Compunerea narativă

Compunerea narativă are la bază narațiunea, mod de expunere, ce constă într-o

succesiune de întâmplări, fixate într-un anumit timp și spațiu.
-întâmplările sunt legate cauzal și urmăresc momentele subiectului-expoziți-
unea, intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul;
-prezența reperelor spațio-temporale;
-relatarea este făcută de un narator la persoana I sau a III-a;
-îți imaginezi un element declanșator al evenimentelor (un conflict, o intrigă);
-personajele participante la acțiune să fie adecvate contextului și nu trebuie să le
dai neapărat nume proprii;
-creezi cel puțin un moment de suspans (un punct culminant) povestești apoi
cum s-a soluționat conflictul (în deznodământ);
-poți folosi interogații retorice (,,Ce se auzea în depărtare?, Ce trebuia să facă?
’’), semne de punctuație cu rol stilistic (punctele de suspensie, semnul ex-
clamării), redarea unor elemente non-verbale (,,Zâmbetul lui forțat trăda că ceva
nu era în ordine…’’)
-finalul compunerii poate conține impresia despre întâmplarea povestită, un
enunț moralizator (,,Acea întâmplare m-a marcat profund și m-a ajutat să înțe-
leg…’’)

Compunerea narativă-Model

O întâmplare în vacanţa de vară

Expozitiunea reprezintă momentul introductiv în care se prezintă locul, timpul

acţiunii şi personajelel
· Descrie cadrul în care se desfăşoară acţiunea. Creează atmosfera în care se va
desfăşura acţiunea.
· Foloseşte indici de timp: odată, demult de tot, într-o zi, aseară etc.
· Foloseşte indici de loc: undeva, acolo, unde
· Prezintă personajul prin nume şi descriere în câteva cuvinte.
,,Din dulci amintiri, evoc o întâmplare care a reusit să mă fascineze şi care a
contat enorm pentru mine, deoarece am descoperit lucuri minunate şi am simtit
că sunt iubit, iar suprizele vin când nu te astepti.. Era o zi frumoasă de vară din
vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După
ce m-am dat jos din pat, am înştiinţat-o pe bunica că vreau să fac o plimbare
prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit mâncare pentru drum.’’
Intriga reprezintă momentul care strică echilibrul şi declanşează acţiunea.
· Marchează acest moment prin indicii: deodată, pe când, în timp ce etc.
,,Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stro-
pească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, deodată,
ceva mi-a atras atentia. Cum putea să fie posibil asa ceva?’’
Desfășurarea actiunii (aici conține și o descriere - în caz că se cere una)
· Prezintă faptele în ordine logică.
· Nu te pierde în detalii care ţi-ar putea abate atenţia de la firul narativ.
· Încearcă să creezi suspansul şi să ţii trează atenţia cititorului.
· Inventează întâmplări prin care să faci acţiunea să avanseze.
,,Dintr-o dată, mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai
frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea pe marele albastru, cerul. Roua
rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau
deasupra mea, împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer. Cerul
senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făceau simţite prin
hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemnau la visare. Am mai stat un timp şi
am admirat natura din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii -
un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţea doar când te uitai la
el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat
de mama focului. Primul gând a fost să mă urc în copacul copilăriei mele, ste-
jarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul
meu câine, Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în
braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare, de parcă ar fi vrut să-mi iasă din
piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit.’’
Punctul culminant (momentul de maximă intensitate)
· Poate fi marcat prin utilizarea indicelui lexical « dar ».
· Creează tensiune la nivelul textului.
· Accentuează stările personajului.
,,Dar, dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios.
Parcă voia să-mi spună ceva. Ce ar fi putut să îmi spună un câine? Am ho
tărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă. În
curtea bunicilor, tocmai sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au
comunicat că au o surpriză pentru mine, un codou pe care mi-l doresc de ceva
vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În portbagaj mă aştepta o bicicleta
mare, roşie. Era exact ce-mi doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit
pe colinele satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe.’’

Deznodământul se restabileşte echilibrul şi acţiunea se termină.

· Repetă indicii de loc folosiţi la începutul compunerii tale.
,,A fost cea mai grozavă vacanţă pe care am petrecut-o la bunici, dintre toate
cele pe care le-am avut până acum. Mi-am propus să mai merg la acestia şi în
vacanţa viitoare. Acum Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia
aştept să bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă mine. Apoi, împreună,
să ne pierdem în natura fermecătoare din împrejurimile satului bunicilor, care
mi-a furat sufletul.’’

O întâmplare reală/imaginară petrecută la munte

Expoziţiunea
Cu bucurie în suflet/Din dulci amintiri evoc o întâmplare care a reuşit să-mi
schimbe viziunea asupra lumii, dar şi anumite impresii despre viaţă. Era o zi
mirobolantă de toamnă, iar tata a decis să vizităm muntele Oas. Împreună cu
dragii mei părinţi, am ajuns la poalele regatului muntos. Muntele vulcanic face
parte din grupa de nord a Carpaţilor Orientali. Era un peisaj nemaipomenit care
urma să mă înghită sau care voia să mă ajute să-i descifrez misterele care se as-
cundeau pe acolo.
Intriga
Deodată, părinţii mei se simţeau obosiţi, iar eu eram curios să văd dacă aş fi
putut să mă împrietenesc cu natura ce stăpânea acel tărâm, însă un lucru mi-a
atras atenţia. Cum putea fi posibil aşa ceva?
Desfăşurarea acţiunii
Susurul apei ce străbătea un râu reuşise să mă atragă în mrejele sale, însă
admiraţia pe care o aveam nu mă putea opri din loc. Cu cât mă apropiam de rău,
cu atât mă simţeam mai straniu şi vedeam cum mă îndepărtez de cabana în care
se aflau părinţii mei. O adiere a vântului mi-a mângâiat chipul zâmbitor şi m-a
făcut să simt un fior. Am început să alerg, nu mă puteam opri, abia respiram.
Am fost oprit de către cineva. Capătul râului despărţea muntele în două tărâ-
muri, nicidecum, nu-şi avea sfârşitul într-un lac, vărsându-se pe versantul aces-
tuia, aşa cum mi se scurgea mie pe obraz o lacrimă de emoţie. Privind mai atent
la tărâmul din faţa mea, mi-am observat părinţii care mă strigau şi care-mi
făceau semne ca să traversez. Eram derutat, confuz, abia auzeam, iar imaginea
lor era înceţoşată. Voiam să traversez, dar ceva mă ţinea în loc. Era copilăria, cu
farmecul ei aparte, care mă ruga să nu o părăsesc. Dincolo ,,domnea’’
adolescența, cu alte perspective şi impunea într-un mod obligatoriu, ma-
turizarea. Trebuia să iau o decizie cât mai repede posibil. Nu ştiam ce să fac, nu
voiam să-mi părăsesc lumea fascinantă a copilăriei, însă timpul nu putea să mă
ţină în loc.
Punctul culminant
Deodată, am auzit un strigăt, era mama care dorea să mă trezesc din visare şi să
mă îndrept către cabană, deoarece aveam de parcurs anumite itinerarii. Abia
atunci mi-am dat seama că vântul a fost cel care m-a făcut să visez, să
contemplez şi care mi-a anticipat destinul, anunţându-mă, într-un mod discret
că voi ieşi din lumea copilăriei cât de curând.
Deznodământul
A fost o zi minunată, petrecută la poalele munţilor, împreună cu minunata mea
familie, o zi pe pe care nu o voi uita şi care m-a ajutat să înţeleg că orice clipă
merită trăită la maximum, dar cu mare grijă.

O întâmplare în timpul unei călătorii

Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o zi pe care am petrecut-o într-un loc

mirobolant. Se înserase deja când autocarul nostru a ajuns, după cum era pro-
gramat în itinerarul excursiei de vara trecută, la poalele dealului pe a cărui
culme se vedea Cetatea Deva.
Când ghidul ne-a arătat funicularul care ducea la cetate, oboseala ne-a trecut
imediat. Ne-am suit plini de emoție în cabina care a pornit lent pe șinele încli-
nate la peste 45 de grade. Ajunși sus, am pornit pe traseul format din punți de
lemn suspendate peste ziduri și peste stânci abrupte. Peste tot erau plasate
anunțuri: ,,Atenție, vipere!’’Am ajuns pe o platformă, în punctul cel mai înalt al
cetății, de unde priveliștea era uimitoare. M-am lăsat purtat pe aripile imagi-
nației și nici nu am observat când liniștea s-a înstăpânit în jurul meu. Rămăs-
esem singur pe platformă. Am zărit funicularul în care se agitau veseli colegii
mei, coborând încet spre oraș. Era ultima cursă! Brusc, toate luminile din cetate
s-au stins. Funicularul ajunsese jos, iar curentul electric se oprise, probabil, au-
tomat. Am început să strig, dar eram mult prea departe și dacă strigătele mele
deșteptau viperele adormite…? Înghețasem de spaimă! Tocmai plănuiam unde
să mă ascund peste noapte când luminile s-au reaprins, iar funicularul a repornit
încet către culme. Îmi observaseră lipsa!
Am ajuns cu bine la autocar, iar din teribila experiență a izvorât cea mai palpi-
tantă povestire de aventuri pentru revista școlii.

Drumeții cu peripeții

Într-o zi însorită din vacanța de primăvară, am organizat împreună cu domnul

diriginte o excursie la Bușteni pentru a culege plante pentru ierbar.
Traseul de câteva ore s-a dovedit o aventură în toate regula! Plecaserăm pe jos
din stațiune de aproape un sfert de oră, când unul dintre colegi a luat-o înainte
cu scopul de a ne face o surpriză…botanică. Domnul diriginte l-a lăsat să se în-
depărteze știindu-l descurcăreț. După câteva minute, ne-am oprit să-l așteptăm
la locul stabilit, dar…nimic. Unde putea să fi fost? Am început să-l strigăm, să-l
căutăm cu binoclul.
Deodată, o colegă a descoperit șapca lui Dan căzută la marginea unei râpi. Ne-
am apropiat și am auzit un glas stins care cerea ajutor; era colegul nostru care
alunecase în prăpastie, dar își agățase rucsacul de niște buturugi. Cu forțele
unite , am reușit să-l salvăm , iar când l-am scos i-a întins victorios trofeul
doamnei diriginte: o ciupercă rară numită ,,mușchiul luminos’’ pe care ținuse
neapărat să o culeagă de pe marginea prăpastiei.
Ne-am continuat drumeția, bucuroși că totul se terminase cu bine, iar noi eram
fericiți că Dan nu a pățit nimic.

Emoții și aer curat

Îmi amintesc cu drag de una dintre excursiile pe care le–am organizat împreună
cu profesoara noastră de limba și literatura română, care ne era și dirigintă. Tot-
deauna alegea cu grijă traseul care acum avea ca destinație cabana ,,Trei
Brazi’’, din Predeal.
Drumul a fost destul de plăcut, mereu mă binedispune Valea Prahovei, cu
peisajele ei pitorești. Aproape de ora 12:00 eram deja sus pe platou. Aici, însă,
ne aștepta o mică surpriză. Ghidul nostru ne-a anunțat că nu acesta era punctul
terminus, și cu rucsacul în spate , am luat-o pe jos spre ,,Cabana Secuilor’’.
Copiii s-au răspândit veseli pe cărarea șerpuitoare, presărată pe margini cu flori
multicolore, care ne îmbiau la popas. Ne uitam fermecați la ,,Colții Morarului’’,
niște munți nespuși de frumoși, strălucind alb în lumina soarelui. Nimeni și
nimic părea să nu ne tulbure buna-dispoziție. Deodată, însă, un zgomot puternic
și scârșnetul unor frâne chiar în spatele nostru făcură să ne înghețe sângele în
vene. Am întors capul într-o fracțiune de secundă și i-am văzut pe doi dintre
colegii mei rostogolindu-se în șanțul de la marginea potecii, în timp ce pasagerii
ATV-ului au coborât grăbiți. Abia am avut timp să încerc să-mi dau seama ce se
întâmplase. Fuseseră accidentați?! Cât de grav erau răniți?
Din fericire, din iarbă s-au ridicat teferi cei doi norocoși care avuseseră prezență
de spirit și se feriseră la timp din calea unui teribilist care confundase poteca
montană cu un traseu de curse…

O întâmplare la librărie
Cu ghiozdanul în spate, zâmbind soarelui de dimineață, care numai pentru mine
apăruse așa de devreme, am pornit către școală, felicitându-mă în gând pentru
comportamentul meu din ziua trecută, care o făcuse pe mama să fie generoasă.
Așa că azi, banuții pe care îi aveam în buzunar îmi dădeau convingerea că cel
puțin o ciocolată cu alune de la bufetul școlii va fi doar a mea.
În drum, m-am hotărât să mă opresc la librăria de la colț pentru a vedea dacă al
doilea volum al seriei polițiste pe care o devoram se afla deja pe raft. Când am
intrat, privirea mi-a fost atrasă de un băiețel de vreo zece ani, care purta în spate
ca și mine un ghiozdan. Însă mult mai uzat, ceea ce m-a făcut să intuiesc că nu
era străin de greutățile financiare. Când vânzătoarea i-a spus prețul caietului și
al creioanelor, copilul s-a scotocit în buzunar și i-a întins câteva monede, insufi-
ciente. Glasul strident al femeii care îl refuza și tristețea din ochii micuțului m-
au făcut să am gestul aproape automat de a interveni și de a-i oferi bănuții mei
de buzunar.
Fericirea de pe fața băiatului și convingerea că am făcut un gest frumos mi-au
lăsat un gust dulce, mai dulce decât al oricărei ciocolate cu alune…

O întâmplare în Ajun
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o seară magică pe care am petrecut-o ală-
turi de frumoasa mea familie. Era Ajunul, iar noi îl așteptam emoționați pe Moș
Crăciun, la noi acasă.
Deodată, am auzit soneria. Să fi fost posibil așa ceva? Era chiar Moș Crăciun!
Ne-am bucurat enorm și am încercat să îl primim călduros. Voiam să știu dacă
mi-a adus ceea ce îmi doream. A trebuit să îi recit o poezie și să îi cânt un col-
ind. Aveam emoții, nu știam dacă voi reuși, însă, cu ajutorul mamei, care a fost
alături de mine, am fost la înălțime și l-am impresionat pe Moș. Fiecare mem-
bru din familia mea a primit cadoul dorit. Ne uitam fermecați la bătrânul Cră-
ciun.
Deodată, mi s-a părut ceva suspect. Crezând că-i o glumă, l-am întrebat pe
acesta dacă este prietenul meu Ianis, fiindcă semăna leit cu el. Răspunsul aces-
tuia m-a înghețat la propriu. Un val de aer rece m-a cuprins, transformându-mă
într-o stană de gheață invizibilă pentru cei din jur.
Pentru istețimea de care am dat dovadă, moșul m-a apreciat enorm și mi-a spus
că voi fi preferatul lui, iar de acum încolo, va avea grijă să primesc orice îmi
doresc.
A fost o seară minunată pe care nu o voi uita niciodată, iar din toată această în-
tâmplare am învățat că frumosul se naște când nu te aștepți.

O întâmplare în lumea roboților

Cine nu și-ar dori să trăiască pentru câteva ore într-o altă lume? Mi-aduc aminte
că era o zi mohorâtă, iar fratele meu a decis să ieșim dintr-o monotonie care își
făcuse simțită prezența.
Deodată, am constat un lucru neobișnuit. Cum era posibil așa ceva? Fratele meu
se deghizase într-un robot. Am început să râd și nu-l credeam în stare să dea în
mintea copiilor. L-am acceptat și l-am urmat unde voia el să mergem. Ajunși
acolo, după două ore de mers, în fața noastră se desfășura un festival al
roboților. Știam că aceasta era una dintre pasiunile lui, dar să transforme acest
ideal într-o realitate, desigur, mi se părea imposibil. Mă uitam surprins de ceea
ce vedeam, de formele diferite ale acestora și de costumele care erau unice.
Sunetele pe care le emiteau nu erau deranjante. Încercam să mă obișnuiesc cu
ideea că sunt într-o lume realistă, fără sentimente și fără oameni. Timpul trecea
și parcă eu mă acomodam cu ideea că nu este imposibil să trăiești în lumea
roboților.
La un moment dat, mi-am făcut curaj și m-am apropiat de un uriaș. Era robotul
cel mai mare. I-am zâmbit și l-am întrebat de ce există, dacă nu gândește, nu
simte și nu vorbește. A fost un șoc pentru mine să aflu în acea clipă că acel ro-
bot vorbea și era precum un om. Mi-a demonstrat că poate să gândească și să-
mi găsească soluții la orice problemă pe care o aveam.
Am plecat încântat și nu-mi venea a crede ce clipe de neuitat am petrecut într-o
lume a roboților. A fost o zi pe care nu o voi uita și din care am învățat că e bine
să nu judeci un aspect până nu îi afli misterele.

O întâmplare reală/imaginară petrecută cu ocazia zilei de 1 Mai

Cu amuzament, îmi amintesc de una dintre cele mai distractive zile din viața
mea. Era 1 Mai, Ziua Muncii, iar toată lumea avea liber. Părinții mei erau ple-
cați de acasă.
Deodată, o idee îmi vine. Să fiu capabil de așa ceva? Mi-am sunat prietenul cel
mai bun și-am spus să treacă urgent pe la mine. Nu înțelegea agitația mea din
voce. Credea că s-a întâmplat ceva rău. Andrei a ajuns în cel mai scurt timp. I-
am comunicat că doream cu orice preț să mergem la mare. Era deschis sezonul
estival. Nu-i venea să creadă. Era imposibil un asemenea lucru, mai ales că nu
aveam permisiunea părinților.
N-am stat pe gânduri și-am început să ne împachetăm lucrurile importante,
necesare și să plecăm spre gară. Ne-am dat seama că singurii bani pe care-i
aveam erau alocațiile .
Ajunși la gară, cu mare tristețe în suflet, am putut constata că fericirea nu era de
partea noastră. Să fi fost posibil așa ceva? Mătușa mea era la același ghișeu cu
mine. În cele din urmă, ea a sunat-o pe mama pentru a o înștiința…
Am fost nevoiți să revenim acasă și să le oferim explicațiile adecvate familiilor
noastre pentru ,,nebunia’’ pe care urma să o săvârșim . Am povestit, le-am cerut
scuze pentru tot disconfortul creat și le-am promis că nu se va mai întâmpla una
ca aceasta fără știrea lor.
A fost o zi amuzantă, dar și cu multă teamă, din care am învățat că nu sunt la
vârsta în care să fiu responsabil de a lua decizii de unul singur.

O întâmplare reală/imaginară petrecută în timpul orei de limba și

literatura română
Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de una dintre cele frumoase ore pe care le-am
petrecut la școală. Era o zi frumoasă de primăvară, iar noi ne pregăteam de ora
de limba și literatura română. Cu toții eram curioși de noua lecție pe care
doamna profesoară urma să ne-o predea.
Deodată, ceva s-a petrecut. Să fi fost posibil așa ceva? Doamna profesoară a
apărut însoțită de poeta Ana Blandiana. Nu ne venea să credem. Abia atunci am
înțeles că ora va fi dedicată poeziei contemporane. Ne-a rugat să facem liniște și
să o ascultăm pe distinsa poetă, dar să și adresăm întrebări în ceea ce privește
curiozitățile noastre despre arta sa. Aveam emoții, iar glasul poetei transmitea
căldură și liniște. Ne-a recitat câteva poezii, însă noi i-am demonstrat că o iu-
bim, aducându-i la cunoștință toate informațiile pe care le știam despre dum-
neaei.
Timpul trecea, iar noi nu voiam să se termine aceste clipe. La final, am fost bu-
curos, deoarece am reușit să-mi împlinesc un vis, acela de a primi un autograf și
o carte cadou. Ajuns în fața doamnei Blandiana ceva s-a întâmplat. Nu puteam
să înțeleg. Am leșinat de emoție. Doamna profesor împreună cu colegii mei m-
au dus la cabinet. Mi-am revenit și am putut participa până la final la eveni-
ment.
A fost o zi fascinantă pe care nu o voi uita și din care am înțeles că visul poate
deveni realitate, dar e bine să știi să-ți controlezi emoțiile.

O întâmplare petrecută în timpul unei activități realizate în echipă

Cu tristețe, îmi amintesc de una dintre activitățile pe care le-am petrecut în săp-
tămâna ,,Scoala Altfel’’. Doamna profesor de sport a decis să organizeze o ac-
tivitate aparte în care să fim implicate două echipe.
Ajunși în sala de sport, un lucru ne-a atras atenția. Cum era posibil așa ceva? În
fața noastră se aflau niște echipamente și mingi de volei. Abia atunci, am conș-
tientizat că urma să participăm la un meci. Membrii echipei au fost numiți, iar
noi aveam emoții. Aveam încredere că vom câștiga, mai ales că jucam alături de
colege pasionate de un asemenea sport. Timpul trecea, iar noi ne bucuram, fi-
indcă conduceam cu scorul șapte la patru. Din depărtare, se auzeau strigăte și
susțineri din partea suporterilor care erau alături de noi. Începuse și a doua
repriză. Emoțiile creșteau, ne doream să ieșim câștigătoare.
Deodată, am auzit un țipăt. Nu-mi venea să cred! Colega mea Maria a fost acci-
dentată, neintenționat, de o altă jucătoare, iar meciul a fost oprit pentru câteva
minute. Își fracturase piciorul și a fost nevoie de intervenția unui doctor. Am
fost nevoiți să reîncepem meciul, dar, din păcate, am fost învinse, deoarece nu
ne-am mai putut concentra.
A fost o zi tristă pentru mine și pentru Maria, o zi în care așteptam să ne aducă
fericire, dar am învățat că atenția este esențială, iar graba strică treaba.

O întâmplare reală/imaginară petrecută în timpul unei nopți

Îmi amintesc și acum de o noapte pe care am petrecut-o la poalele muntelui
Călimani. Eram împreună cu cea mai bună prietenă și am decis să facem o
plimbare de seară. Nu ne-am așteptat ca timpul să treacă atât de repede. Ajunse
acolo, un animal ne-a captat atenția. Să fi fost posibil așa ceva?
Era un urs rătăcit și speriat. Ne-am îngrozit și nu știam cum să reacționăm. Sara
a propus să o luăm la fugă, sperând că vom scăpa de fiară. Nu am mai stat pe
gânduri și-am început să alergăm. Simțeam că oboseam, iar picioarele ni se
topeau. Am parcurs în goană doi kilometri. Ursul ne pierduse. Ne-am oprit și-
am respirat ușurate. Ne bucuram enorm că puteam să ne plimbăm liniștite, mai
ales că noaptea era prielnică pentru povești și ne simțeam protejate de minunata
lună.
În timp ce Sara îmi povestea despre ultima activitate extrașcolară, un zgomot
puternic s-a auzit. Nu ne venea să credem. Cum s-a putut întâmpla una ca
aceasta? Minunatul urs dăduse de noi. Înțepeniserăm de frică. Nu mai aveam
cum să fugim. Am început să cânt ușor și încet, iar animalul a-nțeles că nu
reprezentăm un pericol și și-a luat rămas bun de la noi, salutându-ne cu lăbuța.
Îl vedeam trist. Abia atunci am înțeles că voia să ne împrietenim. Ne-am dus
după el și-am decis să petrecem câteva ore împreună.
A fost o noapte tensionată, temătoare pentru noi două, însă plăcută, deoarece
ne-am făcut un prieten nou și am învățat că animalele nu constituie întotdeauna
un pericol.

Făgăduința (cu o mică descriere) - narator obiectiv

Ultimele raze roșiatice ale amurgului îmbrățișau zarea, iar tipsia de argint a lu-
nii a apărut misterioasă pe boltă. Pâlcurile de arini din pădurea de lângă sat
păreau din ce în ce mai dese și întunericul pătrunzător făceau ca în sufletul lui
Andrei să încolțească treptat teama.
Trecuse de mult ceasul când trebuia să se fi întors acasă și se simțea tot mai is-
tovit, grămada de surcele îi apăsa spinarea, iar drumeagul prin pădure cotea prin
desișuri neștiute. Mergea instinctiv, aproape haotic, încercând să găsească
poteca potrivită, iar în mintea copilului de opt ani stăruia un singur gând: ,,oare
voi reuși?’’ Îi făcuse o promisiune bunicii pe care, în ciuda oboselii, ținea să o
ducă la bun sfârșit. Lemnele uscate pe care le strânsese vor fi ajutorul nesperat
cu care bătrâna va face focul și va pregăti mâncare pentru frații mai mici.
Toate acestea se învălmășeau în capul lui Andrei care tresări ca dintr-un vis urât
când zgomote și foșnete ciudate se auzeau nedeslușit împrejur. Ce era de făcut?
Inima îi înghețase de frică! O binecuvântare divină i s-a părut copilului glasul
vecinului său Sebastian care se întorcea târziu de la târg și scurtase drumul prin
pădure.
În căldura blândă a vetrei, obrajii lui Andrei erau roșii de bucurie și mai ales de
mândria că a reușit să-și țină promisiunea, iar acum putea să-și privească
frățiorii sătui, dormind liniștiți, la adăpost de orice e urât, de zgomote și de
foșnete…

O întâmplare din vacanță de vară

În vacanța de vară a anului școlar trecut, am fost la bunicii mei, în comuna
Dimitrie Cantemir, unde merg adesea pentru că acolo am mulți prieteni, iar
peisajul este superb.
Într-o dimineață, ne-am hotărât să mergem toți la scăldat la pârâul de la
marginea satului. Când distracția era în toi, un prieten a aruncat mingea departe,
pe deasupra noastră și a căzut în apă. Alexandru, care era mai aproape de mal,
s-a dus repede după ea. Înota voinicește, contra curentului, iar apa curgea re-
pede la vale. La un moment dat, nu i-am mai zărit decât capul. Speriați, am
rupt-o la fugă de-a lungul malului și când am ajuns în dreptul lui, ne-am aruncat
cu toții în apă să-l salvăm…Cu un zâmbet deloc potrivit pentru situația în care
se afla, Alexandru s-a mai zbătut câteva secunde, apoi a țâșnit vijelios din apa
care abia îi trecea de genunchi…Ne-a explicat apoi că era imposibil să lase să
se apropie ora prânzului fără să avem parte de o farsă din partea lui.
Îl știam poznaș, dar parcă isprava asta le întrecuse pe toate. Ne-am întors spre
locul de joacă, punând la cale o răzbunare cruntă, dar gândurile negre ne-au fost
alungate repede de chemarea blândă a bunicii care ne îmbia să-i gustăm plăcin-
tele calde.

O întâmplare plină de învățăminte

Locuiam pe atunci la bunicii dinspre mamă, într-un pitoresc sătuc de deal, în
Moldova, aflat la confluența dintre două epoci diferite: trecutul și prezentul.
Satul îi aparținea lui Dimitrie Cantemir. Eram mândru să știu că bunicii locuiau
acolo. Nu aveam mai mult de șase ani și toată ziua băteam coclaurile dealurilor
în căutare de plante și de insecte diferite. Rareori, mă încumetam să mă înde-
părtez fără să fiu însoțit de cineva, dar și atunci mă urma Bobiță, credinciosul
câine al casei.
Într-o zi de iarnă târzie, când primăvara începea să-și arate semnele, am pornit
cu unul dintre prietenii mei, Mihai, spre un adăpost al unor vaci pentru a vedea
dacă mai au fân de mâncare. Știam bine drumul, mai fuseserăm de multe ori,
nici nu era departe. Am ajuns cu bine, vacile mai aveau fân și erau atât de
blânde, încât aproape că ne lăsau să le atingem botul catifelat.
Trebuia să ne grăbim, fiindcă zăboviserăm ceva timp la adăpost și curând
soarele avea să coboare după deal, lăsându-ne în întuneric. Dar altceva s-a în-
tâmplat! Brusc, s-a lăsat o ceață groasă, de puteai s-o tai cu toporul. Nu se mai
vedea la doi pași, nu știam pe unde să mai mergem. Deși era un copil al acelor
meleaguri, chir și Mihai intrase în panică. Deodată, s-a auzit un urlet...sau un lăt
rat? În imaginația noastră, lupii erau aproape, gata să ne sfâșie! Câteva secunde
bune au trecut până să ne dăm seama că apariția îmblănită era nimeni altul decât
Bobiță, alături de care bunicii porniseră în căutarea noastră.
De atunci înainte, am ținut cont de sfatul bunicilor care ne-au spus ca altă dată
să nu mai întârziem după ora patru pe deal, fiindcă sunt pericole numeroase atât
pentru oamenii mari, cât și pentru copii.

O întamplare petrecută într-un muzeu

Cu bucurie în suflet, îmi amintesc de o zi pe care am petrecut-o alături de
colegii mei și de doamna dirigintă la Muzeul Antipa din București. Ideea a
apaținut doamnei, iar noi ne-am bucurat din plin. Ajunși acolo, un lucru ne-a
atras atenția. Cum era posibil așa ceva? În fața noastră, porțile și o clădire
gigantică ne îndemnau să pășim în interiorul acesteia. Intrați acolo, fosilele și
obiectele vechi ne-au captat atenția.
În colectivul nostru se afla un băiat neastâmpărat, pe nume Alex. În timp ce ne
plimbam printre toate fosilele, minunându-ne, Alex, care era cel mai fascinat,
își băga nasul peste tot. Am văzut o vază foarte veche din lut și care era frumos
decorată. Colegul nostru, curios, băgă capul înăuntru, cu toate că supraveg-
hetorii i-au făcut semne să nu mai atingă nimic. Am văzut fosilele unui di-
nozaur foarte mare, care era fascinante, iar minunatul Alex s-a gândit să urce pe
postamentul unde se aflau fosilele. El trase de o fosilă ca să se poată urca și, de-
odată, totul se dezechilibră și căzu, iar unele dintre acestea se și rupseră. Cu toții
am rămas tăcuți, iar doamnei diriginte îi era jenă de fapta săvârșită de tânărul
nostru. În acel moment, au venit oamenii care se ocupau de muzeu și au luat
numărul de telefon al părinților lui Alex de la doamna dirigintă pentru a-i
chema la muzeu. Părinții lui sosiseră și au trebuit să plătească toate pagubele,
iar colegul nostru neastâmpărat, de atunci, a devenit un sfânt.
A fost o zi tensionată, temătoare pentru clasa noastră, însă plăcută, deoarece am
învățat că într-o vizită trebuie să fim liniștiți și educați.

O întâmplare petrecută la Grădina Zoologică

Îmi amintesc și acum de ziua în care am fost împreună cu părinții mei, la un fi-
nal de săptămână, la Grădina Zoologică din oraș. Ajunși acolo, un lucru mi-a
atras atenția. Erau mai multe sectoare în care erau diverse animale, care de care
mai frumoase și înfiorătoare (lei, crocodili, șerpi gigantici). Furat de frumusețea
maimuțelor și luând exemplu de la ceilalți oameni prezenți la zoo, m-am
apropiat de cușcă pentru a face o o poză unei maimuțe mici, care se dădea într-
un leagăn improvizat. Privind prin obiectiv, pentru a prinde cât mai bine
maimuța în cadru, nu am băgat de seamă că dintr-o parte a cuștii o altă maimuță
se apropia pe furiș de mine. Într-o fracțiune de secundă, până să reușesc să apăs
pe buton pentru a face poza, maimuța, care deja era lângă mine, a pus mâna pe
aparatul foto și mi l-a smuls din mână. Maimuța a început să alerge cu aparatul
meu, iar împreună cu părinții mei am strigat la aceasta, cu gândul că, poate de
țipetele noastre, ne va returna obiectul însușit pe nedrept.
La un moment dat, apăru un îngrijitor, alertat de strigătele noastre. Ne-a certat
pentru ceea ce am făcut, iar după câteva minute de negocieri cu maimuța și
după ce a încercat să o momească cu fructele cu care era înarmat, îngrijitorul a
reușit să o ademenească pe maimuță și să-mi recupereze aparatul. Acesta mi-a
înmânat camera și eu i-am mulțumit pentru tot ajutorul pe care mi l-a acordat.
Nu avea nicio stricăciune. Curios, am dorit să văd dacă reușisem să imortalizez
maimuța pentru care mă apropiasem de gard. Am observat că nu era nimic fo-
tografiat, însă, în schimb, maimuța hoață își făcuse o serie de fotografii atunci
când râdea de disperarea mea. Am început să râdem cu toții și ne-am îndreptat
spre ieșire, amuzați și bucuroși că totul se terminase cu bine.

O întâmplare în timpul unei călătorii

Se înserase deja când autocarul nostru a ajuns, după cum era programat în
itinerarul excursiei de vara trecută în satul Vutcani, localitate care apaține
județului Vaslui. Când ghidul ne-a arătat că această comună era situată într-o
boltă, oboseala ne-a trecut imediat și eram curioși să cunoaștem satul preotului
celebru Vasile Vasilache. Timpul a zburat foarte repede, iar ajunși acolo, un lu-
cru ne-a atras atenția. La coborârea în sat, se vedea frumoasa biserică recons-
truită în care arhimandritul a slujit în ea. Era o bucurie pentru noi să știm că
pășim pragul unei clădiri care data din anii 1900. M-am lăsat purtat pe aripile
imaginației și nici nu am observat când liniștea s-a înstăpânit în jurul meu.
Rămăsesem singur pe platforma clădirii. Am zărit un preot care ieșea din casa
parohială. Bucuros, clar, m-am îndreptat spre el pentru a afla mai multe lucruri
despre viața preotului Vasilache. Am adunat grupul și am intrat în biserică.
Părintele Ștefănache ne-a făcut cunoștință cu viața arhimandritului și ne-a
prezentat cartea ,,Gânduri despre Vutcani și vutcăneni’’, o frumoasă și
documentată monografie a comunei în care ne aflam.
Deodată, am auzit un țipăt. Unul dintre colegii mei era urcat în clopotnița bis-
ericii. Am înghețat de spaimă. Nu voia să coboare, însă părintele l-a convins să
o facă, deoarece mai aveam de vizitat: școlile, căminul, biblioteca, Muzeul
Țăranului, dar și meleagurile sale liniștite.
După ce am vizitat toate obiectivele pe care ni le-am propus, ne-am îndreptat
bucuroși către autocar, iar din această călătorie a izvorât cea mai frumoasă am-
intire pe care voi dori să o păstrez în sufletul meu pentru tot restul vieții.