translare/glisare ale
mandibulei. Pe măsura desfăşurării fazei a IV-a se constată că ansele de închidere cu
contact dentar a arcadelor (deci plasate sub linia de repaus) devin mai frecvente,intervalul
dintre ele micşorîndu-se treptat. Se consideră că faza a IV-a reprezintă faza fundamentală,
de bază, a masticaţiogramei traducînd în plan funcţional evenimentele esenţiale ale
ciclurilor masticatorii: compresiunea, fragmentarea (sfărmarea) şi triturarea
(măcinarea) alimentului;
 faza formării bolului alimentar (fazaV) îmbracă pe grafic forma unor unde finale cu
amplitudine mai scăzută (mai ales imediat înaintea deglutiţiei) determinate de finalizarea
formării bolului alimentar prin aglutinarea totală a fragmentelor alimentare triturate şi
insalivate, durata formării acestuia fiind mai mare la alimente de consistenţă dură; unii
consideră că din această fază poate face parte şi înscrierea activităţii mecanice generată
de deglutiţie.

27.Electromiografia masticatorie

Examenul EMG este folosit în mod frecvent în practica clinică oro-dento-maxilo-facială şi

utilizat curent pentru cazurile ce necesită precizări de diagnostic în patologia asociată neuro-
musculară a sistemului stomatognat şi deasemenea ca instrument de evaluare funcţională de
fineţe în chirurgia reparatorie mai ales post-traumatică şi neurologia oro-maxilo-facială
(electro-neuromiografie), ortodonţie, protetică, estetica facială şi reabilitarea orală
complexă, în vederea corectării dezechilibrelor morfologice şi/sau funcţionale din teritoriul
stomatognat.
Electromiografia reprezintă înregistrarea activității bioelectrice a unei fibre musculare
(electromiografie elementară) sau a unui muşchi în totalitate (electromiografie globală) aflat în
stare de repaus, de tonus sau de contracţie, activitate evidenţiată prin descărcări de potenţiale
de acţiune spontane sau provocate, izolate, grupate în serii sau continui.
Examenul EMG este util pentru:
 diagnosticul unor tulburări masticatorii sau malocluzii
 evaluări comparative bilaterale ale funcţiei contractile
 în terapia protetică
 în recuperarea-reabilitarea stomatognată
  în diskinezii, bruxism, nevralgii/pareze/paralizii de nervi cranieni cu
impotenţă funcţională legată de masticaţie, sindromul disfuncţional
temporo-mandibular
 boli generale/regionale ce afectează şi deglutiţia sau mimica/fonaţia.

Electromiografie masticatorie: orb.i/orb.s →

activitatea electrică a muşchilor orbiculari
superiori/inferior; mm.dr./stg → activitatea electrică a
Tipuri de trasee EMG normale: A).traseu simplu; B).traseu
muschilor maseter drept /stîng (înregistrare EMG în
intermediar; C) traseu de interferenţă
cursul masticaţiei unui fragment de pîine la un subiect
adult normal)

 Pe traseul electromiografic format din oscilaţii („spik-uri”) ale biopotenţialelor musculare se

pot evalua următorii parametri:
 amplitudinea potenţialelor electrice: aspect dependent direct proporţional de numărul de
fibre musculare ce se contractă simultan şi invers proporţional cu distanţa între fibrele
musculare, electrozi şi suprafaţa de culegere a electrozilor; în timpul compresiunii
dentare asupra alimentului se înregistrează pe electromiogramă pachete de oscilaţii cu
diferite amplitudini variind între 60-310 microvolţi;
 frecvenţa descărcărilor de potenţiale pe unitatea de timp: sunt în funcţie de frecvenţa
impulsurilor nervoase care sosesc la fibrele musculare;
 durata, cronologia şi morfologia potenţialelor de acţiune: după forma lor există
potenţiale de acţiune mono-,bi-,tri- (ultimile două în proporţie de 80 %) şi polifazice (în
proporţie de 2-10 %)
 La un muşchi striat normal pot fi prezente următoarele tipuri de trasee EMG fiziologice de
referinţă, în funcţie de creşterea progresivă a intensităţii contractiei musculare:
 traseu simplu: se evidenţiază în cazul unei contracţii musculare de intensitate redusă şi
este reprezentat de potenţiale de unitate motorie monofazice sau bifazice
 traseu intermediar: apare în contracţii de intensitate medie ale unităţilor motorii,
descărcările unei singure unităţi motorii distingîndu-se greu una de alta. Descărcările de
potenţiale musculare sunt evidenţiate de oscilaţii frecvente cu vîrfuri rapide, succesive şi
ample
 traseu de interferenţă: este reprezentat prin o succesiune de potenţiale de acţiune ample
şi frecvente care reflectă activitatea electrică musculară intensă datorată efectuării unor
contracţii puternice, maximale. Dacă oscilaţiile potenţialelor sunt foarte frecvente, ele se
sumează temporo-spaţial astfel încît este aproape imposibilă diferenţierea activităţii
electrice corespunzătoare unei singure unităţi motorii de unităţile motorii vecine.
 traseu Piper: reprezintă un caz particular al traseului de interferenţă obţinut prin
contracţia musculară de intensitate maximă rezultată din opunerea la mişcare a unei
 contra-rezistenţe. Pe traseu apar vârfuri sinusoidale cu frecvenţă de 45-60 Hz şi
amplitudine variabilă în funcţie de descărcarea sincronă sau asincronă a unităţilor
motorii.
 In diagnosticul şi urmărirea evoluţiei intra- şi post-terapeutice a disfuncţiilor sistemului
stomatognat (mai ales în ocluzia de efort şi deglutiţie) se urmărește:
 prezenţa activităţii bioelectrice spontane (descărcări în cursul repausului muscular),
 creşterea frecvenţei şi amplitudinii bioelectrice cu mult peste valorile normale al acestor
parametri,
 prezenţa asimetrică a unei activităţi musculare sau lipsa unei activităţi a muşchilor
mobilizatori ai mandibulei,
 prezenţa asimetriei unor parametri electromiografici,
 contracţia dezordonată/neconcordantă a muşchilor mobilizatori mandibulari.

28.Corelaţii între deglutiţie şi dezvoltarea aparatului dento-maxilar

Persistența deglutiției infantile la copil și adolescent poate duce la apariția unor anomalii
dento-maxilare
Clasificarea tipurilor de deglutiție și perioadele de vârsta caracteristice:
a. 0 - 6 luni: deglutiția de tip infantil
b. 6 – 12 (18) luni: deglutiția de tranziție
c. peste 1,5 ani: deglutiție de tip adult

 Caracteristicile deglutiției de tip infantil:

 nou-născutul duce limba înainte prinzând mamelonul între ea și creasta alveolară
superioară.
 dorsum-ul său formează un șanț longitudinal prin care se scurge laptele spre
faringe purtat de contracțiile mușchilor linguali.
 atât în repaus cât și în deglutiție între cele două maxilare rămâne un spațiu
vertical, ele rămânând distanțate;
 acest fapt reprezintă elementul caracteristic al deglutiției de tip infantil

 În jurul vârstei de 6 luni, odată cu erupția incisivilor, intră în acțiune impulsuri proprioceptive
noi care vor modifica treptat comportamentul limbii în cursul erupției succesive a dinților. Se
trece astfel de la etapa deglutiției infantile la deglutiția de tip tranzițional.
 În timpul erupției caninilor și molarilor temporari, în repaus, limba pătrunde între arcadele
dentare în regiunile laterale, contribuind la fixarea unei poziții mandibulare ce se va
permanentiza prin instalarea unui echilibru de tonus între grupele antagoniste ale
mușchilor mobilizatori ai mandibulei. Se trece astfel la o deglutiție cu arcadele în contact,
matură, de tip adult.
 Deglutiția de tip adult se stabilizează în condițiile ingerării unei alimentații solide sau păstoase,
a lichidelor în cantități mici si a deglutiției de salivă.
 Deglutiția de tip adult se mai numește și deglutiție somatică, iar cea de tip infantil deglutiție
viscerală
 În unele cazuri copii nu fac tranziția de la deglutiția de tip infantil la cea de tip adult ci
efectuează în continuare deglutiția cu arcadele depărtate și cu interpoziții linguale ceea ce poate
duce la afectarea dezvoltării normale a aparatului dento-maxilar.

29.Influenţa fonaţiei asupra dezvoltării aparatului dento-maxilar (ADM)

 Datorită mișcărilor țesuturilor moi și dure antrenate în timpul fonației se consideră că aceasta
din urmă poate exercita, ca și în cazul deglutiției de tip infantil, influențe asupra dezvoltării
aparatului dento-maxilar.
 În timpul vorbirii apar:
 modificări de formă și de calibru ale faringelui
 modificări de poziție ale mandibulei
 modificări de formă, de tonus și de poziție ale limbii cu contacte variabile la boltă
și arcade dentare
 modificări ale vălului moale
 modificări de poziție și de tonus ale buzelor și ale obrajilor
 Influența fonației asupra ADM mai poate fi privită și din punct de vedere al efectului direct
exercitat de coloana de aer. Aceasta are un efect mai mare în perioada copilăriei, presiunea
coloanei de aer putând atinge valori însemnate.
 În timpul articulării fonetice normale limba nu ia sprijin pe incisivii superiori și nu se interpune
niciodată între dinți. Chiar pentru pronunțarea fonemei “d”vârful limbii vine în contact cu
papila incisivă iar marginile ei se lipesc de fața orală a molerilor superiori; pentru “t”poziția
limbii este foarte asemănătoare.
 În comportamentele articulatorii anormale se poate observa:
 sprijinul limbii pe suprafața palatinală a incisivilor superiori
 interpoziția limbii către incisivi
 interpoziția limbii către molari
 sprijinul limbii pe fața linguală a incisivilor inferiori în articularea dentalelor (“t”,
“d”, “l”, “r”, “n”)
 S-a sugerat ideea potrivit căreia copilul învață să vorbească servindu-se de mișcări pe care le
știe deja din timpul deglutiției.
 Odată inițiat la copilul mic, procesul vorbirii evoluează lent, se dezvoltă, se rafinează și se
adaptează pe parcursul vieții. Vorbirea defectuoasă (îndeosebi în articulare) dată de semne ca
lipsa de foneme, repetarea, bâlbâiala, imposibilitatea pronunțării, trădează o varietate de cauze
disfuncționale psihice sau neuro-motorii.