Era prea slăbită ca să coboare dimineața la cafeaua rapidă a Mamei.

Așa că, în
schimb, Mama a început să urce ea în dormitor și să stea în picioare lîngă silueta
adormită a lui Josie, cu spatele foarte drept chiar și în timp ce își bea cafeaua și cu
privirea îndreptată spre pat.
Imediat ce Mama pleca la serviciu, Menajera Melania îi lua locul, împingînd
fotoliul mai aproape de pat și așezîndu-se cu oblongul în poală, iar privirea i se muta
întruna de la ecran la Josie, care dormea, şi înapoi. Și intr-o asemenea dimineață, cînd
eu stăteam chiar la intrarea în dormitor, gata să-mi ofer ajutorul, Menajera Melania
s-a întors către mine și a zis:
— Mă PAr. Ești mereu în spatele meu. Sperii de moarte. Ieși afară.
Spusese „afară“. M-am întors spre ușă, după care am întrebat încet:
— Scuzați-mă, doamnă menajeră. Vreți să spuneți afară din casă?
— Afară din cameră, afară din casă, la cine pasă? Te întorci rapid dacă dau
semnal.
Nu mai fusesem niciodată afară singură. Însă era clar că, din punctul de vedere
al Menajerei Melania, nu exista nici un motiv pentru care să nu pot face asta. Am
coborît cu grijă scările, tot mai încîntată, în ciuda grijilor legate de Josie.
Cînd am pășit pe pietrele dislocate, Soarele era sus pe cer, dar părea istovit. Nu
știam dacă trebuie sau nu să închid ușa casei, dar în cele din urmă, dat fiind că nu
exista nici un trecător și nu voiam s-o deranjez pe Josie sunînd la sonerie cînd mă
întorc, am tras ușa după mine, aproape inchizind-o, însă fără să declanșez
mecanismul încuietorii. Apoi am făcut cîțiva pași afară.
În stînga mea vedeam movila de iarbă unde îl cunoscusem pe Rick, care-și
făcea păsările să zboare. Dincolo de movilă se afla drumul pe care Mama pleca în
fiecare dimineață – și pe care călătorisem eu însămi spre Cascada Morgan. Însă i-am
întors spatele și am pornit-o în direcția opusă, traversînd pietrele dislocate spre un loc
din care aveam o imagine mai clară a cîmpurilor din spatele casei.
Cerul era palid și întins. Întrucît cîmpurile urcau treptat spre zare, hambarul
domnului McBain era încă vizibil, în ciuda faptului că nu mai beneficiam de
avantajul vederii de la înălțimea ferestrei din spate. Firele de iarbă erau mai ușor de
distins decît din dormitor, însă principala schimbare era că acum puteam vedea casa
lui Rick înălțîndu-se din iarbă. Mi-am dat seama că, dacă fereastra din spate ar fi fost
poziționată doar puțin mai la stînga, casa lui Rick ar fi fost vizibilă și din dormitor.
Însă nu la casa lui Rick m-am gîndit, fiindcă mintea mi se umpluse iarăși de
griji legate de Josie și mai ales de întrebarea de ce Soarele nu-și trimisese ajutorul
special, așa cum făcuse pentru Cerșetor și cîinele său. Prima oară cînd m-am așteptat
ca Soarele s-o ajute pe Josie a fost în zilele în care se simțise slăbită, înainte de
Cascada Morgan. Pe urmă acceptasem că poate avusese dreptate să mai aștepte puțin,
însă acum, că Josie era mult mai slăbită și atîtea lucruri legate de viitorul ei rămîneau
nesigure, mă intriga și nu înțelegeam de ce continua să întîrzie.
Mă gîndisem deja foarte mult la acest subiect, dar acum, că mă aflam singură
afară, atît de aproape de cîmpuri și cu Soarele sus, deasupra mea, am reușit să pun
cap la cap cîteva speculații. Înțelegeam bine că, în ciuda bunăvoinței lui, Soarele era
foarte ocupat, că erau mulți alți oameni în afară de Josie care aveau nevoie de atenția
lui, că se putea întîmpla ca pînă și Soarelui să-i scape unele cazuri individuale, cum
era al lui Josie, mai ales dacă ea părea că e bine îngrijită de o mamă, o menajeră și un
PAr. Mi-a venit apoi ideea că, pentru ca ea să primească ajutorul special al Soarelui,
ar putea fi necesar să-i atrag atenția asupra situației lui Josie intr-un fel particular și
vizibil.
Am mers pe pămîntul moale pînă cînd am ajuns la gardul primului cîmp și la
poarta de lemn ce semăna cu o ramă de fotografie. Poarta se deschidea ușor, pur și
simplu ridicai șnurul împletit atîrnat deasupra stîlpului ei, și am văzut că apoi pot păși
nestingherită pe cîmp. Iarba de pe cîmp părea foarte înaltă – și totuși Josie și Rick, pe
vremea cînd erau încă mici, reușiseră s-o străbată tocmai pînă la hambarul domnului
McBain. Vedeam începutul unei poteci improvizate, făcută de picioarele trecătorilor,
care o pornea prin iarbă și m-am întrebat dacă ar fi oare posibil să pornesc și eu pe
acest drum. M-am gîndit și la ziua în care Soarele le oferise Cerșetorului și cîinelui
său hrana lui specială și am analizat importantele diferențe dintre împrejurările din
viața acestuia și cele din viața lui Josie. În primul rînd, pe Cerșetor îl cunoșteau mulți
trecători și, atunci cînd îl lăsaseră puterile, asta se întîmplase pe o stradă aglomerată,
în văzul taximetriștilor și al alergătorilor. Oricare dintre acești oameni ar fi putut
atrage atenția Soarelui asupra stării lui și a cîinelui. Fapt și mai semnificativ, mi-am
amintit ce se petrecuse nu cu mult timp înainte ca Soarele să-i fi oferit Cerșetorului
hrana lui specială. Mașina Cootings își răspîndise în jur Poluarea îngrozitoare, forțînd
pînă și Soarele să se retragă un timp, și abia în noua eră cu aer curat, după ce
infernala mașină dispăruse, Soarele, ușurat și plin de fericire, își oferise ajutorul lui
special.
Am rămas o vreme în fața porții ca o ramă de fotografie, privind cum iarba se
leagănă intr-o parte și în alta și intrebindu-mă ce alte poteci ascunde și cum aș putea
s-o ajut pe Josie să scape de boală. Însă nu eram încă obișnuită să mă aflu singură în
aer liber și simțeam că începe să mă învăluie dezorientarea. Așa că m-am întors de pe
cîmp și am pornit-o înapoi, către casă.